Doctrina Natională DE Securitate Niponă Yoshida

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

MASTER – STUDII DE SECURITATE

DISCIPLINA – DOCTRINE ȘI STRATEGII DE SECURITATE

PROIECT

DOCTRINA NAȚIONALĂ DE SECURITATE NIPONĂ YOSHIDA

București, iunie, 2016

Olteanu Vasile Narcis

CUPRINS

I. Aspecte introductive

1. Originile doctrinei de securitate Yoshida

Noțiunea de securitate reprezintă capacitatea unui „actor statal”, înțeleasă prin vectori de putere, de a-și apăra valorile cele mai importante și de a le susține în proiecția lor pe scena internațională. Securitatea este egală cu existența acelei capabilități în stare să facă față acestor necesități, de forța sa depinzând, puterea „actorului” în cauză.

Strategia de securitate este proiectarea acelui sistem ce are drept obiectiv fundamental protecția cetățenilor, garantarea drepturilor și libertăților acestora, protejarea și promovarea intereselor naționale în conformitate cu principiile dreptului internațional. Aceasta se realizează, de regulă, prin resurse și mijloace politice, diplomatice, economice, sociale și militare proprii, dar și prin cooperare cu statele și organismele de securitate din spațiul internațional. În esență, strategia de securitate națională este un document care stabilește arhitectura de securitate a unei țări. Cristian Troncotă (2015, p. 28)

Acest proiect urmărește dezvoltarea politicii externe a Japoniei încă de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, încearcă expunerea caracteristicilor cheie ale doctrinei Yoshida și discută despre limitările viziunii reactive a statului nipon în Războiul Rece. Apoi, analizează efectele sale, continuitățile și schimbările în politica externă japoneză începând cu anul 1990 și oferă o imagine de ansamblu a unor noi abordări care să argumenteze revenirea la o politică proactivă, necesară în circumstanțele dinamicii relațiilor internaționale din regiune și mapamond.

Shigeru Yoshida a intrat în corpul diplomatic japonez in 1906, după victoria niponă din războiul ruso-japonez. Între anii 1928 – 1938 a fost ambasadorul Japoniei în state importante occidentale, printre care și Marea Britanie. Până în 1945 a susținut politica și ambițiile imperialiste nipone din funcția de ministru al guvernului, dar pe măsură ce victoria aliaților devenea din ce în ce mai clară, acesta a încercat retragerea diplomatică a țării din război, ajungând să-și piardă chiar temporar libertatea. Encyclopædia Britannica (2016)

După eliberarea sa de către forțele de ocupație americane, Yoshida avea să devină în anul 1946 ultimul premier al Imperiului Japonez, dar și primul al noului stat nipon de factură parlamentară – monarhică – constituțională, creat prin noua Constituție din 1947.

Orientarea pro – occidentală, pe care o poseda Shigeru în virtutea studiilor și misiunilor sale diplomatice europene, dar și presiune forțelor de ocupație americane, și – au pus semnificativ amprenta pe noua lege fundamentală a Japoniei. În cele din urmă, după cum recunoștea însuși fostul premier nipon, scopurile finale prevăzute în actul din 1947 al constituției coincideau cu aspirațiile poporului japonez către pace și stabilitate, mai ales că obiectivele primordiale erau:

„- asigurarea că Japonia nu va deveni din nou o amenințare la adresa Statelor Unite ale Americii sau la pacea și securitatea lumii;

– instituirea unui pașnic guvern responsabil care va respecta drepturile altor Statele membre și va sprijini obiectivele Statelor Unite cum sunt reflectate în Carta Națiunilor Unite. Statele Unite dorește ca acest guvern ar trebui să se conformeze cât mai strâns la principiile democratice de auto-guvernare, dar nu de este responsabilitatea Puterilor aliate să impună Japoniei o formă de guvernare, care nu este susținută de voința exprimată în mod liber a poporului”. Yoshida Shigeru, Kenichi Yoshida (1961) 

Cel mai elocvent articol din Constituția Japoniei, care relevă idealurile pacifiste ale noului stat, est intitulat „Renunțarea la război” și precizează: „Aspirând în mod sincer la o pace internațională bazată pe justiție și ordine, poporul japonez renunță pentru totdeauna la război, ca drept suveran al națiunii și la amenițarea sau utilizarea forței ca mijloc de soluționare a disputelor internaționale. În scopul aplicării paragrafului precedent, forțe militare terestre, maritime și aeriene, dar și alt potențial de război, nu vor fi menținute niciodată.” (art. 9)

Se pare că istoria i-a dat dreptate memoriilor lui Yoshida Shigeru, din moment ce actul făurit și implementat cu ajutorul său este în vigoare chiar și în ziua de astăzi, fără a suferi niciun amendament în decursul a șapte decenii, care în mod paradoxal au fost pline de schimbări la nivelul întregii societăți japoneze.

II. Cuprins

1. Spațiul nipon la mijlocul secolului XX

Deși începutul de secol adusese Japoniei o perioadă de liberalizare, denumită perioada Taishō, moartea împăratului Yoshihito din 1926, succedat de Akihito, cumulată cu marea recesiune globală din 1929, au adus statul nipon pe calea militarismului, fascismului, expansionismului și războilului total. Hoffman Michael (29.7.2012)

a. Contextul extern

În 1936, Japonia semna Pactul Anti-Comintern cu Germania nazistă și în 1940 devenea una dintre puterile Axei. Apoi tot în 1940, Imperiul Japonez invadase Indochina Franceză, fapt ce a atras din partea Statelor Unite un embargo petrolier asupra sa. Pe 7-8 decembrie, 1941, a avut loc atacul surpriză nipon de la Pearl Harbor și ofensiva asupra bazelor americane și britanice din Pacific, acte ce au marcat începutul sfârșitului pentru pretențiile imperiale ale statului japonez în urma conflictului cu puterile aliate din cel de al doilea război mondial.

După patru ani de război sângeros în Pacific cu aproximativ 2,5 – 3,1 milioane de vieți pierdute, sfârșiți cu invazia sovietică din Manciuria și mai ales bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki, în pe 15 august 1945 Japonia a fost de acord cu o predare necondiționată, urmată de un regim de ocupație militară aliată. Ishikida Miki (2005)

b. Contextul intern

Pierderile umane imense, ditrugerea majorității industriei și infrastructurii, ocupația militară aliată de 5 ani, repatrierea a milioane de japonezi din fostele colonii imperiale asiatice, alături de pierderea teritoriilor din China (inclusiv Taiwan), Coreea, insulelor din Pacificul central și a insulelor Sakhalin și Kuril au fost consecințele finale ale expansionismului nipon.

De asemenea, forma de organizare imperială și autoritatea divină a împăratului aveau să fie abolite prin constituția de factură liberalo – democratică din 1947, impusă de către forțele de ocupație americane. Deși schimbarea profundă de sistem a statului venea „manu militari”, noua formă de organizare era de fapt o revenire la trendul democratic firav din perioada Taishō, cu prezervare împăratului cu un rol onorific, fapt ce va explica longevitatea și succesul noului stat nipon în deceniile următoare. Fără a submina meritul poporului japonez și a elitei sale postbelice, trebuie remarcat și aportul considerabil financiar, comerical și militar american în adevărata renaștere a statului nipon, proces ce a făcut din Japonia a doua economie a lumii.

Ocupația militară aliată s – a terminat odată cu Tratatul de la San Francisco din 1952, act ce a permis accederea în Organizația Națiunilor Unite in 1956 ca o reabilitare completă pe scena internațională. De asemenea, în 1951 a fost semnat tot la San Francisco Tratatul de cooperare reciprocă și de securitate între Statele Unite și Japonia, ce a consfințit nașterea unei alianțe ce continuă chiar și în prezent.

Dincolo de dimensiunea militară a parteneriatului japonezo – american, este notabil aspectul economic, țara soarelui răsare fiind în 2013 cel de – al doilea partener comercial american cu o cotă de 18% dintre exporturi și 8,5% din importuri. Singurul stat care surclasează tranzacțiile comerciale de import și export pentru ambele state fiind China, atât pentru Statele Unite cât și pentru Japonia. "OEC: Japan". OEC Japan (2014)

2. Principiile doctrinei de securitate japoneze postbelice

În primul rând, viziunea lui Shigeru Yoshida subliniază necesitatea unei continue dependențe de alianța militară cu Statele Unite pentru garantarea securității Japoniei, apoi evidențiază proeminența relațiilor comerciale internaționale în reconstrucția economiei interne și nu în ultimul rând ca importanță, proclamă menținerea unui profil scăzut pe scena politică internațională.

Politica externă a Japoniei de – a lungul timpului, s-a concentrat pe relațiile reciproce cu Statele Unite ale Americii, bazându-se pe forța militară a Statelor Unite pentru securitate, din cauza articolului 9 din Constituția Japoneză, ce interzice potențialul de război nipon. Încercări repetate de către Statele Unite, în anii următori, pentru a obține creșterea cheltuielilor militare japoneze au fost respinse de către prim-ministru Yoshida, pe baza constituției postbelice pacifiste a Japoniei. Totuși nu ar trebui neglijat aspectul economic al parteneriatului cu americanii deoarece în timpul Razboiului Rece, cel mai mare partener comercial al Japoniei a fost Statele Unite ale Americii. Exporturile către Statele Unite ale Americii, la momentul a jucat un rol important în dezvoltarea economică a Japoniei.

Scopul premierului a fost să se concentreze toate mijloacele disponibile pe o redresare economică. Având în vedere lipsa puterii militare, politica externă japoneză a pus în mod natural accentul pe economie. Yoshida a imaginat o redresare economică rapidă, prin care Japonia ar putea deveni din nou o mare putere mondială (moment în care Japonia ar fi în măsură să se înarmeze). Politica lui nu a fost astfel înrădăcinată în pacifism, dar a fost în conformitate cu politica externă realistă, care a fost o forță dominantă în abordarea națională a relațiilor internaționale de la Restaurarea Meiji. Sub conducerea lui Yoshida, Japonia a început să reconstruiască infrastructura industrială pierdută și a încurajat o creștere economică neîngrădită. Multe dintre aceste concepte încă au un impact asupra politicilor economice și politice ale Japoniei. Anthony G. McGrew, Chris Brook (1998, p. 35)

Menținerea unui profil scăzut în politica internațională, pornind de la premisa lipsa puterii militare și de la imaginea nefavorabilă internațională din acel moment, a fost abordare genială a lui Shigeru Yoshida. De-a lungul timpului Articolul 9 a servit atât pasiv cât și activ în proiectarea politicii externe. Pe de o parte, guvernul a fost forțat să accepte mediul internațional ca un dat și speranța că umbrela de securitate americană va rezista în fața pericolului sovietic. Pe de altă parte, articolul 9 a fost utilizat pentru a prezenta Japonia ca o țară dedicată păcii mondiale, un element cheie al revenirii la respectabilitatea internațională de care se bucură azi acest stat.

Acești trei piloni doctrinari au dat formă politicilor statului nipon în timpul războiului rece și pe parcursul perioadei subsecvente anului 1991, contribuind la succesul economic și politic al acestei națiuni. Mai mult de atât direcțiile principale de politică externă referitoare la relația cu Statele unite subzistă chiar și în prezent.

În esență, aceste direcții doctrinare au constituit și obiectivele strategiei nipone postbelice, ținte care au fost atinse în proporție covârșitoare, demonstrând lumii cum o națiune îngenuncheată, după cea mai mare conflagrație mondială, se poate ridica din cenușă prin propriile forțe, dar și favorizată de circumstanțe internaționale favorabile sale.

3. Mediul și provocările de securitate din jurul Japoniei

În expunerea mediului de securitate specific, trebuie să ținem cont de factorii geografici. Japonia reprezintă un arhipelag de insule și se învecinează cu China, Coreea de Sud, Filipine, Coreea de Nord, Taiwan și Rusia pe mare.

La momentul creării doctrinei și în următoarele decenii amenințarea sovietică militară și cea ideologică de natură comunistă au reprezentat cele mai mari pericole la adresa păcii și stabilității din zonă. Probabil că această siuație a determinat Statele Unite să investească din ce în ce mai mult în zonă, arhipelagul nipon reprezentând unul dintre elementele cheie a strategiei de containment, imaginate de către diplomatia americană. George Kennan (1947)

Actualmente, Japonia este implicată în mai multe dispute teritoriale cu vecinii săi: cu Rusia peste Insulele Kurile de Sud, cu Coreea de Sud peste Liancourt Rocks, cu China și Taiwan peste Insulele Senkaku, precum și cu China în zona economică exclusivă din jurul Okinotorishima. Japonia se confruntă, de asemenea, o dispută cu Coreea de Nord asupra răpirii de multiple ori a cetățenilor japonezi și referitoare la armele nucleare ale Phenianului. Schoenbaum Thomas J. (2008 pag. 26). 

Problemele globale de securitate cu care se confruntă Japonia, identificate în Strategia Națională de Securitate, sunt:

schimbarea balanței de putere și progresul tehnologic tot mai rapid;

amenințarile proliferării armelor de distrugere în masă și terorismul internațional;

riscuri cu privire la bunurile comune, economia globală și riscurile ei.

4. Durata doctrinei și continuarea sa

Perioada de funcționare a acesteia este momentan indefinită, în sensul continuării de către toți premierii care l-au succedat pe artizanul său. Schimbări sau tentative de modificare a cursului principal al strategiei nipone de securitate sunt puțin probabile, în sensul că parteneriatul cu americanii va rămâne axioma defensivă a sa.

În marea sa parte, strategia promovată de Yoshida a fost preluată de către toate guvernele, care au controlat Japonia datorită avantajelor certe economice, obținute în a doua jumătate a secolului trecut sub pavăza forțelor militare americane.

În consecință în cadrul Strategiei Naționale de Securitate a Japoniei, adoptată în 2013, Statele Unite sunt considerate întâia putere mondială, din punct de vedere soft și hard power, alianța cu americanii fiind cea mai importantă garanție de securitate. Obiectivele conținute în următorul pasaj din acest act demonstrează clar afirmația anterioară: „îmbunătățirea climatului de securitate Asia-Pacific și prevenirea apariției și reducerea amenințărilor directe la adresa Japoniei, prin consolidarea alianței Japonia -Statele Unite”. Strategia Națională de Securitate a Japoniei (2013, pag. 5)

Bazată pe relația bilaterală solidă confirmată prin intermediul unor întâlniri la nivel înalt, cum ar fi cea din aprilie 2015, alianța Japonia și SUA se extinde și la consolidarea cooperării într-o gamă largă de domenii, inclusiv apărarea împotriva rachetelor balistice, spațiul virtual și spațiu cosmic.

Diferența majoră de abordare identificată în cea mai recentă strategie niponă de securitate constă în instituirea unei politici de „contribuție proactivă pentru pace”, în cooperare internațională. Această schimbare de paradigmă se regăsește în primul obiectiv al SNS japoneze: „întărirea capacității de descurajare, necesară pentru menținerea păcii și securității și pentru asigurarea supraviețuirii, astfel descurajând amenințări directe la adresa Japoniei”. Strategia Națională de Securitate a Japoniei (2013, pag. 5)

Totuși se observă o tendință de transformare a atitudinii preponderent reactive a politicii din Țara Soarelui Răsare într-o viziune din ce în ce mai proactivă și asertivă. Semnificative în acest sens sunt tentativele de modificare a constituției din 2005 și 2012, în scopul augmentării capacităților militare, limitate momentan la un rol minim și strict defensiv.

În aceste propuneri legislative există și alte prevederi referitoare la drepturile și obligațiile cetățenilor și statului, dar prezintă interes în această lucrare cele referitoare la noțiunea de securitate națională. Astfel proiectul elimină prevederea actuală care declară că forțele armate și alte potențiale de război nu vor fi menținute și afirmă că "Forța Națională de Apărare" se instituie și prim-ministru este comandantul său suprem. De asemenea, Forța Națională de Apărare nu numai că poate apăra teritoriul de atac străin, dar și poate participa la operațiuni internaționale de menținere a păcii, dar, de asemenea, poate funcționa fie pentru a menține ordinea publică internă sau pentru a proteja drepturile individuale. Japan Liberal Democratic Party (2012)

5. Efectele produse

În 1947 Japonia a adoptat o nouă constituție, de sorginte democratică liberală survenită în urma presiunilor americane, dar și datorită flexibilității afișate de o mică parte a eliei japoneze, care a înțeles necesitatea schimbării. Ocupația aliată s-a încheiat cu Tratatul de la San Francisco, în 1951 și ulterior statului insular i-a fost acordat statutul de membru în Organizația Națiunilor Unite în 1956. Pe termen lung deschiderea, către Occident și în special Statele Unite, a permis Japoniei o creștere rapidă pentru a deveni a doua economie ca mărime din lume până în 2010.

a. Efectele așteptate

După cum am menționat anterior în secțiunea de principii, politica postbelică niponă s-a concentrat cel mai mult pe reconstrucție, revenirea la o economie puternică și evoluată tehnologic fiind fundamentală pentru destinul națiunii. Investițiile și schimburile comerciale cu Statele Unite au ajutat fostul rival în procesul de revenire, iar în timp parteneriatul strategic care s-a dezvoltat între aceste state a devenit indispensabil pentru climatul de securitate regional din Pacific.

Dezvoltarea diplomației și promovarea pacifismului în congruență cu dezarmarea nucleară totală au fost alte consecințe importante ale noului mod pașnic de a face politică. Totuși trebuie subliniat faptul că așa ceva nu ar fi putut fi posibil făra protecția, oferită de bazele și marina americană din arhipelagul nipon.

Dezvoltarea capabilităților de soft power într-un mod exacerbat a venit în mod natural pentru că alocarea unui buget de apărare mic, alături de legislația puternic pacifistă și comerțul augmentat de o diplomațe capabilă au fost factori decisivi.

Reabilitarea imaginii pătate de evenimentele din conflagrația mondială, prin reluarea relațiilor diplomatice și economice cu vecinii a fost unul dintre efectele scontate de către Yoshida Shigeru și a accelerat mult procesul de reintegrare în mediul politic internațional. În cele din urmă a facilitat și accesul în ONU și chiar deschiderea unor piețe comerciale pentru exporturile japoneze.

b. Efectele neașteptate

Dependența militară excesivă de Statele Unite a fost principalul efect negativ al acestei doctrine. Relația „simbiotică” americano-niponă dezvoltată în perioada războiului rece a dezvoltat economia statului insular, dar în același timp a subdezvoltat forța militară a acestuia.

Cooperarea militară cu aliații săi a devenit problematică pentru Tokio, hard power- ul subdimensionat afișat în virtutea constituției ultra pacifiste din 1947, dar și a siguranței oferite de cea mai mare putere militară mondială, creând dificultăți de asistare a eforturilor americane în zonă, dar și în restul lumii. Inițial situația aceasta a fost înțeleasă de către americani, dar pe măsură ce deceniile au trecut și alianța militară s-a întărit, iar Japonia a devenit o perioadă bună de timp a doua economie mondială, acesteia i s-a cerut o schimbare de paradigmă în sensul creșterii capabilităților militare defensive.

De asemenea, Japonia a suferit dificultăți majore de aserțiune politică în zona Pacificului în competiția cu statul chinez aflat într-o continuă ascensiune economică și din păcate într-o accelerare a cursei înarmărilor. (de exemplu zona economică exclusivă din Marea Chinei de Est și zona aeriană de identificare în scop defensiv din jurul insulelor Senkaku)

Viziunea politică reactivă la evenimentele internaționale a guvernelor nipone, de după cel de al doilea război mondial a contribuit la pierderea cursei economice cu China și la reducerea influenței în zona Pacificului.

6. Reacțiile internaționale

Statele Unite, Occidentul, Coreea de Sud, Australia, India, țările arabe și multe alte țări au apreciat regândirea drastică a doctrinei de securitate nipone și în consecință au promovat dezvoltarea relațiilor diplomatice, economice și culturale.

În schimb, în timpul războiului rece, relațiile cu U.R.S.S., R.P.C., Coreea de Nord și Vietnamul au suferit drastic din cauza orientării ideologice și politice diferite. Desigur că și rănile profunde din războiul mondial au adâncit prăpastia dintre aceste state, mai ales în relația cu China. (masacrul de la Nanking 1937:  Levene, Mark and Roberts, Penny1999, pag. 223–224)

Diferendele teritoriale sunt o altă problemă majoră, fiind reprezentate de zona economică exclusivă din Marea Chinei de Est și Insulele Senkaku. Cele in urmă sunt un grup de insule nelocuite controlate de Japonia în Marea Chinei de Est. Acestea sunt situate la est, aproximativ de China continentală, nord-est de Taiwan, la vest de Okinawa Island, și la nord de capătul de sud-vest al insulelor Ryukyu.

Interesul pentru acestea s-a amplificat ca urmare a descoperirii de masive potențiale rezerve de petrol submarin în 1968 în zonă și a transferului controlului administrativ al insulelor din Statele Unite ale Americii către Japonia în 1971, suveranitatea acestuia asupra teritoriului este contestată de Republica atât Populară Chineză (RPC), precum și Taiwan.

China susține descoperirea și proprietatea asupra insulelor din secolul al 14-lea, în timp ce Japonia a avut dreptul de proprietate asupra insulelor din 1895 până la predarea sa la sfârșitul celui de al doilea război mondial. Statele Unite ale Americii au administrat insulele, ca parte a Administrației Publice Statele Unite ale insulelor Ryukyu din 1945 până în 1972, când insulele au revenit la controlul japonez.

În luna aprilie 2014, US președintele Barack Obama a declarat fără echivoc că insulele Senkaku vor fi acoperite de Tratatul bilateral de cooperare reciprocă și de securitate în cazul unui atac armat asupra lor. Aceasta a fost prima dată când un președinte a făcut angajamentul american de securitate explicit și a avut rolul de a liniști guvernul Japoniei, pentru care alianța de securitate SUA-Japonia acționează ca o piatră de temelie a politicii externe a națiunii. Michael Green (2007)

7. Posibile evoluții ale climatului de securitate regional

Analizând regiunea Asia-Pacific, se observă că pivoții geopolitici din această zonă, așa cum sunt definiți de Brzezinski, ar putea deveni rapid jucători strategici. Aici se află țări foarte active, aflate în plin avânt tehnologic, economic și demografic și capabile să impună pe termen lung politici globale. Japonia și China sunt foste imperialii, avansate ca rată de dezvoltare. De asemenea, la extremitățile se află Rusia și India – stat care se apropie China cel puțin din punct de vedere demografic și care se dezvoltă continuu.

Pe fondul tensiunilor produse de China prin zona de apărare aeriană impusă unilateral asupra insulelor Senkaku în 2013, guvernul japonez, condus de Shinzo Abe a aprobat, o nouă strategie de securitate națională și politică externă în 2014.

Ansamblul schimbărilor are ca scop o deplasare a apărării din nordul țării și estul țării, care protejau insulele de U.R.S.S. în timpul războiului rece, către sudul și vestul țării, în zona insulelor Senkaku, cunoscute ca și Daoyou în China. Acestea au fost anexate „de facto” prin procesul transformării arealului din jurul lor într-o zonă de apărare aeriană, impusă abuziv de către China.

Una dintre schimbări include majorarea cheltuielilor militare cu 5% în următorii 5 ani, bani ce vor fi utilizați pentru apărarea teritoriilor insulare, dar și adoptarea unor legi importante în septembrie 2015. O caracteristică esențială a legilor este ridicarea interdicției privind exercitarea dreptului de auto-apărare colectivă sau apărarea Statelor Unite sau altui aliat, care este atacat, în cazul în care Japonia se confruntă cu o amenințare vitală. Principalul aliat și alte țări din regiune (Australia, Coreea de Sud) au salutat modificările, dar China și-a exprimat în repetate rânduri îngrijorarea cu privire la legislația respectivă.

Premierul nipon, Shinzo Abe, a declarat că odată cu abordarea noii politici de apărare și relații externe, țara sa va urmări în relațiile internaționale principiile păcii globale, stabilității, prosperității din poziția unui ”pacifism proactiv”.

Tentativele de schimbare a Constituției din 1947, în special a articolului 9, se vor materializa probabil eventual în modificări legislative concrete. Scopul acestora va fi fundamentarea unei politici mai asertive, din punct de vedere militar în regiunea Pacificului și mai proactive, sub aspect diplomatic pe scena mondială.

III. Considerații personale finale

În mediul de securitate din jurul Japoniei, care devine din ce în ce mai sever, este indispensabilă consolidare măsurilor de securitate și încurajarea Alianței Japonia-SUA, nu numai pentru securitatea Japoniei, ci și pentru pacea și stabilitatea regiunii Asia-Pacific.

Miza deținerii hegemoniei în zona Asia Pacific pare să fie impunerea dominației în Marea Chinei de Est, iar unul dintre punctele cheie pare să fie grupul de insule Senkaku, intens diputat cu vecinii chinezi.

În concluzie, comportamentul și capacitățile de politică externă a Japoniei sunt cele ale unei puteri de mijloc comparabilă cu principalele țări din Europa de Vest (Germania sau Franța), momentan acestea fiind inferioare principalului rival din zonă, China. Cu toate acestea, schimbarea de paradigmă a politicii externe a statului american, principalul aliat nipon, prin acordarea unei atenții prioritare zonei Asia-Pacific, va contrabalansa raportul de forțe și va stabiliza climatul se securitate regional.

BIBLIOGRAFIE

Troncotă Cristian (2002). Securitate și siguranță națională, București, ed. ANI

Encyclopædia Britannica Online. Retrieved 28 mai, 2016, Disponibil online pe: http://www.britannica.com/biography/Yoshida-Shigeru [Accesat la data de 28.5.2016]

Yoshida Shigeru tradus de Kenichi Yoshida (1961),  The Yoshida Memoirs: The Story of Japan in Crisis, London, ed. William Heinnemann Ltd

David M. Potter (2008). Evolution of Japan's Postwar Foreign Policy Disponibil online pe:. http://office.nanzan-u.ac.jp/cie/gaiyo/kiyo/pdf_09/kenkyu_03.pdf [Accesat la data de 26.5.2016]

Strategia Națională de Securitate a Japoniei (2013) Disponibil online pe: http://www.cas.go.jp/jp/siryou/131217anzenhoshou/nss-e.pdf [Accesat la data de 29.5.2016]

Constituția Japoniei (1947), Disponibil online pe: http://japan.kantei.go.jp/constitution_and_government_of_japan/constitution_e.html [Accesat la data de 27.5.2016]

Hoffman Michael (29.7.2012), Taisho Democracy' pays the ultimate price, Disponibil online pe: http://www.japantimes.co.jp/life/2012/07/29/life/taisho-democracy-pays-the-ultimate-price/#.V0sgtfl97Dc [Accesat la data de 27.5.2016] 

Ishikida Miki (2005) Toward Peace: War Responsibility, Postwar Compensation, and Peace Movements and Education in Japan. Tokio, ed. Universe Inc.

OEC Japan (2014), [Accesat la data de 27.5.2016] , Disponibil online pe: http://atlas.media.mit.edu/en/visualize/tree_map/hs92/export/jpn/usa/show/2013/

Michael Green (2007)  Real Clear Politics "Japan Is Back: Why Tokyo's New Assertiveness Is Good for Washington". Disponibil online pe: http://www.realclearpolitics.com/articles/2007/03/japan_is_back_why_tokyos_new_a.html [Accesat la data de 29.5.2016]

Anthony G. McGrew, Chris Brook (1998), Asia-Pacific in the New World Order, London, ed. Routledge

Schoenbaum Thomas J. (2008). Peace in Northeast Asia. Edward Elgar Publishing Limited.

George Kennan (1947) Foreign Affairs, “X-Article.” Disponibil online pe: https://history.state.gov/milestones/1945-1952/kennan [Accesat la data de 29.5.2016]

LDP announces a new draft Constitution for Japan (2012) Disponibil online pe: https://www.jimin.jp/english/news/117099.html [Accesat la data de 29.5.2016]

 Levene, Mark and Roberts, Penny (1999). The Massacre in History, Oxford, ed. Berghahn Books

Brzezinski Zbigniew, Marea tablă de șah, Univers Enciclopedic, București, 2010