Doctrina Sociala a Bisericii

Omul contemporan se prezintă ca un „om fără rădăcini”, cu autonomie și libertate proprie, prin această stare, crede în ideea realizării prin el însuși, fără ajutor din altă parte. Omul modern a ajuns în această stare prin separația artificială pe care el însuși a introdus-o între domeniul public și cel privat, separație care se manifestă prin tendința de a elimina religia din viața socială și de a transforma societatea într-un domeniu rezervat cu precădere problematicilor imanente, care, însă, nasc idoli, incapabili de a satisface setea omului după Absolut. Omul modern a separat umanitatea sa de natura înconjurătoare, proclamându-se stăpânul ei absolut, care poate dispune discreționar de ea, impunându-i propriile sale legi.

Având în vedere că fiecare om are dreptul la o evaluare morală a fenomenelor culturale, Biserica își rezervă același drept și pentru sine, considerând aceasta chiar o obligație. Atunci când o activitate culturală contribuie la transfigurarea morală și spirituală a omului sau a societății, Biserica o binecuvintează. Dacă o cultură devine antireligioasă sau antiumană, Biserica are obligația morală de a i se opune cu mijloacele specifice.

Forurile legislative și executive au datoria să-și reconsidere atitudinea față de religie, cultură și educație. Iar oamenii Bisericii, științei, culturii și educației trebuie să reabiliteze pentru totdeauna armonia dintre ele, spre folosul comunitar. Dezvoltare științei și tehnologiei sub influența ideologiilor seculare a dus la consecințe care provoacă serioase temeri, crize și probleme, deoarece principiul a priori, care stă la baza dezvoltării științifico-tehnologice contemporane, ce susține că această dezvoltare nu trebuie limitată de nici un fel de exigențe morale, religioase sau filosofice, s-a dovedit un fals total. De aceea este necesară restaurare legăturii dintre cunoașterea științifică și valorile spirituale și morale creștine.

Biserica îl avertizează pe om împotriva ispitei de a vedea știința, educația și cultura ca domenii cu totul independente de principiile morale. Biserica ajută în felul acesta cultura să treacă dincolo de limitele unui lucru pur pământesc, îi dă valori spirituale și îl ajută astfel pe om „să nu dea crezare oricărui duh” (I Ioan 4,1).

Educația religioasă în școală contribuie la curățirea inimii, „înnoirea minții” (Romani 12,2), a unirii și conlucrării lor cu divinitatea, ajută la aflarea vederii duhovnicești, care distinge cu ușurință între bine și rău, între divin și demonic. Cultura seculară națională sau multinațională poate contribui și ea la conservarea și îmbogățirea moștenirii spirituale și intelectuale dacă rămâne fidelă valorilor morale autentice. Biserica a respectat întotdeauna educația seculară. Cu toate acestea, ea nu se poate substitui Revelației divine, nici nu poate fi considerată egală cu ea, sau suficientă omului pentru viață spre mântuire.

Biserica consideră inadmisibilă impunerea unor idei antireligioase elevilor și afirmarea monopolului viziunii materialiste despre lume. Pornind de la concepția materialistă despre viață, comunismul a îndreptat societatea într-o direcție care nega absolut toate valorile culturii și civilizației, iar prin impunerea concepției proprii s-a situat singur în afara normelor firești de conduită umană, generând teroare și oribile persecuții, distrugând astfel, intelectualitatea și țărănimea. Aceste orori nu trebuie să se mai repete. În acest sens, Biserica, școala și știința sunt chemate să conlucreze în misiunea lor educativă pentru profitul spiritual, moral, cultural și intelectual al unei persoane, pentru mântuirea ei veșnică, precum și în numele salvării, demnității, organizării și optimizării vieții.

Faptul că patronul spiritual al travaliului politic este autorul unei Utopii, cu o vastă circulație în epocă până azi, este el singur sugestiv. Cu alte cuvinte: dimensiunea utopică este însăși cheia de lectură a raportului dintre sfera statului/politicii și cea a Bisericii, cele două realități fiind aflate, prin natura și finalitatea lor, într-o tensiune venită din incapacitatea de a suprapune total în ciuda tendințelor etatiste referitoare la Biserică dar și a celor de „îmbisericire” a statului.

Din orice punct de vedere confesional și aducând cele mai variate exemple din istoria îndepărtată sau recentă, un lucru este limpede: oricât de bine ar fi organizat un stat și oricât de fidel ar fi urmate preceptele moralei creștine, cetățenia pământească nu poate fi asimilată integral niciodată și niciunde cu cea duhovnicească. Iată de ce, interesul conflictual ale oricărui stat este acela de a-i convinge pe locuitorii lui de confirmarea spirituală a puterii ce o deține și pe care o exercită. Biserica transcende pur și simplu statul, văzut așa cum este acesta: „o formă umană de organizare îngăduită de Dumnezeu în (răs)timpul ce se desfășoară între facerea lumii și cea de-a doua venire a Mântuitorului. Dacă ne putem defini exact și complet conținutul de taină al Bisericii, putem cel puțin să delimităm rostul acesteia de cel al structurilor de diriguire a cetății”.

Pentru a înțelege unde se află potențialul integrator al ortodoxiei și modul în care Ortodoxia mileniului al III-lea înțelege să dialogheze cu statul, este nevoie de o privire asupra moștenirii Bizanțului, parte a memoriei creștine a acestui continent și a lumii creștine în ansamblu. Că vor sau nu vor adepții lozincilor comode, moștenirea istorică a Ortodoxiei este o parte esențială a Europei în întregul ei, de la Ural la Atlantic, și din Grecia până în Finlanda. Orice fel de limitare artificială, potrivit unei tendințe sau alteia, riscă tocmai compromiterea abordării firești și legitime a proiectului integrator.

„Nu există alt domeniu al istoriei europene care să fie atât de străin cărturarilor, atât de încețoșat și atât de îndepărtate precum Bizanțul”.

Statul român post-comunist va reuși să aibă o identitate, să îmbogățească comunitatea țărilor în care își vede locul, numai în măsura în care va asimila profund specificitatea relației sale cu Biserica. Iar pentru a ajunge aici avem nevoie de o dezbatere largă care, iată, a și început. O sperăm rodnică, păzită de exagerări sau de bune intenții utopice. Locul Ortodoxiei în strategia culturală a statului, în „geopolitica Ortodoxiei” cum ar spune unii, departe de a provoca teama unei presupuse discriminări a confesiunilor minoritare, oferă întregului orizont creștin de la noi șansa unei mai sporite și mai conștiente mărturii.

În zilele noastre, lumea face eforturi tot mai susținute pentru a crea raporturi de apropiere, de încredere, de înțelegere și de colaborare între oameni și popoare care să le asigure securitatea existenței și conviețuirea în armonie cu semenii. Dacă nu va ține seama și de starea spiritual-duhovnicească a semenilor, care să le asigure experiența întâlnirii cu Dumnezeu prin dimensiunea transcendentă, șansele sunt minime. Tendința spre realizarea unei comunități globale este un proces aflat în plină desfășurare, o evidență istorică, care se consumă indiferent de dorințele sau obiecțiile noastre și de factorii neutri care influențează într-un mod negativ, din punct de vedere religios. Desigur, realizarea unității creștine și într-un sens larg a întregii umanități, este și trebuie să rămână o dorință sacră a fiecărui om de bună credință care își raportează conștiința la testamentul Domnului Iisus Hristos, „ca toți să fie una” (Ioan 17, 21), precum și la faptul că întreaga creație devine astfel poporul lui Dumnezeu. Unitatea devine una pe de o parte și globalizarea este alta, iar globalizarea, nu va putea să asigure sub nici o formă unitatea și supraviețuirea lumii. Noi am făcut deja experiența unei globalizări forțate (comunismul), care a sfâșiat și mai mult unitatea lumii. Așadar, înainte de a ne referi la contribuția religiilor privind datoria lor față de edificarea unei comunități mondiale, se cuvine să recunoaștem responsabilitatea lor față de multe dintre paginile negre ale istoriei mondiale și să înțelegem și noile împrejurări în care sunt obligate să activeze. 

Cap. I. Doctrina sociala a bisericii

I.1. Conținutul conceptului

Înainte de a prezenta câteva aspecte ale doctrinei sociale, trebuie să reamintim că izvoarele pe care le avem la dispoziție – atâtea câte ni s-au transmis – sunt puține, ne-au parvenit adesea din întâmplare și sunt răzlețe, întrucât sunt alcătuite de autori diferiți, cu scopuri diferite, în timpuri și locuri diferite. Aceasta înseamnă că Sfânta Scriptură va avea un rol central în dezvoltarea temelor sociale. Cultura nu este niciodată impersonală.

Este foarte important să nu abordăm studiul trecutului cu criterii finaliste sau utilitare. Spre exemplu, afirmațiile creștinismului primar despre proprietate nu se pot aplica decât limitat la societatea noastră industrială, unde capitalul e acumulat în mâinile unui număr mic de persoane și unde există corporații publice (sindicate, societăți de ajutor reciproc, asigurări…) necunoscute în Biserica antică, a cărei etică nu poate așadar, să ofere un sistem general de reguli care obligă.

Astăzi se evită în general să se citească textele creștine antice printr-o interpretare teologică univocă, așa cum este înlăturată și ideea considerării creștinismului ca un simplu fenomen social. Nașterea sa nu se poate explica ca o mișcare sau revoluție socială, ci trebuie înțeleasă ca fapt de natură religioasă. Această realitate religioasă are însă un impact sigur și foarte puternic asupra „socialului”, chiar dacă indirect, deoarece Evanghelia nu dă indicații concrete sau rețete pentru o practică socială, ci acestea sunt deduse din principiile sale etice și, în primul rând, din marele principiu „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt. 22, 39). Acesta pare a fi elementul caracterizant al noutății creștine.

Există un prim pas ce trebuie făcut pentru a intra în inima problemei. Expresia „doctrina socială” presupune de fapt că există o dimensiune socială de care trebuie să se ocupe doctrina. Astfel spus, vorbim despre realitatea umană, despre istorie, despre societate, despre politică, ca despre ceva real, înzestrat cu o consistență proprie: și vorbim despre ele ca și cum aceste realități și această consistență a lumii umane ar fi sigure. Dar nu sunt sigure, dacă nu altfel cel puțin pentru că de fapt conștiința consistenței ființării lumii umane e o cucerire recentă a umanității, legată de pătrunderea creștinismului în istorie.

Doctrina socială a Bisericii nu reprezintă o colecție de instrucțiuni sau dispoziții utile pentru rezolvarea problemelor filantropice ale societății, ci este mai degrabă elementul constitutiv al teoriei creștine despre viață.  Importanța teologică reiese din următoarele considerații:

– omenirea, care a fost răscumpărată prin jertfa de pe Golgota a Fiului lui Dumnezeu, nu este și nu poate fi văzută ca un instrument și totodată un obiect al unor procese economice și sociale: totul trebuie să fie în slujirea ordinii și a oamenilor, dar nu invers; 

– Hristos răscumpărătorul omului căzut, l-a înzestrat cu toată integritatea ca persoană, în raporturile sale sociale cu semenii și societatea în care există ;

-omul decăzut fiind, a păstrat totuși, o ordine de împreună viețuire socială voită de Creator, ordine ce este adânc fixată în natura activității desfășurate în comun a omului;

– sub înfățișarea mântuirii, pentru cei mai mulți oameni, condițiile sociale au o influență deosebită, adesea fiind abătuți de la calea binelui și împinși înspre perfidie; 

– ca urmare a unirii ipostatice a Fiului lui Dumnezeu, Biserica devine în acest sens elementul cel mai vital al societății. Deci, ea își însușește în mod obligatoriu pentru societate salvarea sufletelor și devine aluat, sare și lumină (cf. Mat. 5,13-14; 13,33).

Pe aceste considerații, Doctrina Socială a Bisericii s-ar putea defini ca un ansamblu de noțiuni caracteristice filosofiei (care exprimă latura socială omului) și teologico-dogmatice (care exprimă latura interioară – sufletul), datorită faptului acestuia, Biserica, datorită faptului că are această poruncă de a face cunoscută Evanghelia lui Hristos, proclamă și atestă demnitatea omului, învățându-l în același timp, exigențele dreptății și a păcii, conform înțelepciunii cerești.

Biserica, în câmpul doctrinei sociale, propune tot timpul păreri și convingeri ferme de a reflecta asupră-le, anumite principii de gândire pentru întemeierea unei societăți drepte și fraterne. Ea nu ne pune în față soluții de tehnologie sau implementează anumite programe economice și politice în același timp, ci propovăduiește despre adevăr, care este Hristos și despre omul răscumpărat de Acesta și măreția lui.

Doctrina Socială este un document de bază, conceput de un sinod local sau național, și are ca obiectiv Macrodiaconia. Doctrina Socială este valabilă și obligatorie numai pentru teritoriul canonic al unei Patriarhii Ortodoxe.

I.2. Fundamentele doctrinei sociale a Bisericii

Spectrul unor noi și tulburătoare schimbări amenință fundamental condiția umană, în zilele noastre, în care recuzita istoriei e plină de concepte noi, paradigme și doctrine ce pun în fața umanității un viitor mai incert ca niciodată: sfârșitul istoriei, civilizația de consum post-modernă, Statul planetar, era vidului și a individualismului, împărțirea lumii în valuri și națiuni high-tech și low-tech, pare din ce în ce mai stringentă nevoia de reîntoarcere la începuturi.

În acest context, o analiză a principalelor elemente ale doctrinei sociale a Bisericii, ca depozitară a începuturilor lumii, a planului inițial după care s-a diriguit Lumea, exponent al dimensiunii sacrosante a existenței și legătura lor cu securitatea sau felul în care ele pot fi furnizoare de securitate constituie câteva repere de bază ale conștiinței umane.

I.3. Doctrina Socială a Bisericii în fața lumii contemporane

Atentă la principiile sale, Biserica trebuie să se adapteze în mod conștient la nevoile timpului și a locului. Biserica are misiunea să răspândească învățăturile și exigențele Sfintei Evanghelii.

În această epocă, misiunea este recunoscută cu aceea pe care Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o „nuova evengelizzazione” . Pentru ducerea la bun sfârșit a acestei misiuni, Biserica este datoare tot timpul să cerceteze și în același timp să se intereseze despre cum trăiesc fii săi și să le pună înainte prin exegeze lumina Sfintei Evanghelii, ca să poată în felul acesta, astfel răspunde în modul cel mai adaptat oricărei generații, la cerințele și întrebările fără de sfârșit ale acestora, asupra înțelesului vieții de azi și de mâine și asupra reciprocității dintre ele. Conform Constituției Gaudium et Spes numărul 16, trebuie să cunoaștem și să înțelegem lumea în care trăim și existăm, precum și caracterul ei. Același document scoate în evidență faptul unei părți a trăsăturilor fundamentale societății contemporane. Seria schimbărilor profunde și rapide, în lumea de azi, ce sunt provocate de inventivitatea inteligibilă și de îndeletnicirea de creație a omului i se întorc împotrivă, a doleanțelor personale și comune, se răsfrâng asupra modului de gândire și acționare. Deci se poate nota faptul unei transformări sociale și culturale ce sunt reflectate și în viața cultică (religioasă) în această transformare, omul se confruntă adeseori cu greutățile ce-l depășesc (puterea proprie și legile sociale). În ciuda faptului că pământul deține și are surse și bogății incomprehensive totuși, în lume predomină lipsa hranei și sărăcia. În timpul afirmării de libertate și unitate, încep să iese la iveală noi forme de supunere socială și intelectuală, precum și anumite forțe ce rup coeziunea familiei umane (acestea fiind dimensiunile politice, ideologice, sociale, economice și rasiale). Comportamentul omului de azi față de sine și cei din jurul lui, este foarte influențat de mutațiile psihologice, morale și sociale, stabilite în urma dezvoltării științifice, a progresului tehnic și economic.

Se constată faptul că în urma unei schimbări rapide se deschide drumul unor contradicții și al unui dezechilibru mintal, atât la nivel de persoană cât și comunitar și al activității umane. Din punct de vedere economic lumea contemporană se caracterizează printr-o intensificare a globalizării economice, devenind dependentă astfel de centrele financiare și comerciale, acest fenomen cristalizându-se deja după al doilea război mondial. Prezența în lumea contemporană a unui alt factor prezent, ce este constituit dintr-o serie de acțiuni ale planului economic, având ca promotor o filozofie a libertății, care nu deține vreo limită sau control solidar al individului sau societății. Printre acestea pot fi remarcate: o nemăsurată preocupare pentru un profit fără întârziere din producția industrială, din domeniul financiar-bancar, dar și din injustițiile sociale practicate de către stat. Doctrina Socială a Bisericii, care este consolidată pe Evanghelie și Tradiție, vine înainte să dea răspuns la aprofundarea propriilor ei resurse specifice, ca apoi să poată deveni un instrument util în propovăduirea cea bună a vestirii Evangheliei persoanelor, a întregii comunități umane, a lumii care i-a fost încredințată spre a fi transformată, de Hristos, bisericii Sale (cf. Mat 28). Înaintea acestei dezvoltări, dar și a tentațiilor acestei lumi desacralizate, numai Biserica mai poate oferi încă răspunsuri ale problemelor fundamentale proprii existenței umane. Ca și entitate absolută, Biserica poate și trebuie să intervină în viața socială, politică și economică a lumii. Înzestrată de capul ei cu păstrarea adevărurilor absolute revelate, Biserica își ia angajamentul ducerii omului pe cele mai înalte culmi ale existenței.

Se constată faptul unei crize totale și al unei ecuații integratoare, o formă a unui spațiu gol, care cuprinde, schimbă forma și anulează. Din interiorul inexistenței unui amalgam generalizat, pătrund fără ecou zgomotele mâniei, chemări exasperate ale elementelor sociale, culturale și religioase. Criza nu mai devine o noutate. Privește pe toată lumea. Dacă un individ se trezește și afirmă că suntem deja în criză!, nimeni nu îi dă nici o crezare, cu scopul de a nu-l înțelege sau nu vrea să-l înțeleagă. Spunând că este criză, domnule! este o banalitate. Tocmai pentru aceasta nu i se dă nici o crezare. Purtarea care privește pe toți cei din criză deschide așteptările simțitoare superioare ale comunității, și, în același timp, în cazuri cu totul excepționale, sensibilitatea poate fi activată providențial în persoane. Persoanele pot urma sau nu sensibilității intrinsece de a denunța le mal du siècle. Pot să o denunțe in două direcții, urmând instanța infailibilă a rațiunii, a deșteptăciunii de tip zoologic a propriei inteligențe (creierul produce idei, concepte, sisteme infailibile, precum aparatul digestiv este producătorul sucului gastric pentru dizolvarea alimentelor înghițite; sau urmează instanța de drept infailibilă a unicei Inteligențe nelimitată cu o puternică legătură subiectivă și a unei acțiuni simultane și nepătimașă cu Aceasta. Și populația, socialul, societatea civilă, comunitatea, etc. descoperă tragedia viețuirii, involuției, întristându-se de ce ține pasul pe loc.nu este momentul să ne rezumăm aici la o dimensiune diametral opusă evoluției ci la una pur și simplu biologică. Constatând aceasta nu metamorfozăm cuvântul, care este lipsit de substanță, ci numai de ceea ce este promis, care construiește și devine astfel faptic. 

Cuvântul devine expresiv când este personalizat. Numai personalitatea dă un caracter special existenței ființei umane (entității individului). Caracteristic persoanei este alteritatea și conștiința. Acestea nu sunt un produs al gândirii, ci o funcție a creierului, (a inteligenței), și aici ne referim la conștiința propriei identități, ego, existențe.

1. Persoana implică în virtutea alterității sale altă/alte persoană/persoane (προοσοπον- de la προς –ωφιν = a sta față în față);

2. Persoana poate să fie religioasă, profetică, politică, culturală, individuală sau colectivă, sub nici o formă una universală. Persoana este unică, în felul ei. Faptul de a fi unic definește persoana și îi dă nume;

3. nu se vorbește despre un „ceva” abstract, ci despre un „ceva” real.

Enunțurile intelectualiste, în ceea ce privește problematica personalității (existenței personale) nu se oglindesc în abordările politice, filosofice, deterministe și raționaliste. Și totuși, societatea și știința societății, precum și știința descoperirilor, știința politică se găsește în plin proces de acționare în disocierea personalismului societății și umanității în intervale uniforme între ele, proprietăți, caracteristici sau sisteme.

În această direcție, Biserica, și ne referim aici la Biserica Ortodoxă are nefericirea sau ocazia de a se confrunta, mai mult sau mai puțin violent, atât cu socialul, cât mai ales cu corpusculul ideologic care îl generează. Civitasul, polisul, socialul, continuă să gliseze din ce în ce mai mult spre exteriorul identității sale și, evident, Biserica nu poate rămâne indiferentă, mai ales ca o bună parte din corpusul social, cel puțin nominal, intră în consistența ei. De altfel, după cum bine observă cardinalul Christoph von Schönborn, criza polisului și cea a ecclesiei nu pot fi separate întrucât viața creștină care subzistă în viața Bisericii este integrată organic în viața țării originare și a societății. Ba mai mult, însăși Biserica are de suferit în urma mediatizărilor negative și unilaterale ale acestei crize care pare să atingă social chiar pe ea. „Civitasul”, sau ca să întrebuințăm un termen la modă, societatea civilă își repudiază cu înverșunare și sistematic constanta metafizică, în general, și pe cea creștină, în special, își asasinează civilizat (ideologic) părinții – moștenirea etno-lingvistică, cea culturală a antichității greco-latine (rudenia culturală) și cea creștină (rudenia moral-religioasă). Mai plastic, vorbim despre „tăierea crăcii de sub picioare”, și a obligativității „morții caprei vecinului”. Situația este cu atât mai dramatică cu cât proeminențele laice, declarate de la caz la caz, alchimic și cameleonic, ortodocși, catolici, liber-(ne)cugetători, se pronunța răspicat pentru accentuarea secularizării societății, precum și a misiunii Bisericii în societate, precum și separarea acesteia cât mai pronunțată de societate-stat, înhățarea frățească a prerogativelor puterii ei, a ei către stat și a așezării ei în rând cu celelalte comunități religioase sau chiar supunerea ei. De aici, se constată o reținere sau poate o frică nejustificată în a se aborda, misiologic, evanghelizator, politica, de către o anume pătură eclesiastică, mai ales în contemporaneitate, mai ales acum, când fenomenologia politică este atât de complexă. Certarea politicului de către Biserica este cu atât mai necesară, cu cât politicul se distanțează din ce în ce mai mult de sacru. Politicul – cu pretenția de a se intitula cât mai umanist – se dezumanizează și exploatează abstract pro domo sua, în mod unilateral, necesitățile urgente ale polisului alunecat volens nolens în biologic, totodată excluzând agresiv alma mater care îi este suport energetic – Biserica. Aceasta se retrage timorată, aghesmuind totuși, din rațiuni practice, acțiunile lui. A nu se confunda, totuși, politicul, ca manifestare genetică, cu părțile lui de manifestare, după cum nici Biserica nu se poate confunda cu o anumită ierarhie servilă. Poliția, manifestare firească a societății umane, nu poate și nu trebuie confundată cu unele din acțiunile denaturate, antiumane și de aici anticreștine ale acesteia. În paralel, acțiunile curbate, servile, ale unor membri ai Bisericii în fața politicului rău, nu se suprapun cu trupul infailibil al Bisericii, identic cu al Mântuitorului Hristos Însuși.

Dilemele/conflictele generate de secularism, ca de exemplu cea dintre naționalism și universalism (internaționalism), individualism și colectivism, creaționism și evoluționism, ecumenism și prozelitism, etc. sunt produsul unei mentalități unilaterale, redenționiste, de factură raționabilă, care nu pot cuprinde realitatea în complexitatea ei organică, și acestea s-au mulțumit cu fragmente de adevăr care s-au transformat în tot atâtea ideologii. Este vorba despre antropocentrism radical care împinge omul spre o lume artificială care nu mai vrea să țină cont de legile lui Dumnezeu imprimate ontologic în el și în natura lucrurilor din jurul său.

I.3.Biserica și problemele sociale

  Nevoia participării Bisericii la abordarea și soluționarea problemelor sociale constituie o convingere comuna tuturor creștinilor. Ceea ce este firesc, întrucât scopul Bisericii nu este să rămână deoparte, ci să se apropie de om în toate aspectele și manifestările vieții lui. Doar astfel îi slujește după pilda Mântuitorului: „Care n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să își dea viața răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10, 45). Dar, în același timp, există deosebiri importante între Biserica Ortodoxă și confesiunile creștine apusene în ceea ce privește viziunea asupra acestor probleme sociale. Biserica Ortodoxă nu găsește cu cale dezvoltarea unui sistem de referință special destinat vieții sociale, precum face romano-catolicismul, ca de altfel – până la un punct – și confesiunile protestante. Din această perspectivă, Ortodoxia se găsește, de asemeni, în absolută armonie cu învățătura Noului Testament și cu tradiția Bisericii sobornicești. Morala socială a protestantismului sau doctrina socială a romano-catolicismului nu își au corespondent în tradiția teologiei ortodoxe. Fenomenului acesta nu i se datorează anumite motive exterioare, ci însăși naturii acestei tradiții dinamice. Biserica Ortodoxa nu abordează morala sau viața socială a omului dintr-un sistem special de referință, deoarece faptul acesta duce fără doar și poate la o denaturare relativă, sau chiar absolută și autonomizare a acestora. Sistem de referință folosește numai pentru Creatorul Universal, ce nu poate fi conceput altfel decât ca Adevăr Absolut. Acest sistem are un caracter simbolic și este păstrat ca atare, confirmat si realcătuit, în experiența Sfinților.

Adevărul lucrurilor nu se abordează prin concepte și teorii, ci prin anularea și dispariția înșelăciunii sau rătăcirii pe care o făptuiește simțurile și raționamentele: de aceea cele văzute se cer după cruce […] iar cele inteligibile au trebuință de mormânt. Aici, este cuprinsă din punct de vedere sinoptic negarea absolută a lumii, dar în același timp și acceptarea ei absolută, dintr-un mod de gândire analog, așa cum sunt abordate și problemele social-filantropice. Poziția Bisericii față de acestea poate fi numit deopotrivă catafatism și apofatism. Este catafatică deoarece sunt abordate în duhul slujirii omului. Dar poate fi și apofatică, deoarece nu mai încetează credința că este de trebuință doar un singur lucru trebuie. Nici chiar supravegherea acestui scop final, unic în felul lui nu justifică indiferența aceasta față de viața quotidiană, nici grija de cotidian nu îndreptățește lăsarea deoparte a unicului scop final. Găsirea și urmărirea căii împărătești, în fiecare caz, constituie un exercițiu ce presupune înțelepciune și cumpătare și care trebuie să se facă întru cunoștința și întru toată simțirea.

Mântuitorul Iisus Hristos nu ne-a adus noi moduri de a ne organiza viața socială, ci harul Lui înnoitor. Iar Biserica nu constituie un organism social, ci locul primirii harului divin. Biserica are ca scop primordial de a primeni lumea cu harul înnoitor al lui Dumnezeu și nu acela de a ameliora lumea de toate plăgile și necazurile ei. Acest har fiind adus în lume de Fiul, o transfigurează în esența ei și nu o îmbunătățește doar superficial. În sfârșit, această transfigurare trebuie să se vadă mai întâi în înseși comunitățile de credincioși, adică în Bisericile locale. Când aceste comunități nu se transfigurează, când în ele nu își află – cel puțin într-o anumită măsură-soluția problemele care chinuie lumea sau, mai mult, când în cadrul lor problemele acestea sunt mai intens prezente decât în lume, atunci devine firesc că nu o poate influența în mod pozitiv. Nu trebuie uitat însă, nici faptul că scopul Bisericii, cea care ne oferă comuniunea și devenim astfel mădulare ale ei formând o comunitate divino-umană, fericirea veșnică nu o poate realiza în interiorul acestei lumi. Cine caută raiul în interiorul lumii căzute dă dovadă că persistă în păcatul strămoșesc și este sortit totdeauna eșecului.

Răul nu este lăsat să îi chinuie pe oameni, ci este îngăduit provocând astfel probleme sociale. Persoanele care acceptă de bunăvoie răul sunt generatoare ale răului, ci creează răul nu doar prin săvârșirea directă a lui, ci și prin indiferența lor față de bine. Combaterea în esență a răului, poate fi realizată numai la nivel cognitiv al fiecărei persoane în parte, adică doar în planul spiritual. De altfel problemele sociale își au totdeauna obârșia în problemele morale și spirituale ale omului.

În Noul Testament și în tradiția ortodoxă stăpânește întâietatea persoanei față de lucruri și față de legile impersonale. Principiului socialo-fundamental al Bisericii, care este filantropia, i se dă un caracter absolut personal, întemeindu-se pe iubirea de oameni pe care Dumnezeu a arătat-o față de om. Totodată însă, răul – ca și binele – se obiectualizează în structuri ale vieții sociale, care contribuie la transmiterea și dăinuirea lui. Importanța acestor structuri au subliniat-o inițiatorii reformelor sociale, care au ajuns până la aceea de a asimila răul cu aceste structuri. Astfel s-a cultivat concepția că problema răului social este o problemă de structuri. Și pe baza acestei concepții s-au creat mișcări care au avut ca scop exclusiv răsturnarea și înlocuirea structurilor sociale.

Experiența dovedește, însă, că structurile și sistemele vieții sociale nu pot aborda și combate cauza răului, care are dimensiuni metafizice. Pe de o parte răul, se poate înfăptui și într-un anumit cadru al unor structuri sociale mai drepte, pe de altă parte și binele se poate manifesta și în cele mai nedrepte structuri sociale. În fine, nu rareori răul se înfăptuiește sub masca aplicării dreptății sau a restaurării unor legi drepte. În politică este susținută adesea dreptatea socială cu prețul libertății mane sau este ocrotită libertatea umană cu prețul nedreptății sociale sau al samavolniciei. Intervenția care îi revine factorului juridic impersonal nu are puterea de a distruge răul. Răutatea izvorăște din folosirea greșită a libertății și apare sub înfățișarea binelui. De aceea nu este limitat doar la anumite situații concrete ale proximității, nici nu păstrează forme stabile, ci creează neîncetat situații noi și se deghizează adesea în „înger de lumină”. Binele se naște odată cu noi și devine veșnic, de aceea nu facem binele pe care-l vrem, ci răul pe care nu-l vrem. (Romani 7,19). La nivelul acesta binele ni se prezintă doar fragmentar. Pentru a putea porni în căutarea lui, precum și încercarea de realizare a lui la nivelul proximității, este însoțită de opoziții și conflicte.

Cu toate acestea, nu trebuie omisă importanța structurilor vieții sociale pentru promovarea binelui și pentru restrângerea răului. Structurile care exprimă și mențin stări de nedreptate îl oprimă pe om și subminează viața socială, îndeosebi în epoca noastră, în care relațiile sociale primare se comprimă și lasă în locul lor alte grupări generale impersonale, care au tendința să acopere întregul spectru al relațiilor sociale, interesul pentru aceste structuri poate fi de la sine înțeles. Astfel se activează o chestiune cu un adaos, care ar avea nevoie de o abordare specială. De aici indiferența credincioșilor față de nivelul structurilor sociale, cu neîncetat sporita lor importanță, dovedește lipsa cunoștinței și a simțirii. Iubirea creștină nu poate rămâne nepăsătoare înaintea structurilor nedrepte și acțiunilor sistematice din cadrul vieții sociale, care creează și mărește problemele sociale. Aceste probleme sunt abordate, în mod sigur, prin politică. Însă politica nu poate funcționa corect fară istețime și consiliu. acest adevăr este astăzi foarte evident. Transformarea oamenilor în numere și caracterul mecanic căpătat de viața socială și relațiile sociale creează o nevoie stringentă de înviorare a legilor impersonale și a relațiilor formale prin respectarea persoanei și prin simțământul iubirii.

Biserica nu personalizează legile sau instituțiile societății, nici nu preface persoanele în mecanisme, ci urmărește punerea în valoare a persoanelor în cadrul legilor sau instituțiilor societății și mai presus de acestea. Dar nici grija modificării structurilor sociale nedrepte nu trebuie să îl lase nepăsător pe creștinul care este membru viu al societății. De altfel lupta împotriva lor este, în ultima analiză, lupta duhovnicească.

Este lupta „împotriva începatoriilor (sau principiilor), împotriva stăpâniilor (sau puterilor), împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac” (Efeseni 6,12). În spatele nedreptelor instituții sau legi sociale stă duhul celui rău. De aceea creștinii sunt datori să se îngrijească de soluționarea problemelor create de modul organizării vieții sociale, economice și politice. Nedreptatea socială, tirania, exploatarea, razboiul etc. constituie probleme esențiale, care este firesc să îi intereseze pe credincioși. Dar interesul față de ele nu își află împlinirea finală dacă nu il ajută pe om în împlinirea acestuia ca persoana „după chipul lui Dumnezeu” (Facere 1,27). Câtă vreme omul se limitează la nivelul social, fară a înainta către cel ontologic, ajunge inevitabil la eșec. Împlinirea omului se realizează prin desăvârșirea lui după modelul Dumnezeului Treimic. Desăvârșirea aceasta nu este amânată pentru viața viitoare, ci se urmărește încă din cea prezentă, pentru că încadrarea în împarația lui Dumnezeu nu se realizează în viitor, ci începe din prezent. Biserica – spațiul săvârșirii tainice a încadrării omului în împărăția lui Dumnezeu – este totodată și spațiul în care este cultivată desăvârșirea lui.

Nu orice ordine socială de tip eclesial este neapărat și Biserica, ci comuniunea sau comunitatea divino-umana, aceea care săvârșește tainic mântuirea și înnoirea omului. Dar întrucât în vremea noastră viața eclesială a devenit foarte convențională, este nevoie de alcătuirea unor centre ecleziale vii, care să funcționeze în duhul evanghelic ca „lumină a lumii” și „sare a pământului” (Mt 5,13-14) și să devină centrele unei mai largi reevanghelizări. Pe de altă parte Biserica este chemată să abordeze și problemele sociale. Iar aceasta nu este posibil dacă nu începe de la persoanele concrete, care trăiesc aceste probleme ca probleme ale lor proprii și își simt responsabilitatea lor personală. Repartizarea nedreaptă a bunurilor materiale și a mijloacelor de dezvoltare, care subminează conviețuirea pașnica și dă naștere conflictelor sociale, constituie o problemă vitală și pentru Biserică. Greutatea constă aici în trezirea simțului dreptății sociale.

Când cineva cunoaște că o mică minoritate a umanității are la dispoziția ei cea mai mare parte a mijloacelor de dezvoltare și a bunurilor economice, în vreme ce majoritatea este lipsită de mijloacele elementare de civilizație și este subnutrită sau chiar moare de foame, nu poate rămâne indiferent. Astfel cea mai bogată cincime a populației mondiale deține 86% din produsul mondial net, în vreme ce cea mai săracă cincime deține abia 1%. Conștientizarea acestei nedreptăți constituie și primul pas în combaterea ei. Al doilea pas este punerea în acțiune pentru refacerea dreptății sociale. Desigur aceasta nu se poate realiza doar prin eforturi individuale. Necesită mobilizări mai ample și schimbări la nivelul instituțiilor (legilor) sociale, Biserica fiind chemată să fie în fruntea acestor mișcări.

În afară de problema dreptei repartizări a bunurilor există, însă, în societatea actuală și alte probleme, încă și mai serioase. Putem aminti aici problemele războaielor, refugiaților, comerțului cu droguri, șomajului, naționalismului, filetismului, minorităților, violenței, crimei organizate, dezorientării în grup, dezinformării în masă, destabilizărilor politice ș.a. Problemele acestea nu au pretutindeni și totdeauna aceeași formă, nici nu apar cu aceeași intensitate. Însă semnalarea lor promptă și abordarea lor de către Biserică are o mare importanță.

O dispoziție specială în semnalarea și abordarea problemelor vitale contemporane ale așa-zisei lumi a treia au prezentat-o teologiile mai noi. Dezvoltarea excesivă de către creștinătatea apuseană a unei teologii de tip catafatic și secularizarea incoercibilă au dus la teologia morții lui Dumnezeu și au provocat în mod dialectic teologia revoluției și celelalte teologii mai noi. Este foarte sugestiv faptul că teologia revoluției a succedat temporal și logic teologia morții lui Dumnezeu. În ultima analiză teologia morții lui Dumnezeu încearcă să îl reînvie pe neputinciosul și decedatul – pentru ea -Dumnezeu printr-o puternică activare politică a omului. Cu alte cuvinte, de vreme ce omul nu simte prezența lui Dumnezeu înlăuntrul lumii – conform cu concepția pe care el o are în ceea ce privește această prezență – și de vreme ce nu vede că ar domni dreptatea – iarăși, conform cu înțelesul pe care el îl dă acestei dreptăți – consideră de datoria lui să intervină. O evoluție ulterioară a acestei teologii este teologia eliberării, precum și celelalte teologii moderne secularizate.

Inițiatorii acestor teologii au încercat să prezinte credința creștină astfel încât să corespundă mentalității și așteptărilor oamenilor contemporani, așa cum acestea au fost cultivate de spiritul renașterii și iluminismului. Este, desigur, de la sine înțeles faptul că toate aceste teologii, care au un caracter efemer (teologia morții lui Dumnezeu, a speranței, a revoluției, a eliberării etc), sunt clar determinate de concepțiile și aspirațiile inițiatorilor lor. Aproximativ în aceeași perspectivă se încadrează și așa-zisa teologie contextuală.

Teologiile acestea, oricât ar fi corespuns anumitor nevoi concrete, înlăturând concepții teologice anacronice și promovând adevăruri vitale ale creștinismului, nu au încetat de-a avea un caracter selectiv și o orientare imanentă. Nu au văzut relațiile orizontale pe baza verticalei, ci verticală pe baza orizontalelor. Mai mult, nu au promovat Noul Testament în întregul lui, ci selectiv. Un element comun al lor este faptul ca au înlăturat sensul crucii și al învierii și au absolutizat datele sociale directe.

Prin globalizare se promovează deja sincretismul religios, iar problemele sociale capătă o nouă înfățișare. Globalizarea economiei în societatea actuală este direct legată de globalizarea exploatării celor slabi din punct de vedere economic de către cei tari din punct de vedere economic. La rândul ei globalizarea exploatării acesteia duce la globalizarea reacției celor slabi. În acest climat apare și globalizarea terorismului, care provoacă mai apoi globalizarea măsurilor și normelor de siguranță. În modul acesta este promovată globalizarea puterii politice, care își însușește și promovează supraputerea mondială. De altfel, însăși această supraputere se îngrijea mai de demult să promoveze globalizarea ei și să dicteze celorlalte state, indirect sau direct, politica pe care acestea să o urmeze.

1.4. Doctrina socială a epocii industriale

De o doctrină socială creștină se vorbește pe larg și explicit începând de la sfârșitul secolului trecut, pe când Papa Leon al XIII-lea a publicat, în 15 mai 1891, enciclica Rerum novarum. Ea aduna reflecțiile pe care creștinismul european le elaborase în contact cu revoluția industrială; apărută în Anglia în ultimele trei decenii ale lui 1700, aceasta se răspândise pe continent, transformând radical viața tuturor persoanelor și familiilor implicate în noul proces de producție.

Revoluția industrială genera procese sociale și politice care duceau la modificarea legilor și instituțiilor; se constituiau clase sociale noi, se nășteau forme noi de bogăție și sărăcie. Epoca industrială deschidea oportunități noi și, în paralel, genera noi nedreptăți. Enciclica lui Leon semnala deschierea oficială a Bisericii Catolice față de noua eră, care era analizată și evaluată în principalele sale teze sociale și economice.

Nu trebuie să credem însă că doctrina socială creștină își face apariția doar în secolul trecut; asistăm acum mai degrabă la aducerea la zi a unei doctrine preexistente și la elaborarea unor elemente noi stimulate de situațiile noi, dar în perfectă continuitate cu linia tradiției anterioare. De fapt, importante elemente ale doctrinei sociale sunt deja conținute la Părinții Bisericii, aprofundarea principalelor teme sociale, fie în domeniul sexual, fie economic și politic continuându-se de-s lungul întregului Ev Mediu.

Noutatea secolului trecut, așadar, nu privește nașterea doctrinei sociale, ci începutul unei noi epoci și aplicarea doctrinei sociale la noua situație. Epoca industrială transformă radical societatea precedentă puternic ierarhizată, și impune în schimb o structură cu precădere orizontală: concentrării de mari mase de muncitori în industrie îi corespunde în plan politic dezvoltarea democrației; se impune o tendință evolutivă care stimulează tot mai mult auto-organizarea orizontală a persoanelor și grupurilor: este explozia socialului, a experimentării de către om a bogăției infinite a posibilităților sale de relație.

1.5. Este doctrina socială o utopie?

Doctrina Socială a Bisericii a fost uneori înțeleasă ca o formă de gândire utopică. Să ne gândim, spre exemplu, la reacțiile suscitare la apariția sa (1987) de enciclica Sollicitudo rei socialis. Enciclica afirma ca necesară o transformare profundă a celor două sisteme economico-sociale și

Cap. II. BISERICA ORTODOXĂ ÎN FAȚA PROVOCĂRILOR LUMII CONTEMPORANE

II.1. Misiunea Bisericii Ortodoxe în postmodernitate

Biserica se poate implica în social, prin mai multe feluri și forme. În lucrarea de față acestea pornesc de la definiția teoretică și teologică a filantropiei și carității creștine, ajungându-se la aspecte concrete (practice și tehnice), noțiuni ce sunt specifice asistenței sociale ca și disciplina. De asemenea mai sunt reliefate unele metode moderne folosite în prezent pentru întocmirea sondajelor sau implementarea unor programe/proiecte sociale având la dispoziție instrumente specifice Bisericii. Din acest punct de vedere putem spune că Biserica dispune de o gamă bogată de instrumente cu ajutorul cărora poate atinge orice deziderat social.

În același timp se încearcă definirea unor trăsături specifice perioadei postmoderne, justificând în acest context misiunea pe care Biserica Ortodoxă o are. Respectând legile și actele normative în vigoare Biserica organizează și desfășoară cu resurse proprii activități de asistență socială prin care promovează aceleași măsuri de protecție socială, existente la nivelul societății în ansamblul ei. Cu resurse financiare modeste Biserica încearcă prin serviciul de specialitate să desfășoare mai multe proiecte. Din acest motiv Ea propune Statului ca întregul sistem național de asistență socială să fie atributul Bisericii, care să pună la dispoziție resursele, iar statul să asigure finanțarea lui. Prin clericii săi care sunt adevărați lideri ai comunităților pe care le păstoresc, Biserica reușește să mobilizeze și să antreneze oamenii pentru rezolvarea majorității problemelor apărute la un moment dat. De aceea, este necesar ca cele două instituții Biserica și Statul să colaboreze în condiții foarte bune astfel încât politicile sociale să asigure un nivel cât mai ridicat de trai și prosperitate așa cum prevăd normele Uniunii Europene.

Prezența preotului în mijlocul enoriașilor din parohia pe care o păstorește face ca activitatea socială să se desfășoare în mod organizat la diferite ocazii sau evenimente care au loc în instituțiile sau lăcașurile din zona de responsabilitate ce o administrează. Slujind aproapele, prin întreaga sa activitate de asistență socială și filantropică Biserica se implică în cele mai diversificate aspecte ale vieții atât din punct de vedere al pastorației cât și al apostolatului social.

P 21

Disponibilitatea Bisericii de a rezolva problemele anumitor persoane prin asistență socială a fost posibilă prin funcționarea unei duble specializări și anume Teologie Ortodoxă – Asistență Socială, specializare care a avut un ascendent foarte bun până în anul 2004. După anul 2004 această specializare a încetat să mai fie eficientă, deoarece la nivelul Bisericii, serviciile de asistență socială s-au confruntat cu diferite limitări identificate și teoretic și practic.

Ineficiența filantropică este prezentă în asistența socială a Bisericii, datorită faptului că unele comunități dispun de resurse puține pentru a se putea furniza servicii de bună calitate și în proporții suficiente. Aceasta ar fi o primă limitare cu care se confruntă asistența socială bisericească. A doua limitare poate fi considerată amatorismul filantropic care se datorează puținelor cunoștințe și pregătirii de specialitate insuficiente pe care le au o parte din clerici, în vederea acordării unor servicii calitative. A treia limitare este particularismul filantropic care este mai puțin prezent în comparație cu celelalte două întrucât oferă mai puține servicii, iar acestea nu discriminează apartenența la comunitatea Bisericii.

Cap. III. CONTRIBUȚIA RELIGIEI CREȘTINE LA REALIZAREA STĂRII DE SECURITATE

III.1. Religia și factorii religioși – mereu prezenți în viața umanității

Indiferent cât de nefastă a fost influența lui Marx, Nietzsche și Freud asupra omului modern, o analiză a secolului al XX – lea ne arată cu totul altceva. Este ceea ce Anthony Gidens numea atât de elocvent „the return of the oppressed”, revenirea în forță in ultimele decenii ale secolului a factorului religios programatic oprimat. Virgil Nemoianu, răspunzând la întrebarea „crește sau scade religiozitatea in lume?”, confirmă recent același lucru. Sondajele din ultimii ani, reliefează faptul că peste 90% din populația României este religioasă (86% aparținând Bisericii Ortodoxe Române), peste 60% participă la servicii religioase cel puțin cu prilejul marilor sărbători, 1,7% frecventează Biserica cu regularitate. Această situație poziționează România pe primele locuri în Europa. Însă, paradoxal, România, ocupă în același timp, locuri fruntașe și în majoritatea sondajelor internaționale referitoare la avort, corupție și criminalitate. Or, tocmai acest contrast frapant face și mai mult ca studiul religiozității, al impactului ei social precum și al potențialului ei de a fi un factor credibil al îmbunătățirii vieții sociale, să devină un imperativ al vremurilor noastre.

Ca să putem înțelege rolul religiei la început de mileniu trei, posibilitățile, provocările și capcanele ori cursele cu care se confruntă omul religios și Biserica contemporană, nu trebuie să ne oprim doar la teorii sociale referitoare la modernitate și la modernitatea târzie sau postmodernitate. Pentru a avea o mai responsabilă înțelegere si apropiere a faptului religios, trebuie să avem în vedere în primul rând studiul marilor tradiții religioase ale umanității. Cuvântului religie îi sunt asociate doua etimologii latine: una este cea derivată din verbul „reculegere” – a reveni în urmă prin lectură, cuvânt, gândire, a reculege – care sugerează legătura cu trecutul, cu o tradiție. Religia devine astfel aducerea aminte a unui trecut, actualizare permanentă a acestuia. Cealaltă etimologie provine din „religare” și are sens de „a lega”, „a fixa”, așa cum se întâmplă în multe regiuni ale lumii: religia unește, construiește și fundamentează coeziunea socială, coeziune socială care, pe lângă competență religioasă, dispune și de aportul limbii, al tradiției istorice și al atașamentului de un anumit teritoriu. Aceasta înseamnă o cultură comună, modele și norme de comportament unitare.

Religia a avut în evoluția sa istorică sensuri diferite, după faptele semnificative din viață societății. Religia poate însemna norme morale, rituri, dar si modul de a gândi, de a se raporta la sacru și de a trai sacrul, propriu unui grup, deci înseamnă un sistem de viață al grupului respectiv, sau, cum este cazul la români, un factor constitutiv al etnogenezei. În trecut, religiile influențau toate aspectele vieții umane deținând o complexă competență: se îmbinau ori se întrepătrundeau cu filozofia, legislația, politica, arta, formele de recreație.

Însă în epoca noastră modernă secularizată, aceste sectoare ale vieții au dobândit ipostaze și consistențe autonome speciale. Foarte mulți factori indiferenți din punct de vedere religios, precum dezvoltarea științifică și tehnologică accelerată, dreptul internațional, organismele internaționale care acționează în baza unor programe de perspectivă mondială, au fost caracterizați ca produse secularizate ale religiei, și în special ale culturii creștine. Acești factori „nereligioși” nu trebuie înfruntați ca adversari, ci abordați ca parteneri în înfăptuirea idealurilor universale spirituale care urmăresc înțelegerea și apropierea universală. Ceea ce se cere nu este tutelarea sau crearea unui front comun al religiilor împotriva altor forțe spirituale ale lumii contemporane, într-o mentalitate ofensivă de tipul cruciadelor ci, o contribuție substanțială la abordarea circumstanțelor nou – create, prin conlucrarea tuturor factorilor într-un dialog deschis ambelor dimensiuni, verticală și orizontală (transcendentă și imanentă). Totuși, în pofida acestei disponibilități pozitive, rolul esențial al religiei este indiscutabil. Nu este permisă o contribuție care să reducă la o simplă încercare de înțelegere intelectuală, la câteva remedieri neînsemnate și la o explicație de suprafață a fenomenelor. În multe cazuri, cugetarea religioasă este datoare sa renunțe la rolul de simplu exeget. Are datoria de a se exprima cu îndrăzneală, cu o viziune și o acuitate profetică, în legătură cu marile probleme care solicita contemporaneitatea. Aceasta înseamnă că religia să-și ia în serios dimensiunea ei profetico-eshatologice, contribuind cu toate mijloacele sale specifice la îmbunătățirea vieții credincioșilor. Este chemată să se implice în problemele reale ale vieții.  

III.2. Importanța și rolul religiilor la începutul celui de-al treilea mileniu

Religia este o componentă importantă a culturii politice în multe țări, și aceasta datorită puterii ei de a legitima autoritatea laică. Se spune despre religie că, pretinzând că se află deasupra lumii pământești, mai degrabă oferă decât primește legitimitate. Lucrul acesta se observă foarte clar în istoria poporului roman. Toate marile momente și evenimente social – politice care i-au marcat existența, au fost legitimate și încununate chiar de evenimentele religioase și bisericești (de pildă, în anul 1330 s-a înființat Statul feudal Țara Românească, în anul 1359 a fost recunoscut oficial de către Imperiul Bizantin și Patriarhia Ecumenică prin înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei. Este îndeobște cunoscut faptul că statele comuniste au încercat să construiască o cultură politică din care religia era eliminată. Religia nu avea nici un rol în construcția socialismului și în formarea omului nou, fiind doar „un atribut al celor nefericiți care erau forțați să îndure fărădelegile capitalismului”. Începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, statele est – europene, foste comuniste, au permis din nou, în mod oficial, exprimarea tradițiilor religioase în legătură cu care comunismul a eșuat în efortul său de a le elimina.

Simultan cu renașterea ortodoxiei în republicile slave și în România, a avut loc și o renaștere islamică care a traversat Asia Centrală, urmărindu-se prin ea reafirmarea identităților pe care Moscova le suprimase vreme de decenii. De fapt, adevărata redeșteptare globală a religiei s-a produs câteva decenii mai devreme, începând cu a doua jumătate a secolului al XX – lea, când modernizarea sub expresie economică și socială a devenit globală în toată amploarea. Astăzi, importanța religiei se evidențiază dramatic prin resurgența Islamului, mișcările fundamentaliste de inspirație islamică răspândindu-se într-un ritm rapid, deoarece par să răspundă aspirațiilor umane și nemulțumirilor față de societatea contemporană. O problemă delicată cu care se confruntă societatea europeană contemporană, chiar în contextul extinderii Uniunii, în afară de pluralismul și sincretismul religios, și raportarea lor la adevăr, o constituie prezența tot mai simțită a islamismului. Această problemă trebuie abordată cu multă seriozitate, cu competență, și totodată cu multă delicatețe și sensibilitate, pentru că în esență este vorba de o întâlnire între civilizații și culturi total diferite, ce se exprimă prin sensibilități specifice, care sub nici o formă nu trebuie stârnite ori neglijate. Să nu uităm că dincolo de specificul fiecăreia, monoteismul este factorul de coeziune a celor trei mari religii care se întâlnesc acum în Europa – creștinismul, iudaismul și islamismul – întrucât toate trei sunt de sorginte avraamică și aceasta ar face să se impună în Europa dialogul interreligios și dialogul cu toți oamenii de pretutindeni, nu doar cel ecumenic și interconfesional, care și-a făurit deja o tradiție în acest sens.

La modul general, religia este relevanța în orice conflict, deoarece vorbește de viață și de moarte, de război sfânt sau de război drept. Religia, în epoca contemporană, continuă să fie o prezență vie în viața umanității, indiferent de spațiul geografic, și cu atât mai mult, am putea spune lucrul acesta pentru spațiul Uniunii Europene, unde creștinismul este o componență esențială a identității europene. Creștinismul și-a pus pecetea asupra continentului european. Cultura și spiritualitatea europeană este de sorginte creștină și poartă încă amprenta eclesiastică, și tocmai aceasta este caracteristică dominantă a Europei. Este adevărat că acum lumea occidentală secularizată este plină de contradicții. Pe de o parte ateismul și raționalismul ocupă poziții solide, ca și secularizarea care arată că în societatea occidentală religia își pierde din importanța pe care o avea în trecut în funcționarea sistemului social, însă pe de altă parte nici legiferarea și generalizarea dreptului la credință nu sunt minimalizate. La fel, în spațiile fostelor state comuniste, unde se edifică societății democratice, libertatea credinței este garantată prin lege și în mare parte respectată în viața societății. Se poate afirma ca procesul de extindere în Răsărit a democrației și economiei libere, cu tehnologie avansată, a indus un model de societate european, în curs de edificare, în care problemele religiei și credinței au încetat să mai fie abordate ca „afaceri de stat”. De aceea, în acest spațiu european tensiunile și conflictele religioase se pot transforma mai greu în ciocniri violente, armate. Acesta este un semn edificator ca în momentul în care religia se poate manifesta în condiții de libertate ea poate deveni un element de stabilitate care nu trebuie ignorat ori neglijat.

Europa unită își construiește în prezent relația cu religia sub formă a ceea ce istoricul Rene Remond numea o „secularizare amiabilă”. Locul separației radicale și uneori violente între opinia religioasă, rezervată spațiului privat și puterea politică, în sfera nevăzutului și cea a vizibilului, separație care inaugurează autonomia societății moderne, este luat de o viziune potrivit căreia distincția domeniilor de competență nu înseamnă și irelevanța lor reciprocă. Cu alte cuvinte, faptul că religia nu mai legitimează politicul și statul își asumă o neutralitate principală față de credințele religioase nu echivalează cu a nu recunoaște sau a nu valorifica rolul religiei în spațiul public. Întrebarea este: Cum gândim acest rol? Care sunt rațiunile care ne determină să-l recunoaștem și chiar să-l încurajăm? Ce anume justifică prezența religiosului într-o societate care, după cum spune Marcel Gauchet, se articulează deliberând asupra ei însăși fără a se referi la ceea ce o transcende? Deși religia este un fenomen și un proces dinamic pe care nimeni nu-l mai poate contesta astăzi, iar celebra expresie formulată de scriitorul Andre Malraux – „secolul XXI va fi unul religios sau nu va fi deloc” confirmă ideea ca în acest secol religiile cunosc un reviriment fără precedent, totuși, asistăm astăzi și la o redimensionare a conștiinței de sine a religiilor din spațiul lor de acțiune. Mai întâi prin însuși faptul că astăzi în Europa se propun noi religii și noi secte în baza libertății care contestă valoarea și legitimitatea vechii religii creștine.

O privire lucidă asupra fenomenului religios contemporan, la nivel global, ne face să înțelegem că în actuala situație de pluralism religios, religiile sunt în competiție unele cu altele, deoarece considerând că posedă adevărul religios, tind să prevaleze asupra altor religii. Or, în acest caz, nu mai poate fi vorba de funcția de coeziune socială a religiei. Potrivit lui W. Joachim, în aceasta situație a pluralismului, religia își pierde funcția de integrare și, în anumite situații, poate genera stări de tensiune. Astăzi există inițiative concrete de a construi, ținând seama tocmai de ponderea civilizațională a religiei, solidarității regionale, cu scopul de a asigura stabilitate și cooperare. Realismul elementar al oricărui proiect politic obliga la dialogul cu credințele religioase tradiționale care au dat alcătuirea profund a unei societăți, indiferent de sensul deciziilor sale ulterioare. Ajungem astfel la argumentul istoric al revelației religiei. Cu toate ca actuala Constituție Europeană nu include în preambul referință la „rădăcinile creștine”. Europa nu poate să nu-și recunoască originea istorică: ea datorează creștinismului atât principiul de unitate (vizibil mai cu seamă în primul mileniu), cât și actuală divizare confesională, astfel încât s-a vorbit de mai multe Europe religioase, fiecare cu propria sa raportare la modernitate. Drept urmare, religia reprezintă un factor determinant, prezent în toate relațiile de viața. Statele europene au afirmat apartenența lor la credința în Dumnezeu în textul din Constituțiile lor. Moștenirea religioasă este precizată chiar în Constituțiile unor state ce se numesc laice. Spectrul larg al relațiilor juridico-religioase, referitoare la Bisericile de stat și laicitate, neutralitate și cooperare își au originea în imanenta diversitate din țările comunitare. Cum ar fi spre exemplu: Franța prezintă șapte sisteme legislative religioase diferite. Particularitățile lor se întâlnesc în Alsace – Moselle, în Guyana ori La Mayotte. Regatul Unit trebuie sa țină cont de nevoile (cerințele) religioase începând cu cele din Anglia și Scoția și continuând cu cele din Irlanda de Nord până în Țara Galilor si cu altele. Grecia, în schimb, are un statut aparte în Sfântul Munte Athos, iar în Germania, prin particularitățile legate de fiecare lanț în parte. Unele țări comunitare acordă o atenție sporită factorului religios al diferitelor comunități prin încheierea de tratate între stat și respectivele comunități religioase.

Această diversitate se află într-o permanentă mișcare în statele Comunității Europene. Dar este vorba de o mișcare ce tinde spre convergență întrucât sistemele legislative religioase într-un anumit sens, converg în Europa. Legăturile și relațiile Stat – Biserica pot cunoaște soluții de tipul celei din Suedia ori se pot prezenta sub forma unei destinderi ce caracterizează această relație în Anglia. În Germania schimbările au vizat probleme sau aspecte, cum ar fi predarea religiei, jurisdicția bisericeasca ori statutul diferitelor asociații. Structuri care erau inițial antagonice își dovedesc acum forța de cooperare. Există o convergența spre autodeterminarea elementului religios, dar și una în sensul unei colaborări între stat și comunitățile religioase. Încercările istorice de marginalizare a religiei, ca un fenomen social printre alte fenomene sociale, au eșuat în statele membre ale comunității. Problemele religioase dețin pretutindeni un loc deosebit, special, în viața publică.

Modelul societății civile, centrat în ultima perioadă pe ideea de stat, nu poate asimila în mod corespunzător religia în unicitatea ei. Acest infinitum internum împiedica orice încercare de mediatizare permanentă a elementului religios, prin atribuirea acestuia unor sfere de interese limitate și particulare. Având ca fundament libertatea de conștiință, sistemele legislative din Uniunea Europeana converg și în sarcinile fixate pentru viitor. Într-o libertate religioasă recunoscută, religia trebuie să se bucure de locul corespunzător. Pe cât de puțin se poate lipsi de religie în transmiterea rădăcinilor ei culturale – dacă se dorește neapărat a fi cu adevărat europeană – pe tot atât de puțin îi este îngăduit Uniunii Europene să minimalizeze rolul religiei la cel de simplu furnizor de valori. Religia nu este o ancilă in ethicis pentru stat. Ea nu este nici un paravan folositor doar pentru diferite interese economice și religioase și nici un „muzeu” cultural – istoric pentru Uniunea Europeană. Religia trebuie să aibă locul ei propriu în Uniunea Europeană și un rol la realizarea libertății oamenilor. Ea are misiunea de a asigura oamenilor o viața împlinită. A da suflet Europei înseamnă a trezi conștiința identității religios – spirituale a europenilor occidentali, a le garanta existența personală și demnitatea proprie, a-i ajuta sa redescopere sensul existenței prin redeschiderea perspectivei transcendentului și a le arăta ținta spre care trebuie să se îndrepte. Pentru că la ora actuală, Occidentul trăiește o profundă criză de natură religioasă și culturală, oamenii fiind dezorientați și bulversați din punct de vedere spiritual, pe de o parte, prin libertatea înțeleasă ca libertinaj și consumism iresponsabil, prin relativizarea rațiunii, a științelor și a valorilor perene, iar pe de alta prin sincretismul și pluralismul religios multicultural în care trăiesc.

Uniunea Europeană trebuie să includă religia în dimensiunea sa instituțională. Ignorând acest lucru, nu face decât să conteste aspectele esențiale ale vieții cetățenilor ei. Religia există în cadrul instituțiilor cu viața ei specifică, iar Uniunea Europeană este obligată să respecte acest lucru. Ca un garant al principiilor democratice Uniunea Europeană trebuie să răspundă în mod corespunzător la nevoile populației. Acest lucru este valabil și pentru nevoile religioase ale oamenilor și ale instituțiilor. Uniunea Europeană are obligația să intre în dialog oficial cu Bisericile și comunitățile religioase. Inițierea acestui dialog presupune respectarea unor serii întregi de drepturi comunitare primare și secundare. Uniunea Europeană trebuie desigur să țină seama și de situația juridică a Bisericilor. În construirea unui sistem legislativ religios european, fundamentul trebuie să fie și să rămână respectarea sistemelor din fiecare țară a comunității, și aceasta se poate realiza numai printr-o conlucrare cu membrii desemnați de toate Bisericile respective. Bisericile europene dețin însă propriile drepturi de suveranitate și acestea nu există în mod izolat. Drepturile de suveranitate sunt și rămân în relație cu alte îndatoriri de ansamblu ce vizează binele comun. Aceasta presupune să se țină seama și de religie, de nevoile religioase ale omului contemporan și din Uniunea Europeană. Uniunea Europeană trebuie să țină cont mai mult că înainte de ceea ce reprezintă religia în sine, deoarece ea poate să devină factorul ei de coeziune și de stabilitate, asigurându-i dimensiunea verticală de spiritualitate.

III.3. Importanța și locul bisericii creștine  în construcția europeană

În calitate de continuatoare fidelă și autentică a Cincizecimii primare – Biserica  are un rol de seama în construcția europeană. Ea aduce mai întâi un tezaur liturgico-sacramental neprețuit, însă în același timp și o experiență și un duh nou, de viață creștină, păstrat în continuitate neîntreruptă cu Biserica primară și în dialog permanent cu contextul istoriei prin cele doua dimensiuni ale teologiei ei, verticală și orizontală, care i-au asigurat un echilibru continuu. Rolul Bisericii  în aceste vremuri de schimbări majore la nivel mondial, poate fi înțeles în funcție de Crucea lui Iisus Hristos, care ne imprimă disponibilitatea de jertfă și ne face să devenim responsabili de faptele noastre; de Învierea Domnului Iisus Hristos, care dă speranță învierii noastre; de Cincizecimea trăită la fiecare Sfântă Liturghie euharistică, și de Înălțarea lui Iisus Hristos ce ne dă perspectivă ridicării din starea de păcat în care ne aflam. Aceasta este înainte de toate, o misiune a comunității, o misiune de comuniune, deoarece comunitatea trebuie să reflecte dragostea”. Mântuitorul ne dă îndemnul: „Să vă iubiți unii pe alții… Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste între voi” (Ioan 13, 34).

Istoria Bisericii poate fi ea însăși un bun exemplu pentru ceea ce se dorește a fi Uniunea Europeană. Biserica a contribuit din plin la progresul moral – spiritual al popoarelor, devenind o adevărată mama a lor. Biserica s-a identificat întotdeauna cu năzuințele neamului pe care l-a slujit, luând parte, cu mijloacele ei specifice, la lupta de eliberare socială sau națională. Ea a contribuit la formarea și consolidarea conștiinței naționale, la progresul și fericirea popoarelor la care a fost trimisă. Ortodoxia reprezintă biserica una, care se manifestă în deplinătatea ei, într-o plenitudine de biserici locale. Biserica locală asimilează în identitatea ei elementele specifice națiunii, culturii și limbii poporului respectiv. Dumnezeiască revelație și botezul creștin nu s-au dat cu scopul uniformizării creației și a suprimării varietății naturale și istorice a omenirii. Botezul creștin șterge doar păcatele celui botezat, nu și identitatea etnică a acestuia. Viața ne demonstrează că după mai multe veacuri de la îmbrățișarea creștinismului, diferitele popoare n-au încetat a fi ceea ce au fost la început – comunități umane distincte prin naționalitate, limbă, simțire, cultură și tradiție specifică.

Ființa umana devine universală și trăiește universalitatea nu doar spațial ci și temporal, interesată fiind și rugându-se pentru întreaga lume și pentru întreaga creație – care a fost binecuvântată de Dumnezeu Creatorul, Stăpânul, Pantocratorul și Proniatorul. Această universalitate creștină este nu numai o unificare a lumii, ci și un drum către o astfel de lume, spre Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu. Nimic nu poate fi mai elocvent și mai relevant în ideea unității și a universalității decât chiar mesajul liturgic, în cadrul căreia ne rugăm: „Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici și pentru unirea tuturor…”; „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim”; „Beți dintru Acesta toți, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care, pentru voi și pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor”; „Unirea credinței și împărtășirea Sfântului Duh cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. – Toate aceste citate fac trimitere către unitatea eclesiologică, liturgică și euharistică a persoanei, a comunității, a neamului și a popoarelor Care-L preamăresc ca Domn și Stăpân pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. „Veniți toți credincioșii să ne închinăm sfintei Învierii lui Hristos, că, iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea”; „Pace lumii Tale dăruiește, bisericilor Tale, preoților și la tot poporul Tău”; iar la Slujba Vecerniei se reafirmă universalitatea căci „văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor”.

            Prin urmare, unitatea creștină este realizarea pe pământ a ceea ce se continuă și se desăvârșește în cer. Iar această realitate cerească este prefigurată de Biserica Lui Hristos care este „tipul și icoana întregii lumi”, după cum afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul. În relație cu universalitatea creștina, globalizarea în sens profan pare a fi o traducere a acestei universalități ce caracterizează Biserica creștina, împlinită și desăvârșită fiind în Domnul Iisus Hristos. Percepția ori înțelegerea despre globalizare se dovedește a fi însă contradictorie. Fenomen complex și variat, pentru unii este considerată ca o posibilitate de prosperitate și dezvoltare economică, unificată într-un sistem mondial, și cu răspândirea unui model unic de gândire și acțiune. Pentru alții însă, este un fenomen promovat de noua ordine mondială care duce la transformarea popoarelor în mase de indivizi, al cărui punct culminant este relativizarea și anihilarea omului ca persoană. Omul contemporan trebuie să știe că societatea mondială nu se construiește prin asimilarea și omogenizarea oamenilor, ci prin înălțarea lor la demnitatea persoanei, descoperindu-și chipul în Dumnezeu, făcând astfel posibilă o deschidere reală și autentică între oameni. Până acum, Europa s-a întemeiat pe interese economico-financiare și politice. A încercat, așadar, să mulțumească nevoile primare ale „omului contemporan”, dar tensiunile, conflictele și crizele n-au dispărut. Faimoasa „piramidă a lui Maslow” ne arată că acesta este nivelul cel mai de jos al nevoilor umane, într-adevăr, important dar incomplet și insuficient. Ar urma apoi nivelul secund – cel intelectual – și el necesar. Europa răspunde (chiar dacă imperfect și nedesăvârșit) acestui nivel, inclusiv prin circulația ideilor și cu ajutorul mijloacelor mass-media. Are însă, nevoie imperioasă să-și creeze (și) nivelul superior, adică cel metafizic și spiritual – duhovnicesc, ce are misiunea esențială de a le identifica și ilumina pe cele inferioare. Fără acesta, „teocentrismul” și „prosopocentrismul” pe care îl propune și îl recomandă Creștinismul rămâne fără ecou, iar victima este însăși persoana umana. Fără acesta, omul se vede determinat și constrâns obedienței și slugărniciei nedemne, față de o societate impersonală sau în contrapoziție cu aceasta. De aceea, omul european are nevoie de o personalitate proprie, de o identitate bine conturată, care să-i evidențieze și să-i remarce întreaga sa valoare. Fiindcă el creează Europa și nu invers. Și o alcătuiește pentru sine, pentru cei dragi și pentru generațiile viitoare. Este necesar să aibă un aport și o contribuție substanțială la unificarea și la consolidarea familiei umane, fie ea și europeană, deoarece Creștinismul este, prin excelență, religia unității, a frățietății și a iubirii în Hristos Domnul. O Europă fără Iisus Hristos poate fi o înșelare și o accentuată dezamăgire, după cum a fost și comunismul. Desigur, o Europă cu Hristos ar fi o „utopie”… adevărată și fericită!…

            Cu alte cuvinte, în contextul actual european, Biserica își definește tot mai evident rolul de spațiu și dimensiune coagulantă, prin iubirea și comuniunea în Domnul nostru Iisus Hristos. Modelul unității creștine transpare din scopul și dorința Bisericii de a constitui comuniunea deplină, care nu este absorbire, ci comuniune în adevăr și în dragoste. Această cale nu are alternativa: este calea Bisericii. Această imagine a Bisericii care cuprinde credincioșii din atâtea locuri, vremuri și neamuri, uniți fiind prin credința în Hristos, trebuie să devină un factor catalizator pentru unitatea Europei, a popoarelor ei.

Ținta și menirea Bisericii în construcția europeană este aceea de a-i aduna pe toți în Trupul Domnului nostru Iisus Hristos și de a extinde Cincizecimea asupra tuturor, respectându-le diversitatea proprie, fiindcă această diversitate nu desființează unitatea, ci o întărește și o îmbogățește, iar Cincizecimea tocmai acest lucru l-a arătat în istorie. Așa stând lucrurile, vom afirma și sublinia faptul că Biserica nu este o realitate închisă și nici închistată în ea însăși: ea este trimisă în lume și este deschisă către lume. Noile posibilități care se creează într-o Europa deja unită, și care își extinde granițele pentru a îmbrățișa popoarele și culturile din partea centrală și răsăriteană a continentului, dezvăluie o provocare pe care creștinii din Răsărit și din Apus sunt chemați să o întâmpine împreună. Cu cât vor fi mai uniți în recunoașterea și mărturisirea Unicului Dumnezeu, cu atât ei vor da expresie, consistență și spațiu sufletului creștin al Europei, sfințeniei vieții, demnității și drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptății și solidarității, păcii, reconcilierii, valorilor autentice ale familiei și apărării ecoteologice a creației. Europa întreagă are nevoie de bogăție culturală creată de și în Creștinism. A unit pe cei mulți care erau de etnii și limbi diferite într-o înțelegere duhovnicească comună. I-a învățat limba iubirii, limba pe care trebuie să o învețe toți cetățenii Uniunii Europene. Ei trebuie să înțeleagă că, deși a trecut vremea Războiului Rece, a fi împreună și a rămâne împreună, indiferent cine suntem, continuă să fie o necesitate din perspectiva supraviețuirii, nu doar a Uniunii Europene ci a întregii planete.

III.4. Despre viitorul educației religioase în cadrul Uniunii Europene de la începutul celui de-al treilea mileniu creștin

Scopul învățământului rezidă în a comunica cunoștințe și a crea deprinderi în direcția folosirii lor, în cadrul unei profesii. Scopul învățământului religios constă în instrucție, adică în comunicarea unui adevăr religios, și în educație, ceea ce înseamnă exercitarea în deprinderea formelor de trăire religioasă. Scopul educației religioase constă în formarea caracterului religios – moral al omului. Nu se poate face educație fără instrucție, fiindcă învățarea înseamnă cunoaștere. La rândul ei cunoașterea rămâne fără finalitate dacă nu este aplicată în viață. Două probleme sunt importante, și anume:

1. Cine este responsabil sau cine controlează până la urmă educația religioasă în școlile de stat?;

2. În ce constă conținutul educației religioase?

În multe țări, abordarea educației religioase se situează undeva între asigurarea informației cognitive și oferta educației catehetice. Multă vreme, societatea a fost puternic animată atât gândirea religioasă în general, cât și de prezența vitală a bisericilor în particular. Astăzi încep să se definească două abordări oarecum opuse. În primul rând, ne putem concentra asupra componentei confesionale a educației religioase, redefinind educația religioasa ca formă de mărturie – (Aici trebuie făcută precizarea că mărturia, cel puțin în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, a fost mereu unită cu diaconia și liturghia, și de cele mai multe ori a devenit, în cele din urmă martiriu, adică jertfire de sine. Ceea ce ne arată ca nu există o mărturisire care să nu îți asume răspunderea jertfelnică, indiferent de contextul în care este făcută.). Profesorul de religie este un martor al credinței sale. Această abordare este problematică din două motive. Primul motiv se referă la ruptura dintre religie și alte discipline de învățământ. Caracterul incognitiv al educației religioase (cel puțin așa susțin unii) izolează atât materia, cât și profesorii respectivi viața și activitatea obișnuită din școală. Al doilea motiv se referă la aspectul mărturiei religioase într-o societate secularizată, în care, pentru a avea succes, mesajul religios trebuie să fie un exemplu viu transmis de profesorul de religie. În al doilea rând, se poate opta pentru o direcție diametral opusă în care caracterul cognitiv al educației religioase trebuie scos în evidență. Religia devine astfel o materie ca oricare alta din școală, producând indiferentism și absenteism. Concepția negativă a acestei abordări este că religia nu va fi cu nimic diferita de oricare altă materie și astfel nu ne putem aștepta la eficiența și finalitatea educației religioase. Educația religioasă modernă, incluzând colaborarea fructuoasă dintre învățământul religios și organele de stat, presupune două lucruri:

a) un dialog matur între cei doi factori, dar și interreligios;

b) o politică de stat modernă cu privire la învățământul religios.

Fundamentul și temeiul, asupra cărora se sprijină lecția de religie, este Iisus Hristos, Mântuitorul și Reînnoitorul lumii. De aceea și duhul ce trebuie să caracterizeze lecția de religie, în deosebi lecția de morală creștină, este duhul libertății și reînnoirii in Hristos. În acest  punct trebuie să observăm că scopul lecției de morală creștină este formulat foarte corect în programa analitica a clasei a treia de Liceu, când se spune că e „îndrumarea tânărului om de a accepta în mod liber chemarea lui Dumnezeu, de a trăi printr-o cunoaștere conștientă viața în Hristos în spațiul Bisericii și Tradiției Ortodoxe…”. Dar și acolo descrierea materialului cărții prezintă neajunsuri importante. În mod special, pentru o apreciere (considerare) corectă a moralei creștine este fundamental principiul pe care-l formulează Apostolul Pavel, potrivit căruia „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”. Hedonismul și imoralismul nu-l eliberează pe om, ci îl înrobesc și-l conduc la impas, într-o stare existențială fără ieșire. Elevul poate cunoaște acest fapt foarte ușor, dacă învață să așeze aceste concepții în cadrul unei perspective mai vaste și să le controleze prin criteriul timpului. În general intercalarea variabilei timpului și considerarea temelor (subiectelor) morale și sociale prin această perspectivă trebuie să domine materia moralei creștine din liceu.

Elevii la această vârstă nu numai că pot, dar și vor să se miște la un nivel mai înalt. De aceea și lecția are nevoie de o alcătuire teoretică îngrijită. Chiar și dezvoltarea interesului lor pentru lucrurile sociale impune să fie dată o amploare mai mare dimensiunii sociale a credinței creștine, ce este adesea revelatoare pentru confruntarea și soluționarea problemelor sociale contemporane. „Aici trebuie să fie notat faptul că e necesar și o clarificare a credinței vis-a-vis de falsificările ei conștiente sau inconștiente de către creștini sau de către cei din afara creștinismului. De obicei nu cunoaștem Biserica atât de bine, pe cât credem. De aceea trebuie să o studiem mai bine. Și de obicei Biserica nu este prezentată atât de bine de aceea ce-i fac propagandă ostentativ. Încă e nevoie să se aibă în vedere interpretările diferite ce i le dau și în general și Creștinismului teoriile moral-sociale actuale, ce circulă între tineri”. În sfârșit este necesară existența unui material auxiliar specific pentru profesori. Așa va exista și informarea specifică, care-l va ajuta pe profesor la o prezentare desăvârșită a materiei lui și la o confruntare cu succes a problemelor pe care le analizează. Obiceiurile (obișnuințele) fiecărei generații noi se cultivă în cadrele celei anterioare. Astfel se formează și conștiința morală colectivă a fiecărui popor, dar și-n deosebi a fiecărei generații noi a lui. Această conștiința colectivă nu se schimbă ușor.

Trebuie să treacă cel puțin trei generații, ca să se înfăptuiască o schimbare importantă în conștiința unei societăți. Însă când excitațiile pentru schimbări sunt atât de intense și atât de multe, precum se întâmplă și-n epoca noastră, este firesc să se creeze o situație instabilă de lungă durata, pe care cu greu o poate cineva urmări. Așa se interpretează de altfel și lărgirea prăpastiei între generații, pe care o constatăm azi. Viața creștină, ca viață de învrednicire universală a omului, îmbrățișează fiecare element omenesc autentic, oriunde și oricând îl întâlnește. Considerarea lasă (derizorie) a creștinismului și identificarea lui cu tipuri convenționale și forme cucernice îl omoară și-l fac respingător pentru tineri. Creștinismul nu e ideologie, ci deplinătatea adevărului și a vieții. Este etosul omului desăvârșit în Hristos în persoana Căruia omul își descoperă „propria măsura”. E viața noului etos în Hristos. Orice adevăr ce există în om și în civilizația lui, găsește în creștinism poziția corectă și valoarea lui. De aceea și morala creștină este mereu deschisă pentru a primi și accepta orice-i omenesc. Dincolo de acestea însă, dar și pentru a putea să valorifice toate acestea, se sprijină pe omul adevărat, ce s-a arătat în Iisus Hristos.

În altă ordine de idei, dialogul interreligios inteligent și înțelept reclamă și invocă o acțiune în trepte sau în etape. Îmbrățișările și întâmpinările cordiale între liderii religioși nu (mai) sunt suficiente. Trebuie să se realizeze un proces complet, începând de la toleranța pasivă, trecând prin toleranța activă și respect reciproc, până la dragoste și comuniune iubitoare. Recunoaștem că acest proces nu este simplu, până la urmă, însă, trebuie să acceptăm că și alții pot crește în importanță și pot avea succes. Este clar că într-un asemenea context, prozelitismul nu mai poate deveni nicidecum un delict, deoarece nimic nu îi justifică existența. O politică de stat matura și înțeleaptă se caracterizează prin trei elemente:

1. respectarea integrală a Convenției Europene a Drepturilor Omului;

2. acceptarea în totalitate a libertății religioase individuale, inclusiv a dreptului de a recunoaște ori de a adopta orice religie, ca și a dreptului de a-ți schimba religia ori confesiunea sau de a nu fi deloc religios;

3. alegerea, ca politică de stat, a unui pluralism care să îmbrățișeze o gamă largă de grupări religioase, căci acceptarea acestora este singura poartă spre o societate multiculturală sigură și încununată de succes.

Prin urmare, religiozitatea – opusă fiind profețiilor modernismului – are resurse excepționale atât de a aduce acel echilibru interior mult dorit de omul contemporan, bulversat de anxietate și de îndoială și de a-i umple golul sufletesc, pe care nimeni și nimic nu reușesc să îl umple, precum și de a deveni motorul schimbării sociale. Provocarea noastră (a celor credincioși) este, după cum spunea Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de a „înțelege bine vremurile”, de „a ne lua crucea din fiecare zi”, de a fi gata să-L urmăm, aducând mesajul Vieții, al Iubirii și al Adevărului unei lumi care mult prea adesea lăsată prada ideologiilor despersonalizante, de orice fel.

Uniunea Europeană trebuie să conștientizeze importanța respectului identității și specificului cultural și spiritual al fiecărui popor sau națiune. Nordul predominant protestant și sudul catolic manifestă trăsături relevante și semnificative pentru Uniunea Europeana, în timp ce Biserica dispune la rândul ei de experiențe, resurse și posibilități noi. Ortodoxia, ca fiind moștenitoarea tradiției patristice ce este pătrunsă de marile taine ale dogmelor trinitare și hristologice, are o structură spirituală proprie, preocupată fiind îndeosebi, de realitățile vieții duhovnicești și de raporturile ei inter și intra-umane. Viața Sfintei Treimi – Cea de viață dătătoare, îndreptată fiind către lume prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a cultivat în interiorul existenței create a lumii o viață nouă, o realitate superioara, de conținut dumnezeiesc și anume: comuniunea. Ideea comuniunii este îndreptată și spre interior, dar și spre exterior. În ceea ce privește aspectul exterior al comuniunii, el se regăsește în una din însușirile și atributele Bisericii, așa după cum arată Simbolul de Credință niceoconstantinopolitan, adică: sobornicitatea, care alcătuiește și configurează sufletul, trupul și specificul Bisericii. Acest termen folosit astăzi doar de Biserică, reprezintă și redă în mod calitativ termenul de catolicitate. Biserica sobornicească (catolică și ecumenică în adevăratul și profundul sens al cuvântului) este acea biserică care adună, unește și trăiește în comuniune.

Pe de altă parte, dialogul cu Islamul este de mare însemnătate atât din punct de vedere al politicii interne cât și externe și poate avea loc doar cu aportul bisericilor creștine. Nici îndatorirea Germaniei față de iudaism nu trebuie trecută cu vederea la nivel european. Uniunea Europeană trebuie să gândească iarăși tema diversității religioase și a întâlnirii dintre culturi, și să respecte în același timp specificul bisericilor și comunităților religioase. Trebuie căutate și găsite soluții pentru un dialog între religiile și instituțiile europene. Un ecumenism obținut prin constrângere din partea Uniunii Europene sau dirijat de aceasta ar contrazice principiul libertății religioase (invocat sau revendicat și de către Legea nr. 489/2006 privind „Libertatea religioasă și regimul general al cultelor” din România) și al dreptului de autodeterminare al bisericilor și comunităților religioase.

Așadar, statele comunitare (între care și România – prin această nouă lege a cultelor) și-au reglementat raportul lor cu religia, bisericile și comunitățile religioase, la nivel constituțional: Franța, regatul Unit al Marii Britanii, Italia, Spania, Danemarca, Austria, Germania, România et. De aceea se cuvine ca și Uniunea Europeană să facă același lucru. În aceasta constă răspunderea Uniunii, forța ei integratoare, viitorul ei. Sistemul legislativ european trebuie să se dezvolte în respect față de religie. Obligația de a garanta și proteja libertatea religioasă, trebuie să constituie o normă a Constituției europene. Aceștia sunt primii pași făcuți pentru un sistem legislativ în Uniunea Europeană, unde libertatea religioasă devine o temă majoră în societatea contemporană. Drept urmare, pentru toate acestea, din partea Bisericii este necesară ,,o reflexie teologică profundă privind legătura dintre etică și politică, dintre spiritual și social, dintre național și universal, dintre local și global, dintre urban și rural. O atenție deosebită trebuie acordată reflexiei comune privind natura și finalitatea libertății, precum și asupra relației dintre libertate și responsabilitate în societatea de astăzi, și mai ales asupra relației dintre libertatea individuală și solidaritatea socială…”. În timpul comunismului ne preocupă foarte mult întrebarea: cum să dobândim libertatea? Acum trebuie să ne întrebăm permanent: Cum să folosim libertatea noastră? Îndeosebi pentru a deveni mai umani, pentru a apăra și promova demnitatea umană, creată după chipul și chemată la asemănarea lui Dumnezeu. Pentru Biserică, viața omului nu are doar o dimensiune istorică, temporală, ci și una eternă, perenă, veșnică. Totuși, viața veșnică sau mântuirea depinde de faptele noastre săvârșite în istorie, în raport cu semenii noștri. De aceea, libertatea în acțiune are nu numai o consecință terestră sau socială, ci și una transcendentă, spirituală sau eshatologică cu scopul de a ne menține în această corabie duhovnicească, bisericească care ne poate duce la limanul veșniciei în Împărăția Cerurilor!