Documentatia de Creditare pe Termen Lung Si Rolul Ei In Gestionarea Riscului de Creditdocx

=== Documentatia de creditare pe termen lung si rolul ei in gestionarea riscului de credit ===

Tema: Documentatia de creditare pe termen lung si rolul ei in gestionare riscului de credit

Capitolul. 1: Caracteristicile riscului de credit in activitatea bancara

1. Gestionarea riscurilor bancare

1.1.Definirea riscurilor bancare

În activitatea pe care o desfășoară orice bancă într-o economie de piață, aceasta se confruntă cu probleme de risc și incertitudine. Scopul activității băncilor, ca societăți comerciale, este maximizarea profitului în condițiile minimizării riscurilor. Cum relația risc-profit este indisociabilă, trebuie ca băncile să-și asume o doză oarecare de risc, cu condiția ca mărimea acestuia să fie menținută în limite controlabile. Riscul există permanent, el insoțește ca o umbră toate operațiunile băncii și se produce sau nu în funcție de condițiile care i se oferă.

Riscul bancar este probabilitatea ca într-o tranzacție să nu se obțină profitul așteptat și chiar să apară o pierdere. Noțiunea de risc poate fi definită și ca un angajament care poartă o incertitudine datorită probabilității de câștig sau pierdere. Francezii Michael Rouch și Gerard Naullen, în cartea lor “Le control de gestion bancaire et financiere”, definesc riscul ca un angajament purtând o incertitudine dată, cu o probabilitate de câștig sau prejudicii, fie acestea din urmă degradare sau pierdere.

Riscul bancar are două componente:

Incertitudinea privind producerea unui eveniment în viitor;

Expunerea la pierdere.

Dacă nu se manifestă ambele componente, nu putem vorbi despre risc. De exemplu, o bancă ce acordă un împrumut se confruntă cu incertitudinea rambursării la scadență, chiar dacă există garanția, datorită posibilității reducerii valorii acesteia în timp și/sau a mărimii costurilor de execuție a acesteia. Banca își asumă riscul deoarece este expusă la incertitudine. Putem afirma că riscul descrie situațiile prin care factorii externi sau interni băncii acționează de o manieră imprevizibilă asupra valorii de piață a acesteia.

În activitatea de conducere și supraveghere a riscului bancar, se recomandă folosirea unei metodologii care utilizează o procedură în patru etape: identificarea și analiza riscului, controlul sau eliminarea riscului, asumarea riscului și transferul riscului. Această metodologie pleacă de la ideea că riscul este un fenomen care poate apărea pe întregul parcurs al derulării operațiunilor bancare și poate provoca efecte negative asupra activităților, prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi și afectarea funcționalității băncii. Managementul riscului trebuie să țină seama că acesta poate fi provocat atât în interiorul băncii, de către clienți, cât și din cauza mediului concurențial extern.

Managementul riscului se manifestă într-o anume proporționalitate între volumul profitului și nivelul riscului. În acest sens există două strategii clasice. O bancă poate sa-și asume conștient riscuri mari atunci când are ca obiectiv pentru anul următor dublarea profiturilor. Acest lucru se poate realiza prin creșterea marjei dobânzii și prin creșterea depozitelor la vedere în totalul resurselor. Există și o a doua alternativă, in care o bancă poate să decidă realizarea unei strategii de dezvoltare pornind de la scopul minimizării riscurilor, asigurându-și, în consecință, profituri mici, dar sigure.

1.2.Gestionarea sau managementul riscurilor bancare

Știinta managementului se bazează pe acumularea unei experiențe trecute și pe necesitatea stringenta a găsirii unor soluții pentru o mai buna organizare și conducere a proceselor din ce în ce mai complexe care decurg din dezvoltarea impetuoasă a societății umane în ansamblul său. Americanii Reece și O’Grady definesc managementul ca fiind” procesul de coordonare a resurselor umane, informaționale, fizice și financiare, în vederea realizării scopului organizării”. Unul din pionierii care reușesc să facă o sintetizare a proceselor de management și care au și definit pentru, prima data 5 funcții ale managementului (previziunea, organizarea, comanda, conducerea și controlul) este Henry Fayol. Managementul bancar se supune și el legităților generale ale științei managementului, dar are, în acelasi timp, sisteme, tehnici și metode specifice, precum și modalități de conducere adecvate.

Activitatea bancară comportă un risc, ceea ce conferă, de asemenea, o anumită specificitate procesului de management. În cazul băncilor, adoptarea deciziilor privind relația rezultat-risc constituie un obiectiv central al managementului, care se consideră rezolvat în măsura în care s-a atins un anumit grad de profitabilitate care poate permite dezvoltarea și consolidarea băncii.

Punând în discuție structura managementului bancar, există cinci domenii ale managementului băncii care redau esența activității bancare :

Primele doua domenii, respectiv managementul activelor și pasivelor bancare, redau de fapt întreaga cuprindere a bilanțului băncii. Gestionarea activelor și pasivelor bancare constă, pentru o bancă, în determinarea unei situații ideale exprimate prin dimensiune și structură, precum și în luarea deciziilor ce-i permit să atingă această situație ideală ;

Managementul riscurilor bancare este foarte important pentru că orice operatiune bancară are o doză de risc și aceasta trebuie să intre obligatoriu în atenția managerilor din activitatea specifică ;

Resursele umane reprezintă în bănci resursa cea mai importantă, care produce, prin prestația proprie, valori și profit ;

Marketingul este indispensabil în bănci, pentru că pe această cale banca poate cunoaște cerințele pieței, respectiv ale clienților, și poate organiza corespunzător procesul de vânzare a produselor și serviciilor proprii și poate monitoriza concurența ;

Managementul performanțelor proprii este un domeniu foarte important și necesar oricărei bănci, scopul final al acesteia fiind obținerea de profit.

1.3.Abordări teoretice ale riscului de credit

Având în vedere că principala operațiune efectuată de băncile comerciale este acordarea de credite, riscul de credit este primul dintre riscurile bancare cu care se confruntă o instituție financiară.

Riscul de credit se definește prin pierderile suferite de un agent economic datorită neîncasării la scadență a fluxului de venituri anticipat, ca urmare a deteriorării calității de creditare al debitorului. Din această perspectivă, riscul de credit are două coordonate:

Dimensiunea riscului ce denotă mărimea pierderii suferite de creditor ca urmare a imposibilității debitorului de a rambursa creditul

Calitatea riscului ce rezultă atât din posibilitatea ca neplata să aibă loc, cât și din garanțiile care pot reduce pierderea, în cazul neplății.

Neachitarea unei datorii reprezintă un eveniment nesigur. În plus, expunerile viitoare nu sunt cunoscute cu certitudine decât la scadență deoarece acordarea creditelor pe baza unor programe de rambursare stabilite pe baze contractuale ferme sunt aplicabile numai într-un număr redus de cazuri. Rambursarea anticipată a creditelor contractate prezintă un risc de credit, deoarece în această situație banca trebuie să-și asigure refinanțarea venitului nerealizat și să-și acopere cheltuielile ocazionate de acordarea împrumutului respectiv.

Incapacitatea de rambursare a creditului este cauzată de :

Mediul înconjurător al firmei debitoare (totalitatea factorilor de natură economică, politică, socială, situația sectorului în care activează firma);

Factori interni ai firmei : calitatea și moralitatea managementului, incapacitatea firmei de a se adapta cerințelor pieței ;

Dereglări în activitatea firmei ca urmare a neîncasării creanțelor de la beneficiari .

2. Supravegherea și reglementarea bancară-condiție esențială pentru prevenirea riscurilor

2.1. Reglementări bancare internaționale – Acordul Basel II

Comitetul de la Basel de Supraveghere Bancară este un organism internațional format din reprezentanții autorităților de supraveghere bancară și ai băncilor centrale din principalele țări industrializate (grupul celor 10), care-și desfășoară activitatea prin întruniri periodice efectuate la sediul Băncii Reglementelor Internaționale de la Basel. Comitetul de la Basel a elaborat proiectul unui nou Acord privind capitalul minim al societăților bancare ca fiind 5 milioane euro.

În plan macroeconomic, se dorește o stabilitate a pieței financiare internaționale printr-un management al riscului mai eficient. Față de Acordul Basel I, care lua în calcul doar riscul de credit și de piață, Basel II introduce criterii noi de abordare atât pentru riscul de credit, cât mai ales pentru riscul operațional pentru determinarea nivelului de capital adecvat. Astfel, Noul Acord de la Basel se axează pe trei piloni: cerințe privind capitalul minim, procesul de supraveghere prudențială și disciplina de piață.

Pilonul 1 – Cerinte minime de capital

În Noul acord se menține definiția capitalului și a necesarului minim de 8% din activele ponderate la risc, calculate ținând cont atât de riscul de credit, cât și de riscul de piață și cel operațional, însă se perfecționează metodele de evaluare ale riscului. Astfel încât cerința de capital va avea trei componente care se determină separat: cerința de capital pentru acoperirea riscului de credit (CR), cerința de capital pentru acoperirea riscului de piață (MR) și cerința de capital pentru acoperirea riscului operațional (OR). Această ecuație, care pare la prima vedere complicată, am sintetizat-o schematic în figura nr. 1

Figura nr.1.

sursa : Revista BCR ” NR 1-2/2006

Din figura anterioară se deduce că rata minimă de capital a băncii sau rata de adecvare a capitalului se va calcula după formula :

Așa cum se poate observa din această formulă, pentru stabilirea ratei de adecvare a capitalului este nevoie să se măsoare efectele fiecărei categorii de risc asupra capitalului, iar pentru evaluarea fiecărei categorii de risc, noul Acord prevede mai multe variante:

Pentru riscul de credit, Basel II pune la dispoziția băncilor trei abordări pentru calcularea capitalului minim necesar acoperirii riscului, și anume: abordarea standardizată (prin ratinguri, evaluări externe băncii), abordarea de bază IRB (sistemul intern de rating al băncii-internal ratings-based) și abordarea avansată IRB (bazată, de asemenea, pe sistemul intern de rating, dar într-o mai mare masură ca cea anterioară).

Abordarea standard este din punct de vedere conceptual aceeași ca și în vechiul acord, dar este mai sensibilă la risc: banca acordă un coeficient de risc fiecărui element de activ și elementelor extrabilanțiere și însumează activele în funcție de acești coeficienți de risc. Aceștia depind de categoria împrumutatului: state suverane, bănci, companii. Băncile vor putea utiliza propriile estimări și metode de evaluare privind credibilitatea debitorului. Sunt prevăzute metode analitice distincte pentru diferitele tipuri de expunere la risc. Banca estimează credibilitatea fiecărui debitor și rezultatele sunt transformate în probabilități ale pierderilor viitoare, care formează baza cerințelor de capital minim. Gradele de risc pentru bănci vor fi stabilite pe baza a două opțiuni aflate la dispoziția autorității de supraveghere națională. În conformitate cu prima opțiune, băncile dintr-o anumită țară vor primi un grad de risc inferior cu o categorie celui atribuit țării respective. Va exista o limită maximă de 100% a gradului de risc aferent unei bănci, cu excepția celor din țări cu un rating sub “B-“, unde acesta va fi de 150%, așa cum se poate vedea în tabelul nr. 1.

Tabel 1

sursa : ”Revista BCR ” NR 1-2/2006

Cele două abordări IRB prevăd un tratament similar pentru expunerile față de agenți economici, bănci și entități suverane, precum și un cadru separat pentru expunerile retail, finanțarea de proiecte și participații. Elementul de bază al abordărilor pe baza ratingului intern (IRB) este faptul că băncile posedă sisteme de rating intern care diferențiază debitorii din portofoliu în funcție de riscurile fiecăruia. Pe lângă stabilirea riscului de neplată al debitorului, se au în vedere și caracteristicile tranzacției respective, care pot influența severitatea pierderii în situația în care datoriile debitorului devin restante. De asemenea pentru fiecare clasă de expunere (corporate, retail etc.) ponderile de risc sunt stabilite pe baza unei formule specifice.

Prin metodele de bază se estimează probabilitatea de nerambursare a fiecărui debitor, iar autoritățile monetare vor furniza celelalte informații. Conform metodelor avansate, o bancă cu un proces de alocare a capitalului suficient de dezvoltat va putea oferi alte informații necesare. Sistemele de rating performante trebuie să aibă în vedere un set de minim 6 până la 9 grade de rating pentru clienții performanți și minim 2 grade pentru clienți neperformanți.

Prin ambele metode coeficienții de risc vor fi mai diversificați decât cei din abordarea standard.

pentru riscul de piață sunt prevazute 2 abordari: varianta standardizată prevede calculul cotei de capital aferente riscului de piață prin aplicarea unor coeficienți stabiliți de autoritatea de supraveghere la valoarea expunerii băncii la riscul de piață si cea pe baza modelelor interne;

riscul operațional – reprezintă riscul unei pierderi directe sau indirecte rezultată din procese interne, personal sau sisteme inadecvate care au căzut/eșuat/dat greș sau din cauza unor evenimente externe. Pentru el sunt prevazute 3 abordari : abordarea de baza, cea standardizata si cea determinata pe baza estimarilor interne ale bancilor.

Pilonul 2 – Procesul de supraveghere a activității bancare

Comitetul consideră că procesul de supraveghere este un element strâns legat de cerințele minime de capital și disciplina de piață.

Noul Acord are în vedere patru principii:

a) băncile trebuie să aibă procese și proceduri interne pentru evaluarea capitalului total al băncii, în conformitate cu profilul de risc al acesteia și o strategie pentru menținerea capitalului la un nivel acoperitor;

b) autoritățile de supraveghere trebuie să evalueze procedurile interne ale băncilor referitoare la adecvarea capitalului, strategiile aferente ca și capacitatea acestora de a monitoriza și respecta cerințele stabilirii ratelor de capital reglementate;

c) autoritățile de supraveghere trebuie să se aștepte ca băncile să-și desfășoare activitatea peste ratele minime de capital reglementate și trebuie să aibă abilitatea de a solicita băncilor să dispună de capital superior valorii minime;

d) autoritățile de supraveghere trebuie să intervină din timp pentru a preveni scăderea capitalului sub nivelurile minime solicitate pentru a acoperi caracteristicile de risc ale unei anumite bănci și trebuie să solicite acțiuni de remediere rapidă în condițiile în care volumul capitalului nu este menținut corespunzător.

Pilonul 3 – Disciplina de piață

Comitetul de la Basel subliniază faptul că disciplina de piață reprezintă un element important în promovarea siguranței și solidității băncilor și a sistemului finaciar bancar în ansamblu. În consecintă, publicarea anumitor informații de catre bănci va contribui la informarea mai bună a participanților la piață, investitori, depunători și va facilita realizarea unei discipline de piață eficiente. Comitetul se așteaptă ca toate băncile să dezvăluie informațiile de bază, respectiv acelea care transmit date esențiale privind profilul de risc pentru toate instituțiile și sunt importante pentru o bună disciplină de piață. Noul Acord propune ca publicarea acestor informații să se facă de doua ori pe an, iar anumite categorii de informații privind anumiți indicatori care se pot degrada rapid în timp, de exemplu, expunerea la risc, precum și informațiile privind băncile cu activitate internațională să fie publicate trimestrial.

Figura nr. 2

1. DEFINIRE

Odata cu diversificarea si dezvoltarea sistemului bancar si a activitatii fiecarei banci, problema riscului de creditare atinge dimensiuni noi impunînd trecerea pe primul plan a preocuparilor de gestionare a sa, ca o garantie absolut necesara pentru a profita din plin de avantajele oferite de sistemul de credit. Atragerea de depozite si acordarea de credite sunt functiile fundamentale ale bancii. Volumul creditelor acordate raportat la totalul bilantier reprezinta cea mai mare parte a activitatii unei banci.

Riscul de creditare reprezinta cea mai periculoasa categorie de riscuri bancare, întrucât se infiltreaza la nivelul unei game mai largi de servicii si expuneri. Pe plan international impactul negativ s-a intensificat, iar pentru economiile în tranzitie, potentialul sau de producere este supradimensionat de situatia economica fluctuanta si de gradul mare de îndatorare din economie.

Riscul de creditare are mai multe denumiri – risc de parteneriat, de insolvabilitate a debitorului, de nerambursare sau risc de deteriorare a calitatii activelor – si exprima probabilitatea neîncasarii la scadenta de catre banca a fluxului de venituri anticipat (inclusiv dobânda) sau poate consta doar în simple întârzieri la plata, ambele datorate modificarilor survenite în nivelul solvabilitatii debitorului.

În functie de tipul de credit acordat, riscul de creditare poate lua mai multe forme:

– Riscul de pierdere care deriva din portofoliul de credite al bancii, caz în care banca îsi asuma riscul de scadere a vânzarilor debitorului, ca urmare a unei politici de productie gresite, care duce la imposibilitatea rambursarii.

– Riscul de pierdere ce deriva din portofoliul de titluri, cand banca îsi asuma riscul ca emitantul unei obligatiuni detinute de ea, sa nu plateasca cuponul si valoarea de rascumparare.

– Riscul aferent activitatii extrabilantiere, adica riscul de neplata periodica a fluxului de dobânda din partea contrapartidei.

Riscul de creditare mai poate fi anlizat si prin prisma a altor doua ipostazes

– Risc de credit individual – prin care se surprinde probabilit 17317f523r atea de insolvabilitate a debitorului, si deci de nerambursare a creditului, baca trecînd pe costuri pierderile astfel rezultate la scadenta.

– Risc de credit global – care exprima probabilitatea deteriorarii calitatii activelor bancare angajate în cadrul creditelor.

Riscul global este o functie crescatoare a masei creditelor acordate, a ratei dobânzii si a mediului economic national. O data cu cresterea volumului creditelor acordate, cazurile de nerambursare cresc în proportie accelerata. De asemenea, cresterea ratei dobânzii, pe fondul unei economii agitate, este un alt factor de amplificare a insolvabilitatii globale.

În timp, ca reactie la efectele negative ale acestui risc, bancile au constituit un sistem de actiuni prin care fundamenteaza gestionarea sa. Aceste actiuni sunt importante si pot fi promovate global sau partial în functie de influenta realizarii riscului.

1.1 RISCUL INDIVIDUAL DE CREDITARE

Orice credit reprezintã o anticipare a unor încasãri viitoare. Din aceasta perspectivã, orice credit comportã riscul ca aceste încasãri sa nu se realizeze deloc sau doar partial. Fiind mai usor de prevenit decât de vindecat, pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importantã etapã a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare.

In aceastã fazã comportamentul unei bãnci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acordã decât dacã se estimeaza cã probabilitatea rambursãrii o depãseste pe cea a nerambursãrii.

SELECTAREA CREDITELOR ACORDATE AGENȚILOR ECONOMICI

În activitatea agentilor economici apar anumite situatii în care se adreseaza bancilor pentru a obtine credite pe termen scurt sau lung.

            În cazul creditelor pe termen scurt, banca analizeaza nevoia de finantare si cererea de credit pornind de la destinatia împrumutului. În general creditele pe termen scurt sunt destinate acoperirii decalajului temporar dintre încasari si plati. Analiza cererii de împrumut are ca scop identificarea si evaluarea riscurilor asociate si minimizarea sau evitarea lor.

            Creditele pe termen mediu si lung au ca destinatie finantarea de investitii. Firma care solicita respectivul credit trece în mod obligatoriu prin analiza manageriala si cea a performantelor economice si financiare. Cererea de credit este însotota în analiza de studiul de fezebilitate întocmit de agentul economic. La finantarea proiectului de investitii agentul economic trebuie sa participe cu o cota parte (resurse proprii).

În analiza riscului pentru acest gen de credite, analiza performantelor financiare ale clientului ar putea sa limiteze riscul atât pentru banca cât si pentru client. De aceea se au în vedere doua componente:

– Evaluarea performantei trecute, în evolutie

– Estimerea performantelor viitoare, concluziile acestora influentînd direct decizia de creditare.

Luarea în considerare a cererii de credit presupune o analiza a bonitatii agentului economic pe baza indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, rentabilitate si echilibru, precum si a altor indicatori specifici care variaza de la banca la banca, în functie de propriile norme de creditare.

În conditiile acordarii unui credit cu grad mare de risc se are în vedere luarea de garantii. Acestea sunt reprezentate de un plafon minim al soldului creditor al contului de disponibilitati al clientului, colateral – cash sau de alte valori imobiliare si mobiliare.

În general banca nu va admite la finantare proiecte de investitii cu o rata a profitului sub cea obtinutî de firma, deoarece, în mod logic, orice proiect nou mareste gradul total de ric pe întreaga companie pentru ca vine ca o completare la activitatea de baza, iar riscul suplimentartrebuie compensat prin obtinerea unei rate de profit mai înalte, ajustate la gradul de risc.

SELECTAREA CREDITELOR ACORDATE PERSOANELOR PRIVATE

Creditarea persoanelor particulare reprezintã un domeniu distinct de activitate bancarã. Creditele pentru particulari sunt relativ mai putin rentabile pentru bãnci. Aceste credite au valori mici si sunt si foarte bine diversificate în portofoliu prin destinatii, garantii si debitori.

La creditarea persoanelor izice accentul cade pe analiza cererii de creditare, în cadrul careia se evalueaza marimea si stabilitatea veniturilor si caracterul acestora. În acest scop se utilizeaza metoda credit-scoring, ce permite evaluarea riscului de nerambursare cu ajutorul unor note si presupune selectarea informatiilor ce caracterizeaza clientii. Problema majorã este stabilirea baremurilor. Pentru aceasta trebuie sã se analizeze toate dosarele acceptate si se stabilete distributia. Dosarele cu punctaj peste baremul maxim sunt acceptate, cele cu punctaj sub baremul inferior sunt respinse. Cea mai importantã este stabilirea baremului inferior, pentru cã el duce la eliminarea automatã a unor dosare. Criteriul trebuie sã fie dat de maximizarea profitului bancar.

În cazul creditelor pentru persoane fizice riscul de creditare poate fi privit din doua puncte de vedere:

Riscul-client care exprima posibilitatea alterarii calitatii debitorului. Este un risc greu de apreciat pentru ca banca nu dispune de sufuciente elemente de anticipare a unei asemenea situatii.

Riscul de nerambursare este generat de faptul ca veniturile debitorului fie scad, fie nu se realizeaza la timp sau deloc. Acest risc este mai usor de sesizat.

Trei sunt regulile practice pentru minimizarea riscului la creditele acordate persoanelor fizice, prin analiza cererii de creditare a solicitantului:

· creditul sã fie de valoare rezonabilã.

· sã existe surse stabile de venit.

· sã nu existe incidente anterioare de platã.

Respectarea acestor reguli simple nu poate garanta rambursarea integralã a creditelor acordate si nici cã nu sunt respinsi debitori solvabili dar eliminã majoritatea incidentelor de rambursare.

Studiile economice si practice releva doua categorii de cauze ce pot determina neachitarea de catre client a creditului la scadenta:

– Cauze subiective- tin de comportamentul debitorului, de masura în care acesta este dispus sa nu îsi achite obligatiile fata de banca.

– Cauze obiective- tin de evolutia mediului în care opereaza debitorul si care se rasfrâng negativ asupra situatiei sale financiare.

1.2 RISCUL GLOBAL DE CREDITARE. PRINCIPIILE GESTIUNII RISCULUI GLOBAL DE CREDITARE

Gestiunea riscului de credit global are la bazã douã principii: diviziunea si limitarea riscurilor.

DIVIZIUNEA RISCULUI DE CREDITARE urmareste evitarea concentrãrii riscurilor prin diversificarea plasamentelor si a creditelor în special. Concentrarea portofoliului de credite echivaleaza cu o structura a activelor bancare, în care ponderea unui anulit grup de debitori atinge un nivel ridicat. Se impune o diversificare a domeniilor de creditare, a sectoarelor, al formei de proprietate a debitorilor si de asemenea al scadentelor.

Este cunoscut faptul cã asa cum economia înregistreazã evolutii cu caracter ciclic, avânt-recesiune, acelasi lucru este valabil si pe sectoare de activitate în parte, intervalele de manifestare a acestei ciclicitãti însã diferind de la un sector la altul. De aceea este necesar ca în momentul acordãrii unui credit sã se urmareascã nu doar modul de functionare al firmei creditate, cât si situatia de ansamblu a ramurii de activitate precum si tendintele acesteia. Se poate vorbi de activitate de creditare internã sau externã. Prin modul de raspândire teritorialã a activitãtii se poate realiza si rãspândirea riscului. Astfel, bãncile regionale, locale, nationale sau internationale au o arie de actiune specificã fiecare. Nu se poate afirma cã în cazul bãncilor internationale acest risc este mai redus sau mai putin important. Orice piatã, regional vorbind, poate înregistra o evolutie cãtre pierdere din diverse motive. În aceste conditii o bancã internationalã este important sã urmareascã evolutia atât economicã cât si politicã a tãrilor sau regiunilor în care-si desfãsoarã activitatea. De eficienta acestei activitãti de supraveghere depinde în mare masurã rezultatul sãu financiar. Trebuie mentionat cã în cazul bãncilor internationale chiar dacã se realizeazã o mai bunã dispersare a acestei categorii de riscuri, apare în plus riscul valutar.

LIMITAREA RISCURILOR are caracter normativ si autonormativ (norme interne si norme ale autoritatii bancare. Fiecare bancã, în functie de calitatea mediului economic si de evolutia parametrilor sãi proprii îsi fixeazão limitã proprie, internã, a angajamentului sau în operatii riscante, si fixeazã plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate sau zonã geograficã. Prin normele externe se reglementeaza inclusiv permisivitatea celor interne si urmaresc limitarea expunerii la risc a bancilor si a sistemului bancar. Normele se referã la limitarea riscului si vizeazã împrumuturile mari acordate clientilor de cãtre societãtile bancare.

2. TEHNICI DE CUANTIFICARE ALE RISCULUI DE CREDIT

Analiza riscului de credit are ca obiectiv identificarea si masurarea tuturor riscurilor care decurg din relatia de credit înainte de a decide acordarea acestuia. Scopul acestei analize o reprezinta descoperirea si masurarea pierderilor posibile, si se deruleza în doua etape: analiza solvabilitatii (pregatirea deciziei legate de gradul în care debitorul corespunde din punct de vedere personal si economic si identificarea tuturor riscurilor colaterale) sicunatificarea riscurilor (în cazul în care cererea este considerata solvabila).

Analiza solvabilitatii este prima etapa de evaluare personala a unui solicitant de credit din punct de vedere al cerintelor juridice. Capacitatea de a-si asuma obligatiile cuprinde competenta juridica formala de a subscrie la un contract de credit valabil de drept.

Solvabilitatea debitorului descrie încadrarea sa personala si materiala în cerintele acordarii creditului. Analiza solvabilitatii vizeza identificarea riscurilor de comportament si evaluarea consecintelor posibile. Aceasta analiza arata dor daca riscurile unt acceptabile sau nu, fiind imposibila o clasificare a debitorilor si neoferind un instrument de cunatificare a gradului de risc.

Cuantificarea riscului de credit este o continuare importanta, aproape indispensabila a analizei solvabilitatii deoarece permite exprimarea cifrica a circumstantelor complexe antrenate în analiza solvabilitatii.

Pierderea asteptata este o masura de risc care informeaza asupra gradului de risc de pierdere din contractul de credit. Pierdera comporta trei elemente:

   Echivalentul credit

   Probabilitatea de pierdere

   Gradul asteptat de pierdere

A. Echivalentul credit indica marimea maxima a pierderii pe care banca o poate înscrie în documentele sale. Echivalentul credit nu este egal cu valoarea nominala, deoarece aceasta din urma mascheaza faptul ca marimea creditului poate varia în timp pentru diferite forme ale creditului. Diferenta între cei doi indicatori este evidenta în cazul produselor financiare derivate (contracte swap pe rata dobânzii).

B. Probabilitatea de pierdere este elementul cel mai important al masurarii riscului pentru ca reprezinta solvabilitatea unui client, a unui segment de clientela sau a unei tari.

C. Marimea pierderii asteptate se obtine înmultind echivalentul credit cu probabilitatea de pierdere si cu gravitatea pierderii.

2.1. CREDIT MATRICS – ABORDAREA CANTITATIVĂ A RISCULUI DE CREDIT

INDICATORII RISCULUI GLOBAL DE CREDITARE

Cuantificarea expunerii globale a bãncii la riscul de creditare se face prin analiza și monitorizarea permanentă a unui sistem de indicatori. Acești indicatori se pot grupa în trei categorii:

1. INDICATORI DE STRUCTURA sau de pondere exprimă procentual, la un moment dat, structura activelor bancare sau a portofoliului de credite. Ca indicatori de risc sunt folosiți unul sau mai mulți dintre următorii:

·

Cu cât ponderea creditelor este mai ridicată, cu atât activitatea bancarã este percepută ca fiind mai riscantă.

2. INDICATORI DE DINAMICĂ – exprimã evoluția în timp a unor indicatori valorici a căror mărime este corelată cu evoluția riscului de creditare ex, ante sau post factum.

· dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pirderilor la portofoliul de credite exprimă modul în care evoluția băncii anticipă evoluția expunerii la riscul de creditare: cu cât cresterea rezervelor planificate pentru care se constituie provizioane este mai mare, cu atât se poate presupune că banca anticipă pierderi mai mari și că este de așteptat o scădere a calității portofoliului de credite.

· dinamica activelor și a creditelor totale sunt interpretate ca indicatori ai riscului de creditare atunci când exprimă o creștere accelerată. Aceasta se presupune, în baza experienței, că fiecare instituție bancară are ocapacitate limitată de a gestiona corect un portofoliu de un anumit volum. O creștere accelerată a valorii reale (in prețuri constante) a portofoliului de credite sau a activelor totale nu poate fi gestionată convenabil sau cel puțin comparabil cu nivelul de performanță din anii anteriori în cadrul acelorași structuri și folosind acelea și resurse.

CALITATEA PORTOFOLIULUI DE CREDITE

Riscul de credit este dificil de controlat fără o examinare atentă a portofoliului de credite. Mai mulți factori ar trebui luați în seamă la examinarea portofoliului de credite:

· compoziția portofoliului de credite.

· identificarea potențialelor probleme referitoare la credite, incluzând clasificarea lor de la B.N.R.

· trendul în volumul creditelor pe categorii, în special categorii ce exprimă creșteri rapide și imprumuturi restructurate.

· pierderi anterioare și experiențe de recuperare, incluzând intârzierile de plată.

· concentrarea imprumuturilor pe tipuri și relativ la dobânzi, industrii și regiuni geografice.

· mărimea creditului individual (felul lor, credite mari în raport cu numărul).31

Calitatea creditelor din portofoliu poate fi apreciată în funcție de structura creditelor. Din acest punct de vedere categoriile sunt: credite bune, credite nerambursate la scadență, credite sub supraveghere, credite sub standard, credite indoielnice, pierderi.

Determinarea calității portofoliului de imprumuturi acordate clienților are la bază analiza performanțelor economico-financiare.

 În România clasificarea clienților se face tinând cont de evaluarea performanțelor financiare ale clienților și de capacitatea acestora de a-și onora la scadență datoria (conf. Normele 3/1994 ale B.N.R.). Ca urmare creditele vor fi incluse în una din urmatoarele categorii:

· categoria A: imprumutații au o activitate economico-financiară rentabilă, care permite achitarea la scadență a datoriei, cu menținerea acestor performanțe.

· categoria B: bună situație economico-financiară în prezent, iși realizează indicatorii de banitate la un nivel superior, dar pentru perioada următoare nu sunt perspective privind menținerea performațelor la același nivel.

· categoria C: în prezent situație economico-financiară satisfăcătoare, insă există tendința de inrăutățire.

· categoria D: performanțe financiare scãzute și ciclice.

· categoria E: pierderi și incapacitatea rambursării.

Serviciul datoriei poate fi apreciat ca:

· bun – rambursări după scadență, cu intârziere maximã de 7 zile.

· slab – intârzieri până la 30 zile.

· necorespunzător – intârzieri peste 30 zile.

3.1 Detecția prematură a potențialului de deteriorare a calitații clienților din portofoliu

Pot fi interpretate ca semnale de avertizare privind o posibilă deteriorare a calității clientului următoarele evenimente:

· nefurnizarea la termen a rapoartelor financiare.

· schimbarea cenzorului sau a contabilului.

· depășiri ale limitelor de creditare.

· creșterea inexplicabilă a limitelor facilităților de finanțare.

· un raport defavorabil intre datorii și fonduri proprii.

· modificări în conducere.

· dezacorduri intre datele contabile și de buget și datele de control.

· avertismente care reies din analiza controlului de profit și pierdere.33

3.2 Urmărirea operativă a calitații creditelor din portofoliu

Sistemele de evaluare pe bază de punctaj, tehnicile informatice de gestiune a datelor, precum și sitemele expert au devenit principalele modalități actuale de gestiune operativă a riscului de creditare pe toate piețele. Obiectivele urmărite sunt respectarea normelor interne, asigurarea unui control aproape permanent și garantarea unui anumit nivel de rentabilitate.

3.3 Finanțarea riscului global de creditare

Pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite se folosesc atât reținerea riscurilor, cât și cedarea lor prin asigurare.

Se pot incheia asigurări pentru bunurile ce se constituie garanție materială a creditului acordat sau asigurãri de viață și de accident pe termen lung. Deși nu este cea mai importantă modalitate de finanțare a riscului, protecția prin asigurare este foarte eficientã și puțin costisitoare pentru bancă, deoarece incheierea unor contracte de asigurare poate fi impusă clientului.

Asigurarea riscului de creditare poate fi sub urmatoarele forme:

· asigurarea creditului – clienții cu posibilitatea să-și reducă propriile pierderi punându-și propriile creanțe drept garanții. Banca consumș, în același timp, clienți solvabili.

· asigurările riscului ce derivă din finanțarea unor proiecte de investiții.

· asigurările prin casele de asigurări.

· asigurări de deces.34

Reținerea riscurilor are la bază constituirea unor fonduri bancare proprii din care se acoperă pierderile la portofoliul de credite.

În funcție de politica de creditare a băncii, creditele nerambursate la scadență și cele indoielnice pot fi tratate efectiv fie prin colectarea fondurilor din creanțe reduse sau trecute la pierderi, fie prin renegocierea/anularea creanței.

3.4 Garanțiile bancare

În conformitate cu dispozițiile legii nr. 58/1998, băncile comerciale sunt obligate ca la acordarea creditelor să solicite și în cazul altor angajamente (deschideri de acreditive, scrisori de garanție bancară). Garanțiile sunt folosite în caz de insolvabilitate a debitorului și pentru a acoperi prin valorificare debitul neacoperit de beneficiarul facilităților oferite de bancă.

Garanțiile pot fi:

· personale – constau în angajamentul pe care o persoană sau mai multe, altele decât debitorul principal și-l asumă față de bancă, de a executa obligația în cazul când aceasta nu va aduce la indeplinire obligația. Conform Codului Civil "cel ce garanteazã o obligație se leagă către creditor de a indeplini el insuși obligația pe care debitorul nu o indeplinește".

· Societatea comercială, prin reprezentanții săi legali care beneficiazã de credite, trebuie să incheie contractul de cauțiune (fidejusiune) pe lângă contractul de imprumut bancar prin care se angajează față de bancț cț va achita datoria debitorului principal pentru care garantează în cazul când acesta nu o va executa.

· reale – presupun afectarea specială a unui bun material (mobil sau imobil) pentru garantarea obligației. Principalele forme sunt ipoteca și gajul.

Folosirea unui număr relativ redus de modalități de garantare reduce sensibil costul gestiunii portofoliului de garanții dar reduce și posibilitățile de optimizare a garantării în funcție de specificul angajamentului respectiv.

Instrumentarea juridică a garanțiilor, diferă în funcție de tipul de garanție acceptat:

· scrisoarea de garanție bancară trebuie să intre în vigoare.

· bunurile materiale aduse în garanție trebuie gajate sau ipotecate în favoarea băncii.

· cesiunea creanțelor trebuie săbimbrace forma unui contract de cesiune intre exportator și bancă.

Executarea garanțiilor nu are un caracter obligatoriu. În România, băncile sunt nevoite sa inițieze acțiuni în justiție pentru obținerea titlului executoriu și numai după aceea pot să treacă la vânzarea bunurilor ce s-au constituit drept garanție materială a creditului. Executarea silită se poate extinde pe toate bunurile "mișcătoare și nemișcătoare" ale debitorului. Articolul 907 Cod Comercial statuează că "partea interesată (banca) va putea deodată cu intentarea acțiunii să ceară a se pune sechestru asigurator asupra averii mobile a debitorului sau în conformitate cu art. 614 Cod procedura civilă".35

4 Riscurile specifice pieței creditului

4.1 Riscul Dobânzii – Creditele pot fi contractate cu dobânzi fixe (valabile pe toată durata contractului) sau cu dobânzi variabile sau sensibile, care se modificătrimestrial sau semestrial, funcție de fluctuațiile ratei dobănzii pe piață.

În cazul dobânzilor fixe creditorul este afectat în special când dobânzile cresc și deci acesta, în comparație cu posibilitățile modificate de valorificare a capitalului, este dezavantajat.

In condițiile creditării cu dobânzi fixe (pe termen scurt) creditorul trebuie să ia în considerare eventualele posibile modificări ce-l afectează, procedând la o majorare a dobânzii practicate.

Putem spune că rata dobânzii perceputăbde bancă la creditele acordate poate fi o modalitate efectivă de finanțare indirectă a riscurilor prin includerea unei prime de risc în cadrul ratelor de dobânzi practicate.

4.2 Riscul modificărilor de cumpărare este determinat de intensitatea procesului inflaționist și poate fi măsurat prin calcularea dobânzii reale.

Capitolul 2. Strategia de identificare, cuantificare si gestionarea riscului de credit la BCR Brașov

Scurt istoric.

  Banca Comercială Română (BCR), membră a Erste Group, este o bancă universală care deservește atât clienți retail, cât și clienți corporativi. Administrând active de peste 16 miliarde EUR, BCR este principalul furnizor de servicii din România și cel mai valoros brand financiar românesc. BCR este în prezent cel mai important grup financiar din România, incluzând operațiuni în străinătate, precum și de leasing, economisire si creditare în scopuri locative (bancă pentru locuințe) și subsidiare pentru pensii private.

BCR oferă întreaga gama de servicii bancare, incluzând soluții de internet banking, phone banking și e-commerce. Rețeaua băncii cuprinde peste 667 de unități și agenții retail (pentru persoane fizice și microîntreprinderi) în toate orașele din România cu peste 10.000 de locuitori. Clienții corporate (IMM-uri și companii mari) sunt deserviți de 48 de centre de afaceri dedicate. BCR deține cea mai mare rețea națională de ATM-uri și POS-uri – peste 2.200 de bancomate și peste 18.000 de terminale electronice operaționale la comercianți pentru efectuarea plăților cu cardul.

Evoluție

• 1990 – se constituie Banca Comercială Română prin prin preluarea activităților comerciale ale Băncii Naționale a României

• 1998 – BCR deschide o filială la Chișinău, în Republica Moldova

• 1999 – BCR fuzionează prin absorbție cu Bancorex

• 2001 – BCR Leasing se lansează pe piața românească

• 2003 – Privatizarea BCR, prin vânzarea pachetului de acțiuni către BERD și IFC

• 2005 – Se înființează BCR Asigurări de viață

• 2006 – Banca austriacă Erste Bank finalizează achiziționarea Băncii Comerciale Române. Erste Bank a achiziționat 61,8825% din acțiunile BCR de la Guvernul Român, BERD și IFC în urma achitării a 3,75 miliarde Euro.

• 2007 – BCR Administrare Fond de Pensii intră pe piața românească

• 2008 – Banca Comercială Română vinde operațiunile de asigurări către Vienna Insurance Group

• 2008 – BCR Banca pentru Locuințe intră pe piața românească

• 2009 – BCR adoptă un program de emitere de obligatiuni pe termen mediu – Medium Term Notes (MTN) – in valoare totala de 3 miliarde EUR.

BCR a marcat, de-a lungul timpului, mai multe premiere pe piața bancară românească, printre care:

• 1994 – BCR devine primul acceptator de carduri din România și membru principal EUROPAY

• 1995 – BCR emite primele carduri de debit din România sub siglă internațională.

– prima tranzacție la un ATM în România

• 2000 – BCR lansează primul credit de trezorerie pentru persoane fizice

– BCR este prima bancă din România care efectuează operațiuni cu titluri de valoare pe piața secundară.

• 2002 – BCR lansează primul credit ipotecar de pe piața bancară românească

• 2003 – BCR este prima bancă românească furnizoare de credite ipotecare clienților retail și corporate.

• 2004 – BCR este prima banca din România care a instalat Automate de Schimb Valutar (ASV)

• 2005 – BCR permite utilizarea, în rețeaua sa de POS și ATM a cardurilor cu CHIP (smart-card).

• 2006 – Banca Comerciala Română lansează în premieră, prin Universitatea BCR, programul de practică – STUDENT BCR – care permite studenților efectuarea practicii în cadrul a șapte sucursale BCR din București

– BCR este prima instituție bancară din România care a lansat o rețea de birouri specializate la nivel național – „EU Office BCR” – dedicate exclusiv fondurilor europene.

Întrucât acordarea de credite reprezintă o activitate complexă, care nu poate fi deprinsă de contextul economic și juridic în care instituția de credit este amplasată, se impune abordarea, în prezentul capitol, a riscurilor specifice care pot condiționa aceste operațiuni.

Legiuitorul însuși s-a preocupat de reglementarea celor semnificative, alocându-le, în legea speciala, un spațiu larg. În plus, Banca Centrală a editat norme tehnice acoperitoare ale riscului, în integralitatea lor, si care vor constitui temeiul abordării noastre economice, în continuare.

Riscul de credit

Riscul este un factor fundamental al afacerilor, deoarece din nici o activitate nu poate obține profit fără risc. Prin urmare, orice entitate înceracă să-și maximeze profitul prin gestionarea riscului specific domeniului său de activitate și prin evitarea sau transferarea riscului pe care acesta nu dorește să-l preia.

Într-un context general apare sub forma pierderilor determinate de nerespectarea contractului de către debitor, prin renunțarea la motivația psihologică de încredere reciprocă. Apare sub forma deteriorării serviciului datoriei prin întârzierea plații dobânzilor sau ratelor.

Este interesant de a anunța puțin aspectul renunțării la încrederea reciprocă- cauza care face debitorul să-și încalce promisiunea făcuta inițial la închierea acordului de credit.

Astfel, riscul în creditare reprezintă probabilitatea de a suferi o pierdere datorită încălcării obligațiilor debitorilor, prevăzute în contractul de credit. Pierderea constă în nerecuperarea sumelor avansate clientului, precum și a dobânzilor aferente.Riscul de creditare mai este denumit și risc de insolvabilitate a debitorului sau risc de nerambursare. El apare când împrumuturile nu sunt rambursate în volumul și la termenul stabilit. Riscul de credit este în corelare cu riscul de reinvestire. Banca înregistrează pierderi nu numai datorită faptului că împrumutul și dobânzile aferente nu au fost rambursate în volumul și la termenul stabilit, ci și datorită faptului că nu a reinvestit la timp sumele pe care trebuie să le primească.

Pentru limitarea riscului de credit este necesar ca fiecare institutie de credit sa implementeze proceduri proprii, integrate masurilor generale, stabilite de autoritatea centrala, respectiv Banca Nationala a Romaniei. In calculul cerintelor de capital pentru acoperirea riscului de credit, institutiile de credit pot utiliza, pentru determinarea valorii ponderate de risc a expunerilor, fie abordarea standard, fie abordarea bazata pe modele interne de rating, cu conditia ca aceasta sa fie aprobata in prealabil de catre Banca Nationala a Romaniei.

Abordarea standard a calitatii unui credit, inclusiv a expunerilor provenite din securitizare, presupune ca institutia de credit sa folosesca in calculele de determinare a valorilor ponderate la risc a expunerilor pentru calculul cerintei de capital pentru acoperirea riscului de credit. Evaluarile realizare de institutii externe de evaluare a creditului sau de catre agentii de creditare a exportului, recunoscute ca eligibile de catre Banca Nationala a Romaniei, pe baza unor criterii proprii de evaluare.

Metoda de determinare a valorii ponderate a expunerilor la risc prin utilizarea unor modele interne de rating consta in aceea ca o institutie de credit si-a pus la punct o metodologie proprie de rating a expunerlor la riscul de credit si a obtinut aprobarea utilizarii ei de la Banca Nationala a Romaniei.

Conform normelor nr.3 din 24.02.1994 ale BNR, in scopul determinarii riscului de credit si limitarii acestuia, bancile comerciale trebuie sa-si clasifice creditele acordate in una din urmatoarele 5 categorii: standard, in observatie, substandard, indoielnic, pierdere.

Credite standard – sunt acele credite care nu implica deficiente si riscuri care ar putea periclita administrarea datoriei. Rambursarea se efectueaza in timpul si la termenele prevazute.

Credite in observatie – sunt credite acordate unor clienti cu rezultate economico- financiare foarte bune, dar care, in anumite perioade scurte de timp intampina greutati in rambursarea ratelor scadente si a dobanzilor aferente.

Credite substandard – aceste credite reprezinta deficiente si riscuri care pericliteaza lichidarea datoriei, fiind insuficient protejate de valoarea neta a capitalului si/sau capacitatii de plata a beneficiarului de credit.Aceste credite sunt caracterizate prin posibilitatea reala ca banca sa preia unele pierderi, ca urmare a posibilitatii recuperarii integrale a creditului.

Credite indoielnice – in cadrul lor rambursarea este incerta. Aceste credite sunt protejate intr-o mica masura sau sunt neprotejate de valoarea realizabila a garantiei lor.

Credite pierdere – sunt considerate cele care nu pot fi restituite bancii.

Clasificarea creditelor se face ținând cont de evaluarea performanțelor financiare și nefinanciare ale clientului din care rezultă capacitatea acestuia de a-și onora datoria la scadență.

Factorii ce generează riscul de credit

Factorii care pot genera riscul de credit sunt:

Insuficiența fluxurilor de venituri obținute de împrumutat, care să-i permită achitarea ratelor și a dobânzilor la termenele convenite cu instituția de credit in calitate de împrumutător. Această stare a împrumutatului poate proveni din cauze diverse, fie dependente de acesta, fie independente de voința și eforturile lui;

Deteriorarea mediului economic sau a afacerilor împrumutatului, care au condus la nerealizarea previziunilor avute în vedere la negocierea și contractarea creditului;

Deciziile politice și condițiile legislative restrictive adoptate după acordarea creditului, care nu au putut fi prevăzute în momentul contractării creditului;

Modificarea condițiilor de pe piețele interne și externe, apariția unor noi reglementări restrictive pe aceste piețe etc.;

Apariția unor evenimente neprevăzute care au făcut ca afacerea sau proiectul creditat să nu mai poată fi derulate integral ( război, grevă, calamitate etc.);

Eroarea instituției de credit în aprecierea eficienței creditului și a posibilităților de rambursare a dobânzilor;

Necesitatea împrumutatului, atunci când instituția de credit împrumutătoare nu dispune de suficiente informații despre acesta și nesesizarea comportamentului acestuia;

Calitatea și moralitatea managementului împrumutatului;

Incapacitatea întreprinderii de a se adapta pieței;

Calitatea personalului bancar;

Deficiențe în gestionarea creditului ( neurmărirea respectării destinației creditului acordat; nesupravegherea atentă a sănătății financiare a unui împrumutat, lipsa de reacție a înstituției de credit sau întârzierea reacției la primele semne de întârzierii efectuării plății; adoptarea cu întârziere sau chiar neadoptarea unor măsuri care să conducă la reintrarea în normalitate sau reducerea la maximum posibil a riscului etc.);

Supracreditarea unui proiect sau a unei afaceri.

Gestiunea riscului de credit

Elementele determinate ale gestiunii riscului individual de creditare sunt:

capacitatea de plată;

capitalul- averea debitorului;

garanțiile;

condițiile de mediu.

Dintre acești factori, primul este cel mai important.

Potrivit reglementării speciale, principalele slăbiciuni în gestionarea riscului de creditare sunt unele de ordin intern: selecția defectuasă a dosarelor și supravegherea internă improprie a evoluției ( practic a involoției)calității debitorilor.

Gestionarea riscului de credit global presupune respectarea a două principii: diviziunea și limitarea riscurilor.

Diviziunea riscului de creditare urmărește evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea plasamentelor și a creditelor în special. Concentrarea clienților într-un singur domeniu de activitate este relativ periculoasă pentru o bancă universală: în perioada de recesiune pot interveni greutăți de exploatare. În sfera creditării particularilor, diversificarea portofoliului este în primul rând o diversificare teritorială. La creditarea agenților economici importantă este diversificarea sectorială sau economică, iar în ceea ce privește clienții suverani – diversificare geografică.

Limitarea riscurilor de credit are caracter normativ si autonormativ. Fiecare instituție de credit, în funcție de calitatea mediului economic și de evoluția parametrilor proprii, asigura limitarea riscurilor în doua feluri, global și analitic, astfel:

– fixând o limită proprie, internă, pentru ponderea activităților (plasamentelor) riscante în total active sau relativ la capitalul bancar;

– fixând plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sectoare de activitate sau zone geografice pentru a preveni ca modificări semnificative ale situației economice a acestor grupe să îi afecteze negativ expunerea lor.

Se mai poate stabili plafoane de tip “ stop-loss” care definesc riscurile maxime referitor la pierderile constatate sau la provizioanele constituite.

Pentru a preveni riscul de credit, băncile trebuie să dețină informații pertinente asupra situației patrimoniale și financiare a debitorilor, asupra naturii operațiunilor economice în care aceștia se angajează. Totodată, prevenirea riscurilor de creditare mai presupune cunoașterea reputației morale a debitorilor, a bonității lor, o bună evaluare a evoluțiilor viitoare a acestora.

În mod direct, prevenirea riscului de creditare se poate realiza prin constituirea unor garanții acoperitoare reale. De asemenea, pe linia contracarării riscului de creditare, băncile au posibilitatea de a constitui rezerve și provizioane. Astfel spus, creditorul trebuie să fie și propriul lui asigurător. Pe de alta parte, băncile de emisiune au posibilitatea de a acționa eficient pe linia asigurării lichiditățiilor celorlalte banci.

Etapele gestiunii riscului creditar:

Gestiunea riscului la etapa conlucrării cu împrumutătorul. Această etapă a procesului gestiunii riscului creditar se referă la gestiunea relațiilor „bancă-client”, îndreptate spre evaluarea riscurilor individuale in limita reglărilor strategice. Analiza creditară constă în analiza solvabilității împrumutătorilor individuali și în structurizarea creditelor individuale cu scopul minimizării atât a riscurilor descoperite, cât și a pierderilor la fiecare din ele. Monitoring-ul creditar constă în controlul solvabilității și menținerii asigurării băncii în faptul că, solvabilitatea clientului rămâne a fi acceptabilă. Supravegherea creditului presupune restabilirea credibilității în cazul înrăutățirii ei serioase sau în cazul pierderii integrale.

Controlul și gestiunea procesului creditar. Aceste etape se referă la controlul liniar al relațiilor de tip „banca-client”. Astfel de relații sunt legate de primirea deciziilor, care la rândul sau atrag riscuri, și de aceea, necesită control liniar. Analiza creditară, monitoring-ul creditar și lucrul cu creditele problematice sunt părți componente al acestui control. Rețeaua acceptării și aprobării creditului și organele responsabile pentru aceasta trebuie să fie unică pentru toate deciziile creditare în banca.

Gestiunea controlului. In fiecare bancă trebuie să existe un mecanism independent de gestiune a controlului, obiectul căruia îl constituie deciziile creditare din contracte, componenta portofoliului creditar și procesul controlului primirii deciziilor.

Elementele controlului administrativ sunt următoarele:

Auditul creditar trebuie să reprezinte un control calificat, independent al deciziilor individuale creditare și al calității portofoliului în general.

Sistemul informațional de gestiune creditară trebuie să propună informații corecte și operative pentru monitoring-ul situației unei credit în special și calității portofoliului creditar în general, atât personalului secțiilor creditare, cât și controlorilor.

Controlul fluxului mijloacelor trebuie să prevină încasarea numerarului de către împrumutători până la îndeplinirea tuturor formalităților și încheierea procedurii de autorizare.

Tehnici de cuantificare ale riscului de credit

Analiza riscului de credit are ca obiectiv identificarea și măsurarea tuturor riscurilor care decurg din relația de credit înainte de a decide acordarea acestuia. Scopul acestei analize o reprezintă descoperirea și măsurarea pierderilor posibile, și se deruleză în doua etape:

analiza solvabilității (pregătirea deciziei legate de gradul în care debitorul corespunde din punct de vedere personal și economic și identificarea tuturor riscurilor colaterale);

cuantificarea riscurilor (în cazul în care cererea este considerată solvabilă).

Analiza solvabilității este prima etapa de evaluare personală a unui solicitant de credit din punct de vedere al cerințelor juridice. Capacitatea de a-și asuma obligațiile cuprinde competența juridică formală de a subscrie la un contract de credit valabil de drept.

Solvabilitatea debitorului descrie încadrarea sa personală și materială în cerințele acordarii creditului. Analiza solvabilității vizează identificarea riscurilor de comportament și evaluarea consecințelor posibile. Această analiză arată doar dacă riscurile sunt acceptabile sau nu, fiind imposibilă o clasificare a debitorilor și neoferind un instrument de cuantificare a gradului de risc.

Cuantificarea riscului de credit este o continuare importantă, aproape indispensabilă a analizei solvabilității deoarece permite exprimarea cifrică a circumstanțelor complexe antrenate în analiza solvabilității.

Pierderea așteptată este o măsurare de risc care informează asupra gradului de risc de pierdere din contractul de credit. Pierdera comportă trei elemente:

Echivalentul credit

Probabilitatea de pierdere

Gradul așteptat de pierdere

Echivalentul credit indică marimea maximă a pierderii pe care banca o poate înscrie în documentele sale. Echivalentul credit nu este egal cu valoarea nominală, deoarece aceasta din urmă maschează faptul că mărimea creditului poate varia în timp pentru diferite forme ale creditului. Diferența între cei doi indicatori este evidentă în cazul produselor financiare derivate (contracte swap pe rata dobânzii).

Probabilitatea de pierdere este elementul cel mai important al măsurării riscului pentru că reprezintă solvabilitatea unui client, a unui segment de clientelă sau a unei țări.

Marimea pierderii asteptate se obține înmulțind echivalentul credit cu probabilitatea de pierdere și cu gravitatea pierderii.

Evaluarea riscului de credit

Evaluarea (aprecierea) justă a riscului de credit este de o importanță majoră pentru bancă. Fiind mai ușor sa prevenim decât sa vindecăm, pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importantă etapă a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare.

Băncile trebuie sa identifice riscurile aferente fiecărei cereri de creditare, să le identifice și să contribuie la reducerea și chiar la eliminarea lor. Pentru aceasta este necesar și un studiu de senzitivitate sau risc, pentru că numai în acest fel se poate reduce sau elimina riscul. In funcție de rezultatele acestui studiu se aprobă sau se refuză cererile de creditare.

De corectitudinea evaluării depinde volumul de risc pe care banca și-l asumă și realitatea acestui risc. Fiecare bancă își formulează metodologia proprie de evaluare, care se bazează pe politica de credite a băncii și pe experiența creditară din trecut.

Fig. 7.1.1. – Etapele procesului de evaluare a riscului de client

Evaluarea riscului de credit presupune două etape. Prima constă în stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc față de fondurile proprii ale băncii, iar a doua în evaluarea riscurilor la care banca este expusă periodic.

Băncile centrale impun băncilor comerciale clasificarea portofoliului de credite și constituirea unor fonduri de risc. În funcție de categoria creditului sunt stabilite careva cote procentuale față de mărimea acestora și se cere alimentarea acestor fonduri de risc.

Evaluarea riscului de credit de către băncile comerciale se realizează prin intermediul a două metode: calitative și cantitative.

Metoda calitativă presupune o exprimare verbală a descrierii nivelului riscului și, de obicei, se realizează prin elaborarea rating-ului creditar. Scopul elaborării rating-ului creditar este primirea deciziei în ce privește posibilitatea creditării și în continuare determinarea unor parametri calitativi. Pe baza acestora se poate aprecia indicatorul riscului întregului portofoliului creditar.

Rating-urile creditare, de regulă, se determină în modul următor:

se elaborează o scară a riscului pentru debitor (sau grupe de credite, sau grupe de gaj), de exemplu, „risc minim”, „risc moderat”, „risc limită”, „risc inadmisibil” sau grupe cărora li se atribuie numere în creștere sau descreștere;

se evidențiază coeficienții esențiali ai activității debitorului ce determină nivelul riscului, cota parte a lor la formarea indicatorului total;

se determină limitele indicatorilor ce exprimă calitatea lor;

se calculeză un indicator sumar al indicatorului riscului (rating-ul creditar) prin intermediul sumării evaluării indicatorilor separați, în corespundere cu cota-parte.

Metodele cantitative de evaluare sunt diferite atât pentru diverse tipuri de credite cât și pe grupe de clienți. Însă nu sunt sisteme de evaluare unice pentru clienții corporativi și pentru persoane fizice Aceste sisteme sunt diferite datorită tipului de informație cu care operează banca în proces de cuantificare a riscului.

În ultimii zece ani, mai multe organizații bancare au investit mulți bani în modelarea riscului de creditare apărut din operațiuni importante. Asemenea modele au fost create în scopul de a ajuta băncile în ceea ce privește cuantificarea, uniformizarea și managementul riscului de creditare.

Analiza creditului reprezintă procesul de evaluare a riscului de creditare. Riscul de creditare trebuie apreciat în funcție de ceea ce banca se așteaptă să realizeze de pe urma creditării. Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române prin noțiunea de risc se înțelege pericol, inconvenient posibil, probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecințe nedorite pentru subiect.

Existența riscului induce o expunere la risc, care este dată de valoarea actuală a

tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care este posibil să le suporte în viitor

un anumit subiect, în special banca.

Riscul de credit este primul dintre riscurile bancare cu care se confruntă o instituție financiară. Riscul de credit exprimă posibilitatea ca împrumutații să nu-și

onoreze obligațiile la scadență. Pentru împrumutat, riscul de credit exprimă într-o formă

mai largă, degradarea situației financiare a acestuia.