Doctorat științific în domeniul Istorie În spatele cortinei: fundamente ale relației ruso- americane prin prisma mesajului prezidențial (1992 -1997)… [618733]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ISTORIE

Doctorat științific în domeniul Istorie

În spatele cortinei:
fundamente ale relației ruso- americane
prin prisma mesajului prezidențial
(1992 -1997)

COORDONATOR ȘTIINȚITIC
Prof. Univ. D r. Constantin Bușe

DOCTORAND: [anonimizat]-Claudia Ioniță -Mustățea

BUCUREȘTI
2018

2

3

Cuprins

Introducere 5
1. Originile și caracteristicile mesianismului rus și ale mesianismului american
1.1. Destinul mesianic al Rusiei 36
1.2. Destinul mesianic al S.U.A. 64

2. Idei și rezultate. Mesajul candidaților Elțin și Clinton și succesul în alegerile
prezidențiale.
2.1.Mesajul lui Elțin și succesul din 1991 76
2.2.Mesajul lui Clinton și succesul din 1992 96

3. Identitate, leadership, mesianism. Mesajele prezidențiale și substraturile lor – 1992-
1997.
Partea I.Mesajul lui Elțin 1992- 1997
3.1. Rusia este un stat măreț 112
3.2. Democrația și leadershipul rus 134
3.3. Statele Unite ale Americii 162
3.4. Securitatea Europeană și N.A.T.O. 172

Partea a II -a. Mesajul lui Clinton 1993- 1997
3.5. S.U.A. sunt un stat măreț 186
3.6.Democrația și leadershipul american 198
3.7. Rusia 218
3.8. N.A.T.O. și securitatea europeană. 228

Concluzii 246
Bibliografie 260

4

5

Introducere

„Există, în prezent, două mari națiuni în lume, care au început din puncte diferite,
dar care par să tindă către același scop. Mă refer la ruși și la americani.
Ambele națiuni au crescut neobservate;
și, în timp ce atenția umanității era direcționată în altă parte,
ele s-au plasat deodată în fruntea națiunilor,
iar lumea a aflat de exi stența și de măreția lor în aproape același timp.”1

Se spune că singura constanță este schimbarea. Dar aceasta este o idee reducționistă care
refuză să conștientizeze existența unor elemente dăinuitoare, cel puțin pentru o epocă, pentru o perioadă de tim p sau pentru un sistem anume. Este cazul legilor fizicii, de exemplu. Acesta este
și cazul statelor. În ciuda întregii evoluții, a progreselor, a schimbărilor lor, statele au anumite elemente de bază care rămân neschimbate și care formează nucleul identităț ii lor și prin extensie
nucleul politicii lor. Acestea generează comportamente, reacții, mesaje transmise național și internațional. Conștientizarea aceastei permanențe mai puțin observată și valorificată în contextul
unei abordări istoriografice tradițio nale este importantă în cercetarea istorică, cu atât mai mult în
cercetarea relațiilor internaționale.
Descrierea și analiza constructului internațional actual sunt imposibile fără descrierea și
analiza originilor sale stabilite în deceniul nouă al secolu lui trecut. În aceeași măsură, acestea
sunt imposibile și fără reflectarea asupra principalilor actori și factori determinanți ai sistemului:
Statele Unite și Federația Rusă. Descrierea și analiza relațiilor americano -ruse de după
prăbușirea comunismului o cupă un loc considerabil în atenția și interesul istoricilor și a
analiștilor politici, însă concluziile sunt în general rezultatul unei abordări realiste sau unilaterale.
Și aceasta este o abordare reducționistă ale cărei limite fac imposibilă înțelegerea și explicarea

1 Alexis de Tocqueville, Democracy in America, translated by Henry Reeve, ed. Regnery Publishing, Washington,
2002, p. 343.

6
dinamicii (re)stabilite între Rusia și SUA și a întregului construct mondial de la sfârșitul
Războiului Rece, până la primul val de extindere NATO. Pe cale de consecință, o lucrare care să
aibă în centrul atenției elementele fundamentale ale identității celor două state, generatoare de
comportamente și reacții pe plan internațional, așa cum au fost reflectate în retorica celor doi
președinți – Boris Elțin și Bill Clinton – a devenit necesară pentru analiza relațiilor internaționale
contemporane.

Problematica temei
Relația dintre Rusia și Statele Unite constituie obiectul cercetării a numeroși istorici,
cercetători, analiști politici și specialiști în relații internaționale. Fascinația stârnită de dinamica
dintre cei doi coloși mondiali vine din numeroase rațiuni și are diverse rezultate. Mai important
este că rațiunile și rezultatele depind la rândul lor de abordarea, perspectiva și cadrul teoretic adoptat de emițători. Altfel spus, „ceea ce vezi depinde de unde te poziționezi”.
2 Pe cale de
consecință, variațiunile pe tema dată sunt copleșitoare. În general, în funcție de perioada de timp
analizată, firește, abordarea și rezultatul analizei relației ruso -americane se înscriu fie în retorica
realistă (de exemplu, relația în timpul Războiului Re ce) sau idealistă/liberală (relația de la
începutul deceniului nouă al secolului trecut). Cert este că tendința dominantă este de a prezenta cele două state ca fiind mai degrabă antagonice și incapabile de a coopera, accentul fiind pus în general pe aspect e materiale, economice sau de orgolii și caracteristici personale ale liderilor
implicați. Întrebarea fundamentală, însă, nu este adresată: care sunt rațiunile care stau la baza unei astfel de dinamici între cele două state?
Problema statutului și a rolulu i la nivel internațional este un subiect amplu dezbătut, mai
ales în coordonatele mondiale actuale. Anii ’90, transformările formidabile la nivel micro dar și
macro din această perioadă au expus condițiile perfecte pentru această dezbatere. Pe de o parte,
vocile decidenților și ale mass -mediei rusești, cu precădere cele mai susceptibile, dar și cele care
se treziseră din valul de entuziasm și idealism specific începutului de deceniu, au protestat vehement cu privire la tratamentul de care Rusia avea parte l a nivel internațional și refuzul
perceput din partea Occidentului de a acorda un statut merituos, conform cu autopercepția lor. Frustrarea venea și din experiența și moștenirea istorică a poporului rus, a rolului jucat în trecutul

2 În orig.: „What you see depends on where you stand”. Vezi James Goldgeier, Not Whether But When: the U.S.
Decision to Enlarge NATO , Brookings Institution Press, Washington D.C, 2006, p.160.

7
imperial, dar și în cel recent, atunci când URSS -ului îi era, dacă nu recunoscut, măcar acceptat ca
o realitate de facto dreptul de a conduce o partea a lumii, cea comunistă. Occidentul nu putea și
nu dorea să forțeze intervenția în lagărul comunist, cel puțin nu direct, așa că s tatul sovietic ce
gravita în jurul elitei rusești avea parte de rolul și statutul pe care considera că îl merită: acela de
coordonator, de lider.
Pe măsură ce tendințele și pozițiile s -au clarificat în a doua jumătate a anilor ’90, iar
Rusia nu avea parte de statutul și rolul dorit, retorica a devenit din ce în ce mai dură. Avantajul
anilor ’90, totuși, a stabilirii unei dinamici măcar relativ productive s -a datorat într -o anumită
măsură relației interpersonale bune dintre Bill Clinton Clinton și Boris Eți n. Desigur, susținerea
materială oferită de președintele american celui rus nu poate fi lăsată deoparte, la fel cum nu
poate fi ignorată nici slăbiciunea economică și structurală a statului rus de la acea dată. Cu toate
acestea, opinia publică din Rusia a reacționat, criticând deopotrivă Occidentul, cât și pe Elțin,
pentru modul în care gestionau lipsa de considerație față de interesele și nevoile ruse. De
exemplu, semnarea Actului Fondator privind relațiile, cooperarea și securitatea reciproce la 27 mai 19 97, deși a înregistrat cel puțin temporar susținerea din partea unor părți ale societății și
politice rusești, a declanșat reacții virulente de opoziție, acceptarea Actului fiind numită o „trădare” și un rezultat pe care numai o țară slabă putea să îl aibă.
3
Pe de altă parte, Statele Unite ale Americii au privit tendințele și procesele anilor ’90 ca
pe oportunități, dar și ca pe niște responsabilități născute din calitatea (auto)atribuită de depozitar
al principiilor și valorilor universale, astfel că și- au asumat rolul de lider global pe drumul către
democratizarea globală, cu o atenție sporită pentru continentul european, acolo unde interesele se
ciocneau cel mai evident de cele rusești. Numeroase voci din SUA au susținut, într -adevăr,
necesitatea dezvolt ării unei politici care să pună Rusia în centrul atenției în creionarea politicii
externe – Russia First , însă atitudinea venea din varii rațiuni precum necesitatea menținerii
controlului asupra arsenalului de arme de distrugere în masă, reducerea și contr olul armelor
nucleare, integrarea Rusiei în sistemul economic și politic mondial bazat pe principii
democratice,4 însă niciuna care să provină din conștientizarea și comprehensiunea identității și

3 Joseph Black, Russia Faces NATO Expansion: Bearing Gifts or Bearing Arms?, Rowman &Littlefield Publishers,
Inc., Oxford, 2000, pp. 37 – 38.
4 Vezi John Mat lock, „ Dealing with a Russia in Turmoil”, în Foreign Affairs , vol. 75, nr. 3, May/June 1996, p. 39.
Sau James Goldgeier, op.cit , p. 64, sau John Maresca, „ L’après -guerre froide est terminée”, în Politique Etrangère ,
nr.1, printemps1995, p. 61.

8
nevoilor identitare rusești. Și în cazul SUA au primat nevo ile și interesele aferente statutului și
tendințelor mondiale, indiferent de tonul și poziția adoptată față de Rusia.
Pornind de la aceste considerent și căi deja bătute, în lucrarea În spatele cortinei:
fundamente ale relației ruso- americane prin prisma mesajului prezidențial (1992- 1997) îmi
propun să identific și să analizez ceea ce stă dincolo de aceste poziționări și atitudini ale actorilor
direct implicați în perioadă și aspectele luate în vizor, dar și ale lucrărilor deja redactate, pentru a prezenta nu care au fost cuvintele spuse, actele semnate, faptele săvârșite și dezbaterile
întâlnirilor dintre actorii implicați, ci sursele lor, factorii care au generat astfel de cuvinte, acte,
fapte și dezbateri. Urmând baza teoretică oferită de teoria construc tivistă a relațiilor
internaționale, testez ideea că numai prin examinarea elementelor de bază ale cadrului social,
cultural, politic – ideile, alături de identificarea și catalogarea elementelor și trăsăturilor
identitare ale actorilor în cauză se poate a junge la înțelegerea și creionarea unui tipar de
comportament a factorilor de decizie, și, extrapolând, a statelor în sine. Acest tipar poate duce nu doar la înțelegerea trecutului și explicarea reacțiilor și decizilor actorilor implicați, ci și la concluz ii referitoare la prezent și predicții de viitor. Trecutul condiționează prezentul și viitorul,
așa că este imperativ necesară dezvoltarea investigației academice dintr -o perspectivă teoretică
cuprinzătoare și printr -o abordare multidisciplinară a uneia di ntre relațiile fundamentale ale lumii
actuale, cu atât mai mult considerând starea ei actuală. De aici, o primă rațiune care a stat la baza
orientării către studiul dinamicii dintre doi coloși ai sistemului mondial, dincolo de motivația
personală și intele ctuală pentru continuarea și aprofundarea studiului întreprins pentru lucrările
de licență și disertație.
Un factor care a contribuit în mod decisiv la alegerea temei și a ipotezei de cercetare este
fascinația intelectuală personală pentru modelele unice de civilizație și cultură deopotrivă ale
Stalelor Unite și Rusiei. Pe de o parte, America a atras, încă de la formarea sa, admirație și
încântare nu doar prin modul în care s -a constituit și a evoluat, ci prin însăși promisiunea pe care
existența în sine a statului american o presupune: visul american, ideea că poți porni de la nimic,
dar poți avea succes, dar mai ales inovația reprezentată de declararea dreptului oamenilor de a- și
„căuta fericirea”.
5 Această postulare a drepturilor și libertăților omului, alături de sublinierea
datoriei colective față de progresul statului și bunăstării generale fascinează în condițiile formării

5 National Archives and Records Administration, The Constitution of the United States, 17 septembrie 1787,
(https://www.archives.gov/founding-docs/constitution).

9
mele personale și profesionale într -un stat cu trecut totalitar, opresiv care sugruma orice
încercare de gândire liberă, ale căro r racile pot fi ușor resimțite și în prezent. Alexis de
Tocqueville a descris superb pionieratul statului american în a „da frâu liber puterii neghidate și
bunului simț al oamenilor” și în a folosi, ca principal instrument al oricărui aspect al societății,
libertatea.6 Pe de altă parte, cultura unică a Rusiei, dihotomia formidabilă între aspecte
contrastante regăsibilă la orice nivel societal (de exemplu, arta sublimă în antiteză cu ignoranța
absolută), istoria bogată și căutarea neîncetată a înțelegerii su fletului rus ( dușa) fascinează prin
complexitatea ridicată a tuturor acestor aspecte. Discrepanța dureroasă între percepție și autopercepție în spațiul rus, cu precădere după prăbușirea comunismului, presupune identificarea și analizarea unor reacții și co mportamente cu aplicații nu doar la nivelul analizei politice și a
relațiilor internaționale, ci și la nivel personal. Individualitatea Rusiei este încântătoare și
provocatoare, ceea ce face ca cercetarea acestui stat să fie un adevărat exercițiu intelectu al.
Ideea de putere a constituit o motivare în sine pentru orientarea către această cercetare.
Atât SUA, cât și Rusia, reprezintă depozitare ale puterii. Mai mult, autopercepția, dar și percepția
celorlate state, le- au creat o imagine de lideri, de garanț i și formatori ai sistemului internațional,
bucurându- se și responsabilizându -se datorită unui autoatribuit rol special pe scena mondială. În
acest sens, viziunea realiștilor asupra relațiilor internaționale poate fi considerată nesatisfăcătoare pentru exp licarea interacțiunilor, a trăsăturilor, a tiparului comportamental al statelor și al
constructului internațional. O alternativă propusă de constructiviști este că numai ideea puterii în
sine, a accepțiunii date puterii, a obținerii și recunoașterii aceste ia de către ceilalți actori ai
mediului global reprezintă un factor decisiv în stabilirea interacțiunii dintre state și asta pentru că
puterea este o manifestare a unei nevoi identitare: obținerea collective self -esteem prezentată de
Alexander Wendt
7, a ap recierii, a prestigiului la nivel internațional, de care au nevoie atât SUA,
cât și Rusia.
O altă rațiune care a stat la baza alegerii temei de studiu, dar și a abordării, a fost o altă
valență a efortului intelectual și academic propriu: încercarea de a plasare a României în
contextul actual. Într -o dinamică internațională în permanentă mișcare, dar care orbitează în jurul
unor elemente fundamentale primordiale fixe, analizarea relației est -vest presupune și
concentrarea a ceea ce se află la mijloc, la în trepătrunderea intereselor dintre cele două pietre de

6 Alexis de Tocqueville, op.cit. , p. 343.
7 Alexander Wendt, Social Theory of International Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1999, p. 198.

10
hotar ale cadrului euro -atlantic: Rusia și SUA. Aflat într -o permanentă căutare de sine „între
Orient și Occident” 8, statul român s -a aflat în anii ’90 într -un proces de tranziție dominat de stări
și rezultate opozante – agonie și extaz, progres și stagnare – într-un proces de redefinire
identitară, la fel ca și statul rus și a încercat să își găsească locul și rolul în noul construct
internațional emergent, prins în vâltoarea intereselor antagonice ale celor doi mari actori. Se
poate argumenta că în spațiul românesc se resimte o fascinație și admirație pentru sistemul de civilizație, politic, economic american, cu dovezi palpabile în mentalul colectiv român. Pe de altă
parte, poziția României pe harta E uropei determină o nevoie inerentă de cunoaștere și înțelegere
a Rusiei. Pentru România, acordarea unei atenții sporite Rusiei, planurilor și intereselor sale, este
o chestiune de securitate, de supraviețuire națională, nu doar unul dintr -o serie lungă de factori
de luat în considerare pentru stabilirea strategiei de securitate sau o fascinație intelectuală.
Nu în ultimul rând, o rațiune importantă care a stat la baza cercetării este inexistența unei
lucrări dedicate analizei identității ruse și americane, așa cum a fost ea reflectată în discursurile
președinților Elțin și Clinton în perioada premergătoare primului val de extindere NATO și trecută prin filtrul teoriei constructiviste a relațiilor internaționale. Analizele care au în centru
politica externă rusă și cea americană, dar și relația ruso -americană în deceniul nouă al secolului
trecut nu lipsesc, însă niciuna dintre cele pe care le- am regăsit în literatura de specialitate nu se
încadrează în aceste coordonate.
Ipoteza lucrării
Întrebarea principală de la care a pornit cercetarea de față este dacă relația stabilită sau,
mai bine spus, restabilită între Federația Rusă și Statele Unite ale Americii după prăbușirea
URSS poate fi explicată analizând strict hotărârile factorilor de decizie și pr ocesele aferente
perioadei în cauză, sau dacă există anumite elemente explicative care stau, de fapt, la baza aspectelor respective. De asemenea, a fost pusă sub semnul întrebării ponderea identităților statelor în stabilirea politicii naționale și interna ționale.
În contextul prăbușirii „imperiului răului”
9 și a dispariției regimurilor comuniste din
întreaga Europă, entuziasmul exacerbat stârnit de noile tendințe și procese (unele aparente, altele

8 Vezi Neagu Djuvara, Între Orient și Occident, ed. Humanitas, Bucuresti, 2007.
9 Vezi Ronald Reagan, „Remarks at the Annual Convention of the National Associatio n of Evangelicals in Orlando,
Florida”, 8 martie 1983, online by Gerhard Peters and John T. Wooley, în The American Presidency Project
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=41023).

11
reale) a dus până într -acolo încât anunța „sfârșitul istor iei”10, o stabilizare a umanității într -o
perioadă de pace liberală, democratică în care toate statele (cau cel puțin cele mari, puternice)
erau capabile să coopereze pentru că se ghidau după aceleași valori și principii. Fantezia a prins
în mrejele sale in clusiv lideri americani și ruși, cu grade diferite de intensitate. Cu toate acestea,
istoria, dar și predicțiile raționale ale experților în domeniu, au demonstrat că sfârșitul istoriei nu
era decât o himeră, iar relațiile dintre marii actori – Rusia și SU A s-au restabilit pe o cale deja
bătută. Pe cale de consecință, ipoteza lucrării În spatele cortinei: fundamente ale relației ruso-
americane prin prisma mesajului prezidențial (1992- 1997) este că identitatea rusă și cea
americană, alături de toate anexele și rezultatele ei (mesianism și leadership), bine înrădăcinate
în secole de existență și experiență, conferă cadrul propice pentru o incompatibiliate între cele
două state, ceea ce explică dinamica stabilită chiar și în oaza de entuziasm specifică cel puți n
primei jumătăți a anilor ’90.
Ipoteza implică ideea că incompatibilitatea dintre SUA și Rusia nu se traduce printr -o
imposibilitate a comunicării, a stabilirii unor relații economice, politice, diplomatice, ci printr -o
ciocnire inerentă la nivel de stat ut, de leadership, de rol și poziționare în cadrul sistemului
mondial. Anii ’90 constituie perioada potrivită de timp pentru testarea acestei premise, în condițiile în care deceniul a prezentat condiții favorabile, cel puțin la suprafața, de stabilire a
unei dinamici productive, ale unor parteneriate egale și durabile între cei doi coloși mondiali, dar
bilanțul nu a fost concordant. Luând în calcul aceste considerente, scopul lucrării nu este de a
prezenta evoluția relației dintre cele două state – de la en tuziasm la asertivitate –, ci descrierea și
analizarea elementelor care au determinat un asemenea curs, aspectele primare, forțele motrice
care au determinat atitudinea și reacția fiecăruia dintre cele două state față de tendințele, procesele, actorii și f actorii implicați la nivel internațional, așa cum reies din mesajele
președinților aferenți perioadei, în calitatea lor de șefi de stat și principală autoritate la nivel național.
Așadar, pentru verificarea ipotezei, lucrarea își propune să adreseze o serie de întrebări:
Care sunt originile și caracteristicile mesianismului rus și ale celui american? Care sunt
elementele definitorii ale identității statale ruse și americane? Care au fost elementele care au dus
la crearea ideii de „excepționalism” în menta lul colectiv rus și american și la pretinderea unui
statut la nivel internațional pe măsura excepționalismului lor? Cum s -au diferențiat Elțin și

10 Vezi articolul lui Francis Fukuyama, „The End of History?”, în The Nati onal Interest , summer 1989.

12
Clinton de oponenții politici, în ce măsură s -au pliat mesajele lor pe identitatea statală și cât a
contat acest aspect în victoria în alegerile prezidențiale? și, în final: Cum s -a reflectat identitatea
statală în mesajele celor doi președinți și care sunt elementele aferente care au dus la
divergențele și ciocnirile inerente între Statele Unite și Rusia începând cu a doua jumătate a
deceniului nouă, evidente până în prezent? Întrebările sunt provocatoare, complexe, iar găsirea
răspunsului presupune o analiză minuțioasă a mesajelor prezidențiale, ca voce principală a mentalului colectiv și identității statale.
Metode de cercetare
Ținând cont de problematica și ipoteza tezei, lucrarea a presupus folosirea unor metode
de cercetare care depășesc paradigma clasică a istoriei și relațiilor internaționale. Abordarea este
una interdisciplinară care a permis propunerea u nui tipar explicativ referitor la modul în care cei
doi președinți și -au conturat și transmis mesajul la nivel național și internațional și care a permis
dezvoltarea și demonstrarea ipotezei. Desigur, instrumentarul de bază al cercetării în domeniul
istori c și al relațiilor internaționale – ce prezintă metode specifice precum identificarea,
selecționarea, clasificarea, cronologia, analiza externă și critică a surselor primare – a fost utilizat
în prezentarea rezultatelor cercetării, însă acesta nu a oferit lista exhaustivă pentru o astfel de
tematică. Astfel, lucrarea este rezultatul istoriei comparate și a contextualizării izvoarelor prin plasarea lor în spațiul cultural specific rusesc și american, care au dus la descifrarea elementelor
constitutive ale in teracțiunii SUA – Rusia.
Specificitatea lucrării a impus folosirea cu precădere a surselor primare edite, iar aceste
surse au impus folosirea metodei analizei critice a documentelor și trecerea prin filtrul bazei
teoretice – teoria constructivistă a relaț iilor internaționale. Pentru primul capitol, de exemplu,
efortul a fost îndreptat înspre identificarea, selectarea și contextualizarea mesajelor liderilor, dar mai ales structurarea elementelor componente pentru a testa modul în care identitatea unui stat este reflectată în retorica conducătorilor, la fel și impactul și rolul jucat de aceștia în impregnarea anumitor idei, valori, principii în mentalul colectiv și motivarea poporului pentru a urma calea
transmisă de la vârf. Capitolul al treilea a beneficiat prin excelență de folosirea acestor metode
care au fost întregite de abordarea comparată, fiind reliefate în oglindă idei și argumente
omoloage în retorica lui Elțin și a lui Clinton. Metodele folosite au avut rolul de a verifica ipoteza propusă, de a arăta modul în care congruența sau lipsa congruenței între percepție și

13
autopercepție influențează statutul unui stat la nivel internațional, dinamica stabilită în relațiile
cu celelalte state. Mai specific, a fost probat modul în care existența unei discrepa nțe flagrante
între percepția și autopercepția rusă a dat naștere atât la o asertivitate, chiar agresivitate din
partea rusă și la o (auto)intitulare de jandarm, de coordonator la sistemului mondial în cazul
Statelor Unite. În plus, concordanța între metod ele folosite în primul și în al treilea capitol are
rolul de a argumenta în favoarea permanenței unui tipar de comportament al statului, născut din
identitatea dăinuitoare, ceea ce poate sugera că dinamica dintre Rusia și Statele Unite, raporturile
stabili te în anii ’90 nu pot fi explicate strict prezentând cronologic și analizând evenimentele
deceniului nouă al secolului trecut.
Tematica celui de -al doilea capitol – conturarea portretului, a comportamentului și a
viziunii politice a celor doi lideri, Elțin și Clinton, și factorii care au dus la alegerea lor în funcția
de președinte, a impus, pe alocuri, o abordare cronologică și analiză critică a surselor secundare,
însă și în acest caz contextualizarea surselor primare (mesajele publice) prin plasarea lor în
spațiile identitare specifice Rusiei și Statelor Unite a jucat un rol principal în formularea argumentelor în sprijinul tezei. Urmărirea aceluiași schelet, a acelorași criterii pentru
identificarea și analizarea forțelor motrice și a rațiunilor care au permis instalarea celor doi în cea
mai înaltă funcție în stat este și ea rezultatul metodei de istorie comparată. Rezultatul unei astfel
de abordări s -a materializat în conturarea unui tipar de comportament al electoratului în condiții
date, în reliefarea instrumentelor folosite de politicieni pentru atingerea obiectivelor stabilite și în
evidențierea unui tipar de conducător necesar spațiului rus, respectiv celui american, prin
sublinierea factorilor care au dus la alegerea celor doi.
Ipoteza lucrării a i mpus o specificitate ridicată, iar aspectele incluse și evidențiate au
plasat în centrul lor nivelul ideatic și identitar al celor două state vizate. Datorită faptului că teza
urmărește verificarea posibilității existenței unui tipar de comportament aferen t identității
statului, am inclus în analiză factori materiali – economici, militari – doar atunci când relevanța
lor se regăsește la nivelurile amintite și servesc scopurilor și substraturilor mesajului prezidențial,
întrucât o aprofundare a acestora ar r eprezenta o divagare de la firul principal al cercetării.
Perioada principală de analiză – 1992- 1997 – a fost aleasă pentru a facilita probarea
ipotezei lucrării. O primă rațiune pentru selectarea acestei perioade este suprapunerea cu începutul președinți ei ambilor lideri, așadar schimbarea leadershipului politic al celor două state.
Tranziția către noi lideri s -ar putea traduce, prin prisma unor perspective pragmatice sau realiste,

14
în schimbări de politică și de abordare economică, socială. Altfel spus, o abordare tradițională ar
putea echivala schimbarea liderului unui stat cu un nou început, doar cu lansarea unor noi politici
economice, sociale, politice, diferite față de predecesorul său. Cu toate acestea, o abordare
modernă manifestată inclusiv prin al egerea acestei perioade de timp vine în ajutorul scopului
lucrării prin lansarea ideii că ar exista continuitate la nivel politic, social, economic în interiorul
unic stat, în ciuda schimbării politicilor de către noul lider, datorită constanței oferită de
identitatea statală.
Apoi, perioada se suprapune cu eforturile și negocierile premergătoare primului val de
expansiune NATO post -Război Rece. Procesul aferent perioadei este relevant pentru ipoteza
lucrării deoarece a jucat rolul de catalizator în „norma lizarea” dinamicii SUA -Rusia, de
restabilire a relațiilor conform tiparului impus de identitatea celor două state. Astfel, la începutul
perioadei discuția despre extinderea NATO era doar ipotetică iar relația dintre Rusia și SUA
cunoștea perioada catalogat ă drept „luna de miere”. Spre finalul acesteia, planurile de extindere
deja se materializau, iar relațiile dintre cele două state deveneau din ce în ce mai tensionate, în ciuda relației interpersonale bună dintre Clinton și Elțin și a semnării Actului Fond ator.
Tot datorită specificității lucrării și a cadrului teoretic ales, cercetarea s -a concentrat
asupra analizării discursului liderilor celor două state vizate – SUA și Rusi a. În cazul am bel or
state, liderul nu este doar un element fundamental al identității p ersonale, ci și o materializare a
mesianismului, a leadershipului aferent și asta pentru că retorica lui conține promovări ale unor
politici economice, sociale, etc., dar și elemente identitare specifice. Astfel, acesta nu este doar
cea mai înaltă autorita
t e î n s t a t , c i ș i p r i n c i p a l u l p u r t ă t o r d e m e s a j i d e n t i t a r , m e s i a n i c , d e
leadership atât la nivel național, cât și internațional. De aceea, cercetarea s -a concentrat asupra
analizării retoricii lui Elțin și a lui Clinton în perioada menționată, ca principale depozitare de
elemente și caracteristici identitare manifestate în condițiile și contextul dat. Desigur, există o
echipă întreagă în spatele mesajelor prezidențiale și este interesant, dar foarte dificil, de analizat proporția în care mesajul transmis ap arține președinților și cât echipei de comunicare, a
consilierilor, însă președintele este imaginea și el este cel care, în ultimă instanță, transmite
ideile, așa că el este cel cu care poporul asociază cele transmise.
Pe de o parte, în cazul statului ru s, în toate cele trei tipuri de regim regăsibile de- a lungul
istoriei (țarat/imperiu, comunism, democrație), conducătorul a reprezentat în permanență un
simbol al însăși puterii statului, al misiunii divine (în timpul imperiului), al misiunii

15
naturale/soci ale (în timpul comunismului), al destinului inerent măreț, în ciuda tuturor greutăților
și a sacrificiului (în timpul lui Elțin). Pe cale de consecință, cultura politică și identitatea rusă
însăși presupune un centrul de putere inviolabil care să înglobeze imaginea de stat puternic, cu
rol și status speciale la nivel internațional, deci congruente cu autopercepția rusă. Această
caracteristică socială și culturală a fost și este un element definitoriu al societății rusești, în
condițiile în care și în prezen t rata de aprobare a președintelui rus este până la 80%, ba mai mult,
persoana președintelui (Vladimir Putin în prezent) este considerată de mai bine de jumătate din
ruși drept cea mai de încredere entitate publică și politică la nivel național.11 Impactul și
importanța președintelui rus este demonstrată constant în prezent și prin dovezi vizibile la nivelul
societății ruse, iar un exemplu relevant în acest sens este tradiția de Anul Nou, atunci când,
imediat după 12 noaptea, chiar și în restaurante, lumea ascultă mesajul președintelui.
Pe de altă parte, președintele american, cu largi prerogative atât pe plan intern, cât și
extern, este prin excelență principalul reprezentant al națiunii americane cu care aceștia s -au
identificat de -a lungul timpului într -un procent destul de ridicat, în primul rând datorită
reprezentativității pe care o înglobează președintele prin modul în care ajunge să dețină funcția.
Președintele este principalul purtător de mesaj mesianic american, principalul reprezentat al
măreției poporului, în condițiile în care acesta a ocupat întotdeauna funcția ca urmare a
mandatului special acordat de poporul special în mod democratic, prin vot. Un studiu arată, de exemplu, cum încrederea în instituția americană între 1973 și 2015 a fost în med ie de 43%,
12
procentaj ridicat, dacă luăm în considerare numeroasele tensiuni și evoluții aferente perioadei în
cauză.
În plus, datorită culturii politice eminamente democratice, discursul ocupantului funcției
de președinte al SUA joacă rolul vital de a me nține o legătură strânsă cu electoral american, de a
explica fiecare decizie și măsură luată, de a se plia pe nevoile și caracteristicile identitare ale poporului american, în condițiile în care acesta este cel care are primul și ultimul cuvânt în alegerea ocupantului funcției. Chiar și controversatul președinte Donald Trump se bucură de o
rată de aprobare de 40% în condițiile unor manifestări și experiențe personale și profesionale

11 Alexei Levinson, „Prezident kak universalnaia tocika otsceta”, în Vedomosti , 6 februarie 2018
(https://www.vedomosti.ru/opinion/columns/2018/02/06/750033-prezident -tochka -otscheta).
12 Jeffrey M. Jones, „Confidence in U.S. Institutions Still Below Historical Norms”, în Gallup , 15 June 2015,
(http://www.gallup.com/poll/183593/confidence -institutions -below -historical- norms.aspx ) .

16
atipice pentru un ocupant al funcției de președinte al Americii,13 iar discu rsurile sale (nu și
postările de pe Twitter) sunt și ele dovada mulării mesajului prezidențial pe tiparul identitar
american. Importanța discursului, a ideilor care circulă la nivelul societății americane este un
subiect cum nu se poate mai relevant mai al es în prezent (vezi scandalul legat de alegerile din
2016 și presupusele ingerințe ale unor actori terți la nivelul manipulării discursului electoral). În
plus, impactul și importanța mesajului președintelui american, necesitatea informării populației și
a menținerii ideii de responsabilitate a președintelui în fața poporului sunt demonstrate și prin
informările zilnice ale secretarului de presă al Casei Albe, deci transmiterea unui mesaj zilnic în numele persoanei președintelui și răspunderea la întrebăril e presei.
Un alt aspect care necesită explicații este acordarea unui spațiu ușor mai extins
discursului rus, atât a evoluției discursului mesianic de -a lungul istoriei, cât și în timpul
președinției lui Elțin din două motive principale. În primul rând, is toria mai îndelungată a Rusiei
a înglobat o evoluție mai intensă a discursului, aferentă și celor două mari schimbări de regim: de
la țarism la comunism și de la comunism la democrație. Astfel, schimbările au necesitat
explicații suplimentare, care au dus la creșterea rândurilor acordate aspectelor în cauză. În al
doilea rând, discursul președintelui Elțin a necesitat și el o atenție mai sporită tradusă printr -un
număr de pagini ușor mai ridicat față de cele dedicate omologului american din cauza
complexită ții crescute a procesului prin care Rusia trecea în perioada vizată. Schimbarea a fost
sistemică, dar și la nivel identitar. Este vorba de structuri sociale și instituționale noi, de principii
noi adoptate, deci de o revizuire a identității la toate nivelu rile sale. În Statele Unite nu se
întâmplau astfel de lucruri; se manifesta doar o politică nouă, a unui președinte nou, care păstra,
totuși, schema sistemului, a identității bine închegate. În spațiul american nu se aduceau schimbări structurale, sistemic e, ci doar politice, așadar complexitatea era mai ridicată în cazul
spațiului rusesc, de aici și un număr de pagini ușor mai mare acordate celui din urmă.
Predominanța surselor primare, a folosirii discursurilor și mesajelor publice ale liderilor
celor do uă state aflate în centrul studiului lucrării a presupus cercetarea în mai multe limbi
străine, cu precădere engleză și rusă. Datorită cunoașterii avansate a limbii engleze, precum și a
bogăției traducerilor existente în această limbă, s -a preferat folosir ea variantelor traduse în
engleză, acolo unde existau, pentru reducerea riscului unor erori în traducere și interpretare, dar

13 Emily Guskin, „Trump‘s approval rating is back near first -100-day levels”, în Washington Post, 15 April 2018,
(https://www.washingtonpost.com/news/the -fix/wp/2018/04/15/trumps -approval -rating -is-back -near -first-100- day-
levels/?noredirect=on&utm_term=.394fb5ba22ec).

17
și în vederea publicării ulterioare în engleză. La fel, în cazul textelor în limba rusă, traducerea
îmi aparține exclusiv, la fel ca și eventualele erori în traducere. În privința transliterării din
alfabetul chirilic în cel latin s -au utilizat regulile conforme cu normele actuale ale limbii române.
De exemplu, semnul moale (ь), care nu are corespondent în limba română, a impus folo sirea
literei „i” ca corespondent numai atunci când semnul s -a aflat înaintea lui „ е” sau „я”, sau după
„ч”, altfel nu a fost notat. Apoi, semnul tare „ъ” nu a fost notat, iar litera „ы” a fost notată doar
cu „î”. Numele de persoane au fost păstrate, în general, în varianta lor originală, din limba din
care provin, urmând tendințele și normele transliterare ale limbii române, însă în cazul celor cu
echivalent în limba română, de exemplu Aleksandr – Alexandru, a fost folosit cel din urmă în
textul lucrării, dar păstrat originalul în referințe.

Cadrul teoretic
Ipoteza și întrebările lansate presupun o abordare printr -un filtru teoretic explicativ și
cuprinzător care să ofere coordonatele teoretice și analitice necesare pentru astfel de
considerente. În acest sens, teoria constructivistă a relațiilor internaționale a fost aleasă pentru a
construi scheletul cercetării de față. Rațiunile care au stat la baza acestei opțiuni au fost numeroase. Scopul conturării acestui cadru teoretic în interiorul metodologiei nu este acela de a
rezuma și descrie teoria constructivistă, ci de a explica rațiunile care au stat la baza acestei alegeri, precum și principalele concepte preluate cu precădere de la Alexander Wendt, ca
principal reprezentant al teoriei.
În primul rând, un factor care a contribuit la alegerea teoriei constructiviste este că
aceasta a început să fie dezvoltată concomitent cu schimbările structurale, sociale, internaționale
specifice sfârșitului Războiului Rece, în primul rând prin eforturile întreprinse de profesorul
Nicholas Onuf în lucrarea sa din 1989
14. Teoria a atras un număr ridicat de cercetători, cel mai de
seamă fiind Alexander Wendt, dar trebuie menționați și alții, precum Martha Finnemore15 sau
Ted Hopf16. Suprapunerea dezvoltării teoriei constructiviste cu destrămarea unui construct
internațional și cu emergența unuia nou este relevantă în sensul în care aceasta a apărut ca

14 Nicholas Onuf, World of our Making: Rules and Rule in Social Theory and International Relations , University of
South Carolina Press, South Carolina, 1989.
15 Martha Finnemore, National Interests in International Society , Cornell University Press, Ithaca and London,
1996.
16 Ted Hopf, „ The Promise of Constructivism in International Relations Theory”, în International Security , vol. 23,
no. 1, 1998, p. 173.

18
urmare a resimțirii unei nevoi de a dezvolta o teorie cuprinzătoare, adaptată și e voluată în
conformitate cu avansul societății mondiale atât la nivel teoretic, cât și practic. Astfel, Wendt a
motivat dezvoltarea teoriei constructiviste ca rezultat direct al caracterului incomplet al celor
două teorii de relații internaționale dominante la acel moment: neorealismul și neoliberalismul.
Pe scurt, cercetătorul le- a catalogat ca fiind prea individualiste și incomplete, și a argumentat în
favoarea unei abordări holistice care să evidențieze atât ponderea și rolul statelor (pe care le
denumeșt e „agenți”), cât și al structurilor din cadrul relațiilor internaționale17.
În al doilea rând, Wendt a pus în centrul atenției dimensiunea subiectivă a relațiilor
internaționale, importanța distribuirii cunoașterii, a felului în care statele se percep și autopercep
și așteptările care rezultă din aceste reacții18. Astfel, teoreticianul a lansat un al patrulea element
coordonator al relațiilor internaționale – ideea ca forță motrice și determinantă a sistemului
internațional -, pe lângă cele trei identificate de neorealism (puterea și interesul național) și
neoliberalism (instituțiile internaționale). Se remarcă faptul că Wendt nu a eliminat partea
materială, fizică din rândul coordonatelor politicilor și reacțiilor statelor, ci a întrepătruns -o, sau
mai bine spus, a subsumat -o părții subiective reprezentată de dorințele, ideile care se formează și
propagă într -un stat. Așadar, partea materială a fost redefinită în termeni ideatici, în sensul că
puterea și interesele materiale sunt, în fapt, determinate de idee, de însemnătatea pe care ideile ca
forțe motrice o acordă acestor aspecte materiale19.
De la însemnătatea acordată ideilor rezultă o altă rațiune a aplicabilității teoriei
constructiviste în cercetarea propusă: ideea ca origine a culturii, care, la rândul său, devine self-
fulfilling prophecy , deci un element de predictibilitate a comportamentului unui stat la nivel
național și internațional20. Extrapolând, Wendt a catalogat cultura ca factor important al
conturării sistemului, a societății internaționale, p rin gradul ridicat de predictibilitate pe care
cunoașterea reciprocă a culturii celorlalți agenți internaționali îl acorda. Teoreticianul a încadrat
anumite caracteristici ale mediului internațional ca fiind constructe culturale și a oferit, în acest sens, exemplul Războiului Rece. În acea perioadă, ca urmare a cunoașterii reciproce a culturii

17 Alexander Wendt, „Anarchy is what States Make of It: The Social Construction of Power Politics”, în
International Organization, vol. 46, nr. 2, spring 1992, p. 392.
18 Ibidem, p. 397.
19 Idem, Social Theory… , p. 92.
20 Ibidem , p. 184.

19
celor doi mari agenți, SUA și Rusia, aceștia împărtășeau credința că erau dușmani, așa că puteau
să își definească identitatea și interesele în condițiile date21.
O rațiune însemnată care a stat la baza alegerii teoriei constructiviste a relațiile
internaționale a fost atenția deosebită acordată identității unui stat, cultura fiind doar o
manifestare a acesteia. Pe de o parte, este relevantă perspectiva asupra identit ății, ca serie de
perceperi și așteptări despre sine, toate puse într -un cadru colectiv, adică în lumea construită
social22. Așadar, este vorba despre un drum cu două sensuri: autopercepție și percepție. Pe de
altă parte, este important modul în care Alexan der Wendt a disecat identitatea statală și a
concluzionat că și statele au mai multe identități, la fel ca oamenii, în funcție de obiectul la care
se raportează. Și acest aspect arată însemnătatea raportării la un alt agent, a interacțiunii cu acesta, fără de care identitatea nu ar putea fi completă. Prin urmare, identitatea, în perspectiva
teoreticianului, înregistrează patru niveluri: personală sau corporativă, de tip, de rol și colectivă.
Identitatea personală este alcătuită din structurile homeostatice, din elemente
fundamentale care oferă individualitate actorilor, ceea ce o face să fie singurul tip unitar de identitate și bază pentru celelalte tipuri de identitate. Aceasta pornește de la o bază materială
(teritoriu, populație) care primește însemnătat e și sens datorită conștiinței și memoriei existenței.
Astfel, se ajunge la o diferențiere între sine și celălalt
23.
Al doilea nivel de identitate, cea de tip, rezultă din adoptarea unui anumit conținut sau
înțeles social, a unor reguli, norme, cu rezonanță istorică sau culturală și împărtășite cu alți
actori. Altfel spus, în cazul statelor identitatea de tip se referă la regimul sau sistemul politic
adoptat pe baza unor principii interne de legitimitate. Este relevant faptul că adoptarea unei ident ități de tip poate fi intrinsecă, sau extrinsecă, determinată de interacțiunea cu celelalte state.
În acest sens, Wendt a oferit exemplul Japoniei care a devenit democrată după al Doilea Război
Mondial din cauza ocupării acesteia de către Statele Unite
24.
Identitatea de rol, al treilea tip de identitate, este pusă în legătură directă cu cultura, se
bazează pe caracteristici intrinseci și există numai prin raportare la alți agenți. Acest nivel de
identitate este reliefat mai ales în politica externă sau în co ntextul dezvoltării organizațiilor
internaționale, ambele situații presupunând o interacțiune cu ceilalți. Wendt a subliniat cum

21 Ibidem, p.187.
22 Idem, „Anarchy is what States Make of It…”, p. 397.
23 Idem, Social Theory … , pp. 224-225.
24 Ibidem, pp. 225- 226.

20
tendințele dezvoltate postbelic la nivel internațional, materializate prin apariția și evoluția
organizațiilor internaționale a facilitat dezvoltarea identităților de rol întrucât apartenența la un
astfel de organism presupune preluarea unei anumite poziții, funcții, fie ca urmare a stabilirii
faptului în tratatul constitutiv, fie ca urmare a practicii25.
În final, identitatea col ectivă este descrisă ca o combinație între identitatea de tip și cea de
rol care poate duce la eliminarea barierelor impuse de identități diferite între sine și celălalt,
manifestându -se identificarea reciprocă. Aceasta presupune un anumit altruism deoarece, cel
puțin teoretic, actorii își calculează interesele împreună, ținând cont de binele celui sau celor cu care împărtășește aceast nivel de identitate. Wendt admite că existența unui astfel de nivel identitar poate fi greu înțeleasă sau acceptată în con dițiile dominării unei gândiri realiste asupra
relațiilor internaționale, în care statele sunt descrise a fi eminamente egoiste și conduse de o
gândire self-help, însă invită la menținerea unei minți deschise și la posibilitatea aplicării unei
astfel de id entități în condițiile existenței unor elemente comune la nivelul celorlalte tipuri de
identități și la promisiunile aferente evoluției contextului internațional
26.
Aspectul plurivalent al identității comportă o altă rațiune pentru care teoria
constructivi stă constituie o bază teoretică adecvată pentru cercetarea de față: existența riscului
unei „confuzii identitare” 27. În condițiile în care contextul internațional și partenerii de dialog
evoluează constant, atunci și identitățile unui stat se schimbă, ceea ce presupune o permanentă
adaptare și definire identitară. Dacă schimbările sunt prea bruște și afectează mai multe niveluri identitare, atunci fenomentul de confuzie identitară este greu de evitat. În acest caz, agentul
trebuie să își definească identităț ile și să (re)stabilească dinamica cu alți agenți. Acesta a fost
cazul Rusiei post -sovietice.
Definirea identitară este vitală și asta pentru că, dincolo de rolul identității de a arată cine
sau ce este agentul în cauză, aceasta a fost pusă de către Wend t în strânsă relație cu nevoile și
interesele aferente identității. Astfel, dacă un actor nu definește clar cine este, nu poate nici să își definească și promoveze interesele. Pentru a explica interdependența între identitate și interese, Wendt a folosit formula „dorință + credință = acțiune”
28. Altfel spus, identitate + interes =
comportamentul statului (politică internă, externă, relații internaționale). Având în vedere că un

25 Ibidem, pp. 227- 228.
26 Ibidem, pp. 228-230.
27 Idem, „ Anarchy is what States Make of it…” , p.399.
28 Idem, Social Theory …. , p.231.

21
stat își definește identitatea și prin raportare la alți agenți, ceea ce presupune o influență a
celorlalți și asupra propriilor interese, se stabilește o relație de intercondiționare între politica
internă și politica externă a statelor, un alt factor important în adoptarea acestei teorii pentru
cercetare.
Nu în ultimul rând, viziunea lui Wendt asupra importanței statutului, a imaginii și
modului în care un stat este perceput la nivel internațional joacă un rol important în cercetarea
comportamentului celor doi actori analizați în lucrare: SUA și Rusia. Teoreticianul a acordat un
spațiu semnificativ definirii și taxonomiei intereselor unui stat, atât din perspectivă proprie, cât și
din perspectiva teoriilor dominante ale relațiilor internaționale, însă ceea ce este relevant pentru
cercetarea de față este atenția acordată unuia d intre aspectele de bază ale interesului național,
collective self -esteem („demnitatea colectivă”). În strânsă legătură cu identitatea statelor, cu
percepția și autopercepția statelor, cu natura ideatică atribuită de Wendt intereselor statelor,
collective s elf-esteem joacă un rol important pe scena globală întrucât poate influența pozitiv sau
negativ întregul construct internațional. Teoreticianul a argumentat că o imagine de sine negativă poate rezulta din „perceperea desconsiderării sau a umilirii de alte state”
29 cu atât mai mult într –
un mediu internațional competitiv. O astfel de imagine duce inevitabil la o auto -afirmare și/sau la
o atitudine agresivă față de ceilalți. Pe de altă parte, o imagine pozitivă se naște din recunoaștere și respect mutual, ceea ce creează, cel puțin la nivel formal, ideea de status egal al actorilor
vizați
30. Demnitatea și recunoașterea la nivel internațional a ocupat un spațiu extins în retorica
președinților statelor vizate, motiv pentru care perspectiva lui Wendt și conceptul d e collective
self-esteem joacă un rol important în investigarea și explicarea evoluției discursului lui Elțin și a
politicii aferente față de procese internaționale precum extinderea NATO, dar și în investigarea și explicarea asumării unui rol global de către Statele Unite în anii ’90. Este interesant de urmărit
cum absența sau prezența unei congruențe între imaginea de sine și percepția celorlalți
influențează comportamentul unui stat pe scena mondială.
O asemenea abordare și cadru teoretic presupune folo sirea unor termeni cheie care
gravitează în jurul tematicii și ipotezei stabilite. Un prim termen este cel al identității, iar
definiția folosită este aceea oferită de Alexander Wendt în lucrarea din 1999: „proprietate a

29 Ibidem, p. 236.
30 Ibidem, p. 237.

22
actorilor intenționali care generează dispoziții motivaționale și comportamentale”31. Cel de -al
doilea termen cheie rezultă din identitatea statală, fiind o manifestare, un atribuit al acesteia,
specific într -un mod diferit celor două state analizate: mesianism . Termenul nu este folosit în
termeni absoluți religioși, ci în accepțiunea descrisă de Peter Duncan în 2002 ca „propunere sau
credință că un anumit grup este, într -un fel sau altul, ales pentru un anumit scop. Strâns legată de
aceasta este viziunea că suferința mare îndurată de grup va duce cumva la salvarea/mântuirea
grupului și posibil a întregii umanități”32. Nu în ultimul rând, lucrarea operează și cu termenul de
leadership, căruia i -am acordat o definiție proprie, dar trecută prin filtrul teoretic ales pentru
lucrare: capacitatea un ui actor de a exercita influență asupra altor actori, atât ca urmare a
autopercepției ca lider, cât și ca o percepere și acceptare a celorlalți actori internaționali a unui astfel de rol.

Istoriografia temei
Rusia și Statele Unite, relația dintre acestea, dar și NATO se bucură de o atenție
deosebită în mediul academic și politic, mai ales în contextul politic actual. Există numeroase
materializări sub forma unor lucrări generale și speciale care se referă la diferite aspecte aferente
obiectului de studiu . Cu toate acestea, important de menționat este că specificitarea crescută a
ipotezei lansate, alături de metodologia și cadrul teoretic ales au impus folosirea cu precădere a surselor primare, în lipsa unor studii care să prezinte o abordare similară.
Pe linie teoretică, lucrarea emblematică a fost aceea a lui Alexander Wendt din 1999,
Social Theory of International Politics
33. Într -un nou context internațional, încă dominat de
teoriile clasice ale realismului și liberalismului, în formele lor contemporane, teoreticianul de
origine germană, numit „colector” și creator al unei metateorii asupra relațiilor internaționale34, a
dezvoltat în această lucrare o abordare modernă a sistemului internațional văzut precum un construct social. Wendt nu a respins sau desființat celelalte teorii ale relațiilor internaționale, ci le-a considerat a fi incomplete în analizarea relațiilor d intre state. Lucrarea este structurată în
două părți – Partea I, Social theory și Partea a II -a, International politics , ambele precedate de un

31 Ibidem, p.224.
32Peter Duncan, Russian Messiansim: Third Rome, Revolution, Communism and After , Routledge, Londra,2002,p. 1.
33Alexander Wendt, Social Theory …. .
34 Stefano Gruzzini, Anna Leander, „A Social Theory for International Relations: An Appraisal of Alexander
Wendt‘s Theoretical and Disciplinary Synthesis”, în Journal of International Relations and Development , vol. 4, no.
4, December 2000, p. 316.

23
capitol intitulat Four sociologies of international politics care adresează rădăcinile filosofice și
sociologice ale teoriei constructiviste. Studiul a jucat un rol important pentru cercetarea mea
întrucât a oferit un cadru explicativ verificabil prin ipoteza lansată. Prin prezentarea ideii ca
stând la originea identității, culturii, intereselor, deci a politicii in terne/externe și a relațiilor
internaționale, și fără ignorarea elementelor materiale indiscutabil importante în relațiile dintre
diferiți actori, Wendt a conturat o teorie socială a relațiilor internaționale care poate să explice de ce există circumstanțe în care statele pot comunica și colabora, iar în altele nu, de ce unele state
au relații fructuoase, iar altele confruntaționale. Pe scurt, teoreticianul a acordat atenție unor
detalii și aspecte (precum forța motrice a ideilor sau identitatea statală) care uneori sunt ignorate
sau considerate delizorii și a oferit cadrul teoretic potrivit pentru testarea empirică cerută de
ipoteza propusă.
O lucrare care se poate înscrie tangențial în abordarea ideatică și identitară a relațiilor
internaționale este cea a cercetătorului Lionel Ponsard de la NATO Defense College publicată în
2007 sub numele de Russia, NATO and Cooperative Security
35. Studiul urmărește să răspundă la
întrebarea dacă securitatea cooperativă ar putea oferi mijloacele necesare pentru cooperarea între
două forțe descrise ca antagonice, NATO și Rusia. Chiar dacă cea mai mai parte a lucrării este dedicată analizei Rusiei, este clar că accentul ultim este pus asupra unor concepte de securitate și colaborare occidentale și anume securitatea cooperati vă, care a fost inclusă și în Conceptul
Strategic NATO din 2010
36. Relevant însă, este că lucrarea alocă un capitol întreg descrierii
identității ruse, a elementelor sale fundamentale, și a culturii politice ruse, ca demers necesar pentru înțelegerea parten erului de discuție NATO în contextul extinderii și dezvoltării Alianței.
Apoi, lucrarea se concentrează și asupra modului în care evoluția NATO post -Război Rece a fost
percepută în Rusia, pentru ca în final să testeze tipuri diferite de cooperare pentru a descoperi
care s -ar plia cel mai bine pe interesele ambelor părți.
Prin prezentarea vocii și identității rusești, autorul a putut oferi explicații pentru modul în
care Rusia a reacționat la măsurile luate de occidentali pentru întărirea și extinderea Alia nței, dar
și pentru a atrage atenția asupra adoptării unei atitudini precaute de către Occident și asupra
încercării de a transforma identitatea rusă, de a percepe Rusia pe baza unor considerente
familiare, specifice culturii occidentale. De asemenea, impo rtant este că Ponsard a postulat ca

35 Lionel Ponsard, Russia, NATO and Cooperative Security: Bridging the Gap, Routledge, New York, 2007.
36 Vezi NATO, Lisbon Summit Declaration , 20 November 2010, Press Release (2010)155,
(https ://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts_68828.htm ).

24
fiind necesară cunoașterea partenerului de discuție, a identității sale și a nevoilor aferente ca
punct de start pentru o posibilă cooperare, sfârșindu -și studiul cu un citat al lui Friedrich
Nietzsche: „Nu ignora niciod ată, nu refuza niciodată să vezi ceea ce poate fi gândit împotriva
gândului tău”37.
Fascinația față de cultura și identitatea rusă, dar și însăși nevoia rușilor de a se explica și
prezenta corespunzător în fața întregii lumi au dus la apariția unor lucrări recente importante. În
cercetarea mesianismului rusesc se remarcă lucrarea lui Peter Duncan, Russian Messianism:
Third Rome, Revolution, Communism and After38, în care a urmărit cronologic definirea și
manifestarea mesianismului rus de la imperialism până în prezent. Cercetătorul s -a axat pe
lucrările și manifestările intelectualilor și într -o oarecare măsură pe cele ale politicienilor,
lucrarea căpătând un aspect general, ca urmare a prezentării ecoului mesianic în rândul elitei
rusești ca întreg. Duncan a folosit argumentul sacrificiului și al celui istoric pentru a explica
rădăcinile mesianismului rus. Astfel, a arătat cum gândirea mesianică rusă a emanat din ideea de
salvare prin suferință, evidențiind istoria tulbure a Rusiei, dar și cum această idee a fost flancată
de rolul important jucat de Rusia de- a lungul istoriei, datorită poziției sale eurasiatice. Concluzia
autorului, însă, este aceea că nu există dovezi suficiente pentru a concluziona că mesianismul rus a exercitat o influență majoră asupra pol iticii rusești. Aceasta a rezultat, posibil, din dorința de a
se concentra asupra intelectualilor și mai puțin asupra mesajului autorității centrale. În plus, în încercarea de a crea o imagine cât mai completă, a unei perioade îndelungate de timp, lucrarea
tratează numai schematic personalitățile intelectuale incluse.
Există o suită întreagă de autori americani și ruși care s -au oprit asupra problematicii
extinderii NATO și a reacțiilor aferente în SUA și Rusia. Dintre ei, menționăm în particular doi dintr e cei care au insistat asupra analizei contextului politic inter n al celor două spații politice.
Joseph Laurence Black , în lucrarea Russia Faces NATO Expansion – Bearing Gifts of Bearing
Arms?
39, pune în prim plan declarațiile oficiale, analizele experților, platformele politice și
comentariile presei din spațiul rus pentru a aduce lumină într -o chestiune considerată a fi
ignorată sau puțin luată în seamă până în acel moment. Black a suprins reacțiile atât a elitei
politice, cât și a maselor, expri mate prin mass -media, pentru a arăta cum societatea fragmentată
rusă de la acea dată a găsit un liant, o voce comună față de procesul de extindere NATO, ceea ce

37 Lionel Ponsard, op.cit , p. 157.
38 Peter Duncan, op.cit.
39 Joseph L. Black, op.cit.

25
demonstrează impactul pe care îl au asupra mentalului colectiv rus decizii luate la nivel
internațional fără acordul sau implicarea Rusiei. Folosirea surselor predominant rusești oferă o
perspectivă valoroasă asupra tiparului de comportament rus post -Război Rece determinat și
influențat de procese internaționale, în afara sferei de decizie rusă, precum reforma și lărgirea
Alianței Nord -Atlantice.
Un alt analist de seamă, de această dată al politicii americane, James Goldgeier , a suprins
în Not Whether, But When – The U.S. Decision to Enlarge NATO40, apărută în 1999, însăși
definiția fenomenului ext inderii din perspectiva americană – not whether, but when, bazându -se
pe mai mult de 75 de interviuri luate unor personalități de seamă ale cabinetelor oficiale americane și pe documentele primare redactate de Congresul American. Astfel, analistul a reuși t
să ofere o perspectivă proaspătă și profundă asupra deciziei administrației Clinton de a sprijini și
promova extinderea Alianței. Interesant este că și Goldgeier arată relația dintre politica internă și
cea externă, dar și importanța mesajului transmis d e administrația americană electoratului și
efortul întreprins pentru atragerea acestuia pe calea propusă de administrație.
Se observă că interesul pentru analizarea deciziilor și a dezbaterilor din cele două state a
fost și este vizibil, proporțional cu importanța și greutatea actorilor implicați – SUA, Rusia,
NATO. Pe cale de consecință, analiștilor și cercetătorilor menționați mai sus se adaugă și alte
nume: Aurel Braun, Boris Kagarlitsky, Vladimir Baranovski, Paul Gallis, George Kennan,
Michael McFaul, Andrei Țigankov, ș.a.m.d.
41. Interesant de observat este și modul în care tema
este privită de cercetătorii ruși, pe de- o parte, și de cei americani, pe de altă parte. Până la urmă,
diferența de perspectivă este o trăsătură firească, ca urmare a provenienț ei din spații culturale
diferite. Mai mult decât atât, există diferențe de viziune inclusiv în același spațiu cultural. Și acesta este un aspect explicabil. Tocmai aceste diferențe intra- și interculturale, politice,
intelectuale trebuie surprinse, viziuni le diferite identificate în lucrările generale și speciale
constituie argumente în plus pentru cercetarea de față și pentru verificarea ipotezei.
Pe scurt, abundența lucrărilor generale și a celor speciale din spațiul occidental (cu
precădere american) și cel rusesc care tratează ca subiecte generale relația Rusiei și a Statelor
Unite și extinderea NATO este remarcabilă. De asemenea, perspectivele noi specifice anilor ’90 și 2000 se fac resimțite în abordările cercetătorilor și a analiștilor prin oferirea unor incursiuni în

40 James Goldgeier, op.cit.
41 Vezi bibliografia.

26
spatele scenelor politice și prin reliefarea importanței culturii în reacțiile și comportamentele față
de anumite fenomene și procese internaționale. Cu toate acestea, am constatat lipsa unei cercetări
care să includă deopotrivă perspect ive americane și ruse pentru a oferi un tablou mai complet al
dinamicii relațiilor în anii ’90 și raportarea atât a Rusiei, cât și a SUA față de extinderea NATO.
În plus, nu a fost identificată o lucrare care să se bazeze pe prezentarea în oglindă a ideilo r
promovate de către principalii reprezentanți politici ai celor două state vizate – președinții – în
contextul extinderii nord -atlantice, și mai ales pe identificarea, reliefarea și analizarea
elementelor fundamentale care stau la baza emiterii mesajelor și reacțiilor aferente proceselor
internaționale și a acțiunilor celorlalte state, prin filtrul oferit de teoria constructivistă a relațiilor
internaționale. De aici a rezultat cercetarea propusă.

Surse
Tematica și ipoteza alese au impus o specificitate crescută a subiectului ceea ce a
determinat, la rândul său, folosirea cu precădere a surselor primare. Cercetarea unui set variat de
surse primare a dus la construirea argumentelor lucrării și reliefarea e lementelor identitare
americane și ruse așa cum sunt expuse în retorica liderilor statelor vizate. Astfel, valoarea analizei acestor surse constă tocmai în oferirea căii către depășirea abordării clasice a analizei
cronologice a evoluției istorice a statel or și a relațiilor internaționale. Retorica prezidențială,
trecută prin filtrul constructivist și pusă în contextul specific al perioadei principale analizate
permite generarea unei posibile explicații atât a stârnirii unui entuziasm exacerbat în primii a ni
ai deceniului nouă al secolului trecut, cât și a eliminării sale rapide și trecerea la o retorică
specifică identității Rusiei și SUA și o dinamică pe măsură a relației dintre cele două.
Beneficiile tehnologiei și accesibilitatea oferită de internet reprezintă un prim aspect care
trebuie menționat. Dezvoltarea recentă a arhivelor online facilitează cercetarea și oferă premisele optime pentru abordarea unor teme complexe, mai actuale. Pe această linie se înscrie arhiva fundației Prezidentskii Țentr B.N. Elțina
42, organizație non -profit cu scopul declarat de a
promova studiul și dezvoltarea instituției președinției din Rusia. Cu o arhivă fizică la sediul din
Ekaterinburg, centrul a întreprins un efort valoros de a digitaliza în jur de 45000 de documente și
materiale video/audio/foto, dintre care aproximativ 20000 corespund perioadei principale vizate în lucrare. Arhiv Elțin Țentra a jucat un rol deosebit în asigurarea materialelor necesare atât

42 Elțin Țentr, https://yeltsin.ru/archive/ .

27
pentru analizarea factorilor care au dus la alegerea lui Elțin î n funcția de președinte al Rusiei, cât
mai ales pentru disecarea discursului prezidențial din perioada 1992- 1997 și construirea
argumentelor pentru verificarea ipotezei.
Fiind o arhivă generală, aceasta cuprinde un total de 12 fonduri digitalizate, dintre care
cel mai folositor și utilizat a fost fondul 6, Dokumentî licinogo fonda B.N. Elțina iz Arhiva
Prezidenta Rossiiskoi Federații.Kopii . Acesta cuprinde documente variate, relevante pentru
președinția lui Elțin, printre care se număra telegrame trimise și primite cu diverse ocazii,
implicând diverși lideri mondiali, ordine și decrete semnate de către președintele rus, dar mai
ales discursuri, mesaje, intervenții și interviuri ale acestuia, ceea ce constituie cea mai importantă
categorie de documente folosi te în sprijinul creionării argumentelor tezei.
Important este faptul că documentele nu au fost supuse de către coordonatorii centrului
unei selectări care să reflecte doar anumite aspecte ale leadershipului lui Elțin, ci reprezintă o
colecție generală de documente ce tratează în general activitatea lui, documente scanate ale
orginalelor produse în perioada vizată. Avantajul major în acest sens este că am avut acces la documente care nu au fost editate și selectate subiectiv în prealabil, ceea ce a permis crearea unei
imagini de ansamblu asupra retoricii lui Elțin și de a face analiză direct pe textele și mesajele
audio așa cum au fost ele produse. Un alt beneficiu al arhivei este acela că multe dintre
documentele scanate cuprind însemnări de mână, corecturi ale lui Elțin ceea ce arată implicarea
lui în mesajul final transmis publicului, evidențiind importanța pe care persoana președintelui o
are în conturarea mesajului, dar și interesul pentru adaptarea finală a mesajului. Astfel,
președintele în sine este u n purtător al identității statului, iar implicarea atentă în creionarea
mesajului denotă autopercepția rolului important jucat de lider pe scena politică rusă.
Interesul crescut pentru cercetarea spațiului rus este demonstrat și de un număr din ce în
ce m ai semnificativ de alte arhive și platforme online care oferă fie documente nișate, dintr -o
anumită perioadă istorică sau regim politic, fie documente generale referitoare la istoria rusă. Dintre acestea menționam Istoriia.rf
43, o platformă digitală care of eră o paletă largă de
documente și materiale audio -vizuale care permit o aprofundare a cercetării diferitelor perioade
istorice ruse. Aici, am accesat o serie de discursuri mai ales din perioada imperială care mi -au
permis creionarea mesajului mesianic țar ist și elementel or com ponente. Apoi , o al tă platform ă,

43 Istoriia.rf, https://histrf.ru/ .

28
nișată pe ideologia comunistă, este Marxist Internet Archive44. Cu un total de aproximativ
180000 de documente, această arhivă digitală conține documente importante pentru lucrarea de
față, cu precădere lucrările lui Lenin și ale lui Stalin, ceea ce a facilitat analizarea trecerii de la
discursul țarist la cel comunist, elementele definitorii al retoricii comuniste și identificarea acelor
aspecte păstrate în identitatea rusă în ciuda schimbării ideologice prin care a trecut statul.
De cealaltă parte a globului, efortul pentru digitalizarea arhivelor este impresionant și
demonstrează interesul crescut pentru cercetare, în general, și studiul președinților americani, în
particular. O arhivă online esențială care necesită descriere este The American Presidency
Project45. Concepută ca platformă digitală non -profit și non -partizană de către doi profesori
americani, John T. Woolley și Gerhard Peters, arhiva conține aproximativ 130000 de documente,
exclusiv mesaje le prezidențiale publice americane, de la primul, până la actualul președinte. Prin
documentele conținute, arhiva oferă posibilitatea de a identifica elementele fundamentale, fondatoare al identității americane prin analizarea discursurilor primului președ inte american,
George Washington, dar și de a urmări evoluția mesajului prezidențial, a mesianismului pe care acesta îl înglobează, a extinderii valorice și spațiale odată cu creșterea implicării Statelor Unite la
nivel mondial. În plus, platforma a permis analizarea dezbaterilor prezidențiale din cadrul
alegerilor din 1992 ceea ce a contribuit la identificarea și analizarea motivelor care au dus la
succesul lui Clinton în cursa pentru Casa Albă. Și în acest caz, lipsa unei selectări prealabile a anumitor d ocumente sau a unor anumite paragrafe din documentele vizate, precum și lipsa unor
descrieri directoare pentru textele expuse care ar fi putut veni de la coordonatorii proiectului a permis analizarea directă a textelor în vederea construirii argumentelor p entru verificarea
ipotezei.
Tot pe această linie se înscriu și alte arhive digitale americane, precum cele ale The U.S.
National Archives and Records Administration
46 care a oferit accesul la documentele fondatoare
ale națiunii și statului american precum Declaration of Independence sau The Constitution of the
United States , adevărate depozitare identitare și mesianice. În plus, utile au fost și arhivele
digitale puse la dispoziție de organizațiile internaționale aferente studiului precum cea a ONU –

44 Marxist Internet Archive, www.marxists.org .
45 The American Presidency Project, www.presidency.ucsb.edu .
46 The U.S. National Archives and Records Administration, www.archives.org .

29
United Nations Archives and Records Management Section47 sau cea a NATO – NATO Archives
online48.
Pentru analiza discursului președintelui Clinton, volumele publicate de Office of the
Federal Register, National Archives and Records Administration acoperă întreaga perioadă a
administrației sale prin compilarea tuturor lucrărilor publice ale celui de -al patruzeci și doilea
președinte american. Colecția numără câte două volume pentru fiecare an de mandat și conține
mesaje, discursuri, conferințe de presă, mesaje radio și comunicate naționale și internaționale
emise de către Clinton într -o expunere cronologică. În plus, volumele oferă informații cu privire
la locul și timpul transmiterii mesajului, precum și încrederea în acuratețea documentului ca urmare a oferirii de către coordonatorii volumelor de garanții ale confruntării celor publicate cu originalele fizice sau audio. Colecția publicată de lucrări publice a jucat un rol deosebit pentru
lucrarea de față, oferind posibilitatea conturării unei imagini de ansamblu asu pra gândirii și
retoricii președintelui Clinton, dar și baza argumentelor aduse pentru probarea ipotezei lansate.
Volumele au permis și remarcarea numărului impresionant de mesaje lansate de către liderul de la Casa Albă, ceea ce confirmă importanța pe car e președintele american o are în spațiul politic
american și în cel internațional, dar și implicarea acestuia în a contura și transmite mesaje identitare cu accent deosebit pe leadershipul, mesianismul contemporan american.
Un alt set de publicații folosi te pentru acest demers au fost lucrările autobiografice ale
celor doi lideri poziționați în centrul analizei: Elțin și Clinton. Președintele rus a acordat atenție
deosebită controlării mesajului în ceea ce privea propria persoană, publicându -și două di n ce le
trei volume autobiografice încă din timpul mandatelor. Primul volum, Against the Grain: An
Autobiography
49 (publicat în rusă ca Ispoved na zadannuiu temu50) are o importanță crescută
ținând cont de faptul că a fost publicat prima oară în 1990, atunci când liderul nu se bucura de o
imagine prea bună în publicațiile naționale și era atacat de către aparatului partidului comunist.
În aceste condiții, se poate spune că prima autobiografie poate fi considerată a fi o adevărată platformă electorală, care avea ro lul de a transmite ideile politicianului, dar și de a -și creiona
autoportretul, așa cum acesta dorea să fie privit de către publicul încă sovietic la acea dată. Cea

47 United Nations Archives and Records Management Section, archives.un.org .
48 NATO Archives online, archives.nato.int.
49 Boris Elțin, Against the Grain: An Autobiography , translated by Michael Glenny, ed. Summit Books, New York,
1990.
50 Boris Elțin, Ispoved na zadannuiu temu, ROSSPEN, Moscova, 2008.

30
de-a doua autobiografie, The Struggle for Russia51 (în rusă, Zapiski prezidenta52), publicată în
1994, este relevantă din aceleași motive care și precedenta. Se observă particularitatea liderului
rus care și -a publicat o parte din memorii încă din timpul vieții, fapt care ascunde încă o sursă
pentru argumentele lucrării: efortul de depășire a cri zei identitare a fost susținut ardent de către
președintele rus. Paginile lucrărilor, modul în care evenimentele au fost prezentate și în care și -a
conturat autoportretul se înscriu pe linia retorică specifică rusă ghidată de idei fixe precum măreția statu lui, sacrificiile enorme, dar și reziliența poporului rus, alături de simbolul liderului
puternic, potrivit pentru popor și stat deopotrivă.
Un alt aspect legat de cele două autobiografii menționate este că, datorită publicării lor în
perioada vizată de această lucrare, ideile expuse pe această filieră au constituit și ele surse de analiză și interpretare pentru construirea argumentelor. În plus, s -a preferat folosirea variantelor
în engleză, în ciuda accesului și la variantele în rusă, pentru asigurarea î nțelegerii mai precise a
ideilor înscrise în cele două carți. Cu toate acestea, citatele folosite au fost confruntate și cu varianta originală, în rusă, pentru asigurarea acurateței celor incluse în lucrare.
Lucrarea autobiografică a lui Bill Clinton se în scrie și ea pe lista publicațiilor importante
pentru studiul președinției sale. Viața mea
53 (în engleză, My life54), oferă o incursiune unică în
dezvoltarea personală și profesională a liderului de la Washington. Lucrare cuprinzătoare,
publicată pentru prima oară în 2004, aceasta a fost folosită pentru autoportretul conturat și pentru
detaliile personale și profesionale ce au fost incluse ca surse pentru factorii care au dus la
alegerea sa ca președinte în 1992 și ca sursă de înțelegere a culturii politice am ericane, a
specificului liderului și electoratului american. În schimb, din cauza publicării cărții după
încheierea mandatelor și implicit a perioadei vizate, cele înscrise în autobiografie nu au fost folosite și pentru paginile dedicate analizării retoric ii lui Clinton și probării ipotezei propuse.
În final, au fost folosite și numeroase surse secundare cu aspect general, dar și special.
Cele generale au vizat istoria rusă și cea americană, dar și istoria NATO, ca suport al analizei liderilor din spațiile amintite, pentru setarea cadrului general istoric în care acestea au fost emise,
dar și pentru setarea cadrului general la început de deceniu nouă al secolului trecut. Dintre

51 Boris Elțin, The Struggle for Russia, translated by Catherine A. Fitzpatrick, 1st edition, ed. Times Books, New
York, 1994.
52 Boris Elțin, Zapiski Presidenta, ed. ROSSPEN, Moscova, 2008.
53 Bill Clinton, Viața mea , editura RAO, traducere de Alin -Victor Matei, București, 2007.
54 Bill Clinton, My Life, Alfred A. Knopf, New York, 2004.

31
acestea amintim Istoria Rusiei 882- 1996 a lui Paul Dukes55, Organizing Europe: the Institutions
of Integration a lui Archer Clive56 sau O istorie a Rusiei, a lui Nicholas Riasanovski57. Lucrările
speciale alese și accesate în diferite medii academice naționale și internaționale au contribuit la
conturarea cadrului general al anilor ’90, la stabilirea factorilor care au dus la alegerea celor doi
președinți și la trăsăturile electoratului dintre cele două state. Lucrările aparțin în general
publicațiilor de specialitate în domeniul analizei istorice, politice și de relații internaționale
precum Foreign Affairs , Politique Etrangère, Russian Review sau Public Opinion Quarterly.
Pentru a într egi imaginea și pentru a înțelege în profunzime mediile sociale, politice,
identitare analizate, am consultat și o serie de ziare. Presa, mai ales în contextul dezvoltării
accentuate a tehnologiei și a transmiterii mai facile a informațiilor din anii ’90, a jucat un rol
important atât în a transmite mesajele președinților, cât și de a coagula și reproduce ecoul ideilor
transmise de către aceștia în spațiul național și internațional. Presa americană, foarte dezvoltată și
cu un rol important în politică este ofertantă, mai ales prin prisma arhivelor digitale create ale
propriilor numere. Amintim în acest sens publicația The New York Times , cu o amplă colecție
online de articole provenind din perioada analizată. În spațiul rus, ca urmare a tranziției
democrati ce din deceniul nouă, presa a constituit o voce din ce în ce mai puternică și influentă în
spațiul politic și social rus comparativ cu timpurile comuniste. Variile publicații, reprezentând
variile forțe politice existente în Rusia la acel moment sunt ele î nsele surse de argumente în
vederea ipotezei și a întrebărilor propuse, însă acestea au fost relevante și folosite pentru a reliefa
modul în care acestea reflectau mesajul lui Elțin. Dintre publicațiile accesate ca urmare a
cercetării din Rusia amintim Pravda și Rossiiskaia Gazeta.

Structura lucrării
Lucrarea este structurată în trei capitole, fiecare urmărind să contribuie la verificarea
ipotezei propuse și la răspunderea întrebărilor rezultate din ipoteză. Primul capitol, „Originile și
caracteristicile mesianismului rus și ale mesianismului american”, cu cele două părți aferente,
urmărește să reliefeze originea și elementele caracteristice ale ideii de „excepționalism” în

55 Paul Dukes, Istoria Rusiei 882- 1996 , Ed. All, Bucuresti, 2009.
56 Clive Archer, Organizing Europe: the Institutions of Integration, second edition, Routledge, Chapman & Hall,
New York, 1994.
57 Nicholas Riasanovski, O istorie a Rusiei, Institutul European, Iasi, 2001.

32
mentalul colectiv rus și american, așa cum au fost reliefate în mesajele publice ale liderilor
(președinte vs. țar/secretar general/președinte). Analiza scoate în evidență conștientizarea de
către liderii celor două popoare a unui curs și rol speciale în istorie și pe scena internațională,
alături de modul în care a fost conturată imagin ea de stat măreț (din punct de vedere militar,
teritorial, economic), de lider puternic ( Batiușka Țar /liderul suprem, infailibilul președinte
american), de popor ales ( pravoslavnîi /poporul sovietic/rus, „We, the People”58) în retorica
liderilor.
În plus, e ste subliniată evoluția extinderii excepționalismului la gradul de mesianism,
precum și amplificarea treptată spațială, geografică a recipientului mesianismului. Istoria mai
îndelungată și mai fragmentată a statului rus presupune o atenție sporită, motiv pentru care
capitolul surprinde cele trei mari modificări ale sistemului politic din Rusia – de la țarat/imperiu,
la comunism și apoi democrație. Mai mult, este urmărit modul în care ideea de excepționalism, alături de propagarea spațială au evoluat odată cu aceste schimbări, argumentând că, deși au
existat variațiuni în mesajul politic, acestea s -au învârtit în jurul acelorași idei primordiale.
Variațiunile au fost mai evidente în perioada comunistă, însă permanența elementelor
fundamentale ale identității poporului rus este arătată prin reafirmarea acestora odată cu
prăbușirea comunismului.
În cazul statului american, capitolul prezintă originea eminamente valorică a
excepționalismului american, primordialitatea și statornicia valorilor și principiilor americane de-a lungul istoriei, evoluția constând în dimensiunea și așezarea geografică a recipientului misiunii
mesianice a poporului american – de la indienii americani, deci spațiul actual al SUA, la
continentul american, și în cele din urmă la nivel glob al.
Cel de -al doilea capitol „Idei și rezultate. Mesajul candidaților Elțin și Clinton și succesul
în alegerile prezidențiale”, se concentrează asupra factorilor care au dus la succesul celor doi lideri în parcursul politic către cea mai înaltă funcție în statele lor, aceea de președinte.
Principalul factor reliefat a fost, în ambele cazuri, acela că mesajele transmise s -au pliat pe
elementele caracteristice ale identităților celor două popoare și că au răspuns nevoilor anexe. În
plus, capitolul arată cum ambii politicieni au mizat pe latura personală, emoțională a publicului și
au profitat în cele din urmă de atacurile aduse de către oponenții lor, demonstrând o caracteristică

58 National Archives and Records Administration, The Constitution of the United States, 17 September 1787,
(https://www.archives.gov/founding-docs/constitution).

33
importantă a electoratului: a fi de partea celui atacat, atât timp cât atacurile sunt percepute a fi
nefondate, exagerate sau explicabile.
Prima parte din capitol este dedicată lui Elțin, parcursului său personal, dar mai ales
politic, și motivelor care au dus la ocuparea funcției de prim președinte al noii Federații Ruse. În
cazul acestuia, analiza a orbitat în jurul explicării modului în care a ajuns de la a fi lider de seamă
al Partidului Comunist, cu funcție înaltă în aparatul de stat, la a fi președinte al unei noi Federații Ruse declarată democrată. Factorii identificați care au contribuit la victoria înregistrată de fostul
comunist Elțin au fost numeroși: a) autoprezentarea sa în contrast permanent cu ceilalți (inclusiv
cu liderii comuniști din perioada comunistă); b) autoportretul conturat de lider puternic, capabil,
cu experie nță, dar și de victimă a unui sistem opresiv, incorect și incompatibil cu ceea ce merita
de fapt poporul și statul rus; c) de profitarea de pe urma revoluției comportamentale
59 apărută în
spațiul rus la sfârșitul anilor ’80; și d) apelul la elemente identit are de bază, seculare, permanente
ale poporului rus. Analiza urmărește și modul în care politicianul a mizat pe elementele
fundamentale identitare și pe instrumentalizarea crizei plurivalente prin care treceau rușii și le -a
transformat în arme politice pen tru atingerea scopurilor politice.
Partea a doua a capitolului prezintă aceleași considerente – parcurs politic, rațiuni care au
dus la succesul în alegeri – însă aplicate, desigur, situației lui Bill Clinton. În cazul liderului
american, analiza urmăreșt e modul aparent surprinzător în care guvernatorul de Arkansas a reușit
să-l învingă pe președintele în exercițiu, George Bush în ciuda atacurilor fără precedent atât la
adresa persoanei, cât a politicianului Clinton. Argumentele gravitează în jurul princip alului
instrument folosit de politicianul american în campania sa electorală: excepționalismul american, identitatea specială a poporului american și elementele sale fundamentale. Importantă în victoria lui Clinton, pe lângă tehnicile de contrast și individualizare folosite și pe lângă evoluția
publicului american către diferențierea între atacuri veridice și cele „rău -intenționate”
60, a fost
instrumentalizarea identității și elementelor identitare, inclusiv a valorilor și principiilor
americane, și prezentarea lor „sub asediu”, făcând apel la latura personală, sensibilă a electoratului american. Astfel, capitolul prezintă modul în car e publicul american a reacționat în

59 Robert Legvold, „The Revolution in Soviet Foreign Policy”, în Foreign Affairs, America an the World 1988/1989 ,
vol. 68, nr. 1, 1989, p. 83.
60 Dhavan V. Shah et al., „News Framing and Cueing of Issue Regimes: Explaining Clinton’s Public Approval in
spite of Scandal”, în T he Public Opinion Quarterly , vol. 66, nr.3, autumn 2002, p. 345.

34
momentul în care a perceput, sau i -a fost impusă, percepția elementelor identitare fundamentale
ca fiind în pericol sau nerespectate în totalitate.
Capitolul al treilea al lucrării, „Identitate, leadership, mesianism. Me sajele prezidențiale
și substraturile lor – 1992- 1997” urmărește prezentarea în oglindă a principalelor idei transmise
de cei doi lideri, Elțin și Clinton, pliate pe cele patru niveluri identitare: personală, de tip, de rol
și colectivă. Urmând tiparul stabilit de capitolele precedente, prima parte se concentrează asupra discursului lui Elțin și a modului în care nivelurile identitare și ideile conexe au fost reflectate în
retorica sa. Analiza urmărește reliefarea efortului accentuat pe care liderul rus a t rebuit să îl
depună în contextul unei crize plurivalente în spațiul politic, economic, social, cultural, identitar
rus. În plus, a fost reliefat modul în care președintele a îndreptat retorica spre reafirmarea
elementelor primordiale, ancestrale, permanent e ale identității rusești, în ciuda perioadei
comuniste care, spunea Elțin, prin acțiunile sale atentase la excepționalismul rus și adusese grave atingeri acestui statut atât intern, dar mai ales extern (afectarea percepției statutul rus ca lider la nivel mondial).
Rezultatele cercetării au fost folosite pentru a argumenta că principala sursă de angoasă
și de tensiuni interne și externe din anii ’90, cu extindere până în prezent, este constituită de o discrepanță copleșitoare între autopercepția rusă și percepția statului rus la nivel mondial. Dacă
discursul lui Elțin crează imaginea unui stat excepțional, cu popor excepțional, care în ciuda sacrificiilor și greutăților a reușit în permanență să răzbească, deci se dovediseră merituos de a
ocupa un statut sp ecial la nivel internațional, tot acesta este dovada unei dezamăgiri profunde
determinate de reacții la nivel internațional neconcordante cu propria percepție. De aici,
adoptarea tonului critic, paternalist specific discursului rusesc în toate etapele de e xistență ale
statului rus, dar și postularea în poziția de victimă a unui sistem internațional care nu se baza, de
fapt, pe principiile pe care le promova.
Cea de- a doua parte a capitolului prezintă, în oglindă, discursul lui Clinton și modul în
care care nivelurile identitare și ideile conexe au fost reflectate în retorica sa. Analiza reliefează
entuziasmul produs de căderea comunismului și de adoptarea de către cea mai mare parte a
planetei a sistemului al cărui lider se dorea și postula președintele american. Clinton a prezentat
noile tendințe și procese ca pe niște oportunități de care americanii, tocmai datorită excepționalismului specific, al calibrului valorilor și principiilor universale apărate timp de
secole de americani, nu aveau cum să nu profite, mai ales ținând cont de faptul că tot datorită

35
excepționalismului menționat aveau o responsabilitate specială în a coordona noile democrații pe
calea stabilității și a păcii democratice. Analiza urmărește să arate cum principala preocupare a
retoricii lui Clinton este de a afirma și întări leadershipul american la nivel mondial, dar și
superioritatea și întâietatea poporului american. În aceste condiții, C linton argumenta că
americanii trebuie să fie în primul rând puternici, uniți acasă (pe plan intern, din punct de vedere
economic, social, politic, deci să își îndeplinească misiunea acasă – „American dream”,
bunăstarea specială aferentă unui popor special ) pentru a -și putea duce misiunea la nivel
internațional (de a promova și apăra principiile și valorile universale și de a conduce sistemul
creat pe baza acestora) 61. În plus, capitolul dorește să arate și cum poziția și ideile transmise de
președintele am erican, rolul de lider asumat, provin dintr -o congruență aproape perfectă între
autopercepție și percepția SUA la nivel mondial în perioada analizată.
Concluziile sintetizează argumentele și reliefează limitările lucrării de față. Descoperirile
cercetării sunt prezentate sub forma unor argumente duale, care compară și contrastează
elementele prezentate în oglindă regăsibile în discursurile celor doi președinți. În plus,
concluziile urmăresc să explice atât de ce perioada anilor ’90 (cu precădere prima part e a
deceniului) este considerată cea mai productivă perioadă a relațiilor ruso -americane, dar și de ce
în a doua parte a deceniului vechea dinamică a reieșit la suprafață, dezvoltând relații de tipul celor din prezent.

61„The President‘s News Conference”, 21 octombrie 1994, în Public Papers of the Presidents of the United States:
William J. Clinton (1994, Book II), Office of the Federal Register, National Ar chives and Records Administration, ,
p. 1823.

36

Capitolul 1. Originile și caracteristicile mesianismului rus și ale
mesianismului american

1.1. Destinul mesianic al Rusiei

„Noi suntem ruși. Dumnezeu e cu noi!”
62
Destinul deosebit al poporului rus a fost reliefat din cele mai vechi timpuri, mentalul
colectiv rus fiind marcat în permanență de ideea de măreție, de unicitate și de predestinare. Deși controversată și extrem de dezbătută, identitatea rusă înglobează o s erie de elemente constitutive
care reprezintă o dovadă în sine a caracterului special pe care liderii ruși l -au perceput pentru
poporul lor și prin care și -au legitimat mesianismul și leadership -ul în spațiul imperial rus și nu
numai. O primă sursă a motivării excepționalismului a fost expunerea modului aparte în care s -a
construit ideea de popor rus. Ceea ce a prevalat în mentalul colectiv și mai ales în politica internă
nu a fost apartenența la o etnie comună, adică la categoria russkii , ci apartenența l a rossiiskii
63, la
acel grup care reunea toți locuitorii teritoriului rus. Deci rus era cel care se năștea pe teritoriul rus
și care vorbea limba rusă; a fi de etnie rusă rămânea pe o poziție secundară64. În plus, imensitatea
teritorială, expansiunea permane ntă a determinat crearea unei societăți de frontieră65, în care au

62 Aleksandr Vasilievici Suvorov, „Mî – russkie. S nami Bog!”, 1799, în Istoriia.rf,
(http://histrf.ru/lichnosti/speeches/card/my -russkiie -s-nami -bogh ).
63 Lionel Ponsard, op.cit. , p. 19.
64 Această gândire persistă chiar și în prezent, majoritatea rușilor considerând că a vorbi limba rusă este cea mai
importantă caracteristică a unui rus adevărat, în timp ce a avea etnie rusă este mai puțin importantă. Vezi Russian
Public Opinion 2012-2013, Levada Analytical Center, Moscova, 2013, p. 18.
65 Joseph Wieczynski, „ The Frontier in Early Russian History”, în Russian Review , vol. 31., nr. 2, April 1972, p.
112.

37
domnit mobilitatea, spiritul colectiv și o loialitate ridicată față de pământ. Acesta este, în fapt,
motivul pentru care rușii sunt atât de atașați de pământul pe care îl consideră ca aparți nând
marelui imperiu rus. De aici și uriașul impact psihologic resimțit de ruși în momentul destrămării
Uniunii Sovietice66.
Una dintre principalele forțe motrice care a oferit atât unitate identității ruse în primele
secole ale existenței statului, dar și caracterul pregnant mesianic, a fost ortodoxia. Ortodoxia rusă
nu a fost privită ca o doctrină religioasă, ca o alternativă la doctrinele vestice, ci mai degrabă ca un mod de viață, un element de unitate care nu s -a dezintegrat în timp și a reușit să coag uleze
comunitatea. Credința a fost cea care a dat naștere sentimentului solidarității, al comunității
(sobornost) , care a permis Rusiei să își mențină intactă puritatea și unitatea ființei sale interioare,
ortodoxia fiind o „marcă”
67 a rușilor. Relevant în acest sens este faptul că până la începutul
secolului XX, țăranii nu se autodefineau în termeni etnici, ci religioși, spunând despre ei că erau pravoslavnîi
68. Ba mai mult, rușii, mai ales reprezentanții școlii slavofile, au ajuns să spună că
până și Nietzs che lua partea ortodoxiei, critica sa fiind de fapt îndreptată către catolicismul și
protestantismul vestic și că übermenschen- ul de care vorbea el era un „supraom creștin”, deci un
creștin adevărat, adică un ortodox.69 Această perspectivă a poporului apărător al adevăratei
credințe, a adevăratelor principii și valori, datează încă din secolului al XVI -lea, mesajele
călugărului Filofei fiind edificatoare în acest sens: „Toate regatele creștine și -au găsit sfârșitul și
s-au adunat într -un regat unit al suveranului nostru, așa cum au spus cărțile profetice. […] Două
Rome au căzut, însă cea de- a treia stă în picioare, iar cea de- a patra nu va exista niciodată.
Imperiul creștin nu va cădea niciodată.”70.
Credința populară a fost dublată, sau, mai bine spus, sugerată și întărită, de însăși
autoritatea centrală, de către liderul suprem al Rusiei Imperiale – Țarul. Un astfel de stat măreț nu
putea exista fără un conducător care să se ridice la înălțimea unei astfel de misiuni d ivine, care să
fie privit ca atare de popor și, mai ales, de reprezentanții bisericii. Așadar, acest lider ales să

66 Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de șah, ed. Univers Enciclopedic, tradus de Ionescu Aureliana, București,
2000, p.104.
67 Georges Nivat, La pas prin noua Rusie, ed. Compania, București, 2004, p. 191.
68 Robert C. Tucker, Political Culture and Leadership in Soviet Russia , ed. W. W. Norton, New York, 1987, p. 117.
În rusă, pravîi înseamnă „drept”, „adevărat”, iar slavnîi „ glorios”, „slăvit” (cu alte cuvinte, religia adevărată).
69 Boris Gorys, „ Russia and the West: The Quest for Russian National Identity”, în Studies in Soviet Thought , vol.
43., nr. 3, May 2002, p. 194.
70Filofei, „Poslanie starța Filofeia”, în Instituta Russkoi Literaturî (Pușkinskogo Doma)RAN,
(http://lib.pushkinskijdom.ru/Default.aspx?tabid=5105 ).

38
conducă „de atotputernica și măreața mână a lui Dumnezeu”, avea de jucat mărețul rol al
singurului „adevărat conducător creștin de pe pământ”.71 Autocrația, conducerea autoritară care
presupune existența unui centru de putere inviolabil, mai presus de toate luptele politice și toate
instituțiile, a oferit instanța capabilă să pună în mișcare forța acestei credințe adevărate, instanță
care a dat contur și sens mesianismului rus. Relevantă în acest sens este semnificația aparte a
contractului social din spațiul rus: cetățenii nu stabileau o relație cu statul, ci cu puterea monarhică, cu țarul, considerat a fi reprezentatul lui Dumnezeu pe pământ, u n „tată” pentru
supușii săi ( Batiușka Țar).
72 Țarul avea rolul special de a- i „alina pe cei care plâng și se vaită zi
și noapte” și de a- i proteja „pe nevinovați de persecutorii lor”73, atribuțiile sale fiind aproape
personale, familiale pentru supușii ruși.
Poziția importantă a conducătorului în statul rus a fost stabilită, pe lângă textele
religioase, și în textele oficiale, în puținele culegeri de legi create de -a lungul timpului în statul
țarist. Sobornoe Ulojenie , codul de legi promulgat în 1649, surpri ndea superioritatea liderului
rus: Autocratul „tuturor Rusiilor” avea domnia „protejată de Dumnezeu”74 și se bucura de „pace
eternă”75, la acea dată în persoana Țarului Alexei Mihailovici. În strânsă colaborare cu „tatăl său
spiritual”, Patriarhul Moscovei și cu întregul ”Sobor sfânt”76, Țarul stabilea o serie de legi și
reguli referitoare la modul de funcționare al statului, cu precădere la modul în care supușii săi ar
fi trebuit să se comporte față de cele mai importante două autorități: Autocratul și Biser ica. Prin
urmare, cele mai înalte ofense care puteau fi aduse în interiorul statului erau cele îndreptate
împotriva clericilor și a Țarului, pedepsele fiind serioase. De exemplu, blasfemia se pedepsea cu
executarea prin ardere77, l a f e l c a ș i o r i c e c o m p l o t sau faptă rea serioasă plănuită sau făcută
împotriva Autocratului78. Legile secolului al XVII îi învățau, astfel, pe cetățenii ruși să fie
obedienți și să manifesteze un mare respect pentru lideri, „fiind potrivit pentru creștinii ortodocși
(pravoslavnîi) să stea în Biserica lui Dumnezeu cu frică, și să nu contempleze la chestiuni
lumești”79.

71 Ibidem.
72 Lionel Ponsard, op.cit. , p. 50.
73 Filofei, op.cit.
74„Sobornoe Ulojenie 1649 goda”, 1649 (preambul), în Istoriceskii Facultet Moskovskogo Gosudarstvennogo
Universiteta, (http://www.hist.msu.ru/ER/Etext/1649/whole.htm#3 ).
75 Idem, Glava 7 (Capitolul 7).
76 Idem, Preambul.
77 Glava 1 . Primul capitol se referă prin exclusivitate la greșelile făcute împotriva Bisericii.
78 Glava 2.
79 Glava 1.

39
Acest mod de a privi autoritatea centrală a rămas adânc înrădăcinat în cultura politică și
mentalul colectiv rus și a fost propagat de -a lungul istoriei țariste. Chiar și Constituția din 1906,
deși este primul document prin care Țarul accepta să își împartă din putere cu un Parlament
(Dumă), ca urmare a revoluției sângeroase din 190580, statua aceeași descriere a liderului
statului: „Împăratul Tuturor Rusiilor deține Pute rea Suverană Supremă. Supunerea în fața
autorității Sale, nu doar de frică, ci și cu bună -credință, este ordonată de Însuși Dumnezeu.”81. În
plus, deși Nicolae al II -lea, Țarul Rusiei de la acea vreme, a acceptat cedarea unei părți de putere,
liderul și- a păstrat prerogative cheie precum inițiativa „în toate chestiunile legislative”,
coordonarea politicii externe și poziția de Comandant Suprem al armatei și flotei rusești82.
Imaginea liderului puternic, dată de puterea sa nemărginită, dar mai ales de legătur a
specială cu providența, are o semnificație aparte în cultura politică rusă: el, Țarul, era cel ales să ducă mesajul Rusiei în lume, mesaj de proveniență divină, de aceea atât liderul, cât și întreaga
Rusie trebuiau respectați de poporul rus, dar și de re stul lumii. Prin extensie, statutul superior al
liderului rus se răsfrângea asupra întregului stat rus. Importanța și superioritatea liderului a reușit să se transmită până în prezent, conducătorul statului rus fiind privit ca cea mai importantă
persoană î n stat
83, iar rușii, într -o proporție covârșitoare, declară că sunt mândri și foarte mândri
că sunt ruși84.
Conștienți de poziția importantă a sinelui și a statului pe care îl conduceau, țarii ruși au
avut grijă să declare și să readucă aminte în permanență poporului rus, popoarelor pe care le -au
inclus treptat în granițele statului, dar și întregii lumi, de particularitatea și rolul deosebit al
Rusiei. În perioada Țaratului Rus ( Țarstvo Russkoe , 1547- 1721) și a Imperiului Rus ( Rossiiskaia
Imperii , 1721- 1917) , mesianismul rus a avut o tentă în principal religioasă, evoluând spre finalul
perioadei către o tentă civilizatoare și paternalistă, sub umbrela inspirației unice, de natură
divină. Pornind de la ideea că rușii sunt cunoscătorii adevăratei credinței ( pravoslavnîi ) și că
puterea Țarilor era dată de Însuși Dumnezeu, liderii Rusiei au transmis lumii întregi un mesaj
purtător de principii universale, naturale, izvorâte fiind de la divinitate.

80 Vezi Abraham Ascher, The Revolution of 1905. A Short History , Stanford University Press, Stanford, 2004.
81 „Vîsociaișe utverjdennîe Osnovnîe gosudarstvennîe zakonî” , 23 aprilie 1906, art.4, în Istoriceskii Facultet
Moskovskogo Gosudarstvennogo Universiteta, ( http://www.hist.msu.ru/ER/Etext/apr1906.htm ).
82 Ibidem , cap.1.
83 Levada Analytical Center, Russian Public Opinion 2012-2013, Moscow, 2013, p. 10.
84 Ibidem, p. 18.

40
Ivan al IV -lea, „cel Groaznic”, primul „Țar al Tuturor Rusiilor”85, în corespondența cu
Andrei Kurbski, a făcut clară poziția specială a conducătorului rus și, prin extensie, a statului rus
aflat în plină expansiune, asigurând transmiterea mesajului mesianic într -un vast teritoriu. Astfel,
mustrându- l pe Kurbski, care înd răznise să îi conteste autoritatea, Ivan i -a amintit de „milostenia
nemărginită” pe care Dumnezeu „a rasfrânt -o asupra noastră”, reliefând astfel statutul special al
rușilor. Acțiunile lui Kurbski erau considerate a fi împotriva lui Dumnezeu, și asta pentr u că el
lupta împotriva „oamenilor lui Dumnezeu”, adică a rușilor și a lupta împotriva lor înseamnă a
„distruge bisericile”, a „călca icoanele în picioare” și a „omorî creștini”. Pentru a- și întări și
legitima argumentele, Țarul rus a oferit dovezi din tex te religioase, pilde ale unor personaje
importante ale religiei creștine, precum Apostolul Petru, spunând că cine rezistă în fața autorității
date de Dumnezeu, adică a Țarului, „se opune lui Dumnezeu”, iar „acesta este cel mai mare
păcat”.86 Se poate obser va astfel puternica tentă mesianică religioasă a aceastei perioade.
Numeroasele lupte duse de ruși pentru extinderea Țaratului au permis propagarea și
întărirea mesajului mesianic rus. Curajul deosebit al poporului, al soldaților săi, a fost intensificat
în permanență de mesajele țarilor, care au mizat de -a lungul secolelor pe credința că rușii sunt un
popor ales, puterea lor fiind dată de providență. Un exemplu relevant de discurs susținut înaintea unei bătălii importante este cel al lui Petru I înaintea B ătăliei de la Poltava, parte a Marelui
Război al Nordului
87. Urmând tiparul setat de țarii precedenți, de gândirea mesianică specifică
rusească, Petru și -a încurajat soldații, remintindu -le scopul nobil pentru care ei luptau: „pentru
Patrie, pentru credința noastră cea dreaptă și pentru biserică”. Ba mai mult, a scos în evidență
măreția armatei ruse, spunând că deși „dușmanii sunt invincibili”, războinicii ruși reușiseră să îi învingă și cu alte ocazii. Țarul era de părere că victoria era asigurată atât timp cât soldații ruși
țineau în fața ochilor „adevărul[..], iar Dumnezeu va lupta pentru voi”. Drept recompensă, „Rusia
va trăi numai în fericire și glorie, pentru bunăstarea voastră”.
88
Odată cu crearea Imperiului Rus, cu extinderea considerabilă a teritoriul ui său și
stabilirea unui rol important pe scena mondială, și armatei ruse i -a fost reliefat rolul important în

85 Pentru descrierea conflictului, vezi Robert Payne, Nikita Romanoff, Ivan the Terrible, Copper Square Press, New
York, 2002.
86 Ivan IV Groznîi, „Pervoe Poslanie Ivana Groznogo Kurbskomu”, 1573, în Istoriia.rf,
(http://histrf.ru/lichnosti/speeches/card/i -razvie -tvoi-zlobiesnyi -sobachii -umysiel-izmienit- nie-pokhozh -na-zloie –
nieistovstvo-iroda ).
87 Vezi Robert I. Fr ost, The Northern Wars 1558-1721, Routledge, New York, 2000, pp. 263- 300.
88 Petr I, Reci Petra I nakanune Poltavskoi Bitvî , 1709, în Istoriia.rf, (http://histr f.ru/lichnosti/speeches/card/riech –
pietra -i-nakanunie -poltavskoi -bitvy ).

41
propagarea mesajului mesianic. Liderii ruși s -au asigurat că pregătirea și educarea personalului
militar se făcea în același spirit. Astfel, sol daților le era comandat să asculte de „Țarul și
Autocratul tuturor rușilor și al altora, și al altora, și al altora”89, să citească manualul militar cel
puțin odată pe săptămână și să țină în minte faptul că divinitatea veghea asupra lor.90 O pregătire
în ac est spirit a personalului militar era explicabilă ținând cont de tendința expansionistă rusă și
de rolul deosebit jucat de armată într -un astfel de demers, cu precădere contactul pe care liderii
militari îl aveau cu localnicii noilor teritorii cucerite, pr ilej pentru transmiterea unui mesaj
mesianic.
Crearea imperiului a dus și la o amplificare a grijii Țarilor față de mesajele transmise
diferitelor popoare incluse în granițele statului rus. Chiar și, sau mai ales, în situații tensionate, în
contextul unor revolte, lupte de eliberare sau noi cuceriri, țarii au subliniat cine deținea puterea
și, mai mult decât atât, cât de benefică era deținerea puterii de către Patria Mamă, Rusia. Secolul XIX a fost martorul adăugării unor noi caracteristici mesajelor purta te de liderii ruși. Așadar, pe
lângă puternica tentă religioasă ce continuă să fie promovată – rușii cunoșteau religia adevărată,
iar Țarul era alesul divinității – mesajul rus a căpătat și o importantă tentă civilizatoare și
paternală (pe același model pr omovat în interiorul statului rus – Țarul, Batiușka Țar ), dusă până
la o nuanță paternalistă, pentru evidențierea superiorității ruse. De exemplu, pentru a evidenția aspectele benefice ale noii stăpâniri ruse în Finlanda, Țarul Alexandru I a profitat de ocazia deschiderii Dietei de la Porvoo pentru a susține un discurs presărat cu ideile mesianice ruse.
Pornind de la ideea de bază, cea religioasă – „Voința Providenței a vrut ca eu să conduc oameni
b u n i ș i o n e ș t i ” , A l e x a n d r u I s -a asigurat că le transmite n oilor supuși „grijile mele pentru
bunăstarea țării voastre”, promițându -le finlandezilor că va ține cont de ceea ce ei își doreau, va
veghea întotdeauna asupra lor dar le va dicta direcția pe care trebuie să o urmeze, adică
„principiile mele, cele care dau un sentiment de dragoste și afecțiune” precum „dragostea de țară,
dragostea de ordine și armonie nestăvilită între semenii voștri”
91. Se poate observa maniera
subtilă prin care Țarul le prezenta finlandezilor tiparul de comportament dorit, care era mai mul t
decât o așteptare a guvernului imperialist față de noul teritoriul cucerit; era vorba despre tiparul de comportament considerat de ruși a fi cel corect, cel care ar trebui urmat de întreaga lume,

89 Expresia sugerează multitudinea de grupuri etnice și zone geografice deținute de Rusia. La acea dată, teritoriul rus
se întindea de la Riga și Kiev în vest, până la peninsula Kamcha tka în est.
90 Voennîi Ustav 1716 goda, 1716, ( http://adjudant.ru/regulations/1716-00.htm ).
91 Aleksandr I, „Reci Imperatora Aleksandra I, skazannaia v zdanii Borgosskoi Gimnazii pri otkrîtii Seima”, 16 (28)
Martie, 1809, în Istoriia.rf, (http://histrf.ru/lichno sti/speeches/card/riech -alieksandra -i-o-finliandii ).

42
bazat pe sentimente oneste și principii universale, care v or aduce asupra lor „binecuvântarea
Cerurilor” pentru „a vă ghida și a vă lumina acțiunile”92. Rusia a fost prezentată nu doar ca statul
cu rol special ales de divinitate, dar și ca statul care avea capacitatea de a veghea cu bună-
credință, cu „grijă părint ească constantă” la „fericirea și prosperitatea” „oamenilor buni și onești”
pe care se îngrijea să îi ghideze, respectându -le, în același timp, libertatea religioasă și
prezervarea tradițiilor93.
Un alt aspect important întărit prin mesajul mesianic rus în secolul al XIX -lea a fost ideea
că poporul rus, popor ales, cu rol special, a trebuit să facă față unei multitudini de greutăți, care
nu au făcut decât să dovedească și să intensifice curajul poporului rus. Invazia lui Napoleon din 1812, cunoscută în me ntalul colectiv și istoriografia ruse drept „Războiul Patriotic din 1812”
(Otecestvennaia Voina 1812 goda), a constituit un prilej de încercare, dar mai ales, de dovedire a
capacităților speciale ale statului și poporului ruse, de aici și denumirea de „răz boi patriotic”.
Alexandru I, în Manifestul său Suprem asupra invaziei lui Napoleon, a scos în evidență toate aceste aspecte. Acuzând „dușmanul” de îndrăzneala de a încerca să „zdruncine calmul acestui Mare Stat” și să îi „distrugă gloria și prosperitatea”, Împăratul rus a invocat divinitatea să vină,
ca de obicei, în sprijinul rușilor și i -a cerut să „calce în picioare pe dușmani” și pe cei care mai
rămân să „îi alunge de pe fața pământului”
94. Deși era conștient de forța considerabilă a
francezilor, Alexand ru era încrezător că nimeni nu putea sta în fața „subiecților mei fideli”, a
„adevăraților fii ai Rusiei” ( vernîe sînovia Rossii – expresie repetată des în discursul său) și a
„armatei mele curajoase”, pentru că era convins că toți se vor uni și vor lupta împreună95. Tot
aceasta a fost ocazia când Țarul a suprins într -un tablou explicit structura specială a societății
ruse și modul în care diferitele straturi conlucrau pentru un scop ultim comun: „Nobilă nobilime! tu ai fost mereu salvatoarea Patriei noastre! Sfânt Si n od și cl eri ci ! Voi , cu rugăci unil e v oastre
calde, ați adus grația asupra Rusiei; Popor rus! Cei mai bravi descendenți ai slavilor! Voi v -ați
rupt în mod repetat dinții în lei și tigri; voi conectați tot: cu crucea în inimă și cu arma în mâini,

92 Ibidem.
93 Idem, „Manifest 23 -go Marta 1809, obnarodovannîi v Țerkviah Finliandii”, 23 martie (4 aprilie) 1809, în
Istoriia.rf, (http://histrf.ru/lichnosti/speeches/card/riech -alieksandra -i-o-finliandii ).
94 Idem, „Vîsociaișii Manifest Aleksandra I o vtorjenii Napoleona”, 6 iulie 1812, în Istoriia.rf,
(http://histrf.ru/lichnosti/speeches/card/so -kriestom -v-sierdtsie -i-s-oruzhiiem -v-rukakh ).
95 Ibidem.

43
nicio forță umană nu vă poate învinge.”96 Viziunea că poporul rus era unul ales, particular,
protejat de divinitate, este clară în imaginea creată de Țarul Alexandru I.
Tot campania lui Napoleon din 1812 a fost prilej de reafirmare a invincibilității armate i
r u s e , ș i , p r i n e x t e n s i e , a p o p o r u l u i r u s . F e l d m a r e ș a l u l M . I . K u t u z o v a p r o f i t a t ș i e l d e a c e a s t ă
ocazie atât să ilustreze gravele erori ale francezilor ce au dus la o stare deplorabilă a trupelor la
intrarea în Moscova și la pierderea „fără luptă” a multe mii de soldați, cât și să suprindă modul în
care tot poporul rus a luptat pentru „buna Patrie”.97 Pe aceeași linie ca Țarul, și Kutuzov a fost de
părere că după ce imperiul avea să scăpe de dușmani, „Rusia va fi fericită” și se va așterne „pace
durabilă”, iar Dumnezeu îi va ajuta în continuare.98 Este interesant modul în care această invazie
a fost privită, atât de liderul statului, cât și de cei ai armatei: invazia lui Napoleon era o
„îndrăzneală”, care trebuia pedepsită.
Tot Napoleon a fost cel care a ant renat armata rusă și în alte zone ale Europei. Un
personaj remarcabil al perioadei este Generalissimul Aleksandr V. Suvorov care, pe lângă demonstrarea capacităților sale în planificare și strategie militară, a purtat cu sine în timpul campaniilor din It alia și Elveția mesajul mesianic rus, considerând că „natura a făcut ca numai
una să fie Rusia, iar ea nu are competiție!” și că „noi suntem ruși, putem trece peste orice!”
99. Ba
mai mult, acest reprezentant al armatei ruse a surprins și superioritatea ruș ilor și statutul lor
special în lume: „cele mai mari fapte ne vor aparține, ceva ce nu s -a mai văzut în lume” 100 și asta
pentru că „Dumnezeu e cu noi!”101.
Tumultosul secol XIX avea să mai pună la încercare Imperiul rus și cu alte evenimente,
însă fiecare dintre acestea a reprezentat pentru liderii ruși o nouă ocazie de a scoate în evidență superioritatea viziunii rusești, și, prin extensie, diferențierea faț ă de alte modele considerate a fi
problematice. Tensiunile cauzate de răscoala poloneză din 1831 l -au determinat pe Țarul Nicolae
I să viziteze Varșovia patru ani mai târziu și să transmită personal polonezilor poziția oficială a Rusiei față de această acț iune, considerată și ea a fi o îndrăzneală. Discursul Țarului a fost,
practic, o mustrare a poporului polonez, Nicolae adoptând atitudinea specifică superioară.

96 Ibidem.
97 Mihail Kutuzov, „Prikaz M.I.Kutuzov po armii am ob osvobojdenii Moskvî ot napoleonovskih voisk”, 19
octombrie 1812, în Istoriia.rf, (http://histrf.ru/lichnosti/speeches/card/rossiia -budiet -nami -dovol -na).
98 Ibidem.
99 Vezi Petr Usov, Istoriia Suvorova, Tipografiia M.O. Volf, Sankt Petersburg, 1900, Glava X, „Voina v Italii” și
Glava XI – „Voina v Șveițarii”, pp. 40 -48.
100 Ibidem.
101 Aleksandr Vasilievici Suvorov, op.cit.

44
Polonezii au fost certați că l -au mințit și s -au revoltat, și asta în condițiile în care tatăl său,
Împăratul Alexandru I, „a făcut pentru voi mai multe decât ar fi trebuit să facă”, „v -a
binecuvântat din plin” și „v -a făcut națiune prosperă și fericită”.102 Observăm atitudinea
personală și apelul la sentimente aproape familiale, ceea ce indică modul special în care Țarul se
raporta la supușii săi. Nicolae a continuat mustrarea, punând puterea țaristă în contrast cu
atitudinea polonezilor: deși aceștia s -au dovedit a fi neloiali, „vedeți că vă vorbesc calm; eu nu
sunt răzbunător” 103, chiar dacă realitat ea istorică a demonstrat că polonezii nu au fost scutiți de
pedepse.104 De asemenea, Țarul a prezentat cele două alternative pe care polonezii le aveau – una
corectă, aducătoare de pace și alta incorectă, neloială: „fie persistați în visul vostru la o Poloni e
independentă, fie trăiți în pace, ca subiecți loiali guvernării mele”. Visul Poloniei independente era o himeră, care nu avea decât să le aducă nefericire, în contrast cu onoarea de a face parte din
Imperiul Rus, care nu era altceva decât „o adevărată fericire”, sfătuindu -i să asculte și să își
respecte datoriile, pentru că „grija mea paternală se va răsfrânge asupra voastră și, în ciuda a ceea
ce s-a întâmplat, guvernarea mea va veghea mereu asupra binelui vostru”
105. Observăm cum
Țarul a reliefat statutul special pe care Polonia îl avea prin însăși apartenența la Rusia care, în
ciuda tuturor problemelor Europei, „rămâne puternică și inviolabilă”106, cunoscând calea către
pace și bunăstarea oamenilor. Nicolae conturează identitatea mesianică rusă prin contras tul cu
Europa problematică și prin evidențierea viziunii universale pe care Rusia o dezvoltase, ghidată fiind de divinitate.
Grija paternală și paternalistă față de supușii lor, ca și caracteristică derivată din ideile
mesianice rusești, a continuat să fi e transmisă și de următorii Țari, care, prin demersurile lor, au
urmărit să arate mereu că tot ceea ce făceau era un rezultat al ghidării divine și al dorinței de a aduce bine tuturor popoarelor și structurilor sociale aflate sub coordonarea țaristă. Desfi ințarea
iobăgiei în 1861 săvârșită de Țarul Alexandru al II -lea a fost un astfel de demers. Fiind destinul
lui să elimine iobăgia, rațiunea care a stat la baza acestei acțiuni a fost de a „îmbunătăți viața

102 Nikolai I, „Reci Nikolaia I pered deputației go roda Varșavî”, 10 octombrie 1835, în Istoriia.rf,
(http://histrf.ru/lichnosti/speeches/card/prinadliezhat- rossii -iest-istinnoie -schast -ie).
103 Ibidem.
104 Regatul Poloniei și-a pierdut autonomia cu această ocazia și a fost împărțit în provincii, Constituția de care se
bucura a fost anulată, iar Universitățile din Varșovia și Vilnius au fost închise.
105 Nikolai I, op.cit .
106 Ibidem.

45
țăranilor”, o rațiune, desigur, nobilă, în care su nt implicați „oameni buni”.107 Deși era considerată
a fi muncă grea, Țarul a argumentat că Rusia a putut găsi o cale proprie, mai eficientă, pentru a
evita problemele derivate din acest proces și care existau, de exemplu, în Austria, acolo unde
„populația es te plină de resentimente” pentru că procesul a fost forțat. Evident, pe lângă
contrastul cu alte țări, prin care Rusia era prezentată într -o manieră favorabilă, vegherea
divinității nu lipsea nici în acel moment, Alexandru al II -lea exprimându -și credința că
„Dumnezeu nu ne va lăsa și ne va binecuvânta pentru a termina munca noastră pentru prosperitatea viitoare a Patriei noastre”
108.
Cel din urmă Țar al Rusiei avea să încheie lunga istorie a țarismului purtând același
mesaj ca și predecesorii săi. Încă din primul mesaj către supușii săi, Nicolae al II -lea a făcut apel
la divinitatea care a fost atât de darnică față de poporul și statul rus, cerându -i să îl ajute și pe el,
ca și pe tatăl său, să ducă Patria mai departe pe „calea sa strălucitoare și radiantă s pecifică”109.
Atitudinea paternală și paternalistă a conducătorului acestui „popor ales”, cu un destin
„strălucitor” a reprezentat arma pe care Nicolae al II -lea a încercat să mizeze în diversele
momente de tensiune socială, politică și militară care i -au ma rcat domnia. Revoluția din 1905 a
constituit un prilej pentru reliefarea acestei atitudini. Țarul a mustrat pe cei care s -au revoltat în
ianuarie 1905, numindu- i „trădători și dușmani ai țării”, însă a declarat că este capabil să „îi ierte
pentru vina lor” dacă vor continua să îi fie loiali și să se întoarcă la „munca lor pașnică”. Numai
acesta era modul în care providența putea continua să le fie alături, după cum a insistat liderul110.
Nicolae credea cu tărie în continuarea tradiției rusești în toate aspect ele sale, și mai ales în ceea
ce privea contractul special între Țar și popor, spunând că tocmai această relație deosebită stă la baza „originilor distinctive rusești”
111. Chiar și în momentul fatidic pentru dinastia Romanov și
întregul sistem țarist rus al abdicării forțate a lui Nicolae al II -lea, acesta a continuat să
promoveze învătățurile seculare mesianice. Pentru ultimul Țar rus, acțiunile care au dus la abdicarea sa, flancate de momentele dificile ale Marelui Război, erau „o nouă încercare grea” la

107 Aleksandr II, „Reci Aleksan dra II v Gosudarstvennom Sovete”, 28 ianuarie 1861, în Istoriia.rf,
(http://histrf.ru /lichnosti/speeches/card/kriepostnoie -pravo -ustanovlieno -samodierzhavnoiu -vlastiiu -i-tol-ko-
samodierzhavnaia -vlast -mozhiet -unichtozhit -iegho ).
108 Ibidem.
109 „Nicholas II: the first public speech”, în Government Gazette , nr. 239, 1894, ( http://imperor.net/en/the -russian –
monarchy/nicholas -ii-first -public -speech/ ).
110 „Reci Imperatora Nikolaia II k deputații rabocih”, în Vedomosti Spb. Gradonacialstva , no. 16, 20 ianuarie 1905.
111 „Manifest ob otrecenii imperatora Nikolaia II ot prestola”, 2 martie 1917, în First World War Platform,
(http://www.firstworldwar.com/source/graphics/nicholas_abdication.jpg ).

46
care Rusia era supusă de divinitate, dar din care Patria avea să iasă la fel de victorioasă ca de
obicei, datorită „armatei eroice” și „glorioase”. 112 Actul abdicării a fost văzut ca un gest sacru
făcut pentru binele Rusii, fiind exprimată încrederea că „fi ii loiali ai Patriei își vor îndeplini
datoria sacră” și se vor supune noului Țar113 care, cu ajutorul poporului, „va ghida Imperiul Rus
pe drumul victoriei, bunăstării și gloriei”.114 Ultimul Țar nu s -a dezis de mesajul strămoșilor săi:
perioada țaristă a dezvoltat, întărit și promovat ideea că Rusia era un stat special, cu inspirație
specială – de origine divină, cunoscând credința adevărată ( pravoslavnîi) și cu rol special pe
scena internațională, în contrast cu problemele pe care trebuiau să le înfrunte alt e zone ale lumii,
mai ales Europa, impregnând decisiv această identitate și oamenilor de rând și intelectualității
ruse115.
Tensionata perioadă din preajma abdicării forțate a lui Nicolae al II -lea și, implicit,
sfârșitul țarismului în Rusia, a fost martora unor discursuri puternice ale noilor lideri politici,
care, mânați de aceeași imagine puternică și specială asupra Rusiei, au căutat variante și expresii
noi pentru traducerea acestei imagini într -un sistem politic viabil, mai potrivit, din punctul lor de
vedere, pentru noile condiții, însă la fel de eficient în a promova aceleași principii universale și
viziuni mesianice. Lunile precedente sfârșitului dinastiei Romanov au făcut cunoscute vocile
unor lideri precum Pavel Miliukov, conducătorul Partidului Con stituțional Democratic ce încerca

112 Ibidem.
113 Nicolae a abdicat în favoarea fratelui său, Mihail, însă acesta a refuzat, puterea fiind preluată de Guvernul
Provizoriu.
114 „Manifest ob otrecenii imperatora Nikolaia II…”
115 Eficiența dezvoltării și promovării unui mesaj mesianic timp de secole în fața populației Țaratului și apoi a
Imperiului poate fi măsurată prin viziunea pe care însiși intelectualii ruși au adoptat-o față de sine, de semenii lor și
de Rusia în întregul e i. Scriitorul rus Dostoievski este doar unul dintre exemplele care promovează aceeași viziune
bazată pe universalitatea scopului rus, contrastul față de popoarele Europei și datoria Rusiei de a veghea la binele altora. Susținând un discurs în fața colegilo r scriitori despre un alt faimos autor rus – Pușkin, scriitorul a surprins
natura sufletului rus, așa cum a fost ea promovată sute de ani. Astfel, a vorbit despre „puterea spirituală” a rușilor,
despre unicitatea și devotamentul spiritului rus, dispus să își sacrifice propria fericire pentru binele altuia. Mai mult,
a reliefat scopul primordial pentru care rușii luptă mereu – „reunirea întregii umanități” și asta pentru că „destinul
nostru este universalitatea (…) și aspirația frățească de a reuni toat e popoarele”: „Căci ce înseamnă puterea spiritului
comunității ruse dacă nu angajamentul pentru scopurile sale finale către universalitate și către umanitate?”. Pentru Dostoievski, a fi rus adevărat înseamna „a deveni frate cu toți oamenii și a fi om unive rsal”, Rusia având rolul de a
veghea la binele altora și, mai ales, la binele Europei, ale cărei popoare sunt „atât de dragi nouă”: „Ce altceva a făcut
Rusia în aceste două secole de politică în afară de a -i servi Europei, poate chiar mai mult decât și-a s ervit ea însăși?”
Bineînțeles, toate aceste demersuri către „armonia universală” sub făcute sub semnul religiei adevărate, „sub legea
evanghelică a lui Hristos”. Vezi Feodor Dostoevskii, „Pușkinskaia reci F. M. Dostoevskogo”, 8 iunie 1880, în Istoriia.rf, (
http://histrf.ru/lichnosti/speeches/card/stat -nastoiashchim -russkim -i-znachit -tol-ko-stat-bratom -vsiekh –
liudiei ).

47
să facă din Rusia o monarhie constituțională116, care a atras în rânduri repetate atenția asupra
faptului că „Patria este merituoasă, dar voi nu îi aduceți merite”, criticând modul în care statul
era guvernat în timpul Marel ui Război117. Socialistul Aleksandr Kerenski, cel care avea să
devină prim -ministrul Rusiei în iulie 1917, în timpul Guvernului Provizoriu, a urmat același tipar
de acțiune, declarând că țara se confrunta cu o mare problemă – „țara este în haos”, trebuie lup tat
cu vechiul regim care „ruinează țara” –, însă găsirea unei soluții pentru această problemă era și
ea „o sarcină istorică a poporului rus”118, așa cum fuseseră în trecut toate momentele tensionate
pe care le suferise Rusia, dar pe care le trecuse cu brio, tocmai datorită caracterului său special.
Se observă trecea accentului de pe persoana liderului absolut pe poporul excepțional capabil de
lucruri excepționale.
Creșterea influenței bolșevicilor și, ulterior, câștigarea puterii de către aceștia au dus
Rusia într -un nou stadiu al existenței sale, atât din punct de vedere politic, social și economic,
dar și intelectual, fiind forțat un nou tip de mentalitate, dar și un nou mesaj mesianic. Ideea motrice conform cărei puterea țarului era legitimată de directa ghidare și alegere a divinității a
fost înlocuită cu o nouă forță motrice – filosofia marxist -leninistă. Astfel, ideea superiorității
poporului rus (care va fi transformat în popor sovietic, înglobând în titulatură toate popoarele aflate sub controlul cent ral rusesc) bazată pe deținerea principiilor universale inspirate de
divinitate, de credința adevărată a fost substituită cu ideea superiorității bazată pe curajul rușilor de a fi primul popor care au început revoluția proletariatului și au dezvoltat primu l stat comunist
din lume. Ideea universalității Imperiului Rus, capabil și menit să coordoneze popoarele aflate în granițele sale, dar și să ajute și să inspire alte popoare a fost înlocuită cu ideea internaționalismului comunist și a inevitabilității revo luției mondiale. În acest fel, se poate
argumenta că perioada comunistă a fost intervalul în care mesajul mesianic rus a căpăat valențe
mondiale, sub forma marxism -leninismului, conducerea de la Moscova urmărind intens și
sprijinind îndeaproape înființarea de noi regimuri comuniste în întreaga lume.
Vladimir Ilici Lenin nu a lăsat să îi scape nicio ocazie pentru punerea în aplicare a
ideologiei sale. La scurt timp după ce Țarul a fost alungat de la putere și luat în custodie, liderul

116 Alexander Chubarov, The Fragile Empire: a History of Imperial Russia, ed. Continuum, New York, 1999, p.
138.
117 Pavel Miliukov, „Glupost ili izmena? Reci P.H.Miliukova na zasedanii Gosudarstvennoi Dumî”, 1 noiembrie
1916, Istoriia.rf, (http://histrf.ru/lichnosti/speeches/card/glupost-ili-izmiena ).
118 Aleksandr Kerenski, „Reci v Gosudarstvennoi Dume”, 15 februarie 1917, Istoriia.rf,
(http://histrf.ru/lichnosti/speeches/card/zadacha-unichtozhieniia-sriednieviekovogho -riezhima -niemiedlienno ).

48
bolșevicilor s -a întors din exil și a lansat vestitele Teze din Aprilie prin care se stabileau
principalele direcții ale regimului ce avea să se înființeze în noiembrie 1917. Lenin a început prin
a critica războiul „prădător și imperialist” în care Rusia fusese implicată, adăugând că țara făcea
totuși progrese în direcția bună, trecând de la primul stadiu al revoluției – plasarea puterii în
mâna burgheziei, la cel de -al doilea stadiu – plasarea puterii în mâinile proletariatului și a „celor
mai sărace secțiuni ale țăranilo r”. A anunțat lupta împotriva guvernului existent la acea dată, cel
provizoriu, considerat a fi un guvern „de capitaliști și imperialiști” și a lansat campania de
convingere a poporului rus că „Sovietul de Muncitori este singura formă posibilă de guvern
revoluționar”, încurajându- i pe bolșevici să arate maselor greșelile tacticilor burgheziei. În plus,
Lenin a anunțat necesitatea internaționalizării mișcării revoluționare.119
Perioada Guvernului Provizoriu (martie- noiembrie 1917) a constituit prilej favorabil
pentru Lenin și pentru mișcarea sa. Este perioada în care liderul bolșevic a căutat să prezinte în
fața publicului rus argumente pentru legitimarea luptei duse de bolșevici, susținute prin dovezi atât din domeniul istoriei, cât și din realitatea contemporană din Rusia și din întreaga lume la
momentul respectiv. De exemplu, Lenin a comparat demersurile bolșevicilor în Rusia cu
demersurile iacobinilor din timpul Revoluției Franceze, pe care le considera „instructive”
120,
exemplul lor fiind „o luptă re voluționară adevărată împotriva clasei asupritoare dusă de clasa
muncitoare și de toți cei oprimați”.121 În plus, liderul comunist a argumentat că exemplul
iacobinilor trebuia aplicat la realitățile existente în Rusia la acea dată, când lupta nu trebuia dusă
împotriva monarhilor, așa cum a fost cazul în Revoluția Franceză, ci împotriva proprietarilor de
pământ și a capitaliștilor.122 Lupta avea să fie complet legitimă și susținută, din punctul de
vedere a lui Lenin, ținând cont de faptul că toate clasele exploatate ale Europei și Asiei aveau să sprijine și să se alăture luptei împotriva imperialiștilor și capitaliștilor.
123
Lenin a mers chiar mai departe pentru a găsi legitimarea luptei revoluționare, folosind și
alte argumente în acest sens, precum: a) superiori tatea și universalitatea principiilor bolșevice, în
opoziție cu toate celelalte forțe politice existente; b) victimizarea; c) unicitatea Rusiei și, mai

119 Vladimir I. Lenin, „Aprelskie tezisî. O zadaciah proletariata v dannoi revoliuții”, în Pravda , nr. 26, 7 aprilie
1917, p. 1.
120 Idem, „The Enemies of the people”, iunie 1917, în Idem, Collective Works, Institut Marksizta -Leninizma, vol. 25,
Moscova, 1964, p. 57.
121 Ibidem , p. 58
122 Ibidem , p. 57.
123 Idem, „The Foreign Policy of the Russian Revolution”, 14(27) iunie 1917, în Idem, Collective Works…, vol. 25,
p. 86.

49
ales, a proletariatului rus. Așadar, Lenin a postulat, încă din Tezele din Aprilie, principiile cu
care bolșevicii își legitimau în primul rând lupta – libertate, egalitate, „pace, pâine și pământ”124,
principii considerate a fi nobile și universale, fiind inima doctrinei marxiste și forțele motrice ale
revoluției proletariatului. Ba mai mult, Lenin considera că aceasta era singura cale ce putea fi
urmată, deoarece numai un guvern bolșevic putea satisface nevoile clasei proletare, clasa cea mai
numeroasă și singura merituoasă din punctul său de vedere125. Principiile directoare ale
bolșevicilor au fost constant puse în contrast cu sistemul și „valorile” promovate de celelalte
partide sau formațiuni politice, toate fiind considerate ipocrite, egoiste, incorecte. Principala
critică a lui Lenin s -a răsfrânt asupra capitaliștilor, care, dezvoltându -se timp de secole, reușiseră
să pună mâna pe toată puterea și să creeze „situația în care un mic grup de țări foarte bogate –
Marea Britanie, Franța, Germania și Statele Unite – au strâns bogății de sute de mii de milioane”,
punând puterea în mâinile „marilor bănci și a mar ilor capitaliști”126, ceea ce dusese, inevitabil, la
ideea superiorității acestor state și a acestor clase sociale, restul lumii și restul claselor sociale fiind colonizate, dominate și exploatate.
127 Tot în lumina criticii liderului bolșevic au căzut și
menșe vicii și socialiștii revoluționari, care au fost acuzați de falsitate: chiar dacă se numeau
„revoluționari- democrați, ei, în fapt, urmăreau o contra- revoluție și o politică externă anti –
democrată”128, blamându -i pentru că susțineau politica imperialistă și continuarea războiul
imperialist în care Rusia fusese târâtă de guvernul țarist129. Lenin a concluzionat că, dacă acești
socialiști ar fi fost cu adevărat revoluționari, „ei i -ar sfătui pe muncitori să lupte în fruntea tuturor
popoarelor oprimate de imperialism și a tuturor claselor exploatate”130.
Desigur, în toată această critică, bolșevicilor le- a fost creată imaginea de salvatori, fiind
puși în contrast permanent cu toate aceste grupuri și viziuni politice. Mergând chiar mai departe, Lenin a creat imaginea de victime țăranilor și muncitorilor și, implicit, bolșevicilor care luptau cu
convingere și legitimitate pentru schimbarea situației în favoarea acestor clase sociale oprimate.

124 Idem, „Aprelskie tezisî. O zadaciah proletariata …”, p.1.
125 Idem, „The Bolsheviks must assume power! A letter to the Central Commi ttee and the Petrograd and Moscow
Committees of the R.S.D.L.P. (B)”, septembrie 1917, în Idem, Collective Works, Institut Marksizta-Leninizma, vol.
26, Moscova, 1964, p. 20.
126 Idem, „Speech on War”, 9 iunie 1917, în Idem, Collective Works…, vol. 25, p. 30.
127 Ibidem , p. 30 -31.
128 Idem, „The foreign policy of the Russian Revolution”, 14(27) iunie 1817, în Idem, Collective Works…, vol. 25, p.
86.
129 Idem, „An alliance to stop the revolution”, 6(19) iunie 1817, în Idem, Collective Works…, vol. 25, p. 53.
130 Idem, „The foreign policy of the Russian Revolution”, 14(27) iunie 1817, în Idem, Collective Works…, vol. 25,
p.86.

50
Astfel, a prezentat cum în contextul situației tensionate creată de imperialiș ti și capitaliști, țăranii
erau „dați în judecată pentru luarea neautorizată de pământ”, „tipografiile ziarelor muncitorești
sunt distruse”, iar „bolșevicii sunt arestați, deseori fără nicio acuză sau ca urmare a unor acuze
evident fabricate”131. Astfel, în lupta lor nobilă pentru binele celor exploatați, bolșevicii trebuiau
să facă față tuturor atacurilor și minciunilor celor din Guvernul Provizoriu. De aici, Lenin a
extras încă un argument pentru legitimizarea luptei revoluționare, prezentând lupta bolșevic ilor
ca pe una cathartică, nobilă, pentru principii nobile, care cerea mari sacrifici în contrast cu toți
ceilalți care erau mânați de principii ipocrite, egoiste.
În toată această luptă, Rusia a fost prezentată ca un model demn de urmat și asta pentru
că muncitorii din acea țară erau absolut sinceri în convingerile lor, condamnau „modelele
prădatoare ale capitaliștilor” tuturor țărilor și voiau să vadă oamenii eliberați de bancheri.132 Ba
mai mult, Rusia era singura țară care a „făcut un pas uriaș înainte”, punând -o în contrast cu
Franța care, chiar și după o sută de ani de luptă „a rămas tot o țară capitalistă”.133 Se observă
păstrarea ideii conform căreia Rusia era o deschizătoare de drumuri, intens promovată și în
timpul perioadei țariste, fapt care indică p uternica identitate mesianică a rușilor, indiferent de
viziunea politică promovată. O altă idee ce s -a menținut a fost că Rusia își dorea să ajute celelalte
state și să ofere modele de acțiune. În acest sens, Lenin evidenția cum Revoluția din 1905 din Rusia a avut ecouri în Europa precum „mișcările ale maselor și luptele de baricadă de pe străzile
din Viena și Praga”, apoi acțiuni în Turcia, Persia și China”
134 și cum Rusia și clasa ei proletară
erau dispuse să lupte pentru libertate, ajutând și conducând com itelele de muncitori și țărani din
statele pe care „Rusia le- a sugrumat sub conducerea țarilor și pe care încă le sugrumă”.135
Preluarea puterii de către bolșevici în noiembrie 1917 și începerea Războiului Civil au
dus la o intensificare a mesajului mesianic marxist -leninist, urmărindu -se aceleași linii
directoare. Este perioada în care sloganul comunist, cu variațiile sale, „Trăiască revoluția muncitorilor, soldaților și țăranilor!”
136 a devenit laitmotiv al noii ordini stabilite de bolșevici,
bazată pe „pace democrată, abolirea proprietății, controlul muncitorilor asupra producției și

131 Idem, „Lessons of the Revolution”, august 1917, în Idem, Collective Works…, vol. 25, p. 229.
132 Idem, „Speech on War”, 9 iunie 1917, în Idem, Collective Works…, vol. 25, p. 32.
133 Ibidem , p. 31.
134 Ibidem , p. 40.
135 Ibidem , p. 41.
136 Idem, „To the citizens of Russia”, 25 octombri (7 noiembrie)1917, în Idem, Collective Works, Institut Marksizta-
Leniniz ma, vol. 26, Moscova, 1964, p. 236.

51
stabilirea puterii Sovietelor”.137 Bolșevicii, alături de muncitori și țărani, au fost portretizați într –
un mod înfocat ca salvatori -eroi, trecuți prin chinuri deosebite, dar convi nși și motivați în lupta
lor pentru „pavarea căii către pace și socialism”138, către lumea bazată exclusiv pe principii
marxiste. Liderul bolșevic a transmis repetat mesaje de încurajare acestor grupuri, transmițându –
le că ei au creat condițiile unei „noi fa ze în istoria Rusiei” când „clasele oprimate dețin
puterea”139, când ei, clasa muncitoare, se află la „cârmele statului”.140 Puterea lor, în viziunea lui
Lenin, trebuia să fie cu atât mai mare cu cât „majoritatea oamenilor sunt cu noi. Majoritatea
muncitorilor și oamenilor exploatați din întreaga lume sunt cu noi.”141, scopul ultim neputând fi
atins „fără ajutorul proletariatului internațional”.142 Observăm dimensiunea globală dată de
Lenin luptei revoluționare pornită în Rusia, sursa puterii și a victoriei sociali ste fiind însuși acest
sprijin necondiționat dat de clasa muncitoare din întreaga lume: „De ce este puterea sovietică atât de fermă și de stabilă, în ciuda chinurilor incredibile, a foametei teribile și a dificultăților create
de război și de dislocare eco nomică? Pentru că ea este puterea însăși a clasei muncitoare, a
milioanelor de muncitori și țărani”.
143
Această imagine ideatică a eroului muncitor în retorica lui Lenin a fost pusă în
permanență în contrast cu imaginea „dușmanului capitalist”, care deși do minase și exploatase
timp de secole clasa muncitoare, acum se „tem de exemplul care a fost setat; se tem că acesta va câștiga simpatia și sprijinul muncitorilor din întreaga lume”
144. Deși încă un sistem puternic la
acea vreme, Lenin susținea argumenta cum c apitalismul nu putea să reziste în fața socialismului
oricâte arme ar fi folosit și asta pentru că sistemul capitalist -imperialist era pentru că puterea
sovietică era „invincibilă” și avea să ducă la crearea „Republicii Sovietice Internaționale”145.
După sf ârșitul Războiului Civil în Rusia, soldat cu victoria bolșevică, Lenin a continuat
să facă clară această dihotomie între eroul sovietic și dușmanul capitalist, evidențiind că, deși
prima revoluție sovietică s -a făcut într -o țară „foarte slabă și înapoiată”, motivația și curajul

137 Ibidem.
138 Idem, „Decree on Peace”, 28 octombrie (10 noiembrie) 1917, în Idem, Collective Works…, vol. 26, p. 249.
139 Idem, „Meeting of the Petrograd Soviet of workers‘ and soldiers‘ deputies”, 25 octombrie (7 noiembri e) 1917, în
Idem, Collective Works..,. vol. 26, p. 239.
140 Idem, „To the Population” , 5(18) noiembrie 1917, în Idem, Collective Works…, vol. 26, p. 298.
141 Ibidem.
142 Idem, „Third all -Russia Congress of Soviets of workers, soldiers and peasants deputies”, 1 0-18 (23-31) ianuarie
1918, în Idem, Collective Works…, , vol. 26, p. 464.
143 Idem, „Two years of Soviet power”, 7 noiembrie 1919, în Idem, Collective Works, Institut Marksizta -Leninizma,
vol. 30, Moscova, 1964, p. 125.
144 Ibidem, p. 124.
145 Ibidem , p. 126 .

52
bolșevicilor și a clasei muncitoare au dus la înfrângerea „forțelor combinate ale lumii capitaliste
și imperialiste”146, „dușman extrem de puternic, dovedind întregii lumi că am avut dreptate”147.
Această victorie a fost intens celebrat ă de liderul comunist în discursurile ulterioare, fiind unul
dintre principalele argumente în legitimarea noului regim și în lupta pentru răspândirea revoluției
și în alte state. De asemenea, victoria în fața „coaliției de dușmani capitaliști” și lupta car e
trebuia dusă în continuare până când lumea întreagă era scutită de „măcelul criminal” făcut de
imperialiști148, a fost folosită pentru a motiva populația rusă, clasa muncitoare, în dificila
perioadă pe care a cunoscut -o statul sovietic după Războiul Civil. Lenin i- a invitat pe muncitori
și țărani, alături de noii lor lideri politici – comuniștii, să fie mândri de ceea ce au realizat, pentru
că făcuseră totul cu „o mai mare determinare și mult mai rapid și mai eficient” decât alte demersuri similare s ăvârșite în trecut, cum ar fi Revoluția Franceză
149. Însă, cel mai important
motiv de mândrie era acela că „nouă ne- a fost atribuit norocul de a începe construirea unui stat
sovietic, ducându- ne într – nouă eră a istoriei lumii, era guvernării unei noi clase, o clasă oprimată
în orice stat capitalist, dar care acum se îndreaptă peste tot către o nouă viață”150.
În toată perioada în care Lenin s -a aflat în lumina scenei politice rusești, pe lângă
propaganda marxistă și postularea principiilor marxiste ca fiind un iversale, liderul comunist a
avut grijă să contureze în permanență statutul special al Rusiei. Așadar, aceasta a fost portretizată
ca fiind cea care a deschis calea către „revoluția socialistă mondială”151 și a luptat cu curaj pentru
cauza muncitorească în c iuda „condițiilor incredibil de complicate de război și de ruină
economică”152, și în ciuda numeroaselor sacrificii și chinuri pe care a trebuit să le îndure.153 Cu
toate acestea, procesul acesta cathartic reprezenta prilej de „mare mândrie” pentru Rusia
Sovie tică, aceasta bucurându -se și luându -și în serios „ajutorarea muncitorilor întregii lumi în

146 Idem, „Ninth Congress of the R.C.P – Opening Speech”, 29 martie 1920, în Idem, Collective Works…, vol. 30, p.
441.
147 Ibidem , p. 453.
148 Idem, „Ninth all -Russia Congress of Soviets. Opening Speech”, 23 decembrie 1921, în Idem, Collective Works…,
Institut Marksizta -Leninizma, vol. 33, Moscova, 1964, p. 144.
149 Idem, „Fourth Anniversary of the October Revolution”, 14 octombrie 1921, în Idem, Collective Works…, vol. 33,
p. 51.
150 Ibidem , p. 55.
151 Idem, „For Bread and Peace”, 14(27) decembrie 1917, în Idem, Collective Works…, vol. 26, p. 386.
152 Idem, „Third all -Russia Congress of Soviets of workers, soldiers and peasants deputies”, 10 -18 (23-31) ianuarie
1918, în Idem, Collective Works… , vol. 26, p. 458.
153 Idem, „Speech to mobilized worker communists delivered from the balcony of Moscow Soviet of Workers and
Red Army Deputies”, 16 octombrie 1919, în Idem, Collective Works…, vol. 30, p. 66.

53
sarcina lor dificilă de a răsturna capitalismul”.154 Se observă cum Lenin a dezvoltat atât ideea de
destin special al Rusiei, cât și poziția de lider în lupta pentru construirea noii societăți. În plus,
Lenin și -a asumat rolul de conducător mondial al acestei mișcări, de coordonator al proletarilor
din întreaga lume. Se prezintă ca fiind un nou tip de lider155, aproape de oamenii pentru care
luptă, atât de cei din Rusia, cât și de cei din afară, mesajele pe care le- a adresat fiind numeroase
și pline de sfaturi și măsuri clare pe care considera că trebuiau să le aplice156.
Tratatul de constituire a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste din 30 decembrie 1922
însoțit de De clarația de constituire a URSS aveau să surprindă clar aceste noi trăsături ale
identității statului rus, sub noua sa formă: uniune de state socialiste. Declarația însoțitoare are în
centrul său dihotomia larg promovată de Lenin – „noi contra ei” – mai pr ecis, socialism contra
capitalism. Capitalismul era prezentat ca centru de „ură națională și inegalitate, de sclavie
colonială și șovinism, de opresiune națională și de masacre, brutalități și război imperialist”, în
timp ce socialismul era privit ca un sistem de „încredere mutuală și pace, libertate națională și
egalitate, coexistență pașnică și colaborare frățească a popoarelor”157. Pe lângă portretul exclusiv
negativ făcut capitalismului și celui exclusiv pozitiv făcut socialismului, cel din urmă era
prezentat a fi singura cale prin care „rădăcina opresiunii naționale” putea fi distrusă, fiind
înlocuită cu „un mediu de încredere mutuală” și „colaborare frățească între popoare”, scopul
ultim fiind constituirea „Republicii Sovietice Socialiste Mondiale”. Mai mult, Declarația a
postulat clar caracterul voluntar al constituirii acestei Uniuni, precum și deschiderea sa către
toate republicile, „atât cele existente, cât și cele ce se vor constitui” 158, încrederea în victoria
socialismului fiind nezdruncinată. Trata tul a completat Declarația, reunind principiile și
chestiunile administrative pe baza cărora urma să funcționeze Uniunea. S -a creat o cetățenie

154 Idem, „To the Fourth Congress of the Communist Int ernational and to the Petrograd Soviet and Workers and Red
Army deputies”,4 noiembrie 1922, în Idem, Collective Works, Institut Marksizta -Leninizma, vol. 33, p. 417.
155 Constituția din 1918 nu menționează o poziție supremă în stat deținută de o singură pers oană, ci de un grup de
persoane – Consiliul Comisarilor (capitolul 8), însă Lenin era Președintele Consiliului, având formal și informal cea
mai mare putere de decizie. Vezi: „Konstituția Rossiiskoi Soțialisticeskoi Federatinvoi Sovețkoi Respubliki”, 10
iulie 1918, în Istoriceskii Facultet Moskovskogo Gosudarstvennogo Universiteta,
(http://www.hist.msu.ru/ER/Etext/cnst1918.htm ).
156 Vezi, de exemplu, Idem, „To the American workers”, 23 septembrie 1919 , pp. 38-39 sau Idem, „Greetings to
Italians, French and German Communists”, 10 octombrie 1919, pp. 52- 62, în Idem, Collective Works, vol. 30.
157 Gostudarstvennîi Arhiv Rossiiskoi Federații (în continuare, G.A.R.F.), Deklarația ob obrazovanii Soiuza
Sovețki h Soțialisticeskih Respublik, 30 decembrie 1922, f.P -3316, op.1, d5, l.1-2.
158 G.A.R.F., Deklarația ob obrazovanii …

54
Sovietică, un steag și un imn național, iar capitala a fost fixată la Moscova159, stabilindu- se
oficial leadership ul Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse în fața celorlalte Republici
constitutive160. Se observă cum noua identitate sovietică includea o puternică tentă mesianică,
fiind postulată ideea conform căreia sistemul socialist era cel care promova princ ipiile bune,
universale, demne de urmat, scopul fiind atragerea întregii lumi în această grupare de state
socialiste, în timp ce gruparea capitalistă era secerată de inegalități și tratamente brutale, trebuind eliminată definitiv.
Venirea la puterea a lui Iosif Vissarionovici Stalin a dus la exacerbarea ideilor promovate
de Lenin pentru crearea unei noi identități și unui nou mesaj mesianic pentru noul popor – cel
sovietic. Preluând într -o anumită proporție mesajul lui Lenin pentru securizarea și legitimiz area
conducerii sale, Stalin a continuat să livreze discursuri purtătoare de mesaj mesianic. În perioada
de dinaintea celui De -al Doilea Război Mondial, Stalin a promovat ideea superiorității și
universalității socialismului și a sistemului sovietic, punân d-l permanent în contrast cu sistemul
„înapoiat”
161 occidental, capitalist. Astfel, sistemul socialist era măreț pentru că reprezenta cea
mai importantă și numeroasă parte a societății – proletariatul, îndelung exploatat și brutalizat de-
al lungul istoriei d e către capitaliști. Stalin susținea cu convingere că sistemul socialist era net
superior celui capitalist pentru că a dovedit, prin prisma URSS -ului, că era capabil să „creeze
standarde mai înalte de productivitate”, pentru că „a permis societății să procure o cantitate
incomparabil mai mare de produse decât puteau fi procurate în sistemul feudal” și pentru că „a
făcut societatea mai bogată”.162
În plus, noul lider sovietic a evidențiat principiile și scopurile nobile ale socialismului,
URSS -ul urmărind să creeze o „societate socialistă fără clase” și luptând în permanență
împotriva „amenințării războiului și pentru pace”.163 Pentru atingerea tuturor acestor scopuri
mărețe dar și a țintelor deja atinse ca, de exemplu, progresele pe care Stalin le surprindea cu

159 G.A.R.F., Dogovor ob obrazovanii Soiuza Sovețkih Soțialisticheskih Respublik, 30 decembrie 1922, , f.P -3316,
op.1, d5, l.1-2.
160 Pe lângă RSFS Rusă, în Uniune mai intrau la acea vreme RSS Ucraineană, RSS Belarusă și RSFS
Transcaucaziană. Vezi Preambul Dogovor ob obrazovanii …
161 Iosif V. Stalin, „The Results of the First Five -Year Plan”, 7 ianuarie 1933, în Iosif V. Stalin, Works , vol. 13,
Foreign Languages Publishing House, Moscova, 1954,
(https://www.marxists.org/reference/archive/stalin/works/1933/01/07.htm ).
162 Idem, „Speech at the First All -Union Conference of Stakhanovites”, 17 noiembrie 1935, în Idem, Works , vol. 14,
Red Star Press Ltd., Londra, 1978, ( https://www.marxists.org/reference/archive/stalin/works/1935/11/17.htm ).
163 Idem, „Report to the Seventeenth Party Congress on the Work of the Central Committee of the C.P.S.U.”, 26
ianuarie 1934, în Idem, Works… , vol. 13, ( https://www.marxists.org/reference/archive/stalin/works/1934/01/26.htm
).

55
diverse ocazii în industrie, agricultură, etc., clasa muncitoare sovietică s -a individualizat eroic,
fiind lăudată constant de noul lider sovietic. Așadar, muncitorii alături de bolșevici au fost
prezentați ca adevărați eroi și „luptători dispuși să se sacrifice”164, care au salvat Rusia de la
destinul tragic rezervat de conducerea țaristă165 și de pericolul Războiului Civil.166 Încrederea și
susținerea pe care liderii bolșevici le- au arătat clasei muncitoare au dus, în perspectiva lui Stalin,
la crearea unui Partid Comunist și a unui stat sovietic democrat „invincibil”167, plin de oameni
„puternici, capabili, talentați și curajoși”168. Statul sovietic era prezentat ca model și motiv de
admirație pentru alte state, amintind de cât de impresionate erau delegațiile str ăine care veneau
să viziteze URSS -ul, ca urmare a progreselor în economia socialistă169. În plus. Stalin a pretins
atingerea unui grad ridicat de egalitate și de unificare a societății sovietice, ca urmare a eliminării
„claselor antagonice, ale căror interes e sunt ostile și ireconciliabile” și a creării unei noi tip de
societate, cu un nou tip de sat, nefiind nevoie decât de un singur partid care să reprezinte interesele tuturor – Partidul Comunist
170. Așadar, Stalin anunța că societatea sovietică trecuse
prin procesul cathartic ce fusese anunțat de Lenin.
În contrast, sistemul capitalist era atacat cu orice ocazie, spunând că acesta nu era sub
nicio formă democratic pentru că nu era loial față de oameni, pentru că era rasist (diferențiind între rase și plasând unele clase deasupra altora), dar mai ales pentru că promova diferențierea de
clasă și încuraja exploatarea omului de către om
171. Aceste caracteristici nu puteau face decât să
stârnească eșecul inevitabil al Occidentului, și asta pentru că „statele capitali ste rodesc în
interiorul lor revoluția proletară”.172 Pe acest fond, Stalin continua să exacerbeze o altă idee, și
anume aceea că, din cauza invidiei și a incompetenței, statele occidentale voiau răul sovieticilor, de aceea sovieticii trebuiau să fie vigilen ți și să lupte în continuare pentru crearea societății
mondiale lipsite de clase și de exploatarea omului de către om
173.

164 Ibidem.
165 Idem, „The Results of the First Five -Year Plan”, 7 ianuarie 1933, în Idem, Works… , vol. 13,
(https://www.marxists.org/reference/archive/stalin/works/1933/01/07.htm).
166 Idem, „Report to the Seventeenth Party Congress…”
167 Idem, „On the draft Constitution of the USSR”, 25 noiembrie 1936, în Idem, Works.. , vol. 14,
(https://www.marxists.org/reference/archive/stalin/works/1936/11/25.htm ).
168 Idem, „Address given at the Reception of the 1st May Parade”, 1 mai 1935, în Iosif V. Stalin, Works… , vol.
(https://www.marxists.org/reference/archive/stalin/works/1935/05/01.htm ).
169 Idem, „The Results of the First Five -Year Plan…”
170 Idem, „On the draft Constituion …”.
171 Ibidem.
172 Idem, „The Results of the First Five -Year Plan…”
173 Idem, „Re port to the Seventeenth Party Congress….”

56
Perioada celui de- al Doilea Război Mondial a constituit prilej pentru întărirea ideii
superiorității socialismului sovietic și pentru postularea URSS -ului ca sprijin moral și material
(militar, în principiu) pentru alte state, în special statele europene. „Tovarășii” sovietici au fost
ridicați la rangul de eroi de război care luptau „într -un mod altruist pentru fiecare bucățică de
pământ sovietic”, demonstrând -și „inițiativa și inteligența”174. Stalin amintea că nu existau
armate invincibile și că armata rusă mai învinsese trupe care au fost considerate invincibile,
referindu -se în special la armata lui Napoleon, care fusese „învinsă, în râ nduri repetate, de trupe
rusești, engleze și germane”; în același mod și armata fascistă „poate fi învinsă și va fi învinsă”
175. Stalin a continuat să atace statele occidentale, pe care le- a numit lașe și cărora le- a
remarcat slăbiciunile determinate de lupt ele de clasă176, însă a profitat de ocazie să scoată în
evidență modul eroic în care soldații sovietici luptau nu numai pentru eliberarea poporului
sovietic, cât și pentru a „ajuta toate popoarele europene” să scape de sub „jugul fascist german”.
Stalin a pr omovat ideea existenței rădăcinilor revoluționare în statele Europei, războiul împotriva
naziștilor nefăcând altceva decât să ducă la unirea „luptei tuturor popoarelor Europei și Americii pentru independența lor, pentru libertăți democratice”
177. Se observă atitudinea paternalistă
promovată și cu secole în urmă (URSS era capabilă să arate calea celorlaltor state, mai puțin
luminate și capabile178).
În plus, Stalin numea popoarele ca fiind responsabile de acest front comun emergent și nu
statele, ceea ce vrea s ă arate să liderul comunist încuraja proletariatul din statele occidentale să se
alăture cauzei socialiste, mai ales că, în viziunea lui, sistemul promovat de URSS se arăta a fi
„cel mai stabil” în situația tensionată a conflagrației mondiale179. Stalin a me rs mai departe și a
numit cel de -al Doilea Război Mondial „Marel Război Patriotic”180 și asta pentru că propaganda
sovietică lăuda permanent eroismul trupelor sovietice, onestitatea lor în lupta împotriva răului,

174 Idem, „Direktiva ot 29 Iiunia 1941 goda o mobilizații vseh sil i sredstv na razgrom fașistiskih zahvatcikov”, 29
iunie 1941, în Istoriia.rf, ( http://histrf.ru/lichnosti/speeches/card/diriektiva-ot -29-iiunia-1941- ghoda ).
175 Idem, „Vîstupleniie po radio Predsedatelia Gosudarstvennogo Komiteta Oboronî I.V.Stalina”, 3 iulie 1941, în
Istoriia.rf, (http://histrf.ru/lichnosti/speeches/card/vystuplieniie -po-radio-priedsiedatielia -gosudarstviennog ho-
komitieta-oborony -i-v-stalina-3 -iiulia -1941-gh ).
176 Idem, „Speech at Celebration Meeting of the Moscow Soviet of Working People‘s Deputies and Moscow Party
and Public Organization”, în Marxists Internet Archive (în continuare, M.I.A), 6 noiembrie 1941,
(https://www.marxists.org/reference/archive/stalin/works/1941/11/06.htm ).
177 Idem, „Vîstupleniie po radio…”.
178 Stalin chiar a prezentat în rânduri repetate statele occidentale și pe liderii acestora ca fiind inferiori, spunând că
„ei nu sunt cunoscuți nici pentru capacitatea lor mentală, nici pentru valoarea lor”. Vezi, de exemplu, Iosif V. Stalin,
„Report to the Seventeenth Party Congress…”.
179 Idem, „Speech at Celebration Meeting of the Moscow Soviet…”
180 Ibidem.

57
atunci sub forma nazismului și pentru princip ii universale, pentru crearea unei societăți mondiale
fără clase, în care exploatarea era eliminată181.
Pe măsură ce sovieticii reușeau să obțină victorii pe front și să respingă trupele naziste,
cuvinte precum „trupe glorioase”, „glorie nemuritoare”, „exemp le fără precedent de eroism” au
fost repetate constant în discursurile liderului sovietic182. Aceste victorii din timpul Marelui
Război Patriotic au presărat discursurile lui Stalin, fiind folosite ca motive în plus de legitimare a
regimului și de postulare a sistemului sovietic socialist ca singura cale către pace și prosperitate.
Ideea de măreție și de dezvoltare aleasă, specială, a fost amintită cu fiecare ocazie. Stalin punea rețeta succesului armatei sovietice pe seama ideilor mărețe ale filosofiei marx ist-leniniste și pe
seama curajului deosebit al poporului sovietic care reușise să pună la cale Revoluția din
Octombrie, luptase pentru a construi un stat „măreț, și avusese succes în a- și „îndeplini sarcina
patriotică […] de a elibera Patria- Mamă de dușma n”, în ciuda tuturor greutăților.
183 Momentul
anunțării victoriei finale împotriva naziștilor a fost folosit pentru evidențierea meritelor deosebite ale întregului stat sovietic care făcuse sacrificii „în numele libertății și independenței Patriei –
Mamă”, pun ându -se capăt luptei seculare pe care popoarele slave au trebuit să le ducă împotriva
„tiraniei germane”. Așadar, sovieticii nu doar că puseseră capăt Marelui Război Patriotic, dar
reușiseră să aducă la bun sfârșit o suferință îndelungată pe care slavii o resimțiseră din cauza
brutalității popoarelor germanice, capătând titlul de „popor victorios”. Cu această ocazie, Stalin a anunțat victoria finală și faptul că „marele steag al libertății popoarelor și al păcii între popoare
va zbura deasupra Europei”.
184 Deși recunoaștea meritele tuturor popoarelor statului sovietic,
liderul de la Moscova nu a ratat șansa de a reliefa caracterul superior al rușilor inclusiv în rândul
poporului sovietic, care constituiau „cea mai măreață națiune dintre toate națiunile care fac parte
din Uniunea Sovietică”, pentru că au o „minte clară, un caracter devotat și răbdare”. În plus,

181Ibidem. Stalin și- a concentrat cea mai radicală critică asupra nazismului în perioada războiului, legându -se în
principiu de titulatura de „socialist” a Partidului Nazist. Așadar, sp unea că aceștia nu aveau nimic socialist în ei, că
erau total opuși socialismului și manifestau tendințe imperialiste, ajungând până la a compara nazismul cu cel mai
urât și criticat regim de bolșevici, regimul țarist.
182 Vezi Idem, „Prikaz Verhovhogo Glavn okomanduiușego” , 24 iulie 1943, în Biblioteka Mihaila Gracieva,
(http://grachev62.narod.ru/stalin/orders/chapt001.htm ) sau Idem, Prikaz Verhovhogo Glavnokomanduiușego, 31
august 1943, în Biblioteka Mihaila Gracieva, (http://grachev62.narod.ru/stalin/orders/chapt006.htm ).
183 Idem, „Speech at Celebration Meeting of the Moscow Soviet of Working People‘s Deputies and Moscow Par t
and Public Organization”, 6 noiembrie 1944, în M.I.A.
(https://www.marxists.org/reference/archive/stalin/works/1942/11/06.htm )
184 Idem, „Obrașenie Tov. I.V.Stalin k Narodu”, 9 mai 1945, în Starîe Gazetî, (http://oldgazette.ru/lib/stalin/31.html
).

58
succesul în război fusese datorat încrederii pe care poporul rus o acordase guvernului sovietic,185
ceea ce arata viziunea conform căreia poporul rus ar e rolul de lider în construcția sovietică și nu
numai.
Mașinăria propagandistică sovietică flancată de idei mesianice puternice avea să
folosească toate aceste argumente cu substrat istoric pentru a organiza și legitima instaurarea
regimurilor comuniste în Europa centrală și de est. Procesul a reprezintat un moment cheie în transmiterea și înrădăcinarea caracterului global al mesajului mesianic sovietic, noile regimuri și
crearea sistemului de sateliți sovietici constituind o clară materializare a acestuia. Aceasta este
perioada în care Stalin a acordat o atenție deosebită transmiterii susținute a unor mesaje pline de instrucțiuni și sfaturi noilor popoare comuniste
186. De asemenea, Stalin și -a concentrat atenția
asupra creării identității colective a întregu lui sistem comunist european și mondial prin
promovarea în discursurilor sale a acelor principii considerate universale și aducătoare de pace în
întreaga lume: „prietenie”, „frăție”, „încredere continuă, simpatie și sprijin a popoarelor -surori”.
Ba mai mul t, Stalin a reliefat rolul capital jucat de URSS, aceasta având „datoria” să „sprijine
partidele -surori și popoarele lor în lupta pentru eliberare și în demersurile lor de a menține
pacea.” 187. Așadar, rolul istoric al Partidului Comunist era acela de a adu ce eliberarea popoarelor
și stabilirea păcii în întreaga lume.
Perioada lui Nichita S. Hrușciov a fost aceea în care s -a reluat dialogul susținut cu
Occidentul, cu precădere cu americanii, însă acest dialog era prilej pentru reliefarea intensă a
luptei înt re două sisteme, fiecare spunând despre sine că este cel corect, cel aducător de pace, în
timp ce celălalt este corupt, necinstit, agresor. Hrușciov critica statele aflate în zona de influență
americană pentru că nu lăsau libertatea popoarelor de a- și aleg e calea cea dreaptă – cea
comunistă -. Ba mai mult, afirma că URSS nu urmărea obținerea de avantaje materiale sau
privilegii în nicio parte a lumii, așa cum doreau americanii. Interesele sovietice erau doar morale, dorința fiind de a aduce pacea în lume, d e aceea se prezentau mereu a fi dornici de colaborare cu

185 Idem, „Tost za Russkii Narod”, 24 mai 1945, în Istoriia.rf (http://histrf.ru/lichnosti/speeches/card/tost-za -russkii –
narod ).
186 Vezi, de exemplu, Idem, „Greetings Telegram from Stalin and Molotov to the President of the Czechoslovakian
Republic Klement Gottwald”, iunie 1948; Idem, „Telegram to the Minister President of the Rumanian People’s
Republic Petru Groza”, martie 1950; Idem, „Telegram of Thanks to the Central Committee of the Hungarian
Workers’ Party and the Hungarian Government and to the Presidium of t he Hungarian People’s Republic”, aprilie
1950; Idem, „Greetins to the Minister President of the People’s Republic of Poland”, Josef Cyrankiewicz, aprilie
1951, în M.I.A., (https://www.marxists.org/reference/archive/stalin/works/decades -index.htm#1940 ).
187 Idem, „Speech at the 19th Party Congress of the Communist Party of the soviet Union”, 14 octombrie 1952, în
M.I.A., (https://www.marxists.org/reference/archive/stalin/works/1952/10/14.htm ).

59
SUA și cu toate statele lumii188. Se poate remarca promovarea aceleași atitudini paternaliste ca și
în trecut, statul sovietic parcă adoptând atitudinea unui părinte dezamăgit, care, deși nu era
ascult at și era prezentat într -o lumină nefavorabilă, tot se încăpățâna să lupte pentru binele
întregului sistem din care făcea parte, pentru „coexistență pașnică”189. Acesta este mesajul pe
care l -a dus și la vizita sa în America în fața poporului american și a î ntregii lumi190.
Criticându -l asupru pe Stalin pe motiv că se aventurase de la calea cea dreaptă – cea
marxist -leninistă – Hrușciov a avut grijă să evidențieze caracterul special al poporului sovietic și
rolul lui istoric. Acesta a amintit de victoriile ist orice și de statutul de națiune măreață a
poporului sovietic, alături de sarcina sa măreață de a construi comunismul și de a- l extinde în
întreaga lume191, pentru legitimarea existenței sistemului comunist și pentru motivarea extinderii
acestuia la nivel glo bal. În plus, a anunțat superioritatea sistemului sovietic dată de faptul că
acesta era „cel mai echitabil din toate câte au existat până acum” și era „contagios”,192 iar „steaua
socialismului abia ce răsare, însă curând va arde cu o mie de focuri”.193 Dimensiunea universală
și mesianică a principiilor promovate de comuniști a fost evidentă în discursul lui Hrușciov: „toată lumea are nevoie de pace [….] și mai ales comuniștii, oameni care știu cum să valoreze nu
doar viețile lor ci, mai mult decât ori ce, viețile popoarelor. Noi, comuniștii, suntem împotriva
tuturor războaielor dintre state în general și noi am apărat cauza păcii de când am început să
existăm pe lumea aceasta”,
194 victoria socialismul fiind în „interesul întregii umanități”.195
Leonid I. Br ejnev a dus leadershipul și mesianismul URSS -ului la un alt nivel. Doctrina
Brejnev, cea a intervenției în treburile interne ale patriilor -surori, a fost motivată ca o datorie pe
care Uniunea Sovietică o avea. Din punctul său de vedere, cel dintâi stat com unist din lume știa
cel mai bine care era calea adevărată, a marxism -leninismului, de aceea era de datoria ei să
intervină în Cehoslovacia, de pildă, acolo unde „detașamentul față de comunitatea socialistă ar fi

188 Nichita S. Hrușciov, „Khrushchev to Kennedy: of what freedom are you speaking?”, 22 aprilie 1961, M.I.A.
(https://www.marxists.org/archive/khrushchev/1961/04/22.htm ).
189 Ibidem.
190 Vezi Idem,„ Khrushchev’s speech at Andrew Field”, 14 septembrie 1959, în Internet Archive,
(https://archive.org/stream/khrushchevinamer006997mbp/khrushchevinamer006997mbp_djvu.txt ).
191 Idem, „O kulte licinosti i ego posledstviiah”, 25 februarie 195 6, în Istoriia Holodnoi Voinî,
(http://www.coldwar.ru/hrushev/cult_of_personality.php ).
192 Idem, „Khrushchev to Kennedy…”
193 Idem, „Khrushchev’s speech at dinner for East German Delegation”, 23 ianuarie 1956, în CIA Library,
(https://www.cia.gov/library/readingroom/docs/CIA -RDP80R01731R001100160027- 8.pdf ).
194 Idem, „Khrushchev to Kennedy: be sensible – we want peace”, 26 octombrie 1962, M.I.A.,
(https://www.marxists.org/archive/khrushchev/1962/10/26.htm ).
195 Idem, „Khrushchev’s speech at the lunch organized in honor of the Albanian government and Party delegation”,
aprilie 1957, în Wilson Center. Digital Archive, ( http://digitalarchive.wils oncenter.org/document/119258 ).

60
intrat în conflict cu interesele sale vitale și ar fi fost defavorabil celorlalte state socialiste”196.
Prin urmare, intervenția în statul cehoslovac nu a fost o încălcare a suveranității, ci o acțiune
necesară conform gândirii lui Brejnev pentru protejarea celorlalte state, fiind și o manifestare a
leadershipului URSS.
Și Brejnev a promovat principiul păcii și, aducând în discuție argumentele istorice,
victoriile obținute cu „eforturi enorme” pentru „apărarea viitorului radiant al întregii umanități”,
a declarat că „partidul nostru și oamenii noștri au fost și vor fi mereu dedicați cauzei păcii”197,
principiu care devine laitmotiv al tuturor discursurilor susținute de Brejnev în timpul în care s -a
aflat la conducerea P.C.U.S. În continuare, URSS era prezentată în contrast cu SUA și celelalte
state „demo cratice” ale lumii. Brejnev nu a ratat nicio ocazie în care să atragă atenția Statelor
Unite pentru greșelile pe care le facea promovând în continuare luptele de clasă în interiorul
societății lor, dar mai ales să expună progresele făcute de sovietici în t oate domeniile, reliefând
surclasarea față de americani și „datoria internațională” pe care URSS o avea în susținerea
„luptei juste a popoarelor împotriva imperialismului, colonialismului și neo -coloniasmului”198.
În plus, Brejnev a surprins rezultatul princ ipal de până la acel moment al întregii lupte dusă de
comuniști: crearea unui „om nou, sovietic, o noua imagine a poporului” vizionar, deschizător de drumuri, care a „construit primul comunismul”
199.
Iuri Andropov și Constantin Cernenko, următorii doi lideri sovietici, au urmat acceași
linie. Au mizat pe mesajul mesianic marxist -leninist, considerat a fi „o revoluție în istoria
gândirii sociale”, și fiind o mândrie pentru comuniștii sovietici să „aparțină celui mai influent trend ideologic din istoria civiliz ației lumii”
200. URSS a fost expusă în continuare ca un stat
iubitor de pace și cooperare între state pentru „relaxarea tensiunii internaționale”201. În tot acest

196 Leonid I. Brejnev, „Brezhnev Doctrine”, în Pravda, 25 septembrie 1968, tradus de Novosti, Soviet Press Agency,
(https://en.wikisource.org/wiki/Brezhnev_Doctrine ).
197 Idem, „Speech in Kremlin on receiving the order of victory”, 20 februarie 1978, în Idem, Our Course: Peace and
Socialism , Novosti Press Agency Publishing House, Moscova, 1979, p. 12.
198 De exemplu, Brejnev a lăudat progresele făcute de sovietici în domeniul spațial, spunând că „această mare
construcție comunistă” a reușit să lase Statele Unite în urmă cu „chiar cinci ani” în cursa spațială și asta datorită
„eroilor spațiali” sovietici și a muncii neîncetate duse de comuniști pentru progresul umanității. Vezi: Idem, „Reci
na mitinge predstavitelei trudiașihsia, posviașennom vstrecie Kosmonavtov”, 16 octombrie 1964, în L.I. Brejnev,
Leninskim kursom, ( http://brezhnev.su/1/ ).
199 Idem, „Reci pered izbirateliami”, 10 martie 1967, în L.I. Brejnev, Leninskim kursom, (http://brezhnev.su/1/ )
200 Iuri V. Andropov, „Ucienie Karla Marksa I nekotorîe voprosî soțialisticieskogo stroitelstva v SSSP”, 1983, în
Sovietika, (http://www.sovetika.ru/sssr/andropovst001.htm# ).
201 „Text of Andropov’ s speech at Brezhnev’s funeral”, în The New York Times, 16 noiembrie 1982,
(http://www.nytimes.com/1982/11/16/world/text-of -andropov-s -speech -at-brezhnev -s-funeral.html ).

61
demers, Uniunea Sovietică „va fi în continuare prietenul de încredere” al patriilor -surori pentru
că „își dă seama de resposabilitatea ei în fața popoarelor de a păstra și întări pacea”202.
Venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov a constituit începutul sfârșitului sistemului
comunist. Conștientizând situația precară a economiei sovietice de la acea dat ă, noul lider
sovietic a anunțat necesitatea reformării sistemului. Din punctul său de vedere, comunismul își
dovedise eficiența, adusese țările la „niveluri înalte de dezvoltare, a dat muncitorilor o viață
demnă și încrezătoare”, dar lumea modernă era „co mplicată, diversă, dinamică (…), plină de
contradicții”, de aceea era nevoie de o reformă „realistă” și „echilibrată” a sistemului astfel încât să facă față noilor tendințe și să mărească puterea țării. Evident, reforma trebuia să fie făcută în
spiritul marxist -leninist, „o teorie științifică adevărată a dezvoltării sociale”
203. În tot acest
proces, Gorbaciov a acordat o atenție specială clarificării în fața întregii lumi, chiar în cadrul
Națiunilor Unite, a faptului că URSS nu dădea înapoi, ci făcea aceste reforme pentru a continua
pe calea comunismului, însă un comunism mai eficient, adaptat noilor realități. Cel din urmă
lider politic comunist a mizat pe „de- ideologizarea relațiilor dintre state”, ceea ce nu înseamnă că
se așteaptă ca statele „să renunțe la convingerile lor”, ci să învețe de la alții, să împărtășească
experiența și să arate avantajele propriilor sisteme. Aceasta era noua cale creionată de Moscova, iar statul sovietic era deja gata, în viziunea lui Gorbaciov să arate întregii lumi toate restructurările ce avuseseră loc, în doar 3 ani de la preluarea puterii de către acesta, în domeniul
politic, economic, al vieții spirituale și al ideologiei. Și în acest proces trăsăturile speciale ale
poporului sovietic au ieșit la iveală, prin unanimitatea existentă în „măreața țară” sovietică legată
de procesul restructurării
204.
Prăbușirea iminentă a sistemului sovietic a fost suprinsă lucid, însă cu un ton melancolic,
dezamăgit, de către ultimul lider sovietic în momentul în care a fost creată Federația Ru să iar
poziția sa a devenit desuetă. Chiar și în aceste condiții, Gorbaciov, moștenitor al gândirii unei
linii îndelungate de lideri comuniști, susținea cu tărie că se făcuseră progrese mari în ultimii ani, că „reforma democratică lansată în primăvara lui 1985 a fost corectă din punct de vedere istoric”,

202 Konstantin U. Chernenko, „Speech at the Extraordinary Plenary Meeting of the CPSU Central Committee”, 13
februarie 1984, în Idem , Selected Speeches and Writings , Pergamon Press, translated by Y.S.Shirkov, second
edition, Exeter, 1984, pp. xviii -xix.
203 Mihail S. Gorbaciov, „Politicieskii doklad Țentralinogo Komiteta KPSS XXVII sezdu Kommunisticeskoi Partii
Sovetskogo Soiuza”, în Biblioteka Maksima Moșkova, 25 februarie 1986,
(http://www.lib.ru/MEMUARY/GORBACHEV/doklad_xxvi.txt ).
204 Idem, Gorbachev’s speech to the U.N. , 7 decembrie 1988,
(https://astro.temple.edu/~rimmerma/gorbachev_speech_to_U N.htm ).

62
chiar dacă atunci când el preluase puterea „era clar că ceva era greșit în țara aceasta”205. În cadrul
discursului său final din decembrie 1991, a prezentat eforturile sovietice, ale poporului măreț,
într-o lumină favorabilă, chiar și în situația de criză existentă. Astfel, cel din urmă lider sovietic
nu s-a dezis de tradiția îndelungată a discursurilor liderilor politici ruși/sovietici, care nu au ratat
nicio ocazie în care să plaseze statul rus/sovietic într -o poziție de lider, de deschizător de
drumuri, capabil de numeroase sacrificii pentru binele întregii umanități.
Foarte interesant este modul în care mesianismul secular, adânc înrădăcinat în mentalul
colectiv rus, s -a transmis și după prăbușirea URSS ș i proclamarea Federației Ruse, fiind
caracterizat de aceleași trăsături principale. Prin preambulul sugestiv și incluziv, prin prevederile
menționate, Constituția rusă din 1993 s -a arătat a fi o continuatoare a tradiției ruse, deci a
identității dăinuitoare de -a lungul secolelor, în ciuda proclamării unui nou tip de sistem politic.
Pământul ( zemlia) a fost privit ca fiind fondul pe care s -a așezat forma, adică statul rus,
suportul pe care rușii au fost „uniți de un destin comun” pentru a duce mai departe tradiția și
„memoria strămoșilor”. Element al unității și continuității, teritoriul – pământul, patria, locul
natal ( zemle, Otcestvu, Rodinu ) era o bogăție moștenită, iubită și respectată, pentru care rușii
aveau o mare responsabilitate, în fața „ generațiilor prezente și viitoare”206. Interesantă este atât
perspectiva ideatică, simbolică, cât și percepția fizică a acestui „teritoriu”, rușii considerând ca parte a sferei lor de dominație și interese vitale spațiul imperial și sovietic în integralitatea sa.
Constituția din 1993 a fost o continuatoare și în ceea ce privește poziția oficială față de
dihotomia rossiskii/russkii sau de dimensiunea inclusivă a termenului de „sovietic”. Încă din
preambul, s -a făcut referire la „poporul multinațional al Federației Ruse”
207, stabilindu- se poziția
oficială în favoarea termenului de rossiiskii . Așadar, atât etnicii ( russkii ), cât și non -etnicii ruși,
locuitori ai teritoriului Federației Ruse ( rossiiskii ) se bucură de același statut și de aceleași
drepturi în cadrul federației, fiind reuniți de un „destin comun”, de dragoste și respect pentru
Patria , de „credință în bine și în dreptate”208. În acest fel, a fost făcută posibilă identificarea
tuturor locuitorilor din cadrul Federației cu statul rus.

205 „End of the Soviet Union; Text of Gorbachev’s Farewell Address”, în The New York Times , 26 decembrie 1991,
(http://www.nytimes.com/1991/12/26/world/end -of-the-soviet -union -text-of-gorbachev-s -farewell –
address.html?pagewanted=all ).
206 Konstituțiia Rossiiskoi Federații , decembrie 1993, (http://www.constitution.ru/).
207 “Mî, mnogonaționalnîi narod Rossiiskoi Federații” (“Noi, poporul multinațional al Federației Ruse”), începutul
preambulului Constituției.
208 Vezi Preambulul Constituției.

63
Unul dintre principalele motive pentru care Constituția din 1993 a fost criticată este
faptul că acordă „puteri extrem de mari ramurii executive”209, adică președintelui. „Șef al
statului”, „garant al Constituției Federației Ruse” președintele rus primește prerogative
extinse.210. Ceea ce este cel mai interesant este faptul că președintele rus are autoritatea de a
guverna prin decrete executive, trecând peste autoritatea legislativului, de care Elțîn s -a bucurat
din plin211. Cu alte cuvinte, Elțîn și -a luat rolul de Batiușk a Tsar , de lider suprem, de președinte
puternic, care să vegheze asupra cetățenilor și a Otcestvu -lui212. În mentalul colectiv rus, un
conducător unic, cu puteri deosebite, înseamnă un stat puternic. Aceasta este imaginea pe care
Rusia și -a dorit să o transmită în exterior și în anii `90.

209 Michael McFaul, „ Why Russia’s Politics Matter”, în Forreign Affairs , vol. 74, no. 1, Jan/Febr 1995, p. 92.
210 Autoritatea de a contura politica internă și cea externă a statului (art. 80), de a numi primul -ministru, de a
conduce întrunirile Guvernului Federației Ruse, de a demite Guvernul, de a numi miniștri, de a propune judecători
pentru Curtea Constituțională, de a forma și conduce Consiliul de Securitate, de a aproba doctrina militară, de a
numi și demite Comandantul Suprem al Forțelor Armate (art. 83), de a dizolva Duma, de a stabili alegeri și
referendumuri (art. 84), de a suspenda act e ale puterii executive (art. 85), de a încheia tratate internaționale,
instrumente de ratificare (art. 86), de a da decrete și ordine executive (art. 90). Așadar, este instaurată supremația
președintelui în fața Guvernului și a Dumei, șeful statului putân d să le dizolve pe amândouă.
211 Începând cu decembrie 1993, Elțîn a dat 65 decrete prezidențiale pe lună, ajungând ca, în 1996, să renunțe la a
guverna cu Duma și să instaureze conducerea de facto prin decrete. Vezi Allen Lynch, How Russia Is Not Ruled,
Cam bridge University Press, Cambridge, 2005, p.142.
212 Otcestvu, în engleză Fatherland , în română Patria -Tată , face referire la cultura patriarhală a rușilor, la figura
centrală a țarului, a cărui autoritate este prezervată și continuată de președintele Federației Ruse.

64
1.2.Destinul mesianic al S .U.A.

„Suntem în serviciul unei națiuni mărețe.
Ar trebui să facem asta în conformitate cu darul ei special.
Este vorba despre darul oamenilor obișnuiți
al auto -guvernării, al industriei, al dreptății, al libertății și al păcii.”213

Despre destinul excepțional al Statelor Unite ale Americii s -a discutat pe larg încă de la
constituirea statului federal, atât de către noua națiune americană, cât și de europenii care au
dezvoltat o adevărată fascinație pentru ceea ce urma să devină cunoscut în mentalul colectiv
drept „tărâmul făgădu inței” ( The land of promise ). Originea mesianismului american se poate
regăsi chiar în momentele inițiale ale apariției națiunii americane. Astfel, modul deosebit în care
s-a născut națiunea, alături de statul format, au dus naștere la sentimente puternice, care i -au
legat pe americ ani într -un mod aparte de statul lor: patriotism, fidelitate față de țară. Încă de
atunci s -a născut ideea națiunii care trebuia să lupte pentru că i s -a făcut nedreptate din partea
britanicilor. Această idee a fost flancată de ideea de popor special, creat pe țărâmurile americane, ca rezultat al unei munci organizate și devotate, care a luptat până la capăt, până a reușit să își creeze un stat propriu, bazat pe principii inovatoare, cu o forță motrice și motivantă puternică:
libertatea, siguranța personală și a proprietății, încrederea în instituții și lideri.
Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii de la 4 iulie 1776 are o
semnificație dublă: a anunțat nașterea unei noi națiuni ( the good people of these colonies ) și a
propulsat o filosofi e a libertății umane care avea să devină o forță motrice atât în spațiul
american, cât și în întreaga lume. Pornind de la politica filosofică a iluminismului european,
americanii au materializat ideile promovate de către filosofii de pe bătrânul continent. Astfel, se
poate spune că națiunea americană s -a născut democrată, având la bază principii precum:
egalitate și drepturi inalienabile – „toți oamenii sunt creați egali și sunt înzestrați de către
Creatorul lor cu drepturi inalienabile, printre care se num ără Viața, Libertatea și căutarea
Fericirii”, reprezentarea populației – „pentru securizarea acestor drepturi sunt stabilite Guverne

213 Woodrow Wilson, „Third Annual Message”, 7 decembrie 1915, online by Gerhard Peters and John T. Woolley,
în The American Presidency Project , http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid =29556 [în continuare, online….în
TAPP].

65
în rândul oamenilor, care își au puterea din consimțământul celor guvernați”, dreptul la
autodeterminare și la înlăturarea unui regim opresiv – „când orice Formă de Guvernare devine
distructivă acestor scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, și să instituie nouă
Guvernare”214. Declarația de Independență este presărată, pe lângă aceste principii, de ideea
legitimității luptei pe care americanii au dus -o împotriva politicii opresive britanice, mai ales că
americanii mizau hotărât pe „protecția divină a Providenței”. Încă de aici putem surprinde
caracterul universalist și mesianic al principiilor pe care Statele Unite urmau să le dezvolte.
Astfel, ca urmare a identificării unor drepturi naturale, izvorâte de la „Judecătorul Suprem al lumii”, s -a înfiripat și cimentat în mentalul colectiv al americanilor atât particularitatea națiunii
lor, cât și misiunea pe care o aveau: apărarea și propagarea acestor drepturi și libertăți
universale
215. Constituția redactată cu unsprezece ani mai târziu avea să fundamenteze și să
întărească aceste principii. Preambulul a fixat existența noului popor și a noului stat („Noi poporul S tatelor Unite”), cât și principiile care stau la baza acestei existențe („Dreptate”,
„Ordine internă”, „apărare colectivă”, „Bunăstare generală”, „Binecuvântarea Libertății”)
216.
Un personaj important, care și -a asumat rolul de a le reaminti în permanență a mericanilor
de aceste sentimente de apartenență la un popor și stat speciale, precum și la pricipiile lor directoare, este președintele american. De la primul președinte, George Washington, discursurile susținute cu varii ocazii – discursuri inaugurale, sa u State of Union Addresses – includ, fără
excepție, cuvinte cheie precum: popor binecuvântat, democrație, libertate, datorie, apărarea
principiilor, etc. Președintele american se bucură de largi prerogative atât pe plan intern, cât și pe
plan extern
217, însă un rol important este acela de reprezentant al națiunii americane, cu care
aceștia, într -un procent destul de ridicat, se identifică. Astfel, un studiu arată că încrederea în
instituția președinției americane, deși având o tendință de scădere în ultimii a ni (ca parte a
trendului general de scădere a încrederii americanilor în majoritatea instituțiilor, cu excepția armatei), a fost, în medie, de 43% între 1973 și 2015
218, procentaj ce se menține, totuși, destul de

214 U.S. National Archives and Record Administration [în continuare, N.A.R.A.] , The Declaration of Independence,
4 iulie 1776, (https://www.archives.gov/founding-docs/declaration).
215 Ibidem.
216 We the People of the United States, in Order to form a more perfect Union, establish Justice, insure domestic
Tranquility, provide for the common defence, promote the general Welfare, and secure the Blessings of Liberty to
ourselves and our Posterity, do ordain and est ablish this Constitution for the United States of America, N.A.R.A.,
The Constitution of the United States, 17 septembrie 1787, (https://www.archives.gov/founding-docs/constitution).
217 Vezi articolul II din The Constitution of the United States.
218 Jeffrey M. Jones, „Confidence in U.S. Institutions Still Below Historical Norms”, în Gallup , 15 iunie 2015,
(http://www.gallup.com/poll/183593/confidence -institutions -below -historical- norms.aspx ).

66
ridicat, dacă luăm în considerare numeroasele perioade tulburi pe care acest interval le cuprinde.
Așadar, președintele american poate fi considerat vocea care are grijă să le amintească
americanilor cu fiecare ocazie de statutul lor special, dar și vocea care duce mai departe mesajul
american, dinco lo de granițele statului. Această tendința poate fi remarcată încă de la primul
președinte american.
De la preluarea mandatului, George Washington a explicat că interesul imediat al SUA era
să se preocupe cu rezolvarea problemelor inerente unui stat nou și cu dezvoltarea acestuia, și să
nu se implice, cel puțin deocamdată, în alianțe cu celelalte state ale lumii: „Este clară politica
noastră de a ne menține departe de alianțe permanente cu orice parte a lumii exterioare”, și de
orice conexiune politică, dar urmărea, totuși stabilirea de relații comerciale219. Chiar dacă nu era
momentul ca SUA să se implice pe plan extern, Washington a reliefat faptul că „este un loc care
ne revine în rândul națiunilor”220. Pe plan intern, însă, interesul era mult mai pertinent.
Washington a transmis un mesaj clar poporului american: „prezervarea focului sacru al libertății
și destinul modelului republican de guvernare […] sunt încredințate în mâinile poporalui american”. Mai mult decât atât, divinitatea „a favorizat poporul american cu oportunitățile
deliberării într -o ordine perfectă și cu capacitatea de a decide cu o unanimitate nemaîntâlnită
asupra unei forme de guvernare pentru securitatea uniunii sale și pentru dezvoltarea fericirii lui”
și asta pentru că „niciun popor nu poate recunoaște și adora Mâna Invizibilă care conduce afacerile oamenilor mai mult decât cel al Statelor Unite”
221.
Puternica tentă religioasă incipientă a mesianismului american se poate extrage și din
repetarea deasă a cuvântului „binecuvântat” în asociere cu „națiune” sau „țară” în discursurile
anuale susținute de acesta în fața Congresului. Tenta religioasă este flancată și de una civilizatoare, Washington vorbind des despre rolul civilizator pe care americanii îl aveau față de
nativii americani, pe care i -a numit „neluminați”, fiind de datoria SUA să le asigure fericirea și
bunăstarea materială
222. Washigton și -a încheiat cele două mandate lăsând instrucțiuni poporului
american pentru viitor: „arătați bună- credință și dreptate față de toate națiunil e; cultivați pace și

219 George Washington, „Farewell Address” , 19 septembrie 1796, online….în TAPP
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=65539).
220 Idem, „Fifth Annual Message” , 3 decembrie 1793, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=29435).
221 Idem, „Inaugural Address”, 30 aprilie 1789, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=25800).
222 Idem, „Third Annual Address to Congres s”, 25 octombrie 1791, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=29433).

67
armonie cu toate”, fiind demn numai de o „națiune măreață să dea umanității exemplul
mărinimos și prea nou al unui popor întotdeauna ghidat de dreptate și bunăvoință înălțătoare”223.
Președinții sfârșitului de secol XVIII și ai secolului XIX au urmat această viziune
mesianică pe care Washington a conturat -o, având trei mari linii directoare: a) raportarea la
nativii americani și rolul civilizator al SUA, care s -a extins apoi la rolul de conducere al SUA în
America Latină, b) contrastul permanent cu europenii însetați de război, c) toate sub umbrela ideii de popor binecuvântat și vegheat de divinitate, deținător al unor principii inovatoare.
Urmând aceste linii, John Adams, al doilea președinte, era de părere că nu există o națiune
„mai plăcută, mai nobilă, mai majestică sau distinsă”
224, în timp ce Thomas Jefferson a făcut o
paralelă între poporul evreu, popor ales de divinitate, conform credinței creștine, și poporul american ai căror părinți au fost conduși de divinitate „ca și Israel din tărâmurile natale și i -a
plantat într -o țară în care pot fi găsite toate necesitățile și îndeajunsurile vieții”
225. În contextul
războaielor napoleoniene, Jefferson condamna acțiunea statelor europene, manifestând
recunoștință pentru ghidarea divină care i -a făcut pe americani să se țină departe de „concursul
sângeros” al acestora și să se concentreze asupra cultivării „prieteniei cu națiunile beligerante
prin orice fel de act de justiție și de bunăvoință inocentă”226. Jefferson a surprins și succesele
american e în ceea ce privea civilizarea nativilor americani: „vecinii noștri indieni avansează,
mulți în spirit, alții începând să se angajeze în agricultură și manufactura obiectelor de uz
casnic”227, avansând înspre a fi dispuși să „își plaseze interesele sub patr onajul Statelor
Unite”228. Înainte de a depune mandatul, cel de- al treilea președinte american a întărit ideea că
divinitatea avea pregătite „epoci lungi de prosperitate și fericire”229 pentru poporul american
ghidat de principii inovatoare, precum libertate, siguranța personală și a proprietății,
reprezentativitate.

223 Idem, „Farewell Address….”.
224 John Adams, „Inaugural Address”, 4 martie 1797, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=25802) .
225 Thomas Jefferson, „Inaugural Address”, 4 martie 1805, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=25803).
226 Idem, „Second Annual Message”, 15 decembrie 1802, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=29444).
227 Idem, „Fifth Annual Message”, 3 decembrie 1805, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=29447).
228 Idem, „Sixth Annual Message”, 2 decembrie 1806, online… în TAPP ,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=29448).
229 Idem, „Eighth Annual Message” , 8 noiembrie 1808, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=29450).

68
Odată cu dezvoltarea și întărirea statului, atât la nivel instituțional, cât și teritorial230,
americanii au început să fie din ce în ce mai angajați pe plan extern, să încerce să își exporte
princ ipiile și sfera de interes, dincolo de vecinii lor indieni, în America de Sud. Cu o identitate
personală foarte bine conturată, cu principii și interese bine definite și conștient de destinul măreț de proveniență divină, statul american a demarat o politic ă de implicare în ceea ce ele au
considerat a fi sfera de interese imediate: „prietenii de pe partea noastră de Atlantic”
231. Motivată
prin aceeași libertate și independență inerente, viziunea americană îmbrăcată sub forma Doctrinei
Monroe, prefigura ceea ce avea să fie politica globală a Statelor Unite de după cel de- al Doilea
Război Mondial: „vom considera că orice încercare din partea lor [a statelor colonialiste
europene] de a- și extinde sistemul în orice parte a acestei emisfere ca fiind periculoasă pent ru
pacea și siguranța noastră”232. Monroe a prezentat în doctrina sa cele trei linii directoare ale
politicii mesianice americane: a) apărarea principiilor libertății și independenței, în contextul decolonizării Americii de Sud și a ghidării divinității în p rocesele aferente, b) diferențierea
Americii democrate și republicane față de vechea lume autocrată europeană și c) detașarea americană față de războaiele și rivalitățile europene. Cel de- al cincilea președinte american a
întărit ideea de „datorie” pe care SUA o aveau, extinzând -o la o întreagă emisferă. Mai mult
decât atât, a reliefat și el individualitatea poporului și statului american, considerând că nu exista un alt exemplu în istoria lumii de țară care să fi progresat atât de mult, într -un timp atât d e scurt
în toate domeniile importante
233. În final, a atribuit toate aceste binecuvântări și progrese
„excelenței insituțiilor americane”234 ce puteau fi și ar fi trebuit să fie model de dezvoltare și
pentru statele Americii de Sud.
Chiar și în momente de diviziune internă, președintele american în persoana lui Abraham
Lincoln a continuat să transmită un mesaj de unitate a națiunii americane, considerată în

230 În anul 1823, cât a fost prezentată Doctrina Monroe, SUA se întindeau de l a Atlantic la Pacific, fără a conține
statele de sud -vest, care încă aparțineau Mexicului. Vezi „Treaty of Amity, Settlement and Limits between the
United States of America and His Catholic Majesty”, 22 februarie 1819, în The Avalon Project (online la
http://avalon.law.yale.edu/19th_century/sp1819.asp) prin care SUA și Spania conveneau asupra transferului Floridei
la SUA și stabileau granița dintre SUA și Noua Spanie, Statelor Unite revenindu -le ținutul Oregon.
231James Monroe, „Seventh Annual Message”, 2 decembrie 1823, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=29465).
232 Ibidem.
233 Ibidem.
234 Idem, „Eighth Annual Message”, 7 decembrie 1824, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ ws/index.php?pid=29466).

69
continuare binecuvântată și indivizibilă: „fizic vorbind, nu ne putem separa”235. În plus, Lincoln
a aminti t scopul ultim al poporului: americanii trebuie să ducă la bun sfârșit scopul pentru care
au apărut ca popor și să facă „tot ce pot pentru a obține și prețui o pace justă și dăinuitoare între
noi și cu toate națiunile”236.
La cumpăna dintre secolele XIX și XX președintele american William McKinley a
demonstrat continuarea acelorași linii directoare ale ideii mesianice americane la mai mult de un
secol de la constituirea SUA. Ideea de popor special, condus de principii speciale și vegheat de
divinitate a fost perpetuată: „credința ne învață că nu există un sprijin mai mare decât cel al
Dumnezeului părinților noștri, care a favorizat atât de evident poporul american”, și că
americanii au tratat cu „înțelepciune și curaj, […] cu fidelitate față de cele mai bun e interese ale
lor, față de destinul lor măreț și față de onoarea numelui american” orice problemă le- a apărut în
cale237. Politica externă americană nu putea fi nici ea mai prejos, diplomația americană trebuind
să „nu caute și să nu accepte nimic ce este ma i prejos decât ceea ce ni se cuvine”238. Într -o
perioadă în care americanii erau din ce în ce mai implicați în afara granițelor și obțineau noi teritorii
239, acest popor „adânc înrădăcinat în libertate acasă, iau dragostea lor cu ei peste tot pe
unde merg”, ar ătând „cei 125 de ani de rezultate obținute pentru întreaga umanitate”240. Astfel,
noile teritorii obținute de SUA urmau să se bucure de suveranitatea americană și să o primească „precum o garanție a ordinii și securității vieții, proprietății, libertății, i ndependenței conștiinței și
a căutării fericirii”.
241 Politica externă americană începea să aibă o dimensiune mesianică
universală clară, urmărind să exporte modelul politic de succes american. Accentul era pus pe dimensiunea ideatică, principială a mesianis mului american, flancată în continuare de capacitatea
civilizatoare a SUA, în contrast cu lipsa interesului european pentru ajutorarea coloniilor pe care

235 Abraham Lincoln, „Inaugural Address”, 4 martie 1861, online.. în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=25818).
236 Ibidem.
237 William McKinley, „Inaugural Address”, 4 martie 1897, online…. în TAPP ,
(http://www.pr esidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=25827).
238 Ibidem.
239 Războiul Americano -Spaniol. Vezi „Treaty of Peace between USA and Spain”, 10 decembrie 1898, în The
Avalon Project , (http://avalon.law.yale.edu/19th_century/sp1898.asp.) Conform tratatului, SUA urmau să primească
de la Spania Cuba, Puerto Rico și Filipinele.
240 William McKinley, „Inaugural Address”, 4 martie 1901, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=25828).
241 Ibidem.

70
marele state europene le dețineau, așa cum s -a evidențiat în momentul în care s -a pus problema
Filipin elor și a influenței nefaste a Spaniei în regiune242.
Participarea SUA la Primul Război Mondial avea să implice statul american într -o și mai
mare măsură la nivel mondial. Acesta este momentul în care putem vorbi despre apariția unui
mesianism global americ an, conturat de idealismul președintelui Woodrow Wilson. Postulând o
dihotomie clară între bine și rău, regăsibilă și identificabilă în societatea umană, și, implicit, în
relațiile internaționale, Wilson a stabilit încă din primul an de guvernare obligația pe care SUA o
aveau față de „pacea lumii”243, fiind de datoria Americii să vegheze și să se implice în ceea ce se
întâmpla pe glob. Datoria venea dintr -o rațiune clară, perpetuată încă de la crearea statului
american: „nicăieri în lume nu există bărbați și femei mai nobile” care să lupte și să depună efort
„ p en tru a re c ti f i ca ră ul , p en tru a c u rm a s uf e ri n ța și p en tru a -i direcționa pe cei slabi pe calea
puterii și a speranței”244. Poporul american, în viziunea sa, era un „popor măreț”, „prieten
adevărat al tutu ror națiunilor lumii”245, care a devenit mai conștient de obligațiile sale în lume și
a dezvoltat un simț „mai puternic de comunitate sau interese, atât în materii politice, cât și economice”
246. Acesta a fost momentul în care Wilson a lansat ideea pan -america nismului care
„nu are nimic imperialist în el”, ci era întruchiparea clară a „spiritului legii și independenței și libertății și întrajutorării”
247.
În contextul războiului pe care inițial Wilson îl denumea „european”, președintele american
a scos în evidență modul în care evoluția restului lumii o influența pe cea a statului american, dar
mai ales a valorilor și principiilor americane considerate a fi universale248, grav alterate de

242 Sprijinul pentru exportul principiilor americane era ș i atunci la un nivel ridicat în sfera politică și intelectuală
americană. Albert Beveridge, de exemplu, un imperialist și intelectual al epocii, susținea politica președintelui
McKinley și vorbește despre datoria SUA, ca „popor ales” de a civiliza filipin ezii care nu sunt o „rasă ce se poate
autoguverna”, mai ales că au primit lecții greșite până atunci de la spanioli. Mai mult, Beveridge anticipează și el
politica americană postbelică: „autoguvernarea și dezvoltarea internă au fost notele dominante ale pr imului nostru
secol; administrarea și dezvoltarea altor pământuri vor fi notele dominante ale celui de-al doilea secol al nostru”. Vezi Albert Beveridge, „In Support of an American Empire”, în Record, 56 Cong., I Sess., 9 ianuarie 1900, pp. 704-
712.
243 Wood row Wilson, „First Annual Message”, 2 decembrie 1913, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=29554).
244 Idem, „Inaugural Address”, 4 martie 1913, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=25831).
245 Idem , „Second Annual Message”, 8 decembrie 1914, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=29555).
246 Idem, „Third Annual Message”, 7 decembrie 1915, online… în TAPP ,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=29556).
247 Ibidem.
248 These are American principles, American policies. We could stand for no others. And they are also the principles
and policies of forward looking men and women everywhere, of every modern nation, of every enlightened

71
conflictul de pe continentul european: „Suntem participanți, fie că vre m, fie că nu, a vieții lumii.
Interesul tuturor națiunilor este și interesul nostru. Suntem parteneri cu restul. Ceea ce afectează
umanitatea este, inevitabil, problema noastră, la fel cum este și problema națiunilor din Europa și
din Asia.”249, mai ales pen tru că „avem același sânge cu toate națiunile care sunt în război”250.
Așadar, venise „ziua în care America este privilegiată să își consume sângele și puterea sa pentru
principiile care i -au dat naștere și fericire și pentru pacea pe care ea a apreciat -o”, pacea
reprezentând cauza comună a tuturor națiunilor. Mai mult decât atât, i -a prezentat pe soldații
americani ca pe niște „cruciați”, care nu merseseră la război pentru „a dovedi măreția Statelor Unite. Ei au mers la luptă pentru a demonstra măreția justi ției și a dreptății”, iar toată munca lor
făcuse ca lumea să „creadă în America așa cum nu crede în vreo altă națiune organizată a lumii moderne”.
251 Tocmai de aceea, „programul păcii lumii este programul nostru; iar acest program
este unicul program posibil , după cum îl vedem noi.”252.
Se observă perpetuarea ideilor motrice ale mesianismului american și de către Wilson:
poporul am erican era unul ales, special , nobil , cu un rol special în lume datori tă principiil or pe
care le promova și chiar dacă se dezicea d e atitudinea belicoasă a europenilor, era de datoria sa
să îi ajute și să îi coordoneze pe calea cea dreaptă, așa cum SUA făcuseră cu America de Sud. Tenta civilizatoare și cea religioasă au fost perpetuate, americanii fiind în continuare ghidați de divini tate, mai ales că ei cunoșteau principiile juste după care ar fi trebuit să se călăuzească
întreaga omenire.
Cele trei mandate republicane consecutive din perioada interbelică au readus America la
politica izolaționistă față de „destinele Lumii Vechi”, din moment ce SUA nu doreau să fie
angrenate sau parte a unei alianțe militare permanente253, însă au plasat clar America în fruntea

community. They are the principles of mankind and must prevail. , Idem , „Address to the Senate of the United States:
‘A World League for Peace‘”, 22 ianuarie 1917, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=65396).
249 Idem, „Address delivered at the First Annual Assemblage of th e League to Enforce Peace: ‘American
Principles‘”, 27 mai 1916, online… în TAPP , (http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=65391).
250 Idem, „Inaugural Address”, 5 martie 1917, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=25832).
251 Idem, „Address at the City Hall Auditorium in Pueblo, Colorado”, 25 septembrie 1919, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=117400).
252 Idem, „Address to a Joint Session of Congress on the Conditions of Peace”, 8 ianuarie 1918, onl ine…. în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=65405).
253 Warren Harding, „Inaugural Address”, 4 martie 1921, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=25833). Harding a făcut referire la refuzul Senatului american
de a r atifica Tratatul de la Versailles în două rânduri la 19 noiembrie 1919 și la 19 martie 1920 și, implicit, de a face
parte din Liga Națiunilor.

72
leadership -ului moral al civilizației254. Mai mult decât atât, statul american a fost prezentat ca o
sursă de inspirație pentru „i nima întregii umanități” și asta pentru că americanii reușiseră să facă
ceva fără precedent: „am făcut ca libertatea să fie un drept din naștere”255. SUA se bucura de
respect în rândul popoarelor lumii, datorită „influenței și scopurilor înalte ale Națiunii noastre”,
precum și datorită instituțiilor sale care nicăieri în lume nu sunt „mai avansate”.256 În plus,
scopul nu era de a se amesteca în politica niciunui stat sau de a- și extinde teritoriul și de a
domina alte popoare sau de a- și crea un „imperiu cu sâng e și forță”, pentru că „legiunile pe care
ea le trimite [SUA] sunt înarmate nu cu sabie, ci cu cruce” 257.
În tensionata perioadă a anilor ‘30, președintele american cu cea mai lungă perioadă de
conducere, F.D.Roosevelt, a făcut trecerea către mesianismul a merican postbelic, atunci când
aceast popor disciplinat, cu spirit de pionieri, care lupa mereu pentru rezolvarea problemelor,
pentru cauză comună258, „binecuvântat cu libertate” și cu „o mare bogăție de resurse naturale”259,
avea rolul de a „proteja și perpetua integritatea democrației”260, așadar a tuturor acelor principii
pe care America le- a făcut cunoscute lumii. Roosevelt a întărit ideea de pionierat, de inovație
americană, arătând că America a fost „Lumea Nouă în toate limbile și pentru toate popoarele”, dar nu pentru că europenii au venit și au constituit o lume nouă, ci pentru că „toți cei care au
venit aici au crezut că pot crea pe acest continent o viață nouă – o viață care ar trebui să fie nouă
în libertate”
261. Roosevelt a prezentat și învățăturil e din cel de -al Doilea Război Mondial: „am
învățat că nu putem trăi singuri, în pace; că bunăstarea noastră depinde de bunăstarea altor
Națiuni, chiar de departe”, perioada fiind un „test” al curajului și al democrației262.
Deși viziunea idealistă a lui Wils on nu s -a bucurat imediat de succesul scontat, perioada de
după cel De -al Doilea Război Mondial avea să fie martora materializării ideilor promovate de el,

254 Ibidem.
255 Calvin Coolidge, „Inaugural Address”, 4 martie 1925, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.e du/ws/index.php?pid=25834).
256 Herbert Hoover, „Inaugural Address”, 4 martie 1929, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=21804).
257 Ibidem.
258 F.D. Roosevelt, „Inaugural Address”, 4 martie 1933, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=14473).
259 Idem, „Inaugural Address”, 20 ianuarie 1937, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=15349).
260 Idem, „Third Inaugural Address”, 20 ianuarie 1941, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=16022).
261 Ibidem.
262 Idem, „Inaugural Address”, 20 ianuarie 1945, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=16607).

73
F.D. Roosevelt fiind un susținător în acest sens. Cel mai important rezultat al evoluției posbelice
din acest punct de vedere a fost, fără îndoială, întărirea, dar și materializarea mesianismului
american, prin operaționalizarea valorilor și principiilor promovate de mai bine de 150 de ani de
către americani. În acest sens, Carta Națiunilor Unite263, dar ș i Tratatul Atlanticului de Nord264
sunt dovezi edificatoare. Tot aceasta este perioada când, ca urmare a propulsării responsabilității
globale despre care vorbea Wilson și a întrezăririi zorilor Războiului Rece, Statele Unite și -au
conturat și întărit leader ship-ul mondial, în calitatea de conducător al „lumii întâi”. Pe baza
aceleiași dihotomii – bine / rău – statul american și -a luat în serios rolul de lider global, jandarm
și apărător al drepturilor și libertăților individuale, a alegerilor libere, a insti tuțiilor libere în fața
opresiunii, a injustiției și terorii însămânțate într -o parte însemnată a lumii de către un regim
opresiv, „bazat pe teroare, presă și radio controlat, alegeri corupte și suprimarea libertăților
personale”265. Pe lângă dușmanul comuni st, SUA se angajau și în lupta împotriva unor alți
„monștri” care amenințau umanitatea: sărăcia, mizeria, foametea266.
H. Truman, primul președinte postbelic, a prezentat Statele Unite ca model, ca sursă de
inspirație pentru popoarele lumii care „privesc î n sus la noi”267, pentru că acestea erau capabile
să exporte atunci, în întreaga lume, „principiile esențiale ale credinței care ne ghidează ” și
profitau de ocazie să „ne declarăm scopurile tuturor popoarelor”268, în condițiile în care
„inițiativa este a noas tră”, ba chiar americanii erau responsabili pentru exportul principiilor bune,
insuflate de divinitate americanilor269. Mesianismul american a continuat să aibă la bază aceleași
linii directoare, renunțând însă, în perioada Războiului Rece la ideea că SUA tr ebuiau să se țină
departe de Europa. Din contră, acesta a fost momentul în care americanii considerau că era

263 Însăși preambulul Cartei ONU începe într -o manieră asemănătoare Constituției Americane: „Noi, popoarele
Națiunilor Unite (…)”. Pentru valorile și principiile directoare ale lumii postbelice, vezi United Nations, Charter of
the United Nations, semnată la 16 iunie 1945, San Francisco și intrată în vigoare la 24 octombrie 1945,
(http://www.un.org/en/charter -united -nations/).
264 În Preambulul Tratatului se reafirmă „credința în scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite”, precum și
„dorința de a trăi în pace cu toate popoarele și guvernele” și de a „apăra pacea, moșter nirea comună și civilizația
popoarelor lor, fundamentate pe principiile democratice, libertatea individuală și statul de drept.” Vezi NATO, The
North Atlantic Treaty , 4 aprilie 1949, (https://www.nato.int/cps/ic/natohq/official_texts_17120.htm).
265 Harry Tr uman, „Special Message to the Congress on Greece and Turkey: The Truman Doctrine”, 12 martie 1947,
online… în TAPP , (http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=12846).
266 Vezi, de exemplu, Idem, „Inaugural Address”, 20 ianuarie 1949, online… în TAPP,
(http ://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=13282) și J. F. Kennedy, „Inaugural Address”, 20 ianuarie 1961, online…
în TAPP , (http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=8032).
267 Harry Truman, „Special Message to the Congress on Greece and Turkey: The Truman Doctrine”, 12 martie 1947,
online… în TAPP , (http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=12846).
268 Idem, „Inaugural Address”, 20 ianuarie 1949…
269 Ibidem.

74
datoria lor să ajute europenii și să facă tot ce le stătea în puțintă să includă statele europene în
clubul democrației, printr -o cale proprie, lip sită de „vechiul imperialism – exploatare pentru
profit extern”.270 Așadar, mesianismul american a căpătat o dimensiune clară globală, cu tendințe
constante de extindere, scopul ultim fiind crearea unei societăți mondiale de state democrate, după chipul și a semănarea americană.
Dincolo de diferențele strategice, rezultate din concepții diferite referitoare la modul în care
SUA ar fi trebuit să acționeze, toată suita de președinți americani din această perioadă
tumultoasă a istoriei mondiale a fost ghidată de același considerent: Statele Unite ale Americii
alcătuiesc un stat special, cu un rol special. Pe fondul acestui argument declarații precum
„spuneți tuturor națiunilor, fie că ne vor binele sau răul, că vom plăti orice preț, vom depăși orice povară, vom în frunta orice greutate, vom sprijini orice prieten, ne vom opune oricărui dușman
pentru a asigura supraviețuirea și succesul libertății”
271 sau precum „cea mai mare onoare pe care
istoria o poate oferi este aceea de pacificator. Această onoare îi revine acum Americii – șansa de
a ajuta și de a conduce lumea afară din valea tensiunii către acel fundament înalt al păcii la care omul a visat din zorii civilizației”
272 au dominat discursurile președinților americani.
Atașamentul față de principiile care îi făceau pe americani atât de speciali a fost des scos în
evidență, consecvență care dorea să facă parcursul american clar: americanii nu doreau dominarea lumii prin forță, ci doreau să promoveze justiția, libertatea, democrația
273. Toate
acestea erau principii care au dus, conform președintelui Ronald Reagan, la rezultate
nemaîntâlnite în alte părți ale lumii și asta pentru că nicăieri „energia și geniul individual al omului” nu au fost puse în valoare așa cum le- au pus americanii
274.
Încetarea Războiul Rece și implicit eliminarea luptei ideologice a fost privită ca o
încununare a eforturilor lumii occidentale, cu America în frunte, depuse pentru a poziționa în
locul meritat valorile și principiile universale, pe care americanii au avut onoarea de a le pune
primii în prac tică. Căderea comunismului a fost privită ca o oportunitate de a extinde identitatea

270 Ibidem.
271 J. F. Kennedy, „Inaugural Address”, 20 ianuarie 1961, online… în TAPP,
(http://www.pres idency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=8032).
272 Richard Nixon, „Inaugural Address”, 20 ianuarie 1969, online… în TAPP ,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=1941).
273 Lyndon Johnson, „Inaugural Address”, 20 ianuarie 1965, online… în TAPP,
(http://www.presid ency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=26985).
274 Ronald Reagan, „Inaugural Address”, 20 ianuarie 1981, online… în TAPP ,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=43130).

75
colectivă deja întărită a Statelor Unite și a statelor Europei Occidentale către estul Europei.
Argumentul a constat în faptul că „noi știm cum să asigurăm o mai justă și prosperă viață a
omului pe pământ” și că „America nu este niciodată cu adevărat ea însăși decât atunci când este
angajată în principii morale înalte”275, SUA încuraja Europa să fie „întreagă și liberă” și își
anunța dispoziția de a ajuta centrul și estul Eur opei să „realizeze ceea ce națiunile Europei
Occidentale au învățat demult: fundamentul unei securități de durată nu vine din tancuri, trupe
sau garduri ghimpate; ea este construită pe valori comune și acorduri care unesc popoare
libere”276.
Entuziasmul exa cerbat stârnit de schimbările petrecute la sfârșitul deceniului al optulea al
secolului trecut avea să se disipe rapid, ca urmare a provocărilor pe care noua configurație
mondială le ascundea în spatele climatului aparent de pace și progres. Provocările au fost imense,
iar administrația americană, alături de poporul american, impulsionate de același spirit mesianic ce a ieșit chiar mai întărit din Războiul Rece, au încercat să găsească cea mai bună cale pentru a răspunde noilor realități. Iar atitudinea man ifestată în cadrul Alianței Nord -Atlantice, în
contextul dezbaterii referitoare la menținerea, reformarea și extinderea acesteia, nu reprezintă
decât o continuare a unei politici domestice și externe bine înrădăcinate și legitimate, coordonată
de idei motr ice clare și dăinuitoare.

275 George H. W. Bush, „Inaugural Address”, 20 ianuarie 1989, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=16610).
276 Idem, „Remarks to the Citizens in Mainz, Federal Republic of Germany”, 31 mai 1989, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=17085).

76

Capitolul 2. Idei și rezultate. Mesajul candidaților Elțin și Clinton și
succesul în alegerile prezidențiale

2.1.Mesajul lui Elțin și succesul din 1991

„Puteam să mă întâlnesc cu alegătorii mei aproape în fiecare zi, îmi luam energia de la ei și
credința reînnoită că nu vom mai trăi niciodată cum am trăit înainte. Era sclaviei morale s -a
terminat.”277

Boris Nikolaievici Elțin a marcat îndelungata istorie rusă prin ocuparea unei funcții care
nu mai existase și print r-un proces nepracticat în cultura politică rusă până la acel moment:
președinte al Rusiei (Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă, la acea dată) ales prin
alegeri libere. Acest moment a fost cu atât mai important cu cât s -a desfășurat pe fundalul unor
schimbări radicale, miza acțiunilor personajelor politice fiind de o importanță vitală pentru însăși
existența statului sovietic și pentru viitorul parcurs al elementului rus din constructul sovietic.
Venirea la putere a lui Elțin necesită o privire în contextul larg al transformărilor
survenite în a doua jumătate a anilor `80, atât în spațiul sovietic, cât și internațional. Parcursul
său politic – de la prim -secretar al Moscovei, la căderea în dizgrați e după octombrie 1987, și
până la câștigarea primelor alegeri libere pentru funcția de lider al statului rus – poate fi
considerată ca cea mai bună expresie a transformărilor drastice înregistrate în spațiul sovietic. Analiza motivelor care au susținut succesul lui Elțin este un proces mai complex decât în cazul analizării succesului lui Bill Clinton, din varii rațiuni, cel mai probabil fiind acela că nu a fost

277 Boris Elțin, Against the Grain: An Autobiography , translated by Michael Glenny, ed. Summit Books, New York,
1990, p. 15.

77
vorba despre un stat cu o tradiție îndelungată a dezbaterii publice în contextul unor alegeri
democratice, într -un stat eminamente democratic, unde candidații au ca principală preocupare
găsirea unor soluții pentru problemele existente la data alegerilor, însă bucurându- se de un grad
mare de previzibilitate dat de un cadru democratic care își dovedise deja eficiența și stabilitatea.
În cazul Rusiei, amalgamul de procese și probleme a fost atât de plurivalent, încât alegerea unui nou lider a fost flancată și de schimbarea sistemului politic. Cu toate acestea, dincolo de suita extinsă de argumente mater iale, practice, cel care a prevalat a fost cel ideatic, identitar. Elțin a
reușit să reprezinte și să coaguleze în jurul său cel mai bine imaginea de lider puternic, capabil să
facă față provocărilor, potrivit pentru a răspunde nevoilor rușilor și a rezolv a criza, inclusiv
identitară, prin care trecea spațiul sovietic per ansamblu, și cel rus în speță: „da, desigur, mă voi
arunca singur în această vâltoare nebunească și este perfect posibil să îmi rup gâtul de această
dată, dar nu mă lasă inima să procedez diferit”
278.
Boris Nicolaevici Elțin s -a născut la 1 februarie 1931 în Butka, regiunea Sverdlovsk, într –
o familie de țărani ruși, cu venituri modeste și afectată de politicile de colectivizare și
industrializare demarate de regimul comunist de la acea dată. Întreaga viață a lui Elțin a fost
marcată de evenimente care l -au poziționat, sau l -au determinat să se poziționeze singur, într -o
postură de victimă, după cum a reliefat în mod constant în autobiografiile sale. Toate aceste evenimente, însă, au contribui t, după spusele sale, la întărirea și conturarea caracterului și a
atitudinii de supraviețuitor, sau, mai bine zis, învingător cu care a obișnuit publicul național și
internațional de -a lungul carierei sale. Poate evenimentul care tronează asupra acestei i magini
este chiar cel cu care Elțin începe expunerea parcursului personal în prima carte autobiografică:
la botezul său, preotul, în stare de ebrietate, a întârziat să îl scoată din vasul cu apă, determinând o reacție fulgerătoare din partea mamei sale și o remarcă memorabilă (reală sau construită de
Elțin pentru conturarea autoportretului) din partea preotului – „ei bine, dacă poate supraviețui
unei astfel de încercări grele, atunci înseamnă că este un băiat bun, puternic”
279.
Cu o copilărie dificilă, petre cută în barăcile comunale apărute în perioada industrializării,
fără intimitate și căldură pe timpul iernii, Elțin a povestit cum a reușit să urmeze cursurile școlii
Pușkin din Berezniki și să își continue studiile la Institutul Politehnic din Ural, pe car e le-a
absolvit în 1955. Parcursul profesional a fost marcat și condiționat de apartenența la PCUS. A

278 Ibidem , p. 18.
279 Ibidem , p. 22

78
devenit membru al Partidului Comunist in 1961, pentru ca în 1976 să fie numit prim -secretar al
regiunii Sverdlovsk. Nouă ani mai târziu, la cererea lui Go r b a c i o v , a f o s t n u m i t ș e f a l
departamentului de construcții din cadrul Secretariatului Comitetului Central, pentru ca în
decembrie același an (1985) să fie numit prim- secretar al Moscovei. Nu a ocupat această funcție
pentru mult timp, discursul din octombr ie 1987 prin care a criticat intens conducerea Partidului și
modul în care restructurarea se desfășura aducându -i căderea în dizgrația partidului și eliminarea
sa din rândul elitei conducătoare. Cu toate acestea, Elțin nu a stat departe de scena politică a
Uniunii Sovietice, ba mai mult, a profitat de schimbările politice și electorale aduse de
Gorbaciov pentru a putea candida și a fi ales în noul Congres al Deputaților Popoarelor în martie 1989 primind 89% din voturi, iar apoi președinte al Sovietului Supr em al Rusiei în mai 1990
280.
După două luni, Elțin și -a dat demisia din Partidul Comunist, continuându- și parcursul politic ca
independent281. Încununarea carierei politice a venit odată cu alegerea lui, pentru prima oară în
istoria Rusiei în cadrul unor alege ri democratice, în funcția de președinte în iunie 1991, pe care a
ocupat -o până în decembrie 1999, când s -a retras de la putere, cedând locul prim -ministrului de
la acea vreme, Vladimir Putin282.
Un factor determinant care a dus la succesul lui Elțin în aleg erile din perioada 1989 -1991
a fost modul în care fostul prim -secretar al Sverdlovskului și al Moscovei s -a prezentat în fața
publicului, individualizându- se și punându -se în contrast cu toți ceilalți lideri sovietici. Spre
deosebire de Clinton și de major itatea liderilor politici care obișnuiesc să își publice memoriile
după ce se retrag din activitatea politică, sau la finalul unui mandat important, Boris Elțin și -a
publicat două dintre cele trei volume de memorii în timpul activității sale, întâi ca memb ru al
Congresului Deputaților Popoarelor, aflat în cursa pentru Sovietul Suprem și apoi ca președinte al Rusiei încă sovietice, în timpul eforturilor susținute de a reforma societatea rusă, flancată de
lupte puternice între diferite facțiuni și interese po litice. Demersul își poate găsi explicația în
încercarea și nevoia liderului rus de a aduna capital politic, de a controla discursul la adresa sa
demarat de adversarii politici și de a crea o imagine favorabilă a sinelui și a ideilor care îi conduceau poli tica. Acest lucru este cu atât mai relevant în cadrul primei autobiografii, cea

280 John Paxton, Leaders of Russia and the Soviet Union. From the Romanov Dynasty to Vladimir Putin , ed.
Routledge, New York, 2004, p. 139.
281 Boris Elțin, The Struggle for Russia, translated by Catherine A. Fitzpatrick, 1st edition, ed. Times Books, New
York, 1994, pp. 18- 20.
282 Idem, Midnight Diaries , translated by Catherine A. Fitzpatrick, 1st edition, ed. Public Affairs, New York, 2000,
p.7 .

79
publicată în 1990, atunci când Elțin nu se bucura de o largă susținere din partea publicațiilor
naționale și era atacat intens de către aparatul partidului comunist. Astfel, pr ima autobiografie
poate fi considerată o adevărată platformă electorală, menită a prezenta publicului încă sovietic
modul în care, în ciuda jocurilor autoritare ale partidului comunist, Elțin a reușit să se ridice și să
lupte pentru oameni, contribuind la creionarea unui nou curs al statului rus: „Ne- am schimbat.
Ne-am luat la revedere de la o epocă în care nimănui nu i -ar plăcea să se întoarcă”283. Ba mai
m u l t , p r i n a c e s t v o l u m ș i p r i n a u t o p o r t r e t u l p e c a r e î l c o n ț i n e , E l ț i n ș i -a apropriat una dintre
trăsătu rile de bază ale identității ruse, implicit răspunzând la o nevoie identitară de bază a rușilor:
necesitatea unui lider puternic cu multă experiență, având o mână de fier capabilă să ia decizii
radicale atunci când trebuiau apărate interesele, istoria bogată și a măreția rusă. Există trei aspecte importante în acest autoportret, relevante pentru explicarea venirii la putere a lui Elțin:
trăsăturile personale, experiențele personale și experiențele profesionale. Mai precis, se impune
cercetarea modului în care a abordat aceste experiențe, atât personale, cât și profesionale și delimitarea clară pe care Elțin și -a făcut -o de leadershipul comunist, mai ales după venirea la
Moscova.
„Iute din fire”, ca tatăl și bunicul său
284, curios și cu spirit de inițiativă285, cu o „voce tare,
puternică, de mare efect într -o încăpere”286, Elțin a povestit cum s -a remarcat și distins în raport
cu ceilalți, încă de pe vremea când era elev, atunci când a fost ales, datorită calităților de leadership evidente, lider al clasei „chiar d in clasa întâi”, și „chiar dacă s -a tot mutat de la o
școală la alta. M -am descurcat mereu bine la școală și am avut mereu rezultate bune la
examene”
287. Alte două caracteristici importante asupra cărora s -a insistat în volum au fost
perfecționismul și o dis ciplină draconică a muncii. Elțin a relatat cum a încercat în permanență să
facă „absolut totul bine”288. În același timp, a subliniat cum „atunci când analizez situații și
evenimente ignor ce a mers bine și mă concentrez pe neajunsurile și pe erorile mele. Aceasta este
o trăsătură de bază a caracterului meu”, ceea ce i -a insuflat mereu dorința de a „lucra cu de
două -trei ori mai multă energie decât de obicei” atunci când făcea greșeli289.

283 Idem, Against the Grain… , p.5.
284 Ibidem , p.24.
285 Ibidem , p.30.
286 Ibidem , p.47.
287Ibidem, pp.25-26.
288 Ibidem , p.28.
289 Ibidem , p.13.

80
Politicianul a povestit și cum, atunci când a început să lucreze, a în cercat să fie un model
pentru cei aflați în subordinea sa, impunând disciplină riguroasă, ca urmare a „dedicării mele
totale pentru muncă, impunerea unor standarde înalte și verificarea constantă a muncii”290.
Caracteristica poate fi legată de un alt aspect important al societății rusești și anume influența și
importanța familiei, în acest caz influența pe care bunicul lui Elțin a avut -o asupra sa. Liderul
povestea cu nostalgie dar și cu mândrie cum bunicul său nu i -a permis să se înscrie la facultatea
de co nstrucții până nu l -a făcut să construiască, singur, o baie291. Experiența inițiatică la care l -a
supus a fost continuată prin călătoria în jurul URSS -ului, singur și cu resurse mai mult decât
modeste, după primul an de facultate292 și prin alegerea făcută dup ă terminarea facultății, atunci
când a refuzat postul de maistru care îi fusese oferit, pentru a o lua de jos și a lucra, timp de un
an, ca un muncitor obișnuit, în toate posturile existente în construcție – la așezat cărămida, la
tâmplărie, etc.293 Toate aceste relatări au rolul de a contura portretul unui om politic inițiat,
competent, potrivit pentru a conduce Rusia pe drumul anevoios al tranziției politice și sociale.
Multe dintre trăsăturile pe care Elțin a vrut să le expună publicului larg reies indirect din
prezentarea experiențelor personale și profesionale. De exemplu, liderul rus a arătat cum a luptat
încă de la o vârstă fragedă pentru ideile și idealurile sale și cum nu i -a fost teamă să spună ceea
ce gândea. În acest sens, a relatat cum, la finalul școlii primare, a luat cuvântul în cadrul
festivității de absolvire și a criticat dur învățătoarea, acuzând -o că mutilează elevii „mental și
psihic”, prin supunerea lor la tot fel de activități injuste precum strângerea de mâncare din gunoaie pentru hrăni rea porcilor acesteia
294. Remarcile i- au adus, firesc pentru acea perioadă,
exmatricularea, dar elevul Elțin a continuat să își țină partea și a mers la departamentul de
educație din regiune pentru a- și putea primi diploma. Ba mai mult, tot acest eveniment a fost
f ol osi t p en tru a a ră ta c ă p e n tru a -și susține punctul de vedere, încă de la acea vârstă, i -a ținut
piept tatălui, furios pentru cele spuse la festivitatea respectivă, și a evitat corecția fizică, spunând că „de acum înainte, am să mă educ singur”
295. Evident, lidrul a insistat că trăsătura avea să se
dezvolte, devenind dominantă în personalitatea viitorului președinte rus: „eu spun numai adevărul, indiferent de cât de inconfortabil sau dezavantajos ar fi; mă străduiesc să fiu foarte

290 Ibidem , p.54.
291 Ibidem, p. 32.
292 Ibidem, p. 33.
293 Ibidem , p. 44.
294 Ibidem, p. 27.
295 Ibidem, p. 28.

81
f r a n c ș i , c e l m a i i m portant, întotdeauna încerc să intuiesc gândurile și sentimentele
oamenilor”296.
Pe măsură ce a evolut pe scara ierarhiei în cadrul Partidului Comunist, ajungând prim –
secretar al regiunii Sverdlovsk, Elțin a conturat modul în care se raporta la munca pe care o
întreprindea, implicit atmosfera de lucru pe care o impunea celor aflați în subordinea sa. Deși în
acele timpuri un prim- secretar de provicie era ca „un dumnezeu, ca un țar” putând să facă orice,
liderul a declarat că a folosit această putere doar pentr u a lupta pentru punerea în practică a
ideilor sale, principala fiind aceea că liderii trebuie să muncească „în numele oamenilor, niciodată pentru sine însuși”. Acestă filosofie de muncă a fost completată de setarea unui modus operandi „franc, practic”, în care critica și exprimarea ideilor erau permise, iar Elțin ținea în
permanență un contact direct cu oamenii pe care îi reprezenta, vizitele în teritoriu fiind la ordinea
zilei. În tot acest cadru, Elțin s -a postulat, indirect, ca un model – un model de mu ncă, disciplină
și principii -, evidențiind chiar permiterea criticii sale, o caracteristică nenaturală a acelor timpuri
și a subliniat efortul imens pus în munca sa: „ A fost o perioadă de muncă asiduă și, așa cum am
făcut mereu, mă forțam mai mult decât oricine altcineva”, dar și corectitudinea sa – „știindu -mi
caracterul, nimeni niciodată nu m -a abordat atât timp cât am fost prim -secretar să îmi ceară
favoruri. Este greu să îmi imaginez cum aș fi reacționat într -o astfel de situație”
297. În acest mod,
Elțin dorea să creeze o imagine principială a liderului rus, mai ales într -o perioadă în care
abuzurile și favorurile erau o normă.
Delimitarea clară de leadershipul comunist și denunțarea practicilor corupte, nefirești,
adoptate și perpetuate de -a lungul exi stenței statului comunist, a devenit și mai clară odată cu
numirea sa în funcția de prim -secretar al Moscovei și cu mărirea frecvenței interacțiunilor cu
aceștia. Deși conștient de faptul că și el fusese parte a sistemului și lucrase în același tipar de
„presiune, amenințări și coerciție”, a ajuns la concluzia că „stocul nostru de idei și metode a fost
epuizat”298 și că ceva trebuia să se schimbe. Odată ajuns la Moscova, convingerile lui Elțin s -au
întărit, după propriile relatări, iar autobiografia începe să includă multe critici, atât ale sale la
adresa aparatului de stat comunist, cât și ale comuniștilor la adresa sa. Un aspect iese în evidență
în acest cadru: antipatia lui Elțin față de Gorbaciov, care nu a făcut decât să crească considerabil
pe măsură ce interacțiunile dintre cei doi s -au intensificat. De la criticarea modului în care

296 Ibidem, p. 104.
297 Ibidem, pp. 65-70.
298 Ibidem, p. 82.

82
Gorbaciov se adresa oamenilor299, până la acuzarea acestuia că nu ia măsurile potrivite pentru
rezolvarea problemelor statului reiese faptul că Elțin îl considera pe Gorbaciov un lider
nepotrivit pentru nevoile statului sovietic, un lider care a făcut ca derapajul „către abis să fie
inevitabil”, idee continuată și în a doua autobiografie publicată300.
Susținând că a adus aceeași etică a muncii și în capitala sovietică, Elțin a po vestit cum a
muncit din răsputeri să „lupte pentru Moscova. Absolut totul era neglijat. Orașul rămăsese în
urmă la practic toate obiectivele care fuseseră setate în planul general de dezvoltare din 1972”301,
ce măsuri a luat împotriva corupției din magazinel e moscovite, cum mergea cu metroul la orele
de vârf pentru a vedea prin ce trec muncitorii302, dar mai ales cum, deși (sau, tocmai pentru că)
se bucura de popularitate în rândul locuitorilor Moscovei, toate acestea au început să îi atragă antipatia celor di n Politburo, fiind acuzat că încearcă să obțină „popularitate ieftină”
303.
Perioada a fost folosită de Elțin pentru a se arăta în fața publicului sovietic ca fiind nu
numai un luptător pentru binele oamenilor, dar și victimă a sistemului, atacat și subminat din
toate părțile. Astfel, dorința lui era ca publicul să ajungă să îl cunoască, dincolo de critici și imagini considerate distorsionate, prezentate de oponenții politici. Însă, scopul său ultim a fost
transmiterea mesajului că acest liderul vizionar, dup ă cum se autodescrie, se ridica în
permanență, supraviețuia, chiar în ciuda unor probleme fizice, de sănătate, și trecea peste orice
dificultate pentru apărarea celui mai înalt scop posibil: binele și măreția rușilor. Prezentarea autoportretului, așa cum r eiese din autobiografia sa, ascunde un aspect prețios pentru analiză.
Prin modul în care a intercalat momente ale alegerilor din 1989 cu momente din copilărie, adolescență și activitatea sa de la Sverdlovsk, prin alternarea hazardului cu acțiunea deliberată, a momentelor de răscruce cu cele de forță, de succes, s -a d o ri t s ă s e ob ți n ă un ef e c t n o ta b i l : ca
portretul său se se muleze pe portretul Rusiei, de- a lungul istoriei sale, ca identitatea sa să se
muleze pe identitatea Rusiei – profundă, greu de înțel es uneori, temperamentală, dar sinceră,
victimă atât a unor hazarde naturale sau circumstanțe nefericite, dar și a unor atacuri

299 Elțin s -a arătat nemulțumit de modalitatea în care Gorbaciov se adresa, folosind tî (tu, deci forma personală), în
loc de vî (dumneavostră, forma de politețe), specifică adresării în limba rusă, „cu toți membrii mai în vârstă, se niori
ai Politburo. […] Este greu de spus dacă este vorba despre o lipsă de cultură sau pur și simplu un obicei, dar de
fiecare dată când mi se adresează cu tî, nu mă simt confortabil”. Ibidem, p. 74. Remarca evidențiază importanța pe
care anumite rigor i, tradiții o au în mentalul colectiv rus, mai ales cele legate de respect și recunoașterea unui anumit
statut.
300 Idem, The Struggle for Russia… , p. 31.
301 Idem, Against the Grain…, p. 114.
302 Ibidem, p. 118.
303 Ibidem, p. 122.

83
nejustificate, sau mânate de invidia celorlalți, sau de interese egoiste ale celorlalți. Astfel, în
ciuda a tot, se ridica mereu , se adapta și se consolida, pe măsura măreției sale și rămânând fidelă
valorilor și principiilor esențiale. Elțin a făcut apel la dimensiunea sensibilă, sentimentală, la
identitatea personală a statului său pentru a arăta că era liderul capabil nu numai s ă înțeleagă
aceste aspecte, dar le și îngloba în varianta cea mai evidentă. Acesta este unul dintre principalele
motive pentru care Elțin a ajuns să se bucure de o largă popularitate în rândul rușilor, câștigând alegerile pentru președinția Rusiei din 199 1.
Un alt factor determinant care a dus la creșterea popularității lui Elțin și alegerea lui în
funcția de președinte al R.S.F.S.R. a fost tocmai această delimitare de aparatul comunist, impusă
într-o proporție semnificativă chiar de aparatul comunist, pr in critica dură la adresa acestuia.
Liderul sovietic a început să ridice suspiciuni din momentul ocupării funcției de la Moscova,
acolo unde nu mai era micul țar invincibil din Sverdlovsk și unde dicta cursul acțiunii, ci se afla
în proximitatea leadership ului comunist, unde ar fi trebuit să urmeze cursul dictat. Treptat, a
început să resimtă cum antipatia din Politburo creștea, sesizând „tensiune în aer, care era direcționată nu numai la adresa mea, dar și la adresa chestiunilor pe care le aduceam în
discu ție”
304. Într -o perioadă a schimbării și incertitudinii, atitudinea ostilă pe care leadershipul
comunist o dezvolta față de Elțin este explicabilă. Fondul problemei rezidă în personalitatea
independentă a liderului din Sverdlovsk și atitudinea sa arogantă, determinată tocmai de această
independență și părere bună despre sine, evidentă din modul în care se autodescrie. În plus, au
existat trei acțiuni săvârșite de Elțin, determinante în acest sens: a) intervenția la întâlnirea
Politburo referitoare la anivers area a 70 ani de la Revoluția din Octombrie, când a îndrăznit să
facă o serie de comentarii pe baza discursului pe care Gorbaciov urma să îl susțină, atrăgând reacții „deosebit de critice, aproape isterice” din partea Secretarului General
305; b) intervenția
neplanificată și neaprobată susținută de Elțin în octombrie 1987, după ce Gorbaciov a rostit discursul pentru aniversarea Revoluției ce i -a adus ulterior, căderea totală în dizgrația Partidului
și implicit eliminarea sa din leadership
306; și c), punctul culm inant, intervenția în cadrul celei de –
a XIX -a Conferință a Partidului Comunist din iunie 1988, atunci când Elțin, deși nu îi fusese dată
voie, dar cu sprijinul membrilor KGB prezenți, a reușit să ajungă la pupitru și a luat cuvântul în

304 Ibidem, p.126.
305 Ibidem, p. 128.
306 Ibidem, p.188.

84
cadrul primei întâln iri comuniste televizate, expunându -și punctul critic de vedere cu privire la
statul sovietic și măsurile luate de Gorbaciov307.
Portretul lui Elțin este completat de interacțiunea cu oponenții săi politici, comuniști în
speță. Criticile, atacurile pe care a ceștia le- au adus la adresa sa nu au făcut decât să îl ajute pe
liderul sovietic căzut în dizgrația Partidului să ajungă liderul noul stat rus în 1991. Deși atacurile
deveneau din ce în ce mai acide și mai repetate, pe măsură ce funcția pentru care Elțin candida devenea mai importantă (din martie 1989 – când a candidat pentru Congresul Popoarelor, până în
1991 – pentru președinție), popularitatea și credibilitatea lui creșteau
308. Astfel, s -a remarcat o
intensificare a susținerii pentru Elțin, cu până la 20 d e procente, atunci când, în timpul campaniei
pentru alegerile din 1989, Comitetul Central a anunțat că lansează o investigație deoarece liderul din Sverdlovsk s -ar fi îndepărtat de ortodoxia ideologică, așa cum reieșea din discursurile sale
electoral.
309 Dincolo de concluziile generale ale studiilor de specialitate legate de
comportamentul alegătorilor atunci când vine vorba de reacții la atacuri asupra candidaților310,
mai există un aspect însemnat, specific pentru acel spațiu cultural: rușii sunt atrași de latura sentimentală, personală, de sacrificiu și dedicare, de victime și victimizări, după cum ei înșiși
recunosc
311. Nuanța a fost surprinsă și de Elțin în jurnalul din timpul campaniei din martie 1989,
concluzionând că „tot ce s -a făcut mi -a dat o aură de martir, care devine din ce în ce mai
luminoasă în fiecare zi”, și a dus la indignarea profundă a votanților312. Aceasta s -a manifestat în
diverse feluri, de la trimiterea de scrisori de susținere către Elțin313, dar și către Gorbaciov, în
care i se cerea să se o prească atacul la adresa lui Elțin314, și culminând în rezultatele foarte bune
înregistrate în cadrul alegerilor.

307 Ibidem, p. 222.
308 George W. Breslauer, Gorbachev and Yeltsin as Leaders, ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2002, p.
122.
309 Bill Keller, „Boris Yeltsin Taking Power”, în New York Times, 23 septembrie 1990,
(http: //www.nytimes.com/1990/09/23/magazine/boris -yeltsin -taking -power.html?pagewanted=all).
310 Există studii care arată că electoratul votează mai degrabă cu cel atacat decât cu cel care atacă, dacă intențiile
atacului sunt percepute ca fiind „rău -intenționate”. Vezi Dhavan V. Shah et al., „News Framing and Cueing of Issue
Regimes: Explaining Clinton’s Public Approval in spite of Scandal”, în The Public Opinion Quarterly , vol. 66, nr.3,
autumn 2002, p. 345.
311 Boris Kagarlitsky , Russia under Yeltsin and Putin. Neo-liberal Autocracy , ed. Pluto Press, Londra, 2002, p. 82.
312 Boris Elțin, Against the Grain… , p. 104.
313 Arhiv Elțin Țentr (în continuare, A.E.Ț.), Dikirev, Konovalov. Pismo na imia M.S.Gorbaceva s trebovaniiami
prekratit politiceskuiu travliu Elțina B .N., 29 marta 1989, p. 1, fond 6 – Dokumentî licinogo fonda B.N. Elțina iz
Arhiva Prezidenta Rossiiskoi Federații.Kopii, op. 1, d. 203, l. 5 -6 (http://yeltsin.ru/archive/paperwork/54637/ ).
314 A.E.Ț., Procie korrespondentî Rossii, Pis ma v podderjku poziții B. Elțina v otvet na vîstuplenie cilena ȚK KPCC
tokarea Tihomirova V.P. po voprosu o predvîbornoi programme B. Elțina, opublikovannoe v gazete „Moskovskaia
pravda” 19 marta 1989 , 21 marta 1989, f. 6, op. 1, d. 7, l. 178 -236, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/8574/ ).

85
Un alt punct important legat de venirea lui Elțin la putere este reflectarea sa în presa
străină. Publicațiile din afara URSS -ului au beneficia t ș i e l e d e Glasnostul lui Gorbaciov și
dezvoltarea libertății de exprimare în spațiul sovietic, având din ce în ce mai mult acces la
evenimentele petrecute și la cunoașterea liderilor politici ai statului. Deschiderea fără precedent a
spațiului sovietic ș i demararea unor reforme surprinzătoare, dar mult așteptate de Occident, i -au
adus lui Gorbaciov o popularitate ridicată în rândul mass -mediei din vest. Aprecierea ridicată s -a
materializat chiar prin acordarea premiului Nobel pentru Pace în 1990, „pentru rolul avut în
procesul de pace care caracterizează părți importante ale comunității internaționale actuale”315.
Concomitent cu această prețuire a Secretarului General s -a manifestat o suspiciune legată de
Elțin316, născută dintr -o temere legată de doza de impr evizibil pe care liderul aflat în dizgrația
PCUS o aducea înainte de alegerile din 1989, și mai ales cele din 1991, moment în care suspiciunea s -a transformat într -o largă popularitate, Elțin fiind primul lider rus ales în funcție
printr -un procedeu democr atic.
Relevant în acest sens este modul contrastant în care Elțin s -a raportat la presa străină. În
anii de dinainte de 1991, Elțin a privit presa străină ca pe un aliat, un purtător al mesajului său către publicul larg, în condițiile în care presa soviet ică, majoritar controlată de comuniști, nu
numai că nu îi aduceau dreptatea pe care considera că o merită prin articolele acide, pline de
critici la adresa sa, dar îl ignorau atunci când dorea să își transmită mesajul politic. Astfel, a ales să includă în primul volum autobiografic aprecieri pentru presa din Occident pe care a numit -o
profesionistă și i -a lăudat etica jurnalistică, folosindu -se de ocazie să critice manipularea și
propaganda comunistă
317. Aceasta a fost într -adevăr o armă pentru Elțin și asta pentru că, în
ciuda suspiciunii, multe dintre articolele și interviurile apărute în Occident mergeau pe aceeași linie pe care liderul a ales -o în discursurile și în cartea publicată în 1990: îl prezentau ca pe o
victimă a practicilor Partidului, evidențiin d preferința liderului pentru principii mai degrabă
democratice, liberale și criticând, prin contrast, neregulile sistemului comunist, atrăgând astfel simpatia publicului sovietic. Pe cale de consecință, sursa căderii în dizgrație a lui Elțin, „păcatul lui”, a fost „să își spună părerea”, iar „umilirea” lui de către partid este o dovadă clară, o

315„The Nobel Peace Prize1990”, în
Nobelprize.org,( https ://www.nobelprize.org/nobel_prizes/peace/laureates/1990/ ).
316 Anders Aslund, „Russia’s Road from Commuism”, în Daedalus, vol. 121, nr. 2, spring 1992, p.80.
317 „Timp de decenii, ni s -a tot spus că presa străină minte și înșală mereu și nu face altceva decât să scrie mizerii
calomnioase despre noi. În realitate, corespondenții presei străine sunt de cele mai multe ori distinși prin competența
lor, prin profesiona lism și respectarea strictă a eticii jurnalistice”. Boris Elțin, Against the Grain…, p 207.

86
avertizare, a faptului că vocile cu adevărat reformatoare nu au libertatea de exprimare pe care și –
ar dori să o aibă, nici măcar în era Glasnost318.
Aprecierile au crescut pe măsură ce Elțin a urcat pe scara ierarhiei sovietice, în ciuda
tuturor opreliștilor puse în calea sa de comuniști. De exemplu, odată ce popularitatea lui a crescut
în zorii alegerilor din 1989, revista Time a apreciat că Elțin era cea mai ambițio asă figură politică
sovietică și cel mai determinat candidat pentru a schimba ceva în bine pentru că „a refuzat să dispară” după ce a fost eliminat din rândul leadershipului sovietic și a făcut ceva fără precedent
în cultura și istoria politică sovietică: o întoarcere în politică după ce a fost îndepărtat
319.
Fascinația pentru caracterul lui Elțin a continuat să existe și după ce acesta și -a încheiat
activitatea politică, părerile fiind de cele mai multe ori contradictorii. Punctul comun, însă, este
acela că primul președinte rus a lăsat în urma sa o imagine a unei ambiții nesfârșite, a unei
personalități puternice, temperamentale, impulsive, cu derapaje autoritare, dar în mare parte
popular în rândul rușilor, și asta pentru că, dincolo de aceste caracteristic i ale personalității sale,
președintele a reușit să se expună mereu ca un om al maselor, un om de rând care a suferit la fel ca poporul, dar care a păstrat tăria spiritului rus și a reușit să se ridice în permanență.
Contrastele apar din cauza luminii în care sunt prezentate aceste caracteristici și a
perspectivei din care sunt privite rezultatele acțiunilor sale, determinate tocmai de aceste trăsături dominante. Astfel, există imaginea lui Elțin ca lider ambițios, îndrăzneț, capabil să își asume
riscuri, ba mai mult, să le caute, fiind dornic să lupte pentru ideile sale și având rezultate bune
320.
În această lumină, președintele rus este văzut ca un „distrugător de sistem” de succes, care a dus
la eliminarea aparatului comunist toxic pentru societatea rusă. Aprecierea nu se oprește aici, el
fiind considerat și un „creator de sistem”, mânat de intuiție politică remarcabilă, care a pus bazele sistemului democratic rus. Toate acestea l -au făcut să rămână în istorie ca „un lider
caristmatic de proporții aproape mitice” care a obținut rezultate remarcabile tocmai datorită
trăsăturilor personale extraordinare
321. La pol opus, există imaginea lui ca lider radical, schimbat
peste noapte în democrat, care a făcut numai greșeli și care a supraviețuit politic doar pentru că
Rusia nu se bucua de o cultură politică a corectitudinii și pentru că Elțin a reușit să se plieze pe

318 A.E.Ț., Sredstva massovoi informații (SȘA). Jurnal „Niusvik” na angliiskom iazîke so statei o B.N.Elține ot 23
noiabriia 1987g. , 23 noiembrie 1987, f. 6, o. 1, d. 221, l.1- 55. (http://yeltsin.ru/archive/periodic/54797/ ).
319 David Aikam, „One Bear of a soviet Politician”, în Time magazine , 20 martie 1989, pp. 34-37.
320 George W. Breslauer, op.cit, pp. 35- 36.
321 Ibidem, p. 295

87
evenimente și să profite de ele322. Ba mai mult, s -a considerat că președintele a fost un
distrugător de sistem, dar care nu a creat un sistem nou, ci a r estaurat regimul țarist, reproducând
multe dintre trăsăturile înapoiate specifice acestuia, pentru a se ajunge în final la o „parodie” de
sistem cu „lideri comici”323.
Imaginea lui Elțin ca victimă a sistemului, dar temerar, ca singurul lider care a avut
îndrăzneala și ambiția să lupte împotriva sistemului și să se apropie de oameni, a fost completată
de ideile pe care a încercat să le facă cunoscute publicului sovietic cu orice ocazie, nu numai în cadrul discursurilor susținute, dar și în presa străină și m ai ales în lucrarea autobiografică din
1990. Interesant de observat este modul în care ideile lui Elțin au evoluat, în perioada 1985 -1991,
alături de societatea rusă și concomitent cu parcursul său politic. Dacă la început promova în
continuare socialismul, pledând pentru întoarcerea la idealurile lui Lenin, către finalul perioadei
a ajuns să promoveze un mesaj pentru democrație, considerând -o u l ti m a ș a n s ă a R u s i e i
324. În
ciuda evoluției bazei ideologice, au existat aspecte constante în discursul lui Elțin: în centrul
politicii trebuia să fie grija pentru oameni și pentru binele lor; era nevoie de onestitate, dar și
disciplină a muncii; partidul și practicile acestuia erau defectuoase și trebuiau îndreptate.
Astfel, inițial, liderul din Sverdlovsk a pornit în noua carieră politică de după căderea în
dizgrația comunistă de la premisa că, deși a fost și el rezultatul sistemului comunist, nu s -a lăsat
niciodată pervertit de acesta, nu a făcut apel la avantajele evidente care veneau odată cu ocuparea unor funcții importante în aparatul de stat și a avut ca nucleu al întregii activități politice binele
public, „oamenii și bunăstarea lor”.
325 Pe această linie, Elțin era de părere că poporul sovietic
merita să aibă lideri potriviți, pasionați, care să le răspundă nevoil or, care să muncească „mai
mult și mai bine decât oricine altcineva”, care să le spună adevărul și să le asigure un sistem pe măsura bogăției nemărginite a țării
326.
De la această filosofie a pornit și critica intensă a sistemului comunist și a liderilor săi .
Liderul a considerat că abaterea de la calea democrației socialiste închipuite de Lenin s -a produs
în timpul conducerii lui Iosif Stalin care a cârmuit Uniunea pe calea autoritarismului și a făcut ca

322 Boris Kagarlitsky , op.cit , pp. 77-79.
323 Ibidem , p. 3.
324 Anders Aslund, op.cit, p.80.
325 Boris Elțin, Against the Grain…, p. 64.
326 A.E.Ț., Gazeta „Sovetskaia Molodej’”.Vîderjki iz interviu delegata XIX Vsesoiuznoi konferenții KPSS cilena ȚK
KPSS B.N.Elțina ,1 aprilie 1988, p.1, f.6, op. 1, d.4, l.1, ( http://yeltsin.ru/archive/publication/8535/ )

88
populația să fie „asfixiată” și „fără voce”327. Tot aces ta a fost acuzat că a dat naștere aparatului
corupt comunist, un „instrument monstruos” care „planează asupra noastră, a tuturor”328. Apoi,
Leonid Brejnev a fost criticat pentru interesul redus pe care l -a manifestat față de țară, neavând
habar de ceea ce sp unea sau semna, mai ales în ultima parte a vieții sale, iar secretarii generali
care au urmat nu au făcut decât să îi urmeze exemplul329. Această lipsă de interes a rezultat într -o
perioadă a stagnării, „un act de barbarism”330 în concepția lui Elțin. Cu toate acestea, în centrul
analizei sale s -au poziționat Gorbaciov și politicile sale, Perestroika și Glasnost , critică ce i -a
adus într -o primă fază căderea în dizgrația PCUS, iar apoi poziția de lider al Rusiei.
Critica deschisă a programului de guvernare a l ui Gorbaciov a fost demarată odată cu
discursul din octombrie 1987, atunci când au fost aduse în discuție ineficiența măsurilor luate
până în acel moment și necesitatea adoptării unui program clar pentru următorii doi ani, astfel
încât să se ajungă la rezu ltate concrete. În plus, s -a plâns de atmosfera neproductivă din cadrul
Politburo și a cerut ca părerile diferite din cadrul Partidului să fie acceptate: „un comunist
adevărat trebuie să spună mereu ce gândește”331. L i n i a a f o s t u r m a t ă ș i î n d i s c u rs u l d i n i u nie
1988 atunci când, deși a făcut clară susținerea sa pentru restructurare, a criticat din nou ineficiența măsurilor, ritmul lent în care aveau loc schimbările, dar mai ales lipsa reformării
Partidului. Elțin a transmis că cel mai mare eșec al politicii p ână în acel moment era că
restructurarea nu începuse cu partidul. Pentru ca Perestroika să fi fost cu adevărat eficientă, ar fi
trebuit ca leadershipul comunist să fie ales prin vot „universal, direct și secret”, iar echipa de
guvernare să se schimbe odată cu secretarul general, pentru a se asigura transparență, eficiență și
reprezentativitate pentru poporul sovietic, pentru că, mai înainte de toate, partidul ar trebui să
servească poporul, nu invers. În plus, liderii ar fi trebuit să fie trași la răspunder e pentru modul în
care guvernau, chiar demiși dacă era cazul, pentru a nu se mai ajunge la tradiționala „învinuire a
celor decedați” pentru problemele existente, așa cum se întâmplase după decesul foștilor
secretari generali. În final, a pledat pentru acceptarea libertății de exprimare și a criticii constructive în cadrul partidului, motivându -și astfel dorința de a fi reabilitat
332.

327 Boris Elțin, Against the Grain…, p. 169.
328Ibidem, p. 42.
329 Ibidem, pp. 67-69.
330 Ibidem , p. 82.
331 A.E.Ț., Reci B.N.Elțina na Plenume ȚK KPSS 21 octabriia 1987g., disponibil în Rossiiskii Gosudarstvennîi
Arhiv Noveișei Iistorii, RGANI, T.5, ed. uci. 500, ed.hr.2. ( http://yeltsin.ru/a rchive/audio/64784/ ).
332 A.E.Ț., Stenogramma vîstupleniia Borisa Elțina na XIX Vsesoiuznoi konferenții KPSS, iunie 1988, f.6, o.1, d.
004, ( http://yeltsin.ru/news/boris -elcin -ne-formirovat -vozhdey -i-vozhdizm/ ).

89
Un aspect lipsit de echivoc este faptul că această critică a programelor și liderilor
comuniști nu s -a egalat într -o primă fază cu o critică a ideologiei comuniste în sine, din contră.
Până la debutul ultimului deceniu al secolului XX, liderul sovietic s -a postulat a fi un susținător
ardent al democrației înțeleasă din perspectiva ideologiei comuniste, a idealurilor leniniste, mai
ales al celui de dreptate, egalitate pe care partidul ar fi trebuit să îl apere, motiv pentru care a
declarat că a intrat în Partidul Comunist în tinerețe333. Ba mai mult, considera că tocmai abaterea
de la acestea au adus „calamități” poporului sovietic. Î n cadrul faimosului discurs din iunie 1988,
Elțin a pledat pentru reîntoarcerea la filosofia leninistă conformă căreia partidul exista pentru oameni, „iar oamenii ar trebui să știe cu ce se ocupă partidul”, evidențiind nevoia de libertate de
exprimare și diversitate în idei, transparență adevărată și eliminarea privilegiilor și a birocrației
comuniste
334. Chiar și criza economică și traiul de viață scăzut al poporului sovietic au fost puse
pe seama nerespectării sloganurilor anunțate în 1917: „putere soviete lor” și „pâine pentru cei
înfometați”335.
Elțin a explicat vag cum și de ce s -a produs schimbarea – de la a susține comunismul, la a
promova un regim democratic – însă dacă urmărim discursurile sale începând cu sfârșitul lui
1988, observăm că ideile politice transmise au evoluat treptat, iar în 1990 deja nu mai făcea
referire la socialism și nici la Lenin, ci la principii democratice și la modele occidentale de dezvoltare. Analiza evoluției politice și economice a URSS -ului poate aduce o explicație în acest
sens: deși a cerut reabilitarea, aceasta nu i -a fost acordată; mai mult decât atât, evoluția societății
sovietice către aplicarea unor principii democratice, precum alegeri libere, l -au făcut pe Elțin să
urmeze tendințele, să adune capital politic și să b eneficieze de aceste noi procese, câștigând
democratic poziții politice importante. Cu obiectivul declarat de a lupta pentru și a contribui la un stat „just din punct de vedere social”
336, liderul rus a început să promoveze principii
democratice precum liber tate de exprimare și pluralism, responsabilitatea instituțiilor și a
liderilor în fața poporului și eliminarea completă a sistemului corupt comunist care nu doar că nu mai era compatibil cu noile tendințe și preferințe naționale și internaționale, dar menț inerea lui

333 Boris Elțin, Against the Grain… , p. 52.
334 A.E.Ț., Stenogramma vîstupleniia Borisa Elțina na XIX Vsesoiuznoi …
335 David Aikam, op.cit , p.35.
336 Ibidem.

90
era posibilă doar prin implementarea unor „măsuri dure, violente”337. A mers chiar mai departe,
susținând în mai 1989 că Partidul era principalul obstacol în calea democrației, spre deosebire de
Gorbaciov care se încăpățâna să considere PCUS „g arant al democrației”338.
O idee importantă pe care Elțin a promovat -o și care i -a adus popularitate, ce poate fi
asociată chiar cu o promisiune a lui Lenin, este aceea că problemele existente erau specifice fiecărei regiuni în parte. Astfel, ar fi trebuit s ă fie sprijinită de către autoritățile centrale o mai
mare autonomie a republicilor Uniunii pe „principiul egalității, al respectului pentru cultura și
identitatea națiunilor” ca si condiție sine qua non a ieșirii din criza economică, a ridicării
nivelului de trai, a continuării existenței Uniunii și a cooperării fructuoase a poporelor
339.
Autonomia nu era privită ca independență. Nici Elțin nu își dorea destrămarea Uniunii Sovietice,
mergând pe această linie cu Gorbaciov, însă a înțeles că e mai ușor să înoate în direcția
curentului, nu împotriva lui. Se poate argumenta că această poziționare strategică față de niște
tendințe deja clare a fost direcționată către același scop: atragerea de simpatie și crearea unei baze a cooperării între republicile URSS, chia r și după destrămarea statului sovietic. În plus,
Elțin s -a folosit de această idee pentru a reuși, într -o primă fază, să scoată RSFSR de sub
incidența URSS -ului, atunci când aceasta încă stătea în picioare, pentru a- și putea fundamenta și
legitimiza puter ea de lider al Rusiei, iar apoi să se proiecteze ca gestionar al noilor relații dintre
diferitele republici, atunci când tendințele centrifuge nu erau doar o tendință, ci o realitate.
Sugestiv în acest sens a fost efortul depus pentru crearea Comunității S tatelor Independente încă
din 1991 și (auto)poziționarea lui Elțin ca mediator și coordonator în cadrul întâlnirilor și
negocierilor.
Mihail Gorbaciov însuși, leadershipul și deciziile sale pot constitui surse de explicații
pentru succesul electoral al lu i Elțin. Venirea la putere a lui Gorbaciov a apărut după o perioadă
confuză și instabilă a conducerii scurte a lui Andropov și Cernenko. Analiștii politici ai vremii i-
au considerat a fi ultimii reprezentanți ai unei generații, în care legitimitatea conducătorului era dată de factori ridicoli pentru mentalitatea occidentală, dar convingători pentru societatea

337 A.E.Ț., Elțin B.N. Tezisî vîstupleniia Elțina B.N. na vstrecie c predsedateliami komissii po delam jenșin, ohrane
semi, materinstva i detstva (29.01.1990g.)(O politiceskoi ostanovke v strane) , 29 ianuarie 1990, p.8, f. 6, o. 1, d. 28,
l.1-18, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/9340/ )
338 George W. Breslauer, op.cit, p. 135.
339 A.E.Ț., Elțin B.N. Programma (tezisnîi variant o naționalnom voprose) k i sezdu narodnîh deputatov SSSR (2
iuniia 1989 g.) s pravkami B.N. Elțina , 2 iunie 1989, f.6, op. 1, d. 10, l. 74-77.
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/8591/ ).

91
sovietică, cum ar fi dacă l -au cunoscut sau nu pe Lenin340. Necesitatea unui nou tip de
leadership, cu o nouă viziune și, implicit, noi soluții pentru problemele grave existente, l -au adus
în fruntea PCUS pe Mihail Gorbaciov care s -a bucurat de o largă susținere în rândul poporului
sovietic, dar și la nivel internațional341, cel puțin în prima fază a conducerii sale, odată cu
demararea celebrelor sale progr ame, Perestroika și Glasnost, și schimbarea retoricii legată de
relațiile internaționale. Pe măsură ce programele se derulau, iar rezultatele marcabile întârziau să
apară, entuziasmul legat de noul lider s -a spulberat, iar nivel de nemulțumire atât intern cât și
extern a crescut. Așadar, un sondaj de opinie comandat chiar de consultantul economic șef al lui Gorbaciov în toamna lui 1989 arăta că mai mult de 90% dintre sovieticii chestionați considerau că situația economică a Uniunii era „rea” sau „critică”, iar cei mai mulți dintre ei spuneau că nu
se așteaptă la nicio îmbunătățire în următorii 10 ani. În plus, 86% au spus că aprovizionarea cu
produse alimentare și alte bunuri de consum se înrăutățise în ultimii doi -trei ani
342. Atitudinea
populației din URSS este explicabilă dacă luăm în considerare indicii economici și nivelul de trai
din acea perioadă. Astfel, venitul mediu pe cap de locuitor era la mai puțin de jumătate decât cel
al SUA (9211$, în comparație cu 21082$), iar creșterea economică estimată pent ru 1989 era de
doar 1.4%343. Chiar și speranța de viață era mai scăzută decât media mondială344.
Pe cale de consecință, insatisfacția legată de situația economică a dus la creșterea
sprijinului pentru Elțin, în detrimentul lui Gorbaciov. Prin urmare, conform unui sondaj al
Centrului pentru Cercetare Internațională, Sociologică și de Marketing din Moscova din
primăvara lui 1991, doar 14% dintre cetățenii sovietici îl preferau pe președintele URSS, în timp
ce Elțin se bucura de sprijinul a 70% dintre aceștia345. Gorbaciov s -a arătat a fi prea precaut sau
nedoritor de schimbare adevărată și a eșuat în a aduce îmbunătățirile economice pe care le
promisese. Elțin a profitat de această situație pentru a- l critica pe liderul comunist cu fiecare

340 Robert A. Ford, „The Soviet Union: the Next Decade”, în Foreign Affairs , summer 1984, vol. 62, no. 5, p. 1134.
341 De exemplu, conform unui sondaj de opini e New York Times/CBS News Poll din noiembrie 1987, mai mult de
60% dintre americani credeau că Gorbaciov este un alt fel de lider sovietic și aveau o percepție bună a conducerii
sale. Vezi R.W.Apple Jr., „Gorbachev a Hit with the American Public…” în New York Times, 4 decembrie 1987,
(http://www.nytimes.com/1987/12/04/world/gorbachev -a-hit-with -the-american -public.html?pagewanted=all).
342 Bill Keller, „Soviet Poll Finds Deep Pessimism Over Gorbachev’s Economic Plan”, în New York Times , 5
noiembrie 1989, (h ttp://www.nytimes.com/1989/11/05/world/soviet-poll -finds -deep -pessimism-over -gorbachev-s –
economic -plan.html?pagewanted=all)
343 CIA, 1990 CIA World Factbook , (http://www.gutenberg.org/files/14/14.txt).
344 William Easterly, Stanley Fischer, The Soviet Economic Decline: Historical and Republican Data . Working
paper no. 4735, National Bureau of Economic Research, Cambridge, May 1994.
345 United Press International Archives, Poll: Soviets prefer Yeltsin to Gorbachev , 30 martie 1991,
(http://www.upi.com/Archives/1991 /03/30/Poll-Soviets -prefer -Yeltsin -to-Gorbachev/3704670309200/).

92
ocazie și, prin contrast, pentru a se prezenta pe sine ca o alternativă, sau mai degrabă o soluție
pentru problemele populației. Ascensiunea lui Elțin a mers concomitent și complementar cu
prăbușirea URSS -ului. Situația precară în care statul comunist se afla a facilitat, fără înd oială,
venirea sa la putere. Ba mai mult, atât rușii, cât și presa și analiștii politici occidentali au ajuns
chiar să asocieze colapsul statului sovietic cu persoana lui Elțin, considerându -l un instrument,
dacă nu chiar un simbol al eliminării conducerii comuniste și, implicit, a statului sovietic
comunist346.
Un alt aspect relevant în explicarea tranziției politice din spațiul sovietic și preluarea
puterii de către Elțin este legat tot de politicile lui Gorbaciov, în special de Glasnost. Secretarul
Genera l nu a anticipat că politicile sale combinate – relaxarea cenzurii, apariția unor sondaje de
opinie și publicarea unor date economice oficiale prin care se întărea convingerea populației că
măsurile economice nu aveau sub nicio formă efectele dorite – aveau să ducă la crearea unor
forțe antagonice și centrifuge în societatea sovietică. În plus, acestea s -au făcut resimțite și în
lagărul comunist din centrul și estul Europei, pe care nu a putut să le controleze și care au dus, în
final, atât la înlăturarea s a ca lider, cât și la căderea comunismului și destrămarea statului pe care
a încercat să îl reformeze. Astfel, politicile sale au avut exact efectul contrar: în loc să demonstreze că sistemul comunist se putea reforma și oferi o viața mai bună poporului, au arătat de fapt că glasnost și libertatea pe care el o promova erau incompatibile cu comunismul. S -a
ajuns în acest fel la o „revoluție comportamentală”, determinată de revoluția conceptuală
demarată de Gorbaciov, anticipată de analiști politici încă de l a anunțarea politicilor amintite
347.
„Revoluția comportamentală” s -a manifestat printr -o atitudine mai asertivă, mai critică a
populației, o predilecție pentru principii democratice precum libertatea de exprimare, și prin
dezvoltarea masivă a societății civ ile. Fără o istorie bogată, chiar inexistentă din moment ce
regimul sovietic nu a permis niciun fel de activitate socială independentă, societatea civilă a început să capete relevanță după demararea politicilor lui Gorbaciov, apărând, mai întâi organizații moderate care se preocupau, de exemplu, cu prezervarea monumentelor istorice.
Treptat, numărul grupurilor independente de Partidul Comunist a crescut de la 30 000 în 1987 la
60 000 în 1989. Alegerile și permiterea organizării unor alegeri libere în URSS a u dus la o
mobilizare a populației și la apariția unor forțe democratice precum Uniunea Votanților din

346 Leon Aron, „Waiting for Yeltsin: Is Boris Good Enough?”, în The National Interest , no. 20, summer 1990, p. 40.
347 Robert Legvold, op.cit ., p. 83.

93
Moscova. Apoi, eliminarea monopolului PCUS în martie 1990 a dus la crearea unor partide
politice precum Rusia Democrată, în octombrie 1992348. Chiar dacă nu se putea vorbi de o
societate civilă autentică la acel moment în spațiul sovietic, procesul emergent a jucat un rol
important în căderea comunismului, contribuind la procesul de reformare și susținând apariția
unor noi lideri populari, precum Elțin, car e s-au dezis de comunism.
În ciuda faptului că accentul a fost mai degrabă pus pe politică internă, la fel ca în cazul
Statelor Unite, toate ideile promovate, de la cele economice la autoportretul lui Elțin, au fost
puse sub umbrela statutului și a importa nței Rusiei în lume. Conform primului său președinte,
patria nu numai că era incredibil de bogată și avea oameni foarte capabili și merituoși349, dar ea
avea un caracter care nu se afla cu nimic mai prejos decât caracterul american350, ci din contră
era măreaț ă, avea un rol special în lume, iar liderii săi politici trebuiau să ia măsuri potrivite
pentru această caracteristică vitală a statului. Și în acest spațiu politic putem observa cum, deși se
aflau într -o puternică criză economică, iar traiul poporului area un nivel foarte scăzut, importanța
ideilor și a statutului, a percepției și autopercepției erau la cote înalte. Într -adevăr, aspectele
materiale, în speță cele economice, ale politicii interne se bucurau de o atenție sporită în
muribundul stat sovietic, însă este remarcabil faptul că măsurile propuse și puse în practică au
avut un scop mai complex decât acela al ridicării nivelului de trai: era vorba de
incompatibilitatea acceptării unui eșec, al unei decăderi a Rusiei în fața propriului popor și a întreg ii scene mondiale. Însăși semnificația reformei are o valență deosebită în mentalul colectiv
rus: reforma s -a făcut în Rusia atunci când cursul existent la momentul respectiv nu mai
satisfăcea nevoia statului de a fi puternică și competitivă la nivel inter național
351. De aici și
simbolistica dată sfârșitului Războiului Rece, conform căreia Rusia a contribuit major, prin decizia pe care singură a luat -o de a face tranziția către un sistem democratic, precum și interesul
și percepția specială pe care o are chiar și în prezent față de spațiul fost -sovietic. Potrivit acestei
concepții, Rusia a luat decizii care au dus la încheierea Războiului Rece tocmai pentru că direcția în care statul se îndrepta punea sub amenințare statutul de putere măreață, cu un rol specia l în
lume.

348 Anders Uhlin, Post -Soviet Civil Society. Democratization in Russia and the Baltic States , ed. Routledge, New
York, 2006, pp.37-40.
349 A.E.Ț., Gazeta „Sovetskaja Molodej’…, p.1.
350 David Aikam, op.cit , p.35.
351 Dimitri K. Simes, „Gorbachev: A new Foreign Policy”, în Forreign Affairs: America and t he World, vol. 65, no.
3, p. 500.

94
Concluzionând, venirea la putere a lui Elțin a fost rezultatul unui cumul de factori
complecși. Cel care a reușit să îl aducă în centrul atenției pe liderul din Sverdlovsk a fost acela că
a reușit să înglobeze în mesajul său, atât prin cel în care își creiona portretul, cât și cel prin care
își transmitea ideile politice, idei care răspundeau cel mai bine dimensiunii plurivalente a crizei
prin care treceau rușii, reușind să polarizeze în jurul său o masă semnificativă de oameni fie anti –
sistem, f ie cu viziuni democratice. Astfel, în alegerile pentru funcția de președinte al RSFSR din
12 iunie 1991, Elțin a fost votat de 57,3% din totalul votanților, învingându- l pe comunistul
Nicolae Rîjkov, care nu a obținut decât 16,85%352. Evenimentul a căpătat o semnificație
deosebită, ziua de 12 iunie fiind sărbătorită și astăzi ca ziua națională a Federației Ruse.
Pe măsură ce tendințele se accentuau, iar URSS se îndrepta către destrămare, populația s –
a văzut nevoită să facă față unei altfel de crize – cea ide ntitară. Aceasta a fost cu atât mai
serioasă, cu cât s -a manifestat la toate cele patru tipuri de identitate identificate de Wendt. Astfel,
identitatea personală a Rusiei s -a modificat, întrucât teritoriul și populația s -au modificat.
Fragmentarea teritori ală și separarea bruscă a populației prin noi granițe i -au pus pe ruși în
situația în care trebuiau să stabilească o diferențiere clară între ei și ceilalți, între ei și foștii
locuitori ai Uniunii Sovietice, pentru a -și contura identitatea personală. Practic, au fost nevoiți să
traseze linii identitare în cadrul aceluiași popor, cel identificat și recunosc ut de ei, și anume cel
sovietic353. Acordând o atenție deosebită prezentării propriului caracter și parcurs politic, alături
de ideile pe care le- a promova t și modul în care le -a adaptat tendințelor și evoluției dorințelor
electoratului, Elțin a reușit să răspundă unei nevoi identitare de bază, neschimbată în contextul
crizei identitare: necesitatea unui lider puternic care să fie capabil să lupte pentru rez olvarea
oricăror probleme care ar putea apărea. Ba mai mult, fostul prim -secretar a mizat pe latura
sensibilă, personală, a pus în centrul discursului său atenția pentru ruși și a pledat pentru întărirea
statului, a economiei, toate pentru a răspunde măreț iei poporului și istoriei statului centrat în
jurul etniei ruse timp de secole. Marea noutate a constat în existența posibilității alegerii acestui

352 Informaționnîi material. Tablița rezultatov golosovaniia na vîborah Prezidenta Rossii 12.06.1991g, apud Evgenii
Volk, „Kak eto bîlo: pervîe vîborî prezidenta Rossii”, (http://yeltsin.ru/news/kak -eto-bylo -pervye -vybory –
prezidenta -rossii/).
353 „ O refugiată povestește: <Înainte aveam o patrie, acum nu o mai avem. Cine sunt eu? Mama e ucraineancă, tata e
rus. Eu m -am născut și crescut în Kirghizia, m -am măritat cu un tătar. Cine sunt copiii mei? Ce naționalitate au? În
actel e de identitate scrie că suntem ruși. Dar noi nu suntem ruși, suntem sovietici. Nu mai există un loc pe care să -l
putem numi patria noastră, nu mai există nici timpul patriei noastre, timpul sovietic> ”, în Georges Nivat, op.cit , p.
106.

95
lider de către poporul rus, posibilitate fără precedent în istoria lor, ceea ce a făcut ca acestă
alegere să fie cu atât mai prețioasă și semnificativă.
Apoi, s -a modificat identitatea de tip a statului rus. Federația Rusă, urmașa de jure și de
facto a Uniunii Sovietice, a urmat calea arătată de noul lider ales prin vot democratic, cel care se
dezisese deja de sistemul comunist, și a abandonat regimul comunist . Fără o tradiție d emocratică
și structuri socio -economice care să susțină noul regim, problemele apărute au fost uriașe și au
complicat activitatea clasei politice ruse, dar Elțin a reușit să insufle votanților ideea că el este
cel potrivit să rezolve aceste probleme. Din cauza proceselor interne și externe, și identitatea de
rol a statului rus a fost una nouă. Rusi a nu mai era coordonatoarea întregului spațiu răsăritean al
Europei, nu mai controla toate teritoriile care obișnuiseră să facă parte din statul sovietic și,
înainte de asta, din marele Imperiu Rus. Prin urmare, a trebuit să își găsească o nouă identitate de
rol la nivel internațional. Prin planurile propuse pentru creșterea autonomiei regiunilor și prin
acțiunile întreprinse pentru crearea CSI, Elțin a fost considerat a fi liderul potrivit pentru a aduce claritate și la acest nivel identitar.
Cel mai sensi bil aspect în ceea ce privea Rusia post -sovietică în cadrul sistemului
internațional și de care depindea prezervarea statutului de țară măreață, cu rol special, a fost stabilirea unei identități colective. Fiind o combinație între identitatea de tip și cea de rol, crearea
unei identități colective a presupus, pe lângă adoptarea unui regim democratic, și integrarea în structurile internaționale ale lumii capitaliste, ale lumii occidentale. Dificultatea stabilirii unei
astfel de identități, prin care Rusia să ajungă să își calculeze interesele ținând cont de structurile
dominante la nivel internațional s -a tradus prin relații tensionate și negocieri îndelungate între
statul rus și principalele organizații internaționale, în special NATO.

96
2.2.Mesajul lui Clinton și succesul din 1992

„Viața mea în politică a fost o bucurie: am iubit campaniile electorale și mi -a plăcut să
conduc. Am încercat întotdeauna să fac lucrurile să meargă în direcția bună, să le dau mai multor
oameni șansa de a- și trăi visurile , să le ridic moralul oamenilor și să -i aduc laolaltă. Așa am avut
succes.”354

William Jefferson Clinton a devenit cel de -al patruzeci și doilea președinte american în
urma unei campanii prezidențiale tensionate, într -o atmosferă politică domestică și internațională
provocatoare. Cea mai mare miză a alegerilor din 1992 a fost stabilirea unei noi politici americane, unui nou curs atât pe plan intern, cât și pe plan extern, care să fie inclusiv, nu
exclusiv
355, și care să găsească un echilibru între politica in ternă și politica externă356, ambele
tabere politice majore americane fiind de părere că S.U.A. ar fi trebuit să gestioneze inteligent și
eficient constructul internațional emergent, pentru menținerea și întărirea leadershipului
american global.
Dezbaterea referitoare la motivele pentru care Clinton a câștigat alegerile a fost intensă,
fiind aduse numeroase argumente de către analiștii politici, adeseori contradictorii și concentrate
intens asupra caracterului și trecutului lui. Fără a le neglija, succesul g uvernatorului din Arkansas
în campania din 1992 poate fi explicat prin prisma particularității identității Statelor Unite, la
toate cele patru niveluri creionate de Wendt. Clinton a mizat pe o campanie pliată pe ideile
mesianice existente în mentalul colec tiv american până la acea dată: americanii erau un popor
special, condus de idealuri inovatoare dar universale; aveau rolul de a conduce, însă nu o puteau face dacă situația economică nu le permitea acest lucru, dacă nu erauputernici întâi pe plan
intern, pentru a fi apoi puternici și pe plan extern: „știu bine că lumea are nevoie de o Americă
puternică, dar am învățat că puterea începe acasă”
357. Se observă o întoarcere la viziunea inițială,

354 Bill Clinton, Vi ața mea, editura RAO, traducere de Alin -Victor Matei, București, 2007, p. 7. În textul original,
That’s the way I kept score – „Așa am ținut evidența” (traducere proprie). Vezi Bill Clinton, My Life, Alfred A.
Knopf, New York, 2004, p.6.
355 James A. Leach, „A Republican Looks at Foreign Policy”, în Foreign Affairs: Essays for the Presidency ,
September 2015, p. 238
356 Lee H. Hamilton, „A Democrat looks at Foreign Policy”, în Foreign Affairs: Essays for the Presidency ,
September 2015, p. 251.
357 Bill Clinton, „A ddress Accepting the Presidential Nomination at the Democratic National Convention in New
York”, 16 iulie 1992, online… în TAPP , (http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=25958.)

97
cea promovată de primii președinți americani: S.U.A. trebuie să se concentreze asupra politicii și
economiei interne, pentru a fi suficient de stabile și de onorabile pentru propriul popor mai întâi
de toate. Numai așa puteau fi S.U.A. un motor și model al democrației universale și aveau
capacitatea de a veghea la binele celorlalți.
Născut la 19 august 1946 în micul oraș Hope din Arkansas, sub numele de William
Jefferson Blythe III358, viitorul președinte american a avut o viață descrisă în spațiul politic
american ca un „vârtej constant, ca și cum i -ar fi fost frică să se odihnească”359, idee susținută
inclusiv de acesta: „tata mi -a lăsat sentimentul că trebuie să trăiesc pentru doi oameni. […] Chiar
și atunci când nu eram sigur încotro mă îndreptam, mă grăbeam”360, referindu -se la tatăl său care
a murit într -un accident de m așină cu câteva luni înainte ca fiul său să se nască361. Crescut în
primii ani ai vieții de către bunicii săi, Eldridge și Edith Cassidy, proprietari ai unui mic magazin în Hope, Bill s -a mutat în Hot Springs, Arkansas, în 1950 alături de mama sa și noul ei soț,
Roger Clinton, al cărui nume de familie l- a adoptat ulterior. Încă din anii liceului, Clinton s -a
concentrat asupra dezvoltării unei cariere în politică, participând, de exemplu, la o conferință
specială de leadership pentru tineri în Washington, în t impul președinției lui J.F. Kennedy, pe
care l -a și cunoscut cu acea ocazie și care și -a pus amprenta asupra concepțiilor sale politice, așa
cum reiese din numeroasele referințe pe care Clinton le- a inserat în discursurile sale în timpul
președinției. După liceu, a urmat cursurile Universității Georgetown din Washington și a lucrat
ca intern la biroul Senatorului de Arkansas J.William Fullbright, pentru ca în 1968 să primească
o bursă la Oxford, iar în 1973 să absolve Facultatea de Drept de la Yale. În 1975 s-a căsătorit cu
Hillary Rodham și a început să predea la Universitatea din Arkansas, iar un an mai târziu a fost
ales Attorney General în Arkansas. În 1978 a fost ales guvernator al Statului Arkansas, urmând
să ocupe acest post până în 1992 (cu excepția anilor 1981- 1983), când a fost ales președinte al
Statelor Unite
362.
De-a lungul întregii cariere politice, în speță în timpul campaniei și a activității
prezidențiale, Clinton a ținut să facă trimitere constantă la modul în care și -a trăit copilăria și
adolescența, la persoanele marcante în primele faze ale dezvoltării sale, dar, în aceeași măsură, și

358 Idem, Viața mea… , p. 8
359 Stephen J. Wayne, „Clinton’s Legacy: The Clinton Persona”, în Political Science and Politics, vol. 32, nr. 3,
septembrie 1999, p. 558.
360 Idem, Viața mea… , p. 11.
361 Ibidem, p.8.
362 Vezi Ibidem, capitolele 1 -25, pp. 8-393.

98
la activitatea sa politică în Arkansas și apoi cea de la Washington și modul în care și -a bazat
alegerile pe învățăturile datorate experiențelor și contactelor personale. Această incluziune a
detaliilor vieții sale au dat întotdeauna o notă personală intervențiilor și discursurilor, ceea ce a
făcut ca politica sa să aibă o notă personală accentuată, atrăgătoare pentru publicul american.
Însă demersul său a fost într-o anumită măsură forțat din exterior, ca urmare a interesului foarte
ridicat deseori umbrind intenționat aspectele legate de cariera politică al opiniei publice
americane, dar mai ales al oponenților politici, pentru viața personală și pentru caracte rul său.
Dezbaterea referitoare la caracterul și viața personală a lui Bill Clinton a dominat
campania dusă pentru câștigarea nominalizării din partea Partidului Democrat, și apoi cea dusă în
cursa pentru Casa Albă. Însuși Bill Clinton amintește în memoriile sale cum parcursul său
electoral a căpătat de la început o notă pregnant personală: chiar înainte de a- și anunța oficial
candidatura pentru nominalizarea democraților, guvernatorul din Arkansas a primit un telefon de la Roger Porter, atunci Director al Domestic Policy Council, în care îl amenința că dacă va
candida „s -ar fi văzut nevoiți să mă distrugă pe plan personal”, amintindu -i și rolul important
jucat de presa americană: „presa are nevoie de o țintă la fiecare scrutin și o să te dăm pe mâna
lor”
363. Trecutul tumultos al candidatului democrat a fost, într -adevăr, adus în lumina publicului
în rânduri repetate de către oponenții săi politici, ajungându -se să se vorbească, în presa
americană, că acea campanie electorală a fost mai degrabă „un referendum” al caracterului lui
Clinton364. Guvernatorul a trebuit să facă față unor scandaluri intense referitoare la fidelitatea sa
maritală365 și la evitarea încorporării în armată în timpul războiului din Vietnam366, dar și la

363 Ibidem , p. 409.
364 Gwen Ifill, „The 1992 Campaign: Strategy, Discipline, Message and Good Luck. How Clinton’s Campaign Came
Back”, în New York Times, 5 septembrie 1992, ( http://www.nytimes.com/1992/09/05/us/1992 -campaign -strategy –
discipline -message -good -luck -clinton -s-campaign -came-back.html?pagewanted=all).
365 În ianuarie 1992, în timpul cursei pentru nominalizarea în cadrul Partidului Democrat, Gennifer Flowers, un
funcți onar din Arkansas și cântăreață de cabaret, a vândut tabloidului de supermarket Star povestea conform căreia
ar fi avut o relație de 12 ani cu Guvernatorul. Scandalul a ocupat prima pagină a ziarelor americane pentru o bună
perioadă de timp, revenind în a tenția publicului în rânduri repetate, mai ales în timpul scandalului Monica Lewinski
din 1998 și a adus importante câștiguri materiale lui Flowers. Vezi N.H.Bedford, „Clinton Denounces New Report of Affair”, în New York Times, 24 ianuarie 1992, ( http://w ww.nytimes.com/1992/01/24/us/the -1992-campaign –
clinton -denounces -new -report -of-affair.html); David Strout, „Testing of a President: The other woman; Flowers
acknowledges earning $500 000 from scandal”, în New York Times, 21 martie 1998, (http://www.nytimes .com/1998/03/21/us/testing- president -other -woman -flowers -acknowledges -earning-500000-
scandal.html) sau Julian Zelizer, „Bill Clinton’s nearly forgotten 1992 sex scandal”, în CNN International Edition ,
6 aprilie 2016, (http://edition.cnn.com/2016/04/06/opi nions/zelizer -presidential-election -campaign -scandals -bill-
clinton/ ).
366 Pe 6 februarie 1992, Wall Street Journal a publicat un articol în care se spunea că Clinton a mințit pentru a evita
înrolarea în armată. Toată presa americană a explodat cu știri în a cest sens, demersurile afectându -i chiar și mai tare
poziția Guvernatorului în cursa prezidențială, pentru că, de această dată, i -a fost pus la îndoială patriotismul. Vezi

99
defectele personale aduse des în dezbatere de către oponenți, care au mizat încrezător pe aceste
aspecte în cursa către un nou mandat republican la Casa Albă. În cadrul dezbaterilor
prezidențiale, ca tehnică de atac al contracandidatului, Bush a subliniat cât de mult contează
încrederea în președ inte și caracterul acestuia, amintind că judecata și caracterul lui Clinton erau
„îndoielnice”, ceea ce îl făcea să fie nepotrivit pentru ocuparea funcției de președinte367.
Tocmai aceste atacuri venite din partea opoziției și a presei americane l -au făcut pe
guvernatorul din Arkansas să se concentreze în particular asupra reabilitării imaginii lui în fața publicului american
368 prin crearea imaginii unui politician cu față umană, cu greșeli umane, dar
cu un trecut bogat, tumultos, care nu a făcut decât să îl facă chiar și mai pregătit pentru funcția
pentru care candida. Astfel, pe lângă inserția constantă a unor detalii din viața personală
(copilăria și adolescența agitate, modul în care a crescut în sudul încă segregat al Americii și
învătățurile bunicilor de a accepta minoritățile, experiența din liceu și facultate, pasiunile sale) în
discursurile susținute la alegerile primare din cadrul Partidului Democrat sau în cadrul
mitingurilor electorale, Clinton a luat o serie de măsuri pentru a arăta americanilor nu numai că
viața sa nu era numai una a scandalurilor, ci una a unei vieți familiale fericite, dar și că este un
nou tip de politician.
Imediat după izbucnirea scandalului cu Gennifer Flowers, Clinton a participat alături de
soția sa la emisiunea 60 minutes a postului de televiziune american CBS pentru a se apăra
„împotriva scandalului din presă și să revenim la problemele adevărate fără a ne înjosi și fără a turna și mai mult gaz pe focul politicii bazate pe atacuri personale”.
369 În cadrul interviului,
guver natorul s -a portretizat ca fiind un om normal, cu defecte și greșeli personale, dar care avea
o căsătorie fericită, a doi oameni „care se iubesc. Acesta nu este un aranjament sau o înțelegere.
Aceasta este o căsnicie”, dar, mai important, Clinton s -a arătat în fața publicului american
precum un politician altfel, sincer și deschis: „în această seară, v -am spus dumneavoastră și

Bill Clinton, Viața mea… , pp. 430-432; Gwen Ifill, „The 1992 Campaign: Democrats; Vietnam War Draft Status
Becomes Issue for Clinton”, în New York Times, 7 februarie 1992, (http://www.nytimes.com/1992/02/07/us/the –
1992-campaign -democrats -vietnam -war-draft -status -becomes -issue -for-clinton.html); „The 1992 Campaign; a
Letter by Clinton o n His Draft Deferment: ‚A war I opposed and despised’”, în The New York Times, 13 februarie
1992, (http://www.nytimes.com/1992/02/13/us/1992-campaign -letter -clinton -his-draft -deferment -war-opposed –
despised.html).
367 „Presidential Debate in St. Louis”, 11 octombrie 1992, online… în TAPP,.
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=21605).
368 Gwen Ifill, „The 1992 Campaign; Clinton’s Standard Campaign Speech: A Call for Responsibility”, în New York
Times, 26 aprilie 1992, ( http://www.nytimes.com/1992/04/26/us/the -1992-campaign -clinton -s-standard -campaign –
speech -a-call-for-responsibility.html?pagewanted=all)
369 Bill Clinton, Viața mea… , p. 427.

100
poporului american încă de la început lucruri pe care niciun alt politician nu le- a spus”370.
Demersurile au continuat în acest sens, Clinton continuând să se adreseze în mod direct
publicului american în faimoasele sale întâlniri organizate în primării și apărând în diverse
publicații precum revista americană People , pe coperta căreia a apărut împreună cu Hillary și
fiica lor, Chelsea371. Scopul era acela de a arăta publicului american gradul ridicat în care Clinton
aprecia familia și rolul familiei în societate, considerând că era „de datoria președintelui față de
valorile familiale să arate că el apreciază familiile Americii”, după cum a declarat în timpul
dezbaterilor prezidențiale372.
Atacurile repetate, după cum cursul evenimentelor avea să demonstreze, au lucrat mai
mult în favoarea decât în detrimentul lui Clinton. Dincolo de efortul încununat de succes al creării unei imagini majorita r favorabile viitorului președinte, atacurile republicanilor la adresa
lui Clinton au făcut publicul american să îl susțină chiar și mai mult pe acesta întrucât, după cum arată unele studii, electoratul tinde să voteze mai degrabă cu cel atacat decât cu cel care atacă atunci când intențiile atacului sunt „rău -intenționate”
373. Tendința se explică prin perceperea
atacurilor ca tactici de manipulare și de obținere a mai multor voturi. Ba mai mult, chiar și cei
care nu au fost convinși de campania pentru reabili tarea imaginii și au continuat să aibă o părere
proastă despre Clinton au votat mai degrabă cu Ross Perot și nu cu George Bush374, așadar
această strategie republicană nu și -a atins scopul scontat, pentru că au existat, în viziunea
electoratului american, al te aspecte mult mai importante decât caracterul și viața personală a
candidatului Clinton, cum ar fi inabilitatea lui Bush de a gestiona aspectele economice375.
Clinton a urmărit în campania prezidențială, și mai ales în confruntările directe dintre cei trei
candidați la alegerile din 1992, să disloce cât mai mult discuția de la caracterul fiecăruia dintre ei. Cu toate acestea, a făcut în rânduri repetate apel la experiența personală, dar și cea
profesională pentru a -și face convingătoare ideile, dar a încercat să îndrepte discuția de la viața

370 60 minutes: the Clintons, CBS (Steve Kroft), 26 ianuarie 1992, (https://www.yo utube.com/watch?v=5IpJUfy –
Roo)
371 People Magazine , 20 iulie 1992.
372 „Presidential Debate in St. Louis”…
373 Dhavan V. Shah et al., op.cit , p. 345.
374 Kathryn M. Doherty, James G. Gimpet, „Candidate Character vs. Economy in the 1992 Election”, în Political
Behaviour , vol. 19, no. 3, September 1997, p. 191.
375 Ibidem , p. 178.

101
personală, către caracterul președinției și, mai ales, caracterul americanilor și bunăstarea lor,
spunând că „alegerile trebuie să fie despre poporul american”376.
În ciuda eforturilor, la începutul campaniei sondajele ară tau că scandalurile aduse în
lumină afectau șansele lui Clinton de a ajunge la Casa Albă. Conform sondajului de opinie The
New York Times/CBS News Poll făcut în 26 -29 martie 1992, deci nu la mult timp după scandalul
Flowers, doar 26% dintre americani îl co nsiderau pe Clinton mai onest decât ceilalți politicieni,
în timp ce 54% spunea că nu este mai onest. În plus, chiar în interiorul Partidului Democrat doar
24% dintre votanți îl vedeau pe Clinton într -o lumină favorabilă, în timp ce 41% aveau o părere
negativă despre acesta. Cu toate acestea, accentul pus atât de oponenții lui Clinton din cadrul
Partidului Democrat, cât și de cei republicani era considerat exagerat de către votanții din
alegerile primare ale democraților, 59% dintre aceștia considerând că s -a irosit mult prea mult
timp și atenție pe acuzațiile la adresa guvernatorului377.
Cu toate acestea, pe măsură ce accentul s -a mutat de pe viața personală spre chestiuni
economice și de leadership, iar Ross Perot s -a retras temporar din cursa prezidențială, Clinton a
urcat din ce în ce mai mult în sondaje. Astfel, la începutul lui septembrie 1992, sondajele de
opinie îl plasau pe Clinton în fruntea clasamentului. Conform sondajului Washington Post/ABC
News de la acea dată, 55% dintre alegători se arătau fav orabili lui Clinton, în timp ce 36% îl
preferau pe Bush, iar conform sondajului Gallup, 49% îl susțineau pe Clinton și 39% pe
Bush378. Avansul lui Clinton în sondaje s -a menținut chiar și după reintrarea lui Ross Perot în
cursă și odată cu apropierea de alegeri cu diferențe de șapte- nouă procente între președintele în
exercițiu și candidatul democrat379. Reacția finală pozitivă a publicului demonstrează două
caracteristici importante ale electoratului american de la acea dată. Prima caracteristică este
aceea că publicul american a făcut o distincție clară între public și privat, între politic și personal,
considerându -se că viața privată era irelevantă atât timp cât ea nu afecta calitățile de lider ale

376 „Presidential Debate in East Lansing, Michigan”, 19 octombrie 1992, online… în TAPP ,
http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=21625 .
377 Robin Toner, „The 1992 Campaign: Poll; Clinton Dogged by Voter Doubt, Poll of U.S. Says”, în New York
Times, 1 aprilie 1992, ( http://www.nytimes.com/1992/04/01/us/the -1992-campaign -poll -clinton -dogged-by -voter –
doubt -poll -of-us-says.html).
378 Vezi: „The 1 992 Campaign; The Race in Different Polls”, în New York Times, 2 septembrie 1992,
(http://www.nytimes.com/1992/09/02/us/the -1992-campaign -the-race -in-different -polls.html ).
379 Vezi: „The 1992 Campaign; The Poll Findings Converge”, în New York Times, 3 noie mbrie 1992,
(http://www.nytimes.com/1992/11/03/us/the -1992-campaign -the-poll -findings -converge.html).

102
președintelui, promisiunile făcute și deciziile luate în ac est sens380. Apoi, incursiunea vie în viața
privată a lui Clinton și acceptarea unui președinte cu astfel de bagaj personal a arătat că publicul
american evoluase, fiind mult mai confortabil la începutul anilor ‘90 cu subiecte considerate mai
înainte tabu, p recum scandaluri sexuale și alegeri de viață381. Onestitatea a fost întotdeauna
considerată o caracteristică importantă a președintelui american „ideal”, alături de alte
caracteristici precum inteligență și o minte deschisă382, însă, în cele din urmă, această deschidere
a lui Clinton și discutarea scandalurilor personale în fața publicului american, alături de
caracteristicile electoratului, au făcut ca aceste atacuri să nu reprezinte factori decisivi în
rezultatele alegerilor din 1992, dar nici în determinarea popularității președintelui Clinton în
timpul celor două mandate383.
Fascinația pentru caracterul lui Clinton a continuat să existe și după terminarea campaniei
electorale, în timpul celor două mandate prezidențiale, ajungând să se vorbească despre faptul că cea mai mare moștenire lăsată de acesta a fost „el însuși”, datorită complexității individualității sale și a caracteristicilor sale contradictorii
384. Analiștii politici și psihologii au scos în evidență,
pornind de la deschiderea fără precedent față de v iața personală a însuși candidatului și
președintelui Clinton, unicitatea caracterului fostului Guvernator de Arkansas, reliefându -i
diversitatea calităților și „noutatea combinării lor într -un singur individ”385. Astfel, s -a vorbit
intens despre abilitățile sale oratorice și despre inteligența sa verbală, despre mintea sa agilă,
despre capacitatea de a- i face pe oameni să se simtă ascultați și înțeleși, despre ambiția sa
nemărginită și scopurile înalte urmărite, despre entuziasmul său și devotamentul față de politica
americană, cât și despre farmecul personal386. Sprijinul din ce în ce mai mare pentru Clinton din
timpul campaniei electorale, pe măsură ce își prezenta deschis viața în fața publicului american

380 Brian Newman, „Bill Clinton’s Approval Ratings: The More Things Change, the More They Stay the Same”, în
Political Research Quarterly, vol. 55, no. 4., December 2002, p. 782.
381 Julian Zelizer, op.cit. .
382 Donald Kinder et al, „Presidential Prototypes”, în Political Behaviour , vol. 2, no. 4, December 1980, p. 319.
383 Cel mai înalt procent de popularitate a fost atins de Clinton în decembrie 1998 – 73%, an dominat de scandalul
Lewinski. Vezi: Gallup, Presidential Approval Ratings – Gallup Historical Statistics and Trends,
(http://www.gallup.com/poll/116677/Presidential -Approval -Ratings -Gallup -Historical-Statistics -Trends.aspx).
384 Stephen J. Wayne, op.cit. , p. 558.
385 Fred I. Greenstein, „The Presidential Leadership Style of Bill Clinton: An Early Appraisal”, în Political Science
Quarterly , vol. 108, nr. 4, winter 1993-1994, p. 592.
386 Vezi: Stephen J. Wayne, op.cit., pp. 558-561; Fred I. Greenstein, „There He Goes Again: The Alterning Political
Style of Bill Clinton”, în PS: Political Science and Politics , vol. 31, nr. 2, June 1998, pp. 179- 181; Kathryn M.
Doherty și James Gimpel, op.cit., p. 177., Molly W. Sooner, Clyde Wilcox, „Forgiving and Forgett ing: Public
Support for Bill Clinton during the Lewinsky Scandal”, în PS: Political Science and Politics , vol. 32., nr. 3,
septembrie 1999.

103
în timpul discursurilor și întâlnirilor, și, în final, victoria întegistrată în alegerile din 3 noiembrie
1992, au demonstrat cât de importante erau calitățile personale în procesul de alegere ale celui
care ocupa funcția de președinte al S.U.A. în perioada post -Război Rece387.
Pe de altă parte, același publi c american l -a criticat intens pe Clinton pentru defectele
sale, majoritatea fiind identificate ca derivând din ceea ce alții au considerat calități: dorința lui
de a mulțumi pe toată lumea a fost văzută ca o nevoie egoistă, manipulatoare; prezentarea vieț ii
sale în mod constant a fost privită ca pe o postulare în rol de victimă și a fost pusă în legătură cu
o lipsă de auto -disciplină și incapacitatea de a accepta critica388. Poate cea mai faimoasă dovadă
a criticii intense aduse persoanei lui Clinton a fost porecla ce l -a urmărit încă din 1980389 și care
a făcut titlurile a numeroase publicații atât în timpul campaniei390, cât și în timpul mandatelor:
Slick Willie („Willie cel Viclean”). Această poreclă avea rolul de a arăta inconsistența lui
Clinton, idealismul său, promisiunile prea mari pe care le făcea și tendința de a le spune
oamenilor ceea ce își doreau să audă pentru a fi sprijinit de aceștia, dar fără să dubleze aceste promisiuni cu planuri și acțiuni reale. Bush însuși a adus în discuție acest aspect în timpul
campaniei prezidențiale, spunând că este „un tipar al guvernatorului Clinton să spună ceva pentru
a mulțumi un grup și apoi să încerce să mulțumească un alt grup”
391. Dovada amplorii acestor
promisiuni și a susținerii poreclei este rata foarte redusă de popularitate a Președintelui Clinton în
primele luni ale deținerii mandatului, atunci când publicul american s -a arătat nemulțumit de
măsurile inconsistente cu promisiunile din campanie392.
Dincolo de scandaluri și de strategiile adoptate de echipa de cam panie a lui Clinton
pentru a le contrabalansa și imaginea creată cu această ocazie, cel mai important factor care a dus
la alegerea lui Clinton au fost ideile promovate de acesta, de la cele economice, dar mai ales la cele care s -au adresat în mod direct ș i complementar spiritului american și nevoilor identitare

387 Fred I. Greenstein, „The Presidential Leadership Style of Bill Clinton: An Early Appraisal”, în Political Scienc e
Quarterly , vol. 108, nr. 4, iarnă 1993- 1994, p. 600.
388 Vezi Stephen J. Wayne, op.cit., pp. 559 -560; Fred I. Greenstein, op.cit, pp. 180-181.
389 Porecla a fost făcută faimoasă de către jurnalistul Paul Greenberg de la Arkansas Democrat Gazette în timpul
primului mandat de Guvernator în Arkansas și folosită intens în timpul campaniei și mandatelor lui Clinton. Vezi
PBS, Stories of Bill . Interview with Paul Greenberg, 1996,
(http://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/choice/bill/greenberg.html)
390 Vezi, de exemplu, Floyd G. Brown, „Slick Willie”: Why America Cannot Trust Bill Clinton, Annapolis Pub.,
Annapolis, septembrie 1992
391 „Presidential Debate in East Lansing, Michigan”…
392 La finalul lui iunie 1993, așadar după 5 luni de guvernare, rata de aproba re a lui Clinton era de doar 36%, cea mai
mică din istoria mandatelor sale. Vezi: Gallup, Presidential Approval Ratings – Gallup Historical Statistics and
Trends, (http://www.gallup.com/poll/116677/Presidential-Approval -Ratings -Gallup -Historical-Statistics –
Trends.aspx)

104
americane, în contrabalans cu ideile promovate de reprezentații republicani. După o perioadă de
doisprezece ani în care republicanii au deținut mandatul la Casa Albă, aceștia nu au mai reușit să
transmită un mesaj potrivit publicului american prin persoana lui George Bush, aceștia fiind
priviți mai degrabă ca „lipsiți de energie și de idei”393.
Liniile directoare ale campaniei lui Clinton au fost trasate în discursul prin care și- a
anunțat candidatur a, în Little Rock, Arkansas, la 3 octombrie 1991, „o zi care avea să îmi
schimbe viața”. În aceeași zi, afirma în fața electoratului că S.U.A. reprezentau cea mai măreață
țară din lume și aveau rolul de a conduce, iar poporul american, alături de președint e, trebuiau să
lupte împreună pentru prezervarea visului american.394 Clinton a vorbit despre guvernare ca
despre o „binecuvântare”, despre necesitatea conservării spiritului comunității și a lucrului
împreună pentru viitorul copiilor și a țării, prezentându -și „adevărul fundamental” care l -a ghidat
în cariera sa politică: „acum peste 25 de ani, am avut un profesor la Georgetown care m -a învățat
că America este cea mai măreață țară din istorie pentru că poporul nostru a crezut în și s -a
condus după două idei simple: prima, aceea că viitorul poate fi mai bun decât prezentul; și a
doua, că fiecare dintre noi are o responsabilitate personală, morală, să contribuie la asta.” Așadar,
viitorul președinte a reiterat mesajul mesianic american, evidențiind caracterul s pecial al
poporului, spiritul comunitar dezvoltat și credința într -un viitor luminos, toate caracteristici ale
mesajului primordial, transmis încă de la primii președinți americani. Clinton a dus mesajul și la
următorul nivel, acela al extinderii mesajului mesianic la nivel global: S.U.A. avea rolul de a
conduce și a veghea asupra ordinii mondiale. Noutatea pe care acesta a adus -o a fost introducerea
ideii de schimbare, însă nu schimbare a viziunii, a principiilor, a scopurilor americane, ci schimbare ca ad aptare la noile condiții și adoptare de măsuri potrivite pe plan intern tocmai
pentru a putea promova și susține în continuare aceleași principii și valori directoare și același
statut la nivel internațional. Clinton a explicat faptul că „cea mai solemnă o bligație a
președintelui este de a ține America puternică și în siguranță în fața pericolelor externe, și de a
promova democrația în lume”, iar acest lucru nu putea fi făcut dacă situația internă nu era cea potrivită, dacă America era slăbită din interior. Așadar, scopul principal al S.U.A. la acel
moment, din punctul său de vedere, era prezervarea „visului american”, alături de tot ceea ce presupunea el pe plan politic, economic și social, în contextul amplu al schimbărilor și al

393 Dan B. Thomas, Larry R. Baas, „The Postelection Campaign: Competing Constructions of the Clinton Victory in
1992”, în The Journal of Politics, vol. 58, nr. 2, May 1996, p. 317.
394 Bill Clinton, Viața mea …, p. 415.

105
responsabilității S.U.A. l a nivel internațional395. După obținerea nominalizării Partidului
Democrat, Clinton a făcut și mai clar mesajul său, numind schimbarea anunțată ca „Revoluția din
1992”, demers întreprins pentru „restaurarea măreției americane”. Din nou, a întărit ideea că nu
era vorba despre o schimbare a valorilor și principiilor americane, ci, din contră despre
„restaurarea valorilor americane de bază, care au construit această țară și care au făcut -o mereu
să fie măreață: responsabilitate personală, libertate individuală, toleranță, credință, familie și
muncă”396.
Clinton a atins, în timpul campaniei sale, corzi sensibile în mentalul colectiv american:
bunăstarea americanilor, alături de leadershipul economic și, implicit, cel politic/diplomatic
american erau amenințate, iar alte state o luauînaintea S.U.A., ceea ce putea duce spre pierderea
statutului de națiune măreață, de lider între națiuni, element identitar american vital. Acesta a
mers la un nivel chiar și mai relevant și personal pentru americani și a identificat cea mai mare
problemă a S.U.A. de la acea dată, cu repercusiuni posibile majore la nivel intern și nivel
internațional: visul american, cu care el însuși crescute, conform căruia dacă „muncești din greu și joci după reguli vei fi răsplătit”, fusese „spulberat”, „devastat pentru milioane de
americani”
397. Tot el a propus și soluția pentru rezolvarea problemei: reîntoarcerea la We the
people , la depozitarul valorilor și principiilor universale – poporul american și bunăstarea lui,
idee-umbrelă pentru alte propuneri care au ținut atât de politică internă, cât și de politică externă.
Bill Clinton și- a construit campania electorală pe tehnici de contrast și de individualizare,
prezentându -se în postura de posibil viitor președinte ca o soluție la problemele existente.
Element firesc al oricărei campanii electorale, guvernatorul de Arkanas s -a pus mereu în contrast
cu contracandidații săi, în special cu reprezentantul republican, George Bush. Clinton a acuzat
guvernarea republicană care deținuse președinția S.U.A. pentru ultimele trei mandate de
încălcarea contractului social și abandonarea misiunii sale primordiale. Numiți „aroganți”398,
„iresponsabili” și „neglijenți”399, republicanii au fost considerați a fi principalii responsabili

395 Bill Clinton, „Announc ement Speech”, în 4president.org Platform, Little Rock, 3 octombrie 1991,
(http://www.4president.org/speeches/1992/billclinton1992announcement.htm)
396 Democratic Party Platforms, „1992 Democratic Party Platform”, 13 iulie 1992, online… în TAPP,,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=29610).
397 Bill Clinton, Speech at University of Pittsburg, Johnstown, 22 aprilie 1992, apud Gwen Ifill, „The 1992
Campaign; Clinton’s Standard Campaign Speech: A Call for Responsibility”, în New York Times, 26 a prilie 1992,
(http://www.nytimes.com/1992/04/26/us/the -1992-campaign -clinton -s-standard -campaign -speech -a-call-for-
responsibility.html?pagewanted=all.)
398 Ibidem.
399 Democratic Party Platforms, „1992 Democratic Party Platform”…

106
pentru existența problemelor economice m ajore din Statele Unite și de pierderea leadershipului
economic la nivel mondial. Clinton a fost de părere că aceștia nu investiseră în poporul american,
că refuzaseră să se adapteze noilor tendințe globale și neglijaseră nevoile poporului american, că
au avut „șansa” lor timp de doisprezece ani, dar „nu le- a mers. Este timpul pentru o
schimbare”400. Guvernatorul de Arkansas a considerat această atitudine, alături de faptul că Bush
nu a avut un program economic clar nici chiar după „1300 de zile de președinți e”401, a fi factori
determinanți ai unor impasuri care afectau considerabil viața americanilor.
Dincolo de identificarea unor erori în gestionarea anumitor crize pe plan extern,
administrația republicană a fost criticată de către candidatul democrat pentru creșterea constantă
a deficitului în timpul ultimelor trei mandate, șomaj ridicat, probleme grave ale sistemului de
sănătate, creșterea inegalității și divizării sociale, precum și cel mai mare dezechilibru în ceea ce
privea distribuția veniturilor din ani i ‘20, de dinainte de Marea Depresiune, cei mai bogați 1%
având mai mult decât totalul veniturilor a 90% din restul populației402. Acentul pus pe economie
de către Clinton și -a găsit ecoul în rândul electoratului american și asta pentru că acuzațiile sale
își regăseau dovezi evidente în situația economică americană de la acea dată: economia intrase
într-o recesiune în a doua jumătate a anului 1990, cu o ușoară revenire la începutul lui 1991 (dar
cu o creștere de numai 0,2%), însă cu o stagnare ulterioară de- a lungul anului 1991403 iar rata
șomajului crescuse considerabil de la 5% în martie 1989 la 7,7% în iunie 1992404. Administrația
Bush identificase o serie de factori care explicau acest regres economic, precum trendurile demografice, creșterea datoriei private, dezechilibrele din sectorul financiar, cheltuielile de
apărare și, mai ales, tendințele și crizele globale.
405 Însă, pentru electorat în general, și pentru cel
american în particular, aceste explicații nu și -au găsit relevanța în condițiile în care situați a
economică a țării îi afecta în mod direct, la nivel personal, familial și profesional. Majoritatea
votanților, în general, nu caută să găsească explicații și să înțeleagă cauzele anumitor fenomene,
ci își bazează opinia numai după chestiuni tangibile, care le afectează viața de zi cu zi. Așadar,

400 „Presidential Debate in St . Louis”…
401 „Presidential Debate in East Lansing, Michigan”…
402 Bill Clinton, Speech at University of Pittsburg…
403 Economic Report of the President transmitted to the Congress , United States Government Printing Office,
Washington, februarie 1992, pp 38- 40.
404 Economic Report of the President transmitted to the Congress , United States Government Printing Office,
Washington, ianuarie 1993, p. 43.
405 Economic Report of the President … , februarie 1992, pp 42- 46.

107
aceasta a fost una dintre cărțile principale jucate de către Clinton în timpul campaniei din 1992,
care i -au adus mari prejudicii președintelui în exercițiu la acel moment, George Bush406.
Pentru a contracara discuț iile intense asupra caracterului și vieții sale personale, Clinton a
încercat în permanență să direcționeze discuțiile către necesitatea unui nou „caracter al
președinției”407, încercând să se individualizeze printr -un plan economic, social și politic clar,
concis, aplicat nevoilor poporului american, spunând „că nu putem irosi niciun american”408.
Clinton chiar a vorbit despre găsirea de soluții și rezolvarea problemelor ca despre o „pasiune”
pe care o avea409. Se observă, din nou, tendința candidatului democrat de a se prezenta în fața
electoratului într -un mod apropiat, personal, dar și dorința de a transmite publicului faptul că era
foarte bine informat, responsabil și capabil nu doar să identifice problemele existente, dar și să
vină cu soluții. Ba mai mult, în discursurile și dezbaterile prezidențiale la care a participat,
Clinton a amintit în permanență de experiența sa ca guvernator al statului Arkansas410, măsurile
pe care le- a promovat și rezultatele foarte bune pe care le- a obținut. Răspunsurile la întrebă rile pe
care le- a primit în timpul dezbaterilor candidaților la președinția americană din 1992 au fost
structurate în mai multe puncte, încercând în permanență să își sprijine afirmațiile cu date și fapte
exacte ale contextului socio -economic național și internațional de la acea dată, în mare contrast
cu contracandidatul republican care nu a reușit să profite de ocazia dezbaterilor pentru
recuperarea unor procente în cursa către un nou mandat, fiind lipsit de argumente puternice flancate de date precise.
Folosind aceleași tehnici de contrast și individualizare, Clinton, alături de Partidul
Democrat, a prezentat în fața electoratului american în cadrul platformei electorale din iulie 1992 un plan care promitea: creștere economică și locuri de muncă; mai mult e investiții în transport,
reforma armatei, rețea națională informațională; reducerea deficitului; investiții în educație
pentru a crea „cea mai bine educată, cea mai bine pregătită și cea mai flexibilă forță de muncă”;

406 Votul de protest împotriva situației prec are a economiei, s -a dus atât la Clinton, cât și la Perot. Vezi: Kathryn M.
Doherty și James Gimpel, op.cit., p. 190.
407 „Presidential Debate at the University of Richmond”, 15 octombrie 1992, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=21617).
408 Democratic Party Platforms, „1992 Democratic Party Platform”…
409 „Presidential Debate in East Lansing, Michigan”…
410 Clinton a folosit constant cei doisprezece ani petrecuți în fruntea statului Arkansas ca justificare a pregătirii sale
pentru funcția de președinte și ca dovadă că planurile sale economice sunt viabile și au rezultate bune. Astfel, a
amintit repetat că Ar kansas este pe locul întâi la creșterea numărului locurilor de muncă, pe locul patru la creșterea
joburilor în manufactură și la combaterea sărăciei. Vezi, de exemplu, modul în care Clinton și -a terminat intervenția
în timpul celei de -a doua dezbateri prez idențiale de la University of Richmond, 15 octombrie 1992.

108
„un nou contract social” între cetăț eni cinstiți și muncitori și guvern responsabil; accent pe
comunitate și pe familie; menținerea supremației militare în lume; restaurarea leadershipului
economic american la nivel mondial; promovarea democrației care „corespunde idealurilor și
intereselor noastre”; apărarea drepturilor omului și lupta împotriva sărăciei411.
Chiar dacă accentul a fost pus mai pregnant pe problemele interne și pe găsirea de soluții
pentru prezervarea visului american, toate acestea au fost puse în permanență în legătură cu
statutul și rolul S.U.A. în lume: „Dacă America nu este suficient de puternică acasă, nu vom
putea niciodată să apărăm lucrurile în care credem la nivel mondial”412. Armă puternică pe scena
politică americană în întreaga perioadă postbelică, politica externă și, mai ales relația cu Rusia și
viziunea asupra formei pe care avea să o îmbrace implicarea S.U.A. în Europa, prin NATO, în perioada post -sovietică, a contribuit și ea, într -o anumită măsură, la victoria lui Bill Clinton în
alegerile din 1992. Caracterizată ca fiind „un amestec de idealism și pragmatism, de internaționalism și protecționism, de utilizare a forței și încredere în instituțiile multinaționale”
413, viziunea lui Clinton se delimita de cea a lui George Bush, prin reîntoarcerea
la proclamarea mesia nismului american, a datoriei S.U.A. de a se desprinde de gândirea specifică
Războiului Rece și de a „revitaliza puternica mișcare globală care înclină spre democrație și economie de piață” prin „toată forța noastră, toată puterea noastră, valorile noastre și, când este
necesar, prin puterea noastră militară” și asta pentru că „atât interesele noastre strategice cât și valorile noastre morale sunt înrădăcinare în acest scop”
414.
Clinton a insistat asupra necesității Statelor Unite nu de promova o politică a stabilității,
ci una a „libertății” și a unor „relații personale cu lideri străini” pentru că numai așa putea avea America succes în a promova democrația în lume și în a răspunde eficient și rapid provocărilor născute din caracterul imprevizibil al ordinii globale emergente
415. Se poate identifica un aspect
important al mesajului lui Clinton și anume faptul că acesta a continuat puternica tentă mesianică

411 Democratic Party Platforms, „1992 Democratic Party Platform”…
412 „Bill Clinton for President 1992 Campaign Brochures, `Fighting for the Forgotten Middle Class`”, în
4President.org Platform, (ht tp://www.4president.org/brochures/1992/billclinton1992brochure.htm).
413 Thomas Friedman, „The 1992 CAMPAIGN – Issues: Foreign Policy – Looking Abroad: Clinton and Foreign
Policy/A special report”, în The New York Times, 4 octombrie 1992, (http://www.nytime s.com/1992/10/04/us/1992-
campaign -issues-foreign-policy -looking- abroad -clinton -foreign -policy.html?pagewanted=all&src=pm).
414 „Excerpts from Clinton‘s Speech on Foreign Policy Leadership” , în New York Times, 14 august 1992,
(http://www.nytimes.com/1992/08/14/us/the -1992-campaign -excerpts -from -clinton -s-speech -on-foreign -policy –
leadership.html?pagewanted=all&src=pm).
415 Bill Clinton, „Excerpts of Remarks in Milwaukee”, 2 octombrie 1992, online… în TAPP,
(http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=85226).

109
a mesajului american prin combinarea unei părți ideatice, reprezentată de valori și principii pe
care S.U .A. trebuiau să le apere și promoveze la nivel internațional, și una materială, o economie
competitivă, stabilă care poate menține și întări statutul și rolul Statelor Unite pe scena mondială,
capabilă și dornică să exporte principiile unei economii de piaț ă și să ofere asistență
democrațiilor emergente din fostul spațiu sovietic și Europa Răsăriteană. Cu toate acestea,
aspectele materiale au fost în permanență prezentate nu ca scop în sine, ci ca mijloace pentru ținte mai înalte: prezervarea ideii visului american, pe plan intern și menținerea statului de garant
și promotor al principiilor și valorilor care stau la baza democrației, pe plan internațional.
Așadar, aspectele materiale au fost subsidiare, sau cel mult complementare, aspectelor ideatice.
În ce le din urmă, mesajul lui Clinton a ieșit învingător, obținând 43% din votul popular
(în comparație cu 37,4% Bush și 18,9% Perot) și 370 din cele 538 voturi electorale
416. Rezultatul
a fost favorabil candidatului democrat în majoritatea subgrupurilor electorale americane. Astfel,
acesta a obținut majoritatea voturilor atât din partea bărbaților (41% Clinton, 38% Bush), cât și din partea femeilor (45% Clinton, 38% Bush). Apoi, Clinton a reușit să convingă minoritatea afro-americană în proporție covârșitoare (83 % Clinton, 10% Bush), dar și pe cea hispanică (61%
Clinton, 25% Bush). Clinton a dominat toate segmentele de vârstă și a obținut majoritatea voturilor celor cu venituri sub 49999$ pe an. Bush a reușit să îl întreacă pe Clinton doar în subgrupul albilor (39% Clinton, 41% Bush), în subgrupul minorității asiatice (31% Clinton, 55% Bush) și al acelora cu venituri de peste 50000$ pe an. Apartenența la un anumit partid sau
împărtășirea acelorași idei politice cu un anumit partid joacă, desigur, un rol foarte imp ortant în
stabilirea alegerilor votanților, partizanatul fiind pentru mulți un factor care eclipsează alte
considerente precum caracterul candidatului sau chiar planul economic
417. Acest lucru a fost
evident și în alegerile din 1992 (democrați: 77% Clinton, 10% Bush; republicani: 10% Clinton,
73% Bush – independentul Perot reușind să ia mai multe voturi în acest subgrup de la Bush decât
de la Clinton)418.
Aflându -se la o răscruce de drumuri, în fața unor noi tendințe internaționale și a unei serii
de probleme e conomice, societatea americană putea aluneca în ceea ce Wendt numea „confuzie
identitară” dacă toate aceste tendințe nu erau adresate într -un mod corespunzător, conform

416 Vezi Federal Election Commission, Federal Elections 92. Election Results for the U.S. President, the U.S. Senate
and the U.S. House of Representatives , Washington D.C., iunie 1993, p. 9.
417 Kathryn M. Doherty și James Gimpel, op.cit., p. 181.
418 Roper Center, Cornell University , How Groups Voted in 1992, (https://ropercenter.cornell.edu/polls/us –
elections/how -groups -voted/how -groups -voted -1992/).

110
nevoilor și caracteristicilor identitare americane. Mesajul candidatului democrat a reu șit să atragă
mai multe voturi decât cel al contracandidaților săi, în ciuda tuturor scandalurilor și a chestionării
caracterului său, și asta pentru că electoratul s -a identificat mai bine cu ideile și planurile
promovate de către acesta, sau, altfel spus , Clinton și -a construit mesajul așa încât să se plieze pe
nevoile și interesele electoratului. Desigur, au existat mulți factori și multe variabile care au dus
la rezultatul final, însă toate acestea au fost tributare nevoilor identitare americane. Un asp ect
important care trebuie menționat este intenția guvernatorului de Arkansas de a miza pe latura
sensibilă, personală și de a prezenta multe dintre caracteristicile identitare americane ca fiind
amenințate, în pericol, dar, în același timp, a oferit și re versul medaliei: soluții pentru înlăturarea
tuturor acestor amenințări.
Mesajul lui Clinton a răspuns nevoilor primului tip de identitate americană, cea
personală, punând în prim -planul discursului său poporul american prin apelul la formula we the
people , declarând în rânduri repetate că alegerile și toate procesele aferente, inclusiv planuri și
promisiuni, trebuiau să îi aibă în centrul lor pe americani și nevoile lor. Clinton a mizat pe
revitalizarea sentimentului comunității și a importanței familiei a mericane, alături de postularea
valorii infailibile a fiecărui american în parte ( we don‘t have an American to waste ) ca mijloc
către reînflăcărarea conștiinței și memoriei colective ce individualizează poporul american –
popor unic, special – de toate c elelalte popoare ale lumii. Ba mai mult, a insistat pe ideea că
spiritul comunității trebuia să fie foarte viu, și asta pentru că fiecare dintre americani era
responsabil pentru succesul sau eșecul țării: „suntem în asta împreună, și ne vom ridica sau vom
eșua împreună”419.
Apoi, mesajul lui Clinton s -a pliat pe nevoile aferente identității de tip a S.U.A..
Candidatul democrat a avansat ideea schimbării în societatea americană, însă o schimbare a
„caracterului președinției” și a modului în care instituțiile a mericane se raportau la cetățeni și își
desfășurau activitatea, tocmai pentru a fi demne și capabile de a duce mai departe și în mod
eficient democrația americană, deci legitime pentru tipul sistemului democratic american. Clinton a readus în fața american ilor valori și metode primordiale, folosite chiar de părinții
fondatori, în speță Thomas Jefferson, al cărui „stilou înflăcărat a aprins spiritul Revoluției Americane”
420 și a vorbit despre „Revoluția din 1992” ca un demers de a reda valorilor

419 Bill Clinton, „Announcement Speech”…
420 Democratic Party Platforms, „1992 Democratic Party Platform”…

111
americane de b ază, responsabilitate personală, libertate individuală, toleranță, etc., statutul
potrivit.
Un alt nivel identitar prezentat de Clinton a fi în pericol a fost acela al identității de rol al
Statelor Unite. Din cauza tuturor problemelor care existau la niv el intern, Clinton considera că
leadershipul economic și politic american la nivel mondial era amenințat, ceea ce era privit ca
inacceptabil. Democratul a făcut clară ideea că S.U.A. trebuiau să continue să conducă și să sprijine procesele începute ca urmare a prăbușirii comunismului, în rolul său de lider al lumii
libere, al lumii democratice, fiind chiar o „obligație” a președintelui american
421. Întărirea
economiei și a structurilor instituționale americane însemnau faptul că S.U.A. erau în continuare
demn e de a- și îndeplini rolul la nivel mondial, ceea ce era chiar o datorie morală pe care statul
american o avea, dincolo de toate implicațiile economice, politice și de securitate națională.
Astfel, Clinton a susținut implicarea S.U.A. în sprijinul democrației, în apărarea drepturilor
omului, combaterea sărăciei și a rezolvării și prevenirii conflictelor într -un mod inteligent,
eficient. Toate aceste linii directoare stabilite pentru politica externă, deci pentru satisfacerea i d e n t i t ă ț i i d e r o l a S . U . A . , a v e a u drept scop extinderea identității colective deja existente în
rândul lumii întâi din timpul Războiului Rece
422 către noile democrații emergente în Europa
Centrală și de Est, inclusiv Rusia în lumea post -Război Rece.

421 Bill Clinton, „Announcement Speech”…
422 Împărțirea cf. teoriei occidentale dezvoltate de demograful francez Alfred Sauvy în 1952. Vezi Alfred Sauvy,
„Trois mondes, une planète”, în L’Observateur , 14 aout 1952, nr. 118, p. 14. Astfel, lumea era împărțită în tr ei:
lumea întîi – lumea libertății individuale, a alegerilor democratice, a proprietății private, a capitalismului,
creștinismului și implicit a prosperității; lumea a doua – lumea socialismului, a colectivismului, a ateismului și a
represiunii populației și lumea a treia – alcătuită din cele mai sărace și primitive state, dominate de foamete, boli și
mizerie.

112

Capitolul 3. Identitate, leadership, measianism. Mesajele prezidențiale
și substraturile lor 1992 -1997

Partea 1. Mesajul lui Elțin 1992 –1997

„Trebuie să acționăm, amintindu -ne în permanență de patria noastră,
de țara în care suntem atât de norocoși să trăim.
Atunci eforturile noastre vor reuși!”423

3.1. Rusia este un stat măreț
În calitatea sa de prim lider ales în urma unor alegeri democratice în Rusia, Boris Elțin a
avut sarcina dificilă de a redefini, sau mai bine zis, reafirma identitatea statului rus. Urmând lini a
mesajului mesianic rus, Elțin a pus în centrul discursului și politicilor sale ideea fundamentală a
gândirii și identității ruse: Rusia este un stat măreț care reunește un popor măreț, cu misiune și statut speciale în întreaga lume. Rezultatul atenției s porite față de reafirmarea și întărirea ideii de
stat special cu popor special a fost acela de a rezolva primul nivel de criză identitară – cel al
identității personale.
Un aspect inserat în mod constant în retorica lui Elțin a fost acela al conturării por tretului
poporului rus, prin distingerea excepționalismului său. Liderul de la Moscova a urmat liniile trasate de predecesorii săi în istoria rusă remarcând acele trăsături unice ale poporului rus care îl
distingeau de toate celelalte popoare ale lumii și a subliniat rolul special jucat de oameni în

423 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Tekst vîstupleniia B.N. Elțina pri podpisanii federativnîh
dogovorov(zakliucitelnoe slovo), 31 martie 1992, p. 1 f ond 6 – Dokumentî licinogo fonda B.N. Elțina iz Arhiva
Prezidenta Rossiiskoi Federații.Kopii, op. 1, d. 100, l. 22, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10594 ).

113
crearea unui stat măreț, însă a introdus și o idee inovatoare pentru societatea rusă, repetată
adeseori în discursurile sale: poporul se află în centrul politicii, iar statul trebuie fie responsabil
în fața popo rului.
Excepționalismul poporului rus a fost atribuit de Elțin în primul rând capacității
remarcabile de a- și păstra spiritul și trăsăturile deosebite interioare, în ciuda istoriei îndelungate
tumultoase și a numeroaselor provocări la care a fost supus atâ t intern, cât și extern. Atfel, chiar
dacă sistemul politic rus s -a schimbat de -a lungul timpului, liderul rus a evidențiat cum s -au
păstrat în permanență „caracterul, demnitatea și puterea invincibilă” a poporului ( rossiiskii și
russkii deopotrivă), orice altceva fiind „de importanță secundară”424. Ba mai mult, tăria și
particularitatea poporului rus a fost în permanență reafirmată în condițiile în care, spunea
președintele Elțin, chiar și în condiții neprielnice precum presiunea și barierele constrângătoare
impuse de regimul comunist rușii au demonstrat că potențialul lor era „nesecat”425 și că tocmai
aceste caracteristici speciale, înțelepciune, răbdare, talent și muncă, „au salvat țara” și i -au
permis să treacă peste toate obstacolele impuse de istoria agitată426. Liderul de la Moscova a
insistat asupra modului în care tocmai aceste numeroase momente și perioade critice au scos la iveală cele mai bune însușiri ale rușilor, toate fiind centrate în jurul, sau mai bine zis, determinate
de tăria caracterului rus
427. Este explicabil de ce Elțin a ales să ofere un loc central și să reafirme
această trăsătură de seamă a poporului măreț pe care îl conducea, oferind argumente istorice, dar
mai ales încercând să ofere legitimitate, dar și să obțină sprijin pentru politicile și transformările
adoptate în perioada de tranziție. Desigur, în discursurile sale, președintele a reliefat o suită întreagă de alte caracteristici de seamă ale poporului rus precum inteligență, perseverență, dragostea pentru adevăr, empatie și spirit col ectiv, toate având rolul de a contura și completa
portretul unui popor cu adevărat excepțional, măreț
428.

424 A.E.Ț., Administrațiia Prezidenta RF (Medvedev S.). Podgotovitelnîe Materialî interviu Prezidenta RF B.N.
Elțina jurnalistam TV no itogam prazdnovaniia Dnia Pobedî) , 24 mai 1995, p.4, fond 6, opis 1, delo 116, l. 105-114,
(http://ye ltsin.ru/archive/paperwork/11371/ ).
425 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘Rossiia, za kotoruiu mî v
otvete‘ (O polojenii v strane i osnovnîh napravleniiah politiki Rossiiskoi Federații) (broșiura) , 23 februarie 1 996,
p.13, fond 6, op. 1, d. 133, l. 1 -32. ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12592/ ).
426 A.E.Ț., Elțin B.N. Predvîbornaia platforma B.N. Elțina ‘Rossiia: prorîv v XXI vek‘, 30 martie 1996, p.4, f .6,
op.1, d.74, 1. 62 -81. ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/9683/ ).
427 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Blagodarnost Prezidenta RF za osvobojdenie zalojnikov șkolnikov ih Rostov –
na-Donu (kopiia) , 27 decembrie 1993, p. 1, fond 6, opis 1, delo 122, l.
130,( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11881/ ).
428 Vezi, de exemplu, A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst privetstviia studentam i sotrudnikam Mejdunarodnogo Universiteta ,
1 septembrie 1992, p. 4, fond 6 – Dokumentî licinogo fonda B.N. Elțina(kopii), op. 1, d. 109, l. 1-6,

114
O tehnică importantă folosită de președintele rus în conturarea portretului poporului a fost
aceea a antitezei. Idee laitmotiv în mentalul colectiv rus, diferențierea între „noi” și „ceilalți” a
jucat un rol important în conturarea ideii de măreție rusă. Elțin a jucat și această carte în
discursurile sale pentru a arăta cum, chiar și în momente critice, poporul rus putea și trebuia să
găsească singur cale a proprie care să- i permită nu să își construiască măreția – pentru că aceasta
era o trăsătură inerentă- , ci să îi ofere cadrul în care își putea manifesta măreția și potențialul
fantastic. Iar sursa succesului stătea tocmai în faptul că poporul rus era s pecial, diferit față de
celelalte popoare și putea găsi singur soluții pentru problemele sale diferite față de celelalte
popoare. Diferențierea de ceilalți a fost privită chiar ca o nevoie a rușilor datorată istoriei și a
înconjurării geografice (dar nu li mitată la geografie) de „interesele diverse și foarte discordante
ale altor țări”. Elțin a subliniat cum acestă premisă dăduse naștere la nevoia de „comparare
perenă”, de raportare și contrastare cu ceilalți429.
De asemenea, comportamentul special și raport area distinctă a poporului rus la anumite
aspecte considerate de alții a fi universale, condiții sine qua non¸ au fost evidențiate de
președintele rus tocmai pentru a justifica nevoia rușilor de a acționa într -un stil propriu, neimpus
sau nesugerat de altc ineva. Un exemplu relevant în acest sens este modul în care Elțin a explicat
raportarea față de legi a rușilor, ce putea părea rebelă pentru un necunoscător, spunând că „toată
lumea știe că nouă, rușilor, nu ne place să respectăm tot felul de legi, instrucțiuni și directive –
orice tip de regimentare stabilită de comportament.” Ba mai mult, „regulile ne taie ca un
cuțit”430. În spatele tonului dorit a fi autoironic și a intenției ușor comice a pasajului din lucrarea
autobiografică, liderul rus a mascat tocmai această caracteristică specială a poporului rus: aceea
de a nu primi cu multă toleranță și plăcere niște reguli care se simt nenaturale, impuse de o
autoritate externă, nerusă. Remarca a fost făcută în contextul relatării experiențelor avute la
întâlnirile cu lideri europeni, polonezi și cehi, dar și cu președintele american, Bill Clinton, și a
necesității respectării unor anumite linii protocolare pe care Elțin declara că nu le cunoștea și nici nu le înțelegea. Urmând această dialectică, Elțin a expus atât o idee rezonantă a mentalului

(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10679/ ), sau A.E.Ț., Elțin B.N. Vîstuplenie na Kongresse Intelligenții
28.11.1992g. (s pravkami B.N. Elțina) , 28 noiembrie 1992, p. 18, f.6, op. 1, d. 105, l. 71 -89
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10657/ ), sau A.E.Ț., Elțin B.N. Poslanie Prezidenta RF Federalnomu
Sobraniiu ‘Poriadok vo vlasti – poriadok v strane‘ (O polojenii v strane i osnovnîh napravlenijah politiki Rossiiskoi
Federații) (broșiura), 6 martie 1997, p. 5, f.6, op.1, d.134, 1. 1-33. ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12593/ ).
429 Boris Elțin, The Struggle…, p.289.
430 Ibidem , pp. 139-140.

115
colectiv și a culturii ruse, dar și rolul autorității centrale ruse în a propaga și întări dihotomia
„noi”/„ceilalți”.
O altă caracteristică expusă de Elțin în demersul de subliniere a excepționalismului rus a
fost aceea a unei alte dihotomii inerente poporului rus dată de caracterul său multinațional.
Element definitoriu al identității personale ruse evidențiat de -a lungul istoriei de liderii de la
Sankt Petersburg/Moscova, co -existența russkii/rossiiskii a ocupat un loc im portant și în retorica
președintelui rus. Varianta preferată și chiar popularizată de către Elțin a fost aceea de
„rossiiane” (și nu „rossiiskii”), termen preexistent și folosit și de alți lideri înaintea lui, însă
primul președinte al Federației ruse i -a dat o valență deosebită, specifică: în retorica și politica
sa, rossiiane a căpătat valoarea unui termen cumulativ care desemna toți cetățenii ruși, indiferent
de etnicitate, ca formulă nouă de definire a „națiunii ca co -cetățenie”431. Prevalarea termenului
este arătată clar în discursuri, în primul rând prin incidența mai ridicată a acestuia în fața aceluia
de russkii. O dovadă în acest sens este formula de adresare des folosită la începutul discursurilor
sale: dorogie rossiiane („dragi cetățeni ruși”).
Însemnată este și semnificația valorică atribuită existenței și prevalării acestui termen, pe
lângă cea politică și administrativă a cetățeniei. Însăși existența unui termen care reunea toate
grupurile etnice ale poporului multinațional recunoscut, folosit ș i ridicat la gradul de sursă de
putere arata cum Elțin dorea să reafirme și să justifice măreția poporului rus dată și de co –
existența unui număr impresionant de etnii, toate reunite voluntar, spunea el, sub umbrela
rossiiane. Fiecare erau capabile și libere să își păstreze individualitatea, însă președintele a
insistat în a transmite un mesaj de coeziune, promovând ideea că „toți suntem ruși ( rossiiane), iar
patria noastră este unica Rusia”432. Aceasta avea rolul de a consolida ideea că existau dorința sau
cel puțin izvoare posibile de unitate, întărite de o istorie comună, de coexistență pașnică și de
„armonie națională și civică” în interiorul diferitelor etnii și confesiuni ale poporului rus, care
erau capabile să „ofere un exemplu altora în această cauză nobilă”433. Altfel spus, liderul de la
Moscova dorea să reafirme existența unui popor multinațional și multiconfesional rus care

431 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta Rossiiskoi Federații Federalnomu Sobraniiu ‘Ob
ukreplenii Rossiiskogo Gosudarstva‘ (Osnovnîe napravleniia vnutrennei i vneșnei politiki) (broșiura) , 24 februarie
1994, p.47, f. 6, op. 1, d.131, l. 1-63. ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12590/ ).
432 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie pravovernîm musulmanam – grajdanam Rossii po sluceaiu
prazdnika Uraza -Bairam (kopiia) , 25 martie 1993, p. 1, f. 6, op. 1, d. 120, l.
55(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11651/ ) .
433 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Pozdravlenie s 525 -letiem osnovaniia g. Ceboksarî , 15 septembrie 1994, p.1,
f.6, op. 1, d. 1 24, l. 116. ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12006/ ).

116
continua să prezinte coeziune și excepționalism în ciuda desprinderilor teritoriale și a
fragmentării vechiului popor rus/sovieti c.
Cu toate acestea, Elțin nu a ezitat să postuleze când a avut ocazia importanța etnicilor ruși
în cadrul Federației, cărora le- a acordat subtil un statut special în rândul celorlaltor națiuni,
punând semnul egal între bunăstarea statului federal și bunăstar ea etnicilor ruși. Astfel, chiar
dacă russkie constituiau „majoritatea absolută” a populației cu 83%, după cele declarate de Elțin
într-un discurs din 1994, și nu erau amenințați ca alte etnii și confesiuni de „asimilare, uitarea
limbii native și a identi tății naționale”, aceștia trebuiau să fie în vizorul politicilor centrale, însă
asta nu însemna că erau permise manifestări de represiune națională434. Din contră, mesajul
dominant a fost acela de unitate și coeziune: „Suntem un singur popor. Avem o singură țară, un
singur destin”435.
Contrastul a fost folosit de președintele rus și în partea referitoare la valorile și principiile
seculare, relevante și dominante chiar și în contextul de criză manifestată la o multitudine de niveluri societale la acea dată. Datorită acestei tehnici, Elțin a evidențiat ca sursă a
excepționalismului rus tocmai diferențierea poporului rus de celelalte popoare ale lumii prin
„idealurile lor înalte, aspirațiile lor și întruchiparea înțeleaptă a ideilor lor”
436. În plus, unul dintre
obiectivele principale ale retoricii lui Elțin, în contextul confuziilor și a greutăților determinate
de tranziția către un nou tip de sistem și structură statală a fost acela de a răspunde la una dintre problemele majore ale societății: criza identitară. Interesant este modul în care a creat o punte de
legătură între caracteristicile și condițiile diferitelor perioade istorice ale statului rus, dar mai ales între perioada țaristă și cea care se închega sub atenta lui supraveghere. Astfel, elementele defini torii seculare ale identității ruse (în particular cele din perioada țaristă, deci perioada
dominantă, mai îndelungată a istoriei ruse) au ocupat loc de seamă în construcția retoricii lui
Elțin: religia ortodoxă, teritoriul, liderul. Urmând linia predecesorilor săi, președintele a privit
aceste elemente definitorii atât ca generatoare de valori și principii călăuzitoare ale poporului rus,
cât și ca valori și principii în sine, caracteristici intrinseci infailibile ale excepționalismului rus.

434 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta Rossiiskoi Federații Federalnomu Sobraniiu ‘Ob
ukreplenii Rossiiskogo Gosudarstva… , p.50.
435 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia Prezidenta RF B.N.Elțina po TV po itogam prezidentskih vîborov v RF
10.07.1996g., 10 iulie 1996, pp. 18-19, f.6, op.1, d.82, 1. 63- 81. (http://yeltsin .ru/archive/paperwork/10369/ ).
436 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie uceastnikam Ucireditelnoi konferenții federații klubov IUNESKO
Rossii , 21 aprilie 1992, p.1, f. 6, op. 1, d. 119, l. 65. ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11512/ ).

117
În ciuda trecu tului politic recent al spațiului rus, mai precis a demersurilor comuniste de a
scoate religia din societatea sovietică, liderul de la Moscova a oferit o atenție deosebită religiei și
spiritualității în mesajul său public. Chiar dacă personal s -a definit c a o persoană care nu avea
„vreo afinitate specială pentru religie”437, retorica și politica sa au abordat subiectul religiei în
mod constant, acordându -i un statut și atribuții distincte: religia ca trăsătură inerentă și
inviolabilă a spiritului rus, religia ca sursă de valori universale, religia ca sursă de revitalizare,
reafirmare și coeziune a poporului rus, și religia ca instituție. Se poate observa cum în cele mai
multe cazuri a fost pus semnul egal între religie și ortodoxism, poziția dominantă a confes iunii și
a Bisericii Ortodoxe ruse fiind sesizabilă.
Imaginea de ansamblu creată de președintele rus referitoare la religie a fost aceea a
inerenței religiei ortodoxe ca parte, sau chiar sursă a spiritualității ridicate a poporului rus. Astfel, Elțin a de clarat că „este în natura rușilor” să acceadă către sfera mai înaltă a spiritualității și să
creadă într -o dimensiune miraculoasă a vieții
438. Statornicia și inviolabilitatea spiritualității
ortodoxe ruse era atât de evidentă, în viziunea liderului, încât n ici măcar cei 70 de ani de ateism
împus de statul comunist nu au reușit să distrugă tradițiile și interesul în religie439. Ba mai mult,
spiritualitatea ridicată specifică poporului rus a fost postulată ca premisă indispensabilă a
măreției Rusiei și asta pent ru că ea aducea la suprafață binele și dreptatea440. Așadar,
președintele rus nu doar că a recunoscut și reafirmat, în ciuda preferințelor personale, un element
definitoriu al identității personale ruse, dar a și echivalat și condiționat statutul de mare put ere de
acceptarea, revitalizarea și promovarea unei spiritualități înalte a poporului rus. În aceeași
măsură, fiind un fundament inviolabil al caracterului rus, religia a fost expusă și ca sursă infailibilă de valori și principii valoroase, universale ale „binelui și dreptății”
441, la fel de vitale
pentru un stat măreț.
Păstrând linia predecesorilor săi din perioada imperială, Elțin a descris valorile generate
și protejate de ortodoxie – credința, moralitate, bunătate – ca fiind „valori spirituale eterne, de

437 Boris Elțin, Against the Grain… , p. 22. Interesant în acest sens este și că atunci când aborda subiectul larg al
religiei, fără a se referi în mod special la Biserica Ortodoxă sau o confesiune anume, Elțin prefera să folosească
termenul de „spiritualitate” ( duhovnost), nu acela de „religie” ( religiia).
438 A.E.Ț., Elțin B.N.Novogodnee posdravlenie rossiianam po TV 30.12.1992g. (2 varianta) , 30 decembrie 1992,
pp.2-3, f.6, op. 1, d. 115, l. 170-188. ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11351/ ).
439 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta Rossiiskoi Federații Federalnomu Sobraniiu ‘Ob
ukreplenii Rossiiskogo Gosudarstva… , pp. 85- 86.
440 A.E.Ț., Elțin B.N. Predvîbornaia platforma B.N. Elțina… , p.7.
441 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie organizatoram i gosteam vîstavki ‘Dușa Rossii – Ikonî‘ (kopiia), 22
august 1992, p. 1, f.6, op. 1, d. 119, l. 178- 179. ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11563/ ).

118
nezdruncinat ale Rusiei”442, legitimând istoric și religios excepționalismul și mesianismul rus cu
puternică tentă religioasă, dar și universală datorită valorilor și principiilor universale promovate,
dar și datorită rolului și influenței majore a Bisericii Ortodoxe Ruse nu doar în spațiul rus ci în
întreaga comunitate religioasă internațională ortodoxă. Desigur, o spiritualitate ridicată, alături
de drumul nou pe calea democrației și caracterul multietnic și confesional al poporului rus nu erau complete, ca trăsături ale unui stat măreț, fără promovarea unui principiu fundamental: acela al libertății religioase și de conștiință. Elțin și- a asumat rolul de a proteja aceaste libertăți
fundamentale ale unui stat democratic, în calitatea sa de președinte al Rus iei, recunoscând
importanța apărării lor și a stabilirii unui climat de pace și cooperare între numeroasele
confesiuni ale Rusiei, ca parametru al „stabilității și armoniei” în statul rus
443. Chiar dacă atenția
pentru confesiunea ortodox este mai evidentă în retorica lui Elțin, acesta nu a ratat ocazia de a
demonstra că dorea să înțeleagă libertatea religioasă în termen absoluți, acceptând și promovând
caracterul multiconfesional al societății ruse, felicitând diferitele confesiuni cu prilejul diferitelor sărbători, transmitând mesaje de coeziune și unitate, dar și evidențiind bogăția culturală și
puterea adusă de o astfel de caracteristică a poporului rus
444.
Complexitatea proceselor derulate în anii ‘90 în noul stat rus și a problemelor și
tensiunilor aferent e a fost demonstrată în mod constant de efortul depus de președinte în a
transmite mesaje de unitate, dar și în a identifica și promova surse infailibile de coeziune și
progres la nivel social. Religia ortodoxă, dar și caracterul multiconfesional al poporu lui rus au
reprezentat astfel de surse în retorica lui Elțin. În acest fel, președintele a subliniat viziunea
conform căreia tocmai spiritualitatea ridicată, „o rezervă inepuizabilă de forțe spirituale ne- au
salvat țară” tocmai în „cele mai dificile momen te ale istoriei”445 și a asociat nașterea unui nou
stat cu renașterea spirituală a poporului rus, vorbind chiar de „un al doilea botez al Rus”.
Renașterea spirituală a fost catalogată chiar ca o „cauză nobilă”446. Analogia sugerează nu numai

442 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Pozdravlenie Patriarhu Moskovskomu Vseia Rusi Aleksiiu II po sluceaiu dnia
rojdeniia i tezoimenitstva, 24 februarie 1993, p. 1, f.6, op.1, d.120, 1. 45( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11541/ ).
443 A.E.Ț., Elțin B.N. Pozdravlenie po sluceaiu vozrojdeniia v Moskve Kostela Neporocinogo Zaceatiia Presviatoi
Devî Marii i podderjku na vîb orah (kopiia) 25 iunie 1996, p.1, f.6, op.1, d.78, 1. 118,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10293/ ).
444 Vezi, de exemplu, A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie pravovernîm musulmanam…, p.1.
445 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta Rossiiskoi FederațiiFederalnomu Sobraniiu ‘Ob ukreplenii
Rossiiskogo Gosudarstva‘ (Osnovnîe napravleniia vnutrennei i vneșnei politiki) (broșiura) , 24 februarie 1994, p.77,
f.6, op. 1, d. 131, l. 1-63. ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12590/ ).
446 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie prihojanam pravoslavnoi obșinî sela Butka (kopiia) , 3 august 1994,
p.1,. 6, op.1, d.124, l. 87,( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11994/ ).

119
importanța ortodoxismului în identitatea rusă, dar și dorința lui Elțin de a oferi legitimitate
proceselor care se dezvoltau la acea dată și de a crea puntea între perioada imperială și cea post –
comunistă.
Apoi, Elțin nu numai că a recunoscut caracterului multiconfesional al poporului rus și a
susținut cu tărie dorința de a promova și întări libertatea religioasă în noul stat rus, dar a și invitat la dialog interreligios și a subliniat cum toate religiile existente în spațiul rus „promovează pace și dragos te” și „condamnă crima”, premisă a eliminării conflictelor dintre diferitele confesiuni
447.
Ba mai mult, a folosit diferite tradiții, precum sărbătoarea Sabantui la care a participat cu
încântare, pentru a argumenta cum aspectul multiconfesional și multinați onal al poporului rus era
o sursă de bogăție, măreție și coeziune, nu una de slăbiciune448. În final, revitalizarea religioasă a
rușilor juca, în viziunea lui Elțin, importantul rol de a duce la eliminarea racilelor comunismului,
la denunțarea totalitarismul ui449. Necesitatea de coeziune și de eliminare a tensiunilor din
diferitele zone ale Rusiei, dar și legitimarea necesității eliminării comunismului pentru atragerea
de capital politic sunt evidente prin mesajul transmis de președintele rus.
Un alt aspect im portant al religiei în identitatea și spațiul rus este rolul și statutul religiei
ortodoxe ca instituție – Biserica Ortodoxă rusă. Biserica a jucat un rol deosebit în perioada
imperială, dar acesta a fost diminuat în perioada comunistă. Căderea comunismulu i a făcut loc
alături de revitalizarea spirituală descrisă mai sus și reluării rolului și statutului pentru Biserica Ortodoxă rusă. Acestea au fost ilustrate în rânduri repetate în anii ‘90, de exemplu prin
implicarea patriarhului Aleksei al II -lea în criza instituțională din 1993, dar și prin mesajul lui
Elțin. Există două atribute esențiale legate de imaginea și rolul bisericii ortodoxe în retorica
președintelui rus: a) Biserica – gardian al valorilor seculare ruse și b) Biserica – susținător al
democrați ei.
Ca extensie a religiei ortodoxe în sine generatoare de valori pure, excepționale, Biserica a
fost portretizată ca gardian al acestor valori și principii ancestrale, în toți cei o mie de ani de

447 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie uceastnikam mejreligioznogo dialoga ‘Lițom k lițu‘ (kopiia
(+spravka)), 7 septembrie 1993, p. 1, f.6, op.1 , d.122, 1. 7- 9, (http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11817/ ).
448 Sabantui este o sărbătoare religioasă a aratului cu origini tătărești care a devenit de- a lungul timpului populară și
a fost adoptat ă și de alte comunități din Rusia. Elțin a folosit această sărbătoare pentru a argumenta modul în care
aspectul multinațional și multiconfesional al Rusiei duce la îmbogățirea culturală a tuturor cetățenilor ruși și la
coeziunea acestora. Vezi A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie uceastnikam gostiam i organizatoram
Mesiacinika evropeiskoi kulturî v Sankt -Peterburge, 25 mai 1996, f.6, op.1, d.128, 1. 60,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/1 2359/ ).
449 „Prezident Boris Elțin: Mî mojem bîț tverdo uverenî: Rossiia Vozroditsea!”, în Izvestiia: Moskovskii Vecernmi
Vîpusk, 10 iulie 1991, p. 1.

120
existență450, ca etalon moral și promotor al dialogului și c oeziunii sociale451, a l c ă r e i r o l s -a
extins dincolo de granițele ruse. Rolul Bisericii a căpătat chiar și mai multă greutate în discursul
public al lui Elțin prin reiterarea chiar și mai deasă a susținerii manifestate de aceasta pentru
principiile democrati ce și pentru procesul de democratizare dezvoltat în Rusia la acea dată.
Pentru a ilustra greutatea religiei ca spiritualitate, dar și ca instituție în spațiul rus, însă și pentru a
reafirma devotamentul pentru principiile democratice, Elțin a surprins cum chiar dacă biserica
era separată clar de stat, subliniind laicismul statului, aceasta se afla în relație de „strânsă
interconectare” cu societatea, deci cu poporul rus452. Apoi, președintele a insistat în repetate
rânduri cum Biserica în totalitatea ei, dar și prin reprezentantul ei, Patriarhul Aleksei al II -lea, era
o susținătoare activă a dezvoltării noului stat rus în spiritul democrației și urmând principiile
democratice.453 Ba mai mult, Elțin a remarcat influența internațională a Bisericii ruse prin
eviden țierea acțiunilor săvârșite în scopul stabilirii păcii în anumite locuri tensionate, precum
fostul spațiu iugoslav și apelul acesteia la colaborarea dintre națiuni454.
O trăsătură aparent eminamente fizică a fost ridicată de ruși de- a lungul istoriei lor la
rangul de valoare, de element definitoriu identitar, iar Elțin a urmat această direcție în
discursurile lui, evidențiind importanța bivalentă a teritoriului: teritoriul ca valoare, bun național,
colectiv, care trebuie păstrat neatins; și teritoriul ca mode lator al caracterului rus, generator de
valori și principii. Desigur, atenția sporită pentru teritoriul rus și remarcile referitoare la importanța menținerii integrității teritoriale, sub formula „teritoriul Rusiei este unul și
indivizibil”
455, se poate expl ica dacă luăm în considerare șocul imens resimțit ca urmare a
destrămării U.R.S.S.- ului, a desprinderii a numeroase teritorii care au gravitat voit sau nu în jurul
centrul de autoritate rus timp de veacuri întregi.

450 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Pozdravlenie Patriarhu Moskovskomu Vseia Rusi Aleksiiu II po sluceaiu dnia
rojdeniia… , p.1.
451 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie uceastnikam mejreligioznogo dialoga ‘Lițom k lițu‘… , p.4.
452 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta Rossiiskoi Federații Federalnomu Sobraniiu ‘Ob
ukreplenii Rossiiskogo Gosudarstva‘… , pp. 87.
453 Vezi, de exemplu, A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Telegramma na imia Patriarha Moskovskogo i vseia Rusi
Alekseia I I s pozdravleniiami po sluceaiu dnia rojdeniia, 22 februarie 1992, p. 1, f.6, op.1, d.119, 1. 27,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11484/ ), sau A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Pozdravlenie Eg o Sviateișestvu
Aleksiiu II Patriarhu Moskovskomu i vseia Rusi po sluceaiu nia patriarșei intronizații (kopiia), 6 iunie 1995, p. 1,
f.6, op.1, d.125, 1. 99 ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11542/ ).
454 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie uceastnikam telemosta ‘Moskva -Kosmos-Evropa‘ (kopiia) (+zapiska
S. Krasavcenko), 30 august 1995, p. 1, f.6, op.1, d.125, 142- 143 ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12139/ ).
455 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia B.N. Elțina na sezde Obșerossiiskogo dvijeniia obșestvennoi podderjki (6
aprilie 1996g.) (kopiia), 6 aprilie 1996, p.10, f.6, op.1, d.82, 1. 1-8. ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10363/ ).

121
În acest cadru, liderul de la Moscova a evidențiat relația specială, de interdependență
dintre poporul rus și teritoriul locuit de el. Astfel, pe de o parte, a subliniat raportarea specială,
dependența pe care rușii o aveau față de teritoriul în care se simțeau atât de „înrădăcinați, până în
miezul măduvei oaselor”456. Te ri tori ul av e a o v al en ț ă a tâ t d e a p a r te î n s ufl e tul ru și l or, s p u n ea
Elțin, încât era de datorita tuturor să vegheze la protejarea granițelor, și asta datorită dragostei
imense pe care poporul o avea pentru pâmânt457. Pe de altă parte, această raportare specială la
teritoriu, dar și particularitățile lui determinate de extinderea fără seamăn, au fost tratate în
retorica președintelui ca adevărate surse de calități ale poporului rus, de valori și principii.
Liderul a identificat o serie întreagă precum „capacitatea inerentă de a ne înțelege unul pe
celălalt”, „abilitatea de a depăși cu success dificultățile”, „dorința de a trăi în adevăr”458. Toate
acestea modelaseră istoria statului rus și continuau să le dea putere și măreție pentru a duce cu
succes lupta în procesul de tranziție.
O altă componentă importantă a identității personale ruse adresată de Elțin în mesajul său
a fost aceea a liderului. Rolul liderului în termenii democrației emergente în Rusia la acea dată se
evidențiază ca o temă centrală de analiză, însă pentru dimensiunea personală a identității ruse
este relevant modul în care Elțin a portretizat liderul ca element definitoriu al societății ruse.
Astfel, președintele a postulat necesitatea existenței unui lider puternic în Ru sia, etalon de valori
și principii specifice ruse, pe lângă cele democratice, pe care a legitimat -o istoric, identitar și
contextual.
Dincolo de scopurile propagandistice și de luptele politice din acea perioadă din
societatea rusă, este relevant faptul că, deși Elțin a avut un ton critic pe alocuri referitor la tradiția
autoritară rusă, prin mesajul său a făcut clară importanța existenței unei autorități centrale puternice în mentalul colectiv rus. Argumentele folosite au fost majoritar istorice, sublini ind
faptul că rușii au demonstrat în istoria lor îndelungată că iubeau „apărătorii, oamenii care
protejau ceva”
459, iar imensitatea teritoriului, alături de condițiile deosebite economice, sociale,
politice au făcut din existența unui lider puternic o necesi tate care continua să se păstreze460.
Însemnătatea percepției liderului rus ca fiind un om puternic inclusiv fizic a fost sugerată chiar și

456 Boris Elțin, The Struggle for Russia …, p. 289.
457 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Pozdravlenie licinomu sostavu Pogranicinîh voisk po sluceaiu Dni a
pogranicinika , 27 mai 1994, p.1, f. 6, op. 1, d. 124, l. 33 ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11965/ ).
458 A.E.Ț., Elțin B.N. Vîstuplenie na Kongresse Intelligenții 28.11.1992g… , p. 18.
459 Boris Elțin, The Struggle for Russia …, p.259.
460 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia na vstrece so studentami 12.04.1993 g. (s rukopisnîmi pravkami) 12 aprilie
1993, pp. 19-20, f.6, op. 1, d. 109, l. 14 -46, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10681/ ).

122
de mesajul pe care Elțin l -a transmis în noiembrie 1996 când a fost operat la inimă, insistând
asupra unei recuperări rapide și asupra dedicării pentru stat: „Să știți că tot ce am făcut, fac și voi
face este de dragul Rusiei, de dragul vieții voastre bune și demne. Este deosebit de important
pentru mine să știți acest lucru astăzi”461.
În plus față de atribuțiile specific e unui lider care se dorea democrat, este relevant modul
în care liderul puternic ca element identitar rus și ca protector și generator de valori și principii s –
a făcut resimțit în mesajul lui Elțin. Din poziția adoptată și din ideile susținute în mesajul său
public, imaginea pe care președintele și -a creat -o seamănă cu ceea ce era obișnuit poporul rus:
lider puternic, cu atitudine paternă, chiar paternalistă, care manevrează afacerile de stat cu o
mână forte, în numele poporului și a țării, care ceartă atu nci când este nevoie și recompensează
atunci când există merit. Postularea specială a liderului rus deasupra tuturor elementelor sociale,
politice, economice și ca element de stabilitate și unitate în stat reiese și din modul în care Elțin a
justificat nea partenența sa la niciun partid politic: „Misiunea președintelui este de a căuta și găsi
echilibru între interesele și aspirațiile existente în țară. Nu pot fi în niciunul dintre aceste partide, atât timp cât lupta politică dezbină societatea
462. Pe aceeași l inie, președintele a insistat și asupra
semnificației ideatice a responsabilității sale, catalogând -o drept „datoria mea patriotică și
umană”463. Ba mai mult, importanța și greutatea unui lider puternic în societatea rusă se
răsfrângea, în viziunea lui Elțin , și asupra tipului de republică necesară rușilor – prezidențială, și
nu parlamentară. Primul președinte rus a continuat linia predecesorilor săi, chiar și a celor
comuniști în acest sens, și a argumentat cum era vital pentru prezentul și viitorul poporulu i rus ca
liderul, ales de oameni de această dată, să aibă cel mai important cuvânt de spus în contextul
tensiunilor și proceselor existente, să acționeze nu doar ca un element de stabilitate, ci și ca gardian al valorilor și principiilor democratice ruse s pecifice. Doar așa se putea asigura măreția
Rusiei și continuarea pe un drum demn de poporul rus
464.

461 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Obrașenie k rossiianam v sviazi s predstoiașei operației, 5 noiembrie 1996, p.1,
f.6, op.1, d.130, 1. 96-97, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12514/ ).
462 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia B.N. Elțina na sezde Obșerossiiskogo… , p.5.
463 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst obrașeniia Prezidenta RF B.N. Elțina k rossiianam ob itogah 8 sezda Sovetov
20.03.1993g., 20 martie 1993, p.5, f. 6, opis 1, d. 85, l. 100-108, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10386/ ).
464 Vezi, de exemplu, A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia na forume grajdan Rossii (s rukopisnîmi pravkami), 1
ianuarie 1992, pp. 12-14, f.6, op.1, d.105, 1. 39-70, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10656/ ), sau A.E.Ț., Elțin
B.N. Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘Poriadok vo vlasti – poriadok v strane‘…, 6 martie 1997, p.
64.

123
Caracterul special al spiritului rus, al valorilor și elementelor definitorii identitare a dus la
apariția unui popor deosebit în interiorul cărora se puteau remarca cetățeni excepționali, ridicați
la rangul de eroi în cadrul societății ruse și lăudați de președintele Elțin. Exemplele sunt și în
acest caz numeroase, de la structură de bază a societății – familia -, la faimoasa intelighenție
rusă, la sportivi și cetățeni de rând care s -au remarcat prin fapte deosebite, glorificate prin premii
și recunoașteri prezidențiale. Faptele și realizările acestor eroi au fost catalogate de liderul de la
Moscova drept universale pentru că au contribuit, fiecare în felul p ropriu, nu doar la bogăția și
măreția rusă, ci la binele și moștenirea întregii umanități.
Cultura eroului este foarte vizibilă în societatea rusă și a fost practicată în toate perioadele
istorice, indiferent de regimul poltic existent. Desigur, diferențe le au apărut atunci când definiția
de erou s -a modificat, în funcție de instrucțiunile de la centru și de ideologiile practicate. Cu
toate acestea, un erou tradițional colectiv al poporului rus, care a fost postulat și de Boris Elțin, a fost acela al famil iei ruse. Primul președinte ales a folosit diverse ocazii pentru a ilustra
importanța majoră a familiei în societatea rusă, având rolul de creuzet de cultură și de educație prin intermediul căruia mărețul spirit rus și dragostea pentru patrie au fost trans mise din
generație în generație. Se observă modul în care liderul a identificat în sânul familiei tradițiile și trăsăturile specifice ruse, declarând că, prin tradiție, familia ar trebui să fie „mare, puternică și prietenoasă”, iar relațiile dintre membrii săi să fie coordonate de respect reciproc, dar și protecție
a celor mici de către cei mari. Astfel, de acolo, din centrul familiei, „începe Patria
(Otecestvo) ”
465.
Cel mai important rol în acest sens a fost atribuit de către politicianul rus femeii, și ast a
pentru că a considerat munca depusă de femeie în interiorul familiei drept una nobilă, fără
seamăn. Pornind de la ideea că nu era o coincidență că însăși Patria ( Rodina), este reprezentată în
cultura rusă precum o femeie, o mamă afectuoasă, dar și exigen tă, Elțin a contribuit la
transmiterea mesajului excepționalismului rus evidențiind puterea și măreția elementelor de bază a societății ruse. Președintele a apreciat în primul rând tăria de caracter de care dădeau dovadă, în opinia sa, femeile ruse și pe care au demonstrat -o de-a lungul istoriei, și dedicarea lor totală
pentru „prosperitatea și glorificarea Rusiei”. Relevante în acest sens sunt exemplele pe care Elțin le-a oferit într -unul dintre discursurile susținute cu ocazia zilei femeii care „nu este nicăieri în

465 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia Prezidenta RF B.N.Elțina pri nagrajdenii po sluceaiu Mejdunarodnogo
dnia semi 15.05.1996g., 15 mai 1996, pp.3 -5, f.6, op.1, d.101, 1. 89 -102,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10606/ ).

124
lume mai populară decât la noi”, adăugând încă un motiv de mândrie și de evidențiere a
excepționalismului rus. Astfel, președintele nu doar că a reiterat percepția asupra rolului măreț al
femeii în societate, dar a și evidențiat elemente fundam entale definitorii ale identității personale
ruse prin cele trei exemple pe care le -a catalogat a fi speciale: Prințesa Olga „care a stat la
originile religiei creștine în Rusia” (religia), Ecaterina a II -a „care a întărit puterea și a privit
viitorul Rusi ei în termeni de putere iluminiști” (liderul) și Prințesa Ekaterina Dașkova,
președintele Academiei Ruse de Științe, „care a contribuit major la dezvoltarea științei și culturii
ruse” (cultura, valorile ruse). De observat este și că de această dată a folo sit termenul de
rossisskie466.
O altă trăsătură importantă a cultului eroilor în spațiul rus este elitismul. Trăsătura este
evidentă și în retorica lui Elțin prin aprecierile făcute la adresa intelighenției ruse, de exemplu, ca î n t r e g , s a u a u n o r r u ș i d e s e amă care s -au remarcat prin realizări mărețe, toate contribuind la
măreția și gloria Patriei. Aprecierile la adresa intelighenției s -au strecurat în rânduri repetate în
discursurile președintelui rus, putând fi identificate două dimensiuni importante: a) r olul
intelighenției în dezvoltarea și promovarea valorilor universale; și b) sacrificiile pe care membrii acestei clase trebuiseră să le înfrunte mai ales în timpul comunismului. Așadar, intelighența rusă
nu doar că a contribuit de- a lungul istoriei ruse l a măreția statului rus și la dezvoltarea măreței
culturii ruse, demonstrând un devotament remarcabil pentru „datoria publică” – deci față de
Patrie -, dar și la conturarea și propagarea valorilor umanistice universale, față de care au făcut o
treabă „excep țională”, în viziunea lui Elțin
467. Caracterul multinațional al poporului rus a fost
reliefat și în rândul intelighenției, aspect care nu a făcut decât să aducă un plus de valoare ideilor dezvoltate de aceștia, dar și legitimitate în demersul mesianic al pro tejării valorilor universale,
ca, de exemplu, drepturile omului. Intelighenția rusă a fost considerată cu atât mai legitimată în
acest sens, cu cât a trebuit de- a lungul istoriei, dar mai ales în timpul comunismului, să facă față
unor adevărate piedici și tratamente opresive. Desigur, tăria de caracter specifică poporului rus,
alături de determinarea membrilor intelighenției le -a permis acestora să triumfe și să își păstreze
loialitatea făță de „onoare și adevăr”
468.

466 A.E.Ț., Elțin B.N.Tekst vîstupleniia Prezidenta RF po TV po sluceaiu prazdnovaniia 8 Marta., 8 marti e 1996,
pp.1-6, f.6, op. 1, d. 116, l. 170-177,( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11378/ ).
467 A.E.Ț., Elțin B.N. Vîstuplenie na Kongresse Intelligenții 28.11.1992g…, p. 3.
468 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie uceastnikam Mejdunarodnogo simposiuma, posveașennogo 130-
letiiu so dnia rojdeniia V.N. Vernadskogo , 9 martie 1993, p. 1, f. 6, op. 1, d. 120, l. 51,
(http://yeltsin.ru/archiv e/paperwork/11648/ ).

125
Dincolo de exemplele colective oferite, pr eședintele a adus în fața rușilor și alte exemple
pentru evidențierea potențialului fiecărui rus în parte și a excepționalismului națiunii în
ansamblul ei. Fie că a celebrat oameni de știință sau sportivi, Elțin a adus aprecieri acestor eroi
ruși subliniind trei aspecte importante: a) caracterul universal, umanist al valorilor promovate de
aceștia; b) sacrificul, efortul imens depus și caracterul nobil al muncii lor; și c) renumele, măreția
statului și poporului rus demonstrate de ei. De exemplu, la anivers area a 130 de ani de la nașterea
reputatului geochimist Vladimir I. Vernadski, liderul a remarcat cum acesta, prin munca lui
„nobilă”, a lăsat „cea mai luminoasă urmă în dezvoltarea valorilor umane”, contribuind
indibitabil la dezvoltarea întregii umanităț i. Ba mai mult, Elțin nu a ratat ocazia de a arăta din
nou un laitmotiv al discursului său – caracterul inepuizabil al potențialului rus -, indicând tăria de
caracter a omului de știință care reușise să săvârșească muncă măreață în ciuda opreliștilor
comun ismului și care și -a demonstrat în acest fel caracterul adevărat de „fiu loial al Rusiei”469.
Proporțiile demersului de evidențiere a potențialului și măreției rușilor au fost sugerate și
de laudele aduse de președintele rus lui Aleksandr Soljenițîn. În ciuda unei evidente relații
tensionate între cele două figuri ruse cauzată de criticile aduse de scriitor președintelui rus și a refuzului acestuia de a- i fi asociată în orice fel imaginea cu Elțin și cu demersurile sale politice,
președintele rus s -a folo sit și de munca și imaginea lui Soljenițîn atât în Rusia, cât mai ales în
întreaga lume, pentru a contura tăria spiritului rus, destinul poporului rus de a avea „un loc
merituos și distinctiv în civilizația lumii” și de a prospera chiar și în cele mai ostile condiții.
Soljenițîn a fost considerat un exemplu relevant în acest sens, subliniindu -se cum, în ciuda
tu tu r or g re u tă ț i l or și op rel i ș ti l or p u s e î n c al e a gen i ul ui s c ri i toru l ui ru s , ac e s ta n u a ren un ț a t l a
„măreața misiune de a spune întregii lumi adevăru l – o pauză amară și teribilă a țării și poporului
tău”470. Este vădită intenția dublă din spatele acestui mesaj al lui Elțin: critica regimului
comunist din trecutul Rusiei și implicit a încă puternicilor adversari politici comuniști, dar și
trăsătura defin itorie a identității ruse – mândria născută din faptele mărețe și din renumele adus
statului de către indivizi măreți ai poporului rus. Și la întoarcerea scriitorului în țară în 1994, președintele a apreciat anticipat contribuția pe care acesta putea să o aibă, ca urma a experienței

469 Ibidem.
470 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie A.I. Soljenițînu po sluceaiu 75 -letiia (kopiia), 11 decembrie 1993,
p.1, f.6, op. 1, d. 122, l.116, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11873/ ).

126
de „istoric și gânditor”, la restaurarea „demnității țării și a cetățenilor ei” în timpurile dificile pe
care aceștia le treceau la acea dată471.
Președintele a evidențiat și exemple clasice ale trecutului măreț al Rusiei, cum a r fi
scriitori și compozitori ruși472, însă mai există un aspect important în ceea ce privește dezvoltarea
cultului eroilor în retorica lui Elțin: aducerea noilor eroi, a eroilor contemporani în lumina spațiului public rus și a celui internațional, idealizar ea rezultatelor mărețe ale acestora, a celor
capabili să arate întregii lumi potențialul și măreția rusă. Acest demers a fost cu atât mai
important cu cât imaginea Rusiei fusese puternic afectată, iar președintele încerca să rezolve
crizele existente, incl usiv a celei identitare. Astfel, reafirmarea măreției și a potențialul poporului
rus a ocupat un loc central în retorica președintelui rus, iar un exemplu relevant folosit în acest scop a fost cel al sportivilor ruși, cu precădere a olimpicilor.
Evoluția situației interne, dar și externe, a noului stat rus se poate observa în evoluția
ideilor transmise în cadrul discursurilor referitoare la sportivii olimpici ruși. Dacă mesajul transmis olimpicilor înainte de olimpiada de iarnă din 1992 s -a învârtit în jur ul îndemnului de a
arăta întregii lumi „echipa magnifică” a Rusiei, puterea spiritului și potențialul lor fantastic
473,
deci, prin extensie, existența unui stat rus încă puternic, în ciuda ultimelor evenimente, mesajele de dinainte și de după olimpiada din 1 996 indică o schimbare majoră în retorica lui Elțin. Atunci
nu se mai punea problema că lumea trebuia să continue să ia în considerare sportivii ruși, ci că lumea nu putea exista fără rezultatele fantastice născute din potențialul nelimitat al acestora:
„până la urmă, cei mai mulți dintre campionii olimpici trăiesc în țara noastră”
474. Elțin a reliefat
și semnificația Olimpiadei în general și a valorilor promovate de eveniment în sine și de sportivii
care participă la competiții, dar și o altă caracteristică importantă a identității poporului rus:
nevoia de a câștiga, de a- și arăta măreția în fața întregii lumi – „Rusia are nevoie de victorii și

471 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Pozdravlenie A.I. Soljenițînu vozvrașeniem na rodinu, 27 mai 1994, p.1, f.6,
op. 1, d. 124, l. 37( http://yeltsin.ru/a rchive/paperwork/11967/ ).
472 Vezi, de exemplu, aprecierile aduse la adresa lui Pușkin, „comoara noastră spirituală neprețuită”, „măreț fiu al
Rusiei” în A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie organizatoram, uceastnikam i gosteam Pușkinskogo
prazdnika(kopiia), 31 mai 1996, f.6, op.1, d.128, 1. 72 , ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12365/ ) sau A.E.Ț.,
Prezident RF Elțin B.N. Obrașenie k citateliam v sviazi s vîhodom sobraniia socinenii Puș kina A.S.(kopiia), 4
noiembrie 1996, f.6, op.1, d.130, 1. 98-105, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12515/ ).
473 A.E.Ț., Administrația Prezidenta RF Materialî vîstreci Prezidenta RF B.N. Elțina s o sportmenami -kandidatami
v olimpiiskie komandî, 26 ianuarie 1992, pp. 4-5, f.6, op.1, d.110, 1. 19 -29,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10689/ ).
474 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie uceastnikam i gosteam Olimpiiskih igrah v g. Atlante (SȘA)(kopiia),
18 iunie 1996, p.1, f.6, op.1, d.155, 1. 172,( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12906/ ).

127
recorduri”475. Olimpiada de la Atlanta a reprezentat moment de mândrie națională și de laude
majore aduse de președint e sportivilor ruși. Elțin a remarcat cum steagul și inmul Rusiei au fost
prezente la olimpiadă aproape zilnic, iar performanțele olimpicilor au „fascinat întreaga lume”.
Ba mai mult, olimpicii transmiseseră un mesaj important întregii lumi, acela că „Rusia știe cum
să se lupte, știe cum să câștige în lupte pașnice, în competiții sportive cinstite”476. Așadar,
olimpicii ruși făcuseră clară măreția statului rus, superioritatea caracteristicilor poporului rus care
reușea să fie victorios în ciuda tuturor greutăț ilor.
Negreșit, armata rusă a ocupat un loc special în retorica și în politica lui Elțin ceea ce
indică statutul special pe care aceasta l -a avut de -a lungul istoriei ruse, care a continuat să se
manifesteze de- a lungul anilor ‘90. Firește, o mare parte d in discursul președintelui referitor la
armată s -a adresat problemelor existente în acea perioadă în interiorul armatei, determinate de
numeroasele schimbări teritoriale și politice ce avuseseră și aveau loc, promisiunilor pentru îmbunătățirea situației ar matei ruse, și evoluției care a avut loc în reforma, însă relevant este
modul în care însemnătatea armatei a fost reliefată și portretul creat acesteia: acela de erou colectiv al societății ruse, dar și de apărător și promotor al valorilor și măreției ruse, al statului
rus. Dincolo de statutul și de rolul armatei, din portretizarea armatei de către Elțin reiese încă o
trăsătură importantă a identității personale ruse: spiritul războinic, dominator și victorios.
Încă de la începutul preluării puterii, Elțin și-a declarat susținerea față de armată și a
evidențiat imperativitatea păstrării puterii militare ruse, deci necesitatea acordării unei mari
atenții armatei, pe care a catalogat -o a fi o „sarcină specială”
477. De-a lungul perioadei vizate a
fost pus mult a ccent pe buget și pe reglementări tehnice, însă mai mult s -a evidențiat intensitatea
cu care președintele a repetat constant faptul că armata rusă, cu toate componentele sale (flotă, aviație, etc.) trebuia să se ridice la înățimea trecutului propriu, dar ș i la înălțimea măreției statului
pe care trebuia să fie capabilă în orice moment și în orice circumstanță să îl apere și să fie un purtător de cuvânt, un simbol al puterii statului
478. Apoi, trebuie subliniat modul în care Elțin a

475 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N.Privetstvie fizikulturnikam Rossii (kopiia), 12august 1995, p.1, f.6, op. 1, d.
125, l. 125, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12128/ ).
476 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie komande Rossii po sluceaiu vozvrașeniia s nobedoi na Olimpiiskih
igrah 1996 goda v Atlante (kopiia), 6 august 1996, p.1,f.6, op.1, d.129, 1.140,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12447 /).
477 A.E.Ț., Elțin B.N. Vîstuplenie B.N.Elțina pereddeputatamina na 4-oi sessii Verhovnogo Soveta RF , 31 ianuarie
1992, p.20, f. 6, op. 1, d. 87, l. 1- 27,(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10403 /).
478 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia Prezidenta RF B.N.Elțina na prieme v Kremle v cest vîpuskanikov voennîh
akademii 26.06.1993g., 26 iunie 1993, pp.1 -13, f.6,op.1,d.101,1. 42 -54, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10600/ ).

128
pus semnul egal între stare a armatei și cea a statului rus, între nivelul de putere al statului rus și
cel al puterii armatei. Președintele a declarat răspicat, în acest sens, că armata „este cel mai
important fundament al statalității ruse”, garant al păcii și stabilității479 și că „ onoarea și
demnitatea armatei noastre ruse sunt inseparabile de onoarea și demnitatea Patriei”480. Ba mai
mult, tonul a căpătat pe alocuri valențe frapant personale în discursurile referitoare la armată,
Elțin constatând că îl „doare sufletul” când situația armatei nu era cum ar fi trebuit, iar prestigiul
ei avea de suferit481. Aceste aspecte au jucat un rol important în argumentarea menținerii
elementelor fundamentale ale identității ruse de -a lungul timpului, inclusiv în condițiile
transformării statului rus conform principiilor democratice dar și în demonstrarea importanței
imaginii, a percepției celorlalți a Rusiei ca putere măreață la nivel mondial în mentalul colectiv rus, deci a demnității colective ( collective self -esteem).
O a doua dimensiune relevantă ce reiese din discursul referitor la armată este portretul
creat armatei ruse și rolul atribuit acesteia de către președintele ales al rușilor. Soldații ruși au fost portretizați ca eroi purtători de calități deosebite precum loialitate de nezdruncinat pe ntru
Patrie și curaj dovedit în orice circumstanțe, adevărați fii ai Rusiei care, indiferent de greutăți au
prețuit și au dus la bun sfârșit „datoria sacră” pe care și -o asumaseră, aceea de a proteja poporul
și țara
482. În plus, Elțin a indicat poporului rus modul în care soldații ar fi trebuit percepuți – ca
„garanți ai securității, stabilității și ordinii în țară” – și a insistat asupra datoriei statului de a
asigura prestigiul muncii prestate în slujba țării483. Alături de apărarea valorilor ancenstrale rus e
și a menținerii măreției Patriei, liderul de la Moscova a aplicat procesul de tranziție democratică
și asupra forțelor armate și, pe lângă restructurarea în spiritul principiilor democratice a armatei,

479 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Pozdravleniie licinomu sostavu i veteranam Voorujennîh Sil RF po sluceaiu
Dnia zașitnika Otecestva (dlia redakții gazetî ‘Krasnaia svezda‘) (kopiia), 23 februarie 1994, p.1, f .6, op.1, d.123, 1.
56-57, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11911 ).
480 A.E.Ț., Elțin B.N.Obrașenie k grajdanam Rossii ‘Sila pravdî(s pravkami) , 30 martie 1996, p.11, f.6, op. 1, d.
74, l. 82 -94, (http://yeltsin.ru/archive/paperwork/9684/ ).
481 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst radioobrașeniia Prezidenta RF Elțina po voennoi reforme (2 varianta), 22 iunie 1997,
p.3-8, f.6, op.1, d.116, 1.236-251, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11386/ ).
482 Ideile au fost reiterate de numeroase ori în discursurile în care tema armatei a fost abordată. Vezi, de exemplu,
A.E.Ț., Prezident Elțin B.N. Pozdravlen ie soldatam, serjantam, ofițeram, nesușim ratnuiu slujbu za predelami
Rossii. , 22 februarie 1992, p.13, f. 6, op. 1, d. 119, l. 30-31, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11486/ ) sau
A.E.Ț., Prez ident RF Elțin B.N. Pozdravlenie po sluceaiu Dnia zațitnika Otecestva (kopiia), 22 februarie 1993, pp.
1-4, f.6, op.1, d.120, 1. 27-28, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11640/ ), sau A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N.
Pozdravlenie licinomu sostavu Voennogo Soveta Leningradskogo voennogo okruga(kopiia), 18 martie 1993, p. 1,
f.6, op.1, d.120, 1. 52 ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/116 49/).
483 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta Rossiiskoi FederațiiFederalnomu Sobraniiu ‘Ob ukreplenii
Rossiiskogo Gosudarstva‘… , 24 februarie 1994, pp. 89-91.

129
a extins rolul armatei ruse, care trebuia să proteje ze și principiile democratice atât în țară, cât și
în afară484. În acest fel, rolul armatei ruse a căpătat un caracter universal mai pregnant.
Nu în ultimul rând, Elțin a legitimat istoric și identitar importanța armatei ruse ca
traducere în practică a valor ilor și tradiției ruse. Astfel, politicianul a evidențiat deseori istoria
militară a Rusiei, succesele răsunătoare și modul în care toate acestea au reprezentat motive de
mândrie pentru întregul popor rus485. Ba mai mult, armata a fost prezentată ca un mand atar de
seam ă al un ui al t el em en t i den ti tar rus, și an um e al ortod oxi ei . El ți n a arătat cum l egi tim i tatea
acțiunilor armatei – al flotei, de exemplu – era cu atât mai mare cu cât „serveau” cu mândrie sub
„steagul albastru și alb al Sfântului Andrei”486. Așad ar, armata rusă se bucura de protecția
divinității, avea mandat din partea acesteia nu numai de a veghea la binele statului și poporului rus, dar și de a asigura spiritualitatea și măreția specifică lor. Toate acestea au demonstrat
raportarea specială a ru șilor la forțele armate ruse, conform declarațiilor lui Elțin, la o percepție
specială în mentalul colectiv rus: armata a fost considerată a fi o adevărată apărătoare a însăși
ființei statului rus, purtător de cuvânt, dar și generator al excepționalismulu i și a eroismului
specific poporului și statului rus. Această semnificație aparte a dus la o percepție favorabilă și la
un adevărat cult al veteranilor de război în spațiul rus
487.
Desigur, pentru crearea unui portret complet al statului său măreț, nu puteau lipsi din
retorica lui Elțin referințe la istoria specială a Rusiei. Statul rus, după spusele liderului rus, ocupa
un loc special în istoria lumii și asta pentru că istoria statului rus influențase istoria întregii lumi prin excepționalismul ei născut din eroismul și spiritul de sacrificiu al poporului rus demonstrate
prin modul în care a reacționat la greutățile nemaîntâlnite la care a fost supus de- a lungul istoriei
sale. Remarcile făcute la adresa trecutului eroic al Rusiei au fost încărcate de către p reședintele

484 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia Prezidenta RF B.N.Elțina na prieme v Kremle v cest vîpuskanikov voennîh
akademii 26.06.1993g…, , pp.1 -13.
485 Vezi, de exemplu, A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia na soveșanii rukovodiașego sostava Voorujennîh sil
Rossii 10.06.1992g., 10 iunie 1992, pp. 1-25, f.6, op.1, d.113, 1. 76-100,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10705/ ), sau A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Pozdravlenie po sluceaiu Dnia
zațitnika Otecestva (kopiia), 22 februarie 1993, pp. 1 -4, sau A.E.Ț., Elțin B.N. Teks t vîstupleniia Prezidenta RF
B.N.Elțina na prieme v Kremle v cest vîpuskanikov voennîh akademii 26.06.1993g…, pp. 1 -13.
486 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Pozdravlenie po sluceaiu Dnia Voenno-Morskogo flota , 28 iulie 1995, p.1, f. 6,
op.1, d. 125, l.3( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12119/ ).
487 Ziua Apărătorului Patriei este sărbătorită în fiecare an în Rusia la data de 23 februarie. Vezi remarcile lui Elțin
cu această ocazie în A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Pozdravlenie po sluceaiu Dnia zașitnika Otecestva (kopiia), 22 februarie 1993,, sau A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Pozdravleniia po sluceaiu Dnia zașitnika Otecestva
(+spisokrassîlki), 22 februarie 1994, f.6, op.1, d.123, 1. 29- 53 (
http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11909 ), sau
A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Pozdravlenie Hmelnovu I.N. po sluceaiu Dnia zașitnika Otecestva), 22 februarie
1996,), f. 6, op.1, d. 127, l. 18( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12266/ ).

130
Elțin cu o însemnătate deosebită pentru poporul rus, dar și pentru întreaga lume. Acesta a atras
atenția asupra obligativității cunoșterii istoriei Rusiei ca o condiție imperativ necesară pentru
asumarea „responsabilității istorice a destinului țării”488. Se remarcă modul în care Elțin a
legitimat istoric statutul și rolul deosebit al statului rus, care erau chiar ridicate la rangul de
responsabilitate, datorie, așadar ceva obligatoriu de la care nu se puteau sustrage.
Elțin a surprins caracterul special, excepțional al istoriei ruse născut deopotrivă din o
suită de contradicții dar și din eroism. Și în acest caz, antiteza a fost folosită pentru a evidenția
excepționalismul rus. Astfel, din start, Elțin a observat cum „istoria noastră este atât bl estemată,
cât și magnifică” dar și cum era deja obișnuit în Rusia ca „tragediile, aceste laturi contradictorii
ale istoriei sunt țesute atât de strâns împreună”489, ceea ce a influențat spiritul rus. Constatarea
este martora unei caracteristici ușor observab ile chiar și în rândul rușilor de astăzi care
manifestează deopotrivă optimism și pesimism, care privesc puternic pozitiv sau puternic negativ
anumite aspecte ale istoriei sau ale prezentului. Și Elțin a oferit un exemplu relevant în acest
sens, din istori a personală: în perioada sovietică simțea cumva că „cele mai oribile evenimente
ale istoriei noastre” erau în trecut, deci era optimist în legătură cu prezentul și viitorul, dar că în
același timp se aștepta și la „ce era mai rău” din cauza realității prezentului și a experienței
trecutului490. Această dihotomie între extaz și angoasă, între optimism și pesimism este sursa
percepției sacrificiului ca necesitate, condiție a vieții rușilor. De aici, devotamentul și serviciul
voit în slujba țării de care au dat dovadă rușii de -a lungul istoriei și dezvoltarea unui adevărat
cult al sacrificiului și al eroilor.
O altă sursă a spiritului de sacrificiu și, implicit, a eroismului rus, era, în viziunea lui
Elțin percepția statului rus ca stat bun care lupta pentru bine le tuturor. În acest fel, liderul a
reiterat o idee promovată și de liderii din trecutul Rusiei, de la cei imperiali, la cei comuniști,
conform căreia statul rus a fost „în mod tradițional” un binefăcător, nu un dominator/prădător și
că a făcut „multe” pen tru a dezvolta potențialul economic al teritoriilor coordonate, fie că era
vorba despre perioada imperială, când poporul rus „a construit pașnic vaste teritorii până în Alaska și California”, sau chiar de perioada comunistă când era un „donator” pentru vecinii

488 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘Rossiia, za kotoruiu mî v
otvete‘ …, 23 februarie 1996, p.7.
489 Boris Elțin, The Struggle for Russia …, p. 98.
490 Ibidem , p. 254.

131
săi491. Prin urmare, Elțin a remarcat cum trecutul Rusiei era unul al luptei pentru bine la nivel
internațional, pentru bunăstarea teritoriilor aflate sub directa conducere sau sub influența rusă,
chiar și în timpul mult blamatului comunism.
Aceste caracteristici speciale ale poporului rus, spiritul de sacrificiu și eroismul lor, au
dus la crearea unei istorii îndelungate de fapte și evenimente eroice. Elțin a insistat asupra acestora în rânduri repetate, intenția fiind clară: demonstrarea excepționa lismului rus și a
legitimării prezervării rolului și statutului Rusiei la nivel internațional. În acest scop, președintele
a arătat cum istoria Rusiei „nu a început cu Petru cel Mare sau cu Revoluția din Octombrie 1917.
Ea nu se termină cu colapsul superpu terii comuniste”
492, evidențiind istoria îndelungată și
caracterul neîntrerupt al existenței și puterii statului rus. Apoi, a descris evenimente specifice din istorie care demonstrau nu numai istoria bogată, dar și eroismul și determinarea poporului rus
pentru apărarea Patriei precum victoria de pe lacul Peipsi al lui Alexander Nevski sau victoria
împotriva lui Napoleon în Războiul Patriotic din 1812
493. Această istorie a eroismului, a
„succeselor glorioase și a încercărilor aspre” era îmbogățită constant de demersul rușilor de a
„căuta un drum către fericire și dreptate”494, deci de a avansa pe calea binelui și a valorilor
universale. Toate acestea demonstrau capacitatea Rusiei și dovedeau experiența bogată „de
secole” în politică externă495. Ba mai mult, Elțin a i nsistat că acțiunile și progresul anilor ‘90 nu
au făcut decât să reafirme caracterul și misiunea specială a rușilor și capacitatea lor de a săvârși transformări „grandioase” într -un timp scurt și în condiții vitrege
496.
Al Doilea Război Mondial a fost, indu bitabil, cel mai reiterat moment din istoria Rusiei
în discursurile lui Elțin. Desigur, frecvența cu care acest eveniment a fost menționat a fost
influențată și de coincidența dintre primul mandat al președintelui rus cu comemorarea și
aniversarea a diferi te aspecte legate de conflagrația mondială, cum ar fi 50 de ani de începutul și

491 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia na forume grajdan Rossii…, 1 ianuarie 1992, pp. 15 -18.
492 A.E.Ț., Elțin B.N.Vîstuplenoe B.N. Elțina s Poslaniem Prezidenta RF pered cilenami Soveta Federații i
deputatami Gosuderstvennoi Dumî v Federalnom Sobranii 24.02.1994g. (+2 varianta teksta)(+informațiia
Semencenko o registrații uceastnikov zasedaniia), 24 februari e 1994, p. 4, f. 6, op. 1, d. 89, l. 96- 205.
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10424/ ).
493 A.E.Ț., Administrațiia Prezidenta RF (Medvedev S.). Podgotovitelnîe Materialî interviu Presidenta RF B.N .
Elțina jurnalistam TV no itogam prazdnovaniia Dnia Pobedî)… , 24 mai 1995, p.3.
494 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘Rossiia, za kotoruiu mî v
otvete‘ … , 23 februarie 1996, p.7.
495 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Tekst vîstupleniia B.N. Elțina pri podpisanii federativnîh dogovorov (pri otkrîtii
țeremonii), 31 martie 1992, p. 5, f., op. 1, d. 100, l. 14-21, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10593/ ).
496 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst Tosta Prezidenta RF Elțina na prieme po sluceaiu Dnia Rossii 12.06.1997g., 11 iunie
1997, p. 1, f.6, op.1, d.101, 1. 103-108. ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10607/ ).

132
sfârșitul asediului Leningradului, de la bătălia de la Stalingrad sau de la victoria finală, însă
factorul determinant a fost percepția și semnificația speciale ale seriei de e venimente în spațiul
rus. Percepția și prezentarea publică a celui de- al Doilea Război Mondial pot fi considerate a fi o
reprezentare cuprinzătoare a autopercepției ruse, atât a caracterului rus, cât și a istoriei ruse.
Existența unui adevărat cult al conf lagrației mondiale în spațiul rus se resimte și în prezent cu
aceeași intensitate, dacă nu mai mare, iar retorica lui Elțin expune clar acest aspect. Numit a fi
„cel mai dificil război al umanității”497, războiul a fost un prilej nu doar pentru armata rusă, ci
pentru întreg poporul rus de afirmare și reafirmare a caracterului și destinului special în istoria umanității. Astfel, retorica lui Elțin referitoare la Marele Război Patriotic a prezentat o dublă semnificație, fiecare dintre ele cu o valență globală: tăria de caracter a poporului rus și efectele
acțiunilor ruse.
Spiritul special al poporului rus, tăria de caracter nemaîntâlnită în istorie a fost
demonstrată, conform celor spuse de Elțin, de curajul și dedicarea eroilor ruși, deci a soldaților care și -au dat viața pentru cauza excepțională a Marelui Război Patriotic
498, dar și a oamenilor de
rând care, chiar dacă au fost puși în fața unor greutăți inimaginabile de „invadatorii fasciști”, au
dat dovadă de o tărie și motivație și au săvârșit acte excepțional e, încât „istoria nu mai cunoaște
astfel de exemple”499. Maniera personală, extrem de adâncă și încărcată simbolic a interpretării
anumitor evenimente și acțiuni de către ruși este indicată de alegerea unor cuvinte tari, menite a
avea un impact imediat, put ernic asupra cititorului/spectatoului. De exemplu, în același context
al abordării temei asediului Leningradului, Elțin a argumentat că „suferința inumană” a locuitorilor orașului de la acea vreme încă avea ecouri de „durere profundă” în inima tuturor rușilor și asta nu doar pentru că tragedia era a strămoșilor lor, deci erau direct legați familial și
patriotic de aceștia, ci și pentru că reprezentau „dovezi clare de patriotism adevărat, de putere și
măreție a spiritului uman”
500. Se poate observa transcende nța acordată semnificației
evenimentelor istoriei ruse și demersul sistematic de promovare a ideii de excepționalism a

497 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N.Priglașenie na Rossiskuiu ucireditelnuiu konferențiiu uceahstnikov Velikoi
Otcestvennoi voinî i otvetnoe priveststvie Prezidenta RF (kopiia)., 10 februarie 1992, p. 1, f.6, op.1, d.119, 1. 22 -23,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11480/ ).
498 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Obrașenie k rossiianam po sluceaiu prazdnika Pobedî (kopiia)., 7 mai 1992, p.
1, f.6, op.1, d.119, 1. 78- 79,(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11523/ ).
499 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie jiteliam i zașitnikam blokadnogo Leningrada (kopiia)., 17 ianuarie
1993, p. 1, f.6, op.1, d.120, 1. 4, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11627/ ).
500 Ibidem.

133
caracterului și acțiunilor rușilor care depășeau limitele temporale și spațiale, căpătând valențe
globale și atemporale501.
Efectele acțiunilor poporului rus în al Doilea Război Mondial au fost, desigur, importante
în victoria finală a Aliaților, dincolo de orice mesaj propagandistic și cu valențe mesianice. Însă, dincolo de interpretarea pragmatică acceptată ca adevăr general valabil, la nivelul retoricii lui
Elțin aceste acțiuni și efectele lor au fost considerate nu o parte a procesului de victorie, ci partea indispensabilă, esențială a victoriei. Urmând această judecată, președintele a evidențiat rolul
Armatei Roșii de a salva oameni i de „sclavie” și de a aduce pacea „mult -așteptată”, chiar dacă au
trebuit să sufere „pierderi incredibile”
502. Ba m ai mul t, sol dații ruși , al ături de pop orul rus, au
fost cei care au fost victorioși în fața „celui mai periculos dușman al omenirii”503. În sfâr șit, pe
lângă superioritatea evidentă a poporului rus dovedită și prin acest succes, Elțin nu a ratat ocazia de a întări ideea că poporul rus lupta în numele binelui universal și că era dispus să colaboreze cu
celelalte state iubitoare de pace și armonie, demonstrând puterea „unității forțelor binelui”
504.
Toate aceste caracteristici speciale ale poporului rus, alături de valorile și principiile
călăuzitoare, de eroii și reușitele obținute de- a lungul timpului, au dus la crearea ideii de „popor
măreț”, sau, m ai pregnant de „stat măreț”. Prin urmare, i nteresant de observat este o altă
dihotomie existentă în mesajul primului președinte rus. Chiar dacă Elțin a adus în discuția publică și pus cel puțin la nivel declarativ poporul în centrul politicilor sale și i -a subliniat
caracteristicile speciale care îi demonstrau măreția, totuși se evidențiază faptul că mai presus de
popor a fost postulat statul rus, patria -mama, rodina, otecestvo, ridicată deja la statutul de
simbol, de personaj în sine, iar tot ceea ce se făcuse și se făcea era pentru și în numele Patriei.
Toate aprecierile făcute la adresa poporului, a eroilor săi, a valorilor și a principiilor călăuzitoare au fost, în primă și ultimă instanță, legate direct de Patrie, care a fost, în mod constant,
prezentată ca forță motrice, ca principiu călăuzitor în sine, ca sursă de unitate și permanență: „Și,
mai înainte de toate, suntem uniți de dragostea noastră pentru Patria- mamă, pentru Rusia. Fiecare

501 Vezi și A.E.Ț., Administrațiia Prezidenta RF (Medvedev S.). Podgotovitelnîe Materialî interviu Presidenta RF
B.N. Elțina jurnalistam TV no itogam prazdnovaniia Dnia Pobedî… , 24 mai 1995, pp.1-3, unde Elțin a argumentat
necesitatea acordării unei atenții speciale și a unui buget potrivit pentru permanența memoriei istorice legată de Al
Doilea Război Mondial, prin organizarea de evenimente dedicate și prin construirea de monumente relevante,
precum cel de pe Dealul Poklonnaia din Moscova.
502 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Obrașenie k rossiianam po sluceaiu prazdnika Pobedî…., 7 mai 1992, p. 1.
503 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N.Privetstvie uceastnikam vstreci trujenikov tîla voennîh let, veteranov Velikoi
Otcestvennoi voinî 1941-1945, 24 aprilie1995,p.1,f.6,op.1,d.125,1. 69, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12091/ ).
504 A.E.Ț., Vîstuplenie prezid enta RF B.N. Elțina na Krasnoi ploșadi, na parade, posviașennom 50 -letiia pobedî
Velikoi Otcestvennoi voine, 29 mai 1995, p.1, f.21_1.130 ( http://yeltsin.ru/archive/audio/64420/ ).

134
dintre noi vrea prosperitate pentru țară și pentru familia sa, p entru rudele sale. Da, suntem
diferiți. Dar avem aceeași unică Patrie- Mamă, același pământ, același destin”505. Elțin a prezentat
Rusia ca o „idee” specială caracterizată de trăsături deosebite precum putere, patriotism,
libertate506, însă a mers mai departe ș i a concluzionat că Rusia era o lume în sine „a cărei
existențialitate/ființă ( samobîtnost ) a fost prezervată de- a lungul întregii istorii ruse”507. Toate
acestea erau motive pentru o dedicare completă din partea poporului rus pentru țara portretizată
ca o adevărată mamă care veghease timp de secole asupra binelui copiilor săi, a poporului, iar
apelurile constante ale liderului de la Kremlin la efort și sacrificiu pentru binele patriei sunt
dovezi în acest sens. Astfel, relevante sunt încheierile alese de pr eședinte pentru discursurile sale
adresate direct întregului popor sau unei anumite nișe, în funcție de ocazie, cu diferite variațiuni, de genul: „Vă doresc fericire, prosperitate, succes în cauza voastră nobilă a muncii pentru
beneficiul Rusiei”
508.
3.2. D emocrația și leadershipul rus
Complexitatea proceselor desfășurate în anii ‘90 și implicit a ideilor transmise prin
retorica lui Elțin a fost accentuată de necesitatea confirmării și construirii unei noi identități de
tip a Rusiei: aceea de stat democratic. Cu importante implicații la nivel național, dar și internațional, transformarea politică a statului rus a ocupat un loc central în discursurile liderului de la Kremlin. Firește, progresul proceselor s -a tradus printr -o evoluție a tonului și a ideilor
transmise, însă constanța a fost asigurată prin reiterarea ideii că Rusia și poporul rus erau
puternice, aveau toate resursele necesare, și, mai presus de orice, substratul valoric și motivația pentru a reuși și în acest demers. Astfel, și în acest caz se po t identifica două dimensiuni ale
mesajului referitor la democrație: a)una intrinsecă (motivarea pentru schimbare a venit din
interiorul Rusiei, din valorile seculare și din calitățile poporului rus) și b) una extrinsecă
(democrația ca sistem deja validat, atât de statele cu lungă istorie democratică, cât și de tendința

505 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst radioobrașeniia B.N. Elțina k sootecestvennikam nakanune vtorogo tura vîborov
24.06.1996g., 24 iunie 1996, p.9, f.6, op.1, d.82, 1. 49 -62,( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10368/ ).
506 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia na vstrece so studentami 12.04.1993 g. … , p. 2.
507 A.E.Ț., Elțin B.N.Obrașenie k grajdanam Rossii ‘Sila pravdî‘… , 30 martie 1996, p.3.
508 Vezi, de exemplu, A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie kollektivu prepodavatelei i studentov MGU im.
M.V.Lomonosova po sluceaiu 200-letnego iubileia (kopiia), 9 noiembrie 1993, p.1, f.6, op. 1, d. 122, l. 71,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11854/ ) sau A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N.Privetstvie uceastnikam
uceastnikam Vserossiskogo sobraniia ofițerov zapasa (kopiia) , 16 aprilie 1993, p. 1, f.6 op. 1, d. 120, l. 76,
(http://yeltsin.ru/archive/paper work/11633/ ).

135
la nivel mondial către democrație, așadar și democrația ca bază a unei noi identități colective
pentru Rusia și a stabilirii – sau a restabilirii – leadershipului mondial rus).
Motivația pent ru schimbarea cursului, pentru adoptarea unui nou sistem politic și implicit
a creării unei noi identități de tip pentru statul rus a ocupat un loc central în retorica lui Elțin, cel
puțin în prima parte a primului său mandat. Sigur că sunt explicabile raț iunea și necesitatea unui
astfel de demers, însă interesant este modul în care Elțin a prezentat această modificare a
traseului politic, social, economic, ideologic a statului rus. În acest sens, încă de la început,
liderul de la Kremlin a reliefat cum pop orul rus și -a arătat din nou măreția, curajul și stăruința
prin alegerea pe care a făcut -o la începutul anilor ‘90, către democrație, iar întreaga lume ar fi
trebuit să le acorde „o mare parte din merite” rușilor pentru contribuția semnificativă pe care au
avut-o în stabilirea tendinței internaționale pe calea democrației. Ba mai mult, a subliniat în
această perioadă incipientă, mai ales în mesajul transmis comunității internaționale, modul în
care alegerea a fost una conștientă și premeditată, nu impusă, f orțată de circumstanțe și factori
externi509. Această poziție era menită să demonstreze controlarea mesajului transmis atât în
spațiul rus, cât și in cel internațional prin transmiterea ideii că poporul rus, sau cel puțin noua
conducere și masa care o spriji nea, erau capabili să își gestioneze destinul poporului și al statului
pe toate nivelurile, deci să elimine orice potențiale suspiciuni de slăbiciune, capitulare și
recunoaștere a unei înfrângeri în fața unui alt sistem, demers deosebit de important mai al es în
acele momente de adânci tensiuni și probleme structurale.
Pe măsură ce procesele au evoluat, condițiile s -au clarificat și interesele politice au cerut –
o, Elțin a insistat mai mult pe ideea eșecului comunismului și nu doar a premeditării alegerii democrației, dar și a imperativității acesteia din cauza iminenței colapsului sistemului comunist.
Mesajul anual din 1996, an electoral, structurat sub forma prezentării istoriei Rusiei conține idei
valoroase în acest sens. Atunci, liderul a evidențiat cum U niunea Sovietică se afla într -o situație
critică, găsindu -se pe „marginea haosului și părea că nu există nicio forță capabilă să o
oprească”. Cu toate acestea, s -a găsit forța capabilă să gestioneze situația și să coordoneze „re-
crearea statului rus”, o fo rță care și -a înțeles misiunea dificilă „de supraviețuire” pe care o avea.
Această forță a fost forța democrației, iar alegerea acestei căi nu a făcut decât să arate

509 U.N. Security Council, Provisional Verbatim Record of the Three Thousand and Forty -Sixth Meeting , 31 ianuarie
1992, p. 42, ( http://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/PV.3046).

136
premeditarea născută din „devotamentul rușilor față de idealurile democrației, a libertăț ii și a
statului de drept”510.
Elțin și -a întărit mesajul alegerii conștiente prin adresarea unei alte idei vehiculate în
acele timpuri în spațiul național și internațional: incompatibilitatea Rusiei, a culturii și istoriei
politice ruse, cu democrația. Lid erul a folosit argumentul valorilor seculare inerente poporului
rus pentru combaterea acestei teorii, spunând că era „nedrept și incorect” să se pretindă că rușii erau „gata să asculte orbește și să se supună resemnați oricărui dictat” în condițiile în car e însăși
cultura, tradițiile demonstrau cum drepturile și idealurile democratice erau intrinseci poporului rus și au fost apărate „timp de secole de cei mai de seamă compatrioți”. Ba mai mult, a legat democrația de unul dintre elementele de bază ale identi tății personale, și anume devotamentul
pentru patrie, argumentând că patriotismul era de fapt moralitate, iar această moralitate avea la
bază „o credință de nezdruncinat în demnitatea omului, în destinul lui măreț”, deci principii
democratice care fuseseră promovate și „prețuite atât de intens” de predecesorii lor
511.
Chiar dacă democrația își dovedise viabilitatea ca sistem în alte state, Elțin a făcut clar că
Rusia trebuia să își găsească propria cale în lumea democratică, să personalizeze sistemul în
conformitate cu „caracteristicile Rusiei, caracterul național, schimbările în interesele și
sentimentele publice, psihologia rușilor”512. Această idee venea în sprijinul argumentului
excepționalismului rus: chiar dacă statul rus adopta un nou sistem care putea fi privit ca străin,
acesta nu numai că prezenta din timpuri ancestrale rădăcini democratice prin principiile și valorile inerente, dar era și capabil să adapteze sistemul nevoilor și trăsăturilor speciale ale
poporului rus.
Dincolo de motivația oferită p entru alegerea noului sistem pentru statul rus, discursul
referitor la democrație conține o serie de motive specifice gândirii politice și sociale ruse,
reiterate de președintele Elțin din discursurile predecesorilor săi, ceea ce indică permanența unor
elemente definitorii mentalității și spațiului cultural rus, indiferent de perioadă și de sistemul
ales: tema sacrificiului și a tăriei de caracter a poporului rus; liderul și rolul său; tema dușmanilor, a oponenților și tema progresului, a promisiunii unui v iitor strălucit.

510 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘Rossiia, za kotoruiu mî v
otvete‘… , 23 februarie 1996, p.21.
511 Ibidem, pp.62 -63.
512 A.E.Ț., Elțin B.N.Vîstuplenoe B.N. Elțina s Poslaniem Prezidenta RF pered cilenami Soveta Federații i
deputatami Gosuderstvennoi Dumî v Fede ralnom Sobranii 24.02.1994g… , p. 2.

137
Tema sacrificiului și a tăriei de caracter a rușilor demonstrată mai ales în perioadele
dificile a fost amplu dezvoltată în discursul lui Elțin. Sigur că mesajele transmise conțineau
detalii practice, economice prin cifre, statistici referitoare la condițiile politice, economice,
sociale, etc., însă important este modul în care situația a fost prezentată întodeauna în termeni
hiperbolici atât referitor la severitatea opreliștilor cât și la tenacitatea oamenilor. Urmând această
linie, liderul de la Kremlin a insistat pe durata întregii sale conduceri asupra ideii de pionierat în istoria rusă, dar și de impas care caracteriza procesul de tranziție în statul rus. Elțin a remarcat
cum lipsa unei experiențe instituționale democratice ridica gradul de dificultate al sarcinii pe care
o avea noua conducere care trebuia să „facă totul de la zero”
513. Apoi, plurivalența era accentuată
de restructurarea necesară la toate nivelurile societale și economice, ceea ce se demonstra a fi o
atribuție mai com plexă decât „în orice altă țară din lume”514. Ideea de dificultate nemaintâlnită
oriunde în lume pe care Rusia o întâmpina a fost reiterată consistent folosindu -se termeni
plastici, prețioși tocmai pentru a arăta unicitatea proceselor desfășurate în spațiul rus dar mai ales
pentru a arăta cum poporul rus întrunea o serie de trăsături excepționale care le permitea depășirea impasului, toate mânate de forța motrice a spiritului de sacrificiu și de dragoste pentru
patrie. În acest scop, putem întâlni în retorica lui Elțin pasaje care descriu cu aceeași termeni
hiperbolici tăria de caracter a rușilor care „strâng din dinți, arată cea mai mare răbdare și rezistă
în fața unor timpuri dificile”
515. În toată această perioadă, mesajele generale, dar și cele nișate
conțineau observații care admiteau severitatea situației dar care ilustrau cum rușii reușeau să
reziste, să se sacrifice pentru binele viitor al țării, ba mai mult, să prospere în condițiile date516.
În ciuda pre -existenței acestor caracteristici de seamă, Elțin a atras atenția asupra
imperativității existenței unității la nivelul societății, condiție sine qua non a succesului
întregului stat rus în procesele demarate. Cu alte cuvinte, liderul de la Kremlin a inserat idei eminamente democratice în discursul său, p recum cea a responsabilității cetățenilor în spațiul

513 Boris Elțin, The Struggle for Russia…, p. 129
514 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia na soveșanii rukovodiașego sostava Voorujennîh sil Rossii 10.06.1992g …,
pp. 1-4.
515 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia na forume grajdan Rossii.., 1 ianuarie 1992, pp. 4 -6.
516 De exemplu, adresându -se intelighenției în cadrul unui congres, Elțin a reliefat nu doar rolul jucat de această
categorie în istoria Rusiei, dar și situația precară în care se afla în momentul respectiv din cauza problemelor și
proceselor aferente tranziț iei către democrație, și tăria și disponibilitatea acestora de a contribui la succesul final.
Tehnica a fost folosită și în multe alte discursuri, atunci când liderul se adresa altor categorii sociale/profesionale.
Vezi A.E.Ț., Elțin B.N. Vîstuplenie na Kongresse Intelligenții 28.11.1992g. .. , p. 14 -15, sau A.E.Ț., Prezident RF
Elțin B.N. Obrașenie k naucinoi obșestvennosti Rossii, 22 aprilie 1993, p.1, f.6, op. 1, d. 120, l. 82- 84
(http://yeltsi n.ru/archive/paperwork/11671/ ), sau A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie kollektivu
prepodavatelei i studentov MGU …, 9 noiembrie 1993, p.1.

138
public, a implicării lor și a susținerii eforturilor liderilor aleși prin vot democratic517. În acest
sens, președintele a făcut în mod constant apel la unitate în societatea rusă, subliniind cum
reforma n ecesita consens public, cum era în interesul tuturor să renunțe la sentimente negative și
să pună mai presus binele țării decât animozitățile personale518. Rezultatul final al acestui trinom
dificultate -sacrificiu -unitate (muncă pentru patrie) nu avea să fie nimic altceva decât creșterea
valorii societății ruse și asta pentru că demonstra că, încă o dată, rușii au găsit puterea de a trece peste greutăți și de a contribui împreună la menținerea măreției și puterii statului rus atât la nivel
intern, cât și int ernațional
519.
Tema liderului a ocupat o poziție importantă și în discursul referitor la traseul democratic
al Rusiei, până la punctul în care liderul de la Kremlin s -a prezentat ca fiind cel capabil să ducă
l a b un sf â rși t p roc e s ul , g a ran t al ref orm ei și al măreției Rusiei la nivel intern și internațional.
Autoportretizarea lui Elțin ca cel puțin principal, dacă nu unic garant al democrației în Rusia a
fost săvârșită treptat în anii premergători alegerilor din 1996. Aceasta este perioada în care a dezvăluit modul în care și -a dat seama că a făcut parte din conducerea comunistă și a susținut
pentru un timp acest sistem doar datorită „tradiției istorice sovietice, inerției, educației și nu
convingerii”
520, dar a și subliniat repetat statutul său unic de prim lider rus ales în urma unor
alegeri democratice ceea ce îi conferea sarcina specială de a proteja procesul democratic și tot
ceea ce reprezenta el, de la apărarea drepturilor fundamentale, la asigurarea continuității reformelor economice, de exemplu
521. Perioada imediat premergătoare alegerilor din 1996 și mai
ales cea dintre cele două tururi de scrutin (16 iunie – 3 iulie) a cunoscut climaxul acestei idei,
atunci când Elțin, în discursurile electorale, a pus semnul egal între alegerea sa pentru un al doilea mand at și continuarea drumului democratic al Rusiei.

517 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia na forume grajdan Rossii…, 1 ianuarie 1992, pp. 24- 25.
518 Exemplele în acest sens sunt nenumărate. Vezi A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie uceastnikam
sobraniia posviașennogo cetvertoi godovșine sobîtii avgusta 1991 goda (kopiia), 21 august 1995, p.6, f.6, op. 1, d.
125, l. 135-136, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12135/ ), sau A.E.Ț., Elțin B.N.Obrașenie k grajdanam Rossii
‘Sila pravdî… , 30 martie 1996, p.3.
519 Ideea a fost repetată cu mai multe ocazii. Vezi, de exemplu, A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie
Prezidenta Rossiiskoi FederațiiFederalnomu Sobraniiu… , 24 februarie 1994, p. 5.
520 Boris Elțin, The Struggle for Russia …, p.137.
521 A.E.Ț., Elțin B.N. Privetstvie uceastnikam III Siezda Soiuza jurnalistov Rossii, 7 iunie 1993, p.1, f.6, op.1, d.
121, l.8 ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11731/ ), sau A.E.Ț., Elțin B.N.Vîstuplenoe B.N. Elțina s Poslaniem
Prezidenta RF pered cilenami Soveta Federații i deputatam i Gosuderstvennoi Dumî v Federalnom Sobranii
24.02.1994g. … , p. 13.

139
Pornind de la mesajul electoral principal – „sunt responsabil pentru toată țara” și „arma
mea este adevărul”522, deci legitimându -se din start cu ajutorul valenței absolute morale, Elțin a
repetat în discursu rile sale cum el era cel care a luptat pentru a aduce oamenilor această
posibilitate de a- și alege liderii și că datorită demersurilor sale fusese salvată Rusia de la colaps.
Apoi, a argumentat cum toată experiența și dedicarea pentru Rusia, alături de pro gramul său
puternic adecvat nevoilor și realităților ruse, demonstrau potrivirea sa pentru a ocupa postul de
președinte pentru încă un mandat523. În final, a legat în mod direct alegerea sa și permanența
democrației în Rusia: „vom câștiga pentru ca aceste al egeri să nu fie ultimele”524. Ba mai mult,
Elțin a prezentat câștigarea alegerilor ca pe o datorie, ca pe o obligație pe care o avea față de
Rusia și de noul curs, declarând că „nu am dreptul să pierd alegerile” pentru că sistemul nu era
încă suficient de pu ternic pentru a supraviețui unui alt rezultat în alegerile prezidențiale525.
Tema dușmanului, a „celuilalt” care dorește să stea în calea măreției Rusiei și afectează
unitatea poporului rus a fost amplu dezvoltată în retorica lui Elțin referitoare la procesu l de
democratizare. Firește, tehnica contrastului – „noi” -„ei” (adică bine- rău) a servit intereselor
politice ale liderului de la Kremlin, însă folosirea ei a demonstrat permanența existenței în
mentalul colectiv rus a unei necesități de identificare și raportare la o forță opozantă, iar Elțin a
jucat și această carte în primul rând datorită propriei apartenențe la cultura politică rusă, dar și pentru a rezona cu mentalitatea maselor. Se poate deduce din statisticile și rezultatele alegerilor din anii ’90 c ă principala opoziție a lui Elțin a fost constituită de comuniștii conduși în acea
perioadă de Ghenadi Ziuganov. În discursurile președintelui rus pot fi identificate două mari direcții de critică referitoare la această ideologie: trecutul „criminal” comun ist al Rusiei și modul
în care acesta a afectat mărețul stat și popor; și influența nocivă ce încă exista în societatea și politica rusă de la acea vreme.
Elțin a acordat o atenție notabilă descrierii trecutului comunist al Rusiei, evident, prin
propriul filtru, făcând aproape în totalitate abstracție de fosta sa apartenență la conducerea aceluiași sistem criticat. Astfel, comunismul a primit atribute precum „inuman”, „împotriva

522 A.E.Ț., Elțin B.N.Obrașenie k grajdanam Rossii ‘Sila pravdî… 30 martie 1996, p.2.
523 Vezi, de exemplu, A.E.Ț., Elțin B.N. Predvîbornaia platforma B.N. Elțina ‘Rossiia: prorîv v XXI vek‘…, 30
martie 1996, pp.19- 20.
524 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia B.N. Elțina na sezde Obșerossiiskogo dvijeniia obșestvennoi podderjki (6
aprilie 1996g.) … , p.14.
525 A.E.Ț., Elțin B.N. Otvetî Prezidenta RF B.N. Elțina na voprosî gazetî ‘Trud‘ (8 aprilie 1996g.) (kopiia), 8
aprilie 1996, p. 7, f.6, op.1, d.82, 1. 9 -15,( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10364/ ).

140
bunului simț”, fățarnic și abuziv526, și a fost criticat de liderul rus pentru natura sa delirantă care
nu doar a oprimat poporul sovietic prin nerespectarea drepturilor și libertăților, dar a și dus la
izolarea Uniunii Sovietice, deci la lipsa unui dialog la nivel internațional, ceea ce nu putea fi
catalogat decât o mare „pierdere p entru noi și pentru întreaga comunitate umană”527. De
asemenea, Elțin a folosit desecretizarea unor documente pentru stigmatizarea foștilor lideri și a
regimului dezvoltat de aceștia. Aducerea în atenția publică a masacrului de la Katyn este un
astfel de exe mplu. Vrând să demonstreze adevărata natura a regimului său, deci respectarea unor
principii democratice cum ar fi transparența și cooperarea între state, a adus în fața publicului
larg informații referitoare la evenimentele tragice din primăvara lui 1940.
Dincolo de detalii valoroase pentru cunoașterea adevărului istoric, este relevant modul
foarte personal, afectat și acuzator în care Elțin și -a susținut discursul și a subliniat imaginea
adeversarilor săi politici. Declarând că „nici până acum nu am putu t să mă calmez și să îmi revin
după ce am aflat aceste detalii înfiorătoare”, liderul de la Kremlin a folosit ocazia pentru a sugera natura criminală a regimului comunist capabil de un „masacru premeditat și ticălos”. Ba mai mult, folosind aceeași tehnică a antitezei, a insistat asupra lipsei de responsabilitate pentru Rusia
și poporul rus pentru tragedia comisă, în condițiile în care adevărul a fost ascuns de toți liderii
comuniști inclusiv publicului sovietic pe toată durata existenței U.R.S.S.. Așadar adevărata vină
izvora din rândul secretarilor generali, de la Stalin la Gorbaciov, care au depus eforturi însemnate
de-a lungul timpului să își „acopere urmele acestei crime sângeroase”
528.
Pe măsură ce discursul democratic al lui Elțin s -a dezvoltat și matu rizat, politicianul s -a
poziționat pe o treaptă și mai înaltă în antiteza bine/rău – democrație/comunism, atunci când a
preluat nobila și umila poziție de a transmite, cel puțin la nivel național, scuze familiilor afectate
pentru unele crime comise de regi mul comunism, cum ar fi deportările masive săvârșite în timpul
lui Stalin, „pagini rușinoase în istoria țării noastre”, în calitatea sa de lider al Federației Ruse,
„succesorul fostei Uniuni Sovietice”529. În plus, descrierea cea mai amplă a comunismului și ce a

526 Vezi A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia na forume grajdan Rossii…, 1 ianuarie 1992, p. 7 și A.E.Ț., Elțin
B.N. Vîstuplenie B.N.Elțina pereddeputatamina na 4-oi sessii Verhovnogo Soveta … , 31 ianuarie 1992, p.3.
527 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Proekt pozdravleniia grajdan SȘA s novogodnimi prazdnikami (2 ekz.), 30
decembrie 1993, pp.6-7, f.6, op. 1, d. 155, l. 29 -35, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12834/ ).
528 A.E.Ț., Tekst vîstuplenie na vstrece s jurnalistami 15.19.1992g. (o rasstrele polskih voennoslujașih v
Katînskom, Starobelskom i Ostașkovskih lageriah) , 15 octombrie 1992, pp. 1 -6, f. 6, op. 1, d. 114, l. 50 -58,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10716/ ).
529 A.E.Ț., Elțin B.N.Vîs tuplenoe B.N. Elțina s Poslaniem Prezidenta RF pered cilenami Soveta Federații i
deputatami Gosuderstvennoi Dumî v Federalnom Sobranii 24.02.1994g…., p. 11.

141
însemnat acesta pentru istoria rusă a fost dezvoltată în mesajul anual din 1996 acolo unde Elțin a
făcut o analiză critică a perioadei comuniste, dar și a cauzelor care au dus la apariția acestui
sistem (cele mai importante fiind considerate „adâncime a contradicțiilor sociale și absența
tradițiilor democratice”, dincolo de promisiunile deșarte ale bolșevicilor), a consecințelor
dezastruoase ale comunismului (economie pe punctul colapsului, grave probleme sociale), și a
lecțiilor învățate în urma acestu i experiment „criminal” („este clar că statele care suprimă
libertatea sunt sortite eșecului”)530.
Cea de- a doua direcție urmată de Elțin în mesajul referitor la opoziție, la dușmani, este
relevantă nu doar pentru analiza forțelor politice și a influenței lor în politica rusă a anilor ’90
dar și pentru demonstrarea continuității unor trăsături ancestrale ale mentalității poporului rus: perceperea existenței unui „dușman” evident, iniment, împotriva căruia poporul trebuie să se
unească pentru a -l învinge. Di ncolo de folosirea acestei tehnici ca armă politică, liderul de la
Kremlin și -a trădat propria apartenență la această mentalitate, criticând în mod constant
comuniștii care operau la vremea respectivă. Criticile aduse au fost numeroase, variind de la
conda mnarea politicilor comuniștilor actuali, alături de cei din trecut, pentru gradul ridicat de
dificultate al problemelor existente
531, până la acuzarea acestora de planuri distructive și
denigratoare la adresa democrației, a reformelor și unității statului ru s532. De observat că nu se
regăsește același ton acid, predominant denigrator și la adresa susținătorilor comuniștilor din
rândul maselor, ci din contră, se regăsește un ton patern, chiar paternalist față de aceștia. Aici,
din nou, se poate observa natura sp ecifică liderilor ruși – aceea de „tată” care ceartă și sfătuiește- .
Elțin a adresat numeroase mesaje acestei categorii, pe care a sfătuit -o să nu creadă în
promisiunile deșarte ale comuniștilor și pe care a scuzat -o spunând că „memoria umană
păstrează num ai amintirile bune. Când viața a devenit dificilă, neliniștită, instabilă, trecutul
nostru a început să pară pentru mulți nu doar mai bun decât prezentul, ci chiar mai bine decât
viitorul” 533. Prin urmare, aceștia aveau nevoie de direcționare, de cineva car e să le deschidă ochii

530 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘Rossiia, za kotoruiu mî v
otvete‘ … , 23 februarie 1996, pp.11 -13.
531 Vezi, de exemplu, A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta Rossiiskoi FederațiiFederalnomu
Sobraniiu …, 24 februarie 1994, pp. 63-64.
532 Vezi, de exemplu, A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia (po TV) pered rossiianami po itogam obșerossiskogo
referenduma25.04.1993, 6 mai 1993, pp.4-5, f.6, op.1, d.115, l.240 -254, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11355/ )
sau A.E.Ț., Elțin B.N.Obrașenie k grajdanam Rossii ‘Sila pravdî‘… , 30 martie 1996, pp. 5-6.
533 A.E.Ț., Elțin B.N. Otvetî Prezidenta RF B.N. Elțina na voprosî gazetî ‘Trud‘ (8 aprilie 1996g.) (kopiia), 8
aprilie 1996, pp.1-2, f.6, op.1, d.82, 1. 9 -15, (http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10364/ ).

142
și să le atragă atenția asupra pericolelor reprezentate de soluțiile aparent simple oferite de
comuniști. Elțin, desigur, îndeplinea acel rol. Astfel, această direcție a prezentării trecutului
comunist în mod constant și critic publi cului rus și internațional, alături de insuflarea percepției
unui pericol/dușman palpabil, iminent în societatea rusă a fost clar justificată prin permanența
unor idei ancestrale în mentalul colectiv rus (dihotomia bine/rău și critica trecutului, a lideril or
precedenți), dar și prin efortul de afirmare a unei noi identități de tip pentru statul rus – cea de
stat democratic, clar (auto)delimitat de trecutul totalitar comunist.
Portretul creat cu ajutorul motivului sacrificiului, a liderului și a „dușmanulu i” nu putea fi
complet fără tema progresului și a promisiunii unui viitor strălucit. Liderul de la Kremlin nu a ezitat în a folosi termeni hiperbolici, apreciativi pentru a surprinde evoluția și succesele înregistrate în procesul de tranziție și pentru a evidenția, desigur, nu doar eficiența muncii sale, ci
și măreția, potențialul, tăria de caracter și dedicarea poporului rus pentru patria lor, pentru
contribuirea la un viitor strălucit și demn.
Un asemenea progres pe calea democrației căruia Elțin i -a aco rdat o atenție specială a
fost referendumul din 25 aprilie 1993, organizat în urma unei crize instituționale între
administrația prezidențială și parlament. Niciuna dintre întrebările adresate pe buletinul de vot nu
a cerut acțiune și rezultate directe, în să președintele rus a folosit acest referendum ca o carte
politică importantă și o temă în mesajele referitoare la parcursul democratic rus. Promovat ca o
cale „civilizată” de a ieși din criză și ca un „examen dificil al maturității civile”
534, referendumul
și rezultatul său au fost folosite de Elțin ca bază justificatoare pentru urmarea căii democrației, a
căii imaginate și sprijinite de administrația sa, dar și pentru evidențierea unor concluzii
importante. Astfel, liderul a subliniat cum însăși calea aleas ă pentru rezolvarea crizei –
organizarea unui vot popular – era „un caz unic în lume”, iar rezultatul său nu a făcut decât să
confirme dedicarea rușilor pentru democrație, consimțământul acestora pentru continuarea
reformelor, „indiferent de cât de dificil e sunt”, pentru scopul mai înalt al revitalizării patriei535.
Un alt exemplu, evident mai reiterat decât referendumul, a fost acela al constituției. Elțin a argumentat imperativitatea adoptării unei constituții chiar de la începutul mandatului său
536, iar
transformarea acesteia într -o realitate a dus la crearea unei baze, a unui „simbol” de reconciliere

534 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia na vstrece so studentami 12.04.1993 g. … , p. 6.
535 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia (po TV) pered rossiianami po itogam obșerossiskogo referenduma …, 6
mai 1993, pp.1-2.
536 Vezi, de exemplu, A.E.Ț., Elțin B.N.Vîstupitelnoe slovo Prezidenta RF B.N. Elțina na vstrece s glavami
respublik RF , 15 octombrie 1992, p. 5, f.6, op. 1, d. 93, l. 133 -139, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10496/ ).

143
națională, deci de unitate pe calea progresului către un viitor strălucit537. Sărbătorirea Zilei
Constituției în fiecare an pe 12 decembrie și reliefarea semnificației acesteia de fundament al
drepturilor și libertăților cetățenilor, al statului de drept, au fost argumente în sine ale importanței
acordate de președintele Elțin evoluției proceselor democratice în discursurile sale538. Desigur,
exemplele sunt numeroase în acest sens, liderul de la Kremlin manifestând o tendință către
grandoare și în ceea ce privea politicile promovate de acesta și administrația sa, însă important
este scopul din spatele acestor laude: glorificarea statului rus, prezentarea sa într -o lum ină
favorabilă chiar și în acele momente de vizibilă slăbiciune și declararea unei noi identități de tip.
Puntea între dimensiunea intrinsecă și cea extrinsecă a mesajului referitor la democrație a
fost reprezentată de modul în care Elțin a expus semnificația democrației. Mărturisind voit plin de candoare în memoriile sale că democrația era, „mai presus de orice, o grea, teribilă
responsabilitate. Asta dacă ești un om decent”
539 – asta în primul rând pentru a sublinia încă o
dată calitățile sale de lider – președintele rus a creionat un mesaj pozitiv referitor la democrație
de-a lungul mandatelor sale. Demersul a fost cu atât mai important cu cât Elțin trebuia să
convingă atât la nivel național, cât și internațional două aspecte capitale: a) că democrația est e
cel mai bun sistem, inclusiv pentru Rusia, și b) devotamentul, dedicarea statului rus pentru
democrație. Astfel, la nivel național liderul de la Kremlin a „vândut” repetitiv democrația în fața publicului rus definind- o ca singura soluție viabilă care poate oferi poporului condițiile necesare
dezvoltării și desfășurării potențialului și măreției sale
540 și a insistat cu argumente practice sub
forma progreselor în această direcție, după cum am arătat. Pe de altă parte, la nivel internațional, Elțin a elogiat democrația ca „cea mai importantă realizare a civilizației umane”, demonstrată și
apărată timp de secole de diferitele popoare, inclusiv de ruși
541. În plus, nu a ezitat în a
recunoaște că Rusia nu era un pionier pe calea democrației, însă a insistat în rân duri repetate că
era un sistem potrivit pentru ea datorită substratului valoric ancestral dar și pentru că fusese

537 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta Rossiiskoi FederațiiFederalnomu Sobraniiu ‘Ob ukreplenii
Rossiiskogo Gosudarstva‘ … , 24 februarie 1994, p.5.
538 Vezi, de ex emplu, A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Obrașenie v sviazi s Dnem Konstituții , 11 decembrie 1996,
p.1, f. 6, op. 1, d. 130, l. 170, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12549/ ).
539 Boris Elțin, The Struggle for Russia …, p. 266.
540 Vezi, de exemplu, A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘Rossiia, za
kotoruiu mî v otvete‘ … , 23 februarie 1996, p.61.
541 U.N. Security Council, Provisional Verbatim Record of the Three Thousand and Forty -Sixth Meeting , 31 ianuarie
1992, p. 42, (http://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/PV.3046).

144
validat de experiența de secole a alor state cu care rușii aveau multe în comun542. În consecință,
mesajul acestei „gândiri eliberate a omenirii”543, a raportului stabilit între noua, dar eterna Rusie
și lumea democratică a reprezentat una dintre bazele principale ale emergenței unei noi identități
colective pentru Rusia și ale argumentului restabilirii, menținerii și întăririi leadershipulu i rus la
nivel mondial.
Dimensiunea extrinsecă a adoptării și includerii Rusiei în clubul democratic este legată de
tendințele lumii post -Război Rece. Tranziția către democrație a statelor fost -comuniste și optarea
pentru acest tip de sistem de un număr din ce în ce mai mare de state a fost privită de Elțin ca o
oportunitate pentru Rusia de a deveni un stat „normal”. Acest calificativ a fost reiterat consistent
de președintele rus544 pentru a motiva și legitima politicile adoptate, inclusiv cea a terapiei d e
șoc, apelând, dincolo de tema sacrificului și a liderului forte, la un element specific mentalității
ruse: collective self -esteem, nevoia de a fi acceptat, de a fi privit ca parte a clubului, în cadrul
căruia, evident, avea să își contureze imaginea de l ider, de coordonator. Astfel, trei niveluri
identitare au fost adresate prin această tehnică: identitatea de tip (Rusia, stat democratic),
identitatea de rol (rolul Rusiei în cadrul clubului democratic) și identitatea colectivă (o sumă a
celor două).
Prezentarea noului context internațional prezintă, în retorica lui Elțin aceeași dihotomie
specifică mesajului mesianic secular rus: bine/rău. De această dată, în noile condiții, Elțin, alături
de critica aspră adusă comunismului, a arătat și el cum răul la ni vel internațional nu mai era
reprezentat de opoziția a două ideologii, a două superputeri, ci de o serie întreagă de noi amenințări specifice precum tensiuni etnice, religioase și de o impredictibilitate crescută. Deși a luat în vedere și slăbiciunea Rusiei, care a fost descrisă ca fiind temporară, aceasta avea experiența și toate calitățile necesare pentru a juca un rol central în combaterea acestora chiar și
singură, dar invita și la colaborare și dialog cu celelalte state
545. În plus, în demersul său de
transformare într -un stat „normal”, deci democratic, Rusia se alinia cu tendințele la nivel

542 Vezi, de exemplu, A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie posetiteliam rossiskogo paviliona na Vsemirnoi
universalinoi vîstav ke EKSPO -92 (kopiia), 20 aprilie 1992, p. 1,f .6, op. 1,d. 105,1. 39-70,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11510/ ).
543 Ibidem.
544 Vezi, de exemplu, A.E.Ț., Elțin B.N.Novogodnee posdravlenie ross iianam po TV 30.12.1992g. … , p.10, sau
A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie uceastnikam Obșerossiiskogo koordinaționnogo soveșaniia
pravozațitnîh nepravitelstvennîh organizații (kopiia) (+zapiska M. Krasnova), 11 mai 1996, p.1, f.6, op.1, d.127, 1.
71-72, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12306/ ).
545 Vezi A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie uceastnikam mejreligioznogo dialoga ‘Lițom k lițu‘ …, 7
septembrie 1993, p. 1, sau Boris Elțin, The Struggle for Russia…, pp.310-311.

145
mondial de optare în favoarea democrației. Și Elțin a catalogat aceste noi tendințe în clasa
oportunității – aceea de a elimina totalitarismul, „indiferent de forma luată” și și -a făcut clar
entuziasmul legat de cursul și rolul Rusiei pe această cale546.
Se poate remarca o discrepanță interesantă, însă nu surprinzătoare, în mesajul lui Elțin
referitor la poziția și rolul Rusiei în contextul alinierii mondiale pe calea democrației. Pe de- o
parte, președintele a pledat pentru respectarea și promovarea principiilor democratice la nivel internațional – deci egalitate și dialog, însă pe de altă parte a fost ferm în a transmite că Rusia nu
era o oarecare țară care să accepte o poziție secundară la nivel internațional, sau tratamentele
diferite generate de standarde duble, iar fermitatea a fost exponențial mai fermă pe măsură ce
confuzia identitară post -comunistă a fost eliminată, iar rolurile și procesele internaționale și -au
setat o direcție din ce în ce mai clară, fiind inclusă aici extinderea NATO. Discrepanța sugerează
permanența auto -percepției statului rus ca putere de talie mondială cu rol special la nivel global.
Deși mesajul pro -principii democratice a fost evident at ât la nivel local, cât și internațional pe
întreaga durată a conducerii sale, s -a observat intensitatea și recurența mai vădită în primii ani
după căderea comunismului, atunci când efortul depus pentru acordarea unui grad ridicat de perS.U.A.siune a mesaju lui democratic era ridicat. Așadar, aceasta a fost perioada în care
președintele rus a angajat Rusia, cel puțin la nivel declarativ, pe calea principiilor democratice la
nivelul relațiilor internaționale, pledând pentru „relații sănătoase, egale, benefice mutual”
547 care
nu puteau fi obținute decât prin promovarea și respectarea „culturii păcii” și a drepturilor omului,
a libertăților548, deci a democrației și a principiilor aferente la nivel internațional.
Ceea ce Elțin a prezentat ca fiind de o importanță deosebită în acest sens a fost că Rusia
se afla de acea dată de partea bună a baricadei, în tabără democrației, angajându -se în rânduri
repetate că statul său era unul dintre cele mai puternice susținătoare ale dreptului internațional bazat pe principii demo cratice și promițând că va urma cu fermitate, indiferent de situație, toate
aceste norme
549. Ba mai mult, s -a folosit de prilej pentru a oferi încă un argument justificator al

546 U.N. Security Council, Provisional Verbatim Record … , 31 ianuarie 1992, p. 42.
547 A.E.Ț., Elțin B.N. Tezisî k besede na RTV po itogam polutora mesiațev reform 19.02.1992g. , 19 februarie 1992,
p.12, f. 6, op. 1, d. 115, l. 98-100,( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11345/ ).
548 A.E.Ț., Prezident RF Elțina B.N. Privetstvie 27 -i sessii Generalnoi konferenții OON po voprosam obrazovaniia,
nauki i kulturî (IUNESKO)(kopiia), 15 octombrie 1993, p.1, f. 6, op.1, d. 155, l. 164,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12899/ ).
549 Vezi, de exemplu, A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst (+varianta teksta) vîstupleniia B.N. Elțina na otkrîtii zasedaniia
Soveta Federații 11.01.1994 g. , 11 ianuarie 1994, pp. 11-12, f.6, op. 1, d. 89, l. 41-95,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10423/ ).

146
importanței Rusiei la nivel internațional, argumentând în favoarea acordării unei atenții speciale
statului rus și a procesului de tranziție democratică și asta pentru că, în contextul
interdependenței crescute a constructului mondial, soarta întregii lumi depindea de soarta Rusiei;
prin urmare, o Rusie democratică, puternică, se traducea prin siguranță în spațiul fost sovietic, în
primul rând și în siguranță pe scena globală, ca urmare a eliminării unei importante posibile sursă
de amenințare550. Aceasta face dovada și în cazul președintelui rus promovarea teoriei păcii
democratice, a ide ii conform căreia democrațiile recurg la dialog și cooperare pe baza unor
principii comune.
Ideea a fost întărită și de expunerea la nivel declarativ a unei noi accepțiuni a termenului
de „putere”, care urma tendințele epocii. Astfel, liderul de la Kremli n a subliniat cum, în noul
construct internațional, „un loc merituos în lume”, deci puterea și rolul unui stat nu mai erau date
numai de puterea militară, ci de capacitatea statului de a intra în raporturi de interacțiune și
cooperare „cu adevărat echitabi le” pe baza principiilor și normelor internaționale democratice551,
dar și efortul depus pentru crearea condițiilor propice pentru dezvoltarea liberă, susținerea cetățenilor și pentru apărarea drepturilor și libertăților lor
552. Pe scurt, o Rusie democratică nu
reprezenta un pericol la nivel internațional, așadar o Rusie democratică răspundea nu doar
propriilor interese, ci și intereselor celorlalte state, cu precădere cele democratice și nu își mai
măsura puterea în niște termeni specifici Războiului Rece.
Pe măsură ce procesele și tendințele naționale și internaționale s -au sedimentat și
dezvoltat, tonul discursului lui Elțin a fost și el modificat. După efortul depus pentru a convinge
că Rusia se dedica democrației național și internațional, practic drumulu i patentat de clubul
statelor occidentale, S.U.A. cu precădere, liderul rus și -a direcționat energia către impregnarea
unei note și mai ruse mesajului transmis dintr -o poziție de forță. Pentru că, spunea el, era
inacceptabilă viziunea conform căreia Rusia a capitulat în fața Occidentului, alegându -i sistemul
(care, de altfel, nu era un sistem specific occidental, din momentul ce istoria și cultura rusă prezentau indubitabil rădăcinile valorice democratice), Elțin s -a postulat în cel mai fervent
apărător al democrației la nivel internațional, salvgardând aplicarea corectă și egală a principiilor

550 A.E.Ț., Elțin B.N.Vîstuplenoe B.N. Elțina s Poslaniem Prezidenta RF pered cilenami Soveta Federații i
deputatami Gosuderstvennoi Dumî v Federalnom Sobranii 24.02.1994g. … , p. 5.
551 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst (+varianta teksta) vîstupleniia B.N. Elțina na otkrîtii zasedaniia Soveta Federații
11.01.1994 g… , pp. 11-12.
552 A.E.Ț., Elțin B.N. Predvîbornaia platforma B.N. Elțina ‘Rossiia: prorîv v XXI vek‘…, 30 martie 1996, p.11.

147
universale. Astfel, a criticat repetat orice posibilă alunecare către standarde duble553, mai ales în
condițiile în care Rusia dădea dovadă de bună- credință și respect a cu ardoare dreptul
internațional. Ba mai mult, a demonstrat dimensiunea puternic ideatică a mentalității și identității
ruse și importanța percepției și a auto -percepției, vorbind despre concepte indispensabile precum
mândrie națională și demnitate. Pe cale de consecință, politica externă rusă, fundamentată
desigur pe principii democratice, urmărea cooperarea la nivel internațional, însă până în punctul în care aceasta nu interfera cu interesele naționale și cu „sentimentul de mândrie națională a
rușilor”
554. Asta însemna că liderul urmărea să respecte dreptul internaționale, normele și
principiile sale și se angaja să fie un partener de dialog și de cooperare la nivel internațional, însă
tonul a fost deosebit de ferm, specific spațiului rus, atunci când int ercepta mesaje și atitudini
interpretate a fi purtătoare de standarde duble sau paternaliste, superioare la adresa Rusiei.
Acesta a fost motivul pentru care tonul discursului lui Elțin a fost ferm în rânduri
repetate, mai ales după încheierea perioadei d e exaltare specifică primilor ani post -Război Rece
când Rusia pleda pentru și spera la un statut „egal” la nivel internațional (care se traducea prin poziționarea pe picior cel puțin de egalitate cu S.U.A.). Tonul a fost cum nu se poate mai clar,
atât la n ivel național, cât și internațional. De exemplu, liderul de la Moscova a reafirmat în cadrul
întâlnirii plenare a Adunării Generale ONU din octombrie 1995 devotamentul Rusiei față de
principiile democratice la nivel național și internațional, dar nu a ezit at în a atrage atrage atenția
asupra necesității respectării identității fiecărui stat în parte și a „înțelegerii particularității istoriei
sale”
555, adică a nevoilor și intereselor Rusiei de a ocupa un loc special la nivel internațional.
Apoi, a declarat ferm că Rusia nu se adaptează intereselor altor popoare, ci le ia în considerare în
momentul stabilirii politicii externe, așadar nu accepta să pună rușii și statul rus pe un nivel secundar și să dezvolte o politică dictată, cumva, de alte forțe și interese externe. Desigur, acest
lucru nu însemna că Rusia va încălca demnitatea altor state în procesul de apărare a propriei demnități și asta pentru că ea condamna drumul „izolării și al xenofobiei”
556. Scopul acestor
discursuri a fost acela de a argumenta ferm și dintr -o poziție de forță că Rusia nu aplica

553 Vezi, de exemplu, A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst (+varianta teksta) vîstupleniia B.N. Elțina na otkrîtii zasedaniia
Soveta Federații 11.01.1994 g. , pp. 11-12.
554 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta Rossiiskoi FederațiiFederalnomu Sobraniiu ‘Ob ukreplenii
Rossiiskogo Gosudarstva…. , 24 februarie 1994, p.8.
555 United Nations General Assembly, Fiftieth Session, 35th Plenary meeting Official Records (A/50/PV.35), 22
octombrie 1995, New York, p.18, ( http://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=A/50/PV.35 ).
556 A.E.Ț ., Elțin B.N. Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘Poriadok vo vlasti – poriadok v strane‘ …,
6 martie 1997, p. 60.

148
standarde duble și că ea, spre deosebire de alte state, s -a dovedit a fi de- a lungul întregii perioade
vizate dedicată principiilor democratice nu doar la nivel declarativ, ci și practic, ceea ce
demonstrează di screpanța temporală și de ton menționată anterior.
Definirea identității de rol în noul construct internațional a fost un proces complex care
nu putea fi desfăvârșită doar prin folosirea argumentului democratic. Retorica lui Elțin este
presărată cu varii argumente și observații menite a defini, dar și justifica rolul special pe care
Rusia trebuia să continue să îl joace la nivel internațional. Este clar că și în cadrul acestui demers
se poate observa o evoluție a mesajului de la același ton incipient conciliator, la o abordare mult
mai asertivă înspre finalul perioadei vizate.
Un prim argument folosit a fost cel al succesiunii, principiu de altfel important al
dreptului internațional. Elțin a legitimat continuarea îndeplinirii unui rol special la nivel
internațional de către statul rus prin evidențierea statului de succesor al Uniunii Sovietice.
Conform retoricii sale, noua Federație Rusă luase asupra sa „dificila sarcină” de a gestiona
regiunea fosta regiune sovietică și procesul destrămării557 și a declarat fără echivoc că Rusia își
asuma acest statut de succesor legal al U.R.S.S. -ului și toate responsabilitățile și drepturile
aferente, atât intern, cât mai ales internațional558. Desigur, argumentul avea menirea de a
contribui la eliminarea percepției noului s tat rus ca fiind mai slab, mai puțin important și influent
decât predecesorul său. Acestui argument i -a fost adăugată ideea primordială a măreției
poporului, ca sursă primară a excepționalismului rus cu valențe globale. În acest sens, Elțin a
insistat din nou cum tocmai datorită caracterului special al rușilor, a calităților lor mărețe precum
sârguința, spiritul de sacrificiu, dedicarea față de țară și de bine, dar și datorită potențialului, a
poziției geostrategice și a influenței sale Rusia avea „speciala responsabilitate” de a prezerva
stabilitatea la nivel mondial, chiar în contextul lumii multipolare „complexe și imprevizibile”559.
Așadar, caracteristicile instrinseci ale statului și poporului rus, alături de experiența istorică,
acordau Rusiei nu doar ab ilitatea specială de a analiza și înțelege problemele complexe existente
la nivel internațional și mai ales regional – în fostul spațiul sovietic – dar și capacitatea unică de
a acționa adecvat pentru asigurarea stabilității constructului mondial. Argument ul a fost flancat și

557 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia na forume grajdan Rossii…, 1 ianuarie 1992, p. 18.
558 A.E.Ț., Elțin B.N. Vîstuplenie Prezidenta RF B.N. El’ina na RTV s zaiavleniem ‘O politike Rossii v oblasti
organiceniia i sokra;eniia voorujenii‘ 27.01.1992g. (kopiia), 27 ianuarie 1992, p. 1, f.6, op.1, d.115, 1. 59-68,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11342 ).
559 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta Rossiiskoi FederațiiFederalnomu Sobraniiu ‘Ob ukreplenii
Rossiiskogo Gosudarstva‘… , 24 februarie 1994, p.93-94.

149
de asigurări voit veridice ale lipsei intenției de a manifesta orice formă de neoimperialism, Elțin
argumentând în rând repetat, mai ales la nivel internațional, că misiunea Rusiei este una nobilă,
benignă, având în vedere doar asigurarea stabilității și păcii mondiale560. Evoluția fenomenelor și
proceselor interne și internaționale a presupus o evoluție și în tonul mesajului prezidențial rus în
acest sens, ajungând, spre finalul perioadei finale, ca liderul rus să insiste din ce în ce ma i mult
pe argumentul responsabilității ruse la nivel mondial și mai ales regional, dar și pe argumentul
intereselor Rusiei, a importanței respectării lor și a extinderii lor valorice și geografice: „întreaga
lume este o sferă a intereselor ruse”561.
Se poate observa și în cadrul mesajului prezidențial rus că o tehnică importantă folosită
pentru reafirmarea și întărirea leaderhipului rus a fost expunerea viziunii moderne asupra
raportului între politică internă și politică externă. Liderul de la Moscova a subl iniat cum, pentru
a se ajunge nu doar la relații prospere, benefice între Rusia și celelalte state ale lumii, dar și la o „autoritate incontestabilă”
562 a Rusiei la nivel internațional trebuia să se asigure că dezvolta o
politică externă unitară, reformată care să corespundă proceselor aferente tranziției democratice din spațiul rus, dar și intereselor și nevoilor materiale și identitare ruse și invers. Altfel spus,
Elțin a adus în lumina publicului interdependența dintre politica externă și cea internă, expl icând
cum fără o politică externă bazată pe principii democratice, dar asertivă, adaptată specificului și
intereselor ruse, nu se putea susține procesul de reformă și de îmbunătățire a vieții rușilor, dar și cum fără stabilizare politică și economică la ni vel național nu exista o politică externă care să
apere interesele Rusiei pe toate nivelurile scenei mondiale
563.
Important de analizat este nu numai efortul depus pentru motivarea leadershipului rus în
noul context intern și internațional, dar și imaginea p e care Elțin a conturat -o efectiv asupra
rolului pe care statul rus trebuia să îl îndeplinească la nivel regional și global. Demersul este cu

560 Vezi, de exemplu, A.E.Ț., Elțin B.N.Vî stuplenoe B.N. Elțina s Poslaniem Prezidenta RF pered cilenami Soveta
Federații i deputatami Gosuderstvennoi Dumî v Federalnom Sobranii 24.02.1994g… , pp.10 -11, Sau United Nations
General Assembly, Forty -Sixth Session, 5th Meeting Official Records (A/49/P V.5), 26 septembrie 1994, New York,
p.1 (http://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=A/49/PV.5 ) sau `The President’sNews Conference with
President Boris Yeltsin of Russia in Moscow `, 14 ianuarie 1994, în Public Papers of the Presidents of the United
States: William J. Clinton (1994, Book I), Office of the Federal Register, National Archives and Records
Administration, p. 52[În continuare, Public Papers…. (an, book),].
561 A.E.Ț., Elțin B.N.Interviu Prezidenta RF B.N. Elțina agentstvu ‘Interfaks‘ (30 iunie 1996g), 30 iunie 1996, p.9,
f.6, op.1, d.82, 1. 16 -29,( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10365/ ).
562 A.E.Ț., Elțin B.N. Predvîbornaia platforma B.N. Elțina ‘Rossiia: prorîv v XXI vek‘…, 30 martie 1996, p.17.
563 Ibidem . Vezi și A.E.Ț., Elțin B.N. Tezisî k besede na RTV po itogam polutora mesiațev reform 19.02.1992g… ,
p.12, sau A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta Rossiiskoi FederațiiFederalnomu Sobraniiu ‘Ob
ukreplenii Rossiiskogo Gosudarstva‘… , 24 februarie 1994, p.104-105.

150
atât mai important cu cât exista o mare discrepanță între auto -percepția Rusiei și percepția
celorlalte state asup ra Rusiei. Există două dimensiuni ale mesajului transmis în acest sens: a)
descrierea rolului pe care Rusia îl dorea și îl merita la nivel internațional și b) poziția de forță
născută din specificul rus (nevoia de apărare a demnității Rusiei și auto -percep ți e ) ș i d i n
perceperea unor atitudini ostile sau paternaliste din partea altor state.
O constanță a mesajului lui Elțin de -a lungul perioadei vizate poate fi regăsită în termenii
folosiți pentru a descrie statutul pe care îl cerea pentru Rusia și asta pen tru că, datorită tuturor
argumentelor prezentate mai sus, statul rus îl merita: partener egal. Liderul de la Kremlin a
pledat constant pentru renunțarea în spațiul internațional la o gândire specifică Războiului Rece
conform căreia Rusia era privită ca un personaj negativ, egoist, care vatămă celelalte state pentru
atingerea propriilor obiective și pentru acceptarea ei la adevărata valoare ca partener egal564.
Termenul de „egal” a fost repetat permanent și a devenit laitmotiv al discursului prezidențial
refer itor la politică externă și de securitate până în punctul în care Elțin a argumentat că
acordarea statutului de partner egal și stabilirea unor relații aferente acestui statut era un drept al Rusiei și calea către protejarea demnității ruse
565, atât de impor tantă pentru identitatea lor. Ba
mai mult, era „ironic” ca Rusia să nu fie privită în acest fel, luând în considerare contribuțiile
rușilor în materie de politică externă și diplomație de- a lungul secolelor și experiența ei măreață
în domeniu566. Acest lucru nu făcea decât să confirme nevoia identitară milenară a rușilor de a fi
percepuți ca speciali și de a fi apreciați la valoarea reală (din punctul lor de vedere), dar și
angoasa născută din confuzia identitară specifică primilor ani post -comunism și din in congruența
dintre auto -percepție și percepția celorlalți.
Pe măsură ce se înregistra progres pe calea acceptării Rusiei în cadrul unor platforme sau
programe sau chiar organizații internaționale (precum PfP, Consiliul Europei sau G7 – devenită
G8), Elțin a argumentat cum în sfârșit comunitatea internațională începea să se convingă de
intențiile nobile ale statului rus, demonstrând că „ursul rus nu încearcă să își forțeze intrarea într –
o ușă deschisă”, că era „natural” să fie incluși în structurile comuntăț ii internaționale democratice
și că nu cereau niciun tratament superficial, ci doar ceea ce i se cuvenea: egalitate567. În plus,
prin acțiunile și atitudinea manifestată de către Rusia, celelalte state nu aveau cum să nu îi

564 Vezi, de exemplu, Boris Elțin, The Struggle for Russia…, p.290.
565 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia na forume grajdan Ro ssii…, 1 ianuarie 1992, p. 18.
566 U.N. Security Council, Provisional Verbatim Record … , 31 ianuarie 1992, p. 47.
567 „The President’sNews Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Naples”, 10 iulie 1994, în Public
Papers… (1994, Book I), p. 1231.

151
recunoască statutul și rolul merit ate, mai ales că își demonstra puterea, măreția în fapte și în
scopuri prin demersurile întreprinse în scopul păcii internaționale, precum cele din Bosnia sau
Orientul Mijlociu568.
Tonul blând, dar ferm, folosit pentru a descrie rolul și statutul meritate de Rusia în
viziunea lui Elțin a fost flancat de cel asertiv, chiar critic și dur, ceea ce demonstra nerăbdarea,
dar și tumultul determinat de criza la nivelul identității de rol generată de neconcordanta dintre percepție și auto -percepție. Pe cale de consec ință, Elțin nu a ezitat în a repeta că noul stat rus nu
avea tendințe imperialiste și că deși avea o democrație încă fragilă asta nu însemna că era explicabilă întârzierea în acordarea locului „merituos” și „demn” în comunitatea internațională
569. În plus, o bsesia folosirii termenului de „egal” a trădat în rânduri repetate
adevăratul mesaj transmis prin acest laitmotiv – dorința de egalitate cu S.U.A., deci evitarea și
refuzul acceptării unei lumi unipolare. Din contră, Elțin a pledat pentru admiterea de cătr e
întreaga comunitate internațională a atributului de „multipolarism” pentru noul construct mondial, adică a lipsei „dominării unui singur centru de putere”, înaintând din nou argumentul respectării principiilor democratice, a dreptului internațional de către toate statele și atacând
tendința către aplicarea unor standarde duble
570. În final, a insistat și în acest context asupra ideii
conform căreia nu doar că Rusia dorea relații „egale și benefice mutual” cu toate statele, dar că
nicio problemă internaționa lă „serioasă” nu putea fi adresată și rezolvată „cu adevărat” fără
participarea Rusiei571.
Misiunea președintelui rus a înregistrat fără dubiu un grad de complexitate crescută,
trebuind să adreseze o suită interminabilă de probleme și transformări, iar efort ul depus pentru
reafirmarea, sau mai bine zis reconstruirea leadershipului rus s -a încadrat în demersul eliminării
crizei identitare de rol și colective. Elțin a mizat pe argumente istorice și culturale, reliefând
elemente comune profunde, sensibile, de ni vel ideatic și valoric, dincolo de cele materiale, atunci
când a adresat mesaje generale referitoare la rolul și statutul Rusiei, dar și nișate, atunci când
aborda relații bilaterale între Rusia și state din diferite părți ale lumii.

568 A.E.Ț., Elțin B.N. Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘Poriadok vo vlasti – poriadok v strane‘…, 6
martie 1997, p. 59.
569 A.E.Ț., Elțin B.N.Vîstuplenoe B.N. Elțina s Poslaniem Prezidenta RF pered cilenami Soveta Federații i
deputatami Gosuderstvennoi Dumî v Federalnom Sobranii 24.02.1994g. …, 24 februarie 1994, p. 4.
570 A.E.Ț., Elțin B.N. Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘Poriadok vo vlasti – poriadok v strane‘ …,
6 martie 1997, p. 57.
571 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst Tosta Prezidenta RF Elțina na prieme po sluceaiu Dnia Rossii 12.06.1997g… , pp. 3-4.

152
Exemplul care înglob ează cel mai bine viziunea lui Elțin referitoare la leadershipul rus,
dar care este și o dovadă vie a procesului de (re)construire a identității colective a noului stat rus
este raportarea la Comunitatea Statelor Independente. Nașterea CSI a marcat decesul Uniunii
Sovietice în decembrie 1991, iar structura a continuat să se dezvolte constant, de la integrarea de
noi membri în rândul celor trei inițiali (Rusia, Ukraina, Belarus), la încheierea unor noi acorduri
de securitate, economice și socio -politice. Elț in a argumentat necesitatea cooperării strânse între
statele din spațiul fost -sovietic, reliefând în permanență înaltul aspect ideatic și identitar al
relației. Pot fi identificate trei dimensiuni relevante ale discursului referitor la Comunitate:
legătura specială Rusia -fostele state sovietice; baza principială a revitalizării relației; și misiunea
specială a Rusiei în cadrul structurii.
Legătura specială a statelor din fostul spațiu sovietic a ocupat un loc aparte în retorica lui
Elțin. Liderul a folosit varii argumente pentru demonstrarea excepționalismului relației, însă cele
mai importante au fost cel etnic, „de sânge” și cel istoric. Astfel, legătura dintre Rusia și statele
CSI, dar și toate statele din fostul stat sovietic a fost descrisă a fi una „n aturală” stabilită între
milioane de oameni pe bază voluntară572 și asta pentru că îi reuneau un sânge comun. Prin
urmare, nu era vorba de simple rapoarte create între țări vecine, ci între „popoare- frați”573.
Lumea întreagă avea datoria, în viziunea lui Elțin , de a remarca și înțelege extraordinara
legătură de sânge între statele Comunității și să accepte dorința lor din ce în ce mai mare de a întări cooperarea, ceea ce nu putea fi decât în interesul întregii comunități mondiale în condițiile
în care asigurau stabilitatea întregii zone
574. Desigur, legătura nu era una nouă, înrudirea
popoarelor săvârșindu -se de -a lungul secolelor de co -existență în interiorul Imperiului Țarist și
apoi al Uniunii Sovietice; așadar istoria comună a popoarelor vizate nu făcea decât să întărească
legăturile și să împărtășească o cultură comună, ancestrală. În acest sens, Elțin a reamintit, de exemplu, cum popoarele statelor CSI au luptat împreună împotriva dușmanului fascist în al
Doilea Război Mondial, ziua victoriei fiind o „sărbă toare sfântă” comună
575. Chiar și discursul ce
a însoțit depunerea jurământului pentru cel de -al doilea mandat a fost folosit pentru a crea un nou
pilon al istoriei comune, evidențiind cum procesele democratice desfășurate în întregul spațiu,

572 U.N. Security Council, Provisional Verbatim Record … , 31 ianuarie 1992, pp. 44-45.
573 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie uceastnikam, gosteam i organizatoram Mejdunarodnogo festival
detskogo muzîkalnogo tvorchestva v g.Ekaterinburge , 21 martie 1992, p. 1, f.6, op. 1, d.119, l. 42.
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11495/ ).
574 U. N. General Assembly, Forty -Sixth Session…, 26 septembrie 1994, p.1
575 A.E.Ț., Vîstuplenie prezidenta RF B.N. Elțina na Krasnoi ploșadi, na parade, posviașennom 50 -letiia pobedî …,
29 mai 1995, p.1.

153
determinate de „aspirațiile naturale ale popoarelor noastre”, au dus la căpătarea libertății care, în
continuare, nu putea fi prezervată și nu putea duce la prosperitate decât prin cooperare și legături
strânse576.
Baza principială a revitalizării și întăririi relației Rus ia cu statele CSI a fost fixată în
principiilor noului sistem adoptat de Moscova. Elțin a postulat întâietatea „democrației, a
drepturilor omului și a libertăților, a standardelor morale și legale” în raporturile dintre statele în cauză și a insistat asupr a ideii liberului arbitru ca stând la originea creării Comunității Statelor
Independente
577. Și această caracteristică a benevolenței a devenit un laitmotiv al mesajului
referitor la CSI, liderul rus insistând repetat asupra lipsei oricărei recurgeri la viol ență și la orice
abuz în relațiile dintre state, a oricăror presiuni venite din partea celor mai puternici asupra cei mai slabi, deci renunțarea completă la orice tentativă de dictat, și, în schimb, respectarea cu
sfințenie a drepturilor, responsabilitățil or și principiilor specifice dreptului internațional
578.
Aici survine un alt contrast, și anume rolul pe care Rusia dorea și trebuia să îl joace
printre toți acești „egali”. Elțin a vorbit cu mândrie și fermitate despre responsabilitatea măreață
a Rusiei în cadrul acestei structuri unde, deși nu exista subordonare și nici tendințe imperialiste
din partea niciunui stat membru, aceasta trebuia să își asume poziția de succesor legal al
U.R.S.S.- ului și să se asigure că CSI devenea un „factor important de stabil itate în lume”579.
Auto -percepția Rusiei de lider al CSI a fost flancată, conform mesajelor lui Elțin, de însăși
percepția celorlalte state membre sau asociate a recunoașterii și acceptării leadershipului rus580.
Pe cale de consecință, președintele rus a ajuns la singura concluzie posibilă în coordonatele date,
și anume că „Rusia este prima între egali, este centrul gravitației statelor -frați”581.
Desigur, percepția și auto -percepția Rusiei de lider în cadrul Comunității nu au
reprezentat singurii indicatori ai leadershipului rus. Acestea au fost completate de capacitatea
unică a Rusiei de a gestiona problemele, posibilele și realele conflicte exist ente în zonă, dar și de

576 A.E.Ț., Prezident Rossiiskoi Federații. Tekst reci pri vîstuplenii v doljnost Prezidenta RF + tekst prisiagi
Prezidenta RF + preprovoditelnaia zapiska L. Pihoia, 9 august 1996, p.7, f.6, op.1, d.83, 1.17-24,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10376/ ).
577 U.N. Security Council, Provisional Verbatim Record …. , 31 ianuarie 1992, pp. 44-45.
578 Vezi A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta Rossiiskoi FederațiiFederalnomu Sobraniiu ‘Ob
ukreplenii Ros siiskogo Gosudarstva… , 24 februarie 1994, pp.94-95, Sau United Nations General Assembly, Forty –
Sixth Session…, 26 septembrie 1994, p.4.
579 U.N. Security Council, Provisional Verbatim Record … , 31 ianuarie 1992, pp. 44-45.
580 A.E.Ț., Prezident Elțin B.N. Obrașenie k komandiram podvodnîh raketonosțev (kopiia) (+soprovoditelnoe
pisimo). , 2 apilie 1992, p.1, f. 6, op. 1, d. 119, l. 51-53,( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11503/ ).
581 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst (+varianta teksta) vîstupleniia B.N. Elțina na otkrîtii zasedaniia Soveta Federații
11.01.1994 g…. , pp. 6-7.

154
a se implica sa activ în acțiuni de prevenție și de susținere a proceselor democratice ale statelor
membre prin ajutor financiar considerabil582. Și acest demers se încadra în aceeași misiune
nobilă plină de responsabilități a Rusiei de a juca un rol central în coordonarea și ajutorarea
„popoarelor -frați”. Elțin a oferit repetat garanții de implicare continuă a statului rus în cadrul CSI
pentru stabilirea păcii și stabilității, iar mesajul aferent a fost folosit și pentru a arăta efici ența,
deci necesitatea întăririi și propagării leadershipului rus la nivel regional, dar și global. Astfel, ca urmare a unor acțiuni pline de succes ale Rusiei în zonă se evitase soarta „tragică” a Iugoslaviei
și se ajunsese la diminuarea forțelor centifug e și la stabilirea naturală a unor contacte productive,
bazate de principii nobile și legături speciale, între popoarele atât de importante pentru Rusia
583.
Este evident în acest sens efortul depus pentru afirmarea și promovarea identității colective
Rusia -CSI, bazată desigur pe elemente identitare comune profunde, de sânge, dar și pe rolul de
coordonator al statului rus, deci identitatea sa de rol.
Criza identitară la nivelul celei de rol și colective este clar vizibilă chiar și în interiorul
mesajului refe ritor la Comunitatea Statelor Independente. Mesajele nișate – cele referitoare la
Belarus și cele la Ucraina – sunt deosebit de relevante în acest sens. Dacă ideile transmise cu
privire la relația Rusia -Belarus au fost pline de optimism și făceau dovada ex istenței unei dorințe
reciproce de cooperare și a existenței cu adevărat a unei identități colective, cele transmise cu
privire la Ucraina prezentau o tentă negativă, mai degrabă de dezamăgire decât de pesimism o
atitudine specifică liderilor ruși, inclusiv în perioada imperială.
Pe de o parte, referindu -se la Belarus, Elțin a arătat cum relația dintre cele două state era
atât de fructuoasă și mergea pe drumul unei cooperări și chiar integrări economico -politice
fructuoase. Aceasta se producea nu doar pen tru că erau conștienți de baza lor identitară, istorică,
etnică comună („popoare- frați”), dar și pentru că o acceptau și o prețuiau, ba mai mult,
înțelegeau că toate acestea duceau la existența unor interese comune care nu puteau fi satisfăcute
decât print r-o apropiere și mai mare, un exemplu fiind crearea Comunității Rusiei și Belarusului

582 Vezi A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta Rossiiskoi FederațiiFederalnomu Sobraniiu ‘Ob
ukreplenii Rossiiskogo Gosudarstva‘ … , 24 februarie 1994, pp.94-95, Sau „The President’sNews Conference with
President Boris Yeltsin of Russia”, 28 septembrie 1994, în Public Papers… (1994, Book II), p. 1646.
583 A.E.Ț., Elțin B.N. Obrașenie B.N. Elțina nakanune vîborov k soot ecestvennikam (dlia publikații v
russkoiazîcinîh gazetah stran SNG) (Pr -1119 ot 31.05.1996g.)(kopiia), 1 mai 1996, p.1, f.6, op.1, d.78, 1. 44-48,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10277/ ).

155
în 1996, transformată în Uniunea dintre Belarus și Rusia un an mai târziu584. Președintele se
folosea de puterea exemplului pentru a arăta cum succesul în relația cu Belaru s demonstra pre –
existența unor legături speciale între Rusia și alte state, dar și capacitățile excepționale ale
leadershipului rus care duceau la rezultate excepționale, atunci când și alte state/popoare
manifestau atitudinile potrivite.
Pe de altă parte, Ucraina manifesta exact atitudinea prejudicioasă asupra căreia Elțin
atrăgea atenția, atitudinea bazată pe o gândire specifică Războiului Rece, atunci când Rusia era
privită ca personaj negativ, când, în prezent, aceasta nu dorea decât binele tuturor pop oarelor.
Astfel, președintele a făcut clară poziția referitoare la Ucraina încă de la începutul conducerii
sale, atunci când a declarat că indiferent de poziția statului vecin, „suntem atât de conectați încă tot vom coopera”
585. Această cooperare ce poate fi percepută ca forțată din cuvintele liderului,
trebuia să aibă desigur la bază aceeași legătură specială specifică statelor din fostul U.R.S.S., mai ales în condițiile în care rușii și ucrainenii erau „cele mai mari două popoare slave”, „popoare-frați” ale căror probleme, cu precădere problema Crimeei și a flotei din Marea Neagră, fuseseră
create artificial, pe baza stereotipurilor legate de confruntare și neîncredere
586. Elțin a insistat în a
arăta natura bună a Rusiei și a intențiilor sale, ba mai mult, leadershipul pe care era gata să și -l
asume în zonă prin a declara în mod constant de- a lungul perioadei vizate că Rusia era mereu
gata să negocieze și să încheie echitabil problemele existente pentru a răspunde intereselor ambelor „popoare -frați”.
Mesajul a fost dus chiar și mai departe pentru a arăta excepționalismul naturii și gândirii
ruse atunci când a afirmat că Rusia înțelegea problemele prin care trecea Ucraina, că era „compătimitoare” și că, în ciuda propriilor probleme, „suntem gata să oferim o mână de ajutor”.
Rămânea doar ca liderii ucraineni să înțeleagă importanța unor relații de vecinătate bune între
cele două state și să ajungă până la urmă să coopereze pentru că „atracția noastră mutuală este un
proces natural”
587. Cu toate acestea, înspre final ul perioadei vizate a fost transmisă aceeași

584 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie uceastnikam vstreci profsoiuzov Rossii i Belorușșii (kopiia) , 15 mai
1996, p.1, f. 6, op. 1, d. 127, l. 91( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12317/ ), și A.E.Ț., Elțin B.N. Poslanie
Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘Poriadok vo vlasti – poriadok v strane…, 6 martie 1997, p. 57 -58.
585 A.E.Ț., Elțin B.N. Tezisî k besede na RTV po itogam polutora mesiațev reform 19.02.1992g… , p.12.
586 A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia na soveșanii rukovodiașego sostava Voorujennîh sil Rossii 10.06.1992g.,
10 iunie 1992, pp. 11-12, f.6, op.1, d.113, 1. 76 -100, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10705/ ).
587 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N.Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘O deistvennosti
gosudarstvennoi vlasti v Rossii‘ (broșiura) , 16 februarie 1995, p.53 -54, f. 6, op. 1, d. 132, l. 1- 56,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12591/ ).

156
dezamăgire legată de Ucraina, de lipsa stabilirii unei relații „stabile, de bună- vecinătate
adevărată”588. Decepția nu a fost percepută ca provenind din vreun eșec al politicii și al
mesajului transmis de Elțin, c i din lipsa dorinței de cooperare din partea vecinilor -frați. Aceasta
demonstrează tenta de victimizare determinată de o atitudine ostilă venită din exterior în contrast
cu atitudinea paternă și paternalistă specifică liderilor ruși care nu ezitau în a atr age atenția
asupra intențiilor nobile ale rușilor, asupra legăturilor speciale dintre poporul rus și alte popoare ale lumii, dar și asupra rolului special (auto)atribuit Rusiei la nivel regional și global, care putea
duce la rezultate productive, benefice pentru întreaga lume.
Europa a ocupat un loc important în retorica lui Elțin și în stabilirea politicii externe. Pe
lângă atenția sporită pe care a acordat -o multora dintre națiunile europene, președintele a
evidențiat legătura specială inerentă a Rusiei cu întreg continentul european. Și în acest caz au
primat argumentele istorice, etnice, lingvistice, religioase și teritoriale în fața celor democratice,
deși președintele nu a ezitat în a folosi și acest tip de argumente pentru completarea descrierii relației și a afirmării noii identități de tip a Rusiei dar și a stabilirii unei mult -dorite identități
colective Rusia- Europa. Astfel, Elțin a vorbit despre „legăturile tradiționale” dintre popoarele
Europei care erau atât de puternice, adânc înrădăcinate, în cât puteau să depășească „vechile
doleanțe”
589. Președintele a dorit în acest fel să clarifice faptul că relațiile nu porneau de la zero,
chiar și în contextul unui nou construct internațional și a adoptării unui nou sistem politic, inclusiv de către Rusia, ci că aveau fundamente solide, dincolo de orice amintiri și experiențe
neplăcute cauzate de comunismul atât de blamat. Liderul de la Moscova a inistat asupra dorinței intense a Rusiei de a dezvolta „relații de încredere” cu toate statele Europei, de a inte nsifica
dialogul politic, de a revitaliza legăturile economice și de a consolida contactele culturale. Scopul era de a convinge și în acest caz de intențiile nobile ale statului și poporului rus, dar și de
beneficiile pe care contactele amiabile, de parten eriat, le puteau avea, ținând cont de faptul că
Rusia trebuia, dar mai ales putea, să joace rolul unuia dintre cei mai importanți factori de
stabilitate pe continent, prezentând un exemplu de încredere al construcției unei „societăți democratice și a unei economii deosebit de eficiente”
590. În final, pornind tot de la un argument

588 A.E.Ț., Elțin B.N. Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘Poriadok vo vlasti – poriadok v strane‘…, 6
martie 1997, p. 58.
589 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta Rossiiskoi FederațiiFederalnomu Sobraniiu ‘Ob ukreplenii
Rossiiskogo Gosudarstva‘… , 24 februarie 1994, p.102.
590 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N.Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘O deistvennosti
gosudarst vennoi vlasti v Rossii‘…, 16 februarie 1995, p.55-56.

157
istoric, a extrapolat tema sacrificiului și la nivelul istoriei continentului european, punctând încă
un element care unea soarta Rusiei de cea a Europei, și a argumentat cum era tim pul potrivit
pentru eliminarea racilelor trecutului ca urmare a noii oportunități a existenței unui liant de
nădejde: valori democratice comune591. Este interesant de observat cum Elțin încerca în același
timp să vândă Europei noua sa identitate la toate ni velurile sale: identitatea personală cu noile
delimitări teritoriale; identitatea de tip – democratică; identitatea de rol – rolul important, de
conducere, pe care trebuia și avea capacitățile necesare să îl joace în noul context internațional; dar și iden titatea colectivă democratică, pe de o parte, la care dorea să adere și Rusia, dar care
din punctul său de vedere se baza mai degrabă pe legături mult mai vechi și profunde decât cele
recente, democratice: legături istorice, culturale, etnice, etc.
Chiar dacă întregul continent european era în sfera de interes rusă și Elțin dorea stabilirea
de relații productive, egale, corecte – din perspectiva filtrului său, desigur, pot fi identificate
anumite delimitări geografice și etnice trasate în discursul președi ntelui: Europa de Vest, slavii,
Europa Centrală și de Est.
Europa de Vest descrie o categorie în sine a mesajului prezidențial rus și asta datorită
identificării statelor din această zonă geografică ca fiind cele în rândul cărora Elțin dorea cel puțin sta tut de egalitate. Liderul rus a argumentat repetat în favoarea dezvoltării unor relații
bazate pe încredere mutuală și a unei cooperări economice și politice „apropiate” care nu putea să aibă decât beneficii mutuale
592. Acesta este motivul pentru care nu a ezitat în a reliefa, mai
ales la începutul perioadei vizate, modul în care liderii Europei Occidentale manifestau nu doar interes, ci și respect pentru noul regim creat în Rusia, dar mai ales pentru el însuși. În memoriile sale, Elțin a transmis publicului larg cum toți liderii occidentali păstrau o legătură apropiată cu el
și îl felicitau pentru succesele avute.
Un loc special a fost acordat Germaniei și lui Helmut Kohl cu care s -a asociat, repetat,
chiar la nivel personal, pentru a arăta cât de bine poate coopera cu cei care au o viziune corectă, o minte deschisă, deci îi aseamănă. O astfel de viziune era merituo asă din perspectiva lui Elțin,
atât la nivel intern, prin elogierea leadershipului lui Kohl, care alături de spiritul german, „atenția
lor la micile detalii”, organizarea lor duceau la rezultate remarcabile, cum ar fi o industrie

591 NATO, Signing Ceremony of the NATO -Russia Founding Act, Remarks by Russian President Yeltsin , Paris, 27
mai 1997, ( http://www.nato.int/docu/speech/1997/s970527e.htm ).
592 Vezi, de exemplu, A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N.Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘O
deistvennosti gosudarstvennoi vlasti v Rossii‘ …, 16 februarie 1995, p.55-56.

158
desăvârșită, cât și extern , cel mai bun exemplu fiind relația fructuoasă ruso -germană593. Pe cale
de consecință, relația cu Germania era un exemplu de bună practică, un exemplu de cooperare și
beneficii reciproce, născut nu datorită unei istorii strălucite comune, ci în ciuda ei: „în istoria
statelor noastre au fost multe pagini tragice”594. Starea productivă a relațiilor de la acea vreme
demonstra tocmai faptul că renunțarea la unei gândiri specifice trecutului și adoptarea unor principii universale – pacea, dreptatea – ducea la rezult ate remarcabile. Acest lucru arăta
potențialul adoptării unei percepții diferite a Rusiei.
Elțin a urmat linia trasată de predecesorii săi, cu precădere cei imperiali, atunci când s -a
raportat la popoarele slave ale Europei. Chiar dacă în contextul conflictului din Bosnia a declarat ferm că ideile pan -slavice „sunt de domeniul trecutului” și că este nevoie de echitate în contextul
unor conflicte de acest gen
595, pentru a atrage din nou atenția asupra pledării pentru dreptate și
egalitate la nivel internaționa l din partea Rusiei președintele rus s -a preocupat intens și de
revitalizarea și reînrădăcinarea în mentalul colectiv rus, și nu numai, al ideii legăturilor speciale dintre popoarele slave. Și de această dată, Elțin s -a folosit de argumentul etnic și cult ural pentru
a atrage atenția asupra legăturii naturale între aceste popoare. Ba mai mult, a arătat cum o parte
importantă a culturii lor, principiile democratice – pe care el le- a denumit „tradiții umaniste ale
culturilor slave” – reprezentau un liant inde structibil al solidarității inerente slave, alături de
elemente comune culturale infailibile precum tradițiile „sfinților frați Chiril și Metodius”.
Apoi, argumentul istoric a fost subliniat pentru a arăta cum popoarele slave nu doar au
origini istorice c omune, dar istoria lor este îndelungată și este plină de „multe pagini luminate”.
Acestea făceau dovada unei solidarități remarcabile care nu a dezamăgit atunci când popoarele
au avut nevoie unele de altele. În consecință, argumentul sacrificiului nu a lip sit nici el.
Președintele a remarcat cum niciunul dintre popoarele slave „nu a avut o soartă ușoară”, iar
trecutul a oferit și numeroase surse de suspiciuni și de ură reciprocă (trecutul fiind cu precădere
cel recent, comunist), dar cu toate acestea au reu șit să triumfe și să deschidă, în noul context și
noile tendințe, ușa către un viitor lipsit de tiranie și opresiune. Aici Elțin a identificat izvorul pentru un viitor strălucit inclusiv pentru relațiile dintre popoarele slave, revitalizarea solidarității
specifică unui trecut mai îndepărtat. Liderul de la Moscova a invitat la reflecție și la

593 Boris Elțin, The Struggle for Russia …, pp. 132-136.
594 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie uceastnikam matcea na Kubok Devisa mejdu komandami Rossii i
Germanii (kopiia), 16 februarie 1993, p. 1, f. 6, op. 1, d. 120, l. 26, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12893/ ).
595 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Tekst otvetov na voprosî korrespondenta gazetî ‘Nihon Keidzai‘., 9 august
1995, pp.1-4, f.6, op.1, d.159, 1. 45 -48,( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/13111 ).

159
conștientizarea că tocmai aceste greșeli ale trecutului trebuie să fie lecții pentru prezent și viitor.
Singura concluzie posibilă, în viziunea sa, era aceea că legătu ra dintre slavi este una naturală, că
este un „scop nobil și uman” să depună efort pentru întărirea relațiilor dintre popoarele slave și
că, „indiferent de cât de dureros este acest proces, el nu poate fi oprit”596. Desigur, Rusia avea să
joace un rol coordo nator în rândul acestor popoare, în calitatea sa de cel mai numeros popor slav,
precum și a experienței sale bogate. Efortul pentru asigurarea permanenței unor constanțe
identitare istorice este evident și în acest caz, alături de cel pentru declararea leadershipului rus și
a unei identități colective contemporane.
Discursul referitor la Europa Centrală și de Est este relevant întrucât înglobează toate
raportările expuse mai sus, de la legături istorice, etnice și culturale, la principii și valori
contemp orane comune, până la dezamăgirea și paternalismul specific. Se observă în discursurile
lui Elțin cum Rusia și intențiile sale în această zonă au fost prezentate, din nou, în lumină favorabilă, nobilă. Ba mai mult, liderul de la Kremlin a prezentat înțeleg ere și toleranță pentru
atitudinea ostilă pe care unele state – Polonia și Cehia, de exemplu – o manifestau față de Rusia,
pentru a arăta superioritatea și complexitatea viziunii și percepției ruse. Astfel, Elțin a arătat cum
liderii polonez și ceh, Vaclav Havel și Lech Walesa, erau „obligați să țină o anumită distanță față
de Rusia” și asta pentru că o „datorează popoarelor lor”, în condițiile în care acestea erau încă
puternic afectate de „moștenirea blestemată” a timpurilor comuniste care creaseră „dificultăți psihologice”, piedici în dialogul dintre popoarele în cauză. Însă, din nou, președintele a subliniat
legăturile istorice și etnice profunde care trebuiau să îi apropie, dar și calitatea lor, a liderilor actuali, de disidenți care fuseseră în trecut „vânați și persecutați” de către regimurile comuniste
din statele lor, dar care avuseseră îndrăzneala de a păși „curajos” în arena internațională în calitatea lor de lideri democrați
597.
Tot de blamarea comunismului și a crimelor lui s -a folosit și pentru a adânci delimitarea
dintre noul regim și cel comunist, dintre răul din trecut și binele din prezent, atunci când a adus în fața publicului documentele referitoare la Masacrul de la Katyn
598. Momentul a fost considerat
ulterior de către președintele rus ca un a dintre pietrele de temelie ale noii relații între „Rusia
democratică și Polonia democratică”, dar și un semn al încetării dominării forțelor nocive

596 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B. N. Privetstvie uceastnikam Mejdunarodnogo kongressa slaviaskih kultur (kopiia). ,
22 mai 1992, p.1, f. 6, op. 1, d. 119, l. 124-125,( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11529/ ).
597 Boris Elțin, The Struggle for Russia …, pp. 138-139.
598 A.E.Ț., Tekst vîstuplenie na vstrece s jurnalistami 15.19.1992g. … , p. 8.

160
dictatoriale și al startului unui nou început. Similar cu alte cazuri, Elțin a argumentat în favoarea
transformării tragicului trecutului în speranță pentru viitor, în relații mai bune între Rusia și
Polonia și înțelegere reciprocă mai profundă599.
Pe măsură ce politica externă a Poloniei și Cehiei devenea din ce în ce mai apropiată de
structurile nord -atlantic e, tonul adoptat a fost din ce în ce mai ferm, dar și plin de dezamăgire la
adresa alegerilor și atitudinii acestora. Tonul dezamăgit a fost și mai evident în cazul statelor baltice față de care Rusia demonstra aceeași bună- voință și își îndeplinea termene le pentru
retragerea trupelor, de exemplu, în condițiile date. Cu toate acestea, nu avea parte de reciprocitate, mai ales în cazul Estoniei, acolo unde se raportau „crude violări ale drepturilor omului”, mai precis a populației vorbitoare de rusă
600. Tonul a devenit cu atât mai virulent cu cât
statele baltice manifestau dorințe de aderare al structurile atlantice și vest -europene.
Pornind de la ideea că întreaga lume era în sfera de interes a Rusiei și că aceasta avea o
specială poziție eurasiatică, președin tele Elțin a depus un efort considerabil în a prezenta în fața
întregii lumi exemple de bună -credință și bună -practică a relațiilor bilaterale dintre Rusia și alte
state. Au existat trei demersuri importante în acest sens: a) de a explica, legitima și impl anta
ideea conform căreia Rusia este o putere cu interese globale; b) de a arăta cât de benefică este
pentru întreaga lume implicarea Rusiei la nivel mondial; c) argumentarea în favoarea stabilirii
unei lumi multipolare, în niciun caz una unipolară.
Relația cu China văzută prin filtrul discursului lui Elțin exemplifică aceste demersuri.
Încă de la începutul perioadei vizate, președintele rus a argumentat cum era în interesul popoarelor celor două state să promoveze „pacea și stabilitatea în regiunea Asia- Pacific”, iar
rezultatele unei relații productive avea să ducă la beneficii pentru întreaga lume
601. Desigur,
inițiativa aparținea în principiu Rusiei, care înțelesese complexitatea noului construct mondial
emergent, dar și importanța aplicării pe plan exter n a principiilor universale de bună -vecinătate și
urmărirea bună- stării popoarelor, alături de prietenie și pace. Ba mai mult, și Elțin a transmis
mesaje de celebrare și apreciere a momentelor importante pentru statele vecine, așa cum a fost
cazul aniversării formării Republicii Populare Chineze, dar și recentele implementări de

599 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie uceastnikam zaklad ki poliskogo voennogo kladbișa v Katîni , 3 iunie
1995, p.1, f. 6, op. 1, d. 155, l. 167-168, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12902/ ).
600 „The President’s News Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Naples”, 10 iulie 1994, în Public
Papers…. (1994, Book I), p. 1231.
601 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Pismo na imia Li Pena (KNR) v sviazi s pereizbraniem ego na post premiera
Gosudarstvennogo soveta (kopiia), 1 aprilie 1993, p. 1, f. 6, op. 1, d. 155, l. 18-19,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12827/ ).

161
reformă602. În cele din urmă, folosind tehnica auto -descrierii prin asociere, înspre finalul
perioadei vizate liderul de la Kremlin a arătat cât de fructuoase erau demersurile politic ii ruse și
leadershipul acesteia prin punerea în lumină a succeselor remarcabile înregistrate în relația ruso –
chineză, un parteneriat „amabil, de încredere între două mari puteri”603.
Sigur că interesul lui Elțin pentru Asia nu s -a oprit la China, amintind în discursuri și
urmărind în politicile și vizitele sale același argument al legăturilor speciale dintre Rusia și alte
state, determinate de varii motive, precum leadershipul rus, responsabilitatea specială a Rusiei pe
scena mondială, dar și legăturile ist orice dintre statul rus și alte state asiatice, precum Vietnam și
Mongolia, de exemplu, care au fost denumiți „parteneri tradiționali” sau cu „prietenoasa”
Indie604. Accentul era pus, așadar pe statutul de „parteneri”, care în ciuda contrastului făcut cu
auto-percepția Rusiei de lider mondial, cu statut și rol speciale, era postulat pentru a face dovada
militării președintelui rus împotriva unui unic centru de putere mondială în condițiile în care
statul rus nu era încă suficient de puternic pentru a ocupa un astfel de statut. Ba mai mult, liderul
rus a extrapolat ideea multipolarității și asupra altor state, cum ar fi cele din Orientul Mijlociu (cu precădere statele arabe și Israelul), care, conform celor subliniate de el, nu doar că
împărtășeau „teama” unipo larității, dar o și vedea pe Rusia ca „factorul necesar pentru echilibru
global și regional”
605. Se observă atât auto -catalogarea Rusiei ca mare putere, și preferința sa
către o lume multi -polară, precum și efortul depus pentru afirmarea leadershipului rus ș i a
percepției sale ca fiind un actor important pe scena mondială, cu inițiativă și capabilități și viziune necesare asigurării unui leadership viabil și eficient.
Dincolo de interesul manifestat pentru Asia, acolo unde era pregnantă ideea că Rusia era,
sau cel puțin ar fi trebuit să fie, principalul dealer al cărților pe scena interstatală, Elțin nu a redus
prezentarea intereselor ruse ca fiind regionale, ci internaționale, adresându -se, cu orice ocazie,
oricărui stat și regiune unde identifica oricare in teres posibil al Rusiei. Pe cale de consecință,
referirile au fost multiple la alte zone precum America Latină, acolo unde Rusia avea nu numai
legături istorice, dar și importante interese politice, iar relațiile cu statele din zonă promiteau

602 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Pozdravlenie po sluceaiu 44-i g odovșinî obrazovaniia Kitaiskoi Narodnoi
Respubliki (kopiia), 22 septembrie 1993, p. 1, f. 6, op. 1, d. 155, l. 25, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12830/ ).
603 A.E.Ț., Elțin B.N. Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘Poriadok vo vlasti – poriadok v strane‘ …,
6 martie 1997, p.60.
604 Ibidem.
605 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N.Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘O deistvennosti
gosudarstvennoi vlasti v Ros sii…, 16 februarie 1995, p.57-58.

162
mult pe linia întăririi statului rus și a leadershipului lui606. Și în această direcție au fost aliniate
aceleași argumente definitorii ale relațiilor pe care Rusia le (re)stabilea cu statele din zonă, și
anume cel istoric, identitar, dar și cel principiar. Referindu -se la Venezuela, de exemplu, Elțin a
arătat cum relațiile dintre cele două state erau „fructuoase” și asta pentru că erau bazate pe
contacte îndelungate și principii solide, încă din perioada sovietică, precum egalitatea între state
și neintervenția în trebur ile interne. În plus, viziunea comună asupra problemelor curente ale
mediului internațional nu făcea decât să le apropie și mai mult. La toate acestea se adăuga,
bineînțeles, dorința profundă a Rusiei și efortul empatic de a lupta pentru întărirea cooperăr ii la
nivel internațional pe toate nivelurile, pentru păstrarea „pozitivului” în relațiile interstatale,
pentru rezolvarea pașnică a diferendelor și conflictelor regionale, chiar și cele din America
Centrală și din Caraibe. Așadar, aria de inters rusă nu s e limita sub nicio formă la zona
eurasiatică. Ba mai mult, Elțin a dat dovadă și de folosirea culturii ruse pentru promovarea
politicului rus, adică folosirea soft power , celebrând și susținând evenimente organizate în
întreaga lume precum „Zilele Rusiei” din Venezuela607.

3.3. Statele Unite ale Americii
Dintre toate statele, S.U.A. aveau, firește, să se bucure de un interes aparte în discursul și
politica lui Elțin. Ca parte a noului context internațional, a tranziției ruse pe calea democrației și
a efortului intens de soluționare a crizei identitare și m ai ales de stabilire și reafirmare a unui
statut măreț, adecvat, pe scena internațională, stabilirea unei noi relații cu Statele Unite, potrivite pentru interesele și autopercepția ruse, a ocupat un loc fruntaș între obiectivele liderului de la Moscova. Du pă perioada îndelungată în care americanii au îmbrăcat haina dușmanului, al
celuilalt care vrea răul Rusiei, o idee atât de puternică în mentalul colectiv rus, președintele rus a
schimbat retorica în ceea ce îi privea pe americani, aducând în fața publicul ui un nou portret, cu
multe tente apreciative, aduse poporului și statului american.
Pe lângă spiritul muncitor și dedicarea față de progres pe care a remarcat -o în rânduri
repetate, Elțin a conturat portretul poporului american lăudându- i pentru specific ul lor, pentru
mentalitatea lor diferită. Încă din perioada de început a mandatelor sale, președintele rus a

606 Ibidem.
607 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B. N. Poslanie Prezidenta RF Prezidentu Venesuelî s blagodarnostiu za provedenie
‘Dnei Rossii‘ (kopiia). , 25 mai 1992, pp.1 -2, f. 6, op. 1, d. 115, l. 152 -153,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12891/ ).

163
catalogat poporul american drept „măreț” și i -a apreciat parcursul istoric. De altfel, a stabilit un
raport clar între poporul rus și cel american, evidențiind tema sacrificiului și a greutăților și în
rândul poporului american care a „supraviețuit multor lucruri și continuă să supraviețuiască
multor greutăți”608. Elțin nu s -a dezis nici în acest caz și și -a trădat stilul caracteristic prin
reliefarea simulană cu complimentele acordate americanilor – mai ales acela al unei națiuni
„mărețe” – a rolul important pe care Rusia l -a jucat în dezvoltarea națiunii și a poporului
american, mai ales a „Vestului îndepărtat și a Alaskăi”609. Elțin s -a folosit de argu mentul istoric
și pentru a atribui merite deosebite poporului american, dar și pentru a fundamenta baza legitimă
istorică pentru cooperarea ruso -americană. În acest sens, chiar dacă meritul principal din al
Doilea Război Mondial aparținuse statului și popo rului sovietic, Elțin nu a evitat recunoașterea
meritelor americane și britanice, alături de cele sovietice, în victoria finală asupra naziștilor, care
arătaseră „curaj și înțelepciune” și care demonstraseră ce pot face „forțele binelui” atunci când
acest ea sunt unite610. Așadar, S.U.A. a fost inclusă în rândul popoarelor „bune”, ale căror acțiuni
au rezultate benefice asupra întregii planete. Ba mai mult, l -a poziționat și pe F.D.Roosevelt în
rândul personalităților care nu au fost semnificative doar pentru americani, ci „pentru toate
popoarele lumii, pentru totdeauna”611.
Mergând pe linia pozitivă, liderul rus s -a declarat impresionat de cultura politică
americană, de comportamentul politicienilor și de corectitudinea de care dădeau dovadă, dându -i
ca exemp lu pe Clinton și pe Bush care, deși se confruntaseră în cadrul unor alegeri tensionate,
pline de atacuri reciproce, în perioada de tranziție dintre cele două mandate au colaborat productiv și și -au apreciat mutual munca. Elțin a folosit tehnica contrastulu i în acest caz pentru a
arăta slăbiciuni ale mediului politic rus: „În țara noastră, ar fi rămas dușmani de moarte pentru tot restul vieții”
612. În plus, a evidențiat două maniere diferite de raportare la politică și grade
diferite de intensitate ale mizei. Apoi, politicianul a remarcat spiritul special al poporului
american: spirit liber, independent, dar muncitor și dedicat patriei. Însă, cel mai relevant aspect

608 „The President’s News Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Moscow”, 14 ianuarie 1994, în
Public Papers… (1994, Book I), p.51.
609 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Proekt pozdravleniia grajdan SȘA s novogodnimi prazdnikami …, 30 decembrie
1993, pp.6-7.
610 A.E.Ț., Vîstuplenie prezidenta RF B.N. Elțina na Krasnoi ploșadi, na parade, posviașennom 50 -letiia pobedî …,
29 mai 1995.
611 „The President’s News Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Hyde Park, New York”, 23
octombrie 1995, în Public Papers… (1995, Book II), p. 1661
612 Boris Elțin, The Struggle for Russia …, p.136.

164
remarcat a fost acela al independenței în acțiune și gândire care le permitea acestora să
muncea scă „de dragul ideilor, de dragul unei cauze”. Și de această dată a contrastat poporul
american cu cel rus, care era în viziunea sa prea dependent de putere, de statut, de funcții și
avuții aferente unei anumite percepții și prestanțe în fața celorlalți613.
Deși efortul pentru conturarea portretului poporului american nu a fost nici consistent și
nici constant, tonul a fost în principiu pozitiv, mai ales în perioada incipientă a relațiilor. Același
ton pozitiv s -a răsfrânt și asupra președintelui american, B ill Clinton, ton care s -a menținut pe
această linie aproape constant în cei cinci ani din perioada vizată. Elțin a extrapolat propria
mentalitate și viziune și asupra liderului de la Casa Albă, ceea ce poate fi ușor de remarcat în
remarcile sale la adresa omologului american. Se evidențiază două niveluri ale remarcilor: cel
personal și cel politic.
La nivel personal, liderul rus s -a declarat curios de modul „neobișnuit” de- a fi a lui
Clinton. Acesta i -a apreciat tinerețea și atractivitatea, declarând că „arată minunat pentru vârsta
sa și impresionează femeile”, concluzionând că „poate figura lui Clinton înseamnă un tip nou de progres pentru America”
614. Firește că remarcile nu s -au oprit la aspectul fizic, Elțin remarcând
și inteligența lui Clinton, seriozita tea și „simțul fin” de a înțelege aspecte sensibile ale politicii
naționale și internaționale615. Se observă maniera personală în care liderul rus s -a raportat la
omologul său american, o manieră care a alunecat ușor către paternalismul, condescendența speci fică lui Elțin. Aceasta a fost demonstrată și de apelativul acordat lui Clinton – „prieten” – și
de repetarea permanentă a idee că cei doi lideri au o relație foarte bună și colaborează eficient, în ciuda diferențelor, dar mai ales de folosirea, încă de la primele contacte, a numelui mic – „Bill” –
, în defavoarea oricăror etichete și protocoale aferente relației bilaterale
616.
La nivel politic putem remarca același ton pozitiv, dar și tendința către paternalism, către
insuflarea ideii de superioritate rusă, sau cel puțin a liderului rus, măcar dacă se raportau la vârsta
mai înaintată a lui Elțin. Președintele rus a apreciat încă de la început responsabilitatea imensă care plana asupra lui Clinton
617 și seriozitatea sa în ceea ce privea politicile propuse. Astfe l, un

613 Ibidem , p.140.
614 Ibidem , p.136
615 „The President’s News Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Vancouver”, 4 aprilie 1993, în
Public Papers…. (1993, Book 1), p. 396- 397.
616 Vezi, de exemplu, „The President’s News Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Naples”, 10 iulie
1994, în Publ ic Papers…. (1994, Book II), p. 1231 sau „The President’s News Conference with President Boris
Yeltsin of Russia”, 28 septembrie 1994, în Public Papers…. (1994, Book II), pp. 1643-1644.
617 Boris Elțin, The Struggle for Russia …, p.136.

165
laitmotiv al discursului referitor la politicianul american a fost acela al dedicării sale pentru
rezolvarea „problemelor majore” cu care se confruntau S.U.A. și Rusia și l -a lăudat pentru
conștientizarea faptului că de rezolvarea acestor probleme depindea soarta tuturor „popoarelor
libere” ale lumii. Firește că nu a ratat ocazia nici de acea dată pentru a stabili o asemănare între
politica sa și a liderului american, apreciind cum Clinton se orienta permanent către binele
oamenilor: „Aceasta este pol itica lui Bill Clinton. Aceasta este politica lui Elțin”618.
Dincolo de remarcile generale la adresa viziunii politice a președintelui american, un alt
laitmotiv a constat în sublinierea sprijinului pe care acesta îl acorda Rusiei, dar și lui personal, ca prim președinte ales, tranziției economice și politice prin care trecea, precum și efortul depus
pentru eliminarea racilelor Războiului Rece precum bariere economice, excluderea Rusiei din
forumuri internaționale, etc.. În același timp, nu a ezitat în a ado pta un ton mai ferm, chiar
acuzator, atunci când liderul de la Moscova resimțea manifestări de stabilire a unui leadership
unic american la nivel mondial, mai ales în contextul extinderii NATO
619. Foarte important este
că Elțin i -a atribuit constant lui Clin ton merite pentru renunțarea la o abordare „emoțională”,
pripită și bazată pe idei preconcepute a relației ruso -americane, pentru conștientizarea
complexității relației și pentru efortul depus pentru depășirea problemelor existente620.
O atenție deosebită a fost acordată definirii relației ruso -americane, ca parte a procesului
de redefinire identitară rusă, mai ales a identității de rol și cea colectivă, în condițiile unui nou construct mondial în care raportul de forțe se schimbase, iar locurile la masă nu erau clar
atribuite, iar Elțin dorea cu orice preț un loc pt Rusia. Interesul obținerii unui astfel de statut, dar
mai ales al unuia de paritate cu S.U.A. – marele deziderat al politicii externe creionată de Elțin –,
este indicat nu doar de retorica fervent ă în acest sens, dar și de numeroasele întâlniri dintre cei
doi lideri (treisprezece în perioada ianuarie 1993 -iulie 1997).
Urmându -și stilul caracteristic, pentru crearea unui fundament al relației ruso -americane
și pentru răspunde acelorași nevoi identit are ruse, liderul rus a remarcat în primul rând
elementele comune ale celor state, asemănările în statut și rol și evenimentele istorice comune

618 „The President’s News Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Vancouver”… , pp. 396- 397.
619 Vezi, de exemplu, „The President’sNews Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Moscow”, 14
ianuarie 1994, în Public Papers…. (1994, Book 1), p.51 sau „The President’sNews Conference with President Boris
Yeltsin of Russia”, 28 septembrie 1994, în Public Papers…. (1994, Book II), pp. 1643-1644 sau “Exchange with
Reporters Prior to Discussions with President Boris Yeltsin of Russia in Halifax”, 17 iunie 1995, în Public
Papers…. (1995, Book 1), p. 903.
620 „The President’s News Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Helsinki”, 21 martie 1997, în
Public Papers…. (1997, Book 1), p. 332.

166
care aduceau legitimitate stabilirii exact a tipului de relație dorită de către Elțin: parteneriat egal
și parit ate. Mai presus de orice, Elțin a insistat asupra egalității celor două națiuni în ceea ce
privea statutul lor de puteri „mărețe”. Încă de la stabilirea primelor contacte cu președintele
Clinton, la întâlnirea de la Vancouver din aprilie 1993, liderul rus a subliniat ideea că cele două
state erau puteri „mărețe”, care aveau lideri pe măsură, capabili să găsească „un limbaj comun”,
al stabilirii păcii și securității internaționale, al binelui comun, pe scară mondială și asta datorită viziunii comune, idealis te. În plus, încă de atunci a identificat ca bază principiară a relațiilor
dintre cele două state democrația, libertatea popoarelor și a subliniat cum cooperarea nu
înseamnă numai concesii, ci era o „necesitate vitală”, o „contribuție pentru viitorul nostr u”
621.
Apelativul de puteri „mărețe” a fost constant în retorica lui Elțin referitoare la cele două state în
toată perioada vizată, iar ideea a fost extinsă dincolo de identitatea personală și de tip, la cea de
rol și colectivă, dezvoltând ideea conform căre ia în ciuda sau chiar datorită complexității
deosebite individuale a S.U.A. și Rusia, cele două puteri trebuiau să aibă o relație fructuoasă, să
colaboreze și să se înțeleagă astfel încât „nimic să nu se întâmple în lume care ar putea ruina pacea pe planet a noastră”
622. Cu alte cuvinte, pentru Elțin era clar că Rusia și S.U.A. erau cele
mai important state din lume și ele trebuiau să vegheze împreună, pe picior de egalitate, toate procesele și tendințele generate la nivel internațional.
Ideea a fost constant menținută, chiar obsesiv repetată, parcă pentru a nu lăsa niciodată
opinia publică din niciunul dintre state să gândească într -un alt mod decât cel prezentat la nivel
prezidențial. Chiar și atunci când erau exprimate îndoieli sau erau ridicate semne de în trebare cu
privire la colaborarea dintre cei doi președinți, Elțin a adoptat un ton ferm, asertiv, caracteristic, prin care asigura întreaga lume că cei doi aveau situația sub control. De exemplu, momentul celebru al conferinței de presă din Hyde Park din octombrie 1995 este o dovadă a acestei
atitudini și ton adoptate, atunci când, adresându- se presei care își exprimase în prealabil
neîncrederea în productivitatea întâlnirii, liderul rus a declarat relaxat și natural că „[… ]ceea ce
voi ați scris a fost c ă întâlnirea de azi cu președintele Bill Clinton va fi un dezastru. Ei bine,
acum, pentru prima dată, vă pot spune că voi sunteți un dezastru” . Așadar, sferele înalte alte
înțelegerii situației mondiale și ale cooperării dintre cele două state le permitea celor doi
președinți, în viziunea lui Elțin, să perceapă corect și să ajungă la soluții pentru orice situație:

621 „The President’s News Conference with President Bo ris Yeltsin of Russia in Vancouver”…, pp. 394- 395.
622 „The President’s News Conference with President Boris Yeltsin of Russia”, 28 septembrie 1994, în Public
Papers…. (19943, Book II), p. 1644 -1645.

167
„poate că voi [presa] nu v -ați dat seama cum le putem rezolva [problemele], dar noi ne- am dar
seama”623. Elitismul specific mentalității și leader shipului politic rus a fost extrapolat asupra
relației dintre cele două state, cu precădere între cei doi lideri. Liderul de la Kremlin s -a menținut
constant în această retorică până la finalul perioadei vizate, chiar și în contextul extinderii
NATO: „hai să le arătăm tuturor ce pot face președinții celor două mari puteri atunci când există
înțelegere și încredere mutuală”624. Constanța ideilor în acest sens nu a reflectat neapărat
realitatea, chiar dacă a fost evident că și Clinton a acordat o atenție deoseb ită relației cu Rusia, ci
a reflectat mai degrabă un deziderat și au făcut dovada vie a efortului imens depus de
președintele rus pentru obținerea statului de egalitate pentru Rusia.
Argumentele ideatice/principiare și cele personale au fost coroborate cu cele istorice
pentru crearea bazei legitimatoare a relației ruso -amricane. La fel ca și Clinton, și fără să își
trădeze stilul, Elțin a pus în lumină contribuția semnificativă pe care rușii au avut -o în atât în
dezvoltarea incipientă a statului american, cu precădere în dezvoltarea Alaskăi și a coastei
vestice625, dar și cea ulterioară, prin oamenii de științi de origine rusă ce au contribuit la
dezvoltarea puternicei zone vestice americane în domeniul tehnologiilor și industriilor de top,
precum cea spațial ă. În acest mod, rușii și americani se dovediseră a fi pionieri ai explorării
cosmosului626, așadar își demonstraseră măreția și statului cel puțin egal și în acest domeniu.
Desigur, cea mai mare dovadă a posibilității cooperării dintre cele două state rămân ea cel de- al
Doilea Război Mondial, atunci când forțele binelui – Rusia sovietică și S.U.A. deopotrivă – și-au
demonstrat curajul și puterea măreață pentru a învinge dușmanul nazist. În plus, faptul că
sărbătoreau împreună 50 de ani de la această victorie măreață și că președintele american se afla
la Moscova pentru o astfel de ocazie era o dovadă în plus a aprecierii comune a celor două state și a necesității stabilirii unei relații pe măsură
627.

623 „The President’sNews Conference with President Boris Yel tsin of Russia in Hyde Park, New York”…, pp. 1662-
1663.
624 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Pozdravlenie po sluceaiu Rojdestva i Novogo goda Prezidentu SȘA Uiliiamu
Dj. Klintonu (kopiia) , 24 decembrie 1996, pp. 56- 57, f. 6, op. 1, d. 155, l. 97-98,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12857/ ).
625 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Proekt pozdravleniia grajdan SȘA s novogodnimi prazdnikami…, 30 decembrie
1993, pp. 6-7.
626 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Obrașenie k amerikanskomu narodu (kopiia), 6 noiembrie 1992, p.1, f.6, op.1,
d.155, 1. 156-157, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12894).
627 „The President’s News Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Moscow”, 10 mai 1995, în Public
Papers… (1995, Book I), p. 661.

168
Ca parte a procesului de definire și redefinire a multor aspecte din însăși ființa statului
rus, Elțin a depus un efort deosebit în a defini rolul Rusiei la nivel mondial. Datorită auto-
percepției Rusiei ca putere măreață cu interese globale, cel mai bun mod de a stabili congruența
între auto -percepție și percepție era acela de a fi recunoscut ca atare de S.U.A., cel mai puternic
de facto jucător de pe scena mondială. Pe cale de consecință, retorica și politica lui Elțin au
identificat ca unul dintre dezideratele principale paritatea cu statul american.
Încă de la în ceputul mandatului său și a stabilirii contactului cu administrația
prezidențială americană, liderul de la Kremlin a expus nu neapărat ca obiectiv, ci ca modus
operandi , ca mod și principiu de lucru între cele două state, reciprocitatea, paritatea, înțelegerea
mutuală. De exemplu, în contextul discuțiilor preliminare cu privire la armele nucleare, reducerea per total și controlul lor în spațiul fost -sovietic, Elțin a inistat asupra necesității
adoptării unor măsuri echivalente de către S.U.A., în con dițiile în care noua Rusie dădea dovadă
de bună -credință, era dispusă să colaboreze și se angaja să respecte tratatele semnate în acest
sens, ba chiar era deschisă și dornică să negocieze altele
628. Entuziasmul specific primilor ani de
după căderea U.R.S.S. se explică prin majora discrepanță dintre auto -percepție și percepție, dar și
între auto -percepție și realitatea economică, socială din Rusia, liderul rus continuând să- și
privească statul precum un stat puternic, și ca unul dintre cei doi mari actori prin cipali ai scenei
internaționale. Această viziune l -a determinat pe Elțin să meargă până într -acolo încât să
denumească Statele Unite și Occidentul, în general, „nu doar ca pe simpli parteneri, ci mai
degrabă ca aliați”, motivând această viziune ca fiind co ndiție sine qua non a stabilirii unei
„cooperări pașnice între națiuni progresiste”629. Așadar, paritatea în această fază incipientă era
dusă până la rangul de alianță, de relație puternică, apropiată. În plus, tot aceasta a fost perioada
în care tonul era apreciativ la adresa Statelor Unite; Elțin remarca atunci cum americanii
începeau să manifesteze o atitudine potrivită la adresa rușilor, să vadă potențialul lor și chiar să
investească și să sprijine afacerile și reformele economice din Rusia630.
Mergând pe această linie, imediat după alegerea lui Clinton, Elțin a transmis un mesaj
cetățenilor americani prin care, din nou, a atras atenția asupra faptului că Războiul Rece se
încheiase, Rusia nu mai era inamicul Statelor Unite, armele nucleare nu mai erau îndreptate

628 A.E.Ț., Elțin B.N. Vîstuplenie Prezidenta RF B.N. Elțina na RTV s zaiavleniem ‘O politike Rossii v oblasti
organiceniia i sokrașeniia voorujenii‘ 27.01.1992g. … , pp. 3- 6.
629 U.N. Security Council, Provisional Verbatim Record… , 31 ianuarie 1992, p. 43.
630 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie gazetam „Niu -Iork Taims” i „Moskovskie novosti” (kopiia), 22
aprilie 1992, p.1, f.6, op.1, d.119, 1. 66, (http://yeltsin.ru/archive/paperwork/11513).

169
unele către celelalte, așa că trebuiau să profite de „oportunitatea” cooperării în noul context
internațional plin de imprevizibil. Această cooperare, însă, trebuia să fie „onestă, benefică
mutual” și bazată pe un „parteneriat egal în toate aspectel e sociale și economice”631. Tonul a fost
menținut în același registru și după prima întâlnire între cei doi lideri, la Vancouver, atât în
timpul întâlnirii, cât și după, în momentul în care Elțin a dus rezultatele întrevederii în fața
publicului rus. De obse rvat este că, la nivel internațional și în fața publicului american, efortul
depus era direcționat către implantarea ideii de recunoaștere a Rusiei ca partener egal în gândirea
adresanților, în timp ce în fața publicului rus președintele nu avea nevoie să vândă același mesaj
din moment ce auto -percepția rușilor era tot aceea de mare putere, în ciuda suferințelor recente și
actuale. În schimb, liderul a adus în lumina publicului rus toate avantajele pe care o astfel de
nouă poziționare față de Statele Unite – aceea de parteneri egali – le avea, mai precis avantaje
economice, însă a avut grijă să nu prezinte ajutorul economic american ca un act de binefacere, ce ar fi poziționat Rusia într -o poziție de slăbiciune, ci ca pe un avantaj reciproc: o Rusie
puternic ă înseamna o lume puternică, deci și o Americă puternică
632.
Pe lângă paritate, o altă idee devenită laitmotiv în retorica referitoare la relația ruso –
americană era aceea a imperativității existenței unei colaborări strânse între S.U.A. și Rusia, și
asta dat orită responsabilității speciale pe care aceste două state o aveau la nivel mondial. Astfel,
președintele rus a vorbit repetat, atât la nivel național, cât și internațional, despre interesul comun al rușilor și americanilor, dar și al întregii lumi, de a e xista o relație fructuoasă, bazată pe
principii nobile, democratice, catalogând relația ca fiind „vitală”. Din perspectiva sa, cheia către
pacea și stabilitatea mondială, către apărarea intereselor tuturor statelor stătea în acceptarea
statutului inerent d e mare putere cu interese globale a Rusiei și implicit a stabilirii unui
parteneriat strategic egal între statul rus și cel american. Rusia era prezentată a fi mai mult decât
conștientă de acest lucru, dar și dornică de a respecta principiile și proceduril e democratice
internaționale. Altfel, ar fi fost o mare pierdere pentru întreaga lume și o alunecare către trecut,
nu înaintare pe calea progresului
633. Cu ocazia fiecărei întâlniri, Elțin a pus constant accentul pe

631 A.E.Ț., Prezident R F Elțin B.N. Obrașenie k amerikanskomu narodu …, 6 noiembrie 1992, p.1.
632 După întâlnirea din aprilie 1993 de la Vancouver, Elțin le -a vorbit rușilor despre atitudinea prietenoasă, dar plină
de respect și de recunoaștere a capacităților ruse din partea americanilor, dar și despre realizarea necesității sprijinirii
Rusiei pe cal ea democrației, ca fiind în propriul avantaj. Astfel, președintele rus le-a vorbit despre pachetul de
asistență economic promis de S.U.A. pentru anul 1993 de 1,6 miliarde de dolari. Vezi A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst
vîstupleniia na vstrece so studentami 12. 04.1993 … , p. 18.
633 Vezi A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Proekt pozdravleniia grajdan SȘA s novogodnimi prazdnikami …, 30, pp.
6-7, sau „The President’sNews Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Vancouver”…, 4 aprilie 1993,

170
faptul că, în ciuda diferențelor evidente de viziuni, interese, caractere, cele două state, în calitatea
lor de puteri mărețe, reușeau întotdeauna să găsească o cale de mijloc, să ajungă la concluzii care
să fie măcar înțelese reciproc, dacă nu integral mutual benefice. În plus, a folosit structur i cu
impact pentru a descrie maniera remarcabilă în care cei doi lideri reușeau să comunice și să se
înțeleagă, precum „progres istoric” sau „relații de prietenie”. Ceea ce era cel mai important, însă,
era că în ciuda tuturor vocilor rele și a impedimentel or inerente în calea cooperării ruso –
americană, cele două state reușeau să se înțeleagă pentru binele întregii umanități634.
Este limpede că acest efort susținut al președintelui rus de a puncta în permanență și
statutul – stat măreț – și rolul – responsabilitatea de a conduce – egale ale Rusiei și Statelor Unite
era parte a procesului de redefinire și reafirmare identitară rusă, cu precădere a stabilirii
congruenței între auto -percepție și percepție, a acceptării de către comunitatea internațională a
noului stat rus ca putere cu interese și rol globale. Din cauza faptului că redefinirea identitară a
înglobat în mare parte tocmai o reafirmare a unor elemente identitare de bază seculare, istorice,
tradiționale, acest ton predominant pozitiv nu putea să nu prezinte variațiuni asertive, ferme, dure pe alocuri – variațiuni specific spațiului rus – în momentul în care președintele rus percepea o
atitudine nepotrivită din partea interlocutorilor (fie presă, fie alți lideri, chiar Clinton). Chiar și
acest ton pozitiv, această insistență și repetare obsesivă a unor termeni precum „mare putere” sau
„paritate” reprezentau în fapt o cortină a a aceluiași ton asertiv specific rus.
Retorica referitoare la permanența și extinderea NATO au fost relevante în acest sens,
însă nu au reprezentat singurul exemplu. De pildă, Elțin nu a ezitat în a atrage atenția Statelor
Unite că existența unor standar de duble erau inacceptabile la nivel mondial, în toate domeniile de
interacțiune, de la procesul de peacemaking la comerț și tehnologie
635. Apoi, pe măsură ce a
procesele aferente lumii post -Război Rece – în speță procesele de extindere și integrare a
struct urilor internaționale – Elțin a început mai degrabă să vorbească despre o „balanță a
intereselor”, mai mult decât interesele comune, și despre acceptarea și respectarea intereselor

pp. 394-395 sau A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta Rossiiskoi FederațiiFederalnomu Sobraniiu
…, 24 februarie 1994, p.101.
634 Vezi, de exemplu, „The President’sNews Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Moscow”, 14
ianuarie 1 994, în Public Papers… (1994, Book I), p.52 sau „The President’sNews Conference with President Boris
Yeltsin of Russia”, 28 septembrie 1994, în Public Papers… (1994, Book II), p. 1644 -1645.
635 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N.Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘O deistvennosti
gosudarstvennoi vlasti v Rossii‘… , 16 februarie 1995, pp. 56- 57.

171
fiecărui stat în parte636, chiar dacă insista în continuare asupra necesități i unui parteneriat cu
adevărat egal între Rusia și S.U.A. și invita opinia publică la calm, în condițiile în care cei doi
lideri aleși democratic sunt „prieteni” și ei au capacitatea și înțelegerea necesară pentru a lua cele
mai bune decizii pentru binele întregii lumi637. Realegerea ambilor lideri în 1996 a reprezentat,
din nou, baza a unui argument legitimator în retorica lui Elțin, acesta explicând cum alegerile
reprezentau o confirmare a încrederii celor două popoare mărețe în liderii lor, în politicile ș i
relația lor, toate dezvoltate în spiritul „democrației, a transformării și a cooperării” și cu scopul
măreț de a asigura „stabilitatea și prosperitatea în secolul XXI”638.
În ciuda unei retorici din ce în ce mai ostile în spațiul rus pe măsură ce structurile
internaționale occidentale înaintau impetuos înspre spațiul rus, discursul lui Elțin referitor la
relația Rusia -Statele Unite, sau mai ales la relația Elțin -Clinton, s -a menținut pe aceeași linie
pozitivă, ba chiar a căpătat o tentă și mai pers onală. Desigur, atitudinea față de Clinton și S.U.A.,
în general, în prima jumătate a anului 1996 înainte de alegeri, atunci când Elțin a primit un ajutor financiar însemnat din partea Americii poate fi explicată folosind argumente pragmatice, financiare, însă peisajul ar fi flagrant incomplet fără a lua în considerare identitatea rusă,
mentalitatea și cultura sa politică. Elțin a continuat să insiste asupra necesității acordării încrederii în liderii politici și asta pentru că ei erau, desigur, cei mai în măsură să gestioneze
situația. Misiunea lor era cu atât mai facilă cu cât deja întâlnirile lor erau o normalitate, iar relația lor devenise atât de apropiată încât se comportau ca membrii unei familii: „ne comentăm unul pe
celălalt și reacționăm la remarci le celuilalt. Așa se întâmplă în orice familie.” Important era că nu
mai existau diferențe ideologice între cei doi și că își asumaseră statutul de puteri mărețe și
responsabilitățile aferente, dar și că fusese eliminată discriminarea practicată împotriva Rusiei,
care se manifestase în trecut prin refuzul de a include în acordurile și dialogurile dintre cele două
state apelativul de „egal” sau „pe baze egale” pentru statul rus
639. Se observă cum într -o scurtă
declarație președintele rus a reunit cel puțin tre i elemente de bază ale identității ruse: statutul de
mare putere, liderul puternic, importanța familiei. Aceasta demonstrează modul în care

636 „The President’sNews Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Moscow”, 10 mai 1995, în Public
Papers…. (1995, Book I), p. 661
637 „The President’ sNews Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Hyde Park, New York”…, 23
octombrie 1995, p. 1661.
638 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Pozdravlenie po sluceaiu Rojdestva i Novogo goda …, 24decembrie1996,
pp.56- 57.
639 „The President’sNews Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Moscow”, 21 aprilie 1996, în Public
Papers… (1996, Book I), p. 610.

172
identitatea unui stat puternic se reflectă în discursul politic. La finalul perioadei vizate, relația
dintre Rusia ș i S.U.A. a fost prezentată în aceiași parametri de către Elțin cu o insistență mai
mare asupra intereselor naționale divergente ruse și americane, dar și cu o accentuare a
convergenței unei mari părți a intereselor, printre care pe cea mai înaltă poziție a fost pusă
stabilitatea pe scena internațională asupra căreia numai Rusia și S.U.A. puteau veghea cu
adevărat640.

3.4. Securitatea europeană și NATO
Securitatea europeană a constituit unul dintre aspectele de seamă ale retoricii lui Elțin
referitoare la dezvoltarea politicii externe și de securitate rusă, ca parte a procesului de definire și
promovare a rolului și statutului Rusiei în noul context intern și internațional. Importanța
efortului depus în acest sens a fost cu atât mai mare cu cât exista o discr epanță imensă între auto –
percepția Rusiei și percepția sa din partea celorlalte state europene și cu cât istoria recentă nu
făcea decât să adâncească această discrepanță. În acest sens, patru aspecte vor fi reliefate: a) viziunea asupra securității europen e, alternative/completări la propunerile occidentale; b)
promovarea auto -percepției ruse asupra rolului și statutului meritat în securitatea europeană; c)
poziția față de NATO și procesele aferente; și d) relația dintre Rusia și NATO.
Interesul crescut al lui Elțin față de securitatea europeană venea, firește, din multiple
considerente printre care cele istorice, etnice și culturale. Președintele rus nu s -a dezis de această
direcție și a inclus în permanență în discursul său public importanța pe care o avea găsirea unei
abordări potrivite pentru gestionarea noilor amenințări și a problemelor aferente emergenței unui nou construct internațional. În acest scop, dar și pentru a urma agenda proprie (aceea de a asigura
locul meritat pentru Rusia și pentru a arăta excepționalismul rus), liderul de la Kremlin a arătat
cum statul rus a identificat noile amenințări din Europa specifice noilor condiții – care nu mai
emanau de la rivalitatea dintre superputeri, ci din rațiuni naționaliste, etnice, religioase, etc. – și
cum era nu doar conștient, ci și pregătit să participe și să propună soluții viabile, eficiente, pentru a se asigura pacea și stabilitatea. Accentul era pe ideea că s -a ajuns la eliminarea totalitarismului
și datorită Rusiei și că, în ciuda promisiunilor m ari pe care noul context le oferea, anxietățile erau

640 „The President’sNews Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Helsinki”, 21 martie 1997, în Public
Papers… (1997, Book I), p. 332 -333

173
direct proporționale cu acestea641. Principala amenințare, în schimb, nu era constituită de aceste
focare de conflicte locale icnite cu potențial exploziv, ci de amenințarea unei noi demarcări,
contrare cu scopul nobil de a urma principiile genuin democratice, cum ar fi egalitatea între state,
drepturile omului, libertăți și respectarea culturii, dar și de a integra și uni Europa642. Acesta a
fost scheletul pe baza căruia Elțin și -a construit discursul prin care a expus viziunea rusă asupra
securității europene.
Într-un context atât de imprevizibil, cu atât de multe potențiale surse de tensiuni, dar și cu
oportunități extraordinare, singura soluție trainică era, din perspectiva lui Elțin, crearea unui sistem de securitate colectivă pan -europeană care era constituită exclusiv pe principii
democratice, mai ales acela al egalității între state și care era capabilă să prevină și să gestioneze eventualele conflicte. Ideea a fost lansată încă de la începutul conducerii lui Elțin, de la
declararea noului stat rus
643. Pe măsură ce tendința statelor europene era clar manifestată către
integrarea în deja existentele structuri occidentale, UE și NATO, retorica președintelui rus a
devenit și mai categorică, asertivă în sensu l pledării pentru un sistem corect, potrivit pentru
secolul XXI, în care să fie incluse toate statele europene. În plus, a prezentat scenarii posibile
pentru stabilirea unui astfel de sistem, ba chiar a venit și cu diferite variante: a) transformarea
vechi lor instituții; b) emergența unora noi; și c) aderarea Rusiei în ambele tipuri de instituții,
vechi și noi. Principiul de bază trebuia să fie acela că „nimeni nu ar trebui să fie izolat de procesul de luare a deciziilor referitoare la destinul Europei”
644. „Nimeni”, în acest context, era
Rusia. Această retorică a victimei specific rusă trăda percepția pe care Elțin o resimțea din partea structurilor și statelor occidentale și flagranta discrepanță dintre aceasta și auto -percepția rusă.
Președintele rus dorea să transmită cum Rusia era de partea dreptății, a binelui și jinduia la
crearea unui sistem cinstit, de bună- credință, ba chiar era flexibilă și deschisă la diferite scenarii,
după cum o demonstrau diferitele opțiuni prezentate de Rusia; în schimb, trebuia să facă față

641 U.N. Security Council, Provisional Verbatim Record … , 31 ianuarie 1992, p. 42.
642 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N.Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘O deistvennosti
gosudarstvennoi vlasti v Rossii‘ … , 16 februarie 1995, pp.54 -56.
643 Vezi A.E.Ț., Elțin B.N. Vîstuplenie Prezidenta RF B.N. El’ina na RTV s zaiavleniem ‘O politike Rossii v oblasti
organiceniia i sokra;eniia voorujenii‘ 27.01.1992g. … , p. 8, sau U.N.Security Council, Provisional Verbatim
Record…, p. 44.
644 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie uceastnikam 1 -i Mejdunarodnoi konferenții ‘Provedenie
konkurentnoi politiki v ekonomike perehodnogo perioda‘ (kopiia) , 13 septembrie 1995, p.1, f. 6, op. 1, d. 126, l. 8,
(http://yeltsin.ru/archive/paperwork/12158/ ).

174
unei discriminări, a unei atitudini nepotrivite pentru noul context în care nu mai existau tendințe
imperialiste și nici viziuni totalitare.
Retorica referitoare la Organizația Națiunilor Unite a fost nu doar parte a variantelor
propuse pen tru securitatea europeană, dar și o dovadă a efortului depus pentru prezervarea,
întărirea și recunoașterea internațională a leadershipului rus în noul context internațional. Statutul Rusiei în cadrul ONU, mai ales în cadrul Consiliului de Securitate, și c alitatea de membru
fondator au jucat un rol important în promovarea organizației ca structură adecvată pentru
asigurarea securității la nivel european. Poziția inițială a Rusiei față ONU a fost stabilită de
președintele Elțin încă de la prima sa participar e la o reuniune a Consiliului de Securitate în
calitate de președinte al Federației Ruse. Atunci, în ianuarie 1992, Elțin a subliniat principiile
care se aflau la baza ONU, rolul pe care aceasta l -a jucat și trebuia să continue să îl joace, dar și
poziția Rusiei în cadrul organizației. Liderul rus a lăudat organizația internațională pentru rolul
„special” jucat în stabilirea unui nou context internațional și pentru că trecuse „testul timpului”, prezervând și în cele mai tensionate timpuri normele lumii civilizate consfințite în Cartă. Mai mult, a pus în centrul atenției drepturile și libertățile omului și a prezentat o perspectivă actuală,
modernă asupra conceptului: apărarea drepturilor omului reprezintă nu doar „o chestiune
internă” a statelor, ci, „mai degrabă, o obligație” datorită Cărții ONU, dar și a totalității acordurilor și convențiilor internaționale. Elțin dorea să demonstreze adevărata natură veridic
democratică, atât cea personală, cât și cea a statului rus, apelând la Consiliul de Securitate pen tru
a duce la îndeplinire „responsabilitatea colectivă a lumii civilizate” de a proteja drepturile și libertățile oamenilor și arătând cum Rusia, încă de atunci, lua și plănuia să ia măsuri pentru a „reflecta cele mai înalte standarde internaționale” în acest domeniu. Președintele s -a folosit de
acea ocazie și pentru a pleda fără echivoc pentru egalitatea între state, „mari sau mici”. Din nou,
această insistență trăda conștientizarea unei slăbiciuni cel puțin temporare a Rusiei, dar și a
percepției negative cu care se confrunta. În ciuda acestora, Elțin a făcut și de această dată dovada
unei abordări specific ruse, evidențiind cum statul rus continua să fie un membru permanent al Consiliului de Securitate, deci juca un rol cu totul special la nivel mondial, dar a subliniat și cum
era dornică să promoveze și să apere principiile universale, dar și organizația în sine (ideatic și
material prin trupe pentru peacemaking și peacekeeping ), pentru a -și putea duce la îndeplinire
rolul principal de asigurare a păcii ș i securității internaționale, inclusiv a celei europene
645.

645 U.N. Security Council, Provisional Verbatim Record … , pp. 46-47.

175
Poziția față de ONU s -a menținut relativ constantă de- a lungul perioadei vizate. Elțin a
susținut că acest „copil al lumii”646 să își păstreze, ba mai mult să își întărească rolul la nivel
internațio nal. Pentru atingerea acestui scop era nevoie de o reformă ca să facă din ONU „cea mai
de încredere și completă instituție de cooperare internațională”647. De observat este cum acest
sprijin declarat pentru ONU a fost flancat de promovarea leadershipului rus , de comunicarea în
fața întregii lumi a menținerii unui statut special de către Rusia, chiar și în condițiile noului
context intern și internațional. În acest sens, Elțin pledat pentru direcții și acțiuni care răspundeau
acestei nevoi identitare și pragmatice ruse, cum ar fi acordarea statutului de observator
Comunității Statelor Independente, pentru „întărirea interacțiunii cu comunitatea internațională
pentru stabilirea securității și a stabilității”648 (în cadrul căreia leadershipul rus era de
necontestat ) sau pentru crearea forțelor stand- by ONU în cadrul cărora Rusia urma să trimită,
desigur, contingente militare, care să joace un rol potrivit în operațiuni specifice pentru
asigurarea păcii și stabilității649.
Și poziția față de ONU, alături de discursul aferent au urmat tiparul specific. Acțiunile
actorilor occidentali, deopotrivă state și structuri internaționale, au fost taxate de către
președintele rus și puse în contrast puternic cu poziția eminamente cerebrală și onestă a Rusiei.
Acțiunile din Bosnia au constituit prilejul perfect pentru evidențierea acestei dihotomii și
abordarea poziției caracteristice de victimă. Astfel, Elțin a subliniat din nou rolul special pe care ONU îl juca la nivel internațional, alături de rolul special pe care Rusia îl juca în cadrul ONU,
prin operațiunile de menținere a păcii, dar a criticat tendința evidentă a unora dintre trupele
organizației de a avantaja una dintre părțile conflictului și a invitat la imparțialitate. Doar așa trupele ONU puteau deveni „pacificatori în cel mai adevărat sens al cuvântului”
650. Intervenția
NATO a reprezentat, comprehensibil, cauză pentru o mare ofensă a întregului stat rus, și asta
pentru că era „inadmisibil ca o organizație regională să ia decizii referitoare la folosirea masivă
a forței, trecând peste Consiliul de Securitate”. ONU trebuia, în perspectiva lui Elțin, să fie
forum primordial de decizie, iar toate acțiunile la nivel internațional trebuiau săvârșite strict sub

646 United Nations General Assembly, Forty -ninth Session, 5th Meeting Official Records (A/49/PV.5), 26 septembrie
1994, New York, p.5, ( http://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=A/49/PV.5 ).
647 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta Rossiiskoi FederațiiFederalnomu Sobraniiu ‘Ob ukreplenii
Rossiiskogo Gosudarstva‘ … , 24 februarie 1994, pp.99-100.
648 Ibidem.
649 United Nations General Assembly, Forty -ninth Session…, 26 septembrie 1994, p.5.
650 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Tekst otvetov na voprosî korrespondenta gazetî ‘Nihon Keidzai‘…, 9 august
1995, pp.2-3.

176
mandat ONU. În toată chestiunea, firește, Rusia își păstrase imparți alitatea și depusese „un mare
efort” pentru stabilirea păcii în Bosnia și Herțegovina651.
Materializarea practică și deja existentă a planului pentru o organizație de securitate pan –
europeană, CSCE/OSCE constituia unul dintre cele mai atractive organisme int ernaționale pentru
Rusia întrucât prin geneză, compoziție și mod de operare corespundea unora dintre cerințele și
dorințele președintelui rus pentru spațiul european. La fel ca și în cazul ONU, important era pentru Elțin că Rusia avusese un rol cu greutate încă de la începutul constituirii și era dovada vie
a dorinței ruse de cooperare est -vest încă din timpurile comuniste. Principalele argumente
folosite de președintele rus pentru prezervarea și întărirea acestei structuri au fost acelea al
democrației (în săși originea structurii era atribuită acordului statelor fondatoare de a respecta și
promova principiile și valorile democratice atât la nivel intern, cât și internațional), al extinderii
geografice (pan -europeană și trans -atlantică), al competențelor (de la „construcția politică a noii
Europe”, la cooperare și aliniere în domeniul militar și mai ales potențialul de fi forumul,
construcția care putea să coordoneze toate organizațiile de securitate, politice, economice la nivel european, precum NATO, UE sau CIS)
și al caracterului interguvernamental (și nu
suprastatal)652. Elțin a insistat și la nivel internațional asupra necesității permanenței, dar mai
ales al întăririi CSCE, și a cerut recunoașterea meritelor jucate de structură în „promovarea sfârșitului c onfruntării în Europa” și consolidarea ei pentru a deveni „forța motrice” potrivită
pentru a gestiona toate procesele politice, economice, internaționale care se derulau în spațiul
acoperit la acea dată
653.
Instituționalizarea CSCE în OSCE în decembrie 1994 a fost expusă ca un succes
răsunător al politicii externe a administrației Elțin și a fost lăudată ca atare. Astfel, în mesajul
anual din 1995, liderul de la Kremlin a arătat cum acțiunile Rusiei au dus la eliminarea percepției
de „bloc” la nivel european prin adâncirea cooperării în cadrul parteneriatului pan -european
stabilit sub umbrela OSCE. În plus, a evidențiat potențialul și oportunitățile generate de întărirea
OSCE și rolul major pe care putea și trebuia să îl joace la nivel internațional european. O idee
menținută de -a lungul perioadei vizate și subliniată în mesajul menționat a fost aceea a rolului pe
care organizația trebuia să îl joace, și anume acela de coodonator al tuturor structurilor și

651 United Nations General Assembly, Fiftieth Session…, 22 octombrie 1995, p.18.
652 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta Rossiiskoi FederațiiFederalnomu Sobraniiu ‘Ob ukreplenii
Rossiiskogo Gosudarstva‘… , 24 februarie 1994, p.101.
653 United Nations General Assembly, Forty -ninth Session…, 26 septembrie 1994p.1.

177
organizațiilor care includeau statele europene și nord -atlantice654. Poziția adopată relevă și în
acest caz principalele preocupări și idei specifice pentru viziunea președintelui rus. Era clar cum
susținerea CSCE/OSCE a fost determinată de efortul de stabilire a concordanței între percepție și
auto-percepție, d eci recunoașterea rolului special al Rusiei la nivel internațional, atât prin
ocuparea unor poziții de conducere în cadrul structurilor internaționale și prin generarea unor
proiecte și idei viabile, inovatoare, chiar flexibile pentru securitatea internați onală, dar și
consolidarea collective self esteem (demnității colective) a Rusiei, nevoie identitară
fundamentală. Poziția față de OSCE a rămas neschimbată până la finalul perioadei vizate, Elțin
încercând să promoveze organizația, potențialul și rolul său în menținerea securității europene cu
orice ocazie655, mai ales în contextul accelerării extinderii NATO656. În ciuda obiectivelor ruse,
extinderea NATO nu a fost stopată, iar OSCE nu a fost transformată în structura puternică,
principală pe care Elțin o dorea.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord s-a bucurat de o atenție sporită din partea
președintelui rus, din multiple considerente, toate urmând tiparul identitar și temporal specific
discursului lui Elțin. Dacă la începutul perioadei vizate, în contextul „lunii de miere” a relațiilor
Rusia -Occident, atitudinea și discursul erau deschise la adresa NATO, înspre finalul perioadei
vizate, în ciuda acceptării și semnării Actului Fondator, Elțin nu se declara convins că NATO nu
este împotriva Rusiei și a intereselor sale. Principala preocupare expusă în retorica liderului rus legată de NATO a fost aceea a permanenței și extinderii organizației, proces care devenea
iminent și care se arăta independent de voința Rusiei, ceea ce, desigur, aducea o mare ofensă
statutului rus și prestigiului său pe scena mondială.
Evoluția discursului și a politicii externe ruse, concomitentă cu rezolvarea crizei
identitare, sunt relevant demonstrate prin poziția pe care Elțin a avut -o f a ț ă d e N A T O . L a
începutul anilor ‘90, preșe dintele rus și -a exprimat deschis încrederea în acțiunile și demersurile
NATO (cu precădere inițiativa creării North Atlantic Cooperation Council, NACC, la acea
vreme) pentru crearea unui climat de înțelegere și încredere, și pentru întărirea stabilității și
securității în Europa. Nici această ocazie nu a fost ratată pentru a evidenția contribuția rușilor la

654 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N.Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘O deistvennosti
gosudarstvennoi vlasti v Rossii‘ …, 16 februarie 1995, p.54.
655 De exemplu, a reliefat rezultatele pozitive ale implicării OSCE în criza cecenă (mediere pentru începerea
negocierilor). Vezi A.E.Ț., Elțin B.N. Tekst vîstupleniia na zasedanii Pravitelstva RF i stenograma etogo
vîstupleniia 22.06.1995 g. , 22 iunie1995,p.3 9, f.6,op.1, d.96, l.164 -204, ( http://yeltsin.ru/archive/paperwork/10562/ ).
656 „The President’sNews Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Moscow”, 10 mai 1995, în Public
Papers… (1995, Book I), p. 661.

178
eliminarea vechiului sistem și la demararea unor „profunde transformări” atât pe plan intern, cât
și internațional. Din aceste motive, perioada era pr oprice, din punctul lui Elțin de vedere, pentru
stabilirea unor relații productive, bazate pe valori și viziuni comune pentru stabilirea păcii și
securității mondiale. Parte a stabilirii acestor relații productive era și scopul „pe termen lung” de
a dezvol ta un dialog și o cooperare cu NATO „în orice fel posibil, atât la nivel politic, cât și
militar”, până într -acolo încât Elțin lua în vedere și o posibilă aderare a Rusiei la NATO657. În
ciuda tonului eminamente pozitiv, mesajul transmis de Elțin ascundea în substraturile sale o
poziție de forță a proaspetei Federații Ruse, o poziție specifică: în ciuda colosalelor probleme și
angoase la nivel intern, Rusia se postula încă de atunci în poziția de a alege și a influența ceea ce se întâmplă la nivel mondial, in clusiv în structuri prin excelență occidentale, urmând principii și
metode de lucru occidentale, concomitent cu declararea intereselor și scopurilor sale benigne și a
dorinței de a coopera, de a promova și apăra principiile democratice la nivel internațion al.
Poziția subliminală adoptată încă de atunci a devenit din ce în ce mai evidentă pe măsură
ce Alianța progresa pe calea reformei interne și a expansiunii iar Rusia nu a primit statutul
distinctiv pe care și -l dorea în cadrul structurilor și planurilor de securitate europeană post –
Război Rece. Chiar dacă Partnership for Peace, PfP, următorul pas făcut de NATO pentru
întărirea și extinderea alianței a fost prezentat de către liderul rus într -o lumină în principiu
pozitivă, recunoscându -i intenția de a crea un parteneriat pan -european, deschis „tuturor statelor
din marea Europă”
658, ceea ce putea duce la eliminarea posibilității de emergență a unor noi
demarcări sau „linii de securitate inegală” pe continent659, pe măsură ce Elțin și -a dat seama că
rușii nu vo r primi un statut special în cadrul alianței, care să îi permită să aibă un cuvânt de spus
în ceea ce privește viitorul ei, retorica a devenit din ce în ce mai asertivă și a fost fixată în acest registru. Pe cale de consecință, președintele rus a început s ă pledeze din ce în ce mai insistent
pentru crearea unui sistem de securitate genuin pan -european, împingând agenda întăririi
CSCE/OSCE, și să adopte un ton din ce în ce mai critic la adresa Alianței Nord -Atlantice și a
planurilor sale. Poziția a fost atât de vehementă încât chiar și în contextul stabilirii Actului
Fondator, Elțin a declarat că tot nu „este convins” că NATO nu era o amenințare la adresa Rusiei

657 „Moskva stucitsia v dveri NATO, no…London predpocitaet zastrahovatsia”, în Rossiiskaia Gazeta, nr. 282
(328), 21 decembrie 1991, p. 3.
658 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta Rossiiskoi FederațiiFederalnomu Sobraniiu ‘Ob ukreplenii
Rossiiskogo Gosudarstva‘ … , 24 februarie 1994, p.102.
659 „The President’sNews Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Moscow”, 14 ianuarie 1994, în
Public Papers… (1994, Book I), p. 51.

179
în condițiile în care continua cu planurile de extindere660. Devenea la acel moment din ce în ce
mai clar că NATO menținea rolul pe care S.U.A. îl jucaseră în timpul Războiului Rece: „celălalt”
care punea presiune și constituia sursă posibilă de amenințare la adresa intereselor și securității
ruse. Impactul psihologic al permanenței Alianței și al expans iunii sale era masiv resimțit ca
urmare a resimțirii statorniciei discrepanței între auto -percepție și percepția celorlalte state și a
atingerii pe care astfel de demersuri o aducea la adresa prestigiului Rusiei.
Deși poate fi identificată cel puțin o evo luție aparentă a discursului referitor la NATO, în
general și la relația dintre Rusia și NATO, nu aceeași caracteristică se poate regăsi și în cadrul
poziției adoptate față de planurile de extindere ale Alianței, așa cum au fost ele conturate de către
statele occidentale. Odată ce problema extinderii a trecut de la „dacă” la „când”, Elțin a setat clar linia retoricii sale: Rusia era cu desăvârșire împotriva extinderii NATO fără includerea Rusiei și
asta pentru că ducea la noi demarcări și noi amenințări în Europa și în întreaga lume. Urmând
clarificarea crizei identitare și reafirmarea unor elemente de bază, seculare ale identității ruse,
președintele a folosit și discuția legată de extinderea NATO pentru a sublinia cum Rusia „nu este
un oaspete în Europa, ci un membru cu drepturi depline al comunității europene și este interesată
de bunăstarea sa”
661. Prin tehnica individualizării, dar și a contrastului subînțeles, Elțin a
reafirmat statutul special al Rusiei pe continentul european și responsabilitatea pe care o avea
datorită istoriei și poziționării geografice, spre deosebire de alte state, precum S.U.A., care nu
erau legate de astfel de considerente de zona în cauză.
Exprimarea opoziției vehemente față de extinderea NATO a devenit un laitmotiv al
retori cii lui Elțin, indiferent de publicul căruia i se adresa. La nivel intern, prin mesajele anuale,
transmitea publicului rus îngrijorarea referitoare la tentativele de „regrupare a influențelor în regiunea euro -atlantică” și la pericolul izolării Rusiei. Ado ptând aceeași poziție a victimei și
reciclând ideea că „ceilalți ne vor răul”, Elțin argumenta cum Rusia nu era absurdă și nu pretindea drept la veto cu privire la când se putea extinde Alianța, însă a făcut clară ideea că nu pot accepta o „extindere pripi tă” a structurii datorită dreptului pe care îl avea de a i se recunoaște
„drepturile legitime” la securitate și evoluțiile de pe continent și a pericolului pe care stabilirea

660 „Exchange with Reporters on Greeting President Boris Yeltsin of Russia and President Martti Ahtisaari of
Finland in Helsinki”, 21 martie 1997, în Public Papers… (1997, Book I), p. 331.
661 A.E.Ț., Elțin B.N.Vîstuplenoe B.N. Elțina s Poslaniem Prezidenta RF pered cilenami Soveta Federații i
deputatami Gosuderstvennoi Dumî v Federalnom Sobranii 24.02.1994g… , pp. 22 -23.

180
unor noi demarcații îl aducea pentru securitatea întregii Europe, nu doar a Rusie i662. Pe plan
extern, cu precădere în cadrul ONU, Elțin a argumentat în favoarea unei structuri pan -europene
care să reprezinte cu adevărat interesele întregului continent, nu doar ale unei părți, dar a și atras
atenția asupra realei semnificații a unei exti nderi NATO: „întărirea unui bloc astăzi înseamnă o
nouă confruntare mâine. Aceasta nu este calea către construirea unei ordini mondiale juste” 663.
Retorica anti -extindere NATO a crescut proporțional cu avansarea demersurilor pentru ca
planurile de extindere să devină o realitate. Proporțional a crescut și incidența cu care Elțin
trăgea semnale de alarmă referitoare la imperativitatea creării unei structuri care să reprezinte
interesele și nevoile de securitate ale tuturor statelor europene, inclusiv sau mai ales ale
Rusiei664. Cu toate acestea, Elțin și -a dat seama că extinderea NATO era o stare de fapt, iar Rusia
nu era suficient de puternică pentru a putea stopa un astfel de proces, în ciuda insistențelor pentru
ajungerea la un acord prin care măcar Rusia să fie consulată cu privire la statele care erau luate în
vizor pentru aderare dacă nu se putea vorbi de necesitatea unui acord expres din partea
Moscovei, așa cum președintele rus dorea665. În aceste condiții, atenția președintelui a fost
concentrată asupra a două aspecte importante în perioada imediat premergătoare primul val de
extindere a Alianței Nord -Atlantice: trasarea măcar a unei „linii roșii” și stabilirea unei relații
speciale Rusia -NATO, care nu fusese obținută prin NACC sau PfP.
Chiar dacă a fost p ăstrată strict retorica anti -extindere, Elțin a încercat să delimiteze cel
puțin limita critică până la care NATO putea să îndrăznească să se întindă. Această linie roșie a
fost zona baltică. Paralel cu vocile din Occident, în special cu cea a lui Clinton care anunța deja
planuri pentru rezolvarea necunoscutei „când” din ecuația extinderii înspre a doua parte a lui
1996, Elțin a declarat ferm că Rusia nu avea niciun gând în a părăsi Balticele, în a ceda interesele sale în această zonă, ba mai mult, urma să întărească baza militară din Baltiisk, Kaliningrad,
pentru consolidarea poziției ruse. Argumentul folosit era, previzibil, cel istoric, al măreției statului rus timp de secole și a legat interesele Rusiei în zonă de excepționalismul lui Petru cel Mare care „nu pentru asta a creat fereastra către Europa aici”, pentru ca statul rus să cedeze în
fața unor presiuni din exterior. Stabilirea liniei critice a fost prilej pentru președintele rus pentru a

662 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N.Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘O deistvennosti
gosudarstvennoi vlasti v Rossii‘ … , 16 februarie 1995, p.55.
663 United Nations General Assembly, Fiftieth Session,… p.18.
664 Vezi și A.E.Ț., Elțin B.N. Predvîbornaia platforma B.N. Elțina ‘Rossiia: prorîv v XXI vek…, 30 martie 1996,
pp.17- 18.
665 „The President’sNews Conference with Presid ent Boris Yeltsin of Russia in Moscow”, 21 aprilie 1996, în Public
Papers… (1996, Book I), p. 614.

181
readuce în vizorul public poziția fermă a Rusiei față de orice încercare de dominație din partea
unei forțe străine și de încălcare a drepturilor și intereselor ruse, dar și pentru a poziționa statul
pe partea bună a baricadei, de partea binelui, a principiilor și valorilor democratice. Astfel, Elțin
a insistat din nou asupra creării unei structuri de securitate „postbloc”, deci fără blocuri rivale sau
blocuri in/out , dar a și criticat permanența unei gândiri tributare trecutului care dădea naștere la
astfel de acțiuni. Pragmatismul și alunecarea către dezamăgirea sp ecifică a tonului adoptat s -au
resimțit în concluzia trasă de liderul de la Kremlin cu acea ocazie: „Și, în general, este o
halucinație/iluzie (delusion) să credem că trăim într -o anumită lume roz. Viața nu este ușoară în
această lume. Racilele trecutului se fac resimțite”666.
Stabilirea unei relații speciale NATO -Rusia ca obiectiv important al politicii externe ruse
a fost fixată încă din scrisoarea înaintată Alianței de Elțin în decembrie 1991. Dezamăgirea și asertivitatea aferentă au crescut exponențial cu planurile de aderare, dar și cu amplasarea Rusiei
pe același palier cu celelalte state europene în cadrul structurilor de cooperare create de Alianță,
precum NACC sau PfP. Chiar dacă se afla într -o vădită poziție de slăbiciune, Elțin a adoptat
poziția de forță caracteristică și în mesajul anual din 1997, ultimul din perioada vizată și
dinaintea primului val de extindere NATO. Atunci a evidențiat din nou efectele dezastruoase ce puteau rezulta din extinderea Alianței și a catalogat procesul ca „cea mai mare problemă a
politicii externe și de securitate rusă”. În plus, a arătat cum securitatea europeană nu putea fi garantată printr -o structură de securitate care să nu includă Rusia, aducând din nou în discuție
argumentul istoric. Tot atunci președintele a arătat cum totuși insistențele Kremlinului au efecte și cum conversația „serioasă” între liderul rus și cei occidentali, mai ales cel american, duseseră la o serie de acorduri. Acestea, însă, nu erau suficiente fără o formă legală
667. Întâlnirea de la
Helsinki din martie 1997 a confirmat acceptarea unui compromis din partea președintelui rus sub
forma acordului special NATO -Rusia, chiar dacă nu a rata nici acea ocazie pentru a caracteriza
extinderea NATO către est o „greșeală serioasă” și pentru a elimina orice zvon cum că Rusia ar
fi „cumpărată” cu fonduri de asistență pentru a accepta acordul și extinderea668.
Mesajul lui Elțin transmis cu ocazia semnării Actului Fondator la 27 mai 1997 ascunde
toate ideile principale transmise de acesta atât cu privire la rolul Rusiei pe scena europeană și

666 A.E.Ț., Elțin B.N.Interviu Prezidenta RF B.N. Elțina agentstvu ‘Interfaks‘ (30 iunie 1996g)…, p.10.
667 A.E.Ț., Elțin B.N. Poslanie Prezidenta RF Feder alnomu Sobraniiu ‘Poriadok vo vlasti – poriadok v strane‘ …,
6 martie 1997, p. 59.
668 „The President’sNews Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Helsinki”…, 21 martie 1997 , pp.
333-338.

182
mondială, cât și la Alianță și tot ceea ce implica ea. În primul rând, liderul rus a arătat cum Rusia
era un stat fără de care nu se putea crea un sistem de securitate viabil și eficient la nivel
european, pregătit să facă față provocărilor secolului XXI și să ia în calcul interesele tuturor
statelor europene. Aceast statut și rol al Rusiei se lega, desigur, de istoria bogată comună Rusia-
Europa, de experiența productivă comună în lupta împotriva răului, a dușmanului comun, dar și
de noua identitate colectivă democratică ce se crease la nivel european, în condițiile în care „de
aproape 10 ani, pentru prima oară în istorie, popoarele Europei sunt aduse laolaltă de valori
democratice comune”. În al doilea rând, poziția anti -extinde re a fost din nou întărită; de această
dată, însă, tonul negativ a fost relativ diminuat, Elțin apreciind deschiderea statelor membre
NATO pentru luarea în considerare a intereselor Rusiei și pentru stabilirea acelui acord. Obiectul
principal al discursulu i a fost semnificația Actului Fondator în viziunea președintelui rus.
Document „istoric”, Actul era o „victorie” comună și avea rolul de a aduce „o nouă calitate” în relațiile Rusia -NATO, de a „proteja Europa și întreaga lume de o nouă confruntare”. Accent ul a
fost pus, previzibil, pe termeni precum „parteneriat”, „securitate comună”, „egal”, „corect”, pentru a arăta cum Rusia nu era un stat oarecare, care să fie pus pe același picior cu restul statelor
europene, ci avea nevoie de un statut special, de o relație specială cu principalii actori de pe
scena internațională, inclusiv NATO. Mai mult decât atât, Elțin a persistat în a transmite publicului larg că semnarea acestui act nu însemna o cedare din partea Rusiei în fața NATO, ci
era rezultatul unui lung pr oces de negocieri, „poate cele mai dificile negocieri din perioada post –
Război Rece”, iar pregătirea documentului „nu a fost deloc ușoară” pentru liderii ruși. Ceea ce era foarte important era că rezultatul final răspundea intereselor și obiectivelor Rusie i: protejarea
propriei securității dar și a întregului continent, pentru a arăta natura altruistă a statului rus și stabilirea unei baze pentru „o cooperare constructivă între Rusia și NATO”. În final, președintele
a trădat o altă caracteristică a identităț ii ruse și anume nevoia de recunoaștere publică, oficială a
statutului special al Rusiei în rândul statelor lumii, aceea de cel puțin egal cu cele mai puternice
state ale lumii. În consecință, Elțin a evitat în a menționat lipsa unui caracter juridic al documentului și a insistat în schimb asupra percepției personale și statale asupra documentului:
prin semnarea documentului de șefii de stat și de guvern a participanților, actul se transforma
într-un „un angajament ferm și absolut” al tuturor semnatarilor și era o „obligație” pentru toți să
se asigure că era implementat „într -o perioadă cât mai scurtă de timp”. Toate acestea duceau la

183
stabilirea unei relații noi între parteneri care împărtășeau valori și obiective comune și la
începerea unei „noi faze în vi ața Europei, a Europei pașnice”669.
Traducerea în practică atât a viziunii asupra rolului pe care Rusia trebuia să îl joace la
nivel european, cât și asupra raporturilor de putere, a percepțiilor și auto -percepțiilor, a
tendințelor manifestate de actorii imp licați în securitatea europeană, S.U.A. și NATO inclusiv, a
fost gestionarea conflictului din Bosnia. Conflictul din Bosnia oferă prilej pentru analiza poziției
lui Elțin, a autopercepției și modul în care a expus leadershipul rus în perioada vizată. Se ob servă
aceeași evoluție a discursului și în acest caz, de la temperat la critic, pe măsură ce NATO avansa în acțiuni și în manifestarea leadershipului.
Retorica lui Elțin referitoare la Bosnia relevă percepția liderului rus asupra modului în
care Rusia a f ost capabilă nu doar să își demonstreze puterea, ci și dorința de a contribui, de a
coopera. La începutul perioadei, liderul de la Kremlin s -a folosit de conflictul din Bosnia pentru
a arăta cum, chiar și în contextul unei slăbiciuni atât la nivel intern, cât și internațional, Rusia era
capabilă de a întreprinde acțiuni eficiente, respectate la nivel internațional și în conformitate cu statutul său conservat de „țară măreață”. Pe cale de consecință, intervenția din Bosnia nu putea să
își păstreze calitatea de „excepție”, de aceea era de datoria președintelui și a instituțiilor
democratice ruse să contureze o politică externă care să se ridice la nivel „standardelor înalte”
cerute de identitatea rusă
670. Treptat, președintele a expus cu diferite ocazii într -o lumină
eminamente pozitivă propunerile și demersurile Rusiei în conflictul din fostul spațiu iugoslav și a
insistat asupra ideii că ceea ce Rusia avea de spus avea ecou și era pus în practică. Toate aceste
acțiuni și efecte duceau, în viziunea lui Elțin, n u doar la stabilirea păcii și securității mondiale, ci
și la întărirea „rolului și poziției țării noastre pe scena mondială”671.
Mai mult decât atât, întregul efort al Rusiei și toate acțiunile propuse și întreprinse nu
făceau decât să demonstreze devotament ul președintelui și al statului pe care îl conducea pentru
principiile și valorile democratice, pentru puterea dialogului și evitarea folosirii forței armate. În plus, a susținut că Rusia renunțase la o gândire specifică timpurilor cu manifestări imperiali ste și
că, în ciuda relațiilor apropiate cu toate popoarele implicate, se afla de partea dreptății și a păcii,

669 NATO Web Archive¸ Signing Ceremony of the NATO -Russia Founding Act. Remarks by Russian President
Yeltsin , 27 mai 1997, Paris, ( http://www.nato.int/docu/speech/1997/s970527e.htm ).
670 A.E.Ț., Elțin B.N.Vîstuplenoe B.N. Elțina s Poslaniem Preziden ta RF pered cilenami Soveta Federații i
deputatami Gosuderstvennoi Dumî v Federalnom Sobranii 24.02.1994g… , pp.21-22.
671 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N.Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘O deistvennosti
gosudarstvennoi vlasti v Rossii… , 16 februarie 1995, p.51.

184
a „relațiilor egale”, deci nu dorea să abordeze conflictul și rezolvarea lui într -un mod subiectiv,
emoțional672. Într -o ultimă fază, Elțin a pus p e picior de egalitate contribuția rusă și cea
americană în rezolvarea conflictului din Bosnia, observând cum cele două state au jucat
împreună „un rol cheie” în stabilirea păcii și cum trupele de menținere a păcii lucrau bine
împreună673, ș i a c o n c l u z i o n a t p oziția Rusiei față de tensiunile din zonă: „suntem sinceri
interesați de stabilirea păcii, a reformelor democratice și a prosperității economice în toate statele din regiune și suntem pregătiți să cooperăm susținut pentru aceste scopur.”, subliniind în ace lași
timp implicarea constantă în procesele demarate în zonă, inclusiv în IFOR și SFOR
674.
Un alt doilea aspect ce reiese din retorica referitoare la conflictul din Balcani a fost
reiterarea ideii că nimic nu se putea face fără Rusia la nivel european și că toate acțiunile
desfășurate trebuiau să fie aprobate și implementate de un ONU imparțial, cu adevărat promotor
al principiilor universale democratice. Astfel, acțiunile Rusiei, chiar și cele timpurii, din cadrul
procesului de pacificare a spațiului fost -iugoslav demonstrau, spunea Elțin, că „nicio problemă
mondială nu poate fi rezolvată fără Rusia”675. Această concluzie nu venea doar din eficiența
planurilor și intervențiilor ruse din Bosnia născute din experiența bogată în domeniul
internațional, ci și din a părarea cu fervoare a principiilor și valorilor democratice și postularea
ONU ca principal instrument și garant al păcii internaționale. În acest sens, Elțin a promovat
permanent ideea că toate acțiunile desfășurate în zonă trebuiau să poarte mandat ONU și că era
imperativ necesar ca organizația să își păstreze imparțialitatea, ca trupele sale să își desfășoare
misiunea cu sfințenie și să devină „pacificatori în cel mai adevărat sens al cuvântului” 676. Doar
în aceste condiții se putea stabili pacea.
În contr ast cu poziția obiectivă și intențiile pacificatoare ale Rusiei, Elțin a criticat NATO
pentru acțiunile independente, dar și Statele Unite pentru manifestarea vădită a unei poziții anti –
sârbe și ONU pentru lipsă de imparțialitate. Pe această linie s -au îns cris, de exemplu, criticile
aduse Statelor Unite pentru anunțarea intenției de a ridica embargoul asupra armelor impus

672 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Tekst otvetov na voprosî korrespondenta gazetî ‘Nihon Keidzai‘…, 9 august
1995, pp.1-4.
673 „The President’sNews Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Moscow”, 21 aprilie 1996, în Pub lic
Papers…. (1996, Book I), p. 610
674 A.E.Ț., Elțin B.N. Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘Poriadok vo vlasti – poriadok v strane‘ …,
6 martie 1997, p. 60.
675 A.E.Ț., Elțin B.N. Materialî k otvetam v pubike ‘Voprosî Prezidentu‘ 28.02.1994g…, pp.1-7.
676 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Tekst otvetov na voprosî korrespondenta gazetî ‘Nihon Keidzai‘…, 9 august
1995, pp.1-4.

185
bosniacilor musulmani ale cărei consecințe puteau fi „imprevizibile” dar și pentru manifestarea
unei poziții puternice anti -sârbești din partea unor voci importante din Vest677. Astfel de conduite
erau inacceptabile pentru Elțin care continua să postuleze Rusia în contrast cu acestea și să
pledeze pentru folosirea mijloacelor pașnice și corecte de rezolvare a conflictului. Desigur,
acțiunile NATO din Bosnia au atras acuze grave din partea liderului rus, care considera
„inadmisibil ca o organizație regională să ia decizii pentru folosirea masivă a forței, trecând peste
autoritatea Consiliului de Securitate”. Mai mult, aceste acțiuni reprezentau violări „evidente” ale
principiilor de bază ale ONU „stabilite de fondatorii ei”, printre care se număra, evident, și
Rusia. Din nou, liderul a pus în antiteză acțiunile și planurile pașnice, cooperante ale statului rus,
atrăgând atenția că „forța militar ă nu ar trebui niciodată folosită în acele cazuri în care nu i -a fost
dat diplomației suficient timp să reușească. Efectele ar fi tragice”678. Se poate argumenta în acest
sens că adoptarea unui astfel de ton și de poziții avea rolul de a transmite lumii occi dentale
mesajul clar că Rusia nu accepta să nu fie inclusă în procesul de luare a deciziilor la nivel
internațional și că acțiunile unilaterale S.U.A./NATO reprezintă o amenințare directă la adresa
intereselor și nevoilor „legitime” ale Rusiei679.

677 Ibidem.
678 United Nations General Assembly, Fiftieth Session, 35th Plenary meeting Official Records (A/50/PV.35), 22
octombrie 1995, New York, p.18, ( http://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=A/50/PV.35 )
679 Vezi A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Poslanie Prezidenta RF Federalnomu Sobraniiu ‘Rossiia, za kotoruiu mî v
otvete‘ … , 23 februarie 1996, p. 32.

186
Partea a II -a. Mesajul lui Clinton 1993 – 1997

„Nu aș schimba locul cu nimeni din nicio altă țară. Am norocul să vă reprezint pe voi în
lume. Și, cu toate problemele noastre, cu diversitatea Americii, puterea sistemului antreprenorial,
cu resursele și horărârea poporului nostru, tot suntem într -o formă mai bună decât orice altă țară
mare din lume. Nu uitați asta niciodată.”680

3.5. S.U.A. sunt un stat măreț
Urmând exemplul predecesorilor și continuând pe linia setată în timpul campaniei
electorale, Clin ton a pus în centrul discursului său o idee fundamentală a gândirii și identității
americane: S.U.A sunt un stat măreț care găzduiește un popor special, ghidat de valori și principii universale, dictate de divinitate. Atingând aceste detalii în discursuril e și discuțiile sale,
Clinton a răspuns nevoilor primului nivel de identitate americană: cea personală.
Unul dintre aspectele centrale ale retoricii președintelui a fost crearea portretului
excepționalului poporului american. De -a lungul anilor, Clinton a avut grijă să insereze în
discursurile sale, indiferent de tema abordată, elemente care descriau poporul american și asta pentru că a pus în centrul discursului și implicit politicii sale oamenii: totul trebuia făcut cu și pentru ei ținând cont de faptul c ă puterea aparținea poporului
681 iar S.U.A. reprezentau acea forță
tocmai datorită puterii nemărginite a poporului american.
Excepționalismul american, în viziunea sa, era dat în primul rând de modul special în
care a fost creată națiunea americană: oameni „de pe toate continentele și din toate țările” s -au
reunit în America, purtând în suflet credința că pot avea o viață mai bună pentru ei și pentru urmașii lor
682. Până și motoul statului american a fost expus ca o dovadă vie a acestui aspect
particular: E Pl uribus Unum683. De aici rezultă prima caracteristică importantă: națiunea
americană este o națiune de imigranți, idee reiterată de Clinton în mod constant. Însă ceea ce a contat mai mult a fost faptul că acești imigranți nu s -au închegat într -o națiune dator ită

680 „Remarks in a Town Meeting with Speaker of the House of Representatives Newt Gingrich in Claremont, New
Hampshire”, 11 iunie 1995, în Public Papers of the Presidents of the United States: William J. Clinton (1995, Book
I), Office of the Federal Register, National Archives and Records Administration, p. 861 [În continuare, Public
Papers…. (an, book),].
681„Address to the Nati on on the Economic Program”, 15 februarie 1993, în Public Papers …(1993, Book I), p. 105
682„Remarks at an Independence Day Ceremony in Philadelphia, Pennsylvania”, 4 iulie 1993, în Public
Papers…(1993, Book I), p. 998.
683„The President’s Radio Address” , 14 mai 1994, în Public Papers …(1994, Book I), p. 913.

187
promisiunilor, ci datorită numeroaselor provocări la care au fost supuși și care i -au motivat să
muncească împreună pentru a face față tuturor provocărilor684. Deși această diversitate ar putea fi
privită ca o slăbiciune și a fost în rânduri repetate o provocare, președintele american a insistat
des asupra ideii că aceasta era, de fapt, cea mai mare sursă de putere pentru americani, și asta
pentru că diversitatea a dus la crearea unui spirit aparte al comunității, al unității ce oferă șanse
mari de reuși tă și progres fiecăruia în parte685. Ba mai mult, diversitatea originilor națiunii
americane a dus la stabilirea unei societăți inclusive, fondate pe principiul „toți oamenii sunt
creați egali”, care a progresat mult de- a lungul timpului și continuă să o fac ă686, integrând în
mijlocul ei oameni diverși, cu origini, viziuni, orientări și credințe diferite.
Efortul imens depus în comun de toți acești imigranți au dus la crearea unei națiuni cu
caracteristici aparte descrisă cu entuziasm de Clinton în discursuri: „energie tinerească” și „spirit
îndrăzneț”687, națiune „puternică și amabilă”688, curaj și înțelepciune689, capacitatea de a face față
oricărei provocări690, responsabilitate și datoria față de țară691. Dar cea mai mare calitate a
națiunii americane o constituia faptul că era o „națiune bună”, după aprecierea lui de
Tocqueville692, legitimată astfel istoric de către președintele american prin reliefarea aprecierilor
unor personalități de seamă precum diplomatul francez. Această caracteristică legitimată istoric
i-a permis poporului american să dănuiască pentru mai bine de 200 de ani și să aibă capacitatea
de a munci împreună și de a face față tuturor provocărilor și tragediilor, demonstrând că „forțele urii și a diviziunii nu au egal în fața bunătății spiritului uman ”
693. Fiecare generație a contribuit la
întărirea acestei moșteniri a „binelui” și a dus la crearea unei țări a libertății și oportunității694, o

684„Address Before a Joint Session of the Congress on the State of the Union”, 23 ianuarie 1996, în Public Papers
…(1996, Book I), p. 80.
685„Remarks at the University of California in Los Angeles, California”, 20 mai 1994, în Public Papers …(1994,
Book I), p. 960.
686„Statement to Participants in the March for Lesbian, Gay, and Bi Equal Rights and Liberation”, 25 aprilie 1993, în
Public Papers …(1993, Book I), p. 511.
687„Address before a joint session of Congress on Administration Goals”, 17 februarie 1993, în Public Papers…
(1993, Book I), p. 114.
688„The President’s Radio Address”, 20 februarie 1993, în Public Papers… (1993, Book I), p. 145.
689„Remarks on Senate Action on the Economic Program”, 6 august 1993, în Public Papers… (1993, Book II), p.
1346.
690„The President’s Radio Address”, 17 iulie 1993, în Public Papers… (1993, Book I), p. 1093.
691„Remarks Accepting the Presidential Nomination at the Democratic National Convention in Chicago”, 29 august
1996, în Public Papers… (1996, Book II), p. 1412.
692„Remarks at the White House Conference on Character Building for a Civil and Democratic Societ y”, 20 mai
1995, în Public Papers… (1995, Book I), p. 723.
693„The President’s Radio Address”, 13 aprilie 1996, în Public Papers… (1996, Book I), p. 560.
694„Address to a Joint Session of the Congress on Health Care Reform”, 22 septembrie 1993, în Public P apers…
(1993, Book II), p. 1556.

188
țară unde fiecare persoană în sine este valoroasă și „are locul său la masa”695. Dihotomia bine –
rău, foarte prezentă în discursurile predecesorilor săi, și- a făcut intens simțită prezența și în
retorica lui Clinton, fiind extinsă din politica și mesajul intern și în politica externă și în acțiunile
pe plan internațional.
Forța motrice care a dus la închegarea națiunii a mericane a fost reprezentată de valorile și
principiile adoptate încă de la declararea nașterii statului american. Clinton a mizat pe mesajul
părinților fondatori americani și a evidențiat în discursurile sale valorile și principiile americane,
ca elemente definitorii identitare, ca set de caracteristici intrinseci ale excepționalismului
poporului american. Președintele american le -a prezentat publicului larg ca elemente centrale ale
politicilor sale, schimbarea pe care a propus -o încă din timpul campaniei electorale și perpetuată
de-a lungul mandatelor însemnând de fapt o adaptare a politicilor, inclusiv a bugetului federal,
astfel încât acestea să fie consistente cu valorile fundamentale americane696. Pe cale de
consecință, scopul declarat al președintelui a fost de a rezolva problemele americane prin
reunirea poporului american în jurul valorilor de bază, pentru a le celebra și a revitaliza
sentimentului că „suntem uniți de credința noastră în valorile care au făcut America măreață”697.
Valorile primordiale, cele fixate de părinții fondatori – „dreptul la viață, libertatea și
căutarea fericirii”698 – spunea Clinton, sunt cele care trebuiau să dea inspirație și ghidare nu doar
politicienilor, ci întregului popor și aveau rolul de a reaminti în permanență, în primul rând
americanilor, modul special în care s -a creat națiunea americană și de a întări acel spirit al
comunității amintit mai sus. Se observă că o caracteristică importantă a valorilor americane transmise de Clinton este aceea că nivelul ideatic al valor ilor este extins la unul practic, fapt care
poate explica progresul și dezvoltarea Statelor Unite. Așadar, din postularea promordialității dreptului la viață și a libertății, reies alte valori precum spritul comunității și inclusivitatea
societății america ne, respectul pentru viață și libertatea individuală, pentru drepturile celuilalt și
pentru binele comun
699. Un exemplu al extensiei practice a acestor valori este familia și
importanța dată familiei în mentalul colectiv american, motiv pentru care Clinton s -a concentrat

695„Message on the National African -American History Month”, 11 februarie 1993, în Public Papers… (1993, Book
I), p. 28.
696„Remarks on the Budget Debate”, 10 noiembrie 1995, în Public Papers… (1995, Book II), p. 1730.
697„Remarks in Las Vegas, Nevada”, 31 octombrie 1996, în Public Papers… (1996, Book II), p. 1996.
698„Remarks Honouring Martin Luther King Jr., in Denver, Colorado”, 6 ianuarie 1995, în Public Papers… (1995,
Book I).
699„Remarks at the Gallaudet University Commencement Ceremony”, 13 mai 1994, în Public Papers… (1994, Book
I), p. 906.

189
asupra indicării amenințărilor la adresa familiei – ca, de pildă, lipsa mariajului într -o familie700,
dar mai ales asupra evidențierii necesității protejării și asigurării accesului fiecărei familii la o
viață bună, conformă cu principiile și i dealurile americane. Iar un mod în care putea fi făcut acest
access era prin asigurarea educației, care juca un rol atât de important, încât era mai „bună decât aurul”
701.
Valoarea primordială care a avut poate cea mai clară extensie practică, o inovație
fantastică a părinților fondatori americani, era dreptul de a urmări fericirea. Această valoare
intrinsecă poate fi legată în primul rând de oportunitate și recompensa muncii, identificate de
Clinton ca valori de bază ale societății americane702. Acestea au fost privite nu numai ca drepturi,
ci ca valori ale societății, fiind de datoria tuturor, nu doar a guvernului, să le asigure permanența. Iar aceasta nu putea fi asigurată decât prin asumarea responsabilității comune pentru binele
comun și a muncii dedica te pentru un viitor mereu mai bun, „eterna promisiune a acestei țări”
703.
Accentul pus de președintele american asupra responsabilității poporului american a fost
r e m a r c a b i l , m a i a l e s c ă a f o s t e x t i n s ă d i n c ol o d e n i v e l u l p e r s o n a l ș i c e l a l ti m p u l u i p r e z e n t –
adică responsabilitățile de zi cu zi față de familie, de locul de muncă, și a fost dusă la un nivel sacru, universal și proiectată în viitor: poporul american are responsabilitatea de a munci pentru
apărarea acestor valori și de a construi un viitor mai b un.
Urmând tiparele setate de predecesorii săi, Clinton a evidențiat o altă valoare, parte
importantă a identității americane: religia. Această valoare de bază a fost reliefată în trei moduri
diferite în retorica președintelui: primul, ca sursă de inspiraț ie pentru toate celelalte valori,
principii și politici americane; apoi, ca principiu universal, democratic – libertatea religioasă; și
nu în ultimul rând, ca și caracteristică a poporului american – diversitatea religioasă, sursă de
putere.
Religia a fo st unul dintre elementele nelipsite din mesajele președintelui Clinton. Un prim
exemplu care indică importanța remarcabilă a religiei în identitatea americană este încheierea
etalon a discursurilor prezidențiale americane, preluate, evident, și de cel de- al patruzeci și doilea
președinte american: „God bless you all”/„God bless America”. Apoi, Clinton și- a pus întrega

700„Remarks to the Greater Houston Partnership in Houston”, 7 februarie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), p.
193.
701„Remarks at Puebl o Community College in Pueblo, Colorado”, 20 septembrie 1995, în Public Papers… (1995,
Book II), p. 1407.
702„Remarks to the National Governors Association”, 2 februarie 1993, în Public Papers… (1993, Book I), p. 31.
703„Address before a Joint Session of t he Congress on the state of the Union”, 24 ianuarie 1995, în Public Papers…
(1995, Book I), p. 86.

190
activitate prezidențială sub semnul datoriei creștine, menționând în adresa inaugurală a primului
mandat că „Am auzit trompetele. Am schimbat garda. Iar acum, fiecare dintre noi, în felul nostru
și cu ajutorul lui Dumnezeu, trebuie să răspundem apelului”704. Ba mai mult, la prima întâlnire a
cabinetului său, a invocat divinitatea pentru a- i ghida, a -i menține „umili și înflăcărați” și pentru
a „acționa cu înțelepciune”705.
Un alt aspect reliefat în rânduri repetate a fost acela că întregul popor american se află
sub ghidarea și luminarea divinității, considerând această valoare a fi una dintre principalele
surse de măreție și unul dintre motivele p rincipale pentru permanența acestei măreții timp de mai
bine de 200 de ani706 și a îndemnat americanii să nu privească libertatea religioasă precum o
libertate de a nu practica religie, ci libertatea de a o practica și de a pune în practică învățăturile
religioase și să prezinte caracteristici precum modestie, disciplina a muncii și respect pentru
ceilalți707. Președintele a dus și acest mesaj în sfera relațiilor internaționale și invocă ghidarea
divinității pentru rezolvarea unor crize internaționale și ajungerea la acorduri importante, precum
semnarea unei declarații între palestinieni și israelini în septembrie 1993708.
Clinton a legitimat poziția specială a religiei în societatea americană printr -un argument
istoric: libertatea religioasă a fost subiectul prim ului amendament al Constituției Americane,
adoptat în 1791. Amendamentul a stabilit protecția constituțională pentru practicarea religiei,
interzicerea instituirii unei religii de stat și a amestecului statului în chestiuni religioase.
Președintele a motiv at această alegere a părinților fondatori americani și a legat -o de însăși
existența democrației: „părinții noștri fondatori au știut că religia dă poporului nostru caracterul
fără de care democrația nu poate exista”. Ba mai mult, a folosit libertatea reli gioasă pentru a
justifica venirea în America a multor europeni care fugeau de persecuțiile religioase la care erau supuși în statele lor
709. Deși societatea americană avea parte, uneori, de incidente710 și în ciuda

704„Inaugural Address”, 20 ianuarie 1993, în Public Papers… (1993, Book I), p. 3.
705 „Remarks at Cabinet Meeting”, 22 ianuarie 1993, în Public Papers… ( 1993, Book I), p. 6.
706 „Remarks at the Salem Missionary Baptist Church in Fruitland, Tennessee”, 19 august 1996, în Public Papers…
(1996, Book II), pp. 1310-1312.
707„Remarks at a White House Interfaith Breakfast”, 30 august 1993, în Public Papers… (1993, Book II), p. 1403.
708„Remarks at the Signing Ceremony for the Israeli -Palestinian Declaration of Principles”, 13 septembrie 1993, în
Public Papers… (1993, Book II), p. 1476.
709„Memorandum on Religious Expression in Public Schools”, 12 iulie 1995, în P ublic Papers… (1995, Book II), p.
1083.
710La începutul verii din 1996 au fost arse câteva biserici afro -americane din sudul Americii. Președintele a
condamnat acțiunea, considerând că „nu există act mai depravat de violență decât distrugerea unui loc de cult” și a
invocat spiritual comunității și respectarea drepturilor. Vezi „The President’s Radio Address”, 8 iunie 1996, în
Public Papers… (1996, Book I), p. 875.

191
diferențelor religioase, societatea americană reușea să afișeze un climat armonios, de cooperare
și înțelegere. Clinton a explicat acest succes tot pe baza libertății religioase înțeleasă în termeni
juridici711.
Așadar, diversitatea religioasă nu era privită precum o slăbiciune de președintele
american , ci ca o sursă de putere. În plus, a privit ca pe un m otiv de mândri e faptul că Statel e
Unite erau, conform celor declarate de el, cel mai religios stat din lume, „cu cel mai mare număr
de biserici, cel mai divers grup de oameni care practică diverse tipu ri de religie”712 și a evidențiat
capacitatea congregațiilor de a ajuta oamenii și de a- i ghida către o viață mai bună. Clinton nu a
ratat nicio ocazie să felicite practicanții diferitelor religii cu ocazia diferitelor sărbători majore,
transmițând întotdeau na mesaje de pace și de unitate713.
Toate aceste trăsături, valori și principii au fost cuprinse în spațiul american sub umbrela
democrației, „alegere neobișnuită”, spunea Clinton, în condițiile în care până la momentul adoptării în 1776 a democrației ca sistem de guvernare aceasta „dispăruse de pe pământ de
aproape 2000 de ani, din timpul Greciei antice”
714. De la acel moment, democrația americană a
devenit un simbol al libertății și al respectului față de drepturi și libertăți, al responsabilității
poporul ui și al încrederii în instituții, Congresul american fiind denumit chiar „sanctuar al
democrației”715, iar ideile democratice americane devenind „idealuri ale umanității”716. Ceea ce
face democrația americană chiar și mai specială, în viziunea președintelui, este capacitatea sa de
a se revitaliza în permanență și de a se adapta la tendințele diferitelor perioade istorice, în timp ce rămâne fidelă principiilor și ideilor fondatoare. La fiecare început de secol de existență,
americanii au avut câte o alegere cap itală de făcut pentru dăinuirea măreției condusă de idealurile
democratice: la începutul secolului XIX au ales să își extindă națiunea „de la coastă la coastă”; apoi, la începutul secolului XX au trecut la „valorificarea” revoluției industriale în spiritul și
conform valorilor americane, dezvoltând economia de piață; în continuare, la început de secol

711„Remarks at the Salem Missionary Baptist Church in Fruitland, Tennessee”, 19 august 1996, î n Public Papers…
(1996, Book II), pp. 1310-1312.
712„Remarks at the White House Conference on Character Building for a Civil and Democratic Society”, 20 mai
1995, în Public Papers… (1995, Book I), p. 728.
713Vezi, de exemplu, „Message on the Observance of Id al -Fitr”, 9 martie 1994, în Public Papers… (1994, Book I),
p. 416 sau „Message on the Observance of Yom Kippur”, 2 octombrie 1995, în Public Papers… (1995, Book II), p.
1529.
714„Remarks to the Community in Detroit”, 22 octombrie 1996, în Public Pape rs… (1996, Book II), pp. 1890-1891.
715„ Address Before a Joint Session of the Congress on the State of the Union”, 24 ianuarie 1995, în Public Papers…
(1995, Book I), p. 75.
716„Remarks to the Community in Detroit”, 22 octombrie 1996, în Public Papers… (1996, Book II), pp. 1890- 1891.

192
XXI americanii aveau rolul de a „a da formă forțelor erei informaționale și a societății globale”.
În acest mod, „vechea democrație americană” s -a păstrat mer eu „tânără” pentru că a reușit să
responsabilizeze mereu populația și să o conducă spre progres, coordonați fiind de valorile și
principiile americane, deci de democrație717.
Desigur, progresele sistemului democratic american au fost numeroase, devenind din ce
în ce mai reprezentativ și responsabil în fața cetățenilor. De exemplu, unul dintre progresele
făcute de sistemul american până la data mandatului său și asupra căruia Clinton insista era acela
al existenței reale a drepturilor egale și a egalității în fața legii a americanilor. Pentru a demonstra
această egalitate, președintele american a adus în discuție Voting Rights Act, prin care se asigura
dreptul la vot tuturor americanilor, și a denumit dreptul la vot „oxigen al democrației”718. Apoi,
Clinton a dat indicații cu privire la direcția în care democrația americană poate evolua pentru a fi
chiar și mai eficientă. Astfel, a justificat multe dintre politicile sale, cum ar fi amendarea
sistemului de welfare , prin necesitatea responsabilizării și empower the people (nu entitle
them)719, acordarea de către stat a instrumentelor necesare îmbunătățirii propriilor vieți de fiecare
american în parte prin muncă și devotament față de țară și de legile sale720. Pe aceeași linie a
responsabilizării poporului, a accentuat și necesitatea menținerii populației informate, ca o
condiție „esențială a procesului democratic” și având valență dublă: un popor mai informat înseamna popor mai responsabil și decis să acționeze, precum și o guvernare mai deschisă și mai responsabilă în fața cetățenilor
721.
Caracterul special al sistemului, a formei în interiorul căreia s -a născut și dezvoltat
națiunea americană a dus la aparția unor adevărate modele de comportament, a unor cetățeni de seamă, ridicați la rangul de eroi ai națiunii de către Clinton. Exemplele sunt numeroase, variind
de la cei mai de seamă reprezentanți ai americanilor – părinții fondatori și președinții care au

717„Inaugural Address”, 20 ianuarie 1997, Public Papers… (1997, Book I), pp. 43 -45.
718„Statement on the 30th Anniversary of the Voting Rights Act”, 4 august 1995, în Public Papers… (1995, Book II),
p. 1203.
719 Empowerment se referă la asigurarea instrumentelor necesare pentru dezvoltare, ceea ce implică muncă și
dedicare din partea oamenilor, deci nu entitlement, o asigurare integrală din partea statului a celor necesare
societății, ceea ce ar fi putut d uce ca cetățenii să creadă că li se cuvine totul, fără să depună efort comun pentru
binele comun.
720„Remarks at the Edmund A. Walsh School of Foreign Service at Georgetown University”, 10 noiembrie 1994, în
Public Papers… (1994, Book II), p. 2053.
721„Memorandum on the Freedom of Information Act”, 4 octombrie 1993, în Public Papers… (1993, Book II), p.
1685.

193
adus contribuții memorabile –, la cetățeni dedicați muncii în folosul binelui comun, dar mai ales
la soldații dispuș i să își sacrifice viața în numele principiilor și valorilor universale.
Președintele a marcat în rânduri repetate întâietatea părinților fondatori ai națiunii
americane în rândul eroilor națiunii și a invitat poporul și instituțiile americane să își găse ască
ghidarea principială în forma închipuită de ei pentru statul american. În procesul schimbării la
care a invitat societatea americană în scopul pregătirii pentru noul mileniul și al adaptării pentru noua construcție mondială emergentă a catalogat ca ne cesitate esențială reîntoarcerea la forma de
bază făurită de Founding Fathers: „un guvern care onorează demnitatea umană și protejează
drepturile individuale”, un sistem creat de oameni vizionari care i -au dat flexibilitatea necesară
pentru a putea „dăinu i de-a lungul veacurilor”
722. Un statut special a fost acordat lui Thomas
Jefferson, primul Secretar de Stat și cel de -al treilea președinte american, „întruchiparea efortului
neobosit pentru democrație”723. Clinton a adus numeroase aprecieri la adresa omului politic
american și a considerat că cea mai mare moștenire lăsată de Jefferson era faptul că a anticipat importanța schimbării constante în societatea și sistemul american, legitimitatea și eficiența ei atât timp cât se bazează pe un set fix de principii – cel setat în documentele fondatoare ale
statului american
724. Președintele și -a justificat credința în statul american evidențiind încrederea
pe care acest erou american o avea în forma creată, care a fost atât de mare încât a considerat, încă de la acea vr eme, că sistemul american „este cea mai bună speranță a lumii”
725.
Exemplele de președinți de seamă nu s -au rezumat la cel al lui Jefferson, Clinton oferind
de-a lungul perioadei numeroase altele în diferite ocazii, cu diferite scopuri. Însă ideea pregnantă
pe care cel de- al doilea președinte american a transmis -o publicului a fost că președinții de seamă
ai națiunii americane fuseseră cei care au înțeles cu adevărat care era rolul lor și anume munca pentru binele comun, direcționarea națiunii către cooperare și unitate și găsirea celor mai bune
variante pentru punerea în practică a idealurilor și valorilor americane
726. În plus, a invitat
americanii să treacă peste liniile partizane – ca apel la unitate în societatea americană și la

722„Message on the Observance of Independence Day, 1997”, 2 iulie 1997, în Public Papers… (1997, Book II), p.
903.
723„Remarks at a Reception for Members of the Diplomatic Corps”, 15 iunie 1993, în Public Papers… (1995, Book
I), p. 856.
724„Remarks and Question -and-Answer Session with the American Society of Newspaper Editors”, 13 aprilie 1994,
în Public Papers… (1994, Book I), p. 685.
725„Remarks o n the 200th Anniversary of the Capitol and the Reinstallation of the Statue of Freedom”, 23 octombrie
1993, în Public Papers… (1993, Book II), p. 1813.
726„Message on the Observance of President’s Day, 1995”, 16 februarie 1995, în Public Papers… (1995, B ook I), p.
218.

194
cooperarea între cele două p artide americane dominante – și să aprecieze președinții în funcție de
rezultatele pe care le- au avut, nu în funcție de partidul din care au făcut parte și asta pentru că nu
apartenența la un anumit partid a dat valoare unui anumit președinte, ci gradul în care a luptat „să
ridice demnitatea și potențialul uman al bărbaților și femeilor din țara aceasta”727. De exemplu,
atunci când a încercat să își legitimeze anumite politici economice și să motiveze poporul
american pe calea reformei Clinton l -a invocat pe F.D.Roosevelt considerat a fi „cel mai măreț
lider al secolului nostru” datorită gândirii vizionare și a efortului formidabil pe care l -a depus
pentru scoaterea Americii din criză și, implicit, prezervarea visului american728.
Apoi, când a explicat necesitatea prezervării și întăririi leadershipului american l -a adus
în discuție pe J.F.Kennedy, vizionar la rândul său, care, ca urmare a participării în Al Doilea Război Mondial, învățase o lecție prețioasă pe care a aplicat -o în timpul peședinției sale: S.U.A.
trebuie să rămână implicată în afacerile lumii și trebuie să fie ele cele care „conturează evenimentele”, altfel avenimentele vor contura America „în moduri care ne pun într -un mare
risc”.
729 Un loc special a fost rezervat lui Abraham Lincoln – „Marele Emancipator”, „Marele
Conciliator”, numit chiar „martir” de către Clinton. Poziționarea specială și aprecierea sa ca „cel
mai măreț lider american” era în strânsă legătură cu moștenirea lăsată de acest președinte:
valorile de ba ză ale americanilor, efortul depus pentru ca tot mai mulți americani să beneficieze
cu adevărat de principiile de bază ale națiunii americane – egalitate, libertate, „pursuit of
happiness”, indiferent de orientări politice, de credință și de origini etnice730.
Dincolo de mitificarea președinților americani, Clinton a adus în fața publicului american
și alte exemple edificatoare pentru evidențierea potențialului fiecărui american în parte și a
excepționalismului națiunii în ansamblul ei. Martin Luther King Jr. a fost poate cel mai relevant
exemplu în acest sens. Pastorul baptist din Atlanta a fost prezentat ca simbol al efortului constant
american pentru crearea unei societăți unite, cu drepturi real egale și libertate deplină, deci ca
simbol al valorile și principiilor americane de bază. Mai mult, a fost oferit ca model a ceea ce se poate obține dacă americanii nu își pierd credința și urmează calea luminată de divinitate
731.

727„Remarks at the New England Presidential Dinner in Boston”, 14 martie 1994, în Public Papers… (1994, Book
I),p. 452.
728„Remarks on the National Economy”, 2 mai 1997, în Public Papers… (1997, Book I), p 530.
729„Remarks at the Dedication of the John F. Kennedy Presidential Library Museum in Boston Massachusetts”, 29
octombrie 1993, în Public Papers… (1993, Book II), p. 1858.
730„The President’s Radio Address”, 12 februarie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), p. 244.
731Vezi, de exemplu, „The President’s Radio Address”, 28 august 1993, în Public Papers… (1993, Book II), p. 1400;
„Remarks to the Convocation of the Church of God in Christ in Memphis”, 13 noiembrie 1993, în Public Papers…

195
Idealizarea trecutului a fost flancată de prezentarea unor modele, a unor eroi american i ai
timpurilor aferente mandatelor lui Clinton, care și -au dedicat viața pentru munca în folosul
națiunii. De exemplu, președintele a ținut să reamintească publicului meritele anumitor americani
în dezvoltarea și menținerea visului american la momentul de cesului lor, precum cele ale lui Les
Aspin, Secretar al Apărării732 sau ale altora care au devenit imagini ale progresului continuu
american, precum cele ale Barbarei Jordan, prima femeie afro -americană aleasă în Congres dintr –
un stat sudic733. De asemenea, Cl inton a contribuit la crearea unor noi eroi americani, prin
acordarea de medalii și premii celor care au contribuit semnificativ, din punctul său de vedere, la
progresul american și apărarea valorilor și principiilor americane734. Toate acestea sunt dovada
importanței exemplului bunelor practici în societatea americană și a efortului depus pentru
crearea unui cult al aprecierii celor care nu doar cred în valorile americane, dar își dedică viața
prezervării și întăririi lor.
Poate cel mai puternic exemplu de bună practică, de sacrificiu pentru patrie și devotament
pentru cauza valorilor americane a fost cel al armatei americane. Clinton a pus armata în centrul
discursurilor sale în rânduri repetate, fie când era vorba de rolul Americii în lume, de
promovarea v alorilor și principiilor americane sau de restructurarea bugetului. Armata s -a
bucurat de întâietate în rândul promisiunilor sale, încă de la preluarea primului mandat, atunci
când s -a angajat să facă tot ce era posibil pentru a se asigura că armata americana rămânea „cea
mai bine antrenată, cea mai bine pregătită, cea mai bine echipată forță armată din lume”735,
cuvinte devenite laitmotiv în discursurile ulterioare. Relevant este că dincolo de apărarea intereselor și satisfacerea măsurilor de securitate amer icane, armata americană a fost prezentată
de Clinton ca având un rol sacru: apărarea „libertății, a democrației și a demnității umane în

(1993, Book II), p. 1986; „Remar ks on the Observance of the Birthday of Martin Luther King Jr.”, 17 ianuarie 1994,
în Public Papers… (1994, Book I), p. 98.
732„Statement on the Death of Les Aspin”, 21 mai 1995, în Public Papers… (1995, Book I), p. 723.
733„The President’s Radio Address”, 2 0 ianuarie 1996, în Public Papers… (1996, Book I), pp. 72-73.
734De exemplu, a acordat „Medal of Freedom” fostului său secretar al Apărării William J. Perry în ianuarie 1997
(Vezi „Remarks on Presenting the Presidential Medal of Freedom to Secretary of Defense William J. Perry at Fort
Mayer, Virginia”, 14 ianuarie 1997, în Public Papers… (1997, Book I), p. 34), dar și lui Bob Dole, fostul senator și
contracandidatul său în alegerile din 1996. (Vezi „Remarks on the World War II Memorial and on Presenting th e
Presidential Medal of Freedom to Former Senator Bob Dole”, 17 ianuarie 1997, în Public Papers… (1997, Book I),
p. 40.
735„Address before a Joint Session of Congress on Administration Goals”, 17 februarie 1993, în Public Papers…
(1993, Book I), p. 119.

196
întreaga lume”736. Pentru acest motiv, armata a fost catalogată drept instrument principal al
promovării valorilor și pri ncipiilor americane în întreaga lume, „pilon al libertății”737. O a l t ă
dimensiune care a întărit caracterul special al armatei americane și a dovedit misiunea aparte a
apărării valorilor a fost că ea însăși era o traducere în practică a valorilor amintite. A șadar,
Clinton a considerat forțele armate armericane drept „unul dintre cele mai mari succese ale
istoriei” și asta pentru că se puteau regăsi în interiorul său reprezentați ai „oricărei culori, oricărei
origini, oricărei regiuni a societății noastre”, do vedind „progresul națiunii în procesul de
integrare și acordarea de șanse egale”, dar și rezultatele remarcabile ale sistemului educațional și de pregătire profesională american. Toate aceste caracteristici reunite în persoana celor care
purtau uniforma ar matei au dat, conform lui Clinton, caracterul de superputere Statelor Unite ale
Americii
738.
Recunoașterea meritelor armatei se traduc în societatea americană printr -un adevărat cult
al veteranilor de război, adevărați eroi ai națiunii și nu doar prin sărbăt orirea în fiecare an a Zilei
Veteranilor pe data de 11 noiembrie. Cliton a acordat întotdeauna o atenție specială activității
trupelor americane și le -a transmis mesaje speciale cu diferite ocazii, recunoscând meritul
colectiv al armatei739, dar a și evidenț iat acei soldați care s -au remarcat prin cariere formidabile
și care au depus eforturi importante pentru apărarea intereselor S.U.A. și în numele valorilor și
principiilor americane, precum, de exemplu, Generalul Joulwan740.
Desigur, pentru crearea unui port ret complet al statului său măreț, nu puteau lipsi din
retorica lui Clinton referințe la istoria specială a Statelor Unite. Statul american, după spusele lui
Clinton, ocupa un loc special în istoria lumii. Pe lângă poziția și rolul speciale pe care Statele
Unite le aveau la momentul respectiv, însăși nașterea statului avusese o valență deosebită,

736„Remarks at a Memorial Day Ceremony in Arlington, Virginia”, 29 mai 1995, în Public Papers… (1995, Book
I),p. 761.
737„Message on the Observance of Armed Forces Day”, 17 mai 1996, în Public Papers… (1996, Book I), p. 768.
738„Radio Address to the Armed F orces”, 12 martie 1993, în Public Papers… (1993, Book I), pp 283- 284.
739Vezi, de exemplu, „Remarks at the United States Naval Academy Commencement Ceremony in Annapolis,
Maryland”, 25 mai 1994, în Public Papers… (1994, Book I), p. 984. „Remarks to the Veterans of Foreign Wars
Conference”, 6 martie 1995, în Public Papers… (1995, Book I), p. 311; „Christmas Eve Message to United States
Troops in Bosnia -Herzegovina”, 24 decembrie 1995, în Public Papers… (1995, Book II), p. 1928.; „Remarks to the
American Troops at Aviano Air Base, Italy”, 13 ianuarie 1996, în Public Papers… (1996, Book I), pp. 55- 56.;
„Message on the Observance of Armed Forces Day”, 17 mai 1996, în Public Papers… (1996, Book I), p. 768.
740Generalul George Jouwlan a ocupat, la finalul carierei sale, funcția de SACEUR în cadrul NATO. Vezi
„Statement on the Retirement of General George A. Joulwan, USA”, 23 decembrie 1996, în Public Papers… (1996,
Book I), p. 2235.

197
schimbând „cursul întregii istorii umane”741 și asta pentru că Founding Fathers au creaseră un
stat nou, bazat pe principii inovatoare. La acest impact inițial se ad auga încă o caracteristică
specială a poporului american care îi permitea să dăinuiască în timp, să aprecieze sacrificiile și
rezultatele trecutului și să meargă pe calea binelui, a valorilor și principiilor primordiale:
„responsabilitatea memoriei”742.
Pentru întărirea acestei idei a trecutului special și a responsabilității memoriei
americanilor, președintele Clinton a adus în lumina publicului o serie de evenimente importante,
ca, de exemplu, Primul Război Mondial care a dus la ieșirea din izolaționsmul pr acticat de
S.U.A. până la acel moment, a demonstrat capacitatea americanilor de a face diferența în relațiile
internaționale și sacrificiul pe care americanii sunt dispuși să îl facă în lupta binelui contra
răului743. Firește, din perspectiva unui mare susți nător al implicării și al leadershipului american
pe plan internațional, cum a fost Clinton, reîntoarcerea la izolaționism după Marele Război a fost considerată o greșeală teribilă și criticată ca atare, care nu a făcut decât să ducă la Marea Criză și la un al doilea război mondial. Aici începe perioada istorică asupra căreia cel de -al patruzeci și
doilea președinte american s -a concentrat în mod special: Al Doilea Război Mondial și perioada
care i -a urmat.
Al Doilea Război Mondial a fost considerat, în sp ațiul american, o adevărată cruciadă „de
eliberare a lumii de tiranie”
744. Din perspectiva lui Clinton, cea de- a doua conflagrație mondială
a demonstrat ce înseamna de fapt America și care era capacitatea ei. Dovedindu -și spiritul
special, curajul și determinarea lor, americanii luptaseră în numele libertății pentru a salva lumea.
Soldații americani participanți în război, alături de comandanții lor, inclusiv președintele Roosevelt au fost ridicați la rangul de eroi ai națiunii, dar și ai libertății, d eci eroi universali.
Clinton a considerat că numai datorită lor și sacrificiului lor suprem a fost salvată lumea de
tirania nazistă, iar cea mai mare parte a globului se putea bucura de beneficiile libertății
745. Ceea
ce este important în această perspectivă asupra celui de -al Doilea Război Mondial este că

741Address Before a Joint Session of the Congress on t he State of the Union”, 24 ianuarie 1995, în Public Papers…
(1995, Book I), p. 75.
742„Remarks to the American Gathering of Jewish Holocaust Survivors in New York City”, 30 aprilie 1995, în
Public Papers… (1995, Book I), p. 614.
743„Remarks at a Veterans Day Breakfast”, 11 noiembrie 1993, în Public Papers… (1993, Book I), p. 1952.
744„Remarks at the Dedication of the Franklin Delano Roosevelt Memorial”, 2 mai 1997, în Public Papers… (1997,
Book I), p. 532.
745„Remarks at the American Cemetery in Manila, Philippines”, 13 noiembrie 1994, în Public Papers… (1994, Book
II),p. 2072.

198
președintele duce mai departe mesajul colectiv american conform căruia americanii au jucat rolul
principal în câștigarea acestui război pentru că numai ei „puteau salva lumea în numele libertății”
și a fost de datoria lor să o facă746. Se observă din nou invocarea spiritului libertății și al datoriei
pe care americanii o aveau față de apărarea libertății, valoare primordială americană, dar și
întâietatea națiunii americane în rândul altor popoare ale lumii.
Toate aceste caracteristici speciale ale poporului american, alături de valorile și
principiile călăuzitoare, de eroii și reușitele obținute de -a lungul timpului, au dus la crearea ideii
de „națiune măreață”. Caracterul special al națiunii americane a fost comprimat într -o expresie
folosită des de către Clinton – ideea americană: „America este cu mult mai mult decât un loc.
Este o idee, cea mai puternică idee din istoria națiunilor”747.

3.6. Democrația și leadershipul american
O parte însemnată a discursurilor lui Clinton a fost reprezentată de definirea
leadershipului american și de justificarea necesității menținerii și întăririi acestuia. Un prim
aspect folosit de Clinton pentru a legitima leadershipul american a fost istoria acestuia. Astfel,
președintele a numit acest rol al S.U.A. o „moștenire” și a considerat că era de datoria lui să
„urmeze pașii lui Harry Truman în a continua leadershipul american în lume”, așa cum au făcut
toți președinții postbelici, indiferent de afilierea politică748. În plus, a denu mit leadershipul
american a fi „una dintre cele mai mărețe lecții ale secolului XX”749, dovadă fiind succesul în a
evita un război nuclear în contextul Războiului Rece și în a contribui la eliminarea regimurilor comuniste din Europa.
Pentru întărirea argume ntului, Clinton a adus în fața publicului elementele,
circumstanțele și politicile care au dus la stabilirea leadershipului mondial american. Și în acest
caz a fost acordată întâietate valorilor și implicațiile pe care le- a avut necesitatea de a le
impleme nta la nivel mondial. Concomitent cu critica aspră a politicii izolaționiste de după Primul
Război Mondial s -a manifestat o complimentare a politicii duse după cel De -al doilea Război
Mondial. Astfel, președintele american a argumentat că alegerea președin telui Truman de a urma

746„Remarks at the Dedication of the World War II Memorial Site”, 11 noiembrie 1995, în Public Papers… (1995,
Book II), p. 1737.
747„Address Before a Joint Session of the Congress on the State of the Union”, 4 februarie 1997, în Public Papers…
(1997, Book I), p. 116.
748„Remarks at the Harry S. Truman Library Institute Legacy of Leadership Dinner”, 25 octombrie 1995, în Public
Papers.. . (1995, Book II), p. 1682.
749„Remarks to the Community in Detroit”, 22 octombrie 1996, în Public Papers… (1996, Book II), p. 1890.

199
o politică „a încrederii, nu a cinismului”, o politică a implicării pe scena globală ce se ridica la
nivelul principiilor și datoriei americane față de principiile universale, a fost cea corectă pentru
numeroase motive cum ar fi acel a că a construit o economie globală stabilă, bazată pe principii
democratice750 și a reușit să mențină sub control comunismul, ducând în cele din urmă, la
eliminarea lui din Europa și la câștigarea Războiului Rece în numele democrației.751 Apreciate și
promova te au fost și mijloacele pe care liderii americani le- au folosit pentru atingerea scopurilor.
De exemplu, Clinton a indicat rolul major pe care l -a jucat planul Marshall atât în reconstrucția
economiei Europei de Vest și în îmbunătățirea relațiilor dintre statele din zonă, cât și în
schimbarea modului în care America s -a raportat la Europa. Ba mai mult, implicarea americană
prin planul Marshall a dus la alte rezultate notabile pe calea dezvoltării democrației, a cooperării
și securității, precum UEO și NATO752, care pot fi folosite precum modele de bună practică
pentru democrațiile emergente. Clinton a folosit aceste succese ale politicii americane postbelice pentru a -și justifica propria politică de a menține și întări leadershipului global american, ca o
continuare a practicilor stabilite de predecesorii săi.
Anii ’90 au fost martorii unei largi dezbateri în spațiul public american, referitoare la
rolul pe care S.U.A. trebuiau să îl joace în noul context mondial. Au fost numeroase voci care au pretins că S.U .A. și -au atins scopul – destrămarea U.R.S.S. și căderea comunismului. Concluzia
acestora era că America ar fi trebuit să își diminueze implicarea la nivel internațional și să se concentreze mai mult asupra rezolvării problemelor interne. Clinton a fost ce l mai vehement
oponent al acestei viziuni, argumentând că izolaționismul ar fi cea mai mare greșeală pe care America ar putea- o face în noul context mondial, oferind diferite motive pentru a -și susține acest
punct de vedere. Pentru a convinge, Clinton a at ribuit două valențe leadershipului american: ca
datorie/responsabilitate de a conduce și de a lua măsurile necesare pentru rezolvarea problemelor
și ca oportunitatea de a promova democrației, deci a valorilor universale americane.
Responsabilitatea leader shipului american venea, în concepția lui Clinton, în primul rând
din statutul, atât autoperceput, cât și atribuit de numeroase alte state, pe care S.U.A. îl aveau la
nivel mondial: singura superputere rămasă după încheierea Războiului Rece. Statutul conți nea,

750„Remarks at a Question -and-Answer Session with the American Society of Newspaper Editors”, 13 aprilie 1994,
în Public Papers… (1994, Book I), p. 681.
751„Remarks on the 50th Anniversary of V -E Day in Arlington, Virginia”, 8 mai 1995, în Public Papers… (1995,
Book I), pp. 655 -656.
752„Remarks at the Ceremony Commemorating the 50th Anniversary of the Marshall Plan in the Hague”, 28 mai
1997, în Public Papers… (1997, Book I), pp. 665-666.

200
desigur, datoria de a conduce, de a veghea asupra incertitudinilor și a multitudinii de posibile
probleme în noul context mondial753. Poziția unică era recunoscută și bine- venită de liderul
american. Deși era conștient că S.U.A. nu puteau fi „polițiștii lumii” și că nu puteau rezolva toate
problemele, trebuiau totuși să fie „reazăm al schimbării și pivot al păcii”754. Pentru a -și întări
poziția, președintele a făcut referire în mod repetat la decizia luată de politicienii americani după Primul Război Mond ial – de a reveni la izolaționism, și a evidențiat consecințele dezastruoase
ale acestei alegeri: Marea Criză economică și o a doua conflagrație mondială. Clinton a făcut
paralelă între perioada interbelică și perioada post -Război Rece. Astfel, a explicat frecvent că
americanii au o singură alegere posibilă în noua perioadă istorică, fiind un moment decisiv nu
doar al istoriei americane, ci al istoriei întregii umanități: continuarea implicării la nivel mondial
în scopul „binelui comun” al umanității, așa c um s -a procedat și la finalul celui de -al Doilea
Război Mondial
755, deci continuarea moștenirii postbelice, nu a celei interbelice. Alternativa ar fi
fost dezastruoasă. Pentru demonstrarea acestei ipoteze, Clinton s -a folosit adeseori de situația din
Bosnia: dacă S.U.A. rămâneau deoparte, conflictul bosniac s -ar fi răspândit și ar fi stat în calea
pacificării și a integrării continentului European, iar America ar fi fost forțată, încă o dată, să
trimită soldați care ar fi plătit cu viața într -un conflict care nu era al lor. Ba mai mult, l- a citat pe
papa Ioan Paul al II -lea, care a descris într -un mod plastic, dar relevant, importanța rezolvării
situației din Bosnia: „Secolul XX a început cu un război în Sarajevo. Domnule Președinte, nu
trebuie să permiteți ca secolul XX să se și termine cu un război în Sarajevo”756.
Pentru a face față provocărilor și a se ridica la nivelul responsabilităților leadershipului
american, Clinton a accentuat nu numai că avea echipa potrivită de politică externă care, deși
trebuia să aibă de -a face cu situații complet noi, înregistrau rezultate foarte bune757, dar și că a
dezvoltat politica potrivită pentru acest lucru. Denumită „Strategia pentru angajare și lărgire”,
politica dezvoltată în 1994 a fost promovată în fața publicului american ca cea mai bună variantă pentru „a face față provocărilor și oportunităților noilor vremuri” care fac ca „leadershipul american mai esențial ca oricând”. Cu ajutorul celor trei piloni strategici – securitate, economie

753„Address before a Joint Session of Congress on Administration Goals”, 17 februarie 1993, în Public Papers…
(1993, Book I), p. 119.
754„Remarks to the 48th Session of The United Na tions General Assembly in New York City”, 27 septembrie 1993,
în Public Papers… (1993, Book II), p. 1614.
755„The President’s Radio Address”, 20 noiembrie 1993, în Public Papers… (1993, Book II), p. 2030.
756„Remarks at the Harry S. Truman Library Institut e Legacy of Leadership Dinner”, 25 octombrie 1995, în Public
Papers… (1995, Book II), p.1684.
757„Interview on CNN‘s ‘Global Forum with President Clinton‘”, 3 mai 1994, în Public Papers… (1994, Book I), p

201
și democrație -, Clinton a argumentat că America putea apăra binele națiunii americane și se
poate „ridica la nivelul provocărilor, atât de acasă, cât și din afară”758.
Desigur, aceste două demersuri promovate de administrația lui Clinton erau deosebit de
importante, dar nu suficiente pentr u îndeplinirea rolului și a misiunii aferente. În acest sens,
Președintele a militat și pentru o aliniere a Congresului, majoritar republican de -a lungul
mandatelor sale, la politica sa și s -a opus inițiativelor legislative care urmăreau reducerea
implicăr ii S.U.A. în relațiile internaționale și limitarea fondurilor pentru ajutor extern759. În plus,
s-a angajat să păstreze armata americană la un nivel înalt de pregătire și a optat pentru
menținerea la un nivel potrivit al fondurilor pentru armată, motivând că leadershipul american
depindea de capacitatea trupelor americane de a reprezenta cu succes interesele și prerogativele
S.U.A. la nivel mondial760. Pentru același țel, America trebuia să se concentreze asupra
revitalizării economiei, a visului american, prom isiune făcută încă din timpul campaniei, iar
pentru a înfrunta cu succes provocările mediului internațional și pentru a putea face posibilă
cooperarea între națiuni la toate nivelurile, trebuia să se concentreze și pe dezvoltarea științifică și tehnologică și menținerea leadershipului în acest domeniu
761, alături de creșterea economică
per ansamblu.
Se obseră că o tehnică importantă folosită de Clinton pentru a justifica necesitatea
continuării și a întăririi leadershipului american a fost expunerea unei viz iuni îndrăznețe asupra
raportului între politică internă și politică externă. Președintele a scos în evidență că pentru a se
ridica la înălțimea responsabilităților aferente leadershipului era necesară o abordare
bidirecțională a politicii domestice și a c elei externe. Atfel spus, Clinton a optat pentru
eliminarea delimitărilor dintre politica internă și cea externă, considerând că politica externă era o continuare a celei interne, iar cea internă o continuare a celei externe: „nu putem fi puternici în
afară dacă nu suntem puternici acasă. Dar nici nu ne putem menține puterea internă și valorile

758„The President’s Radio Address”, 30 iulie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), p.1340.
759Vezi, de exemplu, opoziția lui Clinton față de H.R. 3116 din octombrie 1993, referitoare la implicarea în Haiti și
Bosnia în „Letter to Congressional Leaders on the Use of United States Armed Forces in Internati onal Operations”,
18 octombrie 1993, în Public Papers… (1993, Book II), p. 1770; sau față de S. 908 sau S. 961 referitoare la
reducerea ajutorului financiar extern și al capacității de intervenție a președintelui în afaceri externe în „Statement
on Proposed Foreign Relations Legislation”, 26 iulie 1995, în Public Papers… (1995, Book II), pp.1151 -1152.
760„Statement on Approval of the Department of Defense Appropriations Act 1996”, 30 noiembrie 1995, în Public
Papers… (1995, Book I), p. 1813.
761„Letter to C ongressional Leaders Transmitting the Report on Science, Technology and American Diplomacy”, 20
martie 1996, în Public Papers… (1996, Book I), p. 483.

202
noastre dacă nu suntem securizați și puternici și în afara granițelor”762. Așadar, S.U.A. sub
conducerea lui Clinton, aveau drept scop promovarea la nivel internaționa l a acelorași principii și
obiective pe care le promovau la nivel intern: drepturi și libertăți, instituții stabile, securitate,
prosperitate.
Deși leadershipul american avea caracter mondial și americanii trebuiau să fie capabili să
facă față oricărei pro vocări și să acționeze singuri ori de câte ori este necesar, Clinton a
evidențiat și importanța organizațiilor internaționale și a colaborării cu acestea. Relevant pentru identitatea americană este că și organizațiile internaționale au fost privite ambival ent: ca și
continuare a valorilor și principiilor americane și ca forumuri de desfășurare a leadershipului
american. ONU este un exemplu relevant în acest sens. Clinton a evidențiat rolul capital jucat de
ONU în menținerea păcii și a împiedicării escaladăr ii tensiunilor din timpul Războiului Rece
într-un conflict nuclear și a argumentat necesitatea reformării și întăririi organizației pentru a
putea juca rolul necesar și în noul context internațional. Ca reprezentant de seamă al valorilor și
principiilor un iversale, ONU s -a bucurat de susținere din partea lui Clinton și a asigurat
organizația de devotamentul Americii față de acțiunile întreprinse
763.
Pe de altă parte, exemplul ONU a fost folosit și pentru reliefarea „rolului unic al
leadershipului mondial” american, care putea fi exprimat și prin mijloace internaționale precum organizația în cauză și asta pentru că era un forum în cadrul căreia America își putea face auzită și respectată vocea, iar costurile acțiunilor erau împărțite
764. Așadar, ONU era consider ată a fi
platforma perfectă în cadrul căreia se putea ajunge, sub coordonarea S.U.A., la construirea comunității globale a națiunilor libere care respectau valorile și principiile universale, deci la crearea unei identități colective mondiale. În plus, Cli nton a argumentat în favoarea reformării
ONU care trebuia să fie suficient de puternică pentru a face față provocărilor și de a nu lăsa totul
pe „umerii Statelor Unite”, chiar dacă a făcut clar că S.U.A. aveau capacitatea și puteau să
acționeze singure dacă era necesar, dacă interesele și situația o cereau
765.
O altă dimensiune prin care Clinton a legitimat leadershipul american a fost percepția
S.U.A. de către alte state ca lider, ca model de urmat și ascultat. Președintele a atras atenția în

762„The President’s News Conference”, 21 octombrie 1994, în Public Papers… (1994, Book II), p. 1823.
763„Remarks to the 48th Session of the United Nations General assembly in New York City”, 27 septembrie 1993, în
Public Papers… (1993, Book II), p.1616.
764„The President’s Radio Address”, 12 iunie 1993, în Public Papers… (1993, Book I), p. 840.
765„Remarks i n a Town Meeting with Speaker of the House of Representatives Newt Gingrich in Claremont, New
Hampshire”, 11 iunie 1995, în Public Papers… (1995, Book I), pp. 856- 857.

203
rânduri repetat e publicului american că trebuia să fie atent la ceea ce făcea, la măsurile pe care le
lua (economice, politice, defensive) pentru că acestea nu doar influențau restul lumii, ca urmare a
emergenței unei societăți mondiale interdependente, dar mai ales pent ru că America era
percepută ca un model de ceilalți și reprezenta un exemplu de „speranță și oferă inspirație”766.
Clinton împărtășea aceste idei cu publicul american mai ales după numeroasele sale vizite
întreprinse în diferite zone ale lumii. De fiecare dată, președintele aducea un mesaj clar
americanilor: „ar trebui să ne vedem cum ne văd ei pe noi, ca o națiune de oameni care fac, de
oameni optimiști, o națiune cu un viitor, care conduc lumea către un viitor al păcii și
prosperității”767.
Pe lângă exemplul economic și politic pe care S.U.A. îl ofereau, Clinton a reliefat că
popoarele lumii au observat și ei „natura bună” a poporului american și au înțeles că leadershipul
american nu se traduce prin forță și interese egoiste, ci prin intenții bune, fără agend ă ascunsă:
promovarea democrației, a prosperității, a securității768. Relevant în acest sens este modul în care
a fost percepută S.U.A. de către statele fost -comuniste ale Europei, aspect relatat de Clinton după
întoarcerea din vizita din România din iulie 1 997, după ce fusese anunțat primul val de extindere
NATO post -Război Rece. Președintele a declarat că se aștepta să găsească dezamăgire la
București, în condițiile în care statul român nu s -a aflat pe lista candidaților de la Madrid; în
schimb, a fost aș teptat de un grup de 100 000 de români entuziaști care, spunea el, era clar că nu
au venit să îl vadă pe el, Bill Clinton, ci „ideea de America” și că totul a fost un „tribut” pentru America, pentru tot ceea ce înseamnă ea: valori, muncă, progres și spriji n pe calea progresului
769.
Clinton și -a întărit argumentul în favoarea prezervării și întăririi leadershipului american
prin prezentarea unor acțiuni considerate a fi de succes, rezultate directe ale politicii de implicare
promovate. Un exemplu l -a constitui t crearea NAFTA care, din perspectiva sa, aducea nu numai
avantaje economice serioase precum acces la piețe noi, dar transmitea și un mesaj puternic întregii lumi: America intenționa să „conducă lumea către orizonturi noi”
770 și să creeze o ordine
economică mondială în care să domine principiile pentru care americanii au luptat de la

766„The President’s Radio Address”, 10 iulie 1993, în Public Papers… (1993, Book II), p. 1058.
767„The President’s Radio Address”, 9 iulie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), pp.1223-1224.
768„Remarks at the National Italian -American Foundation Dinner”, 29 octombrie 1994, în Public Papers… (1994,
Book II), p. 1907.
769„Excerpts From an Exchange with Reporters Aboard Air Force One”, 11 iulie 1997, în Public Papers… (1997,
Book II), p. 947.
770„Remarks on Endorsements of the North American Free Trade Agreement”, 9 noiembrie 1993, în Public Papers…
(1993, Book II), p. 1934.

204
începuturile existenței, precum creștere economică, egalitate și pace771. Încheierea conflictului
din Bosnia a fost și ea bază a argumentelor pro -implicare în rânduri repetate. Atenția acordată
celor întâmplate în spațiul fost -iugoslav a fost sporită de la începutul primului mandat al lui
Clinton. Deznodământul conflictului a fost prezentat într -o lumină foarte bună de președintele
american și a fost folosit pentru a demonstra benef iciile implicării S.U.A.. Astfel, a fost reliefat
intens rolul deosebit jucat de Richard Holbrooke, mediator în negocierile de pace și arhitect al
Acordurilor de Pace de la Dayton, alături de indispensabilitatea Americii în rezolvarea acestui
conflict și d e necesitatea continuării implicării în operațiunile de menținere a păcii772.
O altă tactică folosită de Clinton pentru întărirea și justificarea leadershipului mondial
american a fost reliefarea elementelor comune profunde, sensibile, de cele mai multe ori la nivel
ideatic, valoric sau istoric care lega S.U.A. de destinele celorlalte state ale lumii. De fiecare dată
când a avut întâlniri cu liderii politici sau cu publicul altor state, președintele american și -a
început cuvântarea cu marcarea elementelor com une. Ba mai mult, ca și complement al
leadershipului american, includea și garanția că S.U.A. urmau să fie alături de statul respectiv pe
drumul către progres.
Exemplul care înglobează cel mai bine viziunea lui Clinton cu privire la cum ar trebui să
arate o relație productivă, bazată pe valori comune, este cel al relației dintre S.U.A. și Canada.
Aprecierile la adresa trăiniciei relației americano -canadiene au fost adresate publicului celor
două state, dar și publicului mondial, ori de câte ori a avut ocaz ia. Se pot identifica în retorica lui
Clinton trei surse principale ale acestei legături excepționale: economică, istorică și ideatică. Aspectele economice ale relației dintre cele două state ale Americii de Nord au fost considerate a
fi, desigur, însemnat e. Președintele american a reliefat că vecinul de la nord reprezenta cel mai
important partener comercial al S.U.A. și a depus eforturi însemnate pentru adâncirea acestor
legături economice, stabilirea NAFTA fiind un exemplu relevant în acest caz
773. Apoi, a spectele
fondatoare și istorice au avut rolul de a contribui la creionarea relației. Clinton a argumentat cât
de important era că ambele națiuni au fost formate din persoane care „au fugit de tirania și lipsa toleranței din Lumea Veche” în căutarea unei vi eți mai bune în Lumea Nouă, ceea ce face ca

771„Remarks on Signing the North American Free Trade Agreement Implementation Act”, 8 decembrie 1993, în
Public Papers… (1993, Book II), p. 2140.
772„Remarks Announcing the Bosnia -Herzegovina Peace Agreement and an Exchange with Reporters”, 21
noiembrie 1995, în Public Paper s… (1995, Book II), pp. 1776-1777.
773„Exchange with Reporters prior to Discussions with Prime Minister Brian Mulroney of Canada”, 7 februarie
1993, în Public Papers… (1993, Book I), p. 52.

205
amândouă națiunile să fie „națiuni de pionieri” care știau ce înseamnă să muncescă pentru un
viitor mai bun și să facă față provocărilor unui teritoriu necunoscut. De aici a rezultat și aspectul
cel mai important : împărtășirea acelorași valori care au dus nu numai la progresul fiecărei națiuni
în parte, dar și la dezvoltarea unor caracteristici importante pe plan extern precum înțelegerea
importanței cooperării și a acceptării diferențelor, atât timp cât totul se baza pe același fundament
principial. De aici au rezultat „cele mai pătrunzătoare legături care există între două națiuni de pe
pământ”, care extrapolează valorile și exemplele de bună practică prin rezultate considerabile și
importante și pentru alte nați uni, dacă nu și pentru întreaga lume: NORAD, NAFTA, cooperarea
în G7, ONU, etc.774. În consecință, cooperarea dintre aceste două națiuni „prietene și aliate prin
alegere ( by choice)” trebuia să fie „un model pentru lumea secolului XXI775.
Europa a ocupat în permanență un rol special în stabilirea priorităților politicii externe ale
guvernării lui Clinton. Pe lângă atenția sporită acordată individual multora dintre națiunile
europene, președintele a evidențiat, folosind aceleași trei dimensiuni ca în cazul Can adei,
legăturile speciale ale Americii cu întreg continentul european. Așadar, Europa a fost considerată „cel mai valoros partener” comercial și de investiții, cu care continua să colaboreze și să
adâncească relațiile economice
776. Apoi, Clinton a avut grijă să le reamintească americanilor, în
primul rând, legăturile istorice dintre America și Europa, spunând că „multe dintre rădăcinile
noastre (…) au fost rădăcini europene”, legătura istorică fiind infailibilă777. Dar și în acest caz a
prevalat dimensiunea ideatică: „împărtășim o credință pasionată conform căreia Dumnezeu ne- a
înzestat pe noi, ca indivizi, cu drepturi inalienabile” și o credință că statul există ca urmare a consensului că principala lui datorie este avansul libertății și al securității și al prosperității
pentru noi toți, ca indivizi”
778. Toate acestea au dat legăturii euro -americane o valență deosebită,
au creat un parteneriat special, cu rol „puternic, pozitiv”: crearea comunității națiunilor libere
prin sprijinirea și promovarea democrației î n lume779.

774„Remarks to the Canadian Parliament in Ottawa”, 23 februarie 1995, în Public Papers… (1995, Book I), p. 253.
775„Remarks Welcoming Prime Minister Jean Chretien of Canada”, 8 aprilie 1997, în Public Papers… (1997, Book
I), p. 402.
776„Remarks to Future Leaders of Europe in Brussels”, 9 ianuarie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), p.10.
777„Remarks Prior to Discussions with Chancellor Helmut Kohl of Germany and an Exchange with Reporters in
Milwaukee, Wisconsin”, 23 mai 1996, în Publ ic Papers… (1996, Book I), p.630.
778„Remarks to Future Leaders of Europe in Brussels”, 9 ianuarie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), p.10.
779„ The President’s News Conference with European Union Leaders”, 14 iunie 1995, în Public Papers… (1995,
Book I), p. 882.

206
Pentru întărirea aceste istorii și identități comune euro -atlantice, președintele, în
numeroasele sale întâlniri cu liderii europeni, s -a folosit de aceste elemente pentru a relata
unicitatea parteneriatelor dintre S.U.A. și diferitele state europ ene în parte. Relația cu Regatul
Unit s -a arătat a fi importantă și aparte în discursurile lui Clinton. În descrierea relației
americano -britanică, a fost făcută referire adeseori la istoria comună, însă nu s -a pus accent pe
faptul că americanii fuseseră colonii britanice (în fapt, acest lucru este de- a dreptul ignorat), ci pe
colaborarea din cele două războaie mondiale, mai ales al doilea și ceea ce a urmat după.
Colaborarea a fost descrisă a fi fructoasă, ducând la învingerea răului în cele două războaie, la
crearea unui parteneriat „durabil” economic, politic și strategic și la apariția unor structuri
internaționale de succes, cum ar fi NATO780. Succesul a fost atribuit valorilor comune și
interesului împărtășit de a promova democrația, pacea și prosperitatea de- a lungul timpului și
mai ales atunci, în condițiile noi de pe continentul european. Succesurile eforturilor intense depuse în comun, de -a lungul perioadei vizate, pentru susținerea democrațiilor în tranziție din
Europa și pentru dezarmare au fost r eliefate în permanență de Clinton și au fost folosite pentru
justificarea necesității întăririi parteneriatului dintre S.U.A. și Regatul Unit
781.
Pentru întărirea ideii de pace democratică și pentru reliefarea beneficiilor relațiilor între
state democratice, Clinton a distins în retorica sa și relația cu Franța. Rădăcinile relațiilor franco –
americane au fost identificate de președinte încă de la „nașterea revoluționară” a celor două state
pe baza unor valori comune precum „egalitate, libertate și democrație”782. Colaborarea a
continuat de -a lungul timpului, tocmai pentru că națiunile împărtășeau aceleași idealuri, iar, în
timp, americanii au reușit să întoarcă binele pe care francezii l -au făcut în timpul războiului de
independență american cu ajutarea francezil or în eliberarea țării lor în 1944783. Beneficiile
cooperării chiar și mai întărite în perioada postbelică își făceau simțită prezența prin acțiunile
comune de întărire a integrării europene și de promovare a democrației nu numai în Europa, ci și
în alte zon e alte globului, pe baza acelorași idealuri de Liberté , égalité , fraternité784.

780„Remarks Welcoming Prime Minister John Major of the United Kingdom in Pittsburg, Pennsylvania”, 28
februarie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), p. 346.
781„ The President’s News Conference with Prime Minister John Mayor of the United Kingdom”, 4 aprilie 1995, în
Public Papers… (1995, Book I), p. 448.
782„The President’s News Conference with President Francois Mitterand of France”, 9 martie 1993, în Public
Papers… (1993, Book I), p. 257.
783„Remarks to the French National Assembly in Par is”, 7 iunie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), p. 1051.
784„Remarks Welcoming President Jacques Chirac of France”, 1 februarie 1996, în Public Papers… (1996, Book I), p.
120.

207
Germania a fost folosită în discursurile lui Clinton ca etalon al pașilor care trebuie
făcuți pentru eliminarea racilelor trecutului comunist. Berlinul, la rândul său, a fost pre zentat ca
simbol al luptei pentru libertate dusă împotriva unui regim opresiv, ca oază de democrație într -o
lume dictatorială. Clinton a evidențiat că tocmai datorită acestei istorii remarcabile Germania
era îndatorată dar și onorată să joace un rol fruntaș în eliminarea barierelor între vestul și
estul Europei785. Bineînțeles, statul american avea să sprijine pe cel german în aceste demersuri
și a încurajat, de exemplu, inițiativele germane în sprijinirea reformelor din statele fost -sovietice,
cu precădere Rusia, în calitatea sa de cel mai mare donator de asistență786. Și în acest caz, istoria
comună a celor două state a fost folosită pentru transmiterea mesajului, chiar dacă o parte a ei avea o valență negativă. Chiar dacă americanii au fost legați de națiunea germană încă de la
nașterea statului american, atunci când a doua limbă în care a fost publicată Declarația de
Independență a fost germana datorită numărului mare de imigranți germani
787, istoria celei de -a
doua conflagrații mondiale a pus o mare de umbră asupra relațiilor, Germania constituind în acel
timp răul împotriva căruia S.U.A. au trebuit să lupte. Cu toate acestea, relațiile germano –
americane au fost portretizate ca fiind cu adevărat unice tocmai datorită faptului că au arătat ce se poate obține cu ajutorul „perseverenței și al prieteniei”: un parteneriat durabil, bazat pe
interese și valori comune
788. Colaborarea americano -germană în procesul de extindere NATO și
de adâncire a integrării europene sunt oferite ca exemple ale avantajelor unei astfel de relații.
Toate aceste descrieri de relații fructuoase între state democratice au fost folosite ca
modele pentru stabilirea de parteneriate și cu estul Europei. De cealaltă parte a continentului
european, în fosta lume comunistă, evidențierea legăturilor americane cu state aflate în această
zonă a fost folosită tot pentru transmiterea mesajului democratic și pentru accentuarea leadershipului american, însă cu o altă valență: predilecția mondială către democrație, către acel
sistem al cărui reprezentant de seamă este America. Și în acest caz s -a mizat pe același tipar:
reliefarea legăturilor istorice și prezentarea beneficiilor sistemelor democratice și a colaborării
între ele, dublate de angajarea S.U.A. în sprijinirea procesului de tranziție către democraț ii

785„Address to the People of Berlin, Germany”, 27 iunie 1994, în Public Paper s… (1994, Book I), p. 1146.
786„The President’s News Conference with Chancellor Helmut Kohl of Germany”, 26 martie 1993, în Public
Papers… (1993, Book I), p. 360.
787„Remarks at a Luncheon Hosted by Chancellor Helmut Kohl of Germany in Bonn”, 11 iulie 1994, în Public
Papers… (1994, Book I), p. 1238.
788„Remarks Welcoming Chacellor Helmut Kohl of Germany”, 9 februarie 1995, în Public Papers… (1995, Book
I),p. 180.

208
veritabile și de evidențierea emergenței unui parteneriat durabil între America și democrațiile în
tranziție.
Discursul referitor la Polonia s -a evidențiat în acest sens. Clinton a identificat în
discursurile sale rădăcinile relației americano -poloneze în aceleași momente incipiente ale
națiunii americane, născută din imigranți provenind inclusiv din Polonia. Așadar, „prietenia este la fel de veche ca și Națiunea mea”
789. Președintele a dus discursul către un nivel chiar mai
profund, mai specific, iar în timpul vizitei sale din iulie 1997 a oferit chiar un exemplu concret al
modului în care polonezii au contirbuit la formarea națiunii americane, prin persoana lui
Kosciusko, primul soldat străin din armata americană, „fiu iubit al Poloniei, fiu adoptat al
Statelor Unite”, care s -a făcut remarcat în timpul războiului de independență american în luptele
de la Saratoga și West Point, unde există chiar un monument ridicat în cinstea lui. Ba chiar
Thomas Jefferson și -ar fi exprimat aprecierea față de curajul și i ubirea pentru libertate a acestui
polonez790. Se observă particularitatea retoricii lui Clinton și a folosirii unor tehnici în
discursurile sale care fac apel la dimensiunea afectivă, emoțională a publicului, contribuind, în
acest fel, la creșterea credibili tății și a gradului de persuasiune. Dincolo de momentele istoriei
timpurii și a colaborării în timpul celui de -al Doilea Război Mondial, Clinton a oferit Polonia ca
exemplu în rândul statelor democratice emergente, apreciindu -i nu doar stabilitatea crescân dă a
instituțiilor democratice și practicarea unor exerciții democratice precum alegeri libere, dar și reformele economice de succes care făceau tranziția către o economie de piață puternică și
creștere economică exemplară
791. Firește, Clinton a subliniat cu m S.U.A. a sprijinit Polonia în
toate aceste demersuri, iar rezultatul de seamă a fost acela al creării unui parteneriat solid, bazat
pe valori și aspirații comune: Europa unită, integrată792. Pe cale de consecință, Polonia s -a aflat
printre cele trei țări i ncluse în NATO în primul val de extindere post -Război Rece.
Desigur, ca urmare a aspectului global al leadershipului american, toate zonele lumii s -au
aflat în raza discursului lui Clinton, nu doar Canada și Europa. Fie cu ocazia celebrării zilei național e, fie ca urmare a vizitelor liderilor de stat la Washington sau a președintelui în diferite
state, Clinton a dus mai departe același mesaj și a urmărit întărirea relațiilor prin distingerea

789„Address to the Polish Parliament in Warsaw”, 7 iulie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), p. 1208.
790„Remarks at a Dinner Hosted by President Aleksander Kwasniewski of Poland in Warsaw”, 10 iulie 1997, în
Public Papers… (1997, Book II), p. 941.
791„Interview with the Polish Media”, 1 iulie 1994, în Public Papers. .. (1994, Book I), p. 1194.
792„Message on the Observance of Polish American Heritage Month”, 8 octombrie 1996, în Public Papers… (1996,
Book II), p. 1793.

209
elementelor care legau diferitele națiuni de America; fără excepț ie, oricare ar fi fost țara țintită,
au fost identificate componente comune istorice, valorice și economice. De exemplu, Clinton a
scos în evidență relația cu un stat îndepărtat geografic, Australia, dar apropiat ideatic, datorită
unui parteneriat solid bazat pe valori comune și devotament față de democrație793. Și în acest caz,
a fost identificat momentul incipient al relațiilor statelor în 1792, când vasul american
Philadelphia a acostat în Port Jackson și a adus provizii care au „salvat coloniștii de la
înfometare”. Cooperarea a continuat și s -a fructificat prin rezultate în cele două războaie
mondiale, dar mai ales printr -o colaborare actuală de succes, în condițiile în care, după cum a
reliefat Clinton, S.U.A. erau cel mai mare investitor străin și cel ma i mare partener comercial al
Australiei”794, ceea ce demonstra angajamentul american pentru sprijinirea acestui stat și
angajamentul în participarea în acțiuni comune în numele valorilor comune, cum ar fi „sprijinirea
drepturilor omului în Burma, promovarea statului de drept în Cambodgia și contribuirea la
menținerea păcii în zone tulburi ale planetei”795.
Argumentul democratic, ideatic, s -a aflat mereu în centrul reliefării legăturilor speciale pe
care S.U.A. le- au creat de- a lungul timpului sau le crea în pre zentul lui Clinton cu diferitele state
ale lumii. De exemplu, „piatra de temelie” a relației cu Israel a fost considerată democrația796, iar
legătura specială cu India se datora faptului că aceasta era „cea mai populată democrație a
lumii”, și era dedicată r eformelor economice care duceau la creștere economică și a nivelului de
trai797. America împărtășea o responsabilitate comună cu Brazilia, de a „sprijini predilecția
extraordinară către democrații și piețe libere” din Americi, în calitatea lor de „cele mai mari
democrații” din zonă798. Chiar și în zonele mai problematice, acolo unde regimurile nu puteau fi
considerate a fi democrații veritabile și existau probleme economice, mesajul transmis a fost unul pozitiv, ceea ce indică tiparul pozitiv al discursului și diplomației dezvoltate de cel de- al
patruzeci și doilea președinte american și predilecția către dimensiunea și scopurile ideatice

793„The President’s News Conference with Prime Minister Paul Keating of Australia”, 14 septembrie 1993 , în Public
Papers… (1993, Book II), p. 1491.
794„Remarks to the Australian Parliament in Canberra”, 20 noiembrie 1996, în Public Papers… (1996, Book II), p.
2134.
795„The President’s News Conference with Prime Minister John Howard of Australia in Canberr a”, 20 noiembrie
1996, în Public Papers… (1996, Book II), pp. 2128-2129.
796„The President’s News Conference with Prime Minister Yitzhak Rabin of Israel”, 15 martie 1993, în Public
Papers… (1993, Book I), pp. 303.
797„Remarks Prior to Discussions with Pri me Minister P.V. Narasimha Rao of India and an Exchange with
Reporters”, 19 mai 1994, în Public Papers… (1994, Book I), p. 949.
798„Remarks Welcoming President Fernando Cardoso of Brazil”, 20 aprilie 1995, în Public Papers… (1995, Book I),
p. 554.

210
urmate. De exemplu, chiar și Hosni Mubarak și Egiptul condus de acesta au avut parte de un
mesaj pozitiv din partea lui Clin ton, reliefând pe lângă legăturile comerciale importante
americano -egiptene și reformele economice demarate pentru o economie liberă și pentru
„bunăstarea poporului egiptean”, și calitățile de lider ale lui Mubarak – „mare curaj și
determinare”799. Datorită acestor aspecte, alături de colaborarea în rezolvarea problemelor din
Orientul Mijlociu, Clinton l -a denumit pe liderul egiptean „un prieten și un partener valoros al
Statelor Unite”800.
Oportunitatea leadershipului american a îmbrăcat forma democrației. Pro movarea
democrației a fost postulată ca una dintre principalele priorități ale politicii lui Clinton. Acest demers a fost o extensie a valorilor americane la nivel global, politică dezvoltată de- a lungul
istoriei americane prin extinderea spațială și în in tensitate a mesajului mesianic american, dar și
o reacție la noile tendințe și transformări care se înregistrau pe scena internațională. Practic, justificarea promovării democrației la nivel mondial de către Clinton a avut două dimensiuni: una intrinsecă ș i una extrinsecă.
Dimensiunea intrinsecă a dezvoltării democrației este legată de identitatea de tip a S.U.A.
și de autopercepția americanilor ca gardieni ai valorilor și principiilor care au stat la baza
constituirii statului american și care au fost rid icate la gradul de universalitate. Necesitatea
schimbării pe care Clinton a promovat -o în timpul campaniei electorale și pe care a urmat -o prin
politicile din timpul mandatelor a fost motivată nu doar prin necesitatea prezervării visului
american și conti nuarea progresului societății americane, ci și prin nevoia și datoria pe care
S.U.A. o aveau față de promovarea și apărarea principiilor democratice. Clinton a considerat că
America trebuia să se mențină implicată în afacerile globale și să promoveze „pacea și
democrația, libertatea și prosperitatea”, întregul „viitor al lumii și al copiilor noștri de aici, din
Statele Unite” depinzând de „implicarea continuă și de leadershipul mondial american”. Dincolo
de oportunitățile economice și de securitate pe care implicarea și cooperarea cu statele lumii le
aduceau – ca, de exemplu, dezvoltarea comerțului, președintele și -a întărit argumentul cu o parte
ideatică și a adus în discuție dihotomia bine- rău și simțul datoriei, ținute vii în mentalul colectiv
american d e predecesorii săi: S.U.A. trebuiau să se implice pentru că it’s the right thing to do

799„The P resident’s News Conference with President Hosni Mubarak of Egypt”, 25 octombrie 1993, în Public
Papers… (1993, Book II), pp. 1819-1820.
800„The President’s News Conference with President Hosni Mubarak of Egypt”, 15 aprilie 1995, în Public Papers…
(1995, Book I), p. 463.

211
(„asta este ceea ce e bine să facem”) și pentru că „au o datorie” față de popoarele lumii care se
luptă pentru libertate și toate recompensele ei801. Clinton a folosit și acest prilej pentru a
evidenția întâietatea poporului american în rândul celorlalte popoare, argumentând că „trebuie să
continuăm să fim forța de pace și libertate și securitate în lume care poate fi doar America”802. Se
observă greutatea și recurența ideii excepționalismului american în justificarea politicilor
americane.
Pentru justificarea promovării democrației la nivel mondial, Clinton s -a folosit de încă
două concepte importante: teoria păcii democratice și puterea. Teoria păcii democratice a fost
dezvoltată timpuriu de filosofi și teoreticieni precum Immanuel Kant și Alexis de Tocqueville,
dar pe măsură ce sistemul democratic a fost adoptat de din ce în ce mai multe state, ea a fost parte și a retoricii oamenilor politici, printre care și Clinton. Preș edintele a argumentat că era în
interesul de securitate al S.U.A. să sprijine democrațiile emergente sau pe cei care se luptau pentru aducerea democrației în statele lor și asta pentru că istoria a aratat că democrațiile „nu se atacă una pe cealaltă” deoar ece fac recurs la mijloace diplomatice pentru rezolvarea diferendelor
și țin cont de dreptul internațional. Pe deasupra, susținerea dezvoltării sistemelor democratice
duce la crearea unor parteneri comerciali mai de încredere, care practică aceleași princi pii și
metode asupra cărora conveneau urmând principii democratice, ceea ce răspundea intereselor
economice americane
803.
Clinton a adus în dezbaterea publică și conceptul puterii. Surprinzând tendințele aferente
emergenței unui nou construct internațional, președintele a explicat că este necesară și adoptarea
unei noi accepțiuni a conceptului de „putere”, care să nu cuantifice puterea statelor în funcție de
capacitatea de a „ocupa fizic” o altă țară, ci în funcție de capacitatea sa de a respecta principiile și valorile democratice în relație cu alte state și de a- și stabili măreția în funcție de aceste
criterii
804. În calitatea de lider al lumii libere și din autoasumarea rolului de model în rândul
lumii democratice, Clinton s -a angajat ca S.U.A. să nu mai eval ueze popoarele în principal prin
criterii economice, ci în funcție de cât de mult respectă democrația în întregul ei și principii

801„Remarks in Cleveland, Ohio, at the White House Conference on Trade and Investment in Central and Eastern
Europe”, 13 ianuarie 1995, în Public Papers… (1995, Book I), pp. 41-43.
802„Remarks at a Democratic Reception in Philadelphia, Pennsylvania”, 26 aprilie 1996, în Public Papers… (1996,
Book I), p. 642.
803„Address Before a Joint Session of the Congress on the State of the Union”, 25 ianuarie 1994, în Public Papers…
(1994, Book I), p. 132.
804„The President’s News Conference with Visegrad Leaders in Prague”, 12 ianuarie 1994, în Public Papers…
(1994, Book I), p. 41.

212
democratice precum drepturile umane și libertatea de exprimare805. De asemenea, această
adaptare a conceptului de putere era ea însăși o calitate a unei mari puteri pentru că face dovada
flexibilității și a capacității de a se „redefini în fiecare epocă”806, pentru a face față provocărilor
aferente și a oferi exemple de bune practici. Complementar noii accepțiuni trebuia să fie,
conform viziunii promovate de Clinton, și respingerea unui alt concept aferent perioadei
Războiului Rece, și anume conceptul de „sfere de influență”807, total nepotrivit și inutil unei
lumi în care domină viziuni și procese democratice.
Dimensiunea extrinsecă a promovării democrației la nivel internațional este legată de
noile tendințe ale lumii post -Război Rece. Tranziția către democrație a statelor fost -comuniste și
optarea pentru acest tip de sistem de un număr din ce în ce mai mare de state a fost privită ca o
oportunitate de care S.U.A. trebuiau să profite, ca parte a misiunii primordiale americane:
apărarea valorilor și principiilor universale. Încă de la începutul guvernării sale, Clinton a
surprins procesele aflate în desfășurare, „schimbări imense și pr omițătoare”, marea majoritate
datorate sfârșitului Războiului Rece și a victoriei lumii democratice în fața celei comuniste. Astfel, apăruseră numeroase noi democrații și fuseseră demarate negocieri pentru reducerea
arsenalului nuclear. Apoi, lumea devenea din ce în ce mai globalizată, cooperarea economică
fiind la ordinea zilei. Toate aceste schimbări reprezentau „un moment de cotitură în istoria
umană”
808 care trebuia gestionat corect. Evident, S.U.A trebuiau să se afle la cârma lumii,
sprijinind și coordon ând procesele dezvoltate. Particularitatea misiunii a fost dată de alte tendințe
originale cum ar fi revoluția din industria comunicațiilor și a tehnologiei, care contribuia la
rândul său la dezvoltarea unor condiții propice dezvoltării democrației809, dar m ai ales
importanța crescută a cuvintelor și a ideilor transmise care „sunt mai omniprezente și mai puternice decât oricând”. Clinton a invitat la folosirea ideilor în scopuri nobile, pentru
promovarea valorilor și principiilor democratice și a condamnat fo losirea lor pentru „divizare și
distrugere”
810. Dihotomia bine -rău aferentă mesajului mesianic american s -a evidențiat și în acest

805„The President’s News Conference with Prime Minister Silvion Berlusconi of Italy in Rome”, 2 iunie 1994, în
Public Papers… (1994, Book I), p. 1013.
806„Remarks in a Town Meeting with Russian Citizens in Moscow”, 14 ianuarie 1994, în Public Papers… (1994,
Book I), p. 61.
807„Interview with the Polish Media”, 1 iulie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), p. 1190.
808„Rem arks to the 48th Session of the United Nations General assembly in New York City”, 27 septembrie 1993, în
Public Papers… (1993, Book II), pp. 1612- 1613.
809„Remarks in a Town Meeting with Russian Citizens in Moscow”, 14 ianuarie 1994, în Public Papers… (1994,
Book I), p, 58.
810„Remarks at the National Prayer Breakfast”, 2 februarie 1995, în Public Papers… (1995, Book I), p. 146.

213
caz, precum și influența idealismului în gândirea politică a președintelui. Răul, în noul context
mondial nu mai era reprezentat de o ideologie opusă democrației, ci de o serie de amenințări
aferente noilor condiții și tendințe. Astfel, președintele a atras atenția în rânduri repetate
publicului asupra instabilității democrațiilor emergente și a problemelor lăsate în urmă de
căder ea comunismului și de destrămarea U.R.S.S. ca surse importante de conflicte etnice și
religioase811, Bosnia fiind dată ca exemplu relevant în acest caz, asupra terorismului și a
amenințării mărite a atacurilor teroriste, mai ales după atacul terorist domesti c din aprilie 1995
din Oklahoma812.
Dincolo de motivarea ideatică, cea a promovării valorilor și principiilor democratice
americane, Clinton a justificat în fața publicului american necesitatea susținerii materiale a
statelor în curs de democratizare și pac ificare, ca mijloc spre un țel mai înalt: crearea unei
comunități globale de state democratice, care trăiesc în pace și nu amenință bunăstarea și progresul american. Astfel, președintele a atras atenția asupra necesității unei analize lucide și obiective a ajutorului financiar străin acordat de Statele Unite și eliminarea exagerărilor, spunând
că acesta cuantifica doar 1% din PIB -ul american, mai puțin decât cât ofereau celelalte state
occidentale. Avantajele ajutorului financiar străin, alături de implicar ea armatei S.U.A. în diferite
zone problematice, au fost clar reliefate: sprijinirea democrațiilor ducea nu numai la pacea democratică, ci și la crearea unor parteneri comerciali de încredere, ceea ce aducea câștig material americanilor. În plus, i -a invit at pe americani să se gândească la alternativă: dacă S.U.A.
nu se implicau preventiv în conflictele ce prezintau risc de escaladare, atunci puteau fi din nou târâte în războaie dure, care nu doar că ar fi fost mai scumpe, dar ar fi dus și la pierderi de vi eți
americane
813.
Pentru a convinge, Clinton a avut grijă să prezinte în permanență rezultatele
spectaculoase ale politicii dezvoltate de Statele Unite, justificând nu doar eficiența ci și necesitatea continuării pe aceeași linie. De pildă, a insistat asupr a succesului operațiunii din
Bosnia ca urmare a colaborării cu „foști dușmani”, părți ale Tratatului de la Varșovia precum

811Vezi, de exemplu, „Remarks at the Salem Missionary Baptist Church in Fruitland, Tennessee”, 19 august 1996, în
Public Papers… (1996, Book II), pp. 1310-1312.
812Vezi „Remarks on the Bombing of the Alfred P. Murrah Federak Building in Oklahoma City, Oklahoma”, 19
aprilie 1995, în Public Papers… (1995, Book I), p. 552.
813„Remarks at a Town Meeting in Nashua, New Hampshire”, 15 marti e 1994, în Public Papers… (1994, Book I), p.
462.

214
Polonia, Cehia, etc.814 și a arătat publicului cât de izbutită era politica americană de promovare a
democrației folosind statistici ca re indicau în 1996, de exemplu, că 61% din totalul națiunilor
lumii reunind mai mult de jumătate din populația globului „trăiesc sub conducerea unor lideri
aleși în mod democratic, în țări libere”, fenomen nemaiîntâlnit până la acel moment815.
Clinton i -a dat p o l i t i c i i d e p r o m o v a r e a d e m o c r a ț i e i o v a l e n ț ă g l o b a l ă , î n s ă p o t s -au
evidențiat două regiuni pentru care atenția acordată a fost sporită: zona Americilor și Europa.
Păstrând paradigma doctrinei Monroe, președintele a recunoscut importanța promovării și apărării democrației în emisfera vestică și nu doar pentru că în acest mod se reliefau valorile
comune, dar era întărită și securitatea celor două Americi
816. Acesta a evidențiat în rânduri
repetate progresul pe care zona l -a făcut pe calea democrației și l -a dat drept exemplu pentru
întreaga lume, amintind că o majoritate covârșitoare a statelor sunt democratice. În plus, a
încurajat intensificarea cooperării între statele americane, stabilind trei direcții de acțiune:
a)întărirea democrației în națiunile am ericane, b)creșterea integrării economice prin extinderea
comerțului și a investițiilor și c)dezvoltarea durabilă, cu accent pe conservarea mediului817. În
perioada vizată, doar două state de pe continentele americane nu erau democratice – Haiti și
Cuba. E l impede că acestea au fost în centrul atenției lui Clinton, fiind două exemple relevante
ale modului în care au fost luate măsuri economice și de securitate pentru scopul declarat, mai înalt, al promovării și apărării valorilor democratice.
Cu un an înainte de alegerile prezidențiale americane din 1992 avusese loc o lovitură
militară în Haiti care a dus la înlăturarea liderului ales prin vot democratic, Jean -Bertrand
Aristide. În ciuda zvonurilor și teoriilor care au circulat cu privire la implicarea CIA în lovitura
de stat, Clinton a condamnat vehement acțiunea armatei haitiene și a susținut revenirea la putere a liderului ales de popor. Președintele a postulat revenirea democrației în Haiti ca o chestiune de
înaltă prioritate pentru politica americană în Caraibe și a ținut publicul american la curent cu
acțiunile întreprinse. În fază inițială, președintele a arătat cum America „s -a aflat în fruntea”
acțiunilor comunității internaționale pentru sprijinirea negocierilor duse de O.N.U/O.A.S.,

814„Remarks to American Troops at Tuzla Airfield, Bosnia-Herzegovina”, 13 ianuarie 1996, în Public Papers…
(1996, Book I), p. 61.
815„Remarks to the Community in Detroit”, 22 octombrie 1996, în Public Paper s… (1996, Book II), p.1320.
816„Statement on Sanctions Against Haiti”, 4 iunie 1993, în Public Papers… (1993, Book I), p. 810.
817„Remarks to the Executive Committee of the Summit of the Americas in Miami, Florida”, 18 iulie 1994, în Public
Papers… (1994, Book I), p. 1262.

215
punând în aplicare sancțiuni și alte măsuri de acest gen818. Un an mai târziu, în 1994, după ce
liderii militari au acceptat întoarcerea lui Aristide la conducerea Haiti, succesul a fost prezentat
în fața publicului ca un succes al diplomației americane.
Consistența politicii de promovare a democrației de către americani a fost susținută de
Clinton prin reliefarea rolului și implicării americane chiar și după terminarea crizei, prin operațiunea Uphold Democracy. Prilejul popularizării acestei operațiuni a fost folosit nu doar
pentru reliefarea rolului principal pe care S.U.A. îl jucau în conducerea operațiunilor de
menținerea a păcii sub egida ONU -„trupele noastre au intrat în Haiti pașnic și fără vărsare de
sânge, conducând o coaliție inernațională de 28 de națiuni”
819-, dar și pentru evidențierea
misiunii speciale atribuită soldaților americani, adevărați „luptători ai democrației”820. Vizita
întreprinsă ulterior de Clinton în Haiti a fost ocazie pentru expunerea unei adevărate lecții de democrație: „Democraț ia nu curge natural ca râurile, iar prosperitatea nu răsare direct din
pământ. Dreptatea nu înflorește peste noapte. Pentru a le obține, trebuie să munciți mult, să aveți
răbdare, să mergeți înainte împreună cu toleranță, deschidere și cooperare”
821.
Cuba a constituit un alt exemplu de acțiune americană în spiritul politicii de promovare a
democrației. Reliefând caracterul special, chiar sensibil, pe care Cuba l -a jucat de- a lungul
istoriei americane în politica externă S.U.A. și mai ales în timpul Războiulu i Rece, Clinton a
insistat să facă diferența între poporul și statul cubanez. Dacă America era o susținătoare înfocată
a cubanezilor și a dorinței lor de a se bucura de libertate și de democrație, problema era cu
regimul dictatorial „inuman” care stătea în „calea cooperării dintre națiunile noastre”. Firește,
președintele și -a luat un angajament și față de poporul vecin, declarând că „este dorința mea
profundă și neclintită ca poporul cubanez să trăiască în libertate”822. Și în acest caz promisiunile
și ținte le ideatice au fost susținute prin elemente materiale, ca de exemplu numirea unui
Reprezentant Special al Președintelui și al Secretarului de Stat pentru Promovarea Democrației în
Cuba și implementarea Cuban Liberty and Democratic Solidarity Act (LIBERTAD), care avea
ca scop întărirea sancțiunilor internaționale împotriva guvernului Castro în Cuba în încercarea de

818„The President’s News Conference with Caribbean Leaders”, 30 august 1993, în Public Papers… (1993, Book II),
p. 1407.
819„The President’s Radio Address”, 24 septembrie 1994, în Public Papers… (1994, Book II), p.1606.
820„Remarks to United States Troops in Port au-Prince, Haiti”, 31 martie 1995, în Public Papers… (1995, Book I), p.
435.
821„Remarks at an Arrival Ceremony in Port -au-Prince”, 31 martie 1995, în Public Papers… (1995, Book I), p. 437.
822„Statement on Cuban Independence Day”, 20 mai 1994, în Public Papers… (1994, Book I), p.964.

216
a pune presiuni pentru stabilirea democrației823. D e și ef ortu l n u s -a materializat cu instaurarea
democrației în Cuba în perioada vizată, el a continuat să fie alimentat și să constituie un obiectiv
principal al politicii externe americane în Americi.
Interesul crescut al politici externe creionată de Clinton față de Europa, dar și necesitățile
contextului internațional de la acea vreme s unt demonstrate și de numărul mare de deplasări pe
care președintele le- a avut în Europa de -a lungul celor două mandate: 24 în total, însumând 70
destinații dintre care12 în timpul perioadei vizate, cu 37 destinații824. Importanța crescută pentru
promovarea democrației în Europa a fost pusă în legătură directă cu securitatea americană:
„războaiele din Europa au costat viața a sute de mii de americani în secolul XX”825. Așadar,
sprijinirea democrațiilor emergente a fost argumentată a fi cea mai bună politică pen tru Statele
Unite, atât la nivel material și de securitate, cât și la nivel ideatic prin extinderea comunității
democratice.
Președintele a remarcat de fiecare dată când a avut ocazia, atât în timpul vizitelor în
Europa, cât și când își justifica direcții le politicii externe în fața publicului american, progresele
remarcabile pe care statele europene le făceau pe calea democrației, precum și necesitatea sprijinului neîntrerupt pe care America trebuia să îl ofere acestora. Avantajul, în acest caz, a fost
preexistența unei colaborări strânse cu o parte a continentului, cu Europa de Vest, și a unor
instituții care nu numai că au contribuit la pacificarea vestului după cel de- al Doilea Război
Mondial, dar garantau continuarea și adâncirea colaborării și integrării: NATO, UEO, Uniunea
Europeană. Anterioritatea instituțiilor permisese crearea unei identități colective euro -atlantice, a
unei comunități „dedicate valorilor democratice și protecției drepturilor umane de bază”. S.U.A.,
condusă de Clinton, s -a angajat să depună toate eforturile fezabile pentru a extinde comunitatea
democratică și spre est
826. Astfel, s -au evidențiat două mari direcții ale politicii de promovare a
democrației în Europa: a) consolidarea relațiilor și adâncirea integrării cu statele care se bucurau
deja de o tradiție democratică – precum Regatul Unit, Franța, Italia, etc. în principal prin

823„Statement on Efforts to Bring Democracy to Cuba”, 16 august 1996, în Public Papers… (1996, Book II), pp.
1299-1300.
824Comparativ, următorul președinte, George W. Bush, s -a deplasat către Europa de 17 ori. Vezi: Office of the
Historian, William J.Clinton , Department of State,
(https://history.state.gov/departmenthistory/travels/president/clinton -william -j) și Office of the Historian, George W.
Bush , Department of State, ( ht tps://history.state.gov/departmenthistory/travels/president/bush -george -w).
825„Remarks to the American Society of Newspaper Editors in Annapolis, 1 aprilie 1993, în Public Papers… (1993,
Book I), p. 375.
826„The President’s News Conference with President Jacques Chirac of France”, 1 februarie 1996, în Public
Papers… (1996, Book I), p. 121.

217
intermediul organizațiilor internaționale; și b) sprijinirea statelor central și est europene în
procesul de tranziție de la comunism la democrație. Planu l era de a crea o Europă mai bună, care
să intre în secolul XXI „în primul rând liberă și nedivizată, și, în al doilea rând, unită nu prin
forța armelor, ci prin oportunitățile păcii”827.
Pe lângă planul general de democratizare pe care Clinton l -a prezentat pentru Europa,
acesta a manifestat și planuri specifice, țintite asupra anumitor state europene cu democrații
emergente, cu diferite priorități, în funcție de interesele S.U.A. și a realitățile existente. Unul
dintre statele căruia Clinton i -a oferit o at enție sporită a fost Ucraina. Clinton a fost de două ori
în fosta republică sovietică în timpul perioadei vizate, trei în total, mai multe vizite având doar în
state occidentale europene precum Regatul Unit sau Italia și a fost vizitat de șapte ori în total, patru în perioada vizată, de președintele ucrainean (Leonid Kravchuk, respectiv Leonid
Kuchma)
828. Interesul s -a manifestat, desigur, pentru dezvoltarea democrației ucrainene, pentru
reforme și economie de piață, însă caracterul special al politicii lui Clinton față de Ucraina s -a
datorat problemei armelor nucleare. Ținând cont că o parte semnificativă a armelor nucleare
sovietice se aflau pe teritoriul Ucrainei în momentul destrămării U.R.S.S., eforturile depuse
pentru ținerea lor sub control și, mai dep arte, reducerea lor au fost semnificative.
Clinton s -a concentrat asupra încurajării procesului democratic în Ucraina prin acordarea
repetată de fonduri și prin direcționarea forumurilor internaționale precum G7 sau FMI către
sprijinirea ei. Scopul era acela de a -și arăta devotamentul față de „un important prieten în
regiune”829, sau, cu alte cuvinte, de a atrage Ucraina în comunitatea statelor democratice, acolo
unde problemele erau ținute sub control și rezolvate prin dialog, nu degenerau, conform teoriei păcii democratice. Efortul a fost încununat cu succes, în decembrie 1994, prin semnarea Memorandumului de la Budapesta prin care Ucraina renunța la armele nucleare și devenea parte
a Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare, în schimbul recunoașterii independenței și
integrității teritoriale. Clinton a denumit acest progres un „triumf al bunului simț” și a declarat că
prin aceasta se arată întregii lumi că „națiunile libere pot și vor crea un glob mai sigur”,

827„Remarks at a Ceremony Commemorating the 50th Anniversary of the Marshall Plan in The Hague”, 28 mai 1997,
în Public Papers… (1997, Book I), p. 666.
828Vezi Office of the Historian, Visits by Foreign Leaders of Ukraine , Department of State,
(https://history.state.gov/departmenthistory/visits/ukraine).
829„The President’s News Conference with President Leonid Kravchuk of Ukraine”, 4 martie 1994, în Public
Papers… (1994, Boo k I),pp. 372-373.

218
evidențiind, în același timp, contribuția majoră a Statelor Unite la promovarea democrației și
păcii830.
O altă zonă europeană asupra căreia Clinton și -a îndreptat atenția a fost cea a statelor
baltice. Președintele american a îndreptat același mesaj al propagării ideilor democratice și către
aceast ă zonă, evidențiind legătura specială personală cu zona, din moment ce el a fost primul
președinte american care a vizitat -o. Dincolo de aspectul personal, a ținut să evidențieze faptul că
sprijinul american pentru statele baltice nu a încetat niciodată, n ici măcar în timpul Războiului
Rece, atunci când democrația americană a condamnat ocuparea ilegală a sovieticilor și a încurajat păstrarea vie a flacării libertății în sufletul popoarelor baltice. Odată cu vizita în Riga, Clinton a reafirmat angajamentul a merican față de dezvoltarea democrației și a economiei de
piață în zonă și a evidențiat legătura specială pe care idealul democrației a creat -o între S.U.A. și
statele baltice: „lanțul care leagă națiunile noastre nu poate fi rupt”
831. Ulterior, Clinton a
remarcat cum și în această zonă politica americană de promovare a democrației și de întărire a
securității și -a dovedit eficiența prin anunțarea în august 1994 a retragerii complete a trupelor
ruse (fost -sovietice) de pe teritoriul statelor baltice, moment care a marcat „sfârșitul unui capitol
în istoria europeană postbelică, deschizând ușa către o nouă eră a stabilității regionale și a
cooperării”. Președintele a folosit și această ocazie pentru reafirmarea „sprijinului activ” al
S.U.A. pentru scopul păcii ș i al democrației832. După cum istoria avea să arate, politica
americană de atragere a statelor baltice în comunitatea națiunilor democratice avea să se
materializeze prin aderarea acestora la NATO zece ani mai târziu.

3.7. Rusia
Dintre toate statele, Rusi a avea să se bucure de un interes aparte în discursul și politica lui
Clinton. Ca parte a oportunităților noilor condiții și ale leadershipului american, revitalizarea
relației cu Rusia și sprijinirea Rusiei pe calea democrației au ocupat locuri fruntașe î ntre
obiectivele declarate ale lui Clinton. După o perioadă îndelungată în care rușii au îmbrăcat rolul dușmanului, al răului în dihotomia bine/rău specifică mentalului colectiv american, numit chiar
„Imperiul Răului” de președintele Ronald Reagan, Clinto n a urmărit să contureze un altfel de

830Memorandumul a fost semnat de Rusia, Regatul Unit și Statele Unite și se referea și la armele nucleare rămase pe
teritoriul Belarus și Kazahstan după prăbușirea U.R.S.S.. Vezi: „Remarks at the Denuclearization Agreements
Signing Ceremony in Budapest”, 5 de cembrie 1994, în Public Papers… (1994, Book II), p. 2146.
831„Remarks to Citizens in Riga”, 6 iulie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), pp. 1204-1205.
832„Statement on Withdrawal of Russian Forces from Eastern Europe”, 31 august 1994, p. 1514.

219
portret al Rusiei, mai ales în perioada incipientă a mandatelor sale, în spiritul entuziasmului
determinat de căderea comunismului și al idealului său de a construi o comunitate internațională
democratică. Poporul rus a fost prezentat ca fiind un popor măreț, cu o spiritualitate și credință
aparte, cu un spirit patriotic și eroic remarcabil, care a trebuit să reziste într -un climat
„neiertător” și a trebuit să se sacrifice enorm pentru a- și apăra idealurile. Cu toate acestea, a dat
naștere unei literaturi și muzici remarcabile, care au dus la îmbogățirea altor culturi, inclusiv cea
americană833. Președintele a dus și acest discurs în dimensiunea personală, exprimând repetat
interesul personal pentru cultura și muzica rusă834.
Tema sacrificiului, atât de prezentă în cultura rusă, a fost evidențiată repetat și de Clinton,
firește, atât pentru a crea o percepție pozitivă sau cel puțin mai bună a rușilor în spațiul american, depărtându -se de paradigma trecutului, cât și pentru a crea raportul cu poporul rus, bază a unei
relații constructive. Astfel, președintele a argumentat că istoria rușilor era o istorie a sacrificiilor, sacrificii cum americanii nu au cunoscut niciodată, precum „invazii și războaie, privări și dictaturi”
835. Toa te acestea au dus, însă, la demonstrarea curajului și măreției poporului rus. al
Doilea Război Mondial fiind considerat a fi cel mai bun exemplu al acestor trăsături. Deși,
spunea Clinton, retorica Războiului Rece a făcut imposibilă perceperea la nivelul p otrivit a
contribuției ruse la învingerea nazismului în război, în noul context internațional era imperativă
recunoașterea actelor de eroism și sacrificiul imens al poporului rus care a scris „unele dintre cele mai mărețe capitole ale istoriei eroismului la Leningrad, în bătălia pentru Moscova, în
apărarea Stalingradului și în asaltul asupra Berlinului, unde țara voastră a înregistrat 300 000 de
victime în doar 14 zile”
836. A doua conflagrație mondială a fost folosită și pentru a argumenta în
favoarea cooperă rii ruso -americane, fiind un exemplu istoric important a ceea ce se poate obține
dacă rușii și americanii „lucrează împreună în pace, pentru binele comun al popoarelor noastre și
pentru întreaga lume”837.

833„Remarks to the American Society of Newspaper Editors in Annapolis”, 1 aprilie 1993, în Public Papers… (1993,
Book I), pp. 375 -378.
834„Question and Answer Session with Russian Reporters in Vancouver”, 4 aprilie 1993, în Public Papers… (1993,
Book I), p. 389.
835„Remarks Welcoming President Boris Yeltsin of Russia”, 27 septembrie 1994, în Public Papers… (1994, Book
II), p.1633.
836„Remarks at the Dedication of the Central Museum for the Great Patriotic War in Moscow, Russia”, 9 mai 1995,
în Public Papers… (1995, Book I), p. 659.
837„Remarks at a Wreath -Laying Ceremony in St. Petersburg”, 19 aprilie 1996, în Public Papers… (1996, Book I), p.
600.

220
Clinton a făcut apel la o altă noțiune importantă pentru ruși, un element identitar de bază
– teritoriul – pentru a explica publicului anumite acțiuni și atitudini ale statului rus din perioada
vizată. De exemplu, ca urmare a dezbaterii aprinse în spațiul american referitor la desfășurarea
evenimentelor din Cecenia, președintele a ținut să remarce cum și S.U.A. au acționat într -o
manieră similară în timpul Războiului Civil, atunci când Lincoln a făcut clar că „niciunul dintre
statele americane nu au dreptul să se retraga din Uniune”. Așadar, poziția rusă putea fi justificată
– aceea de a nu dori demantelarea integrității teritoriale -, dar a atras atenția asupra necesității
rezolvării conflictului pe cale diplomatică, nu armată838. Apoi, a folosit argumente istorice pentru
a reliefa importanța teritoriului în identitatea rusă atunci când extinderea NATO nu mai era o
posibilitate, ci o realitate, atrăgând atenția publicului american că Rusia a fost invadată de mai multe ori, și de Napoleon și de Hitler, așa că „sunt puțin sensibili în ceea ce privește granițe le
lor”. Impactul trecutului asupra mentalului colectiv putea explica, astfel, de ce rușii manifestau o atitudine ostilă față de extinderea NATO, iar americanii trebuiau să fie mai înțelegători în această privință, conform îndemnul lui Clinton
839.
De observ at este că mesajul lui Clinton s -a menținut pozitiv la adresa Rusiei, în ciuda
retoricii ostile manifestate din ce în ce mai intens în spațiul rus la adresa NATO și S.U.A., dar și în cel american la adresa Rusiei, pe măsură ce anii ’90 se apropiau de final , iar alianța făcea pași
hotărâți către extindere. Pe cale de consecință, președintele a continuat să reliefeze și în această perioadă nu doar progresele pe drumul democrației și menținerea statutului de putere măreață a
Rusiei, dar și schimbarea de atitud ine față de conceptul de „putere”, de exemplu, arătând cum
președintele rus a înțeles că Rusia „nu își va defini măreția în termenii dominării teritoriale”, ci
în funcție de progresul făcut pentru bunăstarea propriei populații și de parteneriatele cu alte state
840.
O poziție importantă în discursul lui Clinton referitor la Rusia a fost ocupată de
președintele rus, Boris Elțin. Pot fi identificate două niveluri ale remarcilor: cel personal și cel
politic. Clinton a extrapolat portretul pe care l -a creat pentru poporul rus asupra președintelui rus,
scoțând în evidență caracteristici precum curaj, rezistență, determinare, om muncitor care a reușit
să se ridice, dar care nu și -a uitat niciodată originile. În plus, președintele i -a apreciat dragostea și

838„The President’s News Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Moscow”, 21 aprilie 1996, în Public
Papers… (1996, Book I), p. 612.
839„The President’s News Conference”, 7 martie 1997, în Public Papers… (1997, Book I), p. 262.
840„Interview with European Television Journalists”, 3 iulie 1997, în Public Papers… (1997, Book II), p. 906.

221
încrederea în poporul rus și dorința acestuia de a -l conduce pe drumul către progres841. La nivel
politic, există un laitmotiv: Elțin era la acea dată, dar și pentru prima oară în istoria Rusiei,
președintele ales în mod democratic, prin alegeri libere, universale. Cli nton a insistat asupra
acestei realități ori de câte ori reporterii americani sau cei străini își exprimau neîncrederea față de liderul rus. Apoi, Clinton a reliefat și dedicarea lui Elțin pentru reforme și democrație, dusă până la rangul de „pasiune” în viziunea sa
842. Pentru întărirea argumentelor au fost oferite
exemple de acțiuni ale liderului rus în spiritul democrației și al păcii, precum crearea constituției,
organizarea de alegeri, colaborarea pentru retragerea armatei din fostul spațiu sovietic și
reducerea armamentelor, dar și spiritul temerar și de pionierat arătat de Elțin atunci a fost ales
președinte în detrimentul unui comunist în 1990 sau când a avut curajul să se urce pe tanc în 1991. Toate acestea îl făceau pe președintele rus să întruchipeze „schimbarea și mândria
Rusiei”
843, dar și să fie merituos și potrivit nu doar pentru a conduce Rusia, dar și pentru a
contribui la stabilirea unui parteneriat durabil cu America. Ori de câte ori a existat un moment decisiv, fie legat de politica rusă, fie d e problemele de sănătate ale liderului rus, președintele
american și -a exprimat sprijinul și încrederea în acesta și a reliefat că aveau o relație bună,
productivă
844.
Ca parte a oportunității noilor condiții la nivel internațional, tranziția către democrați e a
Rusiei a ocupat o mare parte din atenția discursurilor președintelui american și a politicilor dezvoltate pe plan extern. Succesul democrației în Rusia era considerat a fi un eveniment istoric,
de o importanță capitală și care necesita o atenție deoseb ită, mai ales pentru că statul rus nu avea
tradiție democratică, iar gradul de impredictibilitate era mult prea ridicat. Cu toate acestea,
Clinton și -a exprimat încă de la debutul primului mandat încrederea în șansa Rusiei de a avea
„un viitor strălucit, c a parte a coaliției pașnice a națiunilor lumii”
845. Putem identifica două
dimensiuni în discursul lui Clinton pe această temă: sprijinirea dezvoltării democrației în Rusia; și definirea relației dintre Rusia, de o parte, și comunitatea deja consacrată a lumi i democratice –
S.U.A. și organizațiile internaționale precum G7, Clubul de la Paris, dar mai ales NATO, de cealaltă parte.

841„The President’s News Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Vancouver”, 4 aprilie 1993, în
Public Papers… (1993, Book I), pp. 399-400.
842„Interview with the Connecticut Media”, 13 martie 1993, în Public Papers… (1993, Book I), p. 295.
843„Interview with Reporters Aboard Air Force One”, 16 ianuarie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), p. 88.
844„The President’s News Conference in Moscow”, 20 aprilie 1996, în Public Papers… (1996, Book I), p. 608.
845„Interview with the Connecticut Media”, 13 martie 1993, în Public Papers… (1993, Book I), p. 294.

222
O mare secțiune a discursului lui Clinton referitor la Rusia în primul an ca președinte a
fost dedicat convingerii publicului americ an cu privire la utilitatea sprijinirii democrației în
Rusia. Pe de- o parte, Clinton s -a folosit de argumentul ideatic, ca și în cazul celorlalte state:
promovarea valorilor și a principiilor universale, obiectiv primordial al politicii americane.
Procesul tranziției democratice în Rusia era deosebit de important deoarece, spunea Clinton,
îngloba „trei revoluții ruse moderne”: de la stat totalitar la democrație; de la economie planificată
la economie de piață, de la imperiu la stat -națiune modern care permi te eliberarea statelor care
obișnuiau să facă parte din structura sa și le respectă de bunăvoie integritatea”846. Complexitatea
schimbărilor necesita o atenție deosebită nu doar a liderilor ruși, ci și a întregii comunități
democratice globale și asta pentr u că tranziția democratică a Rusiei era parte a luptei pentru
binele comun global și a punerii în practică a idealului democratic, „adânc înrădăcinat în spiritul
uman”847.
Pe de altă parte, Clinton a justificat susținerea prin argumente materiale, explicând
beneficiile economice și de securitate ale poporului american rezultate din sprijinirea ideatică și
materială a statului rus. Un prim aspect scos în evidență a fost cel al armelor nucleare.
Președintele a subliniat cum o Rusie democratică nu mai reprezintă o amenințare la adresa
Americii, ceea ce înseamnă că se putea colabora și negocia pentru a se ajunge la o reducere a
cantității de arme nucleare; prin urmare, S.U.A. puteau reduce bugetul pentru programul nuclear, iar banii economisiți se traduceau prin v enituri mai mari pentru americani și mai multe ocazii de
a face comerț cu un stat „prietenos”. În plus, lumea devenea mai sigură, ca urmare a eliminării amenințării nucleare iminente, specifică Războiului Rece
848. Apoi, Clinton s -a văzut nevoit să
justifice în fața americanilor nu doar timpul pe care îl acorda celor întâmplate în Rusia, dar și
ajutorul financiar considerabil pe care S.U.A. îl acordau rușilor. Președintele a creat încă din
1993 un laitmotiv al discursului său referitor la sprijinirea rușilor p e calea democrației – „pentru
că este în interesul nostru” – pentru a arăta cum există beneficii incomensurabile pentru
americani ca urmare a acestei politici: o Rusie democratică înseamna o nouă piață gigantică de
desfacere, ceea ce se traducea prin vânzări mai mari ale companiilor americane, deci venituri mai

846„Remarks to the American Society of Newspaper Editors in Annapolis”, 1 aprilie 1993, în Public Papers… (1993,
Book I), p. 375.
847„The President’s News Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Vancouver” , 3 aprilie 1993, în
Public Papers… (1993, Book I), p. 393.
848„Exchange with Reporters Prior to Discussions with Foreign Minister Andrey Kozyrev of Russia”, 24 martie
1993, în Public Papers… (1993, Book I), p. 345.

223
mari pentru familiile americane849. În acest fel, americanii aveau un element în plus care le
permitea să țină viu visul american, să continue pe calea progresului, promisiune făcută de
Clinton în timpul campaniei electorale și continuată pe parcursul mandatelor. Se observă
subordonarea elementelor materiale în raport cu cele ideatice, în ultimă instanță: comerț crescut
pentru apărarea unei valori primordiale americane, adică a visul american.
Sprijin irea progreselor democratice și beneficiile americane determinate de progresele
ruse au reprezentat liniile pe care le- a urmărit discursul lui Clinton referitor la democrația în
Rusia. Președintele a avut grijă, de -a lungul perioadei vizate, să aducă în at enția publicului
american progresele înregistrate în Rusia și le -a pus sub aceeași lampă pozitivă specifică retoricii
lui. De exemplu, a considerat alegerile parlamentare și adoptarea unei constituții în decembrie
1993 un succes al democrației din întreaga lume, oferind legitimitate sistemului și liderilor ruși.
Ni ci rezul tatul b un al parti dul ui ul tran ați on ali st al l ui Vl adi mi r Ji ri n ov ski n u a f ost ex pus cu o
mare îngrijorare, spunând că era o reacție normală a unei societăți trecute prin mari greutăți într –
o perioadă scurtă de timp850. Alegerile prezidențiale ruse din 1996 au fost și ele prilej al
transmiterii mesajului pro -democrație și pro -reformă. În același mod în care a promovat ideea că
nimeni nu trebuia să se implice în alegerile din nicio țară, așa a făcut clară poziția sa: Statele
Unite erau de partea reformelor în Rusia, atât la nivel politic, cât și economic851.
La fel de clară a fost și aprecierea punerii în aplicare a unei practici democratice: alegeri
libere, universale, pentru funcția de președin te, într -o țară în care, în istoria sa bogată de 1000 de
ani, era abia a doua oară când se întâmpla un astfel de lucru. Clinton a transmis repetat
complimente pentru progresul democratic în Rusia și a reamintit cu ocazia acestei „pietre de
hotar” în istori a rusă faptul că acesta reprezenta și un succes american: „poporul american poate
fi mândru datorită sprijinului nostru neîncetat pentru reforma democratică din Rusia”852.
Suprapunerea anunțării rezultatelor alegerilor ruse cu ziua națională americană a con stituit prilej
perfect pentru aplicarea unei tehnici consacrate a retoricii lui Clinton: construirea unor punți între
un element identitar american și unul al statului vizat în mesajul său. Astfel, alegerile din 1996 din Rusia au arătat „libertatea și independența” rușilor, așa cum arăta și sărbătorirea zilei

849„Interview with Dan Rather of CBS News ”, 24 martie 1993, în Public Papers… (1993, Book I), p. 348.
850„Remarks on the Russian Elections and an Exchange with Reporters in Bryn Mawr”, 13 decembrie 1993, în
Public Papers… (1993, Book I), pp. 2163-2164.
851„The President’s News Conference with Pres ident Oscar Luigi Scalfaro of Italy”, 2 aprilie 1996, în Public
Papers… (1996, Book I), p. 530.
852„Statement on the Russian Presidential Election”, 3 iulie 1996, în Public Papers… (1996, Book II), p. 1070.

224
naționale americane. Toate acestea erau „vești bune” pentru întreaga lume și pregăteau calea
comună către un nou secol853.
O altă idee asupra căreia Clinton a insistat în discursul referitor la Rusia er a aceea că
democrația era cea mai bună alternativă, cea mai bună cale prin care își putea demonstra măreția în noul context mondial. Extrapolând teoria conform căreia era nevoie de o nouă accepțiune a termenului de „putere” și asupra, sau mai ales asupra R usiei, Clinton le -a transmis în rânduri
repetate rușilor că „măreața lor națiune” trebuie să își redefinească măreția astfel încât să fie
compatibilă cu noile condiții și să îi permită să aibă succes în efortul pentru dobândirea binelui
poporului rus și al întregii comunități internaționale
854. Aceasta a fost o abordare recurentă pe
care președintele american a avut -o în raport cu Rusia. Chiar dacă mesajul a fost în principal
pozitiv la adresa statutul și liderilor ruși, dorind să contribuie la schimbarea per cepției Rusiei la
nivel mondial și de a o arăta dornică să colaboreze, Clinton nu a fost subtil în a o avertiza, cu varii ocazii, referitor la condiționalitatea sprijinului financiar american de menținerea drumului către o democrație veridică și de a arăta cum Rusia avea mai mare nevoie de America decât
viceversa
855. Poziția de forță a S.U.A. a devenit evidentă în fața unei Rusii slăbite, aflată într -un
proces de reorganizare economică, politică, ideologică, identitară. Astfel se pot remarca rădăcinile remarc ilor ușor paternaliste ale lui Clinton la adresa Rusiei, pe care a prezentat -o
uneori ca pe un discipol care lua lecții de democrație de la Statele Unite și care era mustrat atunci când nu își făcea lecțiile sau nu urma instrucțiunile profesorului, dar și lăudat atunci când
înregistra rezultate bune.
O atenție deosebită a fost acordată definirii relației americano -ruse. Efortul a fost
bidirecțional, firește, datorită intereselor complexe și numeroase. Foști adversari în timpul Războiului Rece, S.U.A. și Ru sia trebuiau să deschidă calea către o nouă dinamică la nivel
internațional, în primul rând prin stabilirea unei altfel de relații între cele două mari puteri, din perspectiva lui Clinton. Interesul crescut pentru relația cu Rusia a fost exprimat în perman ență de
către președintele american, iar numărul ridicat al întâlnirilor dintre cei doi lideri a fost o dovadă în acest sens (treisprezece în perioada ianuarie 1993 -iulie 1997).

853„Remarks on Independence Day at Patuxent River Naval Air Station, Maryland”, 4 iulie 1996, în Public Papers…
(1996, Book II), pp. 1072-1073.
854„Remarks at a Reception in Moscow”, 13 ianuarie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), pp. 48- 49.
855Vezi, de exemplu, „Remarks in a Town Meeting with Russian Citizens in Moscow”, 14 ianuarie 1994, în Public
Papers… (1994, Book I), p. 68, sau „The President’s News Conference with Chancellor Helmut Kohl of Germany”,
9 februarie 1995, în Public Papers… (1995, Book I), p. 181.

225
Pentru crearea unui fundament al relației americano -ruse și pentru a încadra retorica în
aceeași zonă personală, liderul american a reliefat, în primul rând, elementele comune,
asemănările și evenimentele istorice comune care aduceau legitimitate stabilirii unei relații de
cooperare între Rusia și America. În primă instanță, Clint on a remarcat cum ambele erau „puteri
mărețe”, cu experiență istorică a măreției și a auto -percepției ca atare. Apoi, a reliefat un element
identitar primar comun și anume legătura specială a ambelor popoare cu teritoriul lor. De aici, au
rezultat caracter istici comune precum spiritul comunității și simțul responsabilității crescute față
de un teritoriu extins856, caracteristici sine qua non ale unor puteri cu rol special, dar mai ales o
responsabilitate crescută la nivel internațional.
La fel ca și în cazul altor state, Clinton a identificat rădăcinile relațiilor cu Rusia chiar în
momentele incipiente ale națiunii americane – națiune eminamente de imigranți. Printre aceștia,
s-au făcut remarcați și rușii, care nu doar contribuiseră la dezvoltarea culturală a spațiului
american, dar și întăriseră industria, educația, știința americană857. Însă, argumentul istoric
principal care a fost adus pentru exprimarea legitimității și a posibilității unui parteneriat
americano -rus a fost îmbrăcat sub forma reliefării coo perării și sacrificiului comun din al Doilea
Război Mondial. Acestea au dus, spunea Clinton, la crearea unei legături puternice între cele
două popoare mărețe, fiind responsabile în perioada respectivă să muncească împreună pentru a recupera cele pierdute în aproape 50 de ani de Război Rece
858. În ciuda diferențelor interente și
comprehensibile, important era, în viziunea liderului american, ca cele două popoare să fie
mândre de evoluția remarcabilă a relației într -o perioadă scurtă de timp și să conștientizeze că
acest lucru se datora unor „legături adânci” ale parteneriatului format859. Ba mai mult, era
imperativ ca ambele popoare să înțeleagă și să își asume responsabilitatea pe care o aveau la
nivel internațional, „mare obligație” față de propriile popoare ș i toate popoarele lumii de a avea o
„relație constructivă” și de a trece peste diferențe pentru a putea colabora în slujba unui viitor mai bun
860.

856„Remarks to the American Society of Newspaper Editors in Annapolis”, 1 aprilie 1993, în Public Papers… (1993,
Book I), pp. 378 -379.
857„Remarks on Opening the Library of Congress Exhibit on the History of the Russian Orthodox Church in North
America”, 28 septembrie 1994, în Public Papers. .. (1994, Book II), p. 1642.
858„Remarks Honoring Russian and American Veterans of World War II”, 27 septembrie 1994, în Public Papers…
(1994, Book II), pp. 1635-1636.
859„The President’s News Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Tokyo”, 10 i ulie 1993, în Public
Papers… (1993, Book I), pp. 1047-1048.
860 „The President’s News Conference in Moscow”, 20 aprilie 1996, în Public Papers… (1996, Book I), p. 608.

226
O atenție sporită a fost acordată definirii relației americano -ruse. Considerând aspectul
identitar și cel al e xperienței istorice comune, Clinton a argumentat necesitatea stabilirii unei
relații de cooperare veridică dintre cele două puteri, ca parte a responsabilității celor două față de
noile condiții la nivel internațional, dar și a împărtășirii unor probleme c omune atât la nivel
intern, cât și internațional. Important de subliniat este că președintele american a insistat în
permanență asupra faptului că această cooperare trebuia să fie făcută pe baza principiilor democratice și a respectării din partea Rusiei a angajamentelor făcute pe calea democrației, deci
calea al cărei reprezentant de seamă erau Statele Unite, „ca cea mai durabilă democrație de pe
fața pământului”
861. Termenul predominant folosit de președintele american pentru definirea
relației americano -rusă a fost acela de „parteneriat”, care a fost însoțit de- a lungul timpului de
adjective diverse a căror diversitate a arătat evoluția relației între cele două state în perioada
vizată. Dacă epitetul prepoderent a fost acela de „remarcabil” în toată perioad a vizată, la prima
vizită în statul rus, în ianuarie 1994, Clinton a transmis poporului rus un mesaj important care
conținea un cuvânt cheie, jinduit de ruși: „egal”. Astfel, liderul de la Washington a transmis că S.U.A. doreau ca relația să evolueze către stabilirea unui parteneriat „autentic și egal”, că își
doreau să fie „partenerii și prietenii” rușilor, sprijinind procesul democratic rus, dar că, în ultimă instanță, evoluția depindea de deciziile rușilor, de calea pe care și -o alegeau pentru viitorul l or
862.
Mesajul se dorea clar: parteneriatul americano -rus, tăria și veridicitatea lui erau condiționate de
respectarea principiilor și valorilor democratice. S.U.A. garantau, prin președintele lor, sprijinul
și atitudinea prietenoasă, deschisă, atât timp cât calea rusă era cea promovată de statul american:
calea universală democratică.
Nu la mult timp după, cu ocazia vizitei președintelui rus la Washington în septembrie
1994, Clinton a lansat o ideea pe care a repetat -o ulterior și care întărea ideea parteneriatului
propus anterior: întâlnirile frecvente dintre liderii americani și cei ruși erau un semn de
normalitate, de progres și cooperare, renunțându -se la tradiția Războiului Rece, atunci când
„summiturile ruso -americane erau momente de un dramatism ridicat și uneori de rezultate
dezamăgitoare” și când popoarele celor două state „priveau în tensiune cum liderii lor se
întâlneau într -o atmosferă de suspiciune și teamă mutuală”. Mesajul parteneriatului a fost adus și
în fața publicului american, accentul fii nd pus, de această dată, pe interesele comune ale celor

861„Remarks in a Town Meeting with Russian Citizens in Moscow”, 14 ianuarie 1994, în Public Papers… (1994,
Book I), p.67.
862Ibidem , p. 58.

227
două state și pe tranziția fundamentului relației de la neîncredere și adversitate, la „promisiunea
veridică” a încrederii și securității mutuale, pe care se putea construi „un viitor al păcii”863. Idei le
transmise cu această ocazie au fost pliate în jurului cuvântului „interes” pentru a complementa
mesajul principal transmis publicului american, acela al bunăstarii și al visului american, sprijinit
și facilitat de cooperarea internațională promovată de președintele american. Cooperarea
accentuată era cu atât mai importantă cu cât la capătul celălalt al liniei se afla fostul adversar
principal al S.U.A., ceea ce nu putea fi privit decât ca un mare succes american datorită atragerii
oponentului de partea l or, pe baza principiilor lor.
Interesant de observat a fost modul în care accentul din mesajele lui Clinton se diferenția
în funcție de publicul către care se adresa. Dacă retorica adresată publicului rus s -a pliat în jurul
alegerii pe care o făcuseră pe calea democrației, iar cea adresată publicului american în jurul
intereselor, mesajul transmis Europei centrale și statelor din fosta U.R.S.S. a fost flancat de
garanții referitoare la continuarea eforturilor pentru întărirea parteneriatului americano -rus și de
evidențierea creșterii gradului de securitate mondială, ca urmare a renunțării la retorica și mijloacele trecutului și la reducerea majoră a riscului de „distrugere totală”, printr -un conflict
nuclear între „două mari civilizații”
864. În plus, pentru domolirea retoricii anti -ruse și a temerilor
încă foarte ridicate legate de eventuale remanifestări ale unor tendințe imperialiste, Clinton a reliefat acțiuni ruse precum implicarea în Bosnia, recunoașterea granițelor vecinilor și a statelor din fosta U.R.S .S., tratatele referitoare la reducerea armelor nucleare care demonstrau
angajamentul față de respectarea principiilor și valori democratice, inclusiv la nivel internațional, precum respectarea libertății și a granițelor statelor vecine
865.
Urmărind aceste l inii, liderul de la Washington a accentuat în permanență „normalizarea”
relațiilor dintre S.U.A. și Rusia și a denumit întâlnirile și consultările dintre cele două părți o
„rutină” a două state partenere care își conduceau politica pe baza unui devotament comun față
de democrație și care aveau drept obiectiv comun rezolvarea problemelor existente pentru ca
secolul XXI să fie „o perioadă de mai multă pace și mai multă libertate și mai multă prosperitate

863„Remarks Welcoming President Boris Yeltsin of Russia”, 27 septembrie 1994, în Public Papers… (1994, Book
II),pp. 1633-1634.
864 „The President’s News Conference with Chairman Eduard Shevardnadze of t he Republic of Georgia”, 7 martie
1994, în Public Papers… (1994, Book I), p. 392.
865„Interview with the Polish Media”, 1 iulie 1994, în Public Papers… (1994, Book I) , p. 1190.

228
pentru toate popoarele lumii”866. Desigur, climaxul apropierii dintre cele două state în perioada
vizată a fost reprezentat de găsirea unui consens și încheirea Actului Fondator, ca dovadă, după
spusele președintelui Clinton, a obiectivelor comune americano -ruse „de a construi o Europă
democratică, nedivizată și pașnică; de a elimina amenințarea nucleară; de a crea noi legături
comerciale și de investiții de care vor beneficia popoarele noastre”867.
Dincolo de dimensiunile pragmatice și de beneficiile materiale și de securitate ale
cooperării în detrimentul confrun tării, trebuie subliniat că demersurile președintelui american de
a reliefa aceste elemente, interese și responsabilități comune s -au înscris în efortul de a crea o
identitate colectivă americano -rusă, ca parte a strategiei globale de cooperare și universa lizare a
principiilor și valorilor democratice. Succesul strategiei nu putea fi mai bine demonstrat decât prin atragerea fostului inamic în „clubul occidental”, însă sub leadership american, de aceea
termenul de „egal”, ca și adjectiv pentru statutul de „p artener” a dispărut din discurs spre finalul
perioadei vizate. Pe lângă Actul Fondator, identitatea colectivă emergentă dorită a fost
demonstrată prin susținerea transformării G7 în G8, materializată în iunie 1997, atunci când R u si a a f os t i n te g ra tă î n f o rumul inter -guvernamental, datorită acestor „forțe puternice care ne
aduc statele laolaltă, pentru a fructifica promisiunea prosperității și a securității”
868, așadar
datorită identității colective pe care și -o asumase și Rusia, din perspectiva lui Clinton.

3.8. N.A.T.O. și securitatea europeană
Securitatea europeană a constituit unul dintre principalele aspecte abordate de
președintele Clinton în retorica referitoare la politica externă și de securitate americană. Importanța i -a fost subliniată prin atribu irea unei relații de interdependență între securitatea
statului american și a continentului european. În acest sens, pot fi individualizate patru aspecte:
a) argumentul istoric, b) identitatea colectivă euro -atlantică, c) extinderea indentității colective
spre centrul și estul Europei și d) mijloacele disponibile (organizațiile internaționale precum
NATO, CSCE/OSCE, ONU).
Argumentul istoric a urmat, și în acest caz, tiparul consacrat al lui Clinton pentru
justificarea relației speciale dintre Europa și St atele Unite și intercondiționarea securității celor

866„The President’s News Conference with President Boris Yeltsin of Russia in H yde Park, New York”, 23
octombrie 1995, în Public Papers… (1995, Book II), p. 1662.
867„The President’s Radio Address”, 22 martie 1997, în Public Papers… (1997, Book I), p. 346.
868„Remarks at the Opening of the First Working Session of the Summit of the Eight in Denver”, 21 iunie 1997, în
Public Papers… (1997, Book I), pp. 777-778.

229
două zone. Identificând originile legăturilor speciale în momentele primordiale ale nașterii
națiunii americane „din speranțele și visurilor celor care au ajuns pe malurile noastre trecând
peste Atlantic și căutând libertate religioasă, fugind de persecuții și căutând o viață mai bună”869,
Clinton a justificat interdependența securității euro -atlantice prin argumentul implicării S.U.A. în
cele două războaie mondiale care, deși au fost începute pe continentul european, au afectat masiv
și au împlicat și Statele Unite. Astfel, America era obligată să se implice în noul context european post -Război Rece pentru a se asigura că poporul american nu va mai fi implicat într -un
război care nu era al lor, dar care ducea la pierderea de vieți americane. Însă, chiar mai
important, după cum reiese din retorica lui Clinton, era că toate aceste elemente istorice comune
au dus la două consecințe notabile: prima, era aceea că S.U.A. învățase lecțiile trecutului, mai
ales ale perioadei interbelice și a înțeles că „o Europă stabilă, puternică și liberă”
870 era necesară
pentru securitatea americană, de aceea continua se se implice și după prăbușirea comunismului;
și, a doua, crearea unei identități comune euro -atlantice, tot ca urm are a experienței istorice
comune a secolului XX pe baza principiilor și valorilor democratice, chiar dacă inițial, identitatea colectivă se răsfrângea doar asupra părții vestice a continentului. Acest al doilea
aspect s -a bucurat de întâietate în discursu l referitor la securitatea euro -atlantică.
Identitatea colectivă atribuită partenerilor euro -atlantici a fost folosită pentru a explica
cooperarea de care beneficiau statele implicate și climatul de pace existent în zona în care
identitatea își făcea simț ită prezența
871. Acesta a fost motivul pentru care Clinton a urmărit, ca
scop final, extinderea ei către estul Europei, ca garant al păcii și securității continentului european, și, implicit, cel american. Ideea păcii democratice și -a făcut simțită prezența și în acest
caz, însă a fost dusă la un alt nivel, mai profund: statele euro -atlantice nu erau legate doar de
principii comune adoptate pentru organizarea și dezvoltarea propriilor state, ci promovau aceste
principii și la nivel internațional. Ba mai mult, conștientiza u responsabilitatea comună față de
valorile democratice și față de întărirea și promovarea securității pentru binele comun. Iar acest
bine comun nu putea fi reprezentat și promovat mai eficient decât în cadrul organizațiilor internaționale, rezultate directe ale intereselor comune și adevărate generatoare de identitate
colectivă.

869„Remarks to the Community in Detroit”, 22 octombrie 1996, în Public Papers… (1996, Book II), pp. 1893-1894.
870„Remarks to Troops in Baumholder, Germany”, 2 decembrie 1995, în Public Papers… (1995, Book II), p. 1829.
871„Remarks at a Ceremony Commemorating the 50th Anniversary of the Marshall Plan in The Hague”, 28 mai 1997,
în Public Papers… (1997, Book I), p. 666.

230
Sprijinirea Uniunii Europene s -a înscris în categoria mijloacelor prin care identitatea
colectivă putea fi extinsă către spațiul fost comunist, surprinzând în discursurile sale și în
conversațiile cu liderii europeni evoluția construcției europene. Clinton a salutat, de exemplu,
ratificarea Tratatului de la Maastricht de către statele europene, numindu -l „o piatră de hotar în
progresul Comunității Europene către uniune politică și economică”, proces intens sprijinit de
către Statele Unite872. Apoi, cu ocazia diverselor și numeroaselor vizite în Europa, dar și în
intervențiile domestice, liderul de la Washington a argumentat că viitorul aparține unei Europe integrate, puternice economi c și politic, care să cuprindă obligatoriu și statele fost comuniste
devotate democrației și economiei de piață. Politica de integrare europeană a fost considerată atât
de importantă de președintele american încât a înscris -o în rândul intereselor național e
americane
873. O Europă unită era, pentru Clinton, cheia către cooperarea trans -atlantică, către un
secolul XXI al păcii și al prosperității, iar S.U.A. erau pregătite să sprijine procesul extinderii Uniunii Europene, concomitent sau complementar cu extinderea și întărirea altor organizații internaționale și cu consolidarea parteneriatului S.U.A. -UE. Linia stabilită către începutul
primului său mandat a fost continuată de- a lungul perioadei vizate, retorica liderului american
evidențiind în permanență import anța pe care continentul european o avea pentru statul
american, pornind de la elementele istorice comune și continuând cu interesele și valorile comune, deci cu identitatea colectivă euro -atlantică în proces continuu de extindere
874.
Deși NATO s -a aflat în centrul discursului liderului de la Washington în materie de
securitate europeană și de organizație colectoare și generatoare de identitate colectivă, CSCE/OSCE a avut partea sa de atenție, ca mijloc auxiliar, nu principal, de întărire a cooperării în Euro pa și a securității euro -atlantice. Astfel, chiar dacă NATO era în vizorul principal și îi era
atribuit rolul principal în asigurarea securității europene, CSCE „putea și trebuia să
împărtășească povara securității și să își asume responsabilități speciale ”. Avantajul Conferinței
transformată în Organizație în decembrie 1994 era acela că avea „instrumente unice” pentru
asigurarea securității, fiind singurul forum regional care cuprindea „aproape fiecare națiune din
Europa și din America de Nord”. Acordarea unui statut și transformarea în OSCE a fost motivată

872„Statement on German Ratification of the Maastricht Treaty ”, 18 octombrie 1993, în Public Papers… (1993, Book
I), p. 1771.
873„Interview with Foreign Journalists”, 1 iulie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), p. 1185.
874Vezi și, „The President’s News Conference with European Union Leaders in the Hague, the Netherlands”, 28 mai
1997, în Public Papers… (1997, Book I), p. 662 sau „Statement on the European Union -United States Mutual
Recognition Agreements”, 20 iunie 1997, în Public Papers… (1997, Book I), p. 775.

231
de președintele american prin reliefarea rolului important pe care CSCE l -a jucat începând cu
1975 în aducerea schimbării pe continentul european și în promovarea drepturilor omului și a
democrației875. Prin urmare, Organizația de Securitate și Cooperare în Europa era considerată de
liderul american un instrument în plus pentru îndeplinirea scopurilor de securitate, deci în
întărirea cooperării euro -atlantice și a extinderii identității colective. Importan t de subliniat este
că ponderea acordată OSCE în politica și retorica lui Clinton nu a fost, în baza niciunui criteriu, comparabilă cu cea acordată Alianței Nord -Atlantice.
Alianța Nord -Atlantică s -a bucurat de o mare atenție în discursul lui Clinton, atât ca
urmare a transformărilor prin care alianța trecea, dar mai ales ca urmare a percepției alianței de către liderul american ca „piatră de temelie a securității noastre comune”
876. Președintele a inclus
NATO în rândul pilonilor securității americane, ofer indu-i un sprijin incomensurabil, care a
contat enorm în continuarea existenței alianței și în extinderea ei și care venea, firește, din identitatea de rol și cea colectivă a Statelor Unite și din efortul depus pentru promovarea leadershipului mondial amer ican.
Pentru justificarea importanței alianței, Clinton s -a folosit atât de argumentul istoric, cât
și de cel ideatic. Astfel, a fost scoasă în evidență istoria alianței, iar NATO a fost considerată un succes cu adevărat spectaculos al „epocii de aur a leadershipului american”, un rezultat al unor minți luminate americane precum Truman, Acheson, Marshall și Vandenberg care a fost atât de eficient încât și -a dus la bun sfârșit misiunea din timpul Războiului Rece și a înfrânt
comunismul
877. Pe lângă istoria de ja bogată a alianței, sursă a legitimității sale, și a eficienței sale
ca alianță militară, Clinton a evidențiat un alt efect: crearea de identitate colectivă. Gândirea vizionară a creatorilor alianței a fost demonstrată, spunea președintele, prin faptul că au mers dincolo de structurile tradiționale ale unei alianței militare și au adăugat o nouă dimensiune: cea
ideatică, a valorilor și principiilor democratice – care au fost postulate ca principiu de bază al
alianței. Prin urmare, aliații nord -atlantici a u putut colabora exemplar în primul rând datorită
valorilor comune și nu a identificării unui dușman clar.
Alianța a dus și la întărirea fiecărui stat membru în parte, datorită sprijinului democratic
venit din partea celorlalți membri și a contribuit capi tal la eliminarea unor vrajbe vechi pentru că

875„Remarks to the Conference on Security and Cooperation in Europe in Budapest, Hungary”, 5 decembrie 1994, în
Public Papers… (1994, Book II), pp. 2144- 2145.
876„Remarks to the Community in Detroit”, 22 octombrie 1 996, în Public Papers… (1996, Book II), p. 1894.
877„Remarks on Signing the North American Free Trade Agreement Implementation Act”, 8 decembrie 1993, în
Public Papers… (1993, Book II), p. 2141.

232
a „dat încredere statelor să depășească vechile dușmănii”. Toate acestea au dus, practic, la
crearea unei „alianțe a democrațiilor” care a fost atât de puternică încât a putut păstra securitatea
zonei euro -atlantice pe toată perioada Războiului Rece, tradusă prin lipsa oricăror atacuri asupra
membrilor, în ciuda unui trecut belicos al statelor Europei de vest și a gradului ridicat de
amenințare nucleară din acea perioadă878. Aici se află și fundamentul argumentulu i permanenței
NATO și pro -extindere a Alianței: NATO putea face pentru statele din estul Europei ce a făcut și
pentru cele din vest, fiind „sabia și scutul democrației”879. Firește, discursul referitor la NATO
nu ar fi fost complet dacă președintele Clinton nu ar fi evidențiat statutul S.U.A. de lider al
alianței. Dacă la început liderul american menționa că America era unul dintre liderii alianței880,
nu la mult timp după a început să se refere la statul său numai cu titulatura de liderul NATO,
subliniind, evi dent, reponsabilitățile aferente unui astfel de statut881.
O parte importantă a discursului lui Clinton referitor la NATO a fost ocupată de
justificarea permanenței „celei mai mărețe alianțe militare din istorie”882. Încă de la începutul
primului mandat a avu t grijă să își exprime susținerea clară față de continuarea existenței
alianței. Ca reacție la vocile care susțineau că aceasta nu ar mai trebui să existe, din moment ce
și-a învins adversarul, președintele american a insistat asupra a două idei principale , care au
continuat să se afle și ulterior la baza atitudinii sale față de alianță. În primul rând, NATO ar fi
trebui să continue să existe pentru că nu doar membrii își doreau asta, dar și statele europene fost-comuniste care manifestau din ce în ce mai p regnant dorința de a fi integrate în alianță.
Apoi, „dușmanul” putea îmbrăca forme multiple datorită impredictibilității noului sistem mondial și a unor procese periculoase precum terorismul sau proliferarea armelor nucleare, așa că NATO era „foarte, foart e important” pentru asigurarea securității europene
883, și asta pentru
că numai această organizație, cu S.U.A. în frunte, avea potențialul de a răspune acestor nevoi de
securitate euro -atlantice.

878„The President’s Radio Address”, 25 noiembrie 1995, în Pub lic Papers… (1995, Book II), p. 1781.
879„Remarks to the Parliament of the United Kingdom in London”, 29 noiembrie 1995, în Public Papers… (1995,
Book II), p. 1799.
880Vezi, de exemplu, „Remarks at a Meeting with Surgeon General Nominee Henry Foster and an Exchange with
Reporters”, 26 mai 1995, în Public Papers… (1995, Book I), p. 756.
881Vezi, de exemplu, „Statement on Vetoing Legislation to Lift the Arms Embargo Against Bosnia”, 11 august 1995,
în Public Papers… (1995, Book II), p. 1253.
882„Remarks to t he North Atlantic Council in Brussels”, 10 ianuarie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), p. 18.
883 „The President’s News Conference”, 17 iunie 1993, în Public Papers… (1993, Book I), p. 867 -68.

233
La prima sa vizită în Europa, în ianuarie 1994, Clinton a insi stat asupra rolului important
pe care NATO continua să îl joace la nivel internațional, datorită și din cauza noilor tendințe. Pe
de o parte, exista oportunitatea noilor condiții la nivel european, cu o Germanie unificată, state în
proces de democratizare și o Rusie prietenoasă, care nu mai reprezenta oficial un dușman
ideologic și militar. Pe de altă parte, însă, toate aceste tranziții și condiții noi aduceau un grad
ridicat de instabilitate la nivel european, procesele din spațiul fostei Iugoslavii reprezentând un exemplu viu al acesti instabilități. În plus, „visul imperiului” încă își făcea simțit prezența la
nivel european. Alianța avea o responsabilitate ridicată față de securitatea euro -atlantică, iar rolul
alianței, sprijinită în continuare financia r, militar, ideatic de America, a fost considerat de
Clinton ca fiind „central” în securitatea europeană deoarece „numai NATO are forțele militare,
structura integrată, legitimitatea crescută și obiceiurile cooperării care sunt esențiale pentru
atragerea u nor noi participanți și pentru răspunderea la noi provocări”. Chiar și așa, Alianța
trebuia să se adapteze, să se reformeze pentru a- și crește eficiența și a face față noilor realități
884.
Traducerea în practică atât a justificării continuării existenței ali anței, dar și a succesului
reformării alianței a fost acțiunea NATO din Bosnia, din perspectiva președintelui american. Încă de la început, Clinton a susținut ideea că NATO era cel mai potrivit instrument care putea fi
folosit pentru rezolvarea situației d in Bosnia, desigur, cu mandat ONU, și asta datorită cooperării
existente între membrii NATO, și între structurile militare NATO și cele americane (SACEUR și Chairman of the Joint Chiefs of Staff )
885. Pe tot parcursul crizei, dincolo de urmărirea
evenimentelo r și prezentarea măsurilor luate de ONU și de NATO, președintele american a
urmărit să ducă atenția publicului către eficiența și succesul operațiunilor Alianței, desfășurate sub atenta coordonare a Statelor Unite. Un prim episod care merită menționat este cel din
februarie 1994, atunci când președintele american a prezentat ultimatumul NATO dat bosniacilor
sârbi de a retrage toate armele de pe o rază de 20 de kilometri de Sarajevo în timp de 10 zile;
altfel, NATO urma să recurgă la atacuri aeriene asupra f orțelor sârbe. Avertizarea militară a fost
dublată de insistența asupra eficienței și puterii NATO, „de care nimeni nu ar trebui să se îndoiască. NATO este gata de acțiune”
886. Până la expirarea termenului limită, Clinton a persistat
în a evidenția seriozita tea cu care aliații NATO tratau problema și a început să pregătească

884 „Remarks to the Future Leaders of Europe in Brussels”, 9 ianuarie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), pp.8 –
11.
885„The President’s News Conference”, 14 octombrie 1993, în Public Papers… (1993, Book II), p. 1746.
886„Remarks Announcing the NATO Decision on Air Strikes in Bosnia and an Exchange with Reporte rs”, 9
februarie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), pp.218- 219.

234
publicul american pentru o eventuală implicare a trupelor americane în conflict. Scopul principal
era, firește, pacificarea Europei și contracararea instabilității determinate de schimbar ea
constructului internațional, însă la fel de important era de arătat că „NATO, cea mai măreață
alianță militară a lumii, rămâne o forță credibilă pentru pace în epoca post -Război Rece”.
Leadershipul american era și el considerat vital în gestionarea crizei și a acțiunii Alianței887.
Deznodământul favorabil – retragerea armelor din jurul Sarajevo până la expirarea termenului
limită – a fost prezentat de Clinton ca un succes remarcabil al leadershipului Americii și a forței
de descurajare a NATO888.
Interesul acordat conflictului din Bosnia a continuat să fie ridicat pe tot parcursul lui 1994
și 1995, pe măsură ce conflictul înregistra noi și noi etape și evenimente. Ideile de bază s -au
subsumat cooperrii dintre părțile implicate – ONU, S.U.A., Rusia, S.U.A. – pentru rezolvarea
conflictului, pentru încetarea abuzurile și atacurilor. NATO a fost prezentat ca o mână înarmată a
ONU, luptător pentru pace și libertate. Astfel, a evidențiat constant că NATO nu lua apărarea niciuneia dintre părți, ci era reprezentantul păcii și a libertății, chiar dacă președintele, personal,
i-a catalogat ca agresori principali pe sârbi care continuau să încalce acordurile de încetare a
violențelor și organizau atacuri asupra civililor
889. Cu toate acestea, președintele a insistat asupra
modului în care NATO continua să își ducă la îndeplinire misiunea și să contribuie la implementarea programelor Națiunilor Unite, inclusiv cele umanitare, dar și prin diverse intervenții aviatice, precum cele din primăvara lui 1994
890, și mai ales cele din a ugust -septembrie
1995891.
Încetarea ostilităților din Bosnia în toamna lui 1995 a fost privită de către Clinton ca un
r e z u l t a t d i r e c t a l c o o p e r ă r i i d i n t r e N A T O ș i O N U , d a r m a i a l e s a l a t i t u d i n i i f e r m e ș i a l
intervențiilor eficiente ale Alianței Nord -Atlantic e, sub atenta direcționare a Statelor Unite.
Așadar, Alianța avea să rezolve cea mai serioasă criză de securitate de după Războiul Rece și cel

887„The President’s Radio Address and an Exchange with Reporters”, 19 februarie 1994, în Public Papers… (1994,
Book I), p. 283.
888„Statement on Results of NATO Action on Bosnia”, 20 februarie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), p. 286
889„The President’s News Conference”, 20 aprilie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), pp. 732 -734.
890 „Statement on the United Nations/NATO Decision to Launch Airstrikes in Bosnia -Herzegovina”, 25 mai 1995, în
Public Papers… (1995, Book I), p. 751.
891Vezi, de exemplu, „Remarks on Arrival in Honolulu, Hawaii”, 31 august 1995, în Public Papers… (1995, Boo k
II), p. 1273; „Remarks at the Joint Service Review at Wheeler Army Airfield in Honolulu”, 1 septembrie 1995, în
Public Papers… (1995, Book II), p. 1276; sau „Remarks at a Clinton -Gore ’96 Dinner”, 7 septembrie 1995, în Public
Papers… (1995, Book II), p. 1323.

235
mai crunt război din Europa de după al Doilea Război Mondial892. Succesul înregistrat în
rezolvarea acestui conflict a fost scos în evidență în mod constant de președintele american și a
constituit baza practică a argumentului în favoarea permanenței NATO și a rolului crescut pe
care Alianța îl juca pentru stabilirea și menținerea securității euro -atlantice.
Clinton a arătat cum intervenția NATO în Bosnia a fost indispensabilă, nu numai pentru
că a dus la încetarea conflictului, ci și pentru că a contribuit la reducerea numărului de victime
(deja foarte ridicat după aproape patru ani de conflict – 250 000), a refugiați lor și a atrocităților
care aveau loc în spațiul fost -iugoslav. În noile condiții și tendințe la nivel european și mondial,
Alianța Nord -Atlantică a fost considerată a fi singura capabilă să rezolve astfel de crize și să
pună în practică rezultatele cooper ării și negocierilor duse între diferitele părți implicate, inclusiv
ONU și Rusia. În plus, reformarea NATO făcea posibilă și gestionarea situației post -criză,
menținerea păcii și ajutorarea elementelor locale în construirea unui stat stabil, democratic893.
Pe acest fond, s -au putut identifica două paliere principale ale discursului lui Clinton
referitor la reformarea NATO: a) palierul intern – reforma internă a alianței; și b)palierul extern
– extinderea alianței. Pentru palierul intern, Clinton a promovat î n fața publicului american și cel
european pașii făcuți de alianță pentru adaptarea rolului și a operațiunilor pentru a răspunde corespunzător noilor tendințe. De exemplu, președintele a reliefat importanța creării Combined
Joint Task Forces în a face stru cturile militare ale alianței „mai flexibile” și de a putea pune în
aplicare „misiuni netradiționale”
894, conform noului Concept Strategic. Apoi, liderul a militat și
pentru creșterea rolului aliaților europeni în NATO și dezvoltarea unei unități de securitate europeană în cadrul alianței
895, în spiritul aceluiași demers de reformare a alianței și de adaptare
la nevoile de securitate schimbate de pe continentul european. Toate aceste schimbări aveau un rol important și la nivelul percepției: schimbarea percepți ei NATO ca parte a Războiului Rece,
fiind îndreptată împotriva unui bloc ostil condus de Rusia. În schimb, NATO trebuia percepută ca o alianță defensivă care comunica în baza limbii comune a democrației și a dorinței de a crea o Europă „nedivizată, liberă și pașnică”
896.

892„Statement on the Decision to end Airstrikes in Bosnia”, 20 septembrie 1995, în Public Papers… (1995, Book II),
p. 1410.
893„Remarks Announcing the Bosnia -Herzegovina Peace Agreement and an Exchange with Reporters”, 21
noiembrie 1995, în Public Papers… (1995, Book I), pp. 1776 -1777.
894„The President’s News Conference in Brussels”, 11 ianuarie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), p. 29.
895„The President’s News Conference with European Union Leaders”, 12 iunie 1996, în Public Papers… (1996,
Book I), p. 905.
896„The President’s News Conference in Madrid”, 9 iulie 1997, în Public Papers… (1997, Book II), pp. 927-928.

236
Parteneriatul pentru Pace (PfP) a făcut tranziția între palierul intern și cel extern al
reformei NATO și a constituit un punct central al retoricii președintelui american referitoare la
alianță, cu atât mai mult cu cât a fost promovată inten s și repetat ca o idee americană care
promova nu doar interesele americane pe plan extern, ci și valorile și principiile democratice
americane care constituiau bazele cooperării la nivel internațional. Prezentând -o ca pe o idee
americană, Clinton a depus cu atât mai mult efort în a promova conceptul. Încă de la anunțarea
PfP de către NATO, președintele a prezentat avantajele planului: avansarea reformei NATO și
pregătirea lărgirii, crearea unui cadru de cooperare între statele fost -comuniste și membrii
NATO , sprijinirea dezvoltării democrației și a „practicilor democratice, precum respectul pentru
drepturile umane și controlul civil asupra forțelor militare”897. Parteneriatul nu era lipsit de
principiul universalității, Clinton subliniind că platforma era desc hisă oricui, nu doar foștilor
membri ai Pactului de la Varșovia, ci și altor state europene non -membre NATO care
împărtășeau interese în materie de securitate și care reprezentau aceleași valori și principii.
Scopul nu era de a crea noi bariere în Europa, ci din contră apropierea statelor europene prin
responsabilizarea și dezvoltarea comună a instrumentelor necesare rezolvării problemelor la
nivel european898. Propunerea punea accentul pus pe dimensiunea ideatică, democratică a
Parteneriatului și implicit a Alianței și instrumentalizarea Parteneriatului pentru misiunea
principală – promovarea ideilor și principiilor universale.
Anul 1994 a fost dedicat promovării și justificării PfP de către președintele american. O
primă idee pe care acesta a dorit să o demon teze a fost aceea că Partenerii pentru Pace ar fi fost,
de fapt, niște „verișori de rang secund”, pentru că nu le- a fost acordat statutul de membru, așa
cum ar fi dorit, insistând asupra necesității unei perioade de tranziție de succes, atât a alianței
(reformă internă), cât și a statelor fost -comuniste (tranziție democratică) pentru a se ajunge la
parteneriate reale și apoi la adoptarea de noi membri899. Clinton a evidențiat cum PfP avea rolul
de a crește nivelul de încredere între parteneri prin exerciții ș i planificări comune, dar și prin
acordarea unui sprijin solid din partea NATO pe drumul către democrație a noilor parteneri. Numărul crescând al celor care au ales să facă parte din această structură a fost folosit ca bază a
argumentelor lui Clinton, atâ t pentru legitimarea alegerii Alianței pentru crearea PfP (desigur, la

897„Remarks to the Future Leaders of of Europe in Brussels”,9 ianuarie 1994, în Public Papers..(1994, Book I), p. 11.
898„Remarks to the American Business Community in Brussels”, 11 ianuarie 1994, în Public Papers… (1994, Book
I),p. 26.
899 „Interview with Reporters Aboard Air Force One”, 16 ianuarie 1994, în Public Papers…(1994, Book I), pp. 86-90.

237
îndemnul S.U.A.), cât și pentru demonstrarea ideii conform căreia exista interes ridicat la nivel
european pentru „unificarea continentului din punct de vedere al securității”900. Astfel,
Parteneriatul a ajuns să fie denumit „moment istoric” al relației dintre NATO și fostele state
comuniste – foști adversari, actuali parteneri – și i -a fost accentuat rolul militar și de securitate,
dar mai ales cel ideatic – „absorbirea culturii noastre a democrației, a libertății individuale și a
statului de drept”901. Succesul PfP a stat și la baza argumentului permanenței NATO și a
menținerii statutului de „piatră de temelie” a securității în Europa, care se adapta eficient pentru a răspunde corespunzăto r realităților în schimbare ale Continentului
902.
Pe măsură ce Alianța se pregătea de extindere, Clinton a reliefat din ce în ce mai mult
rolul PfP de intermediar între statutul de fost adversar și cel de membru NATO sau pur si simplu
partener puternic al NA TO și a marcat, de- a lungul perioadei vizate, succesul continuu al
Parteneriatului și efectele benefice ale acestuia în creșterea stabilității și a securității la nivel european. Astfel, în 1997, atunci când extinderea a devenit o realitate, președintele a remarcat
cum PfP a depășit așteptările tuturor, inclusiv ale sale și a adus rezultate spectualoase: pe lângă membrii noi NATO, și crearea unei predilecții către cooperare și securitate la nivel european cu
efecte benefice, precum cele din Bosnia. Ba mai m ult, președintele a arătat cum succesul a
determinat adâncirea acestei cooperări începute de Alianță cu o „armă politică” a parteneriatului
în formatul Consiliuliul Parteneriatului Euro- Atlantic
903.
Palierul extern al reformării și adaptării NATO a fost repr ezentat de extinderea Alianței
pentru a cuprinde state fost -comuniste din Europa Centrală și de Est. Retorica lui Clinton
referitoare la extinderea NATO a cunoscut o evoluție clară, simultană cu progresul alianței către
deschiderea porților pentru noi membri. La început, președintele a inclus discuția cu privire la
extindere doar pentru a reliefa presiunea care venea din estul Europei pentru integrarea în
structurile economice și militare occidentale, mai ales în NATO. Deși Clinton considera în prima
parte a lui 1994 că nici alianța, nici pretendenții nu erau gata pentru acest pas, nu a respins ideea,
ci a venit cu instrumente intermediare, cum ar fi PfP, însă a făcut clar că dorința era de a integra continentul prin structuri solide de securitate, iar NATO era mijlocul potrivit pentru acest

900„Interview with the Polish Media”, 1 iulie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), pp. 1189-1190.
901„Letter to Congressional Leaders Transmitting a Report on the Partnership for Peace”, 18 august 1884, în Public
Papers… (1994, Book II), pp. 1476-1477.
902„Remarks to the Confere nce on Security and Cooperation in Europe in Budapest, Hungary”, 5 decembrie 1994, în
Public Papers… (1994, Book II), p. 2144.
903„Remarks Following a Meeting with Members of Congress and the National Security Team and an Exchange with
Reporters in Madrid, Spain”, 7 iulie 1997, în Public Papers… (1997, Book II), p. 918.

238
proces904. Pe măsură ce Parteneriatul avea din ce în ce mai mult succes, iar reacțiile erau pozitive
de ambele părți, Clinton și -a întărit discursul și a susținut din ce în ce mai vehement ideea clară
că NATO făcea toate pr egătirile necesare pentru a se extinde chiar dacă încă era prematur să se
discute despre termene limită și despre nume de state care urmau să fie integrate. Așadar,
discursul depășise faza de „dacă”. Principala prioritate, susținea Clinton, era de a profit a de
„oportunitatea istorică” pe care europenii și americanii o aveau de a crea o Europă integrată și pașnică
905. Discursul incipient referitor la extinderea NATO a fost dublat de promovarea înfocată
a ideii că extinderea depindea strict de deciziile Alianțe i, nicio altă țară neavând drept de veto cu
privire la acest aspect. Mai mult, președintele a făcut clar că nicio țară nu era automat exclusă de la o posibilă apartenență, indiferent de vocile care s -ar ridica din orice țară, inclusiv din Rusia,
care putea fi și ea, la rândul său, membră
906, cel puțin conform declarațiilor timpurii.
Vehemența discursului referitor la extindere NATO a crescut în anul următor, în 1995,
atunci când procesul lărgirii nu a mai fost prezentat de președintele american precum o posib ilitate viitoare, ci ca pe un proces „inevitabil”. Chiar dacă nu era încă vorba de anunțarea
unor date sau a unor nume, Clinton a subliniat faptul că acesta era următorul pas pe care
occidentali, prin NATO, trebuiau să îl ia pentru a duce la creșterea secu rității și a cooperării la
nivel euro -atlantic și pentru a elimina vechile bariere ale continentului european. Însăși procesul
extinderii avea să aducă exemple de bune pratici, președintele american militând pentru un
proces „gradul și transparent” al exti nderii, „astfel încât să nu fie nicio surpriză”
907. Iminența
lărgirii a pregătit terenul pentru reliefarea unei alt aspect imperativ: obligația pretendenților la apartenența NATO. Președintele american a insistat asupra necesității respectării principiilor care stăteau la baza Alianței de către statele care doreau să devină membri, altfel nu trebuia nici măcar să aplice. Ba mai mult, a transmis hotărât că „apartenența la NATO nu este un drept” și a
reiterat ideea că numai cei 16 membri pot decide cine și cân d
908. Ca manifestare a leadershipului
american, tot discursul referitor la extindere din această perioadă a fost dublat de evidențierea

904„Exchange with Reporters Prior to Discussions with Prime Minister Ruud Lubbers of the Netherlands”, 4 ianuarie
1994, în Public Papers… (1994, Book I), pp. 5- 6.
905„The President’s News Co nference with President Kuchma of Ukraine”, 22 noiembrie 1994, în Public Papers…
(1994, Book II), p. 2115.
906 „Remarks to the Conference on Security and cooperation in Europe in Budapest, Hungary, 5 decembrie 1994, în
Public Papers… (1994, Book II), p. 2145.
907„The President’s News Conference with Chancellor Helmut Kohl of Germany”, 9 februarie 1995, în Public
Papers… (1995, Book I), p. 181.
908 „Remarks in Cleveland, Ohio, at the White House Conference on Trade and Investment in Central and Eastern
Europ e”, 13 ianuarie 1995, în Public Papers… (1995, Book I), p.44.

239
rolului special al S.U.A., al inițiativei sale în toate aceste procese moderne, inovatoare și a
sprijinului deosebit acord at de America, dar și a obligației sale pentru democrațiile emergente
care manifestă dorințe sincere de a evolua și de a fi integrate în structurile occidentale de
succes909.
Discursul avea să depășească și faza „când” în 1996. Într -o primă fază, Clinton a anunțat
că, la inițiativa lui, NATO organiza un summit anul următor care avea să invite primul grup de
aspiranți la începerea discuțiilor pentru aderare. Președintele a anunțat atunci și proiecțiile asupra
summitului care avea potențialul de a fi „cel mai istoric și mai progresiv din istoria alianței
noastre NATO” și asta pentru că urma să promoveze viziunea asupra unei „Europe nedivizate” și
să construiască „un pod al păcii și securității, al democrației și prosperității către secolul XXI”910.
Declarația a f ost, într -adevăr semnificativă și a reliefat, încă o dată, leadershipul american și în
această chestiune. Două luni mai târziu, în decembrie 1996, Clinton a venit cu o declarație care a completat necunoscutele legate de „când”, făcând cunoscut publicului n u doar data și locul
summitului – iulie 1997, Madrid – ci și termenul limită pentru integrarea noilor membri – 1999,
când aveau să se sărbătorească 50 de ani de la crearea NATO și 10 ani de la căderea Zidului
Berlinului. Tot acesta este momentul în care Cl inton face populară expresia no intention, no
plan, no reason („nicio intenție, niciun plan, niciun motiv”) pentru a desfășura arme nucleare pe
teritoriul noilor membri”
911. Se observă importanța simbolisticii datelor pentru președintele
american, cât și val oarea promisiunilor politice la nivel internațional, în condițiile în care Rusia a
acceptat în cele din urmă o promisiune politică și nu o prevedere juridică.
Perioada premergătoare summitului de la Madrid a fost folosită de președintele american
pentru a „vinde” extinderea prin discursul său americanilor și europenilor. Pe de o parte, s -a
concentrat asupra eliminării ideii vehiculate în special în rândul europenilor conform căreia noii
membri ar fi „de mâna a doua” din moment ce nu urmau să beneficieze pe teritoriul lor de toate
tipurile de structuri militare (în special cele nucleare) disponibile în alianță, evidențiind că nu
exista o astfel de delimitare în cadrul Alianței, iar accentul trebuind să fie pus pe garanția de

909 „Remarks at the Dedication of the Nationl Czech and Slovak Museum in Cedar Rapids, Iowa”, 21 octombrie
1995, în Public Papers… (1995, Book II), p.1650.
910 „Statement on the 1997 North Atlan tic Treaty Organization Summit”, 6 septembrie 1996, în Public Papers…
(1996, Book I), p. 1501.
911 „Statement Announcing the 1997 North Atlantic Treaty Organization Summit”, 10 decembrie 1996, în Public
Papers… (1996, Book II), p. 2184.

240
securitate pe care toți membrii o primeau și de locul în comanda structurii militare integrate912.
În plus, s -a concentrat asupra clarificării independenței deciziilor NATO față de orice presiune
externă și a intențiilor nobile care se aflau în spatele extinderii Alianței. Pentru asta, a argumentat
din nou în favoarea ideii că NATO urmărea unificarea continentului european, pe baza
promovării și a respectării unor valori și principii universale precum democrația, respectarea integrității teritoriale, cooperare și rezolvarea diferendelor pe cale pașnică
913. Pe lângă beneficiile
apartenenței la organizație, a adus în lumină și responsabilitatea aferentă unui astfel de statut de a
împărți nu numai costurile menținerii și dezvoltării Alianței, dar și de a purta pe umeri „povara
ideilor și interese lor noastre”914. Dimensiunea ideatică a ocupat un rol important și pentru
legitimarea extinderii și pentru responsabilizarea noilor membrii ai „comunității națiunilor”, noi părți ale identității colective dezvoltate și promovare intens de președintele american.
Firește, publicul care avea nevoie de cea mai multă atenție și convingere din partea lui
Clinton în perioada de dinainte de summitul de la Madrid a fost cel american. Pe lângă reliefarea tuturor progreselor înregistrate de NATO în anii precedenți – precum succesul PfP, acțiunea din
Bosnia, Actul Fondator semnat cu Rusia – președintele american a identificat cinci motive
principale pentru care extinderea era benefică nu numai pentru americani, ci pentru întreaga lume. În primul rând, extinderea ducea, d in perspectiva lui Clinton, la întărirea Alianței și la
adăugarea unor noi instrumente pentru eliminarea amenințărilor la adresa păcii. Apoi, progresele democrației erau securizate pe continentul european, ținând cont că principiile democratice
reprezentau baza negocierilor de aderare și de apartenență la organizație și că istoria deja
demonstrase efecte benefice în acest sens, oferind ca exemple Germania sau Spania. În al treilea
rând, Clinton a argumentat că politica ușilor deschise a NATO dădea un impuls statelor aspirante
să rezolve diferendele pe cale pașnică și să respecte dreptul internațional. În al patrulea rând,
lărgirea ducea la ștergerea „liniei artificiale din Europa desenată de Stalin”, la eliminarea
racilelor trecutului și la stabilizarea cont inentului european pe baza unor principii și interese
comune. Nu în ultimul rând, au fost reliefate și avantajele materiale, în principal, ale extinderii.
Președintele american a arătat publicului american cum era mai ieftin pentru S.U.A. să sprijine

912„The President’s News Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Helsinki”, 21 martie 1997, în Public
Papers… (1997, Book I), p. 332.
913„Remarks Prior to Discussions with NATO Secretary General Javier Solana and an Exchange with Reporters”, 19
mai 1997, în Public Papers… (1997, Book I), p. 618.
914 „Remarks at a Ceremony Commemorating the 50th Anniversary of the Marshall Plan in the Hague”, 28 mai 1997,
în Public Papers… (1997, Book I), p. 667.

241
extinderea care ducea la securizarea Europei pe baza principiilor și valorilor intens promovate de
americani, decât să stea deoparte și să trebuiască să intervină iar pentru un conflict care nu era al
lor, dar care ar fi dus atât la costuri mai ridicate, cât și la pierderi de vieți americane915.
Politica porților deschise și a intenției NATO de a continua să se extindă, pe măsură ce
statele central și est europene ajungeau să satisfacă criteriile de aderare, a fost pusă în lumină și
în momentul în care președintel e american a anunțat, cu o lună înainte de reunirea NATO de la
Madrid, numele statelor pe care S.U.A. urma să le propună pentru aderare, conform orarului
menționat anterior: Polonia, Ungaria și Republica Cehă. Clinton a declarat că luase decizia în
urma un ei „analize atente” care a arătat că aceste trei state se distinseseră prin progresul făcut
atât la nivel militar, cât și economic916. Pentru a -și susține alegerea și pentru a contracara
acuzațiile conform cărora S.U.A. limitau procesul lărgirii la doar trei state, deși exista sprijin și
pentru altele, precum România sau Slovacia, liderul american a insistat asupra „porții deschise” pe care NATO o lăsa pentru alte state europene, dar și asupra necesității îndeplinirii condițiilor de aderare, cu atât mai mult cu cât alianța avea două dimensiuni importante – militară și politică
-, iar pretendenții trebuiau să fie capabili să își asume responsabilitățile aferente ambelor
dimensiuni. În plus, Clinton a atras atenția că deciziile se iau prin consens în cadrul NATO , așa
că decizia nu aparținea doar S.U.A., însă a declarat în același timp și că rămânea ferm în decizia
anunțată, din moment ce aceasta era concluzia analizării amănunțite a situației și nu prevedea
„nicio circumstanță care ar putea să îmi schimbe poziția”
917.
Clinton a expus clar argumentele pentru care a ales cele trei state în discursul din cadrul
Consiliului Nord Atlantic de la Madrid, pe 8 iulie 1997. Criteriul principal în evaluarea
americană a fost constituit de „ireversibilitatea” reformelor întrepri nse de cele trei state în anii de
după prăbușirea comunismului pe calea democrației și a economiei de piață, atingând rezultate
remarcabile în rezolvarea diferendelor cu vecinii, în controlul civil al forțelor armate și în
modernizarea armatei. Caracterul ireversibil al acestor progrese era în linie cu ireversibilitatea
invitației de a fi stat membru NATO. Pe cale de consecință, spunea Clinton, acelea era singurele state europene care întruneau condițiile necesare aderării la Alianță și care constituiau exe mplu

915„Commencement Address at the United States Milita ry Academy in West Point, New York”, 31 mai 1997, în
Public Papers… (1997, Book I), pp. 689-690.
916„Statement on Enlargement of the North Atlantic Treaty Organization”, 12 iunie 1997, în Public Papers… (1997,
Book I), p. 742.
917„Interview with European Television Journalists”, 3 iulie 1997, în Public Papers… (1997, Book II), p. 904.

242
pentru alte state care doreau să aibă același parcurs la nivel internațional918. Prevalarea poziției
americane în cadrul summitului și invitarea celor trei state indicate de Clinton pentru aderare
indică puterea leadershipului american, iar președintele american nu a ezitat să reliefeze acest
aspect în discursurile ulterioare. De menționat este că, după deznodământul de la Madrid,
Clinton s -a folosit în principal de argumentul ideatic pentru justificarea extinderii, insistând
asupra rolului de democratizare, unificare și pacificare al NATO, efectul pe care Alianța a
demonstrat că l -a avut în cei 50 de ani de existență și pe care continua să îl aibă prin măsurile
luate, implicit decizia extinderii: „pentru aproape 50 de ani, alianța NATO a ținut America și
Europa de vest sigure și pașnice. În această săptămână am întărit NATO pentru a ține America și
toată Europa sigură și pașnică pentru următorii 50 de ani”919.
Paralel cu discuția referitoare la extinderea NATO, relația NATO -Rusia s -a bucurat de o
atenție co nsiderabilă în discursul și acțiunile președintelui american, interesul din partea presei
fiind și el ridicat, atât în spațiul american, cât și cel european. Ideile legate de acest subiect au
evoluat și ele, odată cu ideile legate de dezvoltarea și extinderea NATO. În 1994, atunci când
principalul subiect de discuție era Parteneriatul pentru Pace, Clinton a subliniat în discursurile
sale nu doar rolul PfP în organizarea unor exerciții comune și de a contribui la extinderea unor
principii democratice la nive lul relațiilor internaționale, cum ar fi respectarea integrității
teritoriale ale statelor, cum am văzut mai târziu, ci și importanța pe care ar avea- o alăturarea
Rusiei în acest demers în crearea unei Europe stabile, sigure, bazată pe respect mutual920.
Această atitudine se încadrează în retorica largă a creării unei imagini pozitive a Rusiei și a
beneficiilor unei colaborări cu Rusia pentru întreaga planetă.
Mai mult, a insistat asupra ideii că, deși existau rezerve la acea dată din partea lui Elțin cu
privire la extinderea NATO, existau și semne că președintele rus și -ar fi dorit chiar ca Rusia să
fie membră NATO, deci era dispus să colaboreze, dar a militat, în același timp și pentru ideea că nimeni nu poate avea veto asupra extinderii NATO
921. Se observă că, deși tonul retoricii era unul
pozitiv, per ansamblu, Clinton a avut totuși grijă să sugereze poziția fermă a S.U.A. și implicit NATO legată de independența pașilor alianței spre reformă și extindere față de dorințele Rusiei.

918„Remarks Prepared for Delivery to the North Atlantic Council in Madrid”, 8 iulie 1997, în Public Papers… (1997,
Book II), pp. 922-923.
919„The Pr esident’s Radio Address”, 12 iulie 1997, în Public Papers… (1997, Book II), p. 951.
920„The President’s News Conference in Brussels”, 10 ianuarie 1994, în Public Papers… (1994, Book I), p. 22.
921The President’s News Conference with President Leonid Kravchu k of Ukraine in Kiev”, 12 ianuarie 1994, în
Public Papers… (1994, Book I), p. 44.

243
Alăturarea Rusiei la PfP în iunie 1994 a fost prezentată ca un mare succes al politicii americane
de securitate, chiar „un tribut” pentru armata americană. Momentul a fost marcat ca un pas
important către crearea unei lumi mai pașnice, dar și ca o afirmare din partea rușilor a unor
principii internaționale democratice precum respectarea granițelor, colaborarea pentru „securitate
comună și progres” și a intențiilor sale pașnice. Clinton, cu un ton care poate fi considerat
paternalist, a ținut chiar să le mulțumească rușilor pentru această alegere922.
În 1995, pe măsură ce extinderea NATO a început să fie tratată ca o realitate iminentă, nu
ca pe o proiecție virtuală, retorica lui Clinton față de relația NATO -Rusia a evoluat concomitent
și a inclus o nouă idee: paralel cu pașii pentru lărg irea alianței trebuia stabilită o relația „mai
directă, mai deschisă, mai ambițioasă și mai francă” cu Rusia923. Așadar, se observă că de la
începutul anului 1995 era clar, cel puțin din perspectiva liderului american, că trebuia elaborată o
schemă separată pentru relația NATO -Rusia, nu cea a extinderii care să includă Rusia, ci a unei
colaborări aparte. Tenta pozitivă a fost păstrată: deși a menținut un ton ferm când a reamintit că
nimeni nu avea drept de veto pentru extinderea NATO, a promovat ideea că era în interesul
securității europene și globale ca Rusia să fie susținută pe drumul democrației și să fie inclusă în
planurile pentru securitatea europeană. În plus, pentru concilierea Rusiei a demontat în discursul
său ideea conform căreia NATO ar fi o alian ță agresivă iar extinderea ei ar fi îndreptată
împotriva statului rus. În acest sens, i -a acuzat pe susținătorii acestei idei de o gândire învechită,
specifică Războiului Rece, mai ales ținând cont că America arătase „bună- credință” Rusiei în toți
anii de după căderea U.R.S.S. și sprijinise din toate punctele de vedere traseul politic și economic al întegrării acesteia în comunitatea statelor democratice
924.
Acesta a fost mesajul pe care l -a dus și în Rusia la vizita din mai 1995, când a evidențiat
că Rusia, S.U.A. și NATO aveau interese comune pentru securitatea europeană și era în interesul
tuturor ca aceste părți să colaboreze925. Clinton a continuat să promoveze același mesaj și de- a
lungul lui 1996, când ideea parteneriatului NATO -Rusia a devenit chiar mai specifică. Pe cale de
consecință, în octombrie 1996 Clinton a vorbit despre propunerea S.U.A. de a elabora un acord formal pentru cooperarea NATO -Rusia care să stipuleze crearea „unui mecanism regulat pentru

922„Remarks Commemorating the 50th Anniversary of the GI Bill of Rights”, 22 iunie 1994, în Public Papers…
(1994, Book I), p. 1115.
923„Remarks in Cleveland, Ohio, at the Whit e House Conference on Trade and Investment in Central and Eastern
Europe”, 13 ianuarie 1995, în Public Papers… (1995, Book I), p. 44.
924„The Presiden’s News Conference”, 18 aprilie 1995, în Public Papers… (1995, Book I), p. 543.
925„The President’s News Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Moscow”, 10 mai 1995, în Public
Papers… (1995, Book I), pp.662-663.

244
întâlniri NATO -Rusia la toate nivelurile”. Aces ta avea să permită consultări referitoare la
securitatea europeană și acțiuni comune în acest scop, potențialul acestei relații fiind demonstrat,
din punctul de vedere al președintelui american, de acțiuni comune deja întreprinse, precum
colaborarea din Bo snia sau exercițiile comune sub tutela PfP926.
Anul 1997 avea să fie martorul unei pietre de temelie în relația NATO -Rusia. Înainte de
întâlnirea din martie de la Helsinki, Clinton a reiterat ideile referitoare la lipsa influenței ruse în
ceea ce privea exti nderea NATO, dar și la necesitatea stabilirii unui parteneriat durabil între
Rusia și NATO. La insistențele reporterilor, președintele american a declarat că Rusia nu era lăsată deoparte prin extinderea alianței și a revenit la una dintre ideile inițiale, afirmând că nu s -a
împotrivit niciodată aderării Rusiei la NATO, dar că el era de părere că rușii erau cei care nu își doreau aderarea, ci o cartă specială
927. Întâlnirea de la Helsinki între cei doi președinți a fost
prilej pentru Clinton pentru a transmit e un mesaj puternic publicului larg. Acesta a atras atenția
asupra faptului că, deși Rusia și S.U.A. (implicit NATO) nu au reușit să se pună de acord cu privire la extinderea alianței, cooperarea și stabilirea unui parteneriat pentru apărarea intereselor comune și în numele valorilor comune erau mai importante, așa că au decis să meargă mai
departe și să își asume „un angajament durabil la cel mai înalt nivel politic”
928.
Încheierea Actului Fondator privind relațiile NATO -Rusia a fost privită de către
președi ntele american ca pas istoric „care ne aduce mai aproape de o Europă pașnică, nedivizată,
democratică, pentru prima oară în istorie”. Interesant este modul în care Clinton a motivat
acceptarea unui astfel de acord politic, fără obligații juridice, de către ruși, declarând că demersul
este rezultatul unui efort susținut al NATO și al S.U.A. de a -i face pe ruși să înțeleagă că alianța
nu era amenințătoare la adresa Rusiei, ci își dorea să „construiască un parteneriat comun pentru
valori democratice și interes e comune”. Pe cale de consecință, „o Rusie non -agresivă nu se poate
simți amenințată de un NATO extins”929. Se observă subtilitatea mesajului prin care liderul
american încearcă să atragă atenția rușilor asupra necesității de a renunța la retorica și practic ile
trecutului și asupra menținerii drumului pe calea democrației. La ceremonia de semnare a Actului, Clinton l -a distins în discursul său pe președintele Elțin tocmai pentru că acesta a arătat

926„Remarks to the Community in Detroit”, 22 octombrie 1996, în Public Papers… (1996, Book II), pp. 1895-1896.
927„Remarks Announcing the Nomination of George J. Tenet to be Director of Central Intelligence and an Exchange
with Reporters”, 19 martie 1997, în Public Papers… (1997, Book I), p. 325.
928„The President’s News Conference with President Boris Yeltsin of Rus sia in Helsinki”, 21 martie 1997, în Public
Papers… (1997, Book I), pp. 336 -339.
929„Remarks on the NATO -Russia Founding Act and an Exchange with Reporters”, 14 mai 1997, în Public Papers…
(1997, Book I), pp. 598 -599.

245
„curaj și viziune” și a avut „capacitatea de a- și imagina un v iitor care este diferit de trecutul care
ne-a întemnițat”. Tot acest prilej a fost folosit pentru a afirma importanța percepției, rolul pe care
o percepție diferită a NATO față de Rusia și invers a permis apropierea remarcabilă între cele
două părți și pun erea bazelor unui parteneriat solid pentru securitatea europeană și binele
întregului sistem mondial930. Clinton a insistat asupra acestei idei și a remarcat cum progresul
înregistrat la nivelul relației NATO -Rusia a dus la schimbarea dinamicii la nivel euro pean și asta
pentru că securitatea europeană nu mai era un „joc de sumă nulă” între cele două părți, așa cu fusese în timpul Războiului Rece, ci era privită ca un „scop comun drag”
931. Acesta a fost
mesajul pe care a insistat președintele american și la summitul de la Madrid din iulie 1997, care a
dat naștere la reacții puternice, și nu doar din spațiul rus, care pretindeau că lărgirea duce la
izolarea Rusiei și că NATO face un pas provocator pentru ruși. Clinton a combătut aceste voci și
a legitimat acți unile NATO prin atribuirea reacțiilor aceleiași mentalități învechite care nu mai
era conformă noilor realități. Așadar, un NATO nou, care nu mai era antagonic Rusiei și o Rusie
nouă, democrată trebuiau să se înțeleagă și să colaboreze pe baza valorilor și intereselor
comune932.

930„Remarks at the Signing Ceremony fo r the NATO-Russia Founding Act in Paris, France”, 27 mai 1997, în Public
Papers… (1997, Book I), p. 657.
931„Commencement Address at the United States Military Academy in West Point, New York”, 31 mai 1997, în
Public Papers… (1997, Book I), p. 641.
932„The President’s News Conference in Madrid”, 9 iulie 1997, în Public Papers… (1997, Book II), p. 931.

246

Concluzii

Mesajul public al factorilor de decizie relevă numai o parte mică a substraturilor
politicilor, aranjamentelor, planurilor, afinităților și rivalităților, așa cum un aisberg prezintă
ochiului liber doar vârful său. Dar chiar și acest vârf oferă cel puțin o idee despre structura și
compoziția aisbergului. Similar, discursul public relevă și trădează într -o anumită măsură
substraturile spațiului cultural și identitar din care provine.
Lucrarea a lansat ipoteza că identitatea rusă și cea americană, așa cum au evoluat de -a
lungul istoriei statelor aferente, oferă cadrul propice pentru o incompatibilitate între cele două
state. Pentru verificarea empirică a ipotezei au fost analizate retoricile președintelui rus, Boris
Elțin, și a celui american, Bill Clinton, între 1992 și 1997, perioadă care s -a suprapus cu
începerea mandatelor acestora și prologul primului val de expansiune NATO post -Război Rece.
Rezultatele cercetării au dus la oferirea unor răspunsuri pentru întrebările adresate și permit
sublinierea unor co ncluzii care pot sublinia potențialul ipotezei.
Analizarea originii și a caracteristicilor mesianismului rus și cel american a dus la
relevarea unei asemănări importante: atât poporul rus, cât și cel american au dezvoltat, de- a
lungul istoriei, ideea de ex cepționalism și de contribuție semnificativă la nivel internațional,
așadar o identitate puternică, la toate cele patru niveluri identitare. Aceste atribute au creat în
mentalul colectiv al celor două popoare două postulate: al oportunității – deținerea un ui statut
special pe scena mondială; și al responsabilității – un rol la fel de special, de garant al unui
anumit sistem de valori/principii și de jandarm/apărător în cazul în care aceste atribute și
postulate erau puse în pericol. De aici și tema sacrific iului regăsită în ambele spații culturale.
Apoi, o altă similitudine se înregistrează la nivelul legitimării originii divine a mesianismului.
Rușii, la începuturile dezvoltării statului rus, au asociat puterea monarhică absolută cu divinitatea

247
și au plasat centrul ortodoxiei în capitala țaratului supranumită „A treia Romă”933. De cealaltă
parte a globului, la o distanță de câteva secole, americanii au identificat sursa primară a tuturor
valorilor în Providența care i -a înzestrat cu „drepturi inalienabile”934, declarând în fața întregii
lumi nașterea inedită a unei noi națiuni. Asemănările se opresc, însă, la acest nivel macro,
general.
Diferențele descoperite se plasează la nivelul detaliilor, al ideilor, principiilor și
experiențelor care au stat la baza argum entelor mesianice. O primă deosebire poate fi remarcată
în instrumentele celor două mesianisme. Tocqueville a surprins încă din prima jumătate a
secolului XIX cum principalul instrument al americanilor era libertatea, iar cel al rușilor
servitutea.935 Astfel , poporul american și -a început și ghidat progresul, și implicit motivat
mesianismul, pe baza principiilor inalienabile transmise de divinitate, principii universale,
drepturi și libertăți inerente naturii și existenței umane, fiind rolul americanilor să l upte pentru
apărarea și promovarea acestora. De cealaltă parte a globului, poporul rus a dezvoltat cultura
autoritarismului și a supunerii populației în fața autorității centrale absolute, pe baza învățăturilor de obediență creștin -ortodoxe și mai ales țin ând cont de accepțiunea dată funcției țarului ca
reprezentant al divinității pe pământ. Pe cale de consecință, dacă americanii postulau, cel puțin la nivel declarativ, principiul egalității între toți membrii societății, rușii mizau pe supunerea masei în fața elitei intelectualo -politice, toți obedienți în fața Țarului, adevăratul purtător al valorilor și
principiilor inspirate de divinitate.
În această sferă se regăsește o altă diferență notabilă: rolul și imaginea autorității centrale.
În Rusia, liderul absolut (Țar, apoi Secretarul General în timpul comunismului) a fost cel care și –
a însușit rolul de a emite și purta mesajul mesianic la nivel național și internațional, în numele poporului care prelua acest mesaj. Este o relație pe verticală, de sus în jo s. Însăși poziția și rolul
special al Țarului, apoi al Secretarului General erau surse de excepționalism, ca urmare a infailibilității date de protecția directă a Providenței, respectiv a ideologiei marxist -leniniste. În
schimb, în spațiul american, relația este pe orizontală, președintele fiind ales de populație, care se bucură în acest fel de reprezentativitate. Așadar, legitimitatea liderului american se regăsește în
alegerea sa directă de către poporul excepțional, mesajul pe care îl poartă fiind mesaju l
poporului, venind de la popor, deci este o relație mai degrabă bidirecțională: președintele, ca

933 Filofei, „Poslanie…”
934 N.A.R.A., The Declaration of Independence….
935 Tocqueville, Democracy…., p. 343.

248
reprezentant și membru al poporului, emite mesajul mesianic care are ca sursă de inspirație
poporul.
Di n c ul tu ra p ol i ti că și p ri n ci pi i l e p os tul a te ai ci poa te rezulta o altă diferență, și anume
modul de raportare la recipientul extern al mesajului mesianic. De exemplu, în timpul imperiului
rus țarii aveau o atitudine paternală dar și paternalistă, certând și conducând arbitrar zonele
percepute a fi în sfera de influență și interes rusă. Apoi, în perioada comunistă raportarea
arbitrată la statele satelit era evidentă, dovadă fiind intervențiile directe, nu doar la nivel
declarativ, ci și militar, un exemplu fiind acela al intervenției din Ungaria din 1956. Așadar ,
raportarea rusă la obiectul extern al mesajului mesianic era una a superiorității ruse în rândul
celorlate popoare, ca urmare a excepționalismului său și a calității sale de depozitar al
principiilor și valorilor după care ar trebui să se ghideze întreag a lume. De cealaltă parte,
americanii au manifestat o atitudine concordantă cu caracterul inovator și universal al principiilor și valorilor universale, așadar nu arbitrară, ghidată mai degrabă spre cooperare și promovare a democrației pe cale pașnică, nu pe confruntare. Cu toate acestea, se poate argumenta că poate fi
identificat și în cazul americanilor un ton de superioritate și paternalist dat de perceperea
superiorității valorilor și principiilor coordonatoare.
O al tă di feren ță provi n e di n gradul și d imensiunea evoluției mesajului mesianic. Istoria
îndelungată a Rusiei a înglobat două mari schimbări la nivelul regimului politic: de la
țarat/imperiu la comunism și de la comunism la democrație. Schimbările sunt relevante în contextul analizei mesajului mesianic al autorității centrale, în condițiile în care, deși mesajul
excepționalismului rus a fost prezervat, forțele motrice, sursele rolului și statutului special al statului și poporului au fost modificate. Astfel, dacă în perioada imperiului divinitate a și
monarhul absolut erau sursele valorilor și principiilor excepționale, în perioada comunistă sursa
absolută era ideologia marxist -leninistă. Valorile și principiile au evoluat simultan, însă se poate
observa cum obediența poporului în fața liderului și mesajului său s -a păstrat. Apoi, modificarea
de regim a impus și dimensiunea spațială a obiectului mesajului mesianic. Dacă în perioada
imperială accentul era pus pe rolul și statutul speciale ale Rusiei în rândul popoarelor ortodoxe și
slave, în perioada comunistă URSS a fost postulată ca o stea de supraveghere și ghidare a statelor
comuniste, cu scopul ultim de a conduce toate statele lumii pe calea universală a marxism –
leninismului.

249
De cealaltă parte, mesajul mesianic american a variat cu precădere la nivelul extinderii
spațiale. La începutul existenței poporului și statului american, concentrarea era asupra indienilor
americani și a spațiului către vest, către Oceanul Pacific. Pe măs ură ce SUA au evoluat
geografic, economic, politic, recipientul mesajului mesianic s -a extins, atingând într -o primă
etapă zona Americilor, apoi Asia, pentru ca, după al Doilea Război Mondial să se răsfrângă
asupra întregii lumi. Principiile și valorile co ordonatoare nu s -au modificat, în schimb, datorită
lipsei schimbării regimului politic și a caracterului universal acordat acestora.
Analizarea parcursului politic și profesional, precum și al factorilor care au dus la
alegerea lui Elțin și a lui Clinton în funcția de președinte al statelor lor a jucat un rol important în
trasarea cadrului general al începutului anilor ’90 ai secolului trecut, dar și a caracteristicilor culturii politice și a elementelor identitare aferente celor două spații. Pot fi ident ificate și în
această privință o serie de asemănări și deosebiri. În acest caz, putem discuta mai degrabă despre o serie de asemănări interesante, deosebirile venind în mare parte din culturile politice și nevoile identitare diferite ale celor două state ș i din procesele diferite aferente perioadei.
O asemănare vizibilă între cei doi politicieni a fost aceea că ambii au pornit în cursa
electorală de pe o poziție secundară și au fost ținta unor atacuri susținute din partea contra-candidaților lor, inclusiv la nivel personal. De partea rusă, Elțin a pornit din poziția de paria a
partidului comunist, ca urmare a „îndrăznelilor” lui de a critica sistemul și liderul de la acea
vreme, Mihail Gorbaciov. În plus, a trebuit să facă față unor critici intense referito are atât la
parcursul său profesional, cât și la caracterul și comportamentul său. Prin urmare, a trebuit să compenseze și să aloce timp și efort pentru a- și prezenta în fața electoratului autoportretul
conform cu cerințele identitare ruse. De partea ameri cană, Clinton s -a aflat și el într -o poziție
dezavantajată, în condițiile în care candida împotriva președintelui în exercițiu ce se bucura de
respect și încredere din partea electoratului. În plus, competiția electorală a scos la iveală o serie
de scandal uri legate de comportamentul guvernatorului din Arkansas care i -ar fi putut aduce
deservicii în cadrul campaniei. Din aceste motive, Clinton a trebuit și el să aloce timp și efort pentru a -și crea o imagine potrivită pentru nevoile electoratului american. Astfel, ambii candidați
au arătat stăruință și determinare în cursa electorală. În plus, victoria lor indică o trăsătură comună a electoratului rus și celui american de la acea dată: preferința pentru cel atacat atunci când atacurile sunt percepute a fi rău- intenționate
936.

936 Dhavan V. Shah et al., „News Framing …”, p. 345.

250
Importanța identității unui stat și a nevoilor conexe relevă o similitudine în interiorul
retoricii celor doi politicieni în timpul cursei către funcția de președinte. Ambii au făcut apel la
elemente identitare de bază și au prezentat interese și nevoi esențiale ca aflându -se în pericol.
Astfel, Elțin a insistat asupra necesității reformei economice, a îndeplinirii promisiunilor
politicienilor, și a apărării demnității atât la nivel național cât și internațional. Toate acestea
aveau rolul d e a oferi rușilor viața pe care aceștia o meritau, conform cu trăsăturile aferente unui
popor special și de a contribui la diminuarea intensității crizei identitare emergente. Apoi,
politicianul a răspuns unei nevoi identitare fundamentale prin imaginea p e care și -a creat -o în
fața electoratului rus: aceea de lider puternic, capabil, care să fie o reprezentare potrivită pentru
popor. Este remarcabil efortul depus în acest sens în lucrarea autobiografică apărută în 1990.
De cealaltă parte, Clinton și -a structurat platforma și mesajul electoral pe nivelurile și
nevoile identitare americane. Acesta a subliniat în retorica sa elementele fundamentale ale
identității americane, și anume valorile și principiile lor. Ba mai mult, a plusat în această direcție și a mers pe latura emoțională, personală, insuflând electoratului american senzația că SUA ar
putea aluneca într -o criză identitară care să pună în pericol trăsăturile cele mai prețioase și
esențiale ale ființei statului și poporului american: drepturile și va lorile inalienabile, postularea
poporului în centrul politicilor, rolul Statelor Unite la nivel internațional și datoria sacră aferentă. În acest fel, Clinton a reușit să transmită alegătorilor mesajul care s -a pliat cel mai bine pe
identitatea lor, ieșind victorios în alegerile din noiembrie 1992.
Pentru verificarea ipotezei, cadrul teoretic și istoric nu ar fi fost suficient fără o testare
empirică. Investigarea și disecarea retoricii celor doi președinți, Boris Elțin și Bill Clinton, în anii premergător i primul val de extindere NATO, au dus la evidențierea unor asemănări, dar mai ales
deosebiri între cultura politică și, implicit, identitățile celor două state. Evoluția discursului în arii
și grade diferite sugerează și ea caracteristicile specifice iden tităților, precum și influența
tendințelor și proceselor la nivel internațional, și a interacțiunilor dintre state. Concluziile
rezultate pot duce la sublinierea acelor elemente care generează incompatibilitatea propusă în ipoteza lucrării.
Modul în care a fost reflectat primul tip de identitate, cea personală, în retorica liderilor
confirmă permanența elementelor identitare fundamentale, precum și existența unor asemănări și deosebiri între cele două state. O primă similitudine importantă este dată de ef ortul împărtășit
pentru conturarea portretului poporului excepțional pe care fiecare îl conducea. Astfel, Elțin a

251
insistat pe stăruința și rezistența poporului rus, pe curajul, determinarea și hărnicia acestuia,
punând aceste calități în contextul istoric turbulent al statului rus. Cea mai importantă sursă de
excepționalism, după cum reiese din discursurile sale, a fost tenacitatea rușilor în fața greutăților
unice pe care le- au confruntat, cu atât mai mult cu cât și anii ’90 și trecerea de la comunism la
democrație impuneau o nouă încercare. De cealaltă parte, excepționalismul american a fost
atribuit de către președinte Clinton în primul rând valorilor și principiilor inovatoare, dar universale pe care americanii le- au promovat și apărat încă de la apariți a poporului și statului
american. Acestea acordau atributul excepționalului prin universalitatea lor și prin postularea lor
ca forțe motrice și determinante ale politicilor și comportamentului poporului și statului. La fel,
ambele retorici cuprind laitmotive comune, precum cel al cultului eroilor sau al istoriei mărețe.
Deși ideea de excepționalism, de măreție este comună în discursurile președinților, se
observă o diferență majoră: sursa excepționalismului. Dacă Elțin atribuie excepționalismul în
primul r ând calităților poporului și istoria îndelungată, plină de momente de cumpănă dar și de
succese răsunătoare, Clinton îl atribuie valorilor și principiilor democratice. Altfel spus, în spațiul rus se postulează superioritatea poporului, căruia i se subsumează valorile și cultura, iar în
spațiul american se postulează superioritatea valorilor și principiilor, care datorită caracterului
universal și a asumării lor de către americani încă de la formarea poporului și națiunii, oferă acestora statutul de pionier at, deci de coordonator și promotor al valorilor și principiilor în cauză.
O altă diferență poate fi identificată la nivel lexical, la alegerea cuvintelor pentru
adresarea persoanelor care alcătuiau subiecții statului. Elțin a făcut clară preferința pentr u
termenul de „popor”, înțeles ca totalitatea persoanelor care trăiesc pe teritoriul rus, împart aceeași cultură și aceeași limbă și se supun suveranității aceluiași stat. Preferința pentru acest termen este explicabilă prin existența caracterului multinaț ional al poporului rus și al acordării
libertății de păstrare a individualității fiecărui grup etnic, însă președintele a insistat asupra necesității păstrării coeziunii și a unității prin postularea termenului cumulativ de rossiiane
(popor rus): „toți su ntem ruși ( rossiane), iar patria noastră este unica Rusia”
937. Cu toate acestea,
diferențierea între etniile poporului a fost și ea clară în retorica lui Elțin prin păstrarea termenului
de russkii pentru relevarea majorității și importanței mai crescute a etnicilor ruși și a rolului lor
de etnie coordonatoare în cadrul amalgamului etnic regăsibil în interiorul statului rus. De cealaltă
parte, se poate remarca predilecția către termenul de „națiune”, termen modern, a cărui

937 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Privetstvie pravovernîm musulmanam – grajdanam Rossii …, p. 1.

252
emergență este simultană cu apariția poporului american. Clinton s -a referit la populația Statelor
Unite cu precădere folosind acest termen pentru arăta caracterul unitar și coeziunea ridicată. Prin
excelență o națiune de imigranți , Clinton a atras în rânduri repetate asupra avantajului pe care un
asemenea atribuit îl aducea statului american, prin diversitatea ideilor și calităților pe care fiecare
imigrant îl aducea în creuzetul oferit de Statele Unite și caracterul inclusiv al so cietății
americane, ceea ce nu făcea decât să potențeze principiile și valorile postulate de Founding
Fathers938.
Importanța religiei este o altă trăsătură comună a celor două state, dar și aceasta ascunde
o diferență majoră. Elțin, în ciuda alegerii perso nale de a nu fi o persoană religioasă, probabil
consecință a creșterii și formării sale în cadrul elitei comuniste, a pledat de- a lungul perioadei
vizate pentru libertatea religioasă și pentru recunoașterea valorilor tuturor religiilor. Cu toate
acestea, p revalarea de facto a ortodoxiei a fost în rânduri repetată de către președintele rus, în
primul rând prin schimbul sesizabil susținut de telegrame și mesaje între administrația
prezidențială și patriarhul Aleksei al II -lea. În plus, prevalarea ortodoxiei t rădează și permanența
elementului identitar fundamental religios ortodox al identității ruse, în ciuda efortului comunist
de înlăturare a religiei din viața rușilor. Pe de altă parte, este vizibilă lipsa unei preponderențe a
unei anumite religii în discurs ul lui Clinton, acesta celebrând în retorica sa diversitatea religioasă
la fel ca cea etnică, ceea ce arată caracterul inclusiv, de creuzet, al societății americane.
Modul de raportare la diferitele elemente componente etnice, religioase din interiorul
celor două state de către cei doi președinți ascunde o caracteristică importantă a modului în care
fiecare în parte se raporta la celelalte state la nivel internațional. Predominanța elitei etnice rusă și a lipsei a unei coagulări absolute la nivel național, cu excepția raportării fiecărui membru al
societății la același stat și lideri, trădează necesitatea statului rus de a se adresa în raport cu
celelalte state din postura de superior, de conducător care transmite instrucțiuni și se așteaptă să
îi fie execu tate. Pe de altă parte, postularea egalității și a unei societăți inclusive în care primează
calitatea înglobatoare de „american”, determină creșterea importanței stabilirii identității colective la nivel internațional, de creare a unui sistem în cadrul căruia toți membri trebuie să
respecte, cel puțin la nivel vizibil, declarativ, aceleași valori și reguli, ceea ce poate explica
predilecția președintelui Clinton pentru organizații internaționale și cooperare la nivel internațional sub umbrela principiilor democratice.

938„Address Before a Joint Session of the Congress on the State of the Union”, 23 ianuarie 1996…, p. 80.

253
O altă similitudine este înregistrată ca urmare a descrierii „binelui” în retoricile ambilor
președinți. Cei doi lideri au insistat repetat asupra ideii că statul pe care îl conducea fiecare în
parte distingea binele de rău și luptau pentru p ostularea lui la nivel internațional. Ambii au folosit
argumentul istoric pentru a legitima lupta statului în cruciada binelui. Elțin a arătat cum istoria
rusă este eminamente o istorie a luptei binelui impotriva răului, cel de- al Doilea Război Mondial
fiind cel mai bun exemplu al sacrificiului incomparabil săvârșit de popor împotriva răului
întruchipat de forțele naziste. Și Clinton, la rândul său, a arătat cum SUA au salvat lumea de
forțele răului, prin contribuția vitală a americanilor în înfrângerea naz iștilor. Altfel spus, ambii
lideri au argumentat prevalarea propriului stat în al Doilea Război Mondial, de aici putându -se
remarca diferența majoră a privirii aceluiași eveniment din postura (auto)atribuită de stat
excepțional, incomparabil cu alt stat la nivel global.
Identitatea personală, așa cum a fost reflectată în retorica lui Elțin și a lui Clinton,
ascunde încă un aspect comun dar care alunecă în aceeași zonă a diferențierii: statul ca „idee”. Elțin a descris Rusia ca fiind o idee specială, cu trăs ături deosebite, fiind o lume în sine care a
reușit să își păstreze unicitatea de- a lungul timpului, în ciuda tuturor greutăților și a piedicilor
impuse de istorie
939. La rândul său, Clinton a prezentat SUA ca o idee, „ideea de America”, ce
îngloba o serie d e trăsături excepționale, la care tânjeau celelalte state ale lumii940. Se poate
remarca felul în care ambii președinți au conturat ideea de excepționalism aferent statului și
poporului condus, dar și postularea acestora într -o sferă dacă nu superioară, cel puțin specială,
distinctivă față de toate celelalte state. Astfel, identitatea personală subliniată de președinți
ascunde o primă sursă posibilă de incompatibilitate între cele două state, în condițiile în care în niciun sistem dat nu pot funcționa două fo rțe care se autopercep ca fiind supreme. Una dintre ele
va fi, inevitabil, diminuată, izolată sau chiar eliminată.
Identitatea de tip a celor două state în perioada vizată, trecută prin filtrul retoricii celor
doi lideri, ascunde atât sursă de incompatibilitate, cât și o posibilă explicație pentru entuziasmul specific primei părți a deceniului nouă și pentru colaborare a aparent fructuoasă a celor două state
în acei ani. Astfel, împărtășirea aceluiași sistem politic și ghidarea după aceleași principii, au fost
privite inițial ca fondul optim pentru stabilirea unei cooperări veridice între SUA și Rusia,
judecând după expe riența Războiului Rece, atunci când sursa confruntării a fost pusă pe seama

939 A.E.Ț., Elțin B.N.Obrașenie k grajdanam Rossii ‘Sila pravdî’… , p.3.
940„Excerpts From an Exchange with Reporters Aboard Air Force One”, 11 iulie 1997…., p. 947.

254
confruntării ideologice. Pe măsură ce dinamica la nivel internațional, inclusiv cea dintre statul
rus și cea american, a început să se clarifice, iar ideile circulate au fost din ce în ce mai clare,
chiar și această posibilă compatibilitate la nivel principiar a fost dezvăluită a fi o himeră și asta
din cauza apariției unei discrepanțe din ce în ce mai mare la nivelul percepției și autopercepției
statului rus. Clinton a arătat cum S UA erau pioniere pe calea democrației, dar și statul cu cea mai
lungă tradiție democratică, ceea ce îi oferea un statut special, măcar prin prisma învățăturilor și a
experiențelor celor două sute de ani de democrație. Pe de altă parte, Elțin a arătat cum R usia, deși
era lipsită de experiență pe calea democrației și a trebuit să construiască sistemul de la zero, avea
rădăcini ancestrale pentru democrație, reprezentate prin principiile umaniste regăsibile
dintodeauna la nivelul societății ruse941. Pentru că lid erul de la Washington a manifestat pe
alocuri o atitudine paternalistă determinată de această întâietate pe calea democrației și a arătat
cum Rusia trebuie să depună efort pentru a se demonstra a fi cu adevărat democrată, dar și pentru
că Elțin a perceput poziționarea sa inferioară de către președintele american pe scara democrației,
nici aceste principii comune nu au dus la constituirea unei relații de cooperare veridică între cele două state.
Identitatea de rol expusă în retoricile președinților prezintă o asemănare importantă între
Rusia și Rusia la nivelul caracterului legitim acordat statutului și rolului. Ambii lideri au oferit argumente în sprijinul ideii că, prin natura, istoria și experiența lor, statele în cauză aveau privilegiul, dar și datoria d e a deține un statut și rol special la nivel internațional. Pe cale de
consecință, aceste argumente istorice și principiale, ideatice, expuse în corpul lucrării, au fost
conturate repetat de către cei doi lideri pentru a declara și promova caracterul legit im al
autopercepției de lider la nivel mondial. Din spațiul rus, Elțin a justificat deținerea unui statut
special al Rusiei pe scena mondială subliniind caracterul preexistent al datoriei acesteia; chiar
dacă la acel moment statul rus putea fi perceput ca fiind slăbit, asta nu însemna că nu trebuia să
își asume responsabilitățile și să îi fie recunoscute meritele și experiența bogată la nivel mondial.
De cealaltă parte, Clinton a insistat asupra datoriei nobile a SUA de a proteja și promova principiile universale, dar și asupra oportunităților reprezentate de optarea pentru democrație a
majorității statelor. Datorită caracteristicii excepționale a Statelor Unite de depozitare a valorilor
și principiilor universale, acestea trebuiau să profite de oportunitat ea tranzițiilor democratice și
să își asume rolul de coordonator și consilier al democrațiilor emergente.

941 A.E.Ț., Elțin B.N. Vîstuplenie na Kongresse Intelligenții 28.11.1992g…, p. 3.

255
Se pot identifica surse al incompatibilității dintre Rusia și SUA la nivelul identității rol și
cea colectivă, ca urmare a apariției unor fricțiuni ș i lipsei de congruență între percepție și
autopercepție. Astfel, dacă Elțin sublinia legitimitatea Rusiei de a- și păstra și întări statutul
special la nivel internațional, deci privea Rusia cel puțin pe picior de egalitate cu marii agenți, cu
precădere SUA , Clinton arăta cum aproape întreaga lume urma calea democrației deschisă de
SUA, statul american constituind un adevărat exemplu în acest sens, deci bucurându -se de un
statut cu adevărat special pe scena mondială. Prin urmare, ambele state se autopercepeau ca lideri
globali. În cazul Americii rolul și statutul speciale îi erau recunoscute de către partenerii de
discuție și întărite de existența unor elemente comune admise de toate părțile implicate.
Tensiunile au apărut, însă, deoarece nu exista o congruență între autopercepția statului rus și
percepția acestuia de către celelalte state, inclusiv SUA. Elțin insista asupra puterii și meritelor
Rusiei, dar pe măsură ce tendințele și preferințele deveneau clare în a doua jumătate a anilor ’90,
devenea clară ș i prăpastia dintre modul în care liderul de la Kremlin își descria statul și toate
atributele conexe, și modul în care acesta era privit și tratat la nivel mondial. Eșecul în recunoașterea statutului de „egal” cu statele occidentale a dus la o accentuare a retoricii asertive
și de victimizare din partea președintelui rus și la crearea unor izvoare de tensiuni și confruntări între SUA și Rusia.
Nivelul identității colective suprinde aspecte complexe ale dinamicii stabilite la nivel
mondial în perioada vizat ă. Pe de o parte, din retorica lui Clinton reiese ideea principală că SUA
nu trebuiau să depună efort pentru conturarea unei identități colective în noul construct mondial, pentru că scheletul acesteia exista deja sub forma culturii occidentale a organizaț iilor
internaționale create după al Doilea Război Mondial. Efortul necesar de la americani consta doar în asumarea unui leadership de talie mondială în interiorul acestei identități colective, în
condițiile în care exista o reacție endotermică, de manifest are a unei dorințe vizibile din exterior
de mărire a identității colective. Altfel spus, fostele state comuniste din Europa centrală și de est,
atrase de modelul occidental, au vădit fascinația și dorința de a ajunge să împărtășească identitatea colectivă oferită de Occident, prin instrumentarul alcătuit de structuri internaționale
precum NATO.
De cealaltă parte, Elțin a trebuit să depună efort nu doar pentru a afirma dorința aderării
Rusiei la clubul occidental, datorită optării către democrație – cel p uțin într -o primă fază –, dar și
pentru a declara în fața întregii lumi existența unor legături speciale, istorice, etnice, între Rusia

256
și alte state ale lumii, ceea ce constituiau nu numai surse de identitate colectivă, ci însăși
manifestări ale uneia. As tfel, Elțin a legitimat rolul special necesar pentru Rusia la nivel
internațional și prin reliefarea preexistenței acestor legături. Un exemplu relevant în acest sens
este argumentul slav folosit de liderul de la Moscova atât pentru a argumenta necesitatea
stabilirii unor legături productive și admiterea unei identități comune între Rusia și state precum
Cehia sau Polonia, dar și pentru a legitima interesele speciale și rolul pe care statul rus trebuia să îl joace în chestiuni internaționale precum conflict ul din fosta Iugoslavie, acolo unde avea
legături „frățești” cu toate popoarele implicate
942.
Identitatea colectivă implică și discuția referitoare la leadership, fiind privit ca un atribuit
al perceperii și autoperceperii unui statut și rol special pentru un anumit stat. Și în acest caz,
efortul lui Clinton nu a fost necesar pentru afirmarea și obținerea recunoașterii leadershipului
american la nivel internațional ci mai degrabă pentru obținerea acordului electoratului american
pentru o manifestare atributu lui la nivel internațional. Clinton a jucat și de această dată cartea
excepționalismului valorilor și principiilor americane și datoria sacră aferentă. În orice caz, liderul de la Casa Albă nu a pus niciodată sub semnul întrebării leadershipul american. În
schimb, din retorica lui Elțin reiese angoasa și truda cauzate de perceperea imaginii negative a Rusiei la nivel mondial, nejustificată din punctul său de vedere, dar și de perceperea practicării unor standarde duble de către principalii promotori ai principiilor democratice, mai ales SUA, în rapoartele dintre state. Astfel, președintele rus, conștient de slăbiciunea Rusiei și de incapacitatea
de a stabili o dinamică în care să fie unicul sau una dintre puținii lideri la nivel mondial, a pledat
insistent a supra necesității luptei împotriva unei lumi unipolare, a uniformizării și și- a exprimat
opțiunea către o lume multipolară, în care să existe parteneri egali care să opereze pe baza principiilor democratice și în care se respectă identitatea și nevoile fiecărui stat în parte. Ori de
câte ori a avut ocazia, Elțin a insistat asupra imposibilității rezolvării vreunei probleme cu valențe globale fără implicarea Rusiei și a adoptat un ton acuzator atunci când a perceput tratarea ei ca stat de rang secund.
Aceast ă perspectivă asupra leadershipului american și rus este cu atât mai relevantă în
contextul discuțiilor și proceselor aferente permanenței NATO, dar și primului val de extindere de după căderea comunismului. Din perspectiva lui Clinton, NATO reprezenta pen tru SUA
încununarea politicii și a leadershipului american atât de după al Doilea Război Mondial, cât și

942 A.E.Ț., Prezident RF Elțin B.N. Tekst otvetov na voprosî korrespondenta gazetî ‘Nihon Keidzai‘,… pp.1 -4.

257
post-Război Rece. În primul rând, Alianța reprezenta o punere în practică a diferitelor indentități
americane, de la cea de tip, datorită democrației, dar mai ales la cea de rol și cea colectivă și
demonstra continuitatea și statornicia identității americane la toate nivelurile sale. Apoi,
procesele derulate pentru și de către NATO au fost prezentat a fi în mod direct o manifestare a
leadershipului și in fluenței americane, în condițiile în care Clinton a argumentat în permanență în
fața publicului american cum toate demersurile au fost fie susținute intens de SUA, fie au pornit
din inițiativa SUA. Lansarea invitației de aderare către trei state, și nu pat ru sau cinci, a fost
folosită de către Clinton pentru a arăta rolul și statutul deosebit al Americii în noul construct
mondial, în condițiile în care opțiunile și ideile americane prevalau. Așadar, permanența și
dezvoltarea NATO în perioada vizată a consti tuit bază a legitimării leadershipului american la
nivel mondial, dar mai ales dovadă a existenței unei congruențe între autopercepție și percepție
în ceea ce privea statul american.
De cealaltă parte a globului, discuția referitoare la NATO a constituit î n întreaga perioadă
un aspect sensibil în cadrul discursului lui Elțin. Dacă la început liderul rus chiar a lansat ideea
că Rusia și -ar dori eventual să adere la Alianța Nord -Atlantică, pe măsură ce s -au elucidat
procesele, percepțiile și autopercepțiile, Elțin a identificat structura ca fiind o sursă de posibilă
amenințare la adresa securității și intereselor Rusiei. O posibilă explicație pentru declararea dorinței de aderare la NATO într -o primă fază poate fi pusă pe seama entuziasmului exacerbat
provocat de optarea pentru democrație, deci de perceperea unei compatibilități între Rusia și
sistemul occidental, ca urmare a unei congruențe la nivelul regimurilor politice. O altă posibilă explicație ar putea fi constituită de tiparul de comportament rus și de nevoia de a -i fi recunoscute
un statut și rol speciale la nivel mondial. Dacă ar fi fost inclusă în NATO, atunci Rusiei i s -ar fi
acordat statutul de egal pe care și -l dorea cu atâta ardoare la acel moment, ceea ce ar fi
reprezentat un succes răsunător în condițiile slăbiciunii evidente a statului rus de care Elțin era
perfect conștient.
Pe măsură ce procesele și preferințele s -au clarificat, a devenit din ce în ce mai evident în
retorica lui Elțin dezamăgirea și victimizarea provocate de asocierea făcută între Rusia și
celelalte state fost -comuniste, de punerea pe picior de egalitate între acestea de către Alianța
Nord -Atlantică. Ținând cont de identitatea Rusiei, un astfel de tratament era inacceptabil, mai
ales în condițiile în care aceste state fost -comuniste erau cele care se aflaseră sub directa
conducere a Moscovei, iar atunci Occidentul le tratau de pe aceeași poziție. Mai mult, resimțind

258
cum planurile NATO se derulează fără a lua în seamă sfaturile necerute de către Occident, dar
acordate de Rusia, Elțin a devenit din ce în ce mai vehement și a lansat un mesaj vehement
negativ la adresa planurilor extinderii, catalogate a fi „o mare greșeală”943. În aceste condiții,
semnarea Actului Fondator poate fi considerată a fi o mare supriză, în condițiile în care Alianța
mergea mai departe cu planurile expansiunii față de care Elțin își manifestase un dezacord total.
Cu toate acestea, acceptarea Actului de către liderul rus a fost și ea o manifestare a nevoii ruse de acceptare și recunoaștere la nivel mondial, atribuit al identității sale, mai ales în contextul
tranziției și slăbiciunii evidente din anii ’90. Așadar, semnarea unui act special, chiar și cu
caracter politic, fără forță juridică, a fost un succes cel puțin parțial al efortului președintelui rus
în sensul afirmării și recunoașterii identității ruse, așa cum a fost expusă în retorica lui Clinton.
Toate aceste asemănări și deosebiri identificabile în retorica celor doi președinți, la toate
cele patru niveluri identitare statale, oferă posibilitatea creării unor tipare explicative ale
comportamentului rus și american, a relației dintre cele două și a abordării ambelor părți față de NATO în perioada vizată, dar nu restrâns la deceniul nouă al secolului trecut. Pe scurt, himera compatibilității și a cooper ării dintre cele două state a rezultat în primul rând din aparenta
congruență la nivelul regimurilor politice dată de tranzița către democrație a Rusiei. Astfel, se postula mai ales în spațiul rus ideea că împărtășirea aceluiași sistem politic și a acelora și principii
vor duce la o relație egală, productivă între cele două state. Apoi, un rol important în crearea acestui entuziasm al cooperării a fost jucat și de relația interpersonală bună dintre Elțin și
Clinton. Interesul reciproc pentru relația cu celă lalt și a statului pe care îl conducea, generat de
varii motive, s -a manifestat prin retorica pozitivă la adresa celuilalt și la un număr impresionant
de întâlniri bilaterale.
Sursele compatibilității identificate în această lucrare sunt, însă, inferioare numeric și în
greutate/impact celor ale incompatibilității. Cercetarea retoricii celor doi președinți, modul de
raportare al acestora atât față de propriul popor, cât și față de mediul internațional au indicat că principala sursă a incompatibilității, din tre cele subliniate mai sus, se poate regăsi în imaginea
asumată și descrisă de către cei doi lideri asupra propriul stat și popor, moștenită de la
predecesorii lor (conștient sau inconștient), rezultat a secole de experiență și dezvoltare.
Autopercepția s inelui ca fiind un stat special al unui popor special, purtând pe umeri un destin
special duce la o fricțiune iminentă între cei doi agenți. Inevitabil, unul dintre aceștia trebuia să

943 „The President‘s News Conference with President Boris Yeltsin of Russia in Helsinki”, … pp. 333 -338.

259
se confrunte și cu o lipsă de congruență între autopercepția descrisă ma i sus și percepția
celorlalți, ceea ce adaugă un plus de tensiuni în mediul internațional. Cum nu pot exista doi
masculi alfa într -un grup de lei, așa nu pot exista două state alfa la nivel internațional, două state
care se descriu fiecare în parte ca fiin d țelul către care toate celelalte state tind, sau ca principalul
depozitar al luptei contra răului, al puterii necesare pentru a răzbi pentru binele și progresul
umanității.

260

Bibliografie

I. SURSE PRIMARE
a) Surse inedite
• Gostudarstvennîi Arhiv Rossiiskoi Federații , fond P -3316, opis 1, delo 5.

b) Surse edite
• BREJNEV, Leonid, Our Course: Peace and Socialism , Novosti Press Agency Publishing
House, Moscova, 1979.
• CHERNENKO, Konstantin U., Selected Speeches and Writings , second edition, translated by
Y.S.Shirkov, Pergamon Press, Exeter, 1984.
• LENIN, Vladimir I., Collective Works, vol. 25, 26, 30, 33, Institut Marksizta -Leninizma,
Moscova, 1964.
• Public Papers of the Presidents of the Uni ted States: William J. Clinton (1993, Book I ,Book II;
1994, Book I, Book II; 1995, Book I, Book II; 1996, Book I, Book II; 1997, Book I, Book II ),
Office of the Federal Register: National Archives and Records Administration (ed.), United
States Government Printing Office, Washington D.C. , 1994 -1998.

c) Documente publicate online
• Arhiv Elțin Țentr , fond 6 – Dokumentî licinogo fonda B.N. Elțina iz Arhiva Prezidenta
Rossiiskoi Federații.Kopii, opis 1: d. 4, d.7, d.10, d.28, d.74, d.78, d.82, d.83, d.85, d.89, d. 93,
d.96, d.100, d.101, d.105, d.109, d.110, d.113, d.114, d.115, d.116, d.119, d.120, d.121, d.122, d.123, d.124, d.125, d.127, d.128, d.129, d.130, d.131, d.132, d.133, d.134, d.155, d.159, d.203,
d. 221. (
https://yeltsin.ru/archive/ ).
• Biblioteka Mihaila Gracieva , Stalin, prikazî: 24 iulia 1943, 31 avgusta 1943
(http://grachev62.narod.ru/stalin/orders/ ).

261
• Central Intelligence Agency, Library, Read ing room: Khrushchev 23 January 1956
(https://www.cia.gov/library/readingroom/ ).
• Coldwar.ru, Hrushev, Doklad Hrusheva Dokumeny: Nikita Hrușciov 25 fe vralia 1956.
(http://www.coldwar.ru/hrushev/doklad -hrusheva -dokumenty.php ).
• Elektronîe publikații Instituta Russkoi literaturî (Pușkinskogo Doma) , Sobraniia Tekstov,
Biblioteka literaturî, tom 9, ( http://lib.pushkinskijdom.ru/Default.aspx?tabid=4887 ).
• Elektronnaia biblioteka Istoricieskogo fakulteta MGU im. M.V. Lomonosova, Istoricieskie
istociniki po Otecestvennoi istorii do naciala XVIII v.
(http://www.hist.msu.ru/ER/Etext/PICT/feudal.htm ).
• Elektronnaia biblioteka Istoricieskogo fakulteta MGU im. M.V. Lomonosova, Istoricieskie
istociniki po istorii Rossii XX v. ( http://www.hist.msu.ru/ER/Etext/PICT/ussr.htm ).
• First World War: a multimedia history of the World War One, Primary Docs, 1917.
(http://www.firstworldwar.com/source/1917.htm ).
• Istoriia RF: glavnîi istoriceskii portal stranî, Licinosti: Ivan IV Groznîi; Petr I 1709; Aleksandr Vasilievici Suvorov, 1799; Aleksandr I 16/28 marta 1809, 6 iulia 1812; Mihail Kutuzov 19
oktiabria 1812; Nikolai I 10 oktiabria 1835; Aleksandr II 28 ianva ria 1861; Feodor Dostoevskii
8 iiunia 1880; Pavel Miliukov 1 noiabria 1916; Aleksandr Kerenski 15 fevralia 1917; Iosif
Stalin 29 iiunia 1941, 3 iulia 1941, 9 maia 1945, 24 maia 1945; (
https://histrf.ru/lichnosti ).
• Leninskim kursom , BREJNEV, Leonid I., Leninskim kursom: reci i stati, t. I, Politizdat,
Moskva, 16 octombrie 1967, 16 octombrie 1967, 1970 , (http://brezhnev.su/1/ ).
• Lib.ru: Bibl ioteka Maksima Moșkova, Memuarî, Gorbacev, 25 fevralia 1986,
(http://www.lib.ru/MEMUARY/GORBACHEV/ ).
• Marxists Internet Archive, History, URSS, Khrushchev Archive: Khrushchev , 14 septembrie
1959, 22 April 1961, 26 October 1962,
(https://www.marxists.org/archive/khrushchev/index.htm ).
• Marxists Internet Archive, History, URSS, Stalin Archive, Works by Decade: 7 January 1933, 26 January 1934, 1 May 1935, 17 November 1935, 25 November 1936, 6 November 1941, 6
November 1944, April 1951, 14 October 1952,
(https://www.marxists.org/reference/archive/stalin/works/decades -index.htm#1930).

262
• North Atlantic Treaty Organization, e- Library, Official Texts.
(https://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts.htm?query=&date_from=&date_to=&sort=d
ate:D:S:d1&start=80 ).
• Sovietika , Soiuz Sovetsk ih Soțialisticeskih Respublik, Iurii Vladimirovici Andropov 1983
(http://www.sovetika.ru/sssr/index.htm ).
• Starîe Gazetî, Bilbioteka, Stalin I.V. O Velikoi Otecestvennoi voine Sovet skogo Soiuza,
(http://oldgazette.ru/lib/stalin/index.html ).
• The American Presidency Project (TAPP), Convention speeches: William J Clinton, 16 July
1992 ( http://www.presidency.ucsb.edu/nomination.php ).
• TAPP, Inaugural Addresses: George Washington, 30 April 1789; Thomas Jefferson, 4 March
1805; Abraham Lincoln, 4 March 1861; William McKinley, 4 March 1897, 4 March 1901;
Woodrow Wilson, 4 March 1913, 5 March 1917; Warren Harding, 4 March 1921; Calvin
Coolidge, 4 March 1925; Herbert Hoover, 4 March 1929; F.D. Roosevelt, 4 March 1933, 20 January 1937, 20 January 1941, 20 January 1945; Harry Truman, 20 January 1949; J.F.Kennedy, 20 January 1961; Lyndon Johnson, 10 January 1965; Richard Nixon, 20 January
1969; Ronald Reagan, 20 January 1891; George H. W. Bush, 20 January 1989
(
http://www.presidency.ucsb.edu/inaugurals.php ).
• TAPP, Papers of Bill Clinton: 2 Octob er 1992,
(http://www.presidency.ucsb.edu/bill_clinton.php ).
• TAPP, Papers of George Bush: 31 mai 1989, (
http://www.presidency.ucsb. edu/george_bush.php ).
• TAPP, Paper of Harry Truman, 12 March 1947,
(http://www.presidency.ucsb.edu/harry_s_truman.php).
• TAPP, Papers of Ronald Reagan: 3 March 1983,
(http://www.presidency.ucs b.edu/ronald_reagan.php ).
• TAPP, Papers of Woodrow Wilson: 27 May 1916, 22 January 1917, 8 January 1918, 25
September 1919, ( http://www.presidency.ucsb.edu/woodrow_wilson.php ).
• TAPP, Polit ical Party Platforms of Parties Receiving Electoral Votes: 13 July 1992,
(http://www.presidency.ucsb.edu/platforms.php ).

263
• TAPP, Presidential Debates: Presidential Debate in St. Louis, 11 October 1992; Presidential
Debate at the University of Richmond, 15 October 1992; Presidential Debate in East Lansig,
Michigan, 19 October 1992 ( http://www.presidency.ucsb.edu/debates.php ).
• TAPP, Preside ntial Farewell Addresses: George Washington, 19 September 1796
(http://www.presidency.ucsb.edu/farewell_addresses.php ).
• TAPP, State of the Union Addresses and Messages: George Washingto n, 25 October 1791, 3
December 1793; Thomas Jefferson, 15 December 1802, 3 December 1805, 2 December 1806, 8 November 1808; James Monroe, 2 December 1823, 7 December 1824; Woodrow 5Wilson, 2
December 1913, 8 December 1914, 7 December 1915
(
http://www.presidency.ucsb.edu/sou.php ).
• The Avalon Project, 19th Century Documents: 1800 -1899
(http://avalon.law.yale.edu/subject_menus/19th.asp ).
• United Nations , Documents, 16 iunie 1945 ( http://www.un.org/en/charter -united- nations/ ).
• U.N. General Assembly, Documents, Meeting Records, 26 september 1994, 22 october 1995,
(http://www.un.org/en/ga/documents/pvsr.asp ).
• U.S. National Archives and Records Administration , America ’s Founding Documents ,
(https://www.archives.gov/founding- docs).
• Wikisource, Speeches: Brezhnev Doctrine (1968);
(https://en.wikisource.org/wiki/Portal:Speeches ).
• Wilson Center Digital Archive, Nikita Khrushchev Collection: Khrushchev April 1957.
(http://digitalarchive.wilsoncenter.org/collection/54/nikita -khrushchev -collection ).
• 4president.org Platform , 1992 Presidential Campaign, Bill Clinton 3 October 1991
(http://www.4president.org/ocmi1992.htm ).
• 4president.org Platform , 1992 Presidential Campaign, Campaign Brochures , Bill Clinton
(http://www.4president.org/ocmi1992.htm#prettyPhoto ).

d) Memorii, jurnale, note zilnice
• CLINTON, Bill, My Life, ed. Alfred A. Knopf, New York, 2004.
• CLINTON, Bill, Viața mea, traducere de Alin -Victor Matei, ed . RAO, București, 2007.
• NIVAT, Georges, La pas prin noua Rusie, ed. Compania, București, 2004
• RICHMOND, Yale, From Nyet to Da, Third Edition, Intercultural Press Inc., Yarmouth, 2003 .

264
• YELTSIN, Boris, Against t he Grain: An Autobiography , translated by Michael Glenny, ed.
Summit Books, New York, 1990.
• YELTSIN, Boris, The Struggle for Russia, translated by Catherine A. Fitzpatrick, 1st edition,
ed. Times Books, New York, 1994.
• YELTSIN, Boris, Midnight Diaries , translated by Catherine A. Fitzpatrick, 1st edition, ed.
Public Affairs, New York, 2000.

II. SURSE SECUNDARE
a) Lucrări și studii speciale
• ADOMEIT, Hannes, „ Russia as a ‘great power’ in world affairs: images and reality” ¸ în
International Affairs , vol. 71, nr. 1, JAnuary 1995.
• ARON, Leon, „Waiting for Yeltsin: Is Boris Good Enough?”, în The National Interest , no.
20, summer 1990.
• ASLUND, Anders, „Russia’s Road from Commuism”, în Daedalus, vol. 121, nr. 2, spring
1992.
• BARANOVSKI, Vladimir, „ La Russie et la sécurité européenne”, în Politique Etrangère ,
nr.1, printemps 1995.
• BARANOVSKI, Vladimir, „ Russia: a Part of E urope of Apart from Europe?” , în
International Affairs (Royal Institute of International Affairs 1944 – ), vol. 76, n o. 3, 2000.
• BEVERIDGE, Albert ,„In Support of an American Empire”, în Record, 56 Cong., I Sess., 9
ianuarie 1900.
• BLACK, Joseph, Russia Fac es NATO Expansion: Bearing Gifts or Bearing Arms?, Rowman
&Littlefield Publishers, Inc., Oxford, 2000.
• BLANK, Stephen, European Security and NATO Enlargement: a View from Central Europe,
Strategic Studies Institute, April 1998.
• BROWN, Floyd G., „Slick Willie”: Why America Cannot Trust Bill Clinton , Annapolis Pub.,
Annapolis, September 1992.
• BUSYGINA -THRAENERT, Irina, „ Russia: Difficulties in Establishing a Federation”, în
Aussen Politik , vol.46, Quarterly Edition, n o. 3, 1995 .
• COX, Michael „The Necessary Partnership? The Clinton Administration and Post -Soviet
Russia”, în International Affairs , vol. 70, no. 4, October 1994.

265
• DANNREUTHER, Roland, Russian Perception of the Atlantic Alliance, Politics Department,
Edinburg University, 1997.
• DELPECH, Thérèse, „La Qu estion Russe après l’Accord avec l’OTAN”, în Politique
Etrangère , nr. 3, autumne 1997.
• DOHERTY, Kathryn M., GIMPET, James G. „Candidate Character vs. Economy in the
1992 Election”, în Political Behaviour , vol. 19, no. 3, September 1997.
• DUNCAN, Peter, Russian Messiansim: Third Rome, Revolution, Communism and After ,
Routledge, London, 2002.
• FACON, Isabelle, „ La Russie, l’OTAN et l’Avenir de la Sécurité en Europe”, în Politique
Etrangère , nr. 3, autumne 1997.
• FINNEMORE, Martha , National Interests in Internat ional Society , Cornell University Press,
Ithaca and London, 1996.
• FORD, Robert A., „The Soviet Union: the Next Decade”, în Foreign Affairs , vol. 62, no. 5 ,
summer 1984.
• FUKUYAMA, Francis, „The End of History?”, în The National Interest , summer 1989.
• GALLI S, Paul, Partnership for Peace, Congressional Research Service, The Library of
Congress, 9 A ugust 1994.
• GALLIS, Paul, NATO: Enlargement in Central Europe , Congressional Research Service,
The Library of Congress, 10 November 1994.
• GALLIS, Paul, NATO: Congre ss Addresses Expansion of the Alliance, Congres Research
Service, The Library of Congress, 30 October 1995.
• GALLIS, Paul, NATO: Congress Addresses Expansion of the Alliance , Congressional
Research Service, Library of Congress, 24 July 1997.
• GOLDGEIER, Jame s, Not Whether But When: the U.S. Decision to Enlarge NATO ,
Brookings Institution Press, Washington D.C, 2006.
• GORYS, Boris, „ Russia and the West: The Quest for Russian National Identity” , în Studies
in Soviet Thought , vol. 43., nr. 3, May 2002.
• GREENSTEIN , Fred I., „The Presidential Leadership Style of Bill Clinton: An Early
Appraisal”, în Political Science Quarterly , vol. 108, nr. 4, winter 1993 -1994.

266
• GREENSTEIN, Fred I., „There He Goes Again: The Alterning Political Style of Bill
Clinton”, în PS: Political Science and Politics , vol. 31, nr. 2, June 1998.
• GRUZZINI, Stefano, Leander, Anna, „A Social Theory for International Relations: An
Appraisal of Alexander Wendt‘s Theoretical and Disciplinary Synthesis”, în Journal of
International Relations and Development , vol. 4, no. 4, December 2000.
• HAMILTON, Lee H., „A Democrat looks at Foreign Policy”, în Foreign Affairs: Essays for
the Presidency, September 2015.
• Haslam, Jonathan, „Russia’s Seat at the Table: a Place Denied or a Place Delayed?”, în
International Affairs, vol. 74, nr. 1, January1998.
• HOPF, Ted, „ The Promise of Constructivism in International Relations Theory” , în
International Security , vol. 23, no. 1, 1998.
• Kennan, George, „America and the Russian Future”, în Foreign Affairs , vol. 69, nr. 2, spri ng
1990.
• KINDER, Donald et al, „Presidential Prototypes”, în Political Behaviour , vol. 2, no. 4,
December 1980.
• LEACH, James A., „A Republican Looks at Foreign Policy”, în Foreign Affairs: Essays for
the Presidency, September 2015.
• LEGVOLD, Robert, „The R evolution in Soviet Foreign Policy”, în Foreign Affairs, America
an the World 1988/1989, vol. 68, n o. 1, 1989.
• LYNCH, Allen, How Russia Is Not Ruled, Cambridge University Press, Cambridge, 2005.
• MARESCA, John , „ L’après -guerre froide est terminée”, în Politique Etrangère , nr.1,
printemps 1995.
• MATLOCK, John, „ Dealing with a Russia in Turmoil”, în Foreign Affairs , vol. 75, n o. 3,
May/June 1996.
• MCFAUL, Michael, „ Why Russia’s Politics Matter”, în Forreign Affairs , vol. 74, no. 1,
Jan/Febr 1995.
• MCFAUL, Michel , „A Precarious Peace: Domestic Politics in the Making of the Russian
Foreign Policy” , în International Security , vol. 22, nr. 3, winter 1997 -1998.
• NEWMAN, Brian, „Bill Clinton’s Approval Ratings: The More Things Change, the More
They Stay the Same”, în Po litical Research Quarterly, vol. 55, no. 4., December 2002.

267
• NYE, Joseph, „Soft Power” , în Foregin Policy, nr. 80, autumn 1990.
• ODOM, William, „Russia’s Several Seats at the Table”, în International Affairs, vol. 74,
nr.4, October 1998.
• ONUF, Nicholas, Worl d of our Making: Rules and Rule in Social Theory and International
Relations , University of South Carolina Press, South Carolina, 1989.
• PONSARD, Lionel, Russia, NATO and Cooperative Security: Bridging the Gap , Routledge,
New York, 2007 .
• ROBERT, Tucker, Political Culture and Leadership in Soviet Russia , ed. W. W. Norton,
New York, 1988.
• ROSNER, Jeremy, „ NATO Enlargement’s American Hurdle: The Perils of Misjudging our
Political Will” , în Foreign Affairs , vol. 75, no. 4, Jul /Aug 1996.
• SHAH, Dhavan V., et al., „News Framing and Cueing of Issue Regimes: Explaining
Clinton’s Public Approval in spite of Scandal”, în The Public Opinion Quarterly , vol. 66,
no.3, autumn 2002.
• SIMES, Dimitri K., „Gorbachev: A new Foreign Policy”, în Forreign Affairs: America and
the World , vol. 65, no. 3 .
• SLOAN, Stanley, „US Perspectives on NATO’s Future” , în International Affairs , vol. 71,
nr.2, April 1995.
• SLOAN, Stanley; Woehrel, Steve, NATO Enlargement and Russia: From Cold War to Cold
Peace?, Congressional Research Service, 15 May 1995.
• SOONER, Molly W., WILCOX, Clyde „Forgiving and Forgetting: Public Support for Bill
Clinton during the Lewinsky Scandal”, în PS: Political Science and Politics , vol. 32., n o. 3,
September 1999.
• THOMAS, Dan B., BAAS, Larry R., „The Postelection Camp aign: Competing
Constructions of the Clinton Victory in 1992”, în The Journal of Politics, vol. 58, nr. 2, May
1996.
• TSYGANKOV, Andrey, „From International Institutionalism to Revolutionary
Expansionism: The Foreign Policy Discourse of Contemporary Russia ”, în Mershon
International Studies Review , vol.41, n o.2, November 1997.
• WAYNE, Stephen J., „Clinton’s Legacy: The Clinton Persona”, în Political Science and
Politics, vol. 32, nr. 3, September 1999.

268
• WENDT, Alexander, „Anarchy is what States Make of It: T he Social Construction of Power
Politics”, în International Organization, vol. 46, n o. 2, spring 1992.
• WENDT, Alexander, Social Theory of International Politics, Cambridge University Press,
Cambridge, 1999.
• WIECZYNSKI, Joseph, „ The Frontier in Early Russia n History”, în Russian Review , vol.
31., nr. 2, April 1972.
• YAVLINSKY, Grigori, „Russia’s Phony Capitalism”, în Foreign Affairs , vol. 77, n o. 3,
May-June 1998.

b) Lucrări generale
• ARCHER, Clive, Organizing Europe: the Institutions of Integration, second edit ion,
Routledge, Chapman & Hall, New York, 1994 .
• ASCHER, Abraham, The Revolution of 1905. A Short History , Stanford University Press,
Stanford, 2004.
• BRAUN, Aurel, NATO – Russia Relations in the Twenty -First Century, Routledge, New
York, 2008 .
• BRESLAUER, George W., Gorbachev and Yeltsin as Leaders, ed. Cambridge University
Press, Cambridge, 2002.
• BRUDNY, Yitzhak; FRANKEL, Jonathan; HOFFMAN, Stefani, Restructuring Post –
Communist Russia, Cambridge University Press, Cambridge, 2004.
• BRZEZINSKI, Zbigniew, Mare a tablă de șah, tradus de Ionescu Aureliana, ed. Univers
Enciclopedic, București, 2000.
• CARPENTER, Ted Galen; CONRY, Barbara (ed.), NATO Enlargement – Illusions and
Reality , Cato Institute, Washington, 1998 .
• CHUBAROV, Alexander, The Fragile Empire: a Hist ory of Imperial Russia, ed. Continuum,
New York, 1999 .
• DJUVARA, Neagu, Între Orient și Occident, ed. Humanitas, Bucuresti, 2007.
• DUKES, Paul, Istoria Rusiei 882 -1996, Editura All, București, 2009.
• FROST, Robert I. , The Northern Wars 1558- 1721, Routledge, N ew York, 2000.

269
• HOSKING, Geoffrey, Russia and the Russians: from Earliest Times to the Present , Penguin
Books, 2002 .
• KAGARLITSKY , Boris , Russia under Yeltsin and Putin. Neo- liberal Autocracy , ed. Pluto
Press, Londra, 2002 .
• KAGARLITSKY, Boris, Empire of the Periphery: Russia and the World System, Pluto Press,
Londra, 2008.
• PAYNE, Robert, ROMANOFF, Nikita , Ivan the Terrible, Copper Square Press, New York,
2002.
• PAXTON, John, Leaders of Russia and the Soviet Union. From the Romanov Dynasty to
Vladimir Putin , ed. Routledge, New York, 2004.
• RIASANOVSKI, Nicholas , O istorie a Rusiei, Institutul European, Iași, 2001 .
• RIASANOVKI, Nicholas, Russian Identities: a Historical Survey, Oxford University Press,
New York, 2005 .
• SAUVY, Alfred, „Trois mondes, une planète”, în L’Observateur , nr. 118., 14 aout 1952.
• TOCQUEVILLE, Alexis de, Democracy in America, translated by Henry Reeve, ed. Regnery
Publishing, Washington, 2002.
• TUCKER, Robert, Political Culture and Leadership in Soviet Russia , W. W. Norton, New
York, 1987 .
• UHLIN, Anders, Post-Soviet Civil Society. Democratization in Russia and the Baltic States ,
ed. Routledge, New York, 2006.
• USOV, Petr, Istoriia Suvorova, Tipografiia M.O. Volf, Sankt Petersburg, 1900 .

III. INSTRUMENTE DE LUCRU
• EASTERLY, William, FISCHER, Stanley, The Soviet Economic Decline: Historical and
Republican Data. Working paper no. 4735 , National Bureau of Economic Research,
Cambridge, May 1994.
• Economic Report of the President transmitted to the Congress , United States Government
Printing Office, Washington, februarie 1992.
• Economic Report of the President transmitted to the Congress , United States Government
Printing Office, Washington, ianuarie 1993.

270
• FEDERA L ELECTION COMMISSION, Federal Elections 92. Election Results for the U.S.
President, the U.S. Senate and the U.S. House of Representatives , Washington D.C., iunie
1993.
IV. PERIODICE
• CNN International Edition, aprilie 2016 .
• Government Gazette, 1894.
• Izvestiia: Moskovskii Vecernmi Vîpusk, iulie 1991.
• Pravda, aprilie 1917.
• Rossiiskaia Gazeta, nr. 282 (328), decembrie 1991.
• The New York Times , noiembrie 1982; decembrie 1987; noiembrie 1989; septembrie 1990 ;
decembrie 1991; ianuarie 1992; februarie – noiemb rie 1992, martie 1998.
• Time Magazine , martie 1989.
• Vedomosti Spb. Gradonacialstva, ianuarie 1905.
• Vedemosti , februarie 2018.
• Washington Post, aprilie 2018.

V. SURSE INTERNET
• CIA, 1990 CIA World Factbook , (http://www.gutenberg.org/files/14/14.txt ).
• GALLUP, Presidential Approval Ratings – Gallup Historical Statistics and Trends,
(http://www.gallup.com/poll/116677/Presidential -Approval -Ratings -Gallup -Historical-
Statistics -Trends.aspx).
• Informaționnîi material. Tablița rezultatov golosovaniia na vîborah Prezidenta Rossii
12.06.1991g, apud Evgenii Volk, „Kak eto bîlo: pervîe vîborî prezidenta Rossii”,
(http://yeltsin.ru/news/kak -eto-bylo-pervye -vybory- prezidenta -rossii/).
• JONES , Jeffrey M., „Confidence in U.S. Institutions Still Below Historical Norms”, în
Gallup, 15 June 2015, ( http://www.gallup.com/poll/183593/confidence -institut ions-below –
historical -norms.aspx ).
• Kons tituțiia Rossiiskoi Federații, decembrie 1993, (http://www.constitution.ru/).
• LEVADA ANALYTICAL CENTER, Russian Public Opinion 2012 -2013, Moscow, 2013.
• Nobelprize.org,( https://www.nobelprize.org/nobel_prizes/peace/laureates/1990/ ).

271
• OFFICE OF THE HISTORIAN, Visits by Foreign Leaders of Ukraine , Department of State,
(https://history.state.gov/departmenthistory/visits/ukraine ).
• OFFICE OF THE HISTORIAN, William J.Clinton , Department of State,
(https://history.state.gov/departmenthistory/travels/presi dent/clinton- william- j).
• OFFICE OF THE HISTORIAN, George W. Bush, Department of State,
(https://history.state.gov/departmenthistory/travels/president/bush -george -w).
• PBS, Stories of Bill . Interview with Paul Greenberg, 1996
(http://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/choice/bill/greenberg.html) .
• ROPER CENTER, Cornell University , How Groups Voted in 1992,
(https://ropercenter.cornell.edu/polls/us -elections/how -groups -voted/how -groups -voted –
1992/).
• UNITED PRESS INTERNATIONAL ARCHIVES, Poll: Soviets prefer Yeltsin to
Gorbachev , 30 martie 1991, (http://www.upi.com/Archives/1991/03/30/Poll -Soviets -prefer –
Yeltsin -to-Gorbachev/3704670309200/) .
• 60 minutes: the Clintons, CBS (Steve Kroft), 26 ianuarie 1992,
(https://www.youtube.com/watch?v=5IpJUfy -Roo).