Doctrina Atacului Preventiv. Studiu de Caz Interventia Internationala In Afganistan

Capitolul al IV-lea

Doctrina atacului preventiv. Studiu de caz: Intervenția internațională în Afganistan

În acest capitol mi-am propus să vorbesc despre evenimentele imediate după atentatele teroriste din 11 septembrie. După prezentarea intervenției internaționale în Afganistan, mi-am propus să expun pozițiile oficiale ale statelor și organizațiilor cu privire la uciderea lui Osama bin Laden, dar și definiția termenului „percepție”.Am ales să explic și ceea ce înțeleg eu prin acesta și care este definiția pe care am oferit-o termenului, pe care de altfel l-am folosit cu precădere în studiul de caz prezent.

Apoi, m-am axat pe a analiza percepția populației Statelor Unite ale Americii cu privire la intervenția în Afganistan, urmând să ilustrez momentul în care opinia publică s-a întors împotriva administrației Bush. Pentru aceasta am recurs la o analiză de documente, mai precis a celor mai relevante articole din publicația The New York Times, scrise de-a lungul celor 15 ani, adică din 11 septembrie 2001 până în prezent. De asemenea, m-am oprit puțin și asupra manifestărilor produse la nivel artistic împotriva administrației Bush, intrând într-o mică comparație cu ceea ce a produs războiul din Vietnam asupra percepției populației Statelor Unite ale Americii.

După atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, o mare parte a populației musulmane și-a exprimat regretul în legătură cu evenimentele care s-au petrecut. Yusuf al Qaradawi și alți cinci lideri religioși au emis decrete religioase- fatwa- blamând atentatele și exprimând că acestea sunt împotriva religiei islamice. Totodată, și Consiliul Figh al Musulmanilor din America de Nord a condamnat atentatele teroriste, menționând că în religia islamică nu există niciun fel de justificare pentru crimele împotriva civililor, iar cei ce săvârșesc astfel de acte barbare sunt considerați criminali, nicidecum martiri.

Atacurile preventive nu sunt o inovație a Statelor Unite ale Americii și nici nu au fost utilizate pentru prima dată în istorie după 11 septembrie. Astfel de acțiuni au mai avut loc pe scena relațiilor internaționale și înainte de invazia în Afganistan de către administrația Bush.

Strategia Națională de Securitate (SNS) a Statelor Unite definea atacurile preventive ca „acțiuni anticipative de autoapărare prin care se urmărește eliminarea unei amenințări judecate drept iminente și grave înainte ca aceasta să se fi materializat.”

În seara de 11 septembrie, președintele George W. Bush s-a adresat Statelor Unite ale Americii cu privire la evenimentele ce au avut loc în decursul acelei zile. A urmat o ședință restrânsă cu consilierii principali, grup care mai târziu a ajuns să fie numit de către președinte „consiliul de război”. Din acest grup făceau parte vicepreședintele Richard Bruce Cheney, secretarul de stat Collin Powell, secretarul apărării Donald Rumsfeld, generalul Hugh Shelton, vicepreședintele (ulterior președintele) Comitetului Întrunit al Șefilor de State Majore, generalul Myers, directorul Agenției Centrale de Informații- Tenet, procurorul general Ashcroft, directorul FBI- Robert Mueller, consilierul pe probleme de securitate de națională de la Casa Albă, Condoleeza Rice și șeful de personal Card, cu adjuncții lor, Stepehn Hadley și Joshua Bolten. În acestă ședință restrânsă, președintele a precizat că este timpul pentru autoapărare.

„[…] ce se poate face ca evenimentele de la 11 septembrie să nu se mai poată repeta? Răspunsul care ni s-a oferit este că exercitarea unei forțe covârșitoare de către guvernul Statelor Unite, în primul rând a unei forțe militare, va garanta acest lucru. Liderii noștri sunt destul de prudenți, reamintindu-ne că efortul va lua ceva timp, dar nu ezită să ne dea asigurări pe termen mediu.”

Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au făcut ca Afganistanul să devină teatrul de desfășurare a unui război global împotriva terorismului. „[…] este de preferat să combați răul la el acasă și cât mai departe de propriile frontiere.”

Pe 13 septembrie s-a discutat pentru prima dată modalitatea în care trebuia purtat războiul împotriva Al-Qaeda. Mesajul general era acela că oricine sprijină Al-Qaeda va suporta consecințele, iar responsabilii au decis că Pakistanul va juca un rol major în această luptă împotriva organizației teroriste, acesta urmând să îndeplinească șapte condiții esențiale, și anume:

Să oprească la graniță pe agenții Al-Qaeda și de asemenea, să pună capăt oricărui ajutor logistic oferit lui Osama bin Laden.

Să acorde Statelor Unite permisiunea totală de survol și aterizare pentru toate misiunile militare și informative.

Să permită accesul teritorial personalului Statelor Unite și al aliaților pentru a putea întreprinde acțiuni împotriva organizației teroriste Al-Qaeda.

Să ofere informații secrete Statelor Unite.

Să blameze public actele teroriste.

Să oprească livrările de combustibil către talibani și pe recruții care merg în Afganistan.

În cazul în care dovezile îi vor incrima pe Osama bin Laden și Al-Qaeda, iar talibanii vor continua să îi găzduiască, Pakistanul trebuie să rupă orice tip de relație cu guvernul taliban.

Președintele pakistanez, Musharraf, a fost de acord cu toate cele șapte cereri ale Statelor Unite în cadrul războiului împotriva terorismului. La cererea președintelui Bush, Departamentul de Stat a furnizat către Casa Albă un document- „Planul strategiei politico-militare pentru Pakistan și Afganistan”. Departamentul de Stat a propus transmiterea unui ultimatum către talibani, și anume să îl predea pe bin Laden și adjuncții săi și să închidă toate taberele Al-Qaeda în maximum 48 de ore, în caz contrar, Statele Unite vor apela la toate mijloacele necesare pentru a distruge infrastructura teroristă. Desigur, Departamentul de Stat se aștepta ca talibanii să nu dea curs cererilor Statelor Unite, și deci, alături de Departamentul Apărării au întocmit o strategie de realizare a unei coaliții internaționale pentru a intra în Afganistan.

Am utilizat de câteva ori termenul „talibani”, tocmai de aceea consider că este necesar să aduc anumite explicații pentru acesta. Cuvântul „taliban” provine din dialectul paștu și înseamnă „studenți”, fiind forma de plural a cuvântului „talib”. Odată ce termenul a ajuns un cuvânt împrumutat și în limba engleză, nu a mai fost folosit doar ca un substantiv colectiv care definește un grup, ci și ca un substantiv care face referire la un individ. În prezent, cuvântul denumește un grup de miliție islamist, care a deținut puterea în Afganistan între anii 1996-2001. Deși aceștia controlau orașul Kabul, capitala Afganistanului, și o mare parte a țării, Emiratul Islamic al Afganistanului a fost recunoscut doar de trei țări: Emiratele Arabe Unite, Pakistan și Arabia Saudită. După atentatele teroriste din 11 septembrie, regimul taliban a fost înlăturat de la putere prin operațiunea militară „Enduring Freedom”, despre care voi oferi detalii în paginile următoare.

După atacurile din 11 septembrie, Statele Unite au transmis guvernului taliban următoarele solicitări:

Predarea tuturor liderilor Al-Qaeda, în special a lui Osama bin Laden;

Eliberarea captivilor străini, reținuți fără fundament în închisorile afgane;

Protecția jurnaliștilor străini, a diplomaților și a voluntarilor;

Închiderea tuturor taberelor de instrucție pentru teroriști;

Predarea teroriștilor către autoritățile adecvate;

Acordarea de acces nelimitat Statelor Unite pentru inspecția a taberelor de instruire pentru teroriști.

După ce a emis directive în vederea pregătirii administrației pentru război, președintele Bush s-a adresat națiunii la 20 septembrie. El a menționat că Statele Unite ale Americii sunt conștiente de pericol și a învinuit Al-Qaeda pentru atacurile asupra Turnurilor Gemene și Pentagonului, pentru bombardarea ambasadelor în 1998 și a declarat, pentru prima dată, că Al-Qaeda se face vinovată pentru bombardarea navei USS Cole. Președintele a asigurat națiunea că acuzațiile Statelor Unite nu sunt împotriva Islamului, deci nu împotriva prietenilor musulmani sau arabi, ci împotriva unei teribile organizații teroriste și a oricărui guvern care o sprijină. De asemenea, președintele Bush a ținut să menționeze că fiecare națiune are de luat o decizie: ori este alături de Statele Unite, ori împotriva Statelor Unite. Mai mult, Bush a subliniat faptul că războiul nu îl vizează doar pe bin Laden, ci merge mult mai departe de atât, deci își propune să distrugă orice organizație teroristă de pe glob. Lupta civilizației era pe cale să înceapă, iar președintele Statelor Unite ale Americii a cerut sprijinul tuturor națiunilor pentru a purta aceast război împotriva terorismului.

Statele Unite ale Americii au solicitat sprijinul comunității internaționale pentru organizarea unei campanii militare care să aibă drept scop răsturnarea guvernului taliban. După atacul din 11 septembrie, Organizația Națiunilor Unite a emis două rezoluții despre terorism, prin prisma cărora se făcea apel către statele lumii să îmbunătățească cooperarea și să asigure implementarea tuturor convențiilor internaționale cu privire la terorism. Totdată, NATO a aprobat organizarea unei campanii militare împotriva Afganistanului, invocându-se pentru prima dată articolul 5 (articol care prevede că un atac împotriva unui stat membru reprezintă un atac împotriva tuturor statelor membre).

La 21 septembrie, guvernul taliban a răspuns Statelor Unite că nu au prezentat dovezi pentru vinovăția lui bin Laden, dar dacă o vor face, Afganistanul îl va preda. După această zi, Emiratele Arabe Unite, iar ceva mai târziu Arabia Saudită, și-au retras recunoșterea oficială a talibanilor ca forță de guvernare în Afganistan, singurul stat care a păstrat legăturile diplomatice fiind Pakistanul. Pe 4 octombrie, talibanii au fost de acord să îl predea pe bin Laden Pakistanului, urmând ca acesta să fie judecat de către un tribunal internațional după regulile islamice Sharia. Pakistanul a respins însă oferta, pe motiv că nu îi va putea oferi securitate lui Osama bin Laden. La 7 octombrie, ambasadorul taliban în Pakistan s-a oferit să îl judece pe bin Laden după regulile islamice, dacă Statele Unite s-ar fi angajat să ceară public acest lucru și să îi demonstreze vinovăția, dar Statele Unite ale Americii au refuzat vehement acest târg.

Tot la această dată a urmat bombardarea taberelor talibane și ale Al-Qaida, de către Statele Unite, susținute de Marea Britanie, Canada și alte câteva state. Motivația declarată public a acestei bombardări a fost încercarea de a înlătura de la putere regimul taliban și a de a evita folosirea Afganistanului drept bază pentru organizarea atacurilor teroriste. Primele trupe care au intrat în Afganistan au fost Forțele Diviziei de elită pentru Acțiuni Speciale (SAD) din cadrul CIA, care s-au alăturat Frontului Unit Afgan (Alianța Nordului), acestea urmând să pregătească terenul pentru sosirea Forțelor Americane pentru Operațiuni Speciale. Aceste trei forțe au încercat, împreună, să înlăture de la putere guvernul taliban, dorind în același timp, ca rezultat, cât mai puține pierderi în rândul forțelor de coaliție și de asemenea, nefolosirea forțelor armate convenționale ale Statelor Unite.

Planul „Enduring Freedom” de care am amintit anterior a fost aprobat în întâlnirile din 21 septembrie și 2 octombrie, de către președintele Bush. Inițial s-a numit „Dreptate infinită”, dar pentru a evita reacția musulmanilor care asociază puterea dreptății infinite doar cu Allah, au decis să îl redenumească „Libertate de durată” sau „Enduring Freedom”. Planul prevedea patru faze în intervenția din Afganistan:

Faza Unu presupunea ca Statele Unite ale Americii, împreună cu aliații să trimită forțe armate în regiune și să întreprindă demersuri pentru a conduce operațiunile din țări învecinate, precum Uzbekistan sau Pakistan. Acest lucru s-a petrecut în săptămânile următoare atacului de la 11 septembrie, Statele Unite bucurându-se de un adevărat val de simpatie din partea opiniei publice;

În Faza a Doua, CIA și Operațiunile speciale urmau să lovească țintele talibane și ale organizației Al-Qaeda. De asemenea, presupunea realizarea unei alianțe cu forțele afgane opuse talibanilor;

Faza a Treia prevedea ca Statele Unite ale Americii să întreprindă operațiuni militare decisive, cu ajutorul întregii puteri naționale, inclusiv trupe terestre, cu scopul de a răsturna regimul taliban și pentru a elimina membrii Al-Qaeda din Afganistan. La 9 noiembrie, în nordul Afganistanului, Mazar-e-Sharif a căzut victimă unui atac al forțelor Statelor Unite și afgane. Patru zile mai târziu, talibanii părăseau orașul Kabul. La începutul lunii decembrie, toate marile orașe au fost eliberate de către coaliție. Pe 22 decembrie, un lider paștun din Kandahar, Hamid Karzai, a fost instalat ca președinte al guvernului provizoriu din Afganistan. Întreaga țară a fost eliberată de sub regimul taliban.

În aceeași lună, forțele afgane, cu un mic ajutor din partea forțelor americane, s-au angrenat într-o luptă cu elemente ale organizației Al-Qaeda, într-un complex de peșteri numit Tora Bora. În martie 2002 a avut loc cea mai aprigă confruntare, împotriva unor mari forțe ale luptătorilor pentru jihad, ce aparțineau de teribila organizație teroristă. Bătălia a durat circa trei săptămâni și s-a bucurat de un succes admirabil. Forțele Al-Qaeda care au reușit să scape s-au refugiat în Pakistan, în zonele muntoase și de frontieră, întrucât acestea erau controlate de guvern cu dificultate. Se considera că în luna iulie 2004, bin Laden și Zawahiri erau încă în libertate.

Faza a Patra presupunea ca operațiunile civile și militare să se îndrepte către scopuri nedefinite a ceea ce forțele armate numesc „operațiuni de securitate și stabilitate”.

Până la mijlocul lunii iulie 2002, coaliția a avut parte de victorii multiple. Mohammed Atef, comandantul militar al rețelei Al-Qaeda, a fost ucis în urma unui atac aerian american. De asemenea, aproximativ o pătrime dintre liderii cunoscuți au fost uciși sau capturați. CIA a pus la dispoziție în această luptă informații, bani, experiență, a sprijinit conceperea strategiei generale, a adus ajutor în ceea ce priveau acțiunile sub acoperire și acces la aliații tribali. Statele Unite ale Americii au adus ajutor logistic, putere de foc, experiență de luptă, comunicații și aliați. Toate informațiile asupra celor patru faze ale planului „Enduring Freedom” au fost obținute din Raportul final al Comisiei Americane de Anchetă privind atacurile teroriste asupra statelor Unite ale Americii.

În cursul lunii decembrie 2001, războiul din Afganistan părea că se apropie cu pași repezi de final. Talibanii erau îndepărtați și existau presupuneri că Al-Qaeda suferise daune majore. La acea perioadă, Statele Unite ale Americii se bucurau din plin de toată simpatia opiniei publice, iar victoriile din Afganistan nu reprezentau doar victorii împotriva unor teroriști, ci victorii ale democraței, ale lumii occidentale, ale libertății. După cum aminteam în capitolul anterior, atacurile din 11 septembrie nu au fost atacuri doar împotriva Statelor Unite, ci atacuri la adresa întregului Occident. După 11 septembrie 2001, până la jumătatea anului 2002, nu doar Statele Unite au obținut victorii în Afganistan, ci întregul Occident. Părea că democrația și libertatea sunt pe drumul cel bun. Cu toate acestea, nu putea fi vorba încă despre o victorie în adevăratul sens al cuvântului. Osama bin Laden era încă în libertate.

Desigur, nu de puține ori s-a susținut că Statele Unite s-ar fi făcut vinovate de atentatele din 11 septembrie, că totul a reprezentat o conspirație, intervenția din Afganistan și Irak având un scop ascuns pentru noi, sau că Statele Unite sunt vinovate pentru apariția terorismului și a „jihadurilor”. S-a declarat public, de multe ori, că CIA a antrenat și înarmat afganii împotriva sovieticilor, că însuși Osama bin Laden ar fi făcut parte din operațiunile secrete ale Agenției, dar bineînțeles că toate aceste declarații sunt mult exagerate și nu sunt susținute de nicio dovadă pertinentă. Poate că aceste teorii au fost lansate de oameni care nu au considerat destul de plauzibil faptul că evenimentele de la 11 septembrie au fost cauzate de către o organizație teroristă și au avut nevoie de alte argumentări. Sau poate că au fost lansate de persoane împotriva Statelor Unite și a politicii interne și externe desfășurate de către acestea. Lecturile pe care le-am parcurs în redactarea acestei lucrări nu mi-au oferit răspuns la această problematică- de ce au apărut aceste teorii ale conspirației, dar mi-au oferit răspunsuri precum faptul că toate aceste teorii nu au fundamente logice și nici dovezi sustenabile la bază.

Cunoaștem faptul că Războiul Rece a reprezentat o perioadă de patru decenii în care Statele Unite ale Americii și URSS s-au confruntat ideologic pentru supremație. De asemenea, știm că nu de puține ori s-a recurs la amenințări cu forța nucleară, iar războaiele calde au fost purtate doar în afara spațiului amintit, în locuri precum Coreea, Vietnam, Afganistan și așa mai departe. Pentru Statele Unite, invazia sovietică din 1979 a reprezentat o ocazie pentru „achitarea datoriilor”. Rușii îi finanțaseră pe nord-vietnamezi în războiul împotriva americanilor. Era deci, rândul americanilor să le întoarcă „favoarea”, prin urmare, să îi finanțeze pe afgani în războiul împotriva rușilor. CIA s-a ocupat de înarmarea afganilor, iar ajutorul a fost binevenit, întrucât operațiunea s-a încheiat cu un remarcabil succes, iar ultimele trupe sovietice s-au retras din Afganistan la 15 februarie 1989. „Curentul de gândire < să dăm vina pe CIA pentru tot ce se

întâmplă> supraestimează considerabil puterea Agenției, atât pozitiv, cât și negativ.

Desigur că agenția a săvârșit și erori- cea mai importantă dintre ele fiind aceea de a lucra prin Pakistan, mai precis de a permite Pakistanului să ia decizii importante, atât din cauza faptului că americanii doreau să nu se afle despre implicarea lor, cât si din cauza faptului că pakistanezii cunoșteau terenul în detaliu. Ceea ce adepții teoriile conspiraționiste spun însă mai puțin (spre deloc) este că Pakistanul a finanțat în mod disproporționat facțiunile islamiste, contribuind la declanșarea unui teribil război civil în Afganistan, iar mai târziu concluzionat în teribile acte de terorism, chiar și împotriva Statelor Unite.

După jumătatea anului 2002, războiul părea că se îndreaptă în direcția potrivită, și anume, exterminarea Al-Qaeda, însă, așa cum am amintit anterior, unii dintre membrii Al-Qaeda au reușit să se refugieze la granițele Pakistanului. Începând cu luna septembrie, forțele talibane au început recrutarea unor membri alături de care să poarte un jihad împotriva guvernului afgan și a coaliției conduse de către Statele Unite. În satele din sudul Afganistanului, pe timpul nopții, erau împărțiți fluturași care îndemnau la purtarea unui jihad. Conform unui raport al Națiunilor Unite, de-a lungul graniței dintre Afganistan și Pakistan, talibanii și membrii Al-Qaeda au înființat tabere mobile de instruire a recruților, în vederea dobândirii unor abilități de luptă specifice războaielor de guerillă. Aparent, majoritatea recruților proveneau din școlile religioase situate în zonele tribale din Pakistan, locul de proveniență al mișcării talibane. Au fost create numeroase astfel de tabere de instruire până în anul 2003, fiecare având capacitatea de a instrui aproximativ 200 de recruți.

În timpul iernii, talibanii au pus la cale un plan: formarea unor grupuri mici, de aproximativ 50 de persoane, lansarea unor atacuri asupra avanposturilor izolate ale coaliției și ale miliției afganilor, urmate de separarea grupului în segmente de 5-10 persoane, pentru a evita posibila ofensivă împotriva lor. Molahul Omar s-a autotintitulat șeful consiliului format din alți zece responsabili talibani. Acest consiliu avea ca scop coordonarea strategiei în atacul împotriva coaliției conduse de către Statele Unite. De asemenea, au fost create cinci zone operaționale, aflate sub comanda unor diferiți lideri talibani regionali, precum liderul-cheie Mullah Dadullah, responsabil peste acțiunile desfășurare de către talibani în provincia Zabul. În partea de est, Al-Qaeda a adoptat o strategie îndrăzneață, axată pe surprinderea soldaților americani în ambuscade.

Primul semn din partea talibanilor a venit pe 27 ianuarie 2003, în timpul operațiunii „Mangoose”, atunci când un grup de luptărori aliați cu talibanii au luat prin surprindere forțele Statelor Unite, în complexul de adăposturi subterane din apropierea localității Spin Boldak; 18 membri ai grupului au fost uciși, iar de partea americanilor nu au existat victime, în urma conflictului. Pe timpul verii, numărul atacurilor talibane a crescut. Prin atacurile de gherilă, insurgenții au reușit să își reorganizeze forțele în zona Dai Chopal din provincia Zabul, precum și să lovească forțele coaliției din Uruzgan și Kandahar. Talibanii au ales zona Dai Chopal pentru a-și concentra forțele și a pregăti viitoarele atacuri, întrucât era o zona greu accesibilă și slab populată, din cauza conglomeratelor stâncoase înalte, despărțite de trecători înguste. În anul 2003, peste 220 de oameni, inclusiv membri ai Poliției Naționale Afgane, au fost uciși de către talibani. Bineînțeles, aceste evenimente au dus la declanșarea unei reacții din partea coaliției, și anume începerea pregătirilor pentru declanșarea atacurilor împotriva rebelilor. În august 2005, forțele afgane și coaliția au înaintat în munții din Dai Chopan. După o săptămână de lupte fost uciși aproximativ 100 de talibani.

Nu de puține ori, Amnesty International a criticat aspru Statele Unite ale Americii pentru subminarea drepturilor omului, prin următoarele comportamente: autorizarea tribunalelor militare pentru judecarea presupușilor teroriști, aplicarea selectivă a prevederilor Convenției de la Geneva Privind Respectarea Drepturilor Omului pentru prizonierii talibani și pentru membrii Al-Qaeda, reținuți în baza navală americană de la Guantamo, sau reținerea prelungită a cetățenilor străini, fără a fi acuzați sau fără a avea dreptul la un avocat. Statele Unite au trecut printr-un coșmar în ziua de 11 septembrie, iar din cauza acestui fapt, au provocat, la rândul lor, un coșmar pentru alții. Potrivit unui raport trimis publicității de către Glenn A. Fine, Inspectorul General Al Departamentului de Justiție al Statelor Unite ale Americii, se pare că peste 1000 de rezidenți sau cetățeni americani au fost încarcerați pentru simplul fapt că erau musulmani. Suspecții erau reținuți și pentru 15 zile înainte de a li se aduce la cunoștință acuzațiile ridicate împotriva lor.

Mai mult decât atât, în cazul deținuților de la Guantanamo Bay, se pare că lucrurile au mers ceva mai departe, până la tehnici de interogatoriu foarte diversificate și crude: umilirea religioasă sau legarea deținuților cu lanțuri ori recurgerea la frică prin folosirea câinilor în timpul interogatoriului. Se pare că toate aceste tactici au fost utilizate pentru a îi determina pe deținuții de la Guantanamo Bay să vorbească.

Am considerat necesar să expun toate aceste informații, în această manieră descriptivă, pentru a putea întreprinde apoi analiza pe care mi-am propus-o și pentru a putea analiza dacă obiectivele pe care am să le propun imediat se confirmă sau se infirmă.

Astfel, obiectivele pe care mi-am le-am propus pentru acest studiu de caz sunt următoarele:

Demonstrarea faptului că opinia publică din Statele Unite se întoarce împotriva administrației Bush la câțiva ani de la intervenția în Afganistan.

Demonstrarea faptului că există o oarecare asemănare între ceea ce s-a întâmplat în Afganistan cu ceea ce s-a întâmplat în Vietnam.

Expunerea faptului că uciderea lui bin Laden a stârnit bucurie, dar și controverse pe mapamond.

Ilustrarea faptului că această dezaprobare a războiului de către opinia publică americană nu se remarcă doar la nivelul presei, ci și la nivel artistic.

După îndelungi ani de căutări și multe piste greșite, la 2 mai 2011, președintele Barack Obama a anunțat moartea lui Osama bin Laden. Se pare că acțiunea a durat 40 de minute, acesta fiind ucis de către o trupă din Marina Statelor Unite, în Abbottabad, Pakistan. Moartea teroristului care a îngrozit Occidentul a fost pronunțată drept o binecuvântare de către Barck Obama, iar populația Statelor Unite a sărbătorit această victorie împotriva terorismului. Cu toate acestea, moartea lui bin Laden a provocat diferite reacții în lume. Așa cum am precizat anterior, populația Statelor Unite a privit evenimentul ca pe o mare sărbătoare și victorie a Vestului. Oamenii s-au trezit dimineața într-o lume mai sigură, într-o lume în care Occidentul, alături de libertatea și democrația care îl caracterizează, au ieșit victorioși într-un război teribil, și anume războiul contra terorismului. Oamenii au ieșit pe străzi și au ovaționat, s-au îmbrățișat și au vărsat lacrimi de fericire. De la începutul discursului lui Obama și până la finalul acestuia, au fost postate 4000 de mesaje pe secundă, pe rețeaua de socializare Twitter. De asemenea, și personalități precum George Bush sau Hillary Clinton au susținut public această victorie. Tot un succes a fost considerat acest eveniment și de către Pakistan, Uniunea Europeană, Organizația Națiunilor Unite, etc. În lumea arabă, evenimentul a stârnit reacții diverse, de la dezacord până la întrebări și suspiciuni despre operațiunile militare din Pakistan, ale Statelor Unite.

Deci, percepția oamenilor din diferite părți ale lumii asupra morții lui Osama bin Laden a fost diferită de la caz la caz și o voi prezenta în rândurile următoare, pe scurt. De asemenea, voi folosi ulterior termenul „percepție” când voi analiza opinia publică asupra războiului din Afganistan, de aceea consider necesar a oferi o definiție acestui termen important pentru studiul de caz prezent. Conform dicționarului explicativ al limbii române, termenul „percepție” se poate explica astfel: „1) Proces psihic prin care obiectele și fenomenele din realitate sunt percepute direct cu ajutorul organelor de simț. 2) Imagine a obiectelor și fenomenelor înconjurătoare rezultată din acest proces psihic. 3) Capacitate perceptivă.” Din punctul meu de vedere și explicând modalitatea în care am ales să folosesc acest termen, aș adăuga la definiția lui și următoarele: „felul/ modul în care o persoană se raportează la un anume eveniment; felul în care se poziționează în raport cu acesta- este de acord/ nu este de acord cu situația respectivă.”

Acum că am clarificat ceea ce înțeleg prin termenul de mai sus, voi prezenta percepția statelor și a organizațiilor cu privire la moartea lui Osama Bin Laden, în rândurile care urmează.

Statele Unite ale Americii au considerat evenimentul o victorie împotriva terorismului. Civilii au ieșit din casele lor și au sărbătorit pe străzi.

Pakistanul a avut reacții diverse, unele aprobatoare față de moartea liderului Al-Qaida, altele dezaprobatoare față de operațiunile întreprinse de către trupele Statelor Unite pe teritoriul statului Pakistan.

China a declarat că moartea lui Osama bin Laden reprezintă o piatră de hotar și o dezvoltare hotărâtoare în eforturile întreprinse în lupta împotriva antiterorismului. Civilii chinezi au avut percepții diferite asupra situației. Unii au considerat moartea lui bin Laden drept un trist eveniment, întrucât acesta lupta împotriva Statelor Unite, alții l-au considerat un eveniment fericit, demn de a fi celebrat.

India a declarat public susținerea sa pentru moartea liderului terorist și a mulțumit Statelor Unite pentru binele pe care l-au adus lumii întregi prin uciderea lui Osama bin Laden.

Uniunea Europeană: Președintele Parlamentului European, Jerzy Buzek, a declarat că ne-am trezit cu toții într-o lume mai sigură.

Secretarul General al Interpolului, Ronald Noble, a ținut să felicite Statele Unite ale Americii și aliații săi din întreaga lume pentru pentru îndeplinirea cu brio a misiunii de a localiza și asasina liderul Al-Qaeda.

Secretarul General al NATO, Anders Fogh Rasmussen, a declarat că uciderea lui bin Laden reprezintă un succes răsunător pentru securitatea aliațior NATO.

Secretarul General al Organizației Cooperării Islamice a declarat că bin Laden a fost responsabil pentru multe morți, tocmai de aceea este necesar ca teroriștii să fie aduși în fața justiției.

Secretarul General al Națiunilor Unite, Ban Ki-moon, a susținut că moartea liderului Al-Qaeda a reprezentat un adevărat succes global în lupta împotriva terorismului.

Și organizațiile islamice au avut declarații de susținut cu privire la acest moment din istoria recentă a lumii, după cum urmează:

Comunitatea Musulmană Ahmadiyya s-a bucurat public pentru moartea lui bin Laden, susținând că acesta a fost doar un lider extremist care și-a meritat soarta.

Consiliul Relațiilor Americano-Islamice a declarat public că se bucură că acum trăim într-o lume fără bin Laden, un om care nu a reprezentat nici musulmanii, nici Islamul.

Societatea Islamică din America de Nord a spus că se alătură tuturor cetățenilor americani în a-i mulțumi președintelui Barack Obama pentru îndeplinirea promisiunii de a-l aduce pe bin Laden în fața justiției.

Societatea Musulmană Americană a declarat că dreptatea a fost servită.

Liderul Frăției Musulmane din Egipt a blamat public moartea lui bin Laden și a considerat-o asasinare. În contrast, al doilea la conducerea Frăției Musulmane, Mahmud Ezzat, a susținut că Islamul nu reprezintă terorismul și că după 11 septembrie lumea a fost confuză cu privire la religia islamică, iar că odată cu moartea lui bin Laden, Statele Unite ar putea să retragă trupele din Irak și Afganistan.

Consiliul Afacerilor Publice Musulmane s-a declarat ușurat odată cu uciderea liderului Al-Qaeda.

Organizația Hamas a condamnat public moartea lui bin Laden, numind-o o consecință a politicii de opresiune a Statelor Unite și declarând că trupele americane au ucis un luptător al războiului sfânt. De aici apare reacția Statelor Unite ale Americii și a Marii Britanii, care au condamnat public alegerea organizației Hamas de a-l numi pe bin Laden luptător al războiului sfânt.

Pentru Al-Qaeda vestea uciderii liderului extremist a fost privită drept o catastrofă.

Lashkar-e-Taiba a organizat întâlniri de rugăciune pentru a plânge moartea liderului Al-Qaeda și pentru a-l comemora.

Mișcarea Islamică a Jihadul în Pakistan a declarat public că uciderea lui bin Laden arată doar că americanii se comportă exact precum teroriștii.

O părere cu privire la evenimentul descris au avut-o și organizațiile non-guvernamentale:

Amnesty International s-a arătat suspicioasă cu privire la circumstanțele în care liderul extremist și-a găsit sfârșitul. Deși l-au condamnat pe bin Laden de crime împotriva umanității, organizația a susținut că nu crede că s-a încercat în vreun moment capturarea în viață a liderului Al-Qaida. Casa Albă a răspuns prompt, oferind detalii despre operațiune și suținând că aveau dreptul să recurgă la foc, în cazul în care liderul terorist s-ar fi opus arestării, ceea ce s-a și întâmplat.

Organizația Națiunilor Unite s-a arătat mulțumită de eveniment, dar la fel ca Amenesty International, a cerut toate detaliile privind moartea lui bin Laden.

Human Rights Watch a susținut că moartea lui Osama bin Laden este o amintire despre miile de oameni care au murit de la 11 septembrie până în prezent și a cerut să i se prezinte mai multe detalii cu privire la moartea liderului Al-Qaeda, pentru a se asigura că evenimentele s-au petrecut conform dreptului internațional.

Crucea Roșie a declarat că dacă va avea întrebări, va contacta guvernul și vor rezolva situația în privat.

Code-Pink a susținut că Statele Unite nu au avut niciun motiv să invadeze Irakul, și prin urmare, nu mai au niciun motiv nici să continuie războiul în Afganistan.

Percepția statelor cu privire la moartea lui bin Laden:

Țările din Africa – Liberia, Etiopia, Kenya, Libya, Maroc, Somalia, Africa de Sud, Uganda au văzut evenimentul ca pe o victorie împotriva terorismului. Populația Nigeriei a avut reacții mixte cu privire la uciderea lui Osama bin Laden.

Continentul american- Peru, Mexic, Columbia, Canada, Chile au considerat evenimentul o ușurare pe plan internațional și o reușită în lupta globală antiterorism. Ecuador și Cuba au declarat că dacă americanii vor să celebreze moartea unui om, e alegerea lor, dar ele nu o vor sărbători uciderea unei ființe. Brazilia și Argentina s-au arătat îngrijorate de ceea ce avea să aducă viitorul.

Asia: Afganistanul s-a arătat încântat. Armenia, Bangladesh, Kazakstan, Nepal, Singapore, Coreea de Sud, Vietnam au considerat moartea lui bin Laden o victorie împotriva terorismului. Japonia și-a arătat respectul față de Statele Unite, dar a declarat că moartea lui bin Laden nu înseamnă sfârșitul terorismului.

Europa: Toate țările din Europa s-au arătat încântate de eveniment, l-au considerat un mare succes și au declarat că o lume fără bin Laden este o lume mai bună.

Orietenul Mijlociu: Fâșia Gaza a condamnat moartea unui luptător al războiului sfânt. Iranul a declarat că după acest eveniment, Statele Unite nu mai au niciun pretext pentru a ține trupe în Orietenul Mijlociu. Irakul s-a arătat ușurat vizavi de moartea liderului extremist. Yemen, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Israel și Liban au susținut că lumea este mai în siguranță acum și ca democrația a câștigat o mare bătălie.

Australia și Noua Zeelandă au primit vestea cu brațele deschise și au declarat că lumea este mai sigură după moartea lui bin Laden.

Pentru a facilita înțelegerea percepției (pozitivă sau negativă) asupra morții liderului terorist de către fiecare stat sau organizație, voi expune toate rezultatele într-un tabel.

Prin research-ul pe care l-am făcut asupra presei americane, în special pe publicația The New York Times, toate informațiile pe care le-am găsit în cărțile de specialitate, s-au dovedit a fi aceleași ca în articolele pe care le-am găsit în această publicație de referință pentru Statele Unite ale Americii.

Astfel, utilizând drept cuvânt de căutare „Afghanistan”, alături de căutări avansate pe perioade de timp începând cu 11 septembrie 2001 până în prezent, am găsit peste 10.000 de articole scrise care atingeau subiectul studiat de mine. Motivul pentru care m-am oprit asupra acestei publicații este reprezentat de către larga paletă de surse online de informare din Statele Unite, așa că am hotărât să mă focalizez asupra uneia dintre cele mai relevante, longevive și veridice publicații.

Motivul pentru care m-am oprit asupra unui singur ziar este acela că, dat fiind faptul că au trecut 15 ani de la evenitmentele amintite, dar și faptul că încă se mai scrie despre ele, numărul articolelor pe care le-aș fi găsit ar fi fost de ordinul zecilor de mii, iar astfel, mi-ar fi fost dificil, dacă nu aproape imposibil, să le contorizez și studiez pe toate, ca mai apoi să trag concluzii veridice în urma analizei întreprinsă asupra lor.

Astfel, folosind drept cuvint de căutare „Afghanistan” și am găsit titluri relevante, care

așa cum am specificat anterior, atingeau informațiile pe care le-am găsit și în alte surse. Voi prezenta situația pe care am găsit-o în vreme ce am cercetat aceste documente (articole), folosindu-mă de o înșiruire pe ani.

Bineînțeles, numărul articolelor a fost mult mai mare decât cele prezentate în tabel, iar cuvântul de căutare „Afghanistan” nu m-a trimis doar către articolele despre războiul din Afganistan, însă citindu-le, le-am ales pe cele mai relevante și am analizat ceea ce conțineau, în tabelul de mai sus. Majoritatea cuprindeau aceleași subiecte, așa că am ales să le prezint pe cele care mi s-au părut cel mai relevante. Nu m-a interesat neapărat numărul titlurilot, ci mai ales relevanța acestora pentru studiul de caz prezent.

Se poate observa faptul că, în tabel, se găsesc cu precădere cuvintele „suicide bombers”, „death”, „kill”, „killings”, iar în cele 142 de articole pe care am ales să le expun, situațiile prezentate sunt cu preponderență negative. De asemenea, deși în majoritate timpului atitudinea jurnaliștilor era neutră, situațiile prezentate demonstrau clar, fără nicio reținere, faptul că Statele Unite au comis numeroase greșeli și că populația americană, dar și cea europeană sau afgană nu sunt de acord cu politica externă dusă de către Statele Unite. Acest lucru se poate observa cu precădere din cuvintele cheie pe care le-am selectat din articolele amintite mai sus.

De asemea, într-un fel, am văzut o oarecare asemănare în intervenția din Afganistan cu intervenția din Vietnam. Vietnam a reprezentat unul dintre cele mai mari eșecuri ale Statelor Unite în planul politicii externe, un eșec la care s-a ajuns din altruism și dorință de democrație. Desigur, numeroase au fost cauzele care au dus la pierderea războiului din Vietnam, dar acesta nu este locul în care să le amintim, ci prefer să mă axez asupra unui lucru mai relevant pentru acest studiu de caz, și anume percepția populației Statelor Unite asupra acestui război. Știm că Vietnamul a fost primul război televizat, tocmai de aici și una dintre cele mai influente cauze în determinarea populației de a se proclama împotriva războiului. „Criticii erau dezgustați de imaginile în care televiziunea prezenta brutalitățile războiului și erau tot mai nesiguri în privința staturii morale a aliatului Americii. Convinși că trebuia să existe o soluție care să permită încetarea imediată a morților provocate de război, ei erau tot mai abătuți.” Apare mișcarea hippie „Make love, not war” în rândul civililor, iar în rândul soldaților apare demotivația și gândul că luptă într-un război absurd.

Odată cu trecerea anilor și neretragerea trupelor americane din Afganistan sau Irak, populația Statelor Unite se întoarce împotriva administrației Bush, acest fapt fiind vizibil și la nivel artistic. Astfel, artiștii compun melodii care își propun să tragă un semnal de alarmă cu privire la războiul purtat de către Statele Unite, dar mai ales împotriva administrației Bush. Cele mai de amploare piese, care s-au bucurat de un succes răsunător nu doar în rândul populației Statelor Unite ale Americii, ci și în Europa, sunt următoarele: Pink- Dear Mr. President, Bright Eyes- When the President Talks to God, Liam Lynch- United States of Whatever, Nerina Pallot- Everybody’s Gone to War, DJ Shadow- March of Death, A Perfect Circle- Counting Bodies like Sheep to the Rythm of the War Drums, Pearl Jam- Bu$hleager, Faithless- Mass Destruction, Massive Attacks- False Flags/ United Snakes, Wilco- War on War, NOFX- Franco Un-American, Public Enemy- Son of a Bush, Green Day- American Idiot, Iyeoka- Revolution și multe altele.

Voi oferi câteva exemple de versuri relevante din piesele mai sus amintite, pentru a oferi o perspectivă ceva mai largă asupra a ceea ce am prezentat anterior, după cum urmează: „George Bush, you want us to win the world/ Without the protests, the bad press and the death holes/ Thugs, you wanna fire your guns/ Without the risk of hitting an innocent bi-standard/ We wanna survive without the test, the tricks, the false hopes”. Piesa aparține artistei Iyeoka și se numește Revolution.

Un alt exemplu ar fi următorul: „Dear Mr. President, come take a walk with me […]/Who do you pray for at night before you go to sleep?/ What do you feel when you look in the mirror? Are you proud?/ How do you sleep while the rest of us cry?/How do you dream when a mother has no chance to say goodbye?” Aceste versuri fac parte din piesa Dear Mr. President a artistei Pink, iar videoclipul surprinde imagini cu președintele George W. Bush, scene din război sau de la ceremoniile de înmormântare ale soldaților americani.

Un ultim exemplu de versuri pe care am ales să îl ofer este următorul: I've got a friend, he's a purebred killing machine/ He said he's waited his whole damn life for this/ I knew him well when he was seventeen/ Now he's a man who'll be dead by Christmas/ And so everybody's going to war/ But we don't know what we're fighting for/ Don't tell me it's a worthy cause/ No cause could be so worthy.” Piesa aparține Nerinei Pallot și se numește Everybody’s Gone to War, iar videoclipul surprinde un război purtat într-un supermarket. Consider că versurile pe care le-am prezentat anterior vorbesc de la sine, iar explicațiile asupra lor ar fi de prisos.

Acum, analizând informațiile pe care le-am prezentat mai sus și corelându-le cu obiectivele pe care le-am propus am ajuns la următoarele concluzii:

Primul obiectiv pe care mi-am propus să îl demonstrez îmi este infirmat, nu din cauza faptului că opinia publică nu s-ar întoarce împotriva administrației Bush, ci la nivel temporal. Astfel, eu am crezut inițial că opinia publică se întoarce împotriva administrației americane la câțiva ani după invazia în Afganistan, dar se pare că au existat nemulțumiri în rândul populației încă din anul 2001.

Al doilea obiectiv mi-a fost confirmat, și anume demonstrarea faptului că există asemănări între războiul din Vietnam și cel din Afganistan. Urmărind tabelul în care am făcut analiză asupra presei se poate remarca faptul că intervenția în Afganistan a fost comparată de numeroase ori cu cea din Vietnam, începând chiar cu anul 2001. Desigur, articolele asupra acestui subiect au fost mai numeroase decât cele pe care le-am prezentat eu, dar m-am limitat la a expune doar cele mai importante titluri.

Al treilea obiectiv- expunerea faptului că moartea lui Osama bin Laden a condus la controverse în percepția oamenilor de pe planetă, cu privire la acest subiect, a fost de asemenea demonstrat. Moartea liderului extremist a stârnit atât reacții pozitive și lacrimi de fericire, cât și reacții negative.

Ultimul obiectiv, și anume expunerea faptului că opinia publică s-a întors împotriva administrației Bush, iar acest lucru nu este vizibil doar la nivelul presei, ci și la nivel artistic, a fost de asemenea demonstrat. Am recurs la prezentarea și, pe alocuri, analizarea melodiilor care aveau ca teme războiul, administrația americană, etc. De asemenea, există o corelare, așa cum am specificat anterior, cu războiul din Vietnam. Dacă Vietnam a condus la mișcarea hippie „Make love, not war”, Afganistanul a condus la crearea unor melodii care s-au bucurat de un succes răsunător nu doar în Statele Unite ale Americii, ci în întreaga lume.