Doctrina Bush

George Walker Bush , a devenit cel de-al patruzeci și treilea președinte al Statelor Unite ale Americii în urma unor alegeri mult discutate, desfășurate la sfârșitul anului 2000. Pe 2 noiembrie 2004 a fost reales pentru a doua oară, învingându-l pe democratul John Kerry, printr-un scor foarte strâns. Al doilea mandat al său s-a terminat la data de 20 ianuarie 2009, odată cu depunerea jurământului de către succesorul său, Barack Obama.

Perspectiva neo-conservatoare privind marea strategie americană a dominat dezbaterea publică din Statele Unite începând cu cea de-a doua jumătate a anilor `90 și a devenit ulterior câștigării alegerilor prezidențiale de către republicani principalul fundament intelectual al doctrinei Bush, doctrina ce a fost codificată în Strategia de Securitate Națională a Statelor Unite din 2002 și 2006. Susținută în cadrul administrației Bush de către foști experți ce au ocupat poziții importante în cadrul administrației Reagan, noua mare strategie americană neo-conservatoare (sau conservatoare-idealista) a fost fundamentata pe unilateralism, acțiune preemtivă, schimbare de regim și transformare democratică (în special în Orientul Mijlociu) și afirma leadershipul global american ca obiectiv principal al politicii externe americane. În ceea ce privește noul unilateralism sau “multilateralismul în stil american”, a fost justificat de către administrația Bush și neo-conservatori printr-o serie de argumente de natură ideologică și pragmatică, precum și argumente care țineau de “o nouă psihologie a alianțelor”. Unilateralismul s-a făcut remarcat încă din 1994 în cadrul Congresului american, prin promovarea de către republicani a platformei “Contractul cu America”, ce prevedea printre altele prevenirea utilizării trupelor americane sub comanda Națiunilor Unite și revigorarea finanțării securității naționale în scopul întăririi sectorului de apărare și menținerii credibilității americane în lume.

Atunci când președintele George W. Bush s-a adresat Națiunilor Unite în noiembrie 2001, a evocat multilateralismul ca o strategie reflectând natura universală a crizei. În acest speech,G. W. Bush nota că terorismul este o crimă împotriva umanității, că cetățeni ai statelor din întreaga lume au murit în atacurile din 11 septembrie și că toate religiile și culturile au denunțat atacurile. Devine clar că Administrația Bush susținea multilateralismul atunci când acesta servea intereselor sale imediate. Translatarea către multilateralism și invocarea legii internaționale (terorismul este o crimă internațională) a condus la concluzia că numai criza existentă în politica externă l-a determinat pe George W. Bush să recunoască erorile din primul an al mandatul său când politica sa era orientată prioritar către unilateralism.

De altfel, politica externă se confruntă cu o abordare incoerentă. Scopul războiului, așa cum este descris de G. W. Bush, este de a eradica terorismul la nivel global și de a acționa împotriva statelor-sponsor ale terorismului. Apare astfel o întrebare retorică: cum poate SUA să răspundă Pakistanului, care în mod cert găzduiește teroriști, dar care, totodată, este un aliat indispensabil în regiune? Un alt exemplu este Arabia Saudită al cărei guvern își menține puterea prin faptul că sunt susținuți de clericii Wahhabi ce întrețin legături clare cu terorismul.

Într-unul din cele mai importante discursuri de politică externă susținut cu ocazia ceremoniei de absolvire de la Academia West Point în iunie 2002, președintele a creionat nouă politică americană. Aici apare pentru prima oară articularea clară a politicii de preemțiune „Nu putem apăra America sperând la mai bine. Trebuie să confruntăm cele mai mari amenințări înainte ca acestea să se dezvolte”. Președintele transmite prin această politică că SUA nu vor respecta aceleași reguli ca și celelalte state. Aceasta pare mai degrabă o abordare unilateralistă. Rațiunea sa este însă excepționalismul american, dar adevărata bază a poziției sale este puterea SUA.

De aici rezultă o sursă importantă a dificultăților „morale” ale Doctrinei Bush reprezentată de naționalismul american – asocierea problematică a unei comunități politice distincte cu valori înalte.

Strategia de Securitate a Președintelui George W. Bush Jr. Noi

abordări, noi concepte în politica externă a SUA.

Prima Strategie de securitate a Administrației Bush, a fost adoptată la 20 septembrie 2002, constituie cea mai cuprinzătoare declarație a viziunii Administrației asupra lumii și a rolului SUA. Unii analiști consideră că strategia reprezintă cea mai importantă declarație în domeniul politicii externe de la publicarea articolului lui George Kennan la începutul Războiului Rece.

Strategia descria interesele globale, scopurile și obiectivele vitale ale SUA pentru securitatea națională a SUA. De asemenea, strategia descria politica externă, angajamentele globale și capabilitățile apărării naționale necesare pentru a contracara agresiunea, elemente politice, economice și alte elemente destinate protejării și promovării intereselor sale și atingerii scopurilor și obiectivelor. SUA rămânea principala putere mondială, fără competitori la nivel statal. După 11 septembrie s-au accentuat percepțiile la nivelul factorilor de decizie asupra impactului unor procese cu grad ridicat de risc (terorism, proliferarea și utilizarea „weapon of mass destruction” (WMD) etc.). În acest context, sunt reluate studii și analize anterioare și se încearcă, practic pentru prima oară, definirea unui cadru de acțiune/răspuns față de aceste riscuri. Conținutul strategiei este în mod evident conturat pe baza unui context intern și internațional deosebit. Pe plan politic aveau loc dezbateri asupra statutului cetățenilor americani în fața Curții Penale Internaționale, pozițiilor și politicilor divergente față de o eventuală intervenție în Irak, precum și asupra noilor interese ale SUA în Caucaz, Orientul Mijlociu, Asia Centrală și Europa de Sud – Est. De asemenea, în SUA se desfășura reforma sectorului propriu de securitate – practic prima de o asemenea anvergură după sfârșitul Războiului Rece. Aceasta a presupus crearea Homeland Security Department, transformarea sistemului de apărare și reforma structurilor de intelligence. Pe plan militar, SUA se găseau în război împotriva terorismului.

Strategia expunea o serie de obiective ambițioase pentru politica externă a SUA. Administrația a consacrat promovarea libertății și democrației ca element central al politicii externe. Strategia este astfel bazată pe trei piloni: „Vom apăra pacea luptând contra teroriștilor și tiranilor. Vom prezerva pacea prin construirea unor bune relații între marile puteri. Și vom extinde pacea prin încurajarea societăților libere și deschise pe fiecare continent”. Un element major care definește strategia este conceptul de preemțiune. Strategia acordă conceptului vizibilitate ca instrument al politicii externe. Deplasarea accentului către preemțiune este de fapt răspunsul la atacurile teroriste din septembrie 2001. Prima manifestare a acestei noi abordări este tocmai campania militară din Afganistan și transmiterea unei avertizări clare pentru statele-sponsor ale terorismului. Administrația argumentează că diseminarea continuă a armelor de distrugere în masă către state cu o cultură a agresiunii, creează un nivel inacceptabil de risc.

Modul în care SUA poate lupta împotriva teroriștilor, tiranilor și a tehnologiei armelor de distrugere în masă este o combinație de prevenire, preemțiune, apărare și de management al consecințelor. Prevenirea presupune diplomație, controlul armamentelor, controlul exporturilor în relația cu „failed states”. Preemțiunea presupune utilizarea forței înainte ca altcineva să o folosească pentru a face față unei amenințări iminente. Apărarea se referă la apărarea antirachetă, iar managementul consecințelor înseamnă managementul consecințelor utilizării armelor de distrugere în masă.

Ca argument central al prezervării păcii apare 11 septembrie, care a reprezentat momentul conștientizator al unei amenințări comune și a creat o solidaritate globală în lupta împotriva terorismului. Așa cum a declarat președintele George W. Bush în faimosul discurs de la West Point din iunie 2002 „Astăzi comunitatea internațională are cea mai bună oportunitate de la crearea statului-națiune în secolul 17 de a construi o lume în care marile puteri concurează pe timp de pace, și nu se pregătesc continuu pentru război”.

Esența prezervării păcii era la acel moment crearea unei noi relații cu Rusia și China. Rusia părea convinsă de necesitatea cooperării cu SUA în căi inimaginabile în perioada Războiului Rece. China era definită în teoria relațiilor internaționale prin noțiuni funcționaliste, în sensul că deschiderea economiei va avea în mod logic ca urmare liberalizarea politică. Așa cum menționează strategia de securitate națională, în timp China va descoperi că libertatea socială și politică este singura sursă a puterii sale.

Cu toate că Strategia se referea și la eforturile de neproliferare, apărare antirachetă și alte măsuri protective, este clar că preemțiunea este un element important al abordării securității SUA în mediul internațional de securitate post – 11 septembrie. Conceptul nu se limitează la definirea tradițională a preemțiunii – lovirea unui inamic în cazul în care pregătește un atac – dar include și prevenirea – lovirea unui inimic chiar în absența unui dovezi specifice a unui atac previzibil. Conceptul pare a fi în principiu direcționat către grupurile de teroriști și statele extremiste sau rogue states. În conformitate cu Strategia, combinația state extremiste – teroriști reprezintă o combinație nefericită de radicalism și tehnologie destructivă.

În cadrul Strategiei, Administrația argumenta că doctrina clasică a preemțiunii trebuie extinsă pentru a lua efectiv în considerare aceste noi amenințări: „Trebuie să adaptăm conceptul amenințării iminente față de capabilitățile și obiectivele adversarilor de astăzi. Teroriștii și rogue states nu ne vor ataca utilizând mijloace convenționale…”.

2. 1. O nouă abordare.

Strategia Bush era formulată într-o formă diferită de abordările anterioare (oportunități– interese naționale – amenințări …), fiind ghidată de un interes fundamental („DEFENDING OUR NATION AGAINST ITS ENEMIES …”) și un set de valori și principii pe care SUA se simt „responsabile” să le promoveze (asumarea rolului de putere mondială). Evenimentele din 11 Septembrie 2001 au marcat profund conținutul documentului, regăsindu-se practic în toate secțiunile acestuia. Noile amenințări la adresa securității SUA sunt preponderent neconvenționale și asimetrice: terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, crizele regionale (cu impact asupra intereselor strategice ale SUA – energie, putere de influență, etc.). Strategia denotă mutarea accentului de la o amenințare majoră din partea unui stat (pentru care ar funcționa strategia descurajării – deterrence) în favoarea amenințărilor din partea unor rogue states, actori non-statali, sau combinații dintre cele două – de aici necesitatea adoptării unei strategii de „lovituri premeditate” (preemption – retaliere anticipativă). Obiectivele strategice („ … to help make the world not just safer but better”) se refereau la:

libertatea politică și economică;

relații pașnice cu alte state;

respectul pentru demnitatea umană.

Strategia reprezintă o fundamentare conceptuală directă a Quadrennial Defense Review 2001 (trecerea de la threat-based model la capabilities-based model), dezvoltată într-un anume sens prin translatarea unora din elementele de adaptare a conceptului din plan militar la celelalte fațete ale securității. Este subliniat în mod repetat faptul că SUA nu abordează în mod unilateral problemele de securitate regională și globală, în schimb își prezervă dreptul de preemțiune împotriva actorilor statali sau non-statali care amenință securitatea națională.

Direcții de acțiune în Strategia de securitate a Președintelui George W. Bush:

promovarea respectului pentru umanitate;

întărirea alianțelor pentru respingerea terorismului global și pentru prevenirea atacurilor împotriva SUA și statelor partenere;

cooperarea internațională pentru diminuarea pericolului conflictelor regionale;

prevenirea amenințării utilizării armelor de distrugere în masă(WMD) la adresa SUA, a aliaților și partenerilor;

inițierea unei noi perioade de creștere economică globală bazată pe piețe și comerț libere;

extinderea potențialului de dezvoltare prin intermediul societăților deschise și consolidarea infrastructurii democrației;

dezvoltarea agendei pentru acțiuni cooperative cu alte centre principale de putere globală;

transformarea instituțiilor naționale de securitate pentru a face față oportunităților și provocărilor secolului XXI;

promovarea libertăților fundamentale ale omului, ale celor politice și economice presupun consolidarea societăților aflate în democratizare și susținerea (politică, financiară) a proceselor democratice; sprijinirea dezvoltării economice pe principiul piețelor libere și a comerțului liber, susținerea afirmării Uniunii Europene și a Japoniei drept zone cu dezvoltare economică susținută;

combaterea amenințărilor neconvenționale și asimetrice la adresa securității naționale și globale se refereau la lupta împotriva terorismului – extinderea luptei împotriva terorismului pe toate planurile (comanda, controlul și comunicațiile; sprijinul logistic; sprijinul financiar, inclusiv statele care sprijină terorismul) și extinderea geografică în alte zone de acțiune a acestora (acoperă aproape întreg globul: America de Sud, Europa, Africa, Orientul Mijlociu, Asia). De asemenea, lua în calcul consolidarea alianțelor și sprijinirea statelor angajate în combaterea terorismului (inclusiv sprijin financiar). O direcție de acțiune viza diminuarea tensiunilor și conflictelor regionale – sprijinirea soluționării conflictului israeliano-palestinian (crearea statului Palestina, liber și independent, și restabilirea condițiilor de dinainte de 28 septembrie 2000), rezolvarea disputei India-Pakistan, democratizarea Indoneziei, a continentului Latino American și a Africii.

combaterea proliferării armelor de nimicire în masă (WMD) ia în considerare faptul că pe fondul dispariției „competițiilor” militare, a apărut un număr de „rogue states” încercând să dezvolte noi mijloace de presiune politică – WMD. În acest context, SUA va acționa, inclusiv preventiv, împotriva statelor sau entităților non-statale care urmăresc să obțină WMD cu scop de a lansa atacuri teroriste sau de a amenința securitatea SUA și a aliaților. Îmbunătățirea capabilităților în domeniul intelligence sau cel al acțiunilor rapide și precise reprezentau de asemenea principale direcții de acțiune.

Evoluțiile internaționale confirmau, iar strategia reafirma statutul SUA de singura putere globală dominantă pe multiple planuri (politic, militar, economic). Practic, strategia marca transpunerea într-un document oficial a asumării explicite a unui rol de polițist mondial care apără interesele sale strategice. Prin modul de alcătuire și de argumentație, strategia consacra o anumită reîntoarcere la realpolitik în perioada post – Război Rece, după un interval dominat de o agendă internațională neoliberală (perioada Bill Clinton); astfel, a dispărut complet referirea la „teoria păcii democratice”, anume că democrațiile nu luptă între ele. Deși aparent strategia consacra o poziție unilateralistă, ea era afirmată ca secundară/alternativă – atunci când prin intermediul organizațiilor internaționale nu se obține rezultatul dorit. Statutul de putere militară urma a fi prezervat prin disuadarea potențialilor adversari în încercarea de a egala sau depăși nivelul SUA – reprezenta o virtuală extindere a politicii de preemțiune, inclusiv în domeniul înarmării convenționale. În mod explicit se menționa promovarea regimurilor moderate și moderne în statele islamice (ca modalitate de prevenire a răspândirii ideologiei și rețelelor teroriste). Aceasta demonstrează un anumit pragmatism al abordării, prin asumarea unui demers minimal în care nu se pune accentul pe democrație (conceptual definită în termenii dezvoltărilor politice din Europa și SUA), ci pe regim politic ca sursă de influențare a politicii internaționale. În acest sens, se poate afirma că strategia se baza pe o combinație între realism și constructivism (pe modelul școlilor de gândire neorealiste).

Introducerea conceptului de balance of power apare ca surprinzătoare în contextul afirmării explicite a inexistenței vreunui stat concurent și a supremației unipolare a SUA. Ar putea fi interpretată ca:

un neo-balance of power axat pe promovarea unor interese prin negocieri la nivel regional sau în organizații internaționale cu „sub” puteri sau actori care nu dispun neapărat de o relevanță globală, dar constituie o masă critică în angrenarea sau accelerarea unor procese;

menținerea echilibrului actual favorabil statutului unipolar al SUA.

este posibil ca acest concept să semnifice definirea unei stratificări a rolului jucat de alte state: statut unipolar la nivel global al SUA, care poate ceda, sprijini, asigura un rol regional altor state, creând astfel balanțe de putere regionale (cu Rusia, China, statele africane), care permit SUA promovarea unor interese, obiective comune punctuale – de unde, spre exemplu, noua relație cu Rusia, câtă vreme Rusia susține campania SUA împotriva terorismului.

Se încearcă justificarea unui concept de putere printr-un scop axiologic, respectiv o balanță de putere pentru libertate – promovarea unui rol global justificat prin apărarea unor valori. Balance of power, political influence reprezintă concepte noi față de abordarea Administrației Clinton, dar scopul rămâne similar, respectiv promovarea libertății politice și economice.

Dreptul de preemțiune.

Se afirma explicit că nu se intenționează dezvoltarea unei politici de intervenție unilaterală, situată în afara dreptului internațional actual și aplicării sale fără a încerca inițial soluționarea problemelor prin intermediul organizațiilor internaționale existente. Dreptul de „preemption” – era definit în mod generic, dar la limită legitimează orice acțiune împotriva unor inamici declarați sau identificați ai SUA Recurgerea explicit si repetat formulată la organizații internaționale poate semnifica, coroborată cu principiul „preemption”, o încercare clară de reformare a acestora – nu în afara lor, ci in interiorul unor altfel de organizații și procese. S-a început deja cu NATO. Conceptul de preemption trebuie coroborat cu cel al balanței de putere. În ce măsură SUA va accepta ca Rusia sau China să utilizeze acțiunile preemptive la rândul lor, în zonele de interes imediat, cum ar fi Georgia sau Taiwan?

În zone în care nu se aplică politica „preemption”, deoarece interesele SUA nu erau amenințate în mod direct, se formula o politică de creare a unui status-quo controlat de SUA și implementat prin intermediul actorilor regionali – de ex. Africa. Combinația între intervenție militară și asistență de securitate, economică și politică denotă o politică ofensivă pe toate domeniile. Aceasta înlocuia politica „clasică” a Departamentului de Stat care favoriza până la un punct embargourile, sancțiunile și o abordare reactivă, doar în cazul declanșării unei crize sau conflict deschis. Abordarea sugerează de fapt politica dusă de SUA, în special de administrații republicane (Richard Nixon, Ronald Reagan), în America Latină, respectiv combinația între intervenție și asistență care a caracterizat interesul particular acordat acestui continent. În același timp, se miza în principal pe implicarea statelor din diferite regiuni pentru detensionarea situațiilor de criză, prin susținerea diferitelor forme de cooperare, sau chiar constituirea unor coaliții ale voinței la nivel regional. Un element de noutate îl constituie aplicarea acestui principiu inclusiv în regiuni față de care strategiile anterioare aveau doar o abordare generală (Africa). Astfel, pornind de la premisa globalizării riscurilor, nu există practic nici o regiune de pe glob care să nu fie angrenată într-o formulă de stabilizare inclusă în strategie.

Strategia trata precaut subiectul China – partener important al SUA în regiunea Asia-Pacific. SUA urmărea dezvoltarea unei relații constructive cu China, fără o implicare prea mare în procesele de democratizare și dezvoltare a unei economii de piață. Cel mai important punct de divergență preluat și din abordările anterioare – relația Chinei cu Taiwan. Apar perspective optimiste asupra relației cu Rusia – un nou parteneriat strategic bazat pe depășirea mentalității Războiului Rece. Rusia părea din ce în ce mai mult implicată în noua relație cu spațiul de securitate euro-atlantic. Ca punct de divergență se subliniau angajamentele Rusiei de realizare a unei economii de piață, combaterea proliferării armelor de distrugere în masă -WMD – (probabil aluzie explicită la exporturile sale în anumite state arabe, inclusiv Irakul). Dezvoltarea unei relații cu India, bazată pe interesele comune – flux comercial, lupta împotriva terorismului, crearea unei regiuni stabile. India este percepută ca o putere globală în afirmare. Ca divergențe sunt subliniate programul nuclear și de rachete cât si reforma economică. Se remarcă faptul că cele două concepte – balanța de putere și dreptul la preemțiune – nu sunt aplicate explicit la nivelul relațiilor concrete cu alte state. Astfel se mențin în mare parte formulările politice ale strategiilor și abordărilor anterioare. Este evident că intervențiile preventive pot fi percepute limitativ, la nivel politic fiind greu de imaginat utilizarea acestor modalități în relațiile cu Rusia sau China (chiar dacă divergențele includeau și aspecte ale luptei declanșate de SUA împotriva terorismului și armelor de distrugere în masă).

Nu mai apar menționate explicit Iranul, Libia, Siria, Sudanul ca „rogue states”, ci numai Irak si Coreea de Nord sunt enumerate explicit din cele trei state incluse în „axa răului” – se poate preconiza o anumită influență britanică în nenominalizarea Iranului, în condițiile în care Foreign Office a dus o politică de normalizare a relațiilor cu această țară. De asemenea, este evidentă reluarea unor formule politice clasice în abordarea Orientului Mijlociu, bazate pe echilibrul Iran – Irak în condițiile preconizării unui atac asupra Irakului.

NATO rămâne pivotul fundamental al relației transatlantice. Este subliniată necesitatea transformării Alianței, în direcția dezvoltării unor noi structuri și capabilități (forțe de reacție rapidă, mobile, disponibile și dislocabile imediat) care să răspundă noilor misiuni. Extinderea NATO, exemplu de promovare a democrației și stabilității, constituia o direcție de acțiune în apărarea și promovarea intereselor comune ale Alianței.

Principalele documente oficiale care definesc și explică comportamentul Statelor Unite după evenimentele de la 11 septembrie, precum și răspunsul la atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, în perioada administrației George W. Bush:

Strategia de Securitate Națională a Statelor Unite, septembrie 2002;

Strategia Națională de Combatere a Terorismului, februarie 2003;

Strategia Națională pentru Victoria în Irak, noiembrie 2005;

Strategia de Securitate Națională a Statelor Unite, martie 2006;

Planul Strategic Militar Național pentru Războiul Împotriva Terorismului, februarie 2006”;

Strategia Națională de Combatere a Terorismului, septembrie 2006;

II. 5. Tranziția de putere

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, au subliniat încă o dată gravele amenințări cu care se confrunta SUA. Terorismul reprezintă cea mai mare amenințare a securității naționale americane, însă nu grupările teroriste sau „rogue state” minor pot amenința în mod real puterea americană sau poziția dominantă în sistemul internațional. În realitate, numai o altă mare putere poate amenința în modul cel mai grav SUA – un viitor război major de putere. Afirmația poate fi justificată prin două explicații. În primul rând, apar cele mai importante costuri umane și materiale în cazul unui război cu o altă mare putere. A doua explicație pornește de la premisa că o mare putere deține capacitatea de a-și apăra interesele naționale, alterând în același timp interesele naționale ale altui stat. Statele puternice își pot determina interesele naționale, în timp ce statele mici sunt vulnerabile la definirea intereselor naționale ale altor state. Astfel, dacă alt stat devine la fel de puternic sau mai puternic decât SUA, atunci interesele naționale ale SUA pot fi definite de puterea altui stat.

Tranziția de putere asumă faptul că poziția de putere a unui stat în sistemul internațional nu este fixată nedeterminat. Creșterea puterii statului în raport cu alți actori transformă poziția sa în sistemul internațional. Este un rezultat al schimbărilor dinamice din cadrul statelor care explică ascendența celui mai puternic și emergența unei noi puteri.

Pentru Abramo Fimo Kenneth Organski, arhitectul teoriei tranziției puterii, „o națiune care trece in stadiul de industrializare parcurge o tranziției de putere”. Orice stat poate dezvolta, pornind de la logica expusă de A. F. K. Organski, dacă este capabil să exploateze tehnologiile, să se industrializeze, să rămână stabil din punct de vedere politic și să organizeze resursele interne pentru a satisface nevoile societale. Însă numai acele state care dispun de o populație ridicată, odată industrializate, sunt așteptate a intra în puterile de elită ale sistemului internațional. După A. F. K. Organski, factorii populație și industrializare ajută la identificarea statelor care vor deveni puternice. Această evoluție dinamică a puterii naționale parcurge 3 stadii critice de dezvoltare și industrializare – potențială, tranzițională și matură. Aceste stadii explică evoluția unui stat din punct de vedere economic și militar.

În acord cu această teorie, evoluția puterii între state produce o structură ierarhică unică. În top se află națiunea dominantă. Aceasta reprezintă cea mai puternică putere militară și economică a sistemului internațional, În mod corespunzător, sistemul internațional este organizat în avantajul statului dominant, reflectând supremația puterii sale. Imediat după statul dominant apar puterile majore care nu egalează puterea națiunii dominante dar o pot face la un anumit moment în viitor. În cadrul acestui grup de națiuni există potențialul competitor la puterea dominantă, iar mai jos apar statele mai mici – puterile mijlocii, puterile mici și coloniile.

Pentru SUA, reperele strategice ale teoriei tranziției puterii sunt explicite. În timpul Războiului Rece, teoreticienii tranziției de putere asumă persistența unei asimetrii impunătoare în puterea economică și militară care explică de ce nu s-a dezvoltat oportunitatea unei război major de putere. SUA, susținută de marile puteri europene și asiatice, a condus o alianță importantă împotriva URSS: Cu toate că URSS constituia statul competitor, nu a existat o tranziție de putere. În timp ce evenimentele critice ale Războiului Rece, cum ar fi blocada Berlinului, Războiul coreean, Criza Rachetelor din Cuba, conflictele din Orientul Mijlociu, invazia Afganistanului, au amenințat cu destabilizarea sistemului internațional, teoreticienii tranziției de putere afirmă că a existat o stabilitate structurală.

Valoarea strategică a tranziției de putere pentru securitatea națională americană este că teoria ajută la identificarea competitorilor credibili, ca și a acțiunilor care pot fi întreprinse pentru promovarea unei viitoare stabilități. La momentul actual, analizele indică China ca fiind cel mai probabil competitor pentru dominația americană.

Provocarea pentru SUA, în cazul în care stabilitatea internațională se bazează pe dominația de putere, este determinarea temporală a menținerii actualei asimetrii sau, mai precis, cât timp poate SUA menține avantajul actual în puterea economică și militară? Răspunsul este dificil pentru că poziția de putere a unui stat în cadrul sistemului internațional este totdeauna relativă. Care sunt acțiunile strategice posibile pentru SUA. Poate fi preemțiunea împotriva unei Chine nucleare o opțiune? Imprevizibil. Este strategia de containment internațional o strategie destinată încetinirii creșterii Chinei? Din nou răspunsul este imprevizibil doar dacă SUA va convinge celelalte mari puteri că, China reprezintă o amenințare la adresa intereselor lor naționale. Implicațiile strategice ale ascensiunii unei amenințări chineze și posibilitatea unui război major de putere devin cu atât mai dramatice în lumina realităților politice interne. S-a argumentat faptul că, cultura americană, instituțiile politice, sistemul democratic, au rol în constrângerea utilizării optimale a puterii militare a SUA. Ca democrație reprezentativă, constrângerile instituționale ale unui guvern divizat, cuplate cu rolurile active și integrale jucate de o medie liberă și alegeri publice, asigură faptul că nici un președinte american nu pot acționa ca un președinte imperial si nici un președinte nu poate evita consecințele politice interne ale deciziilor politice, în special eșecurile.

De la sfârșitul Războiului din Vietnam, aversiunea față de pierderi a devenit o fixație politică printre președinții în urmărirea politicii externe. De la Ronald Reagan la George W. Bush Jr., fiecare președinte s-a confruntat cu problema costurilor – definite prin pierderi – pe care le poate suporta publicul american în atingerea unui interes național definit. Utilizarea puterii militare din 1975 încoace, așa cum indică misiunile din Iran, Grenada, Panama, Liban, Golful Persic, fosta Iugoslavie, Somalia, Afganistan și Irak, au fost abundate de discuții și preocupări referitoare la costurile umane pentru care publicul este capabil să le suporte.

De aceea, apare ca stringentă revoluționarea politicii de apărare și dezvoltarea unei noi generații de capabilități. O revoluție în problemele militare(RMA) reprezintă o transformare non-lineară în factori critici la victoria în război. O revoluție majoră este definită printr-o discontinuitate majoră în afacerile militare, care sunt rezultatul schimbărilor în tehnologiile militare relevante, conceptele operațiunilor, metode de organizare, și resursele disponibile. Din secolul XV, natura războiului a fost transformată de 8 ori – iar 6 transformări au avut loc numai în acest secol. RMA este deci de o importanță strategică pentru SUA.

Directiva Transformării a lui Donald Rumsfeld propunea transformarea de ansamblu a armatei SUA pe baza unui proiect generat de Oficiul Transformării. Direcțiile de acțiune vizau: instruirea inovativă, un nou tip de leadership, network centric warfare, achiziții orientate spre cerințele viitoare.