Dobandirea Si Redobandirea Cetateniei. Teoria Si Practica Statelor

Dobândirea și redobândirea cetățeniei- teoria și practica statelor

cu sisteme de drept romano-germanice

(continentale)

Teză de doctor în drept

CUPRINS

Foaia privind dreptul de autor

Adnotare (în limbile română, engleză și rusă

Lista abrevierilor utilizate în teză

Introducere

1. CETĂȚENIA – DIMENSIUNE SOCIALĂ A EXISTENȚEI STATULUI

1.1. Studiul instituției cetățeniei în literatura juridică

1.2. Teorii și concepții privind natura juridică a cetățeniei

1.3. Modalități de dobândire și redobândire a cetățeniei. Cetățenia europeană

1.4. Concluzii 1

2. Dobândirea și Redobândirea cetățeniei României și a Republicii Moldova

2.1. Analiza principiilor generale ale cetățeniei României și Republicii Moldova

2.2. Dobândirea și redobândirea cetățeniei României

2.3. Dobândirea și redobândirea cetățeniei Republicii Moldova

2.4. Concluzii 2

3. Dobândirea și redobândirea cetățeniei în statele cu sisteme de drept romano-germanice

3.1. Dobândirea și redobândirea cetățeniei în cadrul sistemelor naționale bazate pe principiul

jus loci / jus soli

3.2. Modalități de dobândire și redobândire a cetățeniei în cadrul sistemelor naționale bazate pe principiului jus sanguinis

3.3. Concluzii 3

4. Dobândirea și redobândirea cetățeniei în Statele care consacră legislativ sistemul opțional

4.1. Elemente de analiză teoretico-practică a sistemului opțional

4.2. Redobândirea cetățeniei în statele cu legislație restrictivă în materie de dublă

cetățenie (bazate pe sistemul de opțiune)

4.3. Concluzii 4

Sinteza rezultatelor obținute

Concluzii generale și recomandări

Bibliografie

Adnotare

rotaru raluca, „Redobândirea cetățeniei: Teoria și practica statelor cu sisteme de drept Romano-Germanice (continentale)”,

teză de doctor în drept, Chișinău 2014.

Structura tezei: introducere, patru capitole, concluzii și recomandări, peste 140 pagini, bibliografia din peste 140 denumiri. Rezultatele obținute sunt publicate în 6 publicații științifice.

Cuvinte cheie: cetățenie, cetățean, constituție, lege cu privire la cetățenie, jus sanguinis, jus soli, jus loci, sistem opțional, dobândirea cetățeniei, redobândirea cetățeniei, cetățenia europeană, principiile generale ale cetățeniei, natura juridică a cetățeniei, cetățenia României, cetățenia Republicii Moldova, ș.a.

Domeniul de studiu și obiectivele tezei: Lucrarea de față reprezintă un studiu de drept constituțional comparat privind dobândirea și redobândirea cetățeniei în statele europene cu sisteme de drept romano-germanice, începând cu natura juridică și principiile aplicate până la elementele concrete de procedură. Obiective tezei constau în prezentarea studiilor de caz, a aspectelor comparative și instrumentelor internaționale, precum și a evaluărilor naționale care să releve tendințele juridice contemporane în materie de cetățenie. Se urmărește formularea unui șir de recomandări legislative menite să optimizeze cadrul normativ privind cetățenia României și Republicii Moldova.

Noutatea și originalitatea științifică a lucrării constă în faptul că reprezintă o cercetare combinată teoretico-practică a aspectelor ce țin de dobândirea și redobândirea cetățeniei în statele europene cu sisteme de drept romano-germanice. În lucrare au fost integral analizate diverse concepții teoretice, doctrine juridice și chiar opinii politologice și sociologice, vehiculate în mediul științific național și internațional, despre natura juridică a cetățeniei, principiile aplicabile instituției cetățeniei în România și Republica Moldova, particularitățile procedurii de dobândire și redobândire a cetățeniei în ambele state ș.a.

Au fost efectuate studii comparative ale legislațiilor statelor europene în materie de dobândire și redobândire a cetățeniei; printre acestea enumerându-se: Republica Italiană, Republica Franceză, Federația Rusă, Republica Cehă, Marele Ducat de Luxemburg, Confederația Elvețiană, Republica Federativă Germană, Regatul Olandei și Regatul Belgiei. Au fost relevate caracteristici și particularități juridice în funcție de „ancorarea” și fundamentarea sistemelor naționale pe jus sanguinis ori pe jus soli/jus loci. Au fost analizate legislațiile statelor care consacră în mod expres sistemul opțional și particularitățile de procedură pe cale le generează acest sistem.

Lucrarea analizează dificultățile și deficiențele cadrului normativ privind cetățenia din Republica Moldova și România, propunând unele soluții de eficientizare a acestuia.

Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării: Concluziile teoretico-științifice cu finalități practice pot fi aplicate în procesul de modelare a instituțiilor cetățeniei din statele europene, în procesul de instruire și cercetare, și, pot contribui la ridicarea gradului de cultură juridico-politică a populației. Analiza avantajelor și dezavantajelor unor reglementări privind cetățenia statelor cu sisteme romano-germanice, evoluția acestor reglementări și a factorilor care condiționează această evoluție, dezvăluie aspectul practic atât pentru juriști, savanți și cercetători, cât și pentru oamenii simpli, cointeresați în consultarea unor practici și experiențe internaționale, sau care sunt gata să solicite dobândirea ori redobândirea cetățeniei statelor respective. Cercetarea temei s-a soldat cu elaborarea unor teze științifice, propuneri de lege ferenda și recomandări practice, susceptibile să optimizeze cadrul normativ privind cetățenia în Republica Moldova și România. Lucrarea prezintă interes și pentru studenți, masteranzi și doctoranzi, captivați de cercetarea temei de investigație sau a domeniilor emergente cu cele ale cetățeniei în statele europene, are utilitate chiar și pentru publicul larg, deoarece contribuie la lărgirea orizonturilor cunoașterii în domeniul cetățeniei naționale și europene.

ANNOTATION

rotaru raluca, „Recovery of citizenship: Theory and with Roman-Germanic legal systems (CONTINENTAL LAW)”,

doctor degree thesis in law, Chișinău, 2014.

The structure of the thesis: Introduction, 4 chapters, conclusions and recommendations, 140 pages basic texts, bibliography from over 140 titles. The results obtained are reflected in 6 scientific studies and articles.

Key words: citizenship, citizen, constitution, law of citizenship, jus sanguinis, jus soli, jus loci, optional system, acquiring citizenship, regaining citizenship, European citizenship, the general principles of citizenship, the legal nature of citizenship, citizenship of Romania, citizenship of Republic of Moldova etc.

Field of study and objectives of the thesis. The present work is a comparative study of constitutional law on the acquisition and recovery of citizenship in European countries with Roman-Germanic legal systems, since the legal nature and applied principles to specific elements of the case. Objectives of the thesis are to present case studies and comparative aspects of international instruments and national evaluations to reveal trends in contemporary legal citizenship. The aim is to formulate a set of recommendations aimed at optimizing the regulatory legislation on citizenship of and .

Scientific novelty and originality. The thesis presents the first complex research combining theoretical and practical aspects related to the acquisition and recovery of citizenship in European countries with Roman-Germanic legal systems. The paper have been fully analyzed various theoretical concepts, legal doctrines, political and sociological opinion circulated in the scientific world, legal nature of citizenship, the principles applicable to the institution of citizenship in Romania and Moldova, the particularities of the procedure for the acquisition and recovery of citizenship in both countries etc.

Comparative studies were carried out in the laws of European countries for the acquisition and reacquisition of citizenship; among these lists are: Italian Republic, the French Republic, Russian Federation, Czech Republic, Luxemburg, the Swiss, German Federal Republic, the Kingdom of the Netherlands and Belgium. Were revealed features and peculiarities of the legal institution of citizenship in these countries, specific regulations, the procedure to follow general rules and exceptions, simplified procedure. Were analyzed traits generated by jus sanguinis, the jus soli / jus loci and the optional system.

The thesis analyzes the difficulties and shortcomings of the law of citizenship of the of and , proposing some solutions to streamline it.

Theoretical significance and practical value of the work: theoretical and scientific conclusions practical purposes and can be applied in the modeling of citizenship institutions, in training and research, and contribute to the improvement of the legal and political culture of the population. Analysis of the advantages and disadvantages of regulations of country with Romano – Germanic systems, the development of these regulations and the factors which makes this development reveals, practicality for both lawyers, scholars and researchers, as well as ordinary people, interested in consulting practices and experiences international or ready to seek acquisition or recovery of citizenship of those countries. Research theme resulted in the development of scientific theses, suggestions of law and recommendations, likely to optimize the regulatory framework for citizenship in the of and . This thesis presents interest for students, post-graduates, exciting research topic of investigation or the emerging areas of citizenship in European countries, is useful even for the general public as it contributes to broadening the horizons of knowledge in national and European citizenship.

АННОТАЦИЯ

ротару ралука, « Восстановление гражданствА: теория и практика государств романо-германской правовой системы (КОНТИНЕНТАЛЬНОГО ПРАВА)»,

диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук,

Кишинэу, 2014.

Структура работы: Введение, 4 главы, выводы и рекомендации, более 140 страниц основного текста, библиографический список из более 140 наименований. Результаты опубликованы в 6 научных работах и статьях.

Ключевые слова: гражданство, гражданин, конституция, закон о гражданстве, jus sanguinis, jus soli, jus loci, опционная система, приобретение гражданства, восстановление гражданства, европейское гражданство, общие принципы гражданства, юридическо-правовой базис гражданства, румынское гражданство, молдавское гражданство, и т.д.

Область изучения и цели диссертации. Данная работа является сравнительным изучением конституционного права в европейских странах с романо-германской правовой системы (континентальной) на предмет приобретения и восстановления гражданства. Диссертация преследует цели выявить правовую природу и принципы, применяемые к институту гражданства в Румынии, в Республике Молдова и в европейских странах с романо-германской правовой системой. Работа изучает основные тематические исследования и сравнительные аспекты в международных и национальных академических кругах, а также нормативную базу стран, стремясь выявить тенденции развития современного института гражданства. Другая преследуемая цель состоит в том, чтобы сформулировать ряд рекомендаций, направленных на оптимизацию законодательства о гражданстве Румынии и Республики Молдова.

Научная новизна и оригинальность. Диссертация является одним из первых комплексных исследований изучающих приобретение и восстановление гражданства в европейских странах с романо-германской (континентальной) правовой системы. Были полностью проанализированы различные теоретические концепции, юридические доктрины и даже политические и социологические заключения а также законодательство европейских стран. Были изучены национальные и международные правовые нормы, природа гражданства, принципы, применимые к институту гражданства в Румынии и Молдове, особенности процедуры приобретения и восстановления гражданства в обеих странах и т.д.

Были проведены сравнительные исследования в законодательстве следующих европейских стран: Ита в европейских странах с романо-германской правовой системы (континентальной) на предмет приобретения и восстановления гражданства. Диссертация преследует цели выявить правовую природу и принципы, применяемые к институту гражданства в Румынии, в Республике Молдова и в европейских странах с романо-германской правовой системой. Работа изучает основные тематические исследования и сравнительные аспекты в международных и национальных академических кругах, а также нормативную базу стран, стремясь выявить тенденции развития современного института гражданства. Другая преследуемая цель состоит в том, чтобы сформулировать ряд рекомендаций, направленных на оптимизацию законодательства о гражданстве Румынии и Республики Молдова.

Научная новизна и оригинальность. Диссертация является одним из первых комплексных исследований изучающих приобретение и восстановление гражданства в европейских странах с романо-германской (континентальной) правовой системы. Были полностью проанализированы различные теоретические концепции, юридические доктрины и даже политические и социологические заключения а также законодательство европейских стран. Были изучены национальные и международные правовые нормы, природа гражданства, принципы, применимые к институту гражданства в Румынии и Молдове, особенности процедуры приобретения и восстановления гражданства в обеих странах и т.д.

Были проведены сравнительные исследования в законодательстве следующих европейских стран: Италии, Франции, России, Чехии, Люксембурга, Швейцарии, ФРГ, а также Королевств Нидерландов и Бельгии. Были выявлены характеристики и национальные особенности института гражданства в этих странах, сложившаяся система, принципы и процедура восстановления гражданства.

Диссертация анализирует трудности и противоречия института гражданства в Румынии и в Республике Молдова, предлагая некоторые оптимизационные меры.

Теоретическое и прикладное значение. Теоретические и научные выводы, могут быть применены в моделировании института гражданства в европейских странах с романо-германской правовой системы (континентальной), в области подготовки кадров и научных исследований, и будут способствовать совершенствованию правовой и политической культуры населения. Предложения и рекомендации, содержащиеся в работе, могут быть использованы для практического применения, совершенствования законодательства о гражданстве Румынии и Республики Молдова. Анализ преимуществ и недостатков современного института гражданства сохранит практичность для юристов, ученых и исследователей, а также политиков, заинтересованных в изучении практики и международного опыта, связанного с модернизацией нормативно-правовой базы гражданства.

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ÎN TEZĂ

ANC – Agenția Națională pentru Cetățenie (România);

BMA – Biroului de Migrație și Azil (Republica Moldova);

CSJ – Curtea Supremă de Justiție (Republica Moldova);

ÎCCJ – Înalta Curte de Casație și Justiție (România);

MTIC – Ministerului Tehnologiei Informațiilor și Comunicațiilor (Republica Moldova);

SUA – Statele Unite ale Americii;

OSCE – Organizația de Cooperare și Securitate în Europa;

UE – Uniunea Europeană;

URSS –Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste;

R.A.S.S.M. – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească;

art. – articolul;

alin. – alineatul;

pct. – punctul;

prof. – profesorul

lit. – litera;

pag. – pagina;

pct. – punctul;

nr. – numărul;

ex. – exemplu;

op. cit. – opera citată;

sec. – secol;

vol. – volumul.

INTRODUCERE

Se descrie actualitatea și importanța problemei abordate, scopul și obiectivele tezei, noutatea științifică {pentru teza de doctor – problema științifică importantă soluționată în domeniul respectiv; pentru teza de doctor habilitat – rezultatele principial noi pentru știință și practică obținute, care au determinat crearea unei noi direcții științifice sau soluționarea unei probleme științifice, aplicative, de importanță majoră) a rezultatelor obținute (Anexa 3a) [Dispoziția din 19.03.2014, nr.01-07]; importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării; aprobarea rezultatelor; sumarul compartimentelor tezei.

Autorul este în drept să descrie și alte repere conceptuale

Actualitatea temei investigate Actualitatea și importanța problemei abordate. Cetățenia, este un concept legat de un anumit teritoriu, de un anumit stat. După cum vom vedea mai târziu, odată cu dezvăluirea temei de investigație, cetățenia desemnează simultan un statut și un rol. Primul se referă la drepturile civile, politice și sociale garantate de un stat cetățenilor săi. Cel de al doilea presupune influența și intervențiile pe care le proiectează fiecare individ asupra vieții publice și politicii statutului. Toate aceste manifestări subiective pot fi legate doar de o anumită entitate statală, ca element de apartenență la o anumită națiune.

Iată de ce cetățenia, în contemporaneitate este o temă actuală de investigație – fiind intens studiată din două perspective: sub aspect politic și sub aspect juridic. Ambele perspective sunt indisolubil legate, perspectiva politică urmărind cu precădere apartenența unui individ la o colectivitate umană (popor, națiune) organizată în stat, iar perspectiva juridică urmărește caracterizarea condiției juridice care se creează prin normele de drept dedicate acelor persoane care au calitatea de „cetățean”.

Din punct de vedere juridic, cetățenia este un atribut al naționalității. Ea desemnează anumite drepturi, care pot fi obținute numai de resortisanți. Cu toate acestea, comunitatea politică nu se mai bazează pe relații de neam sau origine. Din contra, ea se dispune treptat în jurul unor cercuri concentrice de socializare politică, orientată de la local la general, de la particular la universal, de la identități proxime la identități globale, de la stat la entități supranaționale. Din această perspectivă, membrii unei comunități pot alege orice entitate politică pentru propria lor identificare. Întrucât problemele globale sunt tot mai alarmante, identitățile supranaționale precum este cetățenia europeană, devin poli de atracție majori pentru procesele de identificare.

Instituția cetățeniei în mod constat a fost reglementată de normele constituționale și legile organice ale statelor lumii – este cel mai elocvent exemplu de importanță și atenție acordată de legiuitorii naționali acestei instituții. Actualitatea temei de investigație crește odată cu preocupările legiuitorilor naționali în rezolvarea anumitor probleme, tangențial sau direct legate de instituția cetățeniei, precum: politica demografică a statului, gestionarea internă a resurselor umane și fluxurilor migraționale, coraportul dintre cetățenia națională și cetățenia supranațională (în special – europeană), cetățenia dublă și cetățenia multiplă etc.

Tema aleasă pentru investigare – Redobândirea cetățeniei: Teoria și practica statelor cu sisteme de drept romano-germanice (continentale)”, – este cât se poate de actuală, pentru mediul științific și academic din ambele state, datorită amplorii fără precedent, pe care l-a luat.

În România, stat membru al Uniunii Europene, urmărim evoluția juridică a instituției cetățeniei, coraportul dintre cetățenia națională (română) și cetățenia comunitară (europeană), plus la toate, avem un număr de cetățeni români care solicită dobândirea sau redobândirea cetățeniei statelor europene, de care îi leagă anumite aspirații și elemente biografice subiective.

În Republica Moldova, un asemenea studiu ar avea importanță practică extraordinară, datorită realităților vieții sociale – peste 200 000 de cetățeni ai Republicii Moldova au redobândit cetățenia română și alții peste 400 000 de solicitanți încă mai așteaptă răspunsul oficial la solicitări și/sau finalizarea procedurilor. În același timp, alții peste 120 000 de cetățeni la est de Nistru au primit cetățenia Federației Ruse, alături de 25 000 de încetățeniri ucrainene din același teritoriu în ultimii zece ani.

Redobândirea cetățeniei face parte din tabloul cotidian al societății în România și Republica Moldova. Este fenomenul care de cele mai multe ori generează dubla sau cetățenia multiplă și poate fi tratată drept efect al procesului de globalizare. Este de datoria noastră să punem în lumină aspectele de drept constituțional comparat, mai puțin cunoscute sau încă nestudiate ale acestui fenomen.

Gradul de studiere a temei investigate. La moment nu există o lucrare integră care să acopere tematica propusă spre investigare în cadrul tezei de doctor. De aceea, pentru realizarea unei investigații prodigioase și cu adevărat de valoare a temei, au fost studiate și analizate legislațiile mai multor state europene cu sisteme de drept romano-germanice. Au fost studiate constituțiile și reglementările privind cetățenia în Republica Italiană, Republica Franceză, Federația Rusă, Republica Cehă, Marele Ducat de Luxemburg, Confederația Elvețiană, Republica Federativă Germană, Regatul Olandei și Regatul Belgiei.

De asemenea au fost studiate opiniile și pozițiile doctrinare, formulate în țară și peste hotare, referitor la instituția cetățeniei, în lucrări cu caracter juridic, sociologic și chiar politologic.

Dintre autorii din Republica Moldova aș remarca aportul adus de profesorii: Alexandru Arsene, Ion Guceac, Teodor Cârnaț, Gheorghe Costachi, ș.a. – care au efectuat studii și au publicat diverse lucrării cu problematică tangențială redobândirii cetățeniei, atât în Republica Moldova cât și peste hotare.

O contribuție considerabilă la studierea temei de investigare l-au adus și autorii români, juriști și profesori marcanți, precum Constantin Iordachi, Ștefan Leonescu, Alexandra Toderiță, Claudia Silaghi, Cristian Ghinea, Tudor Drăganu, Cezar Bîrzea, Barbu B. Berceanu, ș.a.

În teză sunt luate în considerație rezultatele cercetărilor științifice ale unor juriști occidentali marcanți și savanți de renume precum: Dominique Schnapper, Christian Bachelier, Jack M. Barbalet, Thomas Humphrey Marchall, ș.a.

Probleme ce țin de tema investigată sunt dezbătute și în doctrina rusă, iar unele concluzii și rezultate ale cercetărilor realizate de R: V. Enghibarean, Ă.V. Tadevosean, V.E. Cirkin, ș.a. sunt oglindite în conținutul tezei.

Dintre lucrări, doresc să menționez în mod expres importanța următoarelor manuale și monografii: „Cetățenia – o nouă viziune și reglementare europeană” (anul apariției 2002) de prof. Alexandru Arseni și Leontie Suholitco; „Cetățenia: Monografie juridică” (1999), de Barbu B. Berceanu; „Cetățenia” (1998), de Jack M. Barbalet; „Cetățenia europeană” (2005), de Cezar Bîrzea; și „Redobândirea cetățeniei române: perspective istorice, comparative și aplicate” de Constantin Iordachi, Ștefan Leonescu, Alexandra Toderiță, Claudia Silaghi și Cristian Ghinea.

Lipsa unei lucrări exprese în acest domeniu, care să reglementeze prin prisma dreptului constituțional comparat instituția cetățeniei și anume problema redobândirii cetățeniei, ne-a motivat să perseverăm în elucidarea problemelor temei investigate și să propunem mediului academic și celor interesați o lucrare completă, care să ridice noi standarde în cunoașterea și perceperea acestei probleme.

Scopul și obiectivele tezei. Reieșind din actualitatea temei investigate, din faptul că lucrarea de față reprezintă un studiu de drept constituțional comparat, scopul tezei este de a efectua un studiu complet al dobândirii și redobândirii cetățeniei în statele europene cu sisteme de drept romano-germanice, începând cu natura juridică și principiile aplicate până la elementele concrete de procedură. Ne-am propus să insistăm pe câteva direcții, care pentru noi se vor transforma practic în anumite obiective, precum:

– Deducerea unor concluzii teoretice privind cetățenia, noțiunea, natura juridică și principiile aplicabile acestei instituții;

– Analiza dinamicii și tendințelor contemporane ale reglementărilor juridice în materie de dobândire și redobândire a cetățeniei, în statele cu sisteme de drept romano-germanic (continental);

– Analiza evoluției instituției cetățeniei în Republica Moldova și în România și oferirea unor soluții de natură să optimizeze cadrul normativ existent.

Pentru realizarea scopului și sarcinilor trasate, ne-am propus spre investigare științifică următoarele obiective:

definirea conceptului de cetățenie și analiza naturii juridice a acesteia;

analiza principiilor aplicabile instituției cetățeniei în România și Republica Moldova;

analiza particularităților de procedură privind dobândirea și redobândirea cetățeniei în România și Republica Moldova;

scoaterea în evidență și analiza particularităților de legislație și de procedură în ceea ce privește dobândirea și redobândirea cetățeniei în statele cu sisteme de drept romano-germanice (continentale);

descoperirea și analiza tendințelor actuale în evoluția instituției cetățeniei în legislațiile statelor cu sisteme de drept romano-germanice (continentale);

oferirea unor soluții concrete, de natură să perfecționeze cadrul normativ privind dobândirea și redobândirea cetățeniei, în vederea corespunderii cu realitățile social-economice și politice create în Republica Moldova și în România.

Suportul metodologic și teoretico-științific. Tema investigațiilor științifice are un caracter multiaspectual cu conotații interdisciplinare – din sfera de cercetare a dreptului constituțional, dreptului constituțional comparat, sociologie și politologie – ceea ce a determinat folosirea lucrărilor savanților din Republica Moldova – Alexandru Arsene, Ion Guceac, Teodor Cârnaț, Gheorghe Costachi, din România – Constantin Iordachi, Ștefan Leonescu, Tudor Drăganu, Cezar Bîrzea, Barbu B. Berceanu ș.a.; din Rusia – V.E. Cirkin, R: V. Enghibarean ș.a; și din Occident – Dominique Schnapper, Christian Bachelier, Jack M. Barbalet, Thomas Humphrey Marchall ș. a.

În procesul studiului au fost aplicate următoarele metode:

Metoda analizei istorice, folosită pentru cercetarea originii și evoluției instituției cetățeniei, singura capabilă să ne furnizeze elementele de interconexiune dintre trecut, prezent și viitor;

Metoda cercetării instituționale, care ne-a permis să efectuăm o analiză a instituției cetățeniei, prin prisma naturii juridice a acesteia în legislația Republicii Moldova și României, principiile aplicabile, caracteristicilor generale și distincte, etc.

Metoda analizei comparative, a fost folosită la maxim datorită domeniului propus pentru cercetare și temei de investigație; pentru a furniza date care se află în aria dreptului comparat, în aria politicii comparate, deoarece întreaga abordare a tematicii corespunde dreptului constituțional comparat. Metoda comparată este singura modalitate de a aborda legislația statelor cu sisteme de drept romano-germanice în materie de dobândire și redobândire a cetățeniei, precum și regulile generale și normele speciale ale procedurilor de încetățenire în cadrul acestora. Metoda ne-a facilitat înțelegerea fenomenelor care apar în aceste state, și ne-a ghidat în analize teoretice complete cu finalitate demonstrată în practică.

Metoda analizei sistemice, indispensabilă pentru cercetarea legislației, procedurilor și cazurilor concrete de redobândire a cetățeniei; care ne îndreaptă atenția nu doar asupra temei de investigație, ci și asupra dobândirii cetățeniei, asupra întregii instituții a cetățeniei.

Noutatea științifică a rezultatelor obținute. Noutatea științifică derivă din faptul că o asemenea problematică încă n-a beneficiat de o abordare unitară și coerentă, de sine stătătoare, așa cum s-a încercat în prezenta lucrare. Având în vedere că temă investigată privește fapte și evenimente de dată recentă, descrie evenimente și procese ultramoderne, unele dintre ele aflate încă în desfășurare, aprecierile formulate în baza lor, fie că servesc drept argumente pentru tezele și conceptele definite deja în literatura juridică (și astfel se înscriu în tiparul general), fie că surprind manifestări inedite, care încă așteaptă un studiu adecvat.

Noutatea investigației prezente se impune prin următoarele realizări, considerate de autor ca fiind mai relevante și mai semnificative:

– Au fost integral analizate diverse concepții teoretice, doctrine juridice și chiar opinii politologice și sociologice, vehiculate în mediul științific național și internațional, despre natura juridică a cetățeniei și principiile aplicabile instituției cetățeniei;

– A fost realizată o cercetare combinată teoretico-practică a aspectelor ce țin de dobândirea și redobândirea cetățeniei în statele europene cu sisteme de drept romano-germanice;

– A fost integral studiat cadrul juridic național al României și Republicii Moldova, și particularitățile procedurii de dobândire și redobândire a cetățeniei în ambele state;

– Au fost efectuate studii comparative ale legislațiilor statelor europene în materie de dobândire și redobândire a cetățeniei; printre state enumerându-se: Republica Italiană, Republica Franceză, Federația Rusă, Republica Cehă, Marele Ducat de Luxemburg, Confederația Elvețiană, Republica Federativă Germană, Regatul Olandei și Regatul Belgiei;

– Au fost relevate caracteristici și particularități juridice în funcție de „ancorarea” și fundamentarea sistemelor naționale pe jus sanguinis ori pe jus soli/jus loci;

– Au fost analizate legislațiile statelor care consacră în mod expres sistemul opțional și particularitățile de procedură pe cale le generează acest sistem.

Cercetarea temei s-a soldat cu elaborarea unor teze științifice, propuneri de lege ferenda și recomandări practice, susceptibile să optimizeze legislația națională din România și Republica Moldova, în materie de redobândire a cetățeniei.

pentru teza de doctor – problema științifică importantă soluționată în domeniul respectiv???

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Concluziile teoretico-științifice cu finalități practice pot fi aplicate în procesul de modelare a instituțiilor cetățeniei din statele europene, în procesul de instruire și cercetare, și, pot contribui la ridicarea gradului de cultură juridico-politică a populației. Analiza avantajelor și dezavantajelor unor reglementări privind cetățenia statelor cu sisteme romano-germanice, evoluția acestor reglementări și a factorilor care condiționează această evoluție, dezvăluie aspectul practic atât pentru juriști, savanți și cercetători, cât și pentru oamenii simpli, cointeresați în consultarea unor practici și experiențe internaționale, sau care sunt gata să solicite dobândirea ori redobândirea cetățeniei statelor respective. Cercetarea temei s-a soldat cu elaborarea unor teze științifice, propuneri de lege ferenda și recomandări practice, susceptibile să optimizeze cadrul normativ privind cetățenia în Republica Moldova și România.

Lucrarea prezintă interes și pentru studenți, masteranzi și doctoranzi, captivați de cercetarea temei de investigație sau a domeniilor emergente cu cele ale cetățeniei în statele europene, are utilitate chiar și pentru publicul larg, deoarece contribuie la lărgirea orizonturilor cunoașterii în domeniul cetățeniei naționale și europene.

Aprobarea rezultatelor. Concluziile și sintezele cercetărilor efectuate s-au realizat sub diferite forme – fie în cadrul conferințelor naționale și internaționale; fie au fost oglindite într-un șir de publicații – articole științifice, monografii și cursuri, publicate individual și în coautorat în periodica de specialitate din Republica Moldova. Materialele investigației sunt utilizate în procesul de predare a cursurilor, elaborarea testelor de sinteză, servind ca suport teoretico-aplicativ pentru seminare.

La modul concret, au fost publicate 5 studii și articole științifice, după cum urmează:

1) „Analiza generală a naturii juridice a cetățeniei”, articol publicat în Analele Științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare”;

2) „Principiile generale ale cetățeniei României și Republicii Moldova”, articol publicat în Analele Științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare”;

3) „Moduri de dobândire și redobândire a cetățeniei în cadrul sistemelor naționale bazate pe principiului jus loci / jus soli”, studiu publicat în Analele Științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare”;

4) „Redobândirea cetățeniei în cadrul sistemelor naționale bazate pe principiului jus sanguinis”, studiu publicat în Analele Științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare”;

5) „Acquring citizenship of the Republic of Moldova”, articol publicat în materialele Conferinței internaționale „Law and Social Order”, care a avut loc în Constanța pe data de 25 aprilie 2014.

Volumul și structura lucrării Sumarul compartimentelor tezei. Scopul și sarcinile cercetării au prefigurat structura lucrării, care constă din introducere, patru capitole structurate pe secțiuni, sinteza rezultatelor obținute, concluzii, recomandări, și lista surselor bibliografice utilizate, conținând peste 140 de titluri. Conținutul lucrării este expus în peste 140 pagini.

Conținutul principal al lucrării:

Capitolul I al tezei, întitulat „Cetățenia – dimensiune socială a existenței statului” pune în lumină importanța acestei instituții în cadrul legislațiilor naționale ale statelor lumii. Secțiunea I din cadrul capitolului face o analiză a lucrărilor dedicate cetățeniei în literatura juridică, sociologică și chiar politologică din Republica Moldova, din România și din străinătate. Cercetarea continuă cu analiza teoriilor și concepțiilor privind natura juridică a cetățeniei – ca acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relațiile permanente social-economice, politice și juridice dintre persoana fizică și stat, dovedind apartenența sa la un anumit stat și atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor și îndatoririlor prevăzute de legea fundamentală și legislație.

Secțiunea a III-a pune în lumină sistemele generale de dobândire a cetățeniei – jus sanguinis și jus loci/jus soli – ca sistemele clasice, din combinarea cărora rezultă multitudinea de modalități concrete alese de legiuitorii naționali pentru reglementarea aspectelor de dobândire și redobândire a cetățeniei. Finalul capitolului este dedicată procesului de dezvoltare a cetățeniei naționale într-o cetățenie supranațională, europeană; cu principiile pe care le urmează, conținutul unei astfel de cetățenii și mecanismele de realizare.

Capitolul II al tezei, întitulat: „Dobândirea și redobândirea cetățeniei României și a Republicii Moldova” își propune să investigheze instituția cetățeniei și modurile de dobândire a acesteia conform legislațiilor ambelor state. Secțiunea I unește în cadrul unui studiu principiile aplicabile acestei instituții în Republica Moldova și în România, demonstrând în mare parte similitudinea acestora, dar și unele aspecte particulare, ce vin să facă diferența de optică a legiuitorilor. Secțiunea a II-a cercetează dobândirea și redobândirea cetățeniei României – cadrul normativ, procedura legală și situațiile practice atestate. Secțiunea a III-a cercetează dobândirea și redobândirea cetățeniei Republicii Moldova, de la cadrul normativ existent și până la procedurile legale.

Capitolul III al tezei este întitulat: „Dobândirea și redobândirea cetățeniei în statele cu sisteme de drept romano-germanice”. Pentru a facilita procesul de analiză a situației juridice, și, pentru a introduce o anumită logica de sistem în cercetare, am recurs la gruparea statelor din familia juridică romano-germanică în trei categorii: state care reglementează cetățenia bazându-se prioritar pe jus sanguinis; state care reglementează cetățenia bazându-se prioritar pe jus soli/jus loci, și state care consacră în mod expres în cadrul legislației naționale sistemul opțional.

În cadrul Secțiunii I, au fost selectate statele care își fundamentează dobândirea și redobândirea cetățeniei în mod prioritar pe jus loci/jus soli; fiind analizată legislația Republicii Italiene, Republicii Franceze și a Federației Ruse.

În cadrul Secțiunii II- a au fost selectate statele care își fundamentează dobândirea și redobândirea cetățeniei în mod prioritar pe jus sanguinis, fiind analizată legislația Republicii Cehe, Marelui Ducatului de Luxemburg și Confederației Elvețiene.

Capitolul IV al lucrării este intitulat „Dobândirea și redobândirea cetățeniei în statele care consacră legislativ sistemul opțional”. Cercetarea debutează cu o analiză a conceptului de „sistem opțional” și sensul diferit pe care-l au în vedere legiuitorii naționali vis-a-vis de acesta.

Sistemul opțional nu este și nu poate fi „egalul” sistemelor consacrate – „jus loci/jus soli” sau „jus sanguinis”. De fapt, sistemul opțional nu este o categorie aparte în adevăratul sens al cuvântului, nu este un sistem deplin, nu este auto-funcțional. Statele europene în a căror legislație, direct sau indirect, este reglementat sistemul opțional, de fapt pot fi atribuite în categoria statelor cu aplicare prioritară a lui „jus sanguinis”, cu specificația doar, că acestea au unele dintre cele mai rigide legislații de dobândire și redobândire a cetățeniei. Secțiunea a II analizează modalitățile de dobândire și redobândire a cetățeniei în Republica Federativă Germană, în Regatul Belgiei și în Regatul Olandei – de la reglementările constituționale și cadrul normativ existent – la procedura instituită și practica reală.

Astfel, în unele state precum Republica Federativă Germană – prin sistemul opțional legiuitorul oferă persoanei cu dublă ori multiplă cetățenie, posibilitatea legală, ca la atingerea unei anumite vârste, să aleagă una dintre cetățenii și să refuze (expres) cealaltă (celelalte cetățenii). În legislația Regatului Belgiei, sistemul opțional ia forma unei declarații de cetățenie, în cadrul căruia persoana alege cetățenia belgiană. În legislația altor state, precum Regatul Olandei – sistemul opțional unește modalitățile simplificate de dobândire a cetățeniei, printre care și redobândirea cetățeniei de către persoane care prin naștere au avut cetățenie olandeză dar care au pierdut-o fiind stabiliți o vreme în străinătate.

1. Cetățenia – dimensiune socială a existenței statului

1.1. Studiul instituției cetățeniei în literatura juridică

În literatura contemporană găsim destule lucrări juridice, sociologice și chiar politologice, ai căror autori au analizat conceptul de cetățenie – noțiune și natură juridică, trăsături și principii. Cu regret constatăm însă, că există un număr foarte redus care ar cerceta și aspectele de detaliu – redobândirea cetățeniei, dubla cetățenie sau cetățenia multiplă etc. Și, suntem nevoiți să constatăm o lipsă totală de lucrări care ar conține studii generalizate ori de detaliu ale problemei de redobândire a cetățeniei în țările cu sisteme de drept romano-germanice (continentale).

Singura lucrare cât se poate de recentă, dedicată în exclusivitate problemei redobândirii cetățeniei române, este creația lui Constantin Iordachi (coordonator), Ștefan Leonescu, Alexandra Toderiță, Claudia Silaghi, Cristian Ghinea cu titlul „Redobândirea cetățeniei române: perspective istorice, comparative și aplicate / Reacquiring the Romanian citizenship: historical, comparative and applied perspectives” (editura Curtea Veche Publiching, 2012, 496 pag.). Cartea a apărut în urma unui studiu al autorilor, sub egida Fundației Soros România, finalizat către luna martie-aprilie 2012. „Redobândirea Cetățeniei Române: perspective istorice, comparative și aplicate” și-a propus să depășească un rol strict informativ, astfel încât să genereze mai multă dezbatere pe acest subiect. Studiul relevă concluzii importante de ordin general, dar și de ordin legislativ-politic, de ordin administrativ și de ordin conceptual. Problematica cetățeniei este analiză complex, deoarece scopul final declarat este de a impulsiona și determina crearea unei noi politici publice în materie de redobândirea cetățeniei române, capabile să răspundă atât provocărilor interne, dar mai ales celor externe.

Demersul academic coordonat de Constantin Iordachi reprezintă o abordare istorică exhaustivă a chestiunii redobândirii cetățeniei române, în special de către unele persoane din fostele teritorii ale României Mari, adică din Basarabia și Bucovina de Nord, în ultimele două decenii. Cartea este alcătuită din trei module de cercetare (capitole), demontează o serie de mituri ale acordării cetățeniei române, în special pe acela că, prin intermediul acestui mecanism, ar intra „pe ușa din spate” a Uniunii Europene milioane de cetățeni extracomunitari, din fostul spațiu sovietic (etnici moldoveni și ucraineni). Autorii au clarificat imaginea asupra condițiilor, legislației și procesului de acordare a cetățeniei române; și sunt singurii care au prezentat situația legislativă din România, comparând-o cu cea din alte state din fostul bloc comunist și chiar din Europa Occidentală.

În introducerea, semnată de Constantin Iordachi, este abordat conceptul de cetățenie, evoluția instituției cetățeniei duble și modelul aplicat în Europa Centrală și de Est, precum și tensiunile regionale create de aceasta din urmă între statele din regiune. Autorul evidențiază, de asemenea, faptul că modelul de redobândire a cetățeniei române a servit drept exemplu pentru modificările legii cetățeniei operate recent în Ungaria, devenind astfel un model regional.

Primul capitol, semnat de același autor, descrie, în detaliu, legislația României în materie de cetățenie în perioada modernă, cu accent pe practicile de repatriere și de redobândire a cetățeniei române. Capitolul abordează principiile juridice de atribuire sau de (re)dobândire a cetățeniei române ca și apartenență statală, dar discută și semnificațiile politice cu care a fost învestit conceptul de cetățenie în România. În ultima sa parte, capitolul identifică principalele trăsături ale legislației privind redobândirea cetățeniei române și face concluzii de valoare privind implicațiile interne și regionale ale acestei politici. În anexe, capitolul cuprinde: 1) lista tuturor legilor privind cetățenia română adoptate începând din 1947, cu o descriere a conținutului acestora; 2) redactările succesive ale articolului privind redobândirea cetățeniei române în legislația română post-comunistă.

Capitolul doi, elaborat de un colegiu de autori de de Politici Europene – Alexandra Toderiță, Claudia Silaghi și Cristian Ghinea, abordează sistemul administrativ-birocratic curent în materie de redobândire a cetățeniei române, descriind etapele acestui proces și identificând blocajele și obstacolele existente. Capitolul introduce, de asemenea, o perspectivă nouă în analiza politicilor României în materie de cetățenie dublă, aceea a beneficiarilor acestei legi, respectiv foștii cetățeni din afara țării care aplică pentru redobândirea cetățeniei române. Capitolul încearcă să ofere răspunsuri la următoarele întrebări: Care este experiența lor în redobândirea cetățenie române? Cât durează acest proces? Care sunt costurile sale totale? Care sunt motivațiile solicitanților? Care este relația solicitanților cu autoritățile din România sau din Republica Moldova? În final, prin prisma experienței acestor solicitanți, autorii propun unele recomandări privind fluidizarea procesului de redobândire a cetățeniei române.

În continuarea discuției deschise în introducere, capitolul trei, semnat de Ștefan Leonescu, plasează cazul românesc în perspectivă comparativă la nivel european, prin prisma convențiilor internaționale, dar și a practicilor naționale în materie de cetățenie. Capitolul reconfirmă faptul că prevederile legii cetățeniei române nu sunt unice în plan european. Nu numai că România nu încalcă normele europene în materie de cetățenie, dar numărul anual al persoanelor naturalizate este mic în comparație cu rata naturalizărilor din alte state europene, precum Franța sau Marea Britanie. Astfel, acuzațiile care prezintă România ca o poartă de acces masiv și necontrolat al cetățenilor necomunitari în Uniunea Europeană, sunt denigratoare și nesusținute cu probe.

O lucrare de referință, dedicată în exclusivitate cetățeniei aparține d-lui Barbu B. Berceanu și se intitulează „Cetățenia. Monografie juridică” (editura All Beck, București 1999, 408 pag.). În monografie, autorul supune unei analize detaliate întreaga materie a cetățeniei, de la origini până la momentul când lucrarea a fost scrisă. În afară de o analiză juridică exhaustivă și o analiză evolutivă a legislației cu privire la cetățenie, în lucrare vom găsi un repertoriu cronologic al legislației românești privind cetățenia, drepturile cetățenești și drepturile omului. Sunt analizate și aspecte practice precum cetățenia în relațiile internaționale și măsurile de prevenire a ilegalităților în materie de cetățenie. De asemenea autorul înserează o antologie de acte de încetățenire individuală, eliberate de către domnii Moldovei – Grigorie A. Ghica; Mihai Sturdza ș.a. Barbu B. Berceanu a avut o viziune aproape profetică analizând astfel de concepte precum cetățenia europeană și chiar cetățenia planetară, și toate astea la momentul când lucrarea sa a văzut lumina tiparului, când România nu era membră a UE.

Cu toate acestea, autorul nu a dedicat redobândirii cetățeniei decât o secțiune a cap.3, pe care o analizează laolaltă cu repatrierea și recunoașterea cetățeniei. Sunt pe bună dreptate supuse criticii reglementările juridice privind cetățenia din perioada guvernării ceaușiste, propunându-se și anumite spețe și studii de caz. Autorul este adeptul unei demarcații clare dintre recunoașterea cetățeniei (recunoașterea calității de român) și redobândirea cetățeniei după ce aceasta a fost retrasă. Autorul analizează repatrierea, deosebind două categorii de persoane – cei care părăsiseră statul român și cei care fuseseră exilați. De asemenea sunt studiate aspectele: redobândirea cetățeniei cu păstrarea domiciliului în străinătate; situația copilului minor al celui care a obținut redobândirea cetățeniei; redobândirea cetățeniei prin amnistie și grațiere (situație mai mult ipotetică) etc. Cu părere de rău lucrarea este elaborată cu un deceniu și mai bine în urmă, fapt care își pune amprenta pe actualitatea investigației, și, bineînțeles lucrarea nu pune în lumină aspectele de drept comparat cu privire la cetățenie și redobândirea acesteia.

În literatura juridică din Republica Moldova, regăsim și analizăm monografia profesorilor Alexandru Arseni și Leontie Suholitco „Cetățenia – o nouă viziune și reglementare europeană” (editura Litera, Chișinău 2002, 136 pag.). Monografia vine să sistematizeze schimbările și optimizările aduse prin Legea nr.1024 „cu privire la cetățenie” cadrului normativ în domeniu. Autorii trec în revistă principalele teorii privind natura juridică a cetățeniei, pun un accent specific pe sistemul de principii care guvernează și reglementează juridic instituția cetățeniei, analizează procedura dobândirii și pierderii cetățeniei Republicii Moldova. Sunt trecute în revistă atribuțiile Președintelui Republicii Moldova, ale Ministerului Afacerilor Interne, ale Ministerului Afacerilor Externe, ale Serviciului de Informație și Securitate în materie de cetățenie. Monografia are incluse ca anexe Convenția Europeană cu privire la cetățenie și Legea Republicii Moldova nr. 1024 „cu privire la cetățenie”. Cu părere de rău monografia nu face vre-un studiu asupra redobândirii cetățeniei, în afară de analiza cadrului legal existent.

Merită o atenție deosebită și lucrarea sociologului australian Jack M. Barbalet „Cetățenia” (editura Du Style, București 1998, traducere din engleză și introducere la ediția română de Viorel Vizureanu, 160 pag.) Având în vedere vocația autorului, monografia este mai degrabă un studiu sociologic decât unul juridic. Sunt succint analizate următoarele aspecte: teoriile despre cetățenie, drepturile cetățenești, dezvoltarea cetățeniei, cetățenia și inegalitatea de clasă, cetățenia socială și statul bunăstării, cetățenia și integrarea politică și socială, mișcările sociale migratorii și cetățenia. J.M.Barbalet pune un accent aparte pe viziunile istorice ale lui K.Marx și T.H.Marchall asupra cetățeniei și condiționează dezvoltarea instituției cetățeniei nu atât de lupta de clasă din interiorul acestor țări, cât de dezvoltarea gândirii juridice și progresul cultural-științific al statelor lumii. Bineînțeles nici lucrarea dată nu elucidează astfel de elemente „fine” precum este redobândirea cetățeniei.

Prof. Ion Guceac, în lucrarea sa „Curs elementar de drept constituțional” Volumul II, (Chișinău 2004, 494 pag.) dedică primul capitol studiului cetățeniei Republicii Moldova. Autorul dezbate problema coraportului dintre stat și individ, evoluția istorică a instituției cetățeniei, noțiunile date cetățeniei în literatura juridică de alți autori. Lucrarea continuă cu o succintă analiză a teoriilor privind natura juridică a cetățeniei, principiile generale ale cetățeniei Republicii Moldova, modurile și principiile generale de dobândire a cetățeniei, procedura acordării și procedura retragerii cetățeniei Republicii Moldova. În final sunt studiate dovada cetățeniei și statutului juridic al cetățenilor Republicii Moldova. Apreciem efortul prof. I. Guceac deoarece analizează schimbările și evoluția cadrului normativ în materie de cetățenie, dar cu regret lucrarea nu face trimitere la elemente de drept comparat și nici nu aprofundează studiile privind redobândirea cetățeniei.

Prof. Teodor Cârnaț în ediția a II-a a lucrării sale „Drept constituțional”, (Chișinău 2010, 514 pag.), dedică întregul capitol VII instituției cetățeniei Republicii Moldova. Autorul prezintă noțiunea și trăsăturile cetățeniei, principiile cetățeniei, dobândirea cetățeniei, pierderea cetățeniei, procedura dobândirii și pierderii cetățeniei Republicii Moldova ș.a. T. Cârnaț vine cu o clasificare a modurilor de dobândire a cetățeniei, deosebind dobândirea cetățeniei în baza unor efecte de drept și, dobândirea prin intermediul unui act juridic. În curs este descrisă modalitatea de obținere a cetățeniei prin opțiune, însă după părerea autorului aceasta operează în virtutea anumitor circumstanțe obiective, când persoana este înzestrată cu dreptul de a-și alege cetățenia, și se poate întâmpla în cazurile transferului de teritoriu ori de populație de la un stat la altul. Cu regret constatăm că T. Cârnaț nu a studiat în mod special problema redobândirii cetățeniei Republicii Moldova: Și mai puține conexiuni sunt făcute de autor cu aspectele de drept comparat în materie de cetățenie.

Prof. Drăganu Tudor analizează cetățenia în „Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar”, vol.I, (Editura Lumina Lex, București 1998, 417 pag.). Având în vedere data elaborării și publicării lucrării (cu legislația de până la 30.08.1997), apreciem lucrarea nu pentru actualitate ci pentru trimiterile istorice pe care le face către legislația „ceaușistă”, precum și prezentarea evoluției instituției cetățeniei în România. T. Drăganu tratează cetățenia ca un element al populației, iar populația ca un element constitutiv al statului. O abordare similară am încercat și noi când am analizat cetățenia ca dimensiune socială a statului. Autorul se axează pe procedura de dobândire, redobândire, pierdere a cetățeniei la acel moment și trece rapid la analiza drepturilor și libertăților fundamentale; bineînțeles fără o atenție specială procedurii de redobândire și fără trimiteri la exemple din sfera dreptului comparat, sau din sistemele juridice romano-germane.

Autorii Dominique Schnapper și Christian Bachelier în lucrarea lor „Ce este cetățenia?” (traducere de Gabriela Scurtu Ilovan, Editura Polirom, Iași 2001, 216 pag.) prezintă o compilație de acte normative cu o deosebită valoare istorică – de Libertatum (1215) privind protecția drepturilor și libertăților fundamentale (1951).

Autorii, au prezentat formarea conceptului și a instituției juridice ale cetățeniei, oferind un sprijin pentru cunoașterea acestei transformări. Lucrarea ar putea fi chiar o introducere pentru conceptul de cetățenie al perioadei post-naționale. Capitolul V, intitulat „Cetățenie și națiune” este cel care dă de gândit, în lectură central-est-europeană: deși cuplul de autori se distanțează critic față de punctul de vedere al liberalismului ortodox și al republicanismului clasic, însă ideile multiculturalismului, comunitarismului și drepturile culturale sînt prezentate doar ca tendințe care parțial critică, parțial extind cetățenia clasică. Schnapper și Bachelier recunosc faptul că aceste idei au menirea de a dizolva contradicția dintre noțiunea etnică și civică a națiunii. De asemenea, ei știu că această contradicție, spre deosebire de ideile reformiștilor idealiști est-europeni, este, de fapt, de natură ideologică (apărută în secolul XIX, ca rezultat al disputei dintre națiunea politică franceză și Volk-ul german), iar națiunile europene sunt, în același timp, comunități etnice și civice. Însă, această revelație a lor rămâne fără consecințe; nu fac nici măcar trimiteri la modelele politice în cadrul cărora poate fi creat consensul sau echilibrul între cele două relații comunitare.

Dominique Schnapper și Christian Bachelier au adus numeroase critici cetățeniei clasice, ca fiind un concept învechit care trebuie să se transforme și să facă față noilor provocări precum cetățenia de rezidență și cetățenia post-națională. Lucrarea conține ca anexe actele normative comunitare privind cetățenia și instituțiile politice ale statelor europene, dar nu intră în astfel de „subtilități” precum redobândirea cetățeniei.

Printre lucrările autorilor occidentali aș dori să remarc eseul mai mult filosofico-sociologic decât juridic al lui Thomas Humphrey Marchall, „Class, Citizenship and Social Development”, (cu o introducere de Seymour Martin Lipset, Chicago, University of Chicago Press, 1973, 334 pag.). Eseul lui Marchall „Cetățenia, clasele, și dezvoltarea societății” a fost publicat încă în 1950 în baza lucrărilor unei conferințe ținute anterior. În lucrare este analizată dezvoltarea cetățeniei din punct de vedere civil, politic și al drepturilor sociale. Autorul face cele mai multe referiri la evenimentele sec. XVIII, XIX și XX petrecute în Marea Britanie. Spunem direct că lucrarea este depășită de contemporaneitate și dezbate toată deplinătatea problemelor care s-ar impune – teorii, concepții, categorii de drepturi ale cetățenilor etc. Având în vedere timpul istoric în care a fost elaborată lucrarea, nu este de mirare că Marchall aplică conceptul cetățenie mai mult bărbaților, conținând idei care astăzi pot fi clasificate de-a dreptul jignitoare și discriminatorii, prin apeluri la ignorarea drepturilor sociale ale femeilor. Eseul mai prezintă o anumită valoare științifică doar la capitolul dedicat evoluției instituției cetățeniei în Anglia.

În ultimul deceniu literatura juridică, mai cu seamă din România, a fost de-a dreptul inundată de lucrări juridice ce supun analizei aspectele teoretico-generale ale dreptului comunitar european. Lucrări consacrate în acest domeniu vom regăsi la autori precum Octavian Manolache „Tratat de drept comunitar” (ediția v-a, editura C.H.Beck, București 2006, 960 pag.) sau Augustin Fuerea „Manualul Uniunii Europene” (ediția a III-a, editura Universul Juridic, București 2006, 430 pag.) ș.a. În acest context, datorită dezvoltării și diversificării reglementărilor de drept comunitar / european, o serie de juriști și cercetători s-au dedicat analizei anumitor instituții și subramuri ale dreptului comunitar / european.

Astfel, Cezar Bîrzea în monografia „Cetățenia europeană”, (editura Politeia – SNSPA, 2005, 161 pag.) adoptă o abordare politologică și sociologică, și mai puțin juridică, asupra cetățeniei. El a diferit studiului o serie de probleme ce prezintă interes pentru cercetători, printre acestea: teoria și practica cetățeniei, cetățenia europeană ca statut juridic, identitatea europeană, democrația europeană, „europenizarea” spațiului public național, construcția culturală a cetățeniei europene. Lucrarea conține următorul șir de anexe: sensul dat cetățeniei în diverse contexte culturale, componentele culturii civice, educația civică în curriculum-ul formal din țările europene, caracteristicile identității europene, cronologia unificării europene. Cu toate deosebirile de abordare, lucrarea prezintă interes pentru că succint vorbește despre cetățenia statutară și cetățenia identitară, cetățenia normativă și cetățenia efectivă, cetățenia și societatea civilă etc. Spre regret, autorul face trimitere doar la legislația comunitară și nu sunt prea multe elemente de drept comparat preluate din practica altor state cu sisteme de drept romano-germanice. Problematica redobândirii cetățeniei lipsește cu desăvârșire.

Eduard Dragomir și Dan Niță în monografia „Cetățenia europeană” (editura Nomina Lex, București 2010, 284 pag.) studiază problematica cetățeniei europene din perspectivă juridică, lucrarea este compusă din patru capitole în care analizează: procesul integrării europene și conceptul de cetățenie europeană; cetățenia europeană și drepturile cetățenești, drepturile cetățeanului european potrivit Cartei drepturilor fundamentale, cetățenia europeană conform Tratatului de are anexate un șir de tratate și acte normative comunitare – directive și decizii ale reprezentaților statelor membre UE. Autorii Dragomir și Niță analizează instituția cetățeniei din perspectiva dreptului internațional public și nu oferă vre-un răspuns la „detalii” precum cetățeniile statelor europene, sau la aspecte și mai speciale precum ar fi redobândirea cetățeniei.

O lucrare recentă, cu viziuni mai degrabă politologice asupra cetățeniei, aș remarca cartea „Gen și cetățenie în România” scrisă de Neaga Diana Elena (editura Polirom, Iași 2013, 336 pag.). În cuprinsul acesteia se regăsesc viziuni privind: construcția și (re)construcția cetățeniei; teoriile cetățeniei; genul (feminin) și cetățenia; abordarea constructivistă a cetățeniei; cetățenia trăită a femeilor; amintirile cetățeniilor trăite în comunism; experiența trăită a rolurilor de gen; participarea civică și politică a femeilor în viața de zi cu zi ș.a. Autoarea își propune să analizeze semnificația cetățeniei substanțiale și exercițiul cotidian al acesteia în cazul femeilor în general, al celor din România în particular, așa cum sînt ele reflectate în cercetările politologice feministe și nefeministe. Din acest motiv, ne considerăm rezervați în ceea ce privește utilitatea cărții pentru teoreticienii cetățeniei și pentru cercetătorii instituției cetățeniei în cadrul dreptului constituțional comparat.

Cu părere de rău alte lucrări în domeniu sunt și mai puțin relevante pentru cercetarea temei de investigație propuse, de aceea mă opresc din analiza lucrărilor din doctrina juridică a României, Republicii Moldova și a altor state străine.

1.2. Teorii și concepții privind natura juridică a cetățeniei

Societatea modernă s-a născut din afirmarea drepturilor civile și politice ale indivizilor – cetățeni. Anume datorită presiunilor venite din partea cetățenilor, s-a reușit orientarea statului spre promovarea binelui comun, a interesului general și a modelelor asistențiale. Datorită revendicărilor, eforturilor, și luptei politice în care au fost implicați cetățenii, fie luați în mod individual, fie ca mișcări muncitorești s-a reuși asigurarea tuturor drepturilor economice și sociale determinate de societatea industrială. Deși nu atât de vizibil ca acum două decenii, cetățenia este instituția care vine să facă diferența calitativă între statutul juridic al diferitor persoane. Trebuie să recunoaștem că, grație instrumentelor juridice internaționale, adoptate și ratificate de statele lumii, această diferență în sfera drepturilor și libertăților fundamentale devine nesemnificativă.

După cum am observat în ultimele două secole și continuăm să observăm în continuare, harta politică a lumii este într-un continuu proces de transformare. Acest fapt este și mai accentuat în Europa. Pe „bătrânul continent” apar și dispar imperii (Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Țarist, etc. ), statele trec prin procese ample de modernizare și optimizare a formelor de guvernământ și structurilor de stat, și, bineînțeles s-au dezlănțuit războaie, dintre care două – mondiale. Toate aceste evenimente nu puteau să nu determine schimbări teritoriale și deplasări masive de populație – fluxuri migraționale – fie sub forma unor strămutări interne, fie sub forma unor de mișcări de refugiu și azil, sau chiar unei migrații economice.

În familia juridică romano-germanică, instituția cetățeniei cunoaște o dezvoltare acerbă mai ales în ultimii 50 de ani. Când majoritatea statelor europene au conștientizat valoarea și importanța populației ca element constitutiv al statului, și mai ales componenta calitativă a cetățenilor proprii, care determină prosperarea și dezvoltarea întregului stat. Pe acest fundal, repatrierea face parte din posibilitățile oferite de majoritatea absolută a statelor europene, persoanelor străine cu rădăcini naționale, cu scopul reparării anumitor „nedreptăți” istorice, în care aceștia s-au pomenit nu din propria dorință.

Pe de o parte, redobândirea cetățeniei este calea juridică de reparare a acestei nedreptăți față de persoana simplă și familia acestuia, pe de altă parte, prin încetățenirea persoanelor (dobândire, redobândire, naturalizare) autoritățile statelor deseori urmăresc și alte scopuri – atragerea investițiilor și crearea locurilor noi de muncă, ameliorarea problemei demografice, cooptarea specialiștilor de înaltă calificare cu atragerea acestora în țară (prin oferirea cetățeniei și a unui mediu de trai mai favorabil), și desigur, influențarea condițiilor geopolitice și determinarea sferelor de influență.

Componenta economică este una dintre cele mai vizibile criterii în ultima perioadă. O bună parte dintre statele europene acordă în mod automat permis de ședere persoanelor care și-au cumpărat o locuință în țară, peste o anumită valoare. De exemplu, autoritățile statului Letonia acordă automat permis de ședere cetățenilor care au cumpărat un bun imobil în valoare de peste 143 000 euro în Riga (în capitală), sau în valoare de peste 70 000 euro, în celelalte localități. În aceiași ordine de idei, majoritatea statelor europene, în mod automat sau în cadrul unei proceduri simplificate, acordă cetățenie persoanelor care au investit în economia națională o anumită sumă impunătoare de bani, fie că este vorba de 1 000 000 euro (România), sau 5 000 000 lire sterline investite în trei ani (Marea Britanie).

Reglementările juridice contemporane au mers mai departe, construind premisele unei cetățenii proprii UE. Au fost adoptate un șir de acte comunitare care au obligat legiuitorii naționali ai statelor UE să privească loial față de ceilalți cetățeni resortisanți ai statelor UE și chiar să-și schimbe pozițiile categorice referitoare la dubla cetățenie, în sensul acceptării acesteia la proprii cetățeni.

Dar, în investigarea temei propuse, vom începe cu un scurt istoric al conceptului de cetățenie și cercetarea naturii juridice a acesteia.

Conceptul de cetățenie are aceeași vârstă cu primele comunități umane sedentare, cu primele formațiuni sociale stabile. Bineînțeles cu două remarci legate de faptul că la acea perioadă nu exista suficientă discernere asupra cetățeniei ca concept și instituție, și însăși titulatura a fost stabilită mult mai târziu; și a două – forma de organizare a societății umane la acea perioadă nici nu se poate compara după complexitate cu societatea contemporană, chiar statul a început să fie numit „stat” de (1469-1527) încoace.

Statul este forma superioară de organizare a societății. Încă Constantin C. Dissescu scria că statul este o unitate alcătuită din reuniunea mai multor oameni, pe un teritoriu determinat în forma guvernanților și guvernaților. Prof. Tudor Drăganu definește statul ca „o instituție având ca suport o grupare de oameni așezată pe un spațiu delimitat, capabilă de a-și determina singură propria sa competență și organizată în vederea exercitării unor activități care pot fi grupate în funcțiile: legislativă, executivă și jurisdicțională”. Anibal Teodorescu admitea că „statul este forma superioară de societate omenească investită cu puterea exclusivă de comandă asupra colectivității de indivizi așezați pe un teritoriu determinat, ce îi aparține în propriu”.

Fiind o formă superioară de agregare socială, statul întruchipează societatea și acționează în numele și în interesul ei. În temeiul celor constatate, deducem că relațiile dintre societate și persoană sunt de natură politică, relații examinate și interpretate în dreptul constituțional prin instituția cetățeniei.

Profesorii Gh. Avornic, E. Aramă, B. Negru, Gh. C. Mihai, R. Motică ș. a. deosebesc doua laturi, sensuri ale termenului de stat: – în sens istorico-geografic, statul reprezintă populația organizată pe un anumit teritoriu, configurat prin frontiere recunoscute de celelalte state, precum și relațiile interne politice, economice și culturale ale acestei populații. În acest caz termenul dat este sinonim cu cel de „țară”; și – în sens politico-juridic, statul, privește organizarea politică pe un anumit teritoriu, care e circumscris prin frontiere recunoscute de celelalte state (aceasta fiind totodată și limita de spațialitate fizică a exercitării competenței puterii de stat).

Prof. I. Muraru și E. S. Tănăsescu de asemenea analizează cele două accepțiuni ale termenului de stat. În prima accepțiune statul este suma a trei elemente: teritoriul, populația (națiunea) și suveranitatea (în sensul de putere organizată statal). În accepțiunea a doua, prin stat se înțelege forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal.

În continuarea celor de mai sus, referitoare la trei elemente constitutive ale statului – puterea, teritoriul și populația; susținem opinia prof. Ion Guceac precum că, dacă primele două elemente sunt de natură materială (presupuneri necesare de fapt), al treilea element este de natură formală și în virtutea acestui fapt, devine cel mai important. Drept rezultat statul apare ca o îmbinare a unor elemente de fapt – populația și teritoriul, cu un element politico-juridic, adică o putere publică reglementată din punct de vedere juridic.

Caracteristic pentru perioada modernă și contemporană este faptul că „statul” încetează de a mai însemna „formă de guvernare”, sau, una din posibilele „stări ale mediului politic” ci vine să însemne „unitatea politică” care stă la baza unui popor, și care poate supraviețui venirii și plecării nu numai a guvernelor ci și a formelor de guvernare. Structurile și funcțiile statului au evoluat, dar în esență statul a rămas același, o anume putere de comandă, sau, în sisteme pluraliste și democratice, un instrument de organizare și conducere a societății.

Populația unui stat este un ansamblu eterogen și amorf format din cetățenii statului dat, cetățenii străini și din apatrizi. Fiecare dintre categoriile enumerate au propriile raporturi juridice și politice cu statul pe al cărui teritoriu locuiesc.

O asemenea legătură nu este întâmplătoare, ea s-a format printr-un proces îndelungat în care atât indivizii, cât și puterea publică au conștientizat relațiile lor bazate pe principiul responsabilității reciproce. Locuind pe un anumit teritoriu și, mai târziu, organizându-se politic în cadrul acestuia, indivizii se identificau atât cu teritoriul respectiv, cât și cu forma de organizare politică, adică cu statul. Pe măsura dezvoltării acestui proces de interconexiune, populația dobândește treptat conștiința de sine, numită și națională, care include conștiința apartenenței la un teritoriu determinat, solidaritatea cu o anumită forță publică, căreia periodic, îi conferă prin sufragiu legitimitate.

Cetățenia este legătura politică și juridică ce se stabilește între un individ și stat. Această legătură este impusă individului de către stat, care este suveran în determinarea elementelor ce permit se facă distincție dintre „cetățeni” și „străini”.

Dezvoltarea cetățeniei a fost stimulată de lupta de clasă pentru câștigarea drepturilor cetățenești. Instrumentele obișnuite ale democrației moderne au fost concepute de către clasele superioare și apoi au fost transmise, treptat, celor inferioare. Lupta la care face trimitere T. H. Marchall în „Citizen and social class” (1973) și amplu dezbătută de J.M.Barbalet nu este în mod necesar o luptă socială, între grupuri și clase sociale, cât mai ales lupta contra modurilor prestabilite de a face lucrurile.

Istoria libertăților individuale, în epoca modernă începe cu Anglia secolului al XVII-lea. Ea a apărut ca o consecință neprevăzută a luptei pentru putere, însă a rezistat un timp suficient de îndelungat pentru a-i fi recunoscute beneficiile. Timp de peste trei secole, apărarea și desăvârșirea libertăților individuale au reprezentat idealul călăuzitor al statelor. Conceptul de drepturi ale omului își are sorgintea în Grecia antică și Roma, exprimat mai ales prin vocabula „drepturi naturale”. Ideea de drepturi ale omului au evoluat, anevoios dar constant, în favoarea umanismului, găsindu-și o primă consacrare în Declarația de independență a S.U.A. din 1976 („Oamenii au fost creați egali, ei fiind înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se regăsesc viața, libertatea și căutarea fericirii…”) și în Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 1789 („Reprezentanții poporului francez… au hotărât să expună într-o declarație solemnă drepturile naturale, inalienabile și sacre ale omului…”).

Cetățenia modernă sau democratică are o istorie ce se desfășoară în paralel cu dezvoltarea capitalismului occidental, dar să nu înțelegem că drepturile cetățenești au apărut datorită tendințelor capitaliste de evoluție. Este adevărat, această dezvoltare a fost impulsionată de diferențele de statut juridic și de conflictul de interese dintre principiile cetățenești și cele de clasă. Dezvoltarea contemporană a instituției cetățeniei se datorează mai degrabă schimbării de optică a statului și orientării sociale a statelor contemporane. Acest proces reprezintă pentru statul modern atât emblema realizărilor sale, cât și baza limitărilor sale. Generalizarea cetățeniei moderne la nivelul structurii sociale înseamnă că toate persoanele, în calitatea lor de cetățeni, sunt egale în fața legii și prin urmare, că nici o persoană sau grup social nu este privilegiat juridic.

Termenul de cetățenie poate fi studiat din două perspective: sub aspect politic și sub aspect juridic. Ambele perspective sunt indisolubil legate, perspectiva politică urmărind cu precădere apartenența unui individ la o colectivitate umană (popor, națiune) organizată în stat. În sens juridic, noțiunea de „cetățenie” are un dublu sens. În primul rând, ea este utilizată pentru a desemna o instituție juridică, adică un ansamblu de norme între care există o anumită conexiune. Din acest punct de vedere, cetățenia apare ca o instituție, un număr de norme ce reglementează raporturile sociale grupate în jurul necesității de a se asigura plenitudinea drepturilor și obligațiilor prevăzute de constituție și legi acelor persoane care, prin sentimentele și interesele lor, sunt strâns legate de destinele statului.

În al doilea rând, termenul de „cetățenie” este utilizat pentru a caracteriza condiția juridică ce se creează prin normele de drept acelor persoane care au calitatea de „cetățean”. Dacă cetățenia, considerată ca instituție, constituie o categorie legată de dreptul obiectiv, în cel de-al doilea sens, ea se axează pe ideea de subiect de drept, a cărui poziție juridică, în cadrul unor anumite raporturi sociale, o caracterizează. În aceeași ordine de idei, prof. T. Drăganu, definește cetățenia ca „fiind situația juridică rezultând din apartenența unei persoane fizice la un stat determinat, caracterizată prin faptul că acesta are plenitudinea drepturilor și obligațiilor prevăzute de constituție și legi, inclusiv politice, obligația de fidelitate față de patrie și cea de apărare a ei”.

În definirea cetățeniei unui stat, trebuie să plecăm de la faptul că ea reprezintă expresia relațiilor social-economice, politice și juridice, dintre persoanele fizice și statul respectiv. De aici rezultă că se păstrează întrucâtva logica teoriei „legăturii politice și juridice permanente dintre o persoană fizică și un anumit stat”.Legătura aceasta permanentă este privită mai degrabă ca o „integrare angajată” în sânul colectivității.

Cadrul legal român definește cetățenia română ca „legătura și apartenența unei persoane fizice la statul român”.Ea se dobândește, se păstrează sau se pierde în condițiile prevăzute de legea organică,și nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere.

Definiția oficială a cetățeniei Republicii Moldova a fost dată inițial în Legea nr. 596 din 05.06.1991 „cu privire la cetățenia Republicii Moldova” – cetățenia Republicii Moldova determină relațiile politice și juridice permanente dintre o persoană fizică și statul Republica Moldova, care își găsesc expresia în drepturile și obligațiile lor reciproce. Ulterior, definiția a fost preluată și îmbunătățită și în cadrul Legii cetățeniei Republicii Moldova nr.1024 din 02.06.2000: „Cetățenia Republicii Moldova stabilește între persoana fizică și Republica Moldova o legătură juridico-politică permanentă, care generează drepturi și obligații reciproce între stat și persoană. Cetățenia Republicii Moldova este păstrată atât pe teritoriul Republicii Moldova, cît și în alte state, precum și în spațiul în care nu se exercită suveranitatea nici unui stat”.

Constituția Republicii Moldova stipulează că cetățenia Republicii Moldova se dobândește, se păstrează ori se pierde în condițiile prevăzute de legea organică și, nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa și nici de dreptul de a-și schimba cetățenia.

Din câte observăm, legislația ambelor state, a României și Republicii Moldova este conformă cu cadrul juridic internațional și european în materie, reprezentat de Declarația universală a drepturilor omului (DUDO) din 10.12.1948 și Convenția europeană cu privire la cetățenie din 06.11.1997. DUDO stabilește în art.15 că: „orice individ are dreptul la o cetățenie. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa, nici de dreptul de a-și schimba cetățenia”. Convenția europeană cu privire la cetățenie din 06.11.1997: „cetățenie înseamnă legătura juridică dintre o persoană și un stat și nu indică originea etnică a persoanei”.

Determinarea naturii juridice a cetățeniei, înseamnă încadrarea acesteia în una din categoriile fundamentale ale științei dreptului, categorii care prin exprimarea esenței fenomenelor ajută la cunoașterea și generalizarea științifică. În știința juridică au fost exprimate mai multe teorii privitoare la natura juridică a cetățenei:

a) Teoria contractuală. Paul Laband, un susținător înflăcărat al teoriei date, consideră cetățenia drept o categorie a contractului sinalagmatic dintre stat și fiecare individ, care întră în categoria de popor ca condiție juridică a existenței statului. E drept, autorul examina cetățenia cu o vădită tentă militaristă, proprie Imperiului German la acea perioadă. Cetățenia ar fi rezultatul unui „raport contractual”, ceea ce ar însemna că ea se naște numai dintr-un acord de voință aparținând statului și persoanei fizice. Această teorie este supusă criticilor datorită deosebirilor semnificative între instituția cetățeniei și instituția contractului în ceea ce privește natura și forma acestora. Vulnerabilitatea teoriei se demonstrează la următoarele momente:

– la dobândirea cetățeniei prin naștere, voința celui născut nu poate fi exprimată, nici înainte de momentul dobândirii cetățeniei și nici în momentul dobândirii cetățeniei; cu toate că acordul de voință, în mod normal, trebuie să se manifeste anterior încheierii contractului;

– drepturile și obligațiile părților diferă în funcție de felul contractului, pe când în cazul cetățeniei, drepturile și obligațiile sunt strict determinate de legea organică, indiferent de modul de dobândire a cetățeniei.

– cetățenia nu poate fi caracterizată ca un raport juridic sau un contract, întrucât ea se mărginește să definească drepturile și obligațiile unuia dintre subiecte în cadrul unui complex de raporturi și anume cele ale cetățeanului, fără să caracterizeze și poziția statului față de cetățean. Cetățenia nu poate fi caracterizată ca un raport juridic deoarece în realitate ea definește poziția unei persoane nu numai în cadrul unui singur raport juridic, ci într-un complex de raporturi juridice.

b) Teoria manifestării unilaterale a voinței de către stat. Adepții acestui curent aduc în calitate de argument unele temeiuri de dobândire a cetățeniei. Astfel, ei consideră că în cazul dobândirii cetățeniei prin naștere, dar mai ales la dobândirea cetățeniei prin cerere, statul își manifestă în mod unilateral voința sa, naturalizarea devenind „un act unilateral de putere publică”. Reprezentantul acestei teorii, Paul Negulescu, avea în vedere legea contenciosului administrativ din acele timpuri (1925), care considera naturalizarea ca fiind un act de guvernământ. Vulnerabilitatea ideii este relevată sub două aspecte:

– dacă cetățenia ar fi un act unilateral de voință al statului, ar trebui să se emită atâtea acte de atribuire câte nașteri se înregistrează;

– nu se poate atribui cetățenia unui stat, dacă persoana nu solicită expres acest lucru.

c) Teoria condiției juridice. Cetățenia este definită ca apartenență a persoanei la stat, în virtutea căreia aceasta are față de stat drepturile stabilite de lege, precum și obligațiile corespunzătoare.Cu alte cuvinte, această teorie mai poate fi numită și „cauza drepturilor și obligațiilor cetățeanului”.

d) Teoria statutului juridic. Conform acestei teorii, cetățenia statului este un „statut personal”, cum ar fi clasa socială, vârsta, sexul confesiunea religioasă. Poate de aceea, autori precum I. Rusu o numesc „Teoria stării juridice”. Un alt grup de autori, printre care A. Arseni, V. Ivanov, L.Suholitco sunt de părere că noțiunile de „condiție juridică” și „statut juridic” al personalității coincid. Acestea ar reflecta principalele aspecte ale modului juridic de viață al individului: necesitățile, interesele, motivațiile, activitatea în sfera muncii, politicii etc.

e) Teoria situației juridice. Îl are ca susținător pe A. Teodorescu, care argumentează teoria pe temeiul dobândirii cetățeniei prin naștere, ceea ce, s-ar constitui într-o situație juridică generatoare de drepturi și obligații.

f) Teoria raportului juridic, consideră cetățenia ca fiind un raport politic și juridic de „dominație și supușenie”, din care se nasc drepturi și obligații, „atât în ceea ce privește pe individ față de stat, cât și pe stat față de individ”. Teoria este contestată, și pe bună dreptate, de autorii pentru care cetățenia nu poate fi caracterizată ca un raport juridic și pentru că, în realitate ea definește poziția unei persoane nu numai în cadrul unui raport juridic, ci într-un complex de raporturi juridice.

g) Teoria cetățeniei – element al capacității juridice. Susținătorii teoriei consideră cetățenia ca o componentă, un element al capacității juridice, care reprezintă o prerogativă a subiectelor de drept. În calitate de argument este adus faptul că persoanele fizice în cadrul raporturilor juridice apar ca cetățeni, ca străini și ca apatrizi; ultimele două categorii de persoane nefiind recunoscute de drept în anumite raporturi juridice. Starea de lucruri este explicată prin faptul că străinii și apatrizii nu pot fi titularii unor drepturi și obligații, fiindcă lor le lipsește o parte din capacitatea juridică, condiție necesară pentru a deveni subiect al raporturilor juridice și pentru a-și asuma în cadrul raportului juridic drepturile subiective și obligațiile corespunzătoare.

După acești autori, guvernanții, în funcție de condițiile social-politice, stabilesc care sunt elementele ce formează capacitatea juridică, determinând astfel dacă un individ sau un grup de indivizi pot sau nu să fie subiecte ale unor raporturi juridice, al căror conținut îl formează anumite drepturi sau obligații, legislația statelor constatând o restrângere a capacității juridice în anumite categorii de raporturi juridice pentru persoane străine și apatrizi, acordând o capacitate juridică deplină numai pentru cetățeni.

Capacitatea juridică ar fi deci condiția necesară, premisa pentru a putea deveni subiect al raportului juridic și pentru a-și asuma în cadrul raporturilor juridice drepturile subiective și obligațiile corespunzătoare. Ea a cunoscut și cunoaște schimbări de conținut în funcție de transformările social-economice din cadrul societății și din cadrul statului. Conținutul capacității juridice , mai bine zis elementele ce o compun, determină sfera subiectelor raporturilor juridice. Astfel, sunt subiecte ale raporturilor juridice cei cărora legea le recunoaște capacitatea de a fi subiecte de drepturi și obligații în anumite domenii de raporturi juridice.

h) Teoria legăturii de apartenență statului. Conform acestui punct de vedere, cetățenia exprimă legătura ce unește un individ, un grup de indivizi sau anumite bunuri cu un anumit stat. Ideea este considerată științific inconsistentă. În calitate de argument poate servi următoarea constatare: raporturile juridice, ca raporturi sociale aflate sub incidența unei norme juridice, care ar putea lua naștere între bunuri și persoane, ar pune în egalitate bunurile și persoana.

i) Teoria cetățeniei ca element constitutiv al statului. Potrivit acestei opinii, cetățenia este pur și simplu un element constitutiv al statului. Este adevărat că organizarea puterii de stat se realizează numai în raport cu populația, dar, cetățenia nu trebuie redusă doar la semnificația unuia dintre elementele constitutive ale statului.

După succinta analiză a teoriilor privind natura juridică a cetățeniei ajungem la concluzia firească că cetățenia exprimă raportul politic și juridic între două subiecte de drept: statul și persoana fizică, fiecare dintre ele fiind titular de drepturi și obligații. Din acest punct de vedere, persoanele fizice pot avea calitatea de cetățean sau de persoană cu dublă cetățenie. Prin excludere, străinii și apatrizii nu au vocația de a li se recunoaște și garanta toate drepturile cetățenești dar nici nu li se poate pretinde să înfăptuiască toate îndatoririle fundamentale ce revin cetățenilor, întrucât nu au calitatea de subiecte, de părți în raporturile de cetățenie.

Ne raliem opiniei prof. I.Muraru care definește cetățenia română ca acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relațiile permanente social-economice, politice și juridice dintre persoana fizică și stat, dovedind apartenența sa la statul român și atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor și îndatoririlor prevăzute de Constituția și legile României.

1.3. Modalități de dobândire și redobândire a cetățeniei.

Cetățenia europeană.

Sisteme de dobândire a cetățeniei. Cetățenia se dobândește de drept atunci când, prin simpla producere a unui anumit fapt material juridic, fără să mai fie necesară manifestarea de voință a vreunui organ de stat, intervenită pe baza solicitării celui interesat, acesta devine în temeiul legii cetățean al statului. În mod simplist, dobândirea cetățeniei în baza unor efecte de drept, urmărește dobândirea cetățeniei prin naștere.

Reglementarea dobândirii de drept a cetățeniei se orientează în dreptul comparat în jurul a două sisteme principale, care uneori sunt combinate într-o măsură mai mare sau mai mică. Un prim sistem este cel care pornește de la ideea că, prin însuși faptul nașterii, copilul dobândește cetățenia părinților săi. Astfel, în acest sistem, este decisivă legătura de sânge (jus sanguinis). În acest caz, simpla dovadă că părinții, sau unul dintre părinți are o anumită cetățenie este suficientă pentru ca la rândul său copilul să o dobândească, fără a fi necesar să se emită un act juridic în acest sens de către vre-un organ de stat. Prof. T. Drăganu îl consideră sistemul cel mai „logic” deoarece, în general se presupune că un copil este legat atât prin sentimente, cât și prin interese, de statul căruia îi aparțin părinții săi.

În conformitate cu al doilea sistem, cetățenia copilului va fi cea a teritoriului statului unde s-a născut, chiar dacă părinții au o altă cetățenie. Astfel, ceea ce este decisiv în acest sistem nu este cetățenia părinților sau a unuia dintre ei, ci teritoriul unde s-a născut copilul (jus soli, sau jus loci). Ultimul sistem ar avea careva carențe, întrucât, atunci când părinții nu au cetățenia statului unde s-a născut copilul, este puțin probabil ca acesta să dorească cu adevărat să rămână cetățean al statului respectiv, el fiind atașat prin familia lui unui alt stat, cu alte valori și realități. De exemplu, sistemul „dreptului solului” este aplicat sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții în Marea Britanie și SUA pentru copiii străinilor născuți pe teritoriul lor. Pentru copiii născuți fie în țară fie în străinătate, din cetățeni ai acestor state, se aplică sistemul „dreptului sângelui”.

În literatura juridică, din România și din Republica Moldova, diferitele modalități de dobândire a cetățeniei prevăzute de lege, pot fi grupate în două categorii principale:

modalități de dobândire de drept;

modalități de dobândire prin efectul unui act juridic individual de acordare a cetățeniei, emis de organul de stat competent, la sesizarea celui interesat.

Redobândirea cetățeniei. După cum o arată numele, redobândirea cetățeniei implică un statut inițial de cetățean, care este pierdut și apoi este recăpătat; condiționat fiind nu numai de actul de voință al statului ci și de cererea, liber consimțită, a fostului cetățean. Redobândirea cetățeniei, în majoritatea statelor europene inclusiv în Republica Moldova și România, nu face distincție dacă persoana solicitantului se află pe teritoriul statului sau într-o țară străină.

De regulă, statele europene nu fac distincții în cadrul procedurii de redobândire pentru diferite categorii de solicitanți, în funcție de criteriul pierderii cetățeniei – pentru majoritatea legiuitorilor naționali nu contează din ce motive și în ce împrejurări solicitanții și-au pierdut cetățenia. În anumite legislații naționale, sunt stipulate reglementări diferențiate doar pentru persoanele cu deficiențe fizice ori psihice precum și pentru persoanele de vârstă înaintată – cum ar fi scutirea de anumite etape ale procedurii de încetățenire, scutirea de anumite verificări sau teste (cu privire la cunoașterea limbii statului, la cunoașterea tradițiilor cultural-istorice, cu privire la integrarea socială etc.).

Ceea ce contează cu adevărat pentru legiuitor, și acest fapt este reflectat în reglementările juridice naționale, este buna credință a solicitantului – el trebuie să fie demn de cetățenia statului. Acest concept, buna credință, este foarte larg și presupune mai multe aspecte:

– persoana care anterior a fost cetățean al statului, a dobândit cetățenia respectând norma de drept și urmând procedura legală, cu prezentarea datelor și informațiilor adevărate, cu prezentarea actelor solicitate etc.;

– persoana nu a comis vre-o infracțiune (nici în țara de origine și nici în statul a cărui cetățenie este solicitată); acest aspect este reglementat diferit – în anumite state el nu trebuie să figureze în evidențele poliției, în altele să nu aibă cazier judiciar, în altele să nu fi săvârșit cu intenție vre-o faptă penală pentru care este stabilită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an etc.; Sau, se regăsesc sistematizate toate aceste reglementări, precum o face art.20 al Legii nr.1024 din 02.06.2000 „privind cetățenia Republicii Moldova” – solicitantul cetățenei să nu fi:

a) săvârșit crime internaționale, militare sau crime împotriva umanității;

b) fost implicată în activitate teroristă;

c) fost condamnată la privațiune de libertate pentru infracțiuni premeditate și are antecedente penale sau la momentul examinării cererii se află sub urmărire penală;

d) desfășurat activitate care periclitează securitatea statului, ordinea publică, sănătatea și moralitatea populației.

Cetățenia europeană. Fiecare stat al lumii „se raportează” la instituția cetățeniei, adică reglementează prioritar și autoritar acest domeniu. Practicile și principiile consacrate, utilizate și aplicate în practică variază de la o țară la alta, dar în mod constat acestea au influențat și influențează viața politică și istoria formării și dezvoltarea statului respectiv și națiunii respective. Tot ceea ce dă o realitate concretă cetățeniei a rămas și rămâne, deocamdată, la nivel național. Fiecare stat și națiune europeană este atașată, precum este și firesc, la instituțiile politice care îi organizează viața social-politică.

În viziunea lui Cezar Bîrzea, cetățenia este unul din acele concepte care suferă de pe urma propriei popularități. Ca și alți termeni-cheie din științele sociale și politice (societatea civilă, guvernarea, capitalul social), cuvântul cetățenie pare accesibil și clar tocmai pentru că este folosit de toată lumea și în orice împrejurare. Simpla sa rezonanță „civică” și referința implicită la relația stat-cetățeni par satisfăcătoare pentru a asigura un consens terminologic minim.

Cu toate acestea, în literatura juridică întâlnim mult mai multe opinii și discordanțe decât s-ar părea la prima examinare. Iată, spre exemplificare, câteva definiții semnate de autori celebri în domeniul nostru de referință.

Marshall T.H. scria că: „Cetățenia este statutul acordat tuturor celor care sunt membri efectivi ai comunității. Cei care beneficiază de acest statut sunt egali în ce privește respectarea drepturilor și a obligațiilor corelative. Cetățenia presupune un sens direct al apartenenței la comunitate bazat pe loialitatea față de civilizația pe care o împărtășesc în comun. Este loialitatea unor persoane libere dotate cu drepturi și protejate de o legislația comună.”

Kymlicka și Norman susțin că „Cetățenia nu este doar un statut, definit de un set de drepturi și responsabilități. Ea este de asemenea o identitate, expresia apartenenței la o comunitate politică.”

Construirea Europei unite ridică un anumit număr de probleme politice, care pot fi rezumate în următoarele aspecte: practicile cetățeniei nu sunt exercitate întotdeauna în cadrul național, însă, instituțiile cetățeniei au fost din totdeauna naționale. Și atunci, în ce condiții practicile democratice s-ar putea exercita la nivelul european, și cum ar putea Europa să nu reprezinte o simplă piață, ci să păstreze și să manifeste o adevărată voință politică? Trebuie să existe un loc pentru exprimarea democratică, trebuie să existe un loc al deciziei pur politice, unde să se hotărască repartizarea resurselor, unde să se hotărască apărarea (la nevoie) a colectivității și valorilor ei.

O cetățenie europeană adevărată și funcțională presupune construirea și consolidarea spațiului public european, adică a spațiului în care membrii națiunilor europene să se recunoască în calitate de cetățeni. Au fost destule păreri euro-sceptice care susțineau că cetățenia europeană este aproape utopie. Că cetățenii UE niciodată nu vor considera legitimi guvernanții aleși la nivel comunitar, și nu vor accepta deciziile acestora. Că dezbaterile, interesele și instituțiile statelor europene sunt atât de diferite încât nu vor reuși să se pună de acord cu instituția cetățeniei europene – care ar trebui să reprezinte un numitor comun al vieții social-politice. Că nu vor exista timpuri când alegătorii francezi vor vota alături de italieni, spanioli sau germani, nu doar în funcție de apartenența lor națională, ci și datorită apropierii lor politice, deoarece împărtășesc aceleași aspirații sociale și valori morale.

Cu mai bine de un deceniu în urmă, prof. Schnapper și Bachelier se întrebau dacă nu ar trebui ca însăși Europa să gândească o nouă organizare politică, și dacă nu este deja implicată într-un proces amplu de reorganizare. În cadrul acestui proces de reformă, respectivii autori vedeau necesitatea elaborării unei noi concepții cu privire la cetățenie – cetățenia europeană.

Consacrată prin articolul 17 al Tratatului CE, cetățenia europeană este prima pârghie a formării identității europene. Cetățenia europeană se deosebește de cetățenia statelor membre, pe care o completează, prin faptul că drepturile pe care le conferă cetățenilor nu sunt însoțite de îndatoriri.Articolul 17 al Tratatului de instituire a Comunității Europene (fostul articol 8) prevede că este cetățean al Uniunii Europene orice persoană care are naționalitatea unuia dintre Statele Membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetățenia Uniunii Europene nu înlocuiește însă cetățenia națională, ci vine în completarea cetățeniei naționale, făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetățeanului Uniunii pe teritoriul Statului Membru în care locuiește (și nu numai în țara din care vine, așa cum se întâmpla înainte).

Cetățenia europeană are la bază principiile comune ale Statelor Membre: principiul libertății, principiul democrației, principiul respectării drepturilor omului și al libertăților fundamentale, principiul statului de drept, și principiului general al nediscriminării (egalității), incluse în Tratatul de poate combate orice formă de discriminare, indiferent că este pe bază de sex, rasă, origine etnică, religie, dizabilități, vârstă sau orientare sexuală. Acțiunile sunt întreprinse de către Consiliul de Miniștri (fără să prejudicieze celelalte dispoziții ale Tratatului și în limita puterilor care îi sunt conferite), prin decizii adoptate în unanimitate pe baza unei propuneri a Comisiei și după consultarea Parlamentului European.

Articolul 22 paragraful al doilea din Tratatul CE și articolul 48 din Tratatul UE oferă perspective pentru dezvoltarea progresivă a cetățeniei Uniunii Europene și ameliorarea statutului juridic, pe plan european, al cetățenilor Uniunii. Tratatul de prevede, de altfel, la articolul 8B din Tratatul privind Uniunea Europeană, un drept de inițiativă legislativă pentru cetățenii Uniunii: „în număr de cel puțin 1 000 000 de resortisanți dintr-un număr semnificativ de state membre, pot lua inițiativa și de a invita Comisia Europeană, în cadrul atribuțiilor sale, să prezinte o propunere adecvată printr-un act juridic al Uniunii privind aplicarea tratatelor, într-o chestiune considerată necesară…”.

Prin art. 8 – al Tratatului de la Lisabona sunt explicate și detaliate principiile ce trebuie să guverneze instituția cetățeniei europene, unele dintre care au fost instituite prin Tratatele anterioare:

a) Principiul egalității și nediscriminării – în toate activitățile sale, Uniunea respectă principiul egalității cetățenilor săi, care beneficiază de o atenție egală din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor sale;

b) Principiul subsidiarității – este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii se adaugă cetățeniei naționale și nu o înlocuiește pe aceasta;

c) Principiul reprezentativității – cetățenii sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European. Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor lor;

d) Recunoașterea și respectarea drepturilor politice – orice cetățean are dreptul de a participa la viata democratica a Uniunii. Deciziile se iau în mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean; partidele politice la nivel european contribuie la formarea conștiinței politice europene și la exprimarea voinței cetățenilor Uniunii;

e) Recunoașterea dreptului la opinie și la libera exprimare a acesteia – instituțiile acordă cetățenilor și asociațiilor reprezentative, prin mijloace corespunzătoare, posibilitatea de a-și face cunoscute opiniile și de a face schimb de opinii în mod public, în toate domeniile de acțiune ale Uniunii; instituțiile Uniunii mențin un dialog deschis, transparent și constant cu asociațiile reprezentative și cu societatea civilă; în vederea asigurării coerenței și a transparenței acțiunilor Uniunii, Comisia Europeana procedează la ample consultări ale părților interesate.

În baza Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, cetățenii UE au următoarele drepturi:

– dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre;

– dreptul de a vota și de a candida la alegerile pentru Parlamentul European și la cele municipale;

– dreptul de a fi protejat de autoritățile diplomatice și consulare ale oricărei alte țări din UE;

– dreptul de a adresa petiții Parlamentului European și de a înainta plângeri către Ombudsmanul european.

– dreptul de contacta o instituție ori structură comunitară și de a primi o reacție oficială (un răspuns) din partea oricărei instituții ori structură a UE într-una dintre limbile oficiale ale UE;

– dreptul de acces, în cadrul dreptului la informație al cetățenilor UE, la documentele Parlamentului European, ale Comisiei Europene și ale Consiliului de Miniștri;

– dreptul la egalitate de acces civil al UE, etc.

Pentru moment, nu există cetățenie europeană independentă de cetățenia națională: calitatea de cetățean român, francez, sau german conferă cetățenia europeană. Drepturile politice acordate, după un timp de ședere în anumite țări, străinilor veniți dintr-o altă țară membră a Uniunii Europene nu privesc decât viața politică locală. Deși comunitatea acordă aceleași drepturi economice și sociale, în întregul spațiu comunitar, nu doar cetățenilor aparținând națiunilor pe care le conține, ci și străinilor legal instalați pe teritoriul lor, cetățenia politică nu se reduce, deocamdată, din faptul că aceștia dețin drepturi civile și sociale.

Consacrarea drepturilor și libertăților fundamentale pentru cetățenii UE ar fi insuficientă dacă nu erau elaborate și instituite mecanisme europene de realizare în practică a acestora. Partea a III-a, Titlul II din Tratatul privind instituirea constituției europene (prescurtat Tratatul constituțional), conține o serie de prevederi (art. III-125 – art. III-128) privind modalitățile de aplicare în practică a dispozițiilor conținute în art.I-10 alin. (2), dar și dispoziții privind procedura în cazul extinderii drepturilor ce îi vizează pe cetățenii europeni (art.III-129).

Recomandările bune, acceptarea existenței și rolului ombudsman-ului în sistemele de drept ale statelor europene a avut drept consecință receptarea instituției și în Tratatele comunitare. Mediatorul european este ales de către Parlamentul european și își exercită funcțiile în deplină independență, nu solicită și nu acceptă instrucțiuni din partea vre-unei instituții, organ sau organism. El este abilitat să primească plângerile din partea oricărui cetățean al Uniunii, ale oricărei persoane fizice sau juridice care are reședința sau sediul într-un stat membru UE.

Mediatorul european este competent să primească și plângerile privind „administrarea defectuoasă” în activitatea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, cu excepția Curții de Justiție a Uniunii Europene în exercitarea funcției sale jurisdicționale. Prin „administrare defectuoasă” se înțelege situația în care un organism public nu acționează în conformitate cu o regulă sau un principiu ce are forță obligatorie pentru el. S-a constatat că, problemele curente care determină intervenția Mediatorului european sunt: întârzierea abuzivă în îndeplinirea atribuțiilor, refuzul de a informa, abuzul de putere, discriminarea (indiferent de formă – directă, indirectă, sau instigarea la discriminare) ș.a.

Dreptul la o bună administrare este stipulat în art. 41 din Carta drepturilor fundamentale ale UE, astfel, orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii. Acest drept include în principal: dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere; dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional sau/și comercial; obligația administrației de a-și motiva deciziile. Orice persoană are dreptul la repararea de către Uniune a prejudiciilor cauzate de către instituțiile sau agenții acesteia în exercitarea funcțiilor lor, în conformitate cu principiile generale comune legislațiilor statelor membre. De asemenea, orice persoană se poate adresa în scris instituțiilor Uniunii într-una din limbile tratatelor și trebuie să primească răspuns în aceeași limbă.

Pentru a defini, în mod clar, conceptul de bună administrare, în practică, Mediatorul european a elaborat Codul Bunei Conduite Administrative. Buna administrare din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii Europene („instituțiile UE”) este benefică pentru toți cetățenii și rezidenții europeni. Aceasta este în mod deosebit importantă pentru persoanele care interacționează direct cu instituțiile UE. De la momentul aprobării sale de către Parlamentul European în 2001, Codul European al Bunei Conduite Administrative a devenit un instrument foarte important pentru aplicarea principiului bunei administrări. Acesta ajută cetățenii să înțeleagă și să își exercite drepturile și promovează interesul public într-o administrație europeană deschisă, eficientă și independentă.

Codul permite cetățenilor să afle despre standardele administrative la care au dreptul să se aștepte în relația cu instituțiile UE. Codul servește, de asemenea, drept ghid util pentru funcționarii publici în relațiile lor cu publicul. Prin concretizarea în mai mare măsură a principiului bunei administrări, codul contribuie la promovarea celor mai înalte standarde administrative.

Concomitent cu aprobarea codului, Parlamentul European a adoptat și o rezoluție prin care îi solicită Ombudsmanului European să aplice codul atunci când analizează dacă a apărut un caz de administrare defectuoasă. În consecință, Ombudsmanul face referire în mod corespunzător la cod în cadrul investigațiilor sale, precum și în cadrul activității sale pro-active de promovare a bunei administrări. Articolul 228 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene autorizează Ombudsmanul să efectueze investigații în cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu excepția Curții de Justiție a Uniunii Europene în exercitarea funcțiilor sale.

Fiecare cetățean european are dreptul de a depune plângere , întreprinderile și asociațiile pot, de asemenea, să înainteze plângeri. Acest drept este unul dintre drepturile fundamentale ale cetățenilor Uniunii, garantate prin Carta drepturilor fundamentale (articolul 43). Nu există nici-o condiție ca reclamantul să fie afectat personal de administrarea defectuoasă sau să aibă un interes special în cazul respectiv. În ceea ce privește Ombudsmanul, acesta efectuează investigații și din proprie inițiativă.

Ombudsmanul nu are competența de a lua decizii obligatorii din punct de vedere juridic, iar Codul European al Bunei Conduite Administrative nu este, la rândul său, un instrument cu forță juridică obligatorie. Totuși, unele elemente ale Codului coincid cu dreptul fundamental la bună administrare, garantat prin articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. De la intrarea în vigoare a Tratatului de în decembrie 2009, Carta drepturilor fundamentale are aceeași valoare juridică precum tratatele. Prin urmare, orice persoană are acum dreptul legal la buna administrare a problemelor sale în cadrul instituțiilor UE.

După cum observăm, cetățenia europeană constituie o legătură între cetățenii statelor membre ale UE și Uniune ca un tot-întreg, cu următoarele scopuri: facilitarea procesului de identificare a cetățenilor UE, dezvoltarea unei opinii publice comunitare și formarea unei identități europene integre. Cetățenia europeană este rezervată cetățenilor statelor membre UE. Indivizii nu acced la aceasta decât prin prisma apartenenței lor la unul dintre Statele membre ale UE. Rezidenții de origine extracomunitară (din state terțe, care nu sunt membre ale UE), chiar dacă sunt stabiliți legal pe termen lung în statele UE, nu pot deci beneficia de această cetățenie. Totuși ei dispun, într-adevăr, de drepturi economice și sociale garantate prin instrumente internaționale, în statele membre ale UE – condiții de muncă, condiții decente de trai etc. – fără însă a putea beneficia de drepturi legate de cetățenia Uniunii, de exemplu: exercitarea dreptului de vot etc.

Acum două decenii, când s-au pus bazele cetățeniei europene, Legiuitorul comunitar urmărea sporirea gradului de adeziune a cetățenilor comunitari prin scoaterea în evidență a elementelor comune – din istorie, cultură, economie. Elemente care se regăseau în fiecare dintre statele membre UE, fiind întemeiate pe principiile libertății și democrației, pe statul de drept, pe respectarea drepturilor omului, pe respectarea diversității culturale, pe toleranță și solidaritate. Legiuitorul european vedea menirea cetățeniei europene în dezvoltarea unui sentiment de identitate europeană, în creșterea gradului de înțelegere reciprocă dintre cetățenii europeni, în încurajarea cetățenilor statelor UE să se implice activ în procesul de integrare europeană, și nu în ultimul rând, în apropierea Uniunii Europene de cetățenii săi.

Definiția cetățeniei sau a naționalității (așa cum este numită cetățenia în multe state europene) rămâne prerogativa exclusivă a Statelor membre. UE nu are niciun fel de competență în acest domeniu. Statele rămân deci suverane, prin intermediul legislației care reglementează instituția cetățeniei, astfel ele sunt libere să decidă cine este și cine nu este cetățean european. Așadar, pașaportul european, care le permite cetățenilor UE deplasarea în străinătate, este în continuare eliberat de autoritățile naționale.

1.4. Concluzii 1

După cum am observat, problemele ce țin de instituția cetățeniei statului sunt aspecte identitare pentru stat. Cetățenia este dimensiunea socială de existență și afirmare a statului. În mare parte, prin propriii cetățenii, statul asigură și realizează întreaga plenitudine de funcții și sarcini. Anume față de propriii cetățeni statul stabilește reglementări juridice „depline” oferind drepturile politice și un regim juridic favorizator în conducerea treburilor de stat.

Din aceste motive cetățenia rămâne constant în atenția legiuitorului și devine obiect al reglementărilor organice sau chiar constituționale. Politica dusă de state în domeniul cetățeniei influențează și determină un șir de aspecte și instituții precum protecția drepturilor și libertăților fundamentale, politici și strategii demografice, conservarea și promovarea valorilor ideologice, culturale și juridice naționale, etc.

La moment nu există o lucrare integră, care să dezbată problema redobândirii cetățeniei în statele sisteme de drept romano-germanice (continentale). Problematica dată a fost analizată doar tangențial în mai multe opere ale juriștilor, sociologilor și chiar politologilor. Nu există sinteze comparative ale legislațiilor statelor europene în materie de cetățenie. Toate acestea ne motivează să venim cu un studiu general de drept constituțional comparat la acest domeniu, care să pună în lumină practica juridico-politică a statelor europene, cu sisteme de drept romano-germanice (continentale), în materie de cetățenie, în special la capitolul „redobândire”.

După cercetarea tuturor teoriilor și concepțiilor privind natura juridică a cetățenei, conchidem că aceasta (cetățenia) exprimă raportul politico-juridic dintre stat și individul persoană fizică, în cadrul căruia fiecare parte devine titular de drepturi și obligații. Cetățenia unui anumit stat pentru o anumită persoană fizică este o calitate esențială a statutului juridic a acestuia. Calitate respectivă exprimă anumite relații permanente social-economice, politice și juridice dintre persoana dată și statul a cărui cetățenie o are, și care-i oferă deplinătatea drepturilor și libertăților consfințite în legislația statului respectiv.

Cetățenia Europeană, la moment se prezintă ca o prelungire pentru cetățenia națională a cetățeanului statului membru EU, dar care vine să pună fundamentul identitar pentru o Europă Unită. Dintr-un concept abstract, până nu demult, descris doar în literatura juridică, acesta a evoluat juridic și instituțional, transformându-se în ceva concret, ce garantează și oferă drepturi și libertăți, într-un concept dotat cu mecanisme proprii de realizare și traducere în viață a prevederilor comunitare.

2. DOBÂNDIREA ȘI Redobândirea cetățeniei României

și A Republicii Moldova

2.1. Analiza principiilor generale ale cetățeniei României și Republicii Moldova

Principiile generale ale cetățeniei Republicii Moldova și României sunt regulile călăuzitoare care guvernează întreaga materie a cetățeniei în ambele state; adică stabilesc cadrul juridic general de dobândire, de exercitare a calității de cetățean și de pierdere a acestei calități de către persoana fizică. Aceste principii își au izvorul în Constituțiile statelor și legile organice ce reglementează instituția cetățeniei dar și instrumentele juridice internaționale recunoscute și ratificate de legiuitorul național.

Vom începe analiza principiilor cetățeniei cu reglementările internaționale, comune de altfel pentru Republica Moldova și România, din momentul ratificării acestora. Cadrul internațional este format de Declarația universală a drepturilor omului (din 10.12.1948), Convenția europeană cu privire la cetățenie (din 06.11.1997), Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (16.12.1966) și Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (16.12.1966).

Astfel, Convenția europeană cu privire la cetățenie consacră următoarele principii:

a) fiecare persoană are dreptul la o cetățenie;

b) apatridia trebuie evitată;

c) nimeni nu poate fi, în mod arbitrar, privat de cetățenia sa;

d) nici căsătoria, nici desfacerea căsătoriei între un cetățean al unui stat parte și un străin, nici schimbarea cetățeniei unuia dintre soți în timpul căsătoriei nu pot avea efect de plin drept asupra cetățeniei celuilalt soț;

e) reglementările referitoare la cetățenie nu trebuie să conțină deosebiri sau să includă practici care să constituie o discriminare bazată pe sex, religie, rasă, culoare sau originea națională ori etnică;

f) fiecare stat parte trebuie să se conducă după principiul nediscriminării între cetățenii săi, fie că sunt cetățeni prin naștere, fie că au dobândit ulterior cetățenia acestuia.

Asupra acestor principii se suprapun principiile consacrate de cadrul normativ național al României și Republicii Moldova. Datorită similitudinii ideilor și concepțiilor din literatura juridică a ambelor state, propun analiza comună a acestora. Astfel, în cadrul principiilor generale ale cetățeniei României și Republicii Moldova deosebim:

a) Principiul egalității cetățenilor.

Egalitatea cetățenilor români este un imperativ al întregii legislații românești – cetățenii români sunt egali în drepturi și îndatoriri, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau origine socială și indiferent de modul în care au dobândit cetățenia. Art. 4 alin. (2), din Constituția României vine să confirme acest fapt prin sintagma:„România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială.”

Potrivit aceluiași principiu, cetățenii Republicii Moldova sunt egali în drepturi și obligații fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau origine socială, indiferent de modul în care au dobândit cetățenia. Consacrarea acestui principiu vine să confirme că toți cetățenii Republicii Moldova beneficiază în egală măsură de drepturile și libertățile omului. Prof. I. Guceac, spune că egalitatea în acest sens este sinonimă cu valoarea de dreptate (echitate) socială, constituind una dintre valorile sociale supreme ale statului Republica Moldova.

b) Numai cetățenii statului sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituție și legile țării.

Potrivit acestui principiu, numai cetățenii români se bucură de universalitatea drepturilor consacrate de Constituție și de legile României. Nu există o reglementare care să impună expres acest principiu, cu toate acestea, dacă facem o analiză comparată a legislației privind regimul străinilor (fundamentată prin Legea nr.123/2001) și apatrizilor, concluzionăm că persoanele care nu au capacitatea de cetățeni români nu se pot bucura, în condițiile legii decât de o parte din drepturile și îndatoririle prevăzute de Constituția și legile României.

Aceste drepturi, care nu pot fi exercitate de străini sau apatrizi sunt atât drepturi fundamentale cât și drepturi subiective obișnuite. În grupul acestor drepturi includem:

– dreptul de vot și dreptul de a fi ales în organele reprezentative naționale. Aceste drepturi, fiind prin excelență drepturi politice, prin care se exprimă și se exercită puterea statală, aparțin în exclusivitate numai cetățenilor români. Revizuirea Constituției României din făcut posibilă exercitarea dreptului de a alege și de a fi ales, și pentru cetățenii Uniunii Europene, care îndeplinesc condițiile legale după aderarea României Europeană. După cum menționează textul Constituției la art.16 alin.(4): „În condițiile aderării României , cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege si de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale”. Este un drept de vot și de a fi ales doar în cadrul alegerilor locale – alegeri prin care nu se exprimă suveranitatea de stat. Prin urmare, aceste drepturi politice nu afectează în nici un fel principiile generale ale cetățeniei române. Nu trebuie să uităm că Constituția revizuită în acordat cetățenilor români dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European – instituție reprezentativă a Uniunii Europene. Parlamentul European crește în importanță în cadrul procesului decizional specific UE, dar prin acesta nu se exercită vre-o putere de stat, ci doar se realizează în comun, la nivel suprastatal, anumite competențe specifice suveranității statelor membre. În afară de prevederile constituționale care consacră dreptul de vot și de a fi ales în organele reprezentative ale statului, găsim reglementări mai vechi în art.2-4 din Legea 70/1991 privind alegerile locale; și, mai noi în art.3-4 din Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale.

În legislația Republicii Moldova, dreptul de a alege și a fi ales în organele reprezentative ale statului își găsește consacrarea în art.38 din Constituție; art.6 alin (2) din Legea cetățeniei și art.11-12 din Codul Electoral: „Dreptul de a alege îl au cetățenii Republicii Moldova care au împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vârsta de 18 ani, cu excepția celor privați de acest drept în modul stabilit de lege. Dreptul de a fi aleși îl au cetățenii Republicii Moldova cu drept de vot care întrunesc condițiile prevăzute” de legislația în vigoare.

– dreptul de a fi angajat în orice funcție sau demnitate publică pentru care îndeplinește condițiile cerute de legislație. Constituția României, în art.16 alin.(3) stabilește că „funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară”. Din această prevedere se desprind mai multe concluzii, și anume: funcțiile care nu implică exercitarea puterii de stat vor putea fi ocupate și de străini și apatrizi (concluzie care vine să solidifice cele spuse mai sus); cetățenii români cu cetățenie dublă sau multiplă, care nu sunt domiciliați în România, nu vor putea fi aleși sau numiți în asemenea funcții sau demnități. În Constituția Republicii Moldova acest drept este numit dreptul la administrare, iar art. 39 stipulează: „Cetățenii Republicii Moldova au dreptul de a participa la administrarea treburilor publice nemijlocit, precum și prin reprezentanții lor. Oricărui cetățean i se asigură, potrivit legii, accesul la o funcție publică”.

– dreptul de a nu extrădat sau expulzat din țară.

Cetățeanul român nu poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmăririi sau judecării într-o cauză penală ori în vederea executării pedepsei. De asemenea, el nu poate fi expulzat din România. Tradițional, extrădarea este instituția juridică ce permite unui stat să ceară altui stat să îi predea pe autorii unor infracțiuni săvârșite pe teritoriul său, sau, având efecte juridice și pe teritoriul său, în vederea urmăririi sau judecării penale ori executării pedepsei. Expulzarea constituie o măsură de siguranță prin care se ocrotește ordinea de drept, din considerente de ordin politic, economic, juridic, religios sau de altă natură.

În practica internațională s-a stabilit că statele nu acceptă extrădarea și expulzarea propriilor cetățeni, față de care au obligații speciale de protecție, inclusiv cu mijloace juridice. Este adevărat că istoria contemporană cunoaște derogări de la acest principiu nescris. Un exemplu la cele afirmate ne servește istoria cooperării internaționale dintre SUA și Marea Britanie, care au acceptat extrădarea reciprocă a propriilor cetățeni datorită relațiilor speciale existente între cele două state. Un alt exemplu în acest sens vom găsi în practica statelor europene, membre ale UE, care datorită proceselor de integrare europeană, au ajuns la un anumit grad de uniformizare a practicilor și de cooperare în materie judiciară. Astfel a fost semnată Convenția europeană cu privire la extrădare (din 13.12.1957) și în cele două Protocoale Adiționale (din 1975 și 1978); succesiv, au fost încheiate Acordul privind simplificarea și modernizarea procedurilor de transmitere a cererilor de extrădare (Acordul de , din 26.05.1989), Convenția privind procedurile de extrădare simplificate (10.03.1995) și Convenția privind extrădarea (27.09.1996).

În România extrădarea este reglementată în Constituție (art.19), Codul penal (art.112 și 117), Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională (art.20), astfel cum a fost modificată prin Legea 224/2006 și Legea 222/2008. Cetățenii români pot fi extrădați în baza dispozițiilor tratatelor bilaterale și pe bază de reciprocitate, în toate cazurile însă, mecanismul prevăzut de Legea nr. 302/2004, pentru a respecta dispozițiile Constituției, este de așa natură construit încât hotărârea finală o are instanța judecătorească, nu numai în cazul extrădării pasive (din România), dar și în cazul cererilor de extrădare formulate de România.

În legislația Republicii Moldova, extrădarea și expulzarea este reglementată prin art.18 alin. (2) din Constituție: „Cetățenii Republicii Moldova nu pot fi extrădați sau expulzați din țară”. Prevederile sunt în concordanță cu art. 3 al Protocolului nr.4 Europeană: „Nimeni nu poate fi expulzat, printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe teritoriul statului al cărui cetățean este. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetățean este”. Pot fi expulzați sau extrădați doar cetățenii străini și apatrizii, dar și în aceste cazuri expulzarea se ia prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Instanța de judecată expediază hotărârea sa privind expulzarea persoanei organului afacerilor interne în a cărui rază teritorială a fost depistată ori domiciliază persoana supusă expulzării.

Conform Constituției Republicii Moldova, cetățenii străini și apatrizii pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale, în condiții de reciprocitate sau în temeiul hotărârii instanței de judecată. Prevederea legală este dublată prin reglementarea Codului Penal care spune: „Cetățenii Republicii Moldova și persoanele cărora li s-a acordat azil politic în Republica Moldova, în caz de săvârșire a unei infracțiuni în străinătate, nu pot fi extrădați și sînt supuși răspunderii penale conform legii penale a Republicii Moldova. Cetățenii străini și apatrizii care au săvârșit infracțiuni în afara teritoriului Republicii Moldova, dar se află pe teritoriul țării pot fi extrădați numai în baza unui tratat internațional la care Republica Moldova este parte sau în condiții de reciprocitate în temeiul hotărârii instanței de judecată.”

– dreptul la protecție diplomatică, atunci când se găsește vremelnic sau domiciliază pe teritoriul unui stat străin; iar acolo este supus unor vexațiuni din partea organelor acestuia. Cetățeanul român are dreptul de a fi ocrotit de misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României din această țară.

Reglementări cu același spirit aflăm în Constituția Republicii Moldova: „cetățenii beneficiază de protecția statului atât în țară, cît și în străinătate” și în Legea cetățeniei: „Statul, reprezentanțele diplomatice și instituțiile sale consulare, precum și persoanele lor oficiale sînt obligate să ia măsuri pentru ca cetățenii Republicii Moldova să aibă posibilitatea de a se bucura în întregime de toate drepturile, acordate de legislația țării de reședință de tratatele internaționale, la care Republica Moldova și statul de reședință sînt părți, de cutumele internaționale, să apere în modul stabilit de legislație drepturile și interesele lor, ocrotite prin lege, iar în caz de necesitate să contribuie la restabilirea drepturilor încălcate ale cetățenilor Republicii Moldova”.

– dreptul de a dobândi terenuri în proprietate pe teritoriul României. Conform Constituției, teritoriul României este inalienabil. Trebuie să facem o precizare că această reglementare a suferit o modificare substanțială în anul 2003. Spre deosebire de redactarea anterioară a legii fundamentale (din 1991), unde la art. 41 alin.(2) era stipulat că „numai cetățenii români pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”, art.44 alin. (2) din Constituția revizuită (în 2003) stabilește că cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României și alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute de o lege organică, precum și pe calea moștenirii legale.

Constituția Republicii Moldova, stipulează la art.3. „inalienabilitatea teritoriului statului” dar nu vorbește de nici-o restricție pentru străini și apatrizi de a dobândi în proprietate terenuri în Republica Moldova. Este adevărat că pentru cetățenii Republicii Moldova este consacrat dreptul de a domicilia pe teritoriul țării și de a-și stabili reședința în orice localitate din țară dar numai în cadrul libertății de deplasare. Putem să afirmăm că nu există o reglementare care ar determina și apăra dreptul exclusiv de a dobândi terenuri în proprietate, pentru cetățenii Republicii Moldova, și spre confirmarea celor spuse dăm exemplul art. 4 alin.(2) din Codul Funciar: „Deținătorii de terenuri cu titlu de proprietate privată pot fi cetățeni ai Republicii Moldova și investitorii străini, în conformitate cu legislația”.

c) Numai cetățenii sunt ținuți a îndeplini toate obligațiile stabilite prin Constituție și legile statului.

Reținând acele remarci făcute mai sus, cetățeanul român, titular de drepturi și libertăți, este în același timp obligat să îndeplinească și îndatoririle prevăzute de Constituție și legile țării. Aceasta cu atât mai mult cu cât cetățenia română presupune responsabilitate civică. Conform acestui principiu, unele obligații aparțin în exclusivitate cetățenilor români, căci numai ei pot fi titularii tuturor drepturilor și obligațiilor. Persoanele care nu au această calitate nu sunt ținute de anumite îndatoriri, ce revin numai cetățenilor români, singurii răspunzători pentru dezvoltarea economică și socială a României, pentru apărarea independenței, suveranității și integrității sale. Conform Constituției României, aceste obligații sunt: fidelitatea față de țară, obligația de a satisface serviciul militar (încorporare) și de apărare a României, obligația de a contribui prin impozite și taxe la cheltuielile publice.

Titlul de cetățean al Republicii Moldova impune următoarele îndatoriri exclusive: devotament și fidelitate față de patrie; obligația de a satisface serviciul militar (cu referire doar la cetățenii de gen masculin); îndatorirea de apărare a țării, contribuția, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice;

d) Cetățenia constituie în exclusivitate o problemă de stat.

Este principiul care rezultă din reglementările constituționale și ale legilor organice ale României și Republicii Moldova, potrivit cărora stabilirea și exercitarea drepturilor și îndatoririlor cetățenilor, modurile de dobândire și de pierdere a cetățeniei constituie o prerogativă exclusivă a puterii statale. Legea este o creație a legiuitorului, o expresie a voinței acestuia. Firesc este și faptul că reglementarea cetățeniei să fie un atribut exclusiv al statului, odată ce cetățenia are repercusiuni directe asupra problemelor ce țin de apărarea țării, asigurarea independenței și suveranității statului, exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale.

Aparent, sar părea că acest principiu este încălcat, atunci când are loc dobândirea cetățeniei prin adopție, deoarece adopția se face de către persoane fizice, prin acordul lor de voință. Trebuie să revin la cele afirmate, și anume, cetățenia și în această situație rămâne o problemă de stat deoarece adopția unui străin de către cetățenii României sau ai Republicii Moldova nu se poate face decât cu încuviințarea autorităților statului.

e) Cetățenia nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere.

Este principiul consacrat în art.5 alin.(2) al Constituției României, exprimând de fapt „ideea de apartenență genetică a unei persoane la generațiile care s-au succedat pe teritoriul românesc, ideea de permanență a identității naționale, precum și dreptul omului, mai presus de legile statului, de a avea o Cetate”.

Constituția Republicii Moldova, abordând acest aspect dintr-o optică diferită, consacră următoarele: „Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa și nici de dreptul de a-și schimba cetățenia”.

f) Căsătoria nu produce efecte juridice asupra cetățeniei soților.

Legislația României, conform art.3 al Legii nr. 21/1991 stabilește: „Încheierea, declararea nulității, anularea sau desfacerea căsătoriei între un cetățean român și un străin nu produce efecte asupra cetățeniei soților”. Așadar, cetățenia română nu se dobândește și nu se pierde prin căsătorie. Legislația Republicii Moldova de asemenea stabilea o reglementare similară prin Legea nr.596 (abrogată): „Încheierea căsătoriei între un cetățean sau o cetățeană a Republicii Moldova și un cetățean străin sau un apatrid, precum și desfacerea unei astfel de căsătorii, nu produce nici un efect asupra cetățeniei soților, dacă tratatele internaționale, încheiate de Republica Moldova, nu prevăd altfel”.

g) Schimbarea cetățeniei unuia dintre soți nu produce nici un efect juridic asupra cetățeniei celuilalt soț.

Conform legislației române, este principiul care-și are fundamentul în articolele 10 și 25 din Legea nr.21/1991: „Redobândirea cetățeniei de către unul dintre soți nu are nici-o consecință asupra cetățeniei celuilalt soț. Soțul cetățean străin sau fără cetățenie al persoanei care redobândește cetățenia română poate cere acordarea cetățeniei române în condițiile prezentei legi. Retragerea cetățeniei române nu produce efecte asupra cetățeniei soțului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetățenia”.

Legislația moldovenească îl consacră direct la art. 7 din Legea nr.1024, în care consacră principiile generale ale cetățeniei: „neproducerea de efecte, prin schimbarea cetățeniei unuia dintre soți, asupra cetățeniei celuilalt soț sau asupra cetățeniei copilului daca nu exista o cerere scrisa în acest sens a părinților”. De asemenea, la art. 23 alin.(3) din Legea nr.1024: „Retragerea cetățeniei Republicii Moldova persoanei nu produce nici un efect asupra cetățeniei soțului și copiilor ei” .

2.2. Dobândirea și redobândirea cetățeniei României

Dreptul la redobândirea cetățeniei române a fost o preocupare constantă a legiuitorului român începând de la 1864 până în ziua de astăzi. În timp, s-au extins categoriile de persoane care puteau să redobândească cetățenia română – de la minoritățile etnice existente pe teritoriul României în perioada monarhiei, până la cei care au fost supuși la abuzuri în perioada regimului comunist. Însă legiferarea acestui domeniu este lipsită de viziune și strategie pe termen lung, ceea ce a condus la o instabilitate ridicată, marcată de numeroase modificări de-a lungul timpului. Din 1947 până în 2011 au existat 30 de legi și 8 Ordonanțe de Urgență ale Guvernului care au reglementat problema dobândirii cetățeniei române.

În ce privește dobândirea cetățeniei române ca efect al nașterii, legislația României folosește ca bază de plecare „jus sanguinis”.

Astfel se renunță la criteriul statal în legitimarea redobândirii cetățeniei române, prevalent în formularea legii din 1991, în favoarea principiului „jus sanguinis” („dreptul sângelui” – copilul primește cetățenia părinților, indiferent de locul nașterii) introdus în lege în 2009. Odată cu modificarea legislației, s-au schimbat și categoriile de beneficiari ai politicii de redobândire a cetățeniei. Dacă prevederile legii din 1991 acopereau o gamă largă de beneficiari, incluzând toate minoritățile etnice existente pe teritoriul României până la 1940 și 1944, începând cu 2003 legiuitorul român a introdus filtrul etnic, astfel încât în 2009 să fie legiferat principiul jus sanguinis și doar cei născuți cu cetățenia română sau copii adoptați de părinți români și descendenții lor fiind eligibili pentru redobândire. La fel în 2009 acest drept a fost extins până la descendenții de gradul III, lărgind considerabil bazinul de unde pot fi „recrutați” noi cetățeni.

Schimbările legislative au determinat și modificări de ordin administrativ. Astfel, șirul instituțiilor responsabile de administrarea procedurilor birocratice a început cu Guvernul, a continuat cu Ministerul Justiției și a sfârșit la momentul actual cu Autoritatea Națională pentru Cetățenie. La problemele de ordin birocratic putem adăuga și diferența majoră de tratament rezultată din data la care a fost depusă cererea de redobândire. Cei care au depus aceste cereri în perioada 2000-2008 au avut o perioadă de așteptare mult mai îndelungată decât cei care au depus după modificările operate în aprilie 2009 și simplificarea procedurii de redobândire.

În plan conceptual, începând din aprilie 2009, dreptul de redobândire al cetățeniei române a fost redefinit în mod tacit, în acord cu un alt principiu nou al doctrinei de cetățenie în România post-comunistă, și anume primatul și caracterul inalienabil al cetățeniei române de origine, dobândită la naștere. Acest principiu nu exista în Legea cetățeniei din 1991, ci a fost introdus în 1999 împreună cu alte amendamente, pentru a armoniza conținutul legii cu prevederile Constituției din 1991 care stipula că: „Cetățenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere.”

Cel mai bine putem demonstra cele spuse prin reglementările de la art.5 din Legea nr.21/1991: „Copiii născuți pe teritoriul României, din părinți cetățeni români, sunt cetățeni români (jus sanguinis). Sunt, de asemenea, cetățeni români cei care:

– s-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinți este cetățean român (jus sanguinis);

– s-au născut în străinătate și ambii părinți sau numai unul dintre ei are cetățenia română (de asemenea aplicarea principiului jus sanguinis).

Copilul găsit pe teritoriul statului român este considerat cetățean român, până la proba contrarie, dacă nici unul dintre părinți nu este cunoscut (aparent ar fi o trimitere mai degrabă la jus soli decât la jus sanguinis). În realitate Legea cetățeniei stabilește o veritabilă prezumție de cetățenie română – minorul găsit pe teritoriul României are cel puțin un părinte cetățean român, și atunci revine aplicarea principiului jus sanguinis. Desigur prezumția poate fi răsturnată dacă se stabilește filiația față de unul dintre părinți sau amândoi, aceștia fiind cetățeni străini, și copilul nu are împlinită vârsta de 18 ani. În dezbaterile doctrinare, susținem părerea formulată de prof. T. Drăganu: „În temeiul dispozițiilor legale citate care permit dovada filiației și, prin aceasta, schimbarea cetățeniei copilului găsit, concluzia care se impune este că art.30 al Legii 21/1991 s-a mărginit să creeze o prezumție, iar nu să consacre principiul jus soli. El a plecat de la ideea că este foarte probabil ca cel puțin mama copilului găsit pe teritoriul României să fi fost cetățeană a statului român, ceea ce corespunde condițiilor cerute de art.5 al Legii 21/1991 pentru dobândirea cetățeniei prin naștere. Dacă s-ar admite însă că art.30 s-a întemeiat pe principiul jus soli, concluzia ar trebui să fie în sensul că, întrucât copilul a fost găsit pe teritoriul statului român, el trebuie considerat cetățean român chiar dacă s-ar dovedi că părinții săi sunt cetățeni străini, iar potrivit legii lor naționale, copilul dobândește cetățenia părinților sau cel puțin a unuia dintre ei, soluție care ar fi contrară dispozițiilor exprese ale Legii 21/1991.”

În ceea ce privește dobândirea cetățeniei române prin efectul unui act juridic, deosebim următoarele situații: a) dobândirea cetățeniei române prin adopție; b) dobândirea cetățeniei române prin repatriere și c) dobândirea cetățeniei române la cerere.

Dobândirea cetățeniei prin adopție.

Legea cetățeniei române spune că aceasta se dobândește de către copilul cetățean străin sau fără cetățenie prin adopție (înfiere) dacă adoptatorii sunt cetățeni români iar adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani. Adoptarea acestei soluții legislative se explică prin faptul că instituția adopției, așa cum este reglementată în România, urmărește încadrarea cât mai deplină a unui copil în familia adoptatorilor. Ori, identitatea de cetățenie a adoptatului cu adoptatorii și cu rudele acestora este un element important în procesul de încadrare.

Cadrul normativ rămân stabilește că cetățenia română se dobândește de către copilul cetățean străin sau fără cetățenie prin adopție, dacă adoptatorii sunt cetățeni români. Copilul poate fi adoptat pana la împlinirea vârstei majoratului civil (18 ani). Persoana majoră poate fi adoptată numai dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul minorității sale.

În cazul în care adoptatul este major, este necesar consimțământul acestuia. În cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetățean român, cetățenia adoptatului minor va fi hotărâtă, de comun acord, de către adoptatori. În situația în care adoptatorii nu cad de acord, instanța judecătorească competentă să încuviințeze adopția va decide asupra cetățeniei minorului, ținând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimțământul acestuia. În legătură cu consimțământul minorului adoptat trebuie să facem următoarea precizare: până la vârsta de 10 ani legea nu stabilește vre-o condiție pentru consimțământul copilului adoptat; după împlinirea vârstei de 10 ani, se stabilește condiția consimțământului dat de minor. Stabilirea la 10 ani a vârstei care face necesar consimțământul minorului la adopție și la 14 ani a celei care face necesar consimțământul pentru dobândirea cetățeniei prin adopție, are drept consecință faptul că minorul între 10 și 14 ani va dobândi cetățenia adoptatorilor prin simplul său consimțământ la adopție. În schimb, pentru minorul de 14-18 ani, pe lângă consimțământul la adopție va fi necesar un consimțământ special asupra schimbării cetățeniei. În această situație, este cazul să ne întrebăm dacă este posibil ca minorul să consimtă la adopție și să refuze să-și dea consimțământul la schimbarea cetățeniei, sau, adopția este un act unitar care nu poate fi perfectat decât dacă minorul consimte și asupra schimbării cetățeniei? După părerea noastră, care coincide cu opinia doctrinară exprimată de T.Drăganu, se cere acordul minorului și asupra adopției și asupra schimbării cetățeniei; adică ar trebui să se lase la libera apreciere a minorului care a împlinit 14ani – doar așa se va păstra nealterat spiritul Legii nr.21/1991.

Dacă adopția se face de către o singură persoană, iar aceasta este cetățean român, minorul dobândește cetățenia adoptatorului.

Potrivit normelor române, există posibilitatea ca adopția unui copil, cetățean străin sau apatrid, de către un cetățean român să fie declarată nulă, să fie anulată ori să fie desfăcută.

Adopția este nulă, dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului sau cu încălcarea oricăror condiții de fond sau de formă prevăzute de lege. În cazul declarării nulității sau anulării adopției, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetățean român, dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăsește țara pentru a domicilia în străinătate.

Adopția se desface dacă adoptatorul sau soții adoptatori au decedat. În cazul desfacerii adopției copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani pierde cetățenia română pe data desfacerii adopției, dacă acesta domiciliază în străinătate sau dacă părăsește țara pentru a domicilia în străinătate. Odată ce încetează calitatea de „adoptat”, copilul minor își poate redobândi locul în familia sa naturală sau în instituția socială ori de plasament (dintr-o țară străină) în care se afla anterior adopției. Prin urmare ar fi în interesul minorului să revină la cetățenia sa originală, dacă el domiciliază în străinătate, sau părăsește România și își stabilește domiciliul în altă țară. După cum observăm din textul legal, momentul de la care acest copil pierde cetățenia română este calculat diferit, astfel: în cazul declarării nulității și a anulării adopției – copilul este considerat că nu a fost niciodată cetățean român (efect ex tunc); în ipoteze desfacerii înfierii, el pierde cetățenia la data când adopția a fost desfăcută (efect ex nunc).

Condițiile de fond cerute pentru încheierea adopției sînt stabilite de legea națională a adoptatorului și a celui ce urmează să fie adoptat. Aceștia trebuie să îndeplinească și condițiile care sînt obligatorii pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele doua legi naționale arătate. Condițiile de fond cerute soților care adoptă împreună sînt cele stabilite de legea care cârmuiește, efectele căsătoriei lor. Aceeași lege se aplica și daca unul dintre soți adoptă copilul celuilalt.

Relațiile personale și patrimoniale dintre soți sînt supuse legii naționale comune, iar în cazul în care au cetățenii deosebite, sînt supuse legii domiciliului lor comun. Legea națională comună sau legea domiciliului comun al soților continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei își schimbă, după caz, cetățenia sau domiciliul. În lipsă de cetățenie comună sau de domiciliu comun, relațiile personale sau patrimoniale dintre soți sînt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reședința comună sau cu care întrețin în comun cele mai strânse legături.

Dobândirea cetățeniei prin stabilirea filiației.

Legea nr.21/1991 prevede în mod expres că adopția este o modalitate de dobândire a cetățeniei române, și ea nu reglementează decât ipoteza copilului găsit pe teritoriul României, care dobândește cetățenia ca urmare a stabilirii filiației sau prin hotărâre judecătorească. S-ar cere o clarificare generală pentru alte cazuri ce pot apare în practică.

Să presupunem că o cetățeană străină domiciliată în România sau în străinătate dă naștere unui copil în afara căsătoriei. Conform Legii nr.21/1991, acest copil nu va dobândi cetățenia română, întrucât nu poate face dovada că unul dintre părinții lui a fost cetățean român în momentul nașterii. Dacă însă ulterior, filiația acestui copil va fi stabilită prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească ca aparținând unui cetățean român, va dobândi el oare cetățenia română? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, odată ce Legea nr.21/1991 are la bază sistemul jus sanguinis, potrivit căruia cetățenia română se dobândește prin naștere dacă cel puțin unul dintre părinți are această cetățenie. Hotărârea judecătorească nu face altceva decât să stabilească care sunt adevărații părinți ai copilului și, prin urmare, prin aplicarea regulii, potrivit căreia cetățenia se stabilește prin filiație, este logic să se tragă concluzia că , în cazurile menționate, copilul respectiv va avea cetățenia română. De altfel, în sprijinul soluției, poate fi invocat și faptul că, potrivit art.30 din Legea nr.21/1991, stabilirea filiației copilului găsit determină, dacă sunt întrunite condițiile legii, schimbarea cetățeniei acestuia.

Dobândirea cetățeniei române prin efectul schimbării cetățeniei părinților.

Copilul născut din părinți cetățeni străini sau fără cetățenie și care nu a împlinit vârsta de 18 ani dobândește cetățenia română o dată cu părinții săi. În cazul în care numai unul dintre părinți dobândește cetățenia română, părinții vor hotărî, de comun acord, cu privire la cetățenia copilului. În situația în care părinții nu cad de acord, tribunalul de la domiciliul minorului va decide, ținând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimțământul acestuia. Copilul dobândește cetățenia română pe aceeași dată cu părintele său. În ipoteza dată, ne aflăm în fața unei modalități de dobândire de drept a cetățenie române, căci copilul dobândește această calitate luându-se în considerare exclusiv legătura de sânge dintre el și părintele încetățenit, fără să fie nevoie ca numele său să figureze în cererea de încetățenire ori în actul prin care părintele său a dobândit cetățenia română.

Dobândirea (acordarea) cetățeniei române la cerere.

Legea cetățeniei române consacră o singură modalitate de dobândire a cetățeniei ca efect al unui act juridic individual emis nominal celui interesat de către organul administrativ de stat – dobândirea cetățeniei la cerere. Se cer anumite explicații conceptuale privind acordarea cetățeniei la cerere și repatrierea.

Deosebirea dintre cele două modalități nu constă în faptul că a doua (redobândirea) nu ar presupune o cerere a celui interesat, așa cum o sugerează subtitlul literei C al capitolului II al Legii nr.21/1991. Aceasta pentru că , după cum rezultă din textul legal, redobândirea cetățeniei române prin repatriere este condiționată de cererea celui interesat: „dacă își exprimă dorința în acest sens”. Deosebirea dintre acordarea cetățeniei la cerere și repatriere constă în faptul că prima este aplicabilă persoanelor care nu au avut anterior cetățenia română, iar a doua este rezervată celor care au avut în trecut au avut calitatea de cetățeni români, și de aceea are loc în cadrul unei proceduri simplificate. Prof. T. Drăganu numește procedura de acordare a cetățeniei încetățenire – ca un procedeu prin care cetățenia română este acordată la cerere, unui cetățean străin sau unei persoane fără cetățenie, care nu a avut nicicând calitatea de cetățean român.

Prin această procedură se urmărește integrarea în societatea românească a unor cetățeni străini sau apatrizi, și de aceea legea reglementează pe larg condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cei ce solicită cetățenia română, procedura de urmat, organul competent a examina cererea, precum și natura actului prin care se acordă cetățenia română. Astfel persoana care solicită acordarea cetățeniei române trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– s-a născut și domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deși nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază în condițiile legii pe teritoriul statului român de cel puțin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit și conviețuiește cu un cetățean român, de cel puțin 5 ani de la data căsătoriei;

– dovedește, prin comportament, acțiuni și atitudine, loialitate față de statul român, nu întreprinde sau sprijină acțiuni împotriva ordinii de drept sau a securității naționale și declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acțiuni;

– a împlinit vârsta de 18 ani;

– are asigurate în România mijloace legale pentru o existență decentă, în condițiile stabilite de legislația privind regimul străinilor;

– este cunoscut cu o bună comportare și nu a fost condamnat în țară sau în străinătate pentru o infracțiune care îl face nedemn de a fi cetățean român;

– cunoaște limba română și posedă noțiuni elementare de cultură și civilizație românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viața socială;

– cunoaște prevederile Constituției României și imnul național.

Termenele prevăzute de lege port fi reduse în jumătate dacă: solicitantul este o personalitate recunoscută pe plan internațional; solicitantul este cetățeanul unui stat membru al Uniunii Europene; solicitantul a dobândit statut de refugiat potrivit prevederilor legale în vigoare, sau, solicitantul a investit în România sume care depășesc 1.000.000 euro.

După cum vom vedea, condițiile cerute de lege pentru acordarea cetățeniei sunt mai multe și mai riguroase decât cele care reglementează se regăsesc la procedura de redobândire a cetățeniei prin repatriere. Rațiunea este una simplă – legiuitorul român consideră necesară o verificare mai atentă a persoanei, astfel încât cetățenia română să nu fie acordată oricărui străin care o solicită, ci doar persoanelor considerate demne de a primi acest statut, care nu va constitui o povară financiară pentru statul român sau un element marginalizat al societății. La modul ideal, viitorul cetățean ar trebui să fie o persoană integră, cu un comportament ireproșabil, care ar contribui la prosperarea României.

Dobândirea cetățeniei române prin repatriere.

După momentul Revoluției române din decembrie 1989, odată cu abandonarea modelului socialist și eforturile în construirea noului stat de drept, democratic și orientat social; apare necesitatea reparării greșelilor fostei administrații și remedierii condiției juridice a elitelor plecate din țară în timpul guvernării ceaușiste. Astfel au fost adoptate două acte importante în acest sens: Decretele-legi nr.7/1989 și nr.137/1990 (ulterior abrogate prin Legea cetățeniei nr.21/1991). Ambele Decrete-legi consacrau principiul conform căruia sunt și rămân cetățeni români persoanele care au dobândit această calitate conform legislației anterioare. De asemenea, cetățenilor români aflați peste hotare și care doresc să se înapoieze și să se stabilească în România li se garantează dreptul la repatriere.

Conform decretelor-legi nr.7/1989 și 137/1990, foștii cetățeni români au putut redobândi cetățenia română în două moduri:

– prin efectul repatrierii, pe baza unei cereri aprobate de Ministerul Afacerilor externe, în colaborare cu organele desemnate de lege pentru probleme de evidență a străinilor. Cererile având acest obiect au putut fi depuse fie la misiunile diplomatice și oficiile consulare române, fie direct Externe. Această modalitate de dobândire a cetățeniei române a fost aplicabilă foștilor cetățeni români care și-au pierdut cetățenia română fie înainte de 22 decembrie 1989, fie după această dată.

– a doua modalitate a fost aplicată numai foștilor cetățeni români care și-au pierdut cetățenia înainte de 22 decembrie 1989. Decretul-lege nr.137/1990 stipula că o pot redobândi la cerere, în baza unei declarații autentificate, în străinătate, la reprezentanțele diplomatice sau oficiile consulare ale României, iar în țară de stat al municipiului București, chiar daca au o altă cetățenie și nu își stabilesc domiciliul în România.

Reglementările din cele două decrete-legi citate au ridicat o problemă discutabilă ca urmare a faptului că, spre deosebire de cei care și-au pierdut cetățenia română înainte de 22.12.1989 și nu și-au stabilit domiciliul în România, despre care decretul-lege nr.137/1990 prevedea că își pot păstra cetățenia străină, în cazul categoriei foștilor cetățeni români care redobândeau cetățenia română prin efectul repatrierii, o asemenea prevedere lipsea. În această situație se pune problema dacă această ultimă categorie de foști cetățeni români își pot păstra cetățenia străină.

Întrucât se aplica numai unor categorii de cetățeni români și anume celor care au pierdut cetățenia română înainte de 22.12.1989 și, în același timp, nu-și stabileau domiciliul în România, decretul-lege nr.137/1990 a instituit o excepție. Și după cum bine știm, excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare. De aceea, excepția prevăzută de decretul-lege nr.137/1990 nu poate fi extinsă la toți foștii cetățeni români, a căror situație era reglementată de decretul-lege nr.7 și pentru care posibilitatea de a păstra cetățenia străină nu era prevăzută. Nu este mai puțin adevărat că acest ultim decret-lege nu condiționa redobândirea cetățeniei decât de actul de repatriere, iar nu de o prealabilă renunțare la cetățenia străină, ceea ce s-ar fi putut interpreta în sensul că nici redobândirea cetățeniei prin repatriere nu exclude posibilitatea păstrării de către noul cetățean român a cetățeniei străine.

Redobândirea cetățeniei române prin repatriere este prevăzută și reglementată de către Legea nr.21/1991 (cu modificările operate prin Legea nr.192/1999). Deși această modalitate nu este enumerată expres de art.4 al Legii nr.21/1991, o regăsim la prevederile art.10, unde se face vorbire despre ea ca despre o variantă a dobândirii cetățeniei la cerere, ce beneficiază de unele reguli proprii, stabilite prin articolele 19 și 36 din aceiași lege.

Astfel, cetățenia româna se poate acorda și persoanelor care au pierdut această cetățenie, precum și descendenților acestora pana la gradul II inclusiv și care cer redobândirea ei, cu păstrarea cetățeniei străine și stabilirea domiciliului în țară sau cu menținerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc în mod corespunzător condițiile prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b) – e):

– dovedește, prin comportament, acțiuni și atitudine, loialitate față de statul român, nu întreprinde sau sprijină acțiuni împotriva ordinii de drept sau a securității naționale și declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acțiuni;

– a împlinit vârsta de 18 ani;

– are asigurate în România mijloace legale pentru o existență decentă, în condițiile stabilite de legislația privind regimul străinilor;

– este cunoscut cu o bună comportare și nu a fost condamnat în țară sau în străinătate pentru o infracțiune care îl face nedemn de a fi cetățean roman.

Plecând de la principiul că, dobândirea cetățeniei române de către unul dintre soți nu are nici o consecință asupra cetățeniei celuilalt soț, se stabilește că soțul cetățean străin poate cere dobândirea cetățeniei în condițiile legii. În ceea ce privește copilul minor al repatriatului, legea prevede că părinții hotărăsc pentru copiii lor minori cu privire la cetățenie și că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie să-și exprime separat consimțământul. Dacă părinții nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, ținând cont de interesele acestuia.

Procedura dobândirii cetățeniei române.

Din fost înființată Autoritatea Națională pentru Cetățenie, instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Justiției. În cadrul Autorității funcționează Comisia pentru cetățenie, Autoritatea este cea care asigura aplicarea procedurii legale de acordare, redobândire, renunțare și retragere a cetățeniei române.

Dobândirea (acordarea) cetățeniei și redobândirea cetățeniei urmează aceiași repere procedurale stabilite de lege. Cererea de acordare sau, după caz, de redobândire a cetățeniei române se formulează în limba română, se depune personal sau, în cazuri temeinic justificate, prin mandatar cu procură specială și autentică și este însoțită de acte care dovedesc îndeplinirea condițiilor prevăzute de legea cetățeniei. Cererea de acordare a cetățeniei române întemeiată pe dispozițiile art. 8 se adresează Comisiei pentru cetățenie și se depune personal la sediul Ministerului Justiției – Autoritatea Națională pentru Cetățenie. În cazul cererilor de redobândire a cetățeniei române sau de acordare, întemeiate pe dispozițiile art. 10 alin.(1) și art. 10(1), acestea pot fi depuse și la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României. În cazul în care cererile au fost depuse la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României, acestea vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetățenie din cadrul Ministerului, Autoritatea Națională pentru Cetățenie.

Cererile de acordare sau, după caz, de redobândire a cetățeniei române se adresează Comisiei pentru cetățenie, entitate fără personalitate juridică din cadrul Ministerului Justiției, care verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege. Comisia are un secretariat tehnic constituit în cadrul direcției de specialitate a Ministerului Justiției. Directorul direcției de specialitate din Ministerul Justiției este totodată și președintele Comisiei. Comisia desfășoară o activitate permanentă, este formata dintr-un președinte și 15 membri, personal de specialitate juridică asimilat magistraților din cadrul Ministerului Justiției, numiți prin ordin al ministrului. Lucrările Comisiei nu sunt publice, acestea se desfășoară în prezența a cel puțin 3 membri și sunt prezidate de președinte, iar în lipsa acestuia, de către un membru desemnat de acesta.

Îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea sau redobândirea cetățeniei române se constată printr-un raport motivat, care se adoptă de Comisie cu votul majorității celor prezenți. În caz de paritate, votul președintelui Comisiei sau al înlocuitorului acestuia este decisiv.

Cererea de acordare sau de redobândire a cetățeniei este înregistrată la secretariatul tehnic al Comisiei. În cazul în care constată lipsa unor documente necesare soluționării cererii, președintele Comisiei solicită, prin rezoluție, completarea dosarului. În cazul în care, în termen de cel mult 6 luni de la primirea solicitării, nu sunt transmise actele necesare, cererea va fi respinsă ca nesusținută. Președintele Comisiei, prin rezoluție, stabilește termenul la care se va dezbate cererea de acordare sau de redobândire a cetățeniei, dispunând totodată solicitarea de relații și informații, de la orice autorități cu privire la îndeplinirea condițiilor stabilite de Legea nr.21/1991, prevăzute la art. 8 alin. 1 lit. b) și e): nu întreprinde sau sprijină acțiuni împotriva ordinii de drept sau a securității naționale a României, și, nu a fost condamnat în țară sau în străinătate pentru o infracțiune care îl face nedemn de a fi cetățean român.

La termenul stabilit în vederea dezbaterii cererii, Comisia verifică îndeplinirea condițiilor necesare acordării sau redobândirii cetățeniei, cu excepția condițiilor prevăzute la art. 8 alin. 1 lit. f) și g), adică Comisia nu poate să verifice cunoașterea limbii române și a noțiunilor elementare de cultură și civilizație românească, precum și a prevederilor Constituției României și a imnului național. În cazul în care Comisia constată necesitatea audierii unor persoane care ar putea da informații utile în vederea soluționării cererii, dispune citarea acestora, stabilind un nou termen. În cazul în care sunt întrunite condițiile pentru acordarea cetățeniei române, Comisia stabilește, într-un termen ce nu va depăși 6 luni, programarea persoanei la interviul organizat pentru verificarea condițiilor prevăzute de art. 8 alin. 1 lit. f) și g).

Cererea de acordare sau de redobândire a cetățeniei române, formulată potrivit art. 10(1) din Legea nr.21/1991, este înregistrată la secretariatul tehnic al Comisiei. Președintele Comisiei pentru cetățenie, prin rezoluție, dispune:

a) solicitarea de informații și relații de la orice autorități cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 8 alin. 1 lit. b) și e) – adică autoritățile statului sunt întrebate dacă persoana ce solicită dobândirea (acordarea) sau redobândirea cetățeniei, nu întreprinde sau sprijină acțiuni împotriva ordinii de drept sau a securității naționale a României, și, nu a fost condamnat în țară sau în străinătate pentru o infracțiune care îl face nedemn de a fi cetățean român.

b) completarea dosarului, în termen de cel mult două luni de la primirea solicitării secretariatului tehnic al Comisiei de către petent, în cazul în care se constată lipsa unor documente necesare soluționării cererii, sub sancțiunea respingerii cererii ca nesusținută;

c) fixarea termenului la care Comisia va verifica îndeplinirea condițiilor necesare acordării sau redobândirii cetățeniei române potrivit art. 10(1), termen care nu va depăși 5 luni de la data înregistrării cererii.

În cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru acordarea ori redobândirea cetățeniei, precum și în cazul nepromovării interviului privind cunoașterii limbii române și a noțiunilor elementare de cultură și civilizație românească, precum și a prevederilor Constituției României și a imnului național, ori al neprezentării, în mod nejustificat, la susținerea acestuia, Comisia, printr-un raport motivat, propune ministrului justiției respingerea cererii. O nouă cerere de acordare sau de redobândire a cetățeniei române se poate depune după 6 luni de la respingerea cererii anterioare.

Dacă solicitantul este declarat admis la interviu, Comisia va întocmi un raport în care va menționa întrunirea condițiilor legale pentru acordarea sau, după caz, redobândirea cetățeniei. Raportul însoțit de cererea de acordare ori de redobândire a cetățeniei va fi înaintat ministrului justiției. Ministrul justiției, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de lege, emite de îndată ordinul de acordare sau de redobândire a cetățeniei române. Ordinul de acordare sau de redobândire a cetățeniei române se comunică solicitantului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, de îndată, de la data emiterii ordinului. În cazul în care constată neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, ministrul justiției respinge, prin ordin, cererea de acordare sau de redobândire a cetățeniei. Ordinul ministrului justiției de acordare sau de redobândire a cetățeniei române, respectiv ordinul de respingere a cererii de acordare sau de redobândire a cetățeniei române se comunică de îndată solicitantului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Ordinul de respingere a cererii de acordare sau redobândire a cetățeniei române poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, de Apel București, Secția contencios administrativ. Hotărârea Curții de Apel este definitivă și poate fi supusă recursului de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ).

Trebuie să spunem că momentul acordării sau redobândirii cetățeniei, este data depunerii jurământului de credința. În termen de 3 luni de la data comunicării ordinului ministrului justiției privind acordarea sau redobândirea cetățeniei române, persoanele cărora li s-a acordat sau au redobândit cetățenia româna vor depune jurământul de credință față de România. Jurământul de credință se depune în ședință solemnă în fața ministrului justiției sau a secretarului de stat delegat în acest sens și are următorul conținut: „Jur să fiu devotat patriei și poporului român, să apăr drepturile și interesele naționale, să respect Constituția și legile României”.

După depunerea jurământului, Comisia eliberează certificatul de cetățenie română, care va fi întocmit în două exemplare, semnate de ministrul justiției, dintre care un exemplar va fi înmânat titularului. Ambele exemplare ale certificatului conțin elemente de siguranță și au aplicate fotografii ale titularului. În situația în care copiii minori dobândesc cetățenia română odată cu părinții sau cu unul dintre ei, aceștia vor fi înscriși în certificatul de cetățenie al părinților și nu depun jurământul. Persoana care a obținut cetățenia română în condițiile prevăzute la art. 10 și 10(1), cu menținerea domiciliului în străinătate, va depune jurământul de credință în fața șefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular al României din țara în care domiciliază, în termenul prevăzut la alin. 2. În acest caz, certificatul de cetățenie română va fi eliberat de șeful misiunii diplomatice sau al oficiului consular respectiv. În cazul în care copilul devine major în timpul procesului de soluționare a cererii și până la data dobândirii de către părinți a cetățeniei române, acesta va depune jurământul și i se va elibera certificat de cetățenie distinct.

Nedepunerea, din motive imputabile persoanei care a obținut cetățenia română, a jurământului de credință, în termenul prevăzut mai sus (3 luni), atrage încetarea efectelor ordinului de acordare sau de redobândire a cetățeniei române față de persoana în cauză. Constatarea încetării efectelor ordinului de acordare sau de redobândire a cetățeniei române față de persoanele care nu au depus jurământul în condițiile legii se face de către ministrul justiției, la sesizarea direcției de specialitate din cadrul Ministerului Justiției, sau, după caz, de către șeful misiunii diplomatice ori al oficiului consular. Persoana care decedează înaintea depunerii jurământului de credință față de România este recunoscută ca fiind cetățean român, la cererea succesorilor legali ai persoanei decedate, din ziua publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a ordinului ministrului justiției de acordare sau de redobândire a cetățeniei române, urmând a fi eliberat certificatul de cetățenie de către Comisie. Cererea poate fi depusă în termen de un an de la data decesului titularului cererii de acordare sau de redobândire a cetățeniei române.

Persoana care nu poate depune jurământul de credință față de România din cauza unui handicap permanent sau a unei boli cronice obține cetățenia română de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a ordinului ministrului justiției de acordare sau, după caz, de redobândire a cetățeniei române, pe baza cererii și a înscrisurilor medicale transmise în acest sens, personal sau prin reprezentantul legal sau convențional cu mandat special, până la data finalizării procedurii de acordare sau, după caz, de redobândire a cetățeniei. Cererea adresată Comisiei privind eliberarea certificatului de cetățenie poate fi formulată în termen de un an de la data luării la cunoștință a termenului de depunere a jurământului de credință. Nedepunerea cererii în termenul de un an atrage încetarea efectelor ordinului ministrului justiției de acordare sau de redobândire a cetățeniei române.

2.3. Dobândirea și redobândirea cetățeniei Republicii Moldova

Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, cu proclamarea independenței și suveranității Republicii Moldova, apare și problema determinării apartenenței cetățenilor la noul stat. Astfel, în anul 1991 Parlamentul adoptă Legea nr. 596 din 05.06.1991 „cu privire la cetățenie”, prin care se instituționalizează cadrul general în materia cetățeniei. Era firesc ca legea să pornească reglementările de la așa-numita „variantă zero” acordând în mod automat calitatea de cetățean al Republicii Moldova:

– Persoanelor care până la 28 iunie 1940 au locuit pe teritoriul Basarabiei, nordului Bucovinei, ținutul Herța și R.A.S.S.M. și urmașilor acestora, dacă la data adoptării legii domiciliau pe teritoriul Republicii Moldova;

– Persoanelor care s-au născut pe teritoriul Republicii Moldova sau măcar unul din părinți, bunei s-a născut pe teritoriul sus-numit și dacă nu sînt cetățeni ai altui stat;

– Persoanele căsătorite până la 23 iunie 1990 cu cetățeni ai Republicii Moldova sau cu urmași ai acestora și persoanele care s-au reîntors în țară la apelul Președintelui Republicii Moldova sau a Guvernului republicii;

– Alte persoane care, până la adoptarea Declarației Suveranității Republicii Moldova inclusiv data adoptării ei, 23 iunie 1990, au avut loc de trai permanent pe teritoriul Republicii Moldova și loc permanent de muncă sau o altă sursă legală de existență. Acestor persoane li se va păstra dreptul de a se decide singure, referitor la cetățenie, în timp de un an de zile.

După cum observăm din reglementări, legea Republicii Moldova de la acea dată, recunoștea ambele sisteme de dobândire a cetățeniei: jus sanguinis și jus loci. La momentul respectiv, era un element firesc și o reacție firească față de realitățile create: o moștenirea primită la destrămarea unui stat complex și multinațional, cu un regim, în esență, nedemocratic; un proces galopant de destrămare a sistemului centralizat de conducere unională cu încercări de afirmare a suveranității și independenței fostelor republici sovietice și socialiste; un sistem de drept proaspăt înfiripat ce are ca trăsături o parte a moștenirii dreptului socialist și o altă gamă de trăsături moștenite de la familia juridică romano-germanică.

Ulterior legea nr. 596 din 05.06.1991 „cu privire la cetățenie”, a fost abrogată prin legea nr.1024 din 02.06.2000 „privind cetățenia Republicii Moldova”. Conform acesteia, dobândirea cetățeniei Republicii Moldova are următoarele temeiuri: a) naștere; b) recunoaștere; c) înfiere; d) redobândire; e) naturalizare. De asemenea cetățenia Republicii Moldova poate fi dobândită și în temeiul acordurilor internaționale la care Republica Moldova este parte.

Dobândirea cetățeniei prin naștere.

Cetățenia de origine, sau cetățenia de drept este considerată firească, deoarece familia și locul de naștere îi determină individului și obiceiurile, și afecțiunile, și mediul mai favorabil pentru a-și duce viața, în același timp ea realizând cea mai directă și mai simplă legătură dintre individ și comunitate. Conform legii naționale este considerat cetățean al Republicii Moldova copilul:

născut din părinți, ambii sau unul dintre care, la momentul nașterii copilului, este cetățean al Republicii Moldova;

născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinți apatrizi;

născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinți care au cetățenia unui alt stat sau unul dintre care este apatrid, iar celălalt cetățean străin.

De asemenea, copilul găsit pe teritoriul Republicii Moldova este considerat cetățean al ei, atât timp cît nu este dovedit contrariul, până la atingerea vârstei de 18 ani. Dispoziția izvorăște din prevederile Convenției europene cu privire la cetățenie, care stabilește obligația statelor părți de a prevedea în dreptul intern dobândirea de drept a cetățeniei de către noii născuți găsiți pe teritoriul său. Tot astfel, statele, inclusiv Republica Moldova vin în respectarea principiului stipulat de art.4, lit. b) din aceeași convenție – evitarea apatridiei.

Dobândirea cetățeniei prin recunoaștere.

În virtutea acestui temei, dobândesc calitatea de cetățeni ai Republicii Moldova persoanele care au dobândit și au păstrat această cetățenie potrivit legislației anterioare (nr.596), despre care am adus aminte, și persoanele care au dobândit cetățenia conform actualei legi (nr.1024). De asemenea, sunt recunoscuți ca cetățeni ai Republicii Moldova persoanele care și-au exprimat dorința de a deveni cetățeni ai Republicii Moldova și anume:

a) persoanele născute pe teritoriul Republicii Moldova sau persoanele unul dintre ai căror părinți sau bunei s-a născut pe teritoriul numit;

b) persoanele care până la 28 iunie 1940 au locuit în Basarabia, în Nordul Bucovinei, în ținutul Herța și în R.A.S.S.M., urmașii lor;

c) persoanele deportate sau refugiate de pe teritoriul Republicii Moldova începând cu 28 iunie 1940, precum și urmașii lor;

d) persoanele care la data de 23 iunie 1990 locuiau legal și obișnuit pe teritoriul Republicii Moldova și care continuă să locuiască în prezent.

În întregime, această modalitate de dobândire a cetățeniei (prin recunoaștere) se bazează pe aplicarea sistemului jus soli/jus loci.

Dobândirea cetățeniei prin înfiere.

Copilul apatrid dobândește automat cetățenia Republicii Moldova prin înfiere dacă înfietorii (înfietorul) sînt cetățeni ai Republicii Moldova. Asupra cetățeniei copilului apatrid înfiat de soți unul dintre care este cetățean al Republicii Moldova, iar celălalt cetățean străin hotărăsc, de comun acord, înfietorii. În cazul în care înfietorii nu cad de comun acord, asupra apartenenței copilului va decide instanța de judecată, ținând cont de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, se cere consimțământul lui, autentificat de notar.

Copilul cetățean străin înfiat de soți, ambii sau numai unul dintre ei, fiind cetățean al Republicii Moldova, sau unul fiind cetățean al Republicii Moldova, iar celălalt cetățean străin sau apatrid poate deveni cetățean al Republicii Moldova dacă renunță la cetățenia statului străin, cu excepția cazurilor prevăzute de acordurile internaționale la care Republica Moldova este parte. În cazul declarării nulității sau al anulării înfierii copilului apatrid sau cetățean străin, acesta este considerat că nu a fost niciodată cetățean al Republicii Moldova dacă domiciliază legal și obișnuit în străinătate sau dacă părăsește țara pentru a domicilia în străinătate.

Cetățenia poate fi dobândită și de copilul apatrid care se află sub tutela cetățenilor Republicii Moldova, și care devine automat cetățean al Republicii Moldova. Copilul apatrid care se află sub tutela soților unul dintre care este cetățean al Republicii Moldova, iar celălalt fiind apatrid, de asemenea devine automat cetățean al Republicii Moldova.

Asupra cetățeniei copilului apatrid, care se află sub tutela soților unul dintre care este cetățean al Republicii Moldova, iar celălalt cetățean străin, hotărăsc de comun acord, tutorii. În cazul în care aceștia nu cad de comun acord, asupra apartenenței copilului va decide instanța de judecată, ținând cont de interesele superioare ale copilului. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, se cere consimțământul lui, autentificat de notar.

Copilul cetățean străin care se află sub tutela soților ambii sau numai unul dintre ei fiind cetățean al Republicii Moldova sau unul fiind cetățean al Republicii Moldova, iar celălalt cetățean străin sau apatrid poate deveni cetățean al Republicii Moldova dacă renunță la cetățenia statului străin.

Redobândirea cetățeniei.

Persoana care a avut anterior cetățenia Republicii Moldova o poate redobândi la cerere, dacă cunoaște și respectă prevederile Constituției; cunoaște limba de stat în măsură suficientă pentru a se reintegra în viața socială și are surse legale de existență. Totodată solicitantul își poate păstra cetățenia străină dacă:

– nu a săvârșit crime internaționale, militare sau crime împotriva umanității;

– nu a fost implicat în activitate teroristă;

– nu a fost condamnat la privațiune de libertate pentru infracțiuni premeditate și are antecedente penale, sau la momentul examinării cererii se află sub urmărire penală;

– nu desfășoară activitate care periclitează securitatea statului, ordinea publică, sănătatea și moralitatea populației.

Persoana căreia i s-a retras cetățenia Republicii Moldova, deoarece a săvârșit fapte deosebit de grave prin care se aduc prejudicii esențiale statului, nu o mai poate redobândi. În cazul în care, persoanei i s-a retras cetățenia pentru faptul dobândirii cetățeniei Republicii Moldova prin fraudă, prin informație falsă sau prin ascunderea unui fapt pertinent; pentru faptul înrolării benevole în forțe armate străine; solicitantul mai poate dobândi cetățenia Republicii Moldova numai în condițiile naturalizării, și, numai după 5 ani de domiciliu legal și obișnuit pe teritoriul Republicii Moldova, din momentul retragerii cetățeniei.

Dobândirea cetățeniei prin naturalizare.

Potrivit art.17 al Legii nr.1024/2000, cetățenia Republicii Moldova se poate acorda la cerere persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani și care:

a) deși nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază legal și obișnuit aici cel puțin în ultimii 10 ani sau este căsătorită cu un cetățean al Republicii Moldova de cel puțin 3 ani, sau domiciliază legal și obișnuit nu mai puțin de 3 ani și domiciliază legal și obișnuit aici în ultimii 3 ani la părinți sau copii (inclusiv înfietori și înfiați) cetățeni ai Republicii Moldova; sau

b) domiciliază legal și obișnuit pe teritoriul Republicii Moldova timp de 5 ani înaintea împlinirii vârstei de 18 ani; sau

c) este apatrid sau recunoscută ca fiind refugiată, conform prevederilor legii naționale, și domiciliază legal și obișnuit pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puțin de 8 ani; precum și

d) cunoaște și respectă prevederile Constituției; și

e) cunoaște limba de stat în măsură suficientă pentru a se integra în viața socială; și

f) are surse legale de existență; și

g) pierde sau renunță la cetățenia unui alt stat, dacă o are, cu excepția cazurilor când pierderea sau renunțarea nu este posibilă sau nu poate fi rezonabil cerută.

Cunoașterea prevederilor Constituției și a limbii de stat de către solicitantul cetățeniei Republicii Moldova este verificată în modul stabilit de Guvern. În procesul examinării persoanei la capitolul cunoașterii limbii de stat, aceasta ar trebui să înțeleagă suficient limba uzuală, informațiile cu caracter oficial; să poată purta discuții și răspunde la întrebări despre viața cotidiană; să poată citi și înțelege suficient orice text cu caracter social, orice lege sau alt act normativ; să poată scrie o expunere la o temă despre viața cotidiană.

La examinarea cererilor de naturalizare, condiția cunoașterii prevederilor Constituției Republicii Moldova și a limbii de stat nu se pune pensionarilor pentru limită de vârstă și invalizilor a căror invaliditate este stabilită pe o perioadă nedeterminată. Reglementarea dată, din legislația Republicii Moldova este mai degrabă o excepție de natură să faciliteze acordarea cetățeniei acestor două categorii de persoane. În majoritatea statelor lumii condiția cunoașterii limbii, legislației și culturii statului a cărei cetățenie este solicitată se modifică în dependență de vârsta sau condiția fizică a persoanei solicitantului.

Este o condiție, care odată îndeplinită ajută însăși persoana solicitantului să se integreze armonios în noua sa patrie, în mediul social-cultural și ideologic al acesteia. Exemplific cele spuse cu reglementări din Legea cu privire la cetățenie a SUA (Immigration and Nationality Act). În art. 312 se stabilește următoarele: „Nici o persoană nu va putea obține cetățenia Statelor Unite dacă nu face dovada: (1) că cunoaște limba engleză (să știe a citi, a scrie, a vorbi cu termeni obișnuiți); (2) că cunoaște și înțelege fundamentele istorice, principiile și forma de guvernământ a SUA”. Cerințele nu se vor aplica unei persoane cu handicap fizic sau cu deficiențe mentale permanente, și care nu este în măsură să se conformeze acestora. De asemenea, prevederea nu este aplicabilă persoanelor care au depășit vârsta de 50 de ani, dintre care ultimii 20 au locuit stabil în SUA, în baza permisului legal de ședere; sau au depășit vârsta de 55 ani dintre care ultimii 15, au locuit în SUA, în baza permisului legal de ședere.

De asemenea, cadrul legal, prin prevederile art.20 al legii 1024/2000, stabilește unele restricții legate de persoana solicitantului cetățeniei Republicii Moldova. Astfel cetățenia nu se va acorda persoanei care:

a) a săvârșit crime internaționale, militare sau crime împotriva umanității;

b) a fost implicată în activitate teroristă;

c) a fost condamnată la privațiune de libertate pentru infracțiuni premeditate și are antecedente penale sau la momentul examinării cererii se află sub urmărire penală;

d) desfășoară activitate care periclitează securitatea statului, ordinea publică, sănătatea și moralitatea populației;

e) este cetățean al unui stat cu care Republica Moldova nu a încheiat acord asupra dublei cetățenii, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 12 alin. (2) – persoanele născute pe teritoriul Republicii Moldova sau persoanele unul dintre ai căror părinți sau bunei s-a născut pe teritoriul numit; persoanele care până la 28 iunie 1940 au locuit în Basarabia, în Nordul Bucovinei, în ținutul Herța și în R.A.S.S.M., precum și urmașii lor; persoanele deportate sau refugiate de pe teritoriul Republicii Moldova începând cu 28 iunie 1940, precum și urmașii lor; persoanele care la data de 23 iunie 1990 locuiau legal și obișnuit pe teritoriul Republicii Moldova și care continuă să locuiască în prezent. De asemenea sunt exceptate persoanele stabilite la art.17 alin.(1) lit. g) – „pierde sau renunță la cetățenia unui alt stat, dacă o are”; și la art.24 alin.(2) –devin cetățeni ai Republicii Moldova, prin decret al Președintelui Republicii Moldova, în cazurile excepționale sau determinate de circumstanțe excepționale.

Procedura acordării cetățeniei.

Întreaga procedură de dobândire sau redobândire a cetățeniei Republicii Moldova este reglementată prin Legea nr.1024 „cu privire la cetățenie” și Hotărârea Guvernului nr. 197/2001. Demersul privind cetățenia Republicii Moldova se întocmește după o cerere-chestionar de o formă stabilită de Guvern. Cererea privitoare la persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani se examinează la demersul reprezentantului ei legal, autentificat de notar, iar în străinătate – de reprezentanța diplomatică sau instituția consulară a Republicii Moldova.La depunerea cererilor privind cetățenia Republicii Moldova scrise în numele copiilor în vârstă de la 14 până la 18 ani, este obligatoriu consimțământul lor, exprimat în scris și autentificat de notar, iar în străinătate – de reprezentanțele diplomatice sau de instituțiile consulare ale Republicii Moldova.

Cererea privind dobândirea sau redobândirea cetățeniei Republicii Moldova se adresează Președintelui Republicii Moldova și se depune, personal sau prin mandatar, ultimul dispunând de procură autentificată de notar, la organul teritorial al Ministerului Tehnologiei Informației și Comunicațiilor în a cărui rază își are domiciliu solicitantul, iar în cazul persoanei cu domiciliu legal și obișnuit în străinătate, la reprezentanța diplomatică sau instituția consulară a Republicii Moldova sau Externe și Integrării Europene al Republicii Moldova.

La momentul primirii cererii privind acordarea cetățeniei Republicii Moldova, depusă de către o persoană care are domiciliu legal și obișnuit în Republica Moldova se încasează o taxă de stat stabilită prin lege. Pentru cererea privind acordarea cetățeniei Republicii Moldova, depusă de o persoană care domiciliază legal și obișnuit în străinătate se încasează o taxă consulară stabilită prin lege.

Hotărârea Guvernului nr. 197 din 12.03.2001 „pentru aprobarea Regulamentului cu privire la procedura dobândirii și pierderii cetățeniei Republicii Moldova”, stabilește reglementări de procedură distincte pentru recunoașterea cetățeniei, naturalizare și redobândirea cetățeniei Republicii Moldova. Astfel, persoana care are dreptul de a fi recunoscută cetățean al Republicii Moldova conform articolului 12 alineatul (2) din Legea cetățeniei Republicii Moldova prezintă la organul teritorial al Ministerului Tehnologiei Informației și Comunicațiilor, în a cărui rază își are domiciliul, o cerere-chestionar (după un model prestabilit prin lege), adresată Președintelui Republicii Moldova, la care se anexează, în fiecare caz aparte, următoarele documente:

a) copia actului de identitate;

b) cazier judiciar din țara (țările) al cărei cetățean este, din țara în care a domiciliat legal și obișnuit anterior stabilirii în Republica Moldova și din Republica Moldova;

c) bonul de plată a taxei de stat;

d) două fotografii de mărimea 4,5×3,5 cm;

e) copiile actelor de stare civilă: a certificatelor de naștere, de naștere a copiilor minori, de căsătorie, de divorț, de schimbare a numelui;

f) copia certificatului de naștere a unuia dintre părinți sau bunei, în cazul în care solicitantul nu s-a născut pe teritoriul Republicii Moldova, dar este urmașul celor care s-au născut pe teritoriul ei;

g) copia certificatului de naștere a unuia dintre părinți sau bunei ori adeverința de la locul de domiciliu, care confirmă domicilierea solicitantului sau a părinților ori a buneilor acestuia pe teritoriul Basarabiei, Nordului Bucovinei, Ținutului Herța și în R.A.S.S.M. până la 28 iunie 1940, în cazul în care solicitantul are temei să dobândească cetățenia Republicii Moldova pe motivul dat;

h) adeverința de la locul de domiciliu, care confirmă domicilierea solicitantului la data de 23 iunie 1990 pe teritoriul Republicii Moldova și până în prezent, în cazul în care solicitantul are temei să dobândească cetățenia Republicii Moldova pe motivul dat;

i) adeverința de la organul abilitat care atestă faptul deportării sau refugierii solicitantului sau a părinților sau buneilor acestuia de pe teritoriul Republicii Moldova începând cu 28 iunie 1940, în cazul în care solicitantul are temei să dobândească cetățenia Republicii Moldova pe motivul dat.

Cererile și documentele necesare se expediază Informației și Comunicațiilor spre examinare și luarea deciziei. Termenul acestei examinări a cererii nu poate depăși o lună. În urma examinării se întocmește un aviz în baza căruia solicitantului i se eliberează actele de identitate ale cetățeanului Republicii Moldova.

Persoana care solicită să dobândească cetățenia Republicii Moldova prin naturalizare, conform articolului 17 din Legea cetățeniei Republicii Moldova, având domiciliul legal și obișnuit pe teritoriul Republicii Moldova, depune, la organul teritorial al Ministerul Tehnologiei Informației și Comunicațiilor, în a cărui rază își are domiciliul, cerere-chestionar adresată Președintelui Republicii Moldova (de modelul prestabilit), în două exemplare, cu anexarea în fiecare caz aparte a următoarelor documente:

a) autobiografia, în care se indică data și temeiul stabilirii cu domiciliul în Republica Moldova, datele despre starea civilă, locul domiciliului, activitatea de muncă, date despre rudele apropiate: părinți, soț (soție), copii;

b) adeverința de la domiciliu despre componența familiei;

c) bonul de plată a taxei de stat;

d) patru fotografii de mărimea 4,5×3,5 cm;

e) adeverința că nu deține cetățenia anterioară sau adeverința despre aprobarea renunțării la această cetățenie. Adeverința despre renunțarea la cetățenia unui alt stat poate fi prezentată și după emiterea hotărârii Comisiei pentru problemele cetățeniei și acordării de azil politic de pe lângă Președintele Republicii Moldova privind aprobarea acordării cetățeniei. Adeverința despre renunțarea la cetățenia unui alt stat sau adeverința precum că solicitantul nu deține cetățenia altui stat nu se prezintă în cazul în care pierderea sau renunțarea la cetățenie nu este posibilă sau nu poate fi rezonabil cerută (persoana are statut de refugiat, este cetățean al statului legislația căruia nu prevede renunțarea la cetățenie sau prevede pierderea automată a cetățeniei sale la dobândirea cetățeniei altui stat);

f) adeverința de la locul de muncă sau de studii. Persoanele care nu sînt plasate în câmpul muncii prezintă o adeverință de la autoritatea administrației publice locale despre sursele sale legale de existență (venit obținut în urma activității comerciale sau particulare, pensie, bursă, pensie alimentară, ajutor de șomaj și indemnizație pentru copii, întreținere materială de la membrii familiei, economii financiare și depozite);

g) adeverința despre susținerea examenului de cunoaștere a limbii de stat și a prevederilor Constituției Republicii Moldova; cu excepția pensionarilor de vârstă și a invalizilor pentru o perioadă nedeterminată;

h) copia actului de identitate sau altă dovadă privind domicilierea solicitantului pe teritoriul Republicii Moldova sau căsătoria cu un cetățean al Republicii Moldova;

i) cazierul judiciar din țara în care a domiciliat anterior.

În scopul confirmării informației prezentate în cererea-chestionar pot fi solicitate și alte documente: copiile actelor de identitate; copiile certificatelor de naștere ale copiilor minori, de înfiere, de căsătorie, de divorț, de deces; hotărâri ale instanței de judecată, autentificate în modul stabilit de lege. Persoana care are temei de a dobândi, redobândi cetățenia Republicii Moldova, la solicitare, poate obține o adeverință prin care i se garantează acordarea cetățeniei.

Redobândirea cetățeniei Republicii Moldova de către persoanele care domiciliază legal și obișnuit pe teritoriul Republicii Moldova începe cu depunerea cererii-chestionar, adresată Președintelui Republicii Moldova, la organul teritorial al Ministerul Tehnologiei Informației și Comunicațiilor, în a cărui rază își are domiciliul. În afară de aceasta persoana prezintă și următoarele documente:

a) autobiografia, în care se indică data și temeiul stabilirii cu domiciliul în Republica Moldova, date despre starea civilă, locul domiciliului, activitatea de muncă, date despre rudele apropiate: părinți, soț (soție), copii, motivul pierderii cetățeniei;

b) adeverința de la domiciliu despre componența familiei;

c) adeverința privind renunțarea la cetățenie sau copia hotărârii privind retragerea cetățeniei Republicii Moldova;

d) copia actului de identitate;

e) bonul de plată a taxei de stat;

f) patru fotografii de mărimea 4,5×3,5 cm.

g)cazierul judiciar din țara în care a domiciliat anterior.

În ceea ce privește dobândirea și redobândirea cetățeniei Republicii Moldova de către persoanele care domiciliază legal și obișnuit în străinătate, aceasta depune cererea-chestionar adresată Președintelui Republicii Moldova, la reprezentanța diplomatică sau instituția consulară a Republicii Moldova în țara de domiciliere sau Externe și Integrării Europene, la care se anexează, după caz, următoarele documente:

a) copia actului de identitate;

b) cazier judiciar din țara de domiciliere și din țara (țările) al cărei cetățean este;

c) bonul de plată a taxei consulare;

d) trei fotografii de mărimea 4,5×3,5 cm;

e) copia certificatului de naștere a unuia dintre părinți sau bunei, în cazul în care solicitantul nu s-a născut pe teritoriul Republicii Moldova, dar este urmașul celor care s-au născut pe teritoriul ei;

f) copia certificatului de naștere a unuia dintre părinți sau bunei, adeverința de la locul de domiciliu, care confirmă domicilierea solicitantului, părinților ori a buneilor acestuia pe teritoriul Basarabiei, Nordului Bucovinei, Ținutului Herța și în R.A.S.S.M. până la 28 iunie 1940, în cazul în care solicitantul are temei să dobândească cetățenia Republicii Moldova pe motivul dat;

g) adeverința de la organul abilitat care atestă faptul deportării sau refugierii solicitantului sau a părinților sau buneilor acestuia de pe teritoriul Republicii Moldova începând cu 28 iunie 1940, în cazul în care solicitantul are temei să dobândească cetățenia Republicii Moldova pe motivul dat.

După cum observăm, există similitudine aproape perfectă cu mici diferențe, care sunt condiționate de persoana care solicită dobândirea sau redobândirea cetățeniei Republicii Moldova, de motivul cererii sale și de locul permanent de domiciliere al acesteia.

2.4. Concluzii 2

Republica Moldova și România au adoptat sisteme de dobândire și redobândire a cetățeniei apropiate după spirit, dar diferite în ceea ce privește fundamentarea de principiu.

Legiuitorul național al Republicii Moldova a preferat un sistem mixt, reglementările căruia în mare parte sunt fundamentate pe principiului jus sanguinis dar care este completat de reglementări caracteristice pentru principiul jus loci/jus soli. În Republica Moldova, principiul jus loc/jus soli are o aplicabilitate vizibilă, mai ales în reglementările privind recunoașterea cetățeniei pentru persoanele care au fost născute pe teritoriul Republicii Moldova sau persoanele unul dintre ai căror părinți sau bunei s-a născut pe teritoriul numit, sau pentru persoanele care până la 28 iunie 1940 au locuit în Basarabia, în Nordul Bucovinei, în ținutul Herța și în R.A.S.S.M. și urmașii acestora, etc.

Legiuitorul român renunță la criteriul statal în legitimarea redobândirii cetățeniei române, prevalent în formularea legii din 1991, în favoarea principiului „jus sanguinis” („dreptul sângelui” – copilul primește cetățenia părinților, indiferent de locul nașterii) introdus în lege în 2009. Odată cu modificarea legislației, s-au schimbat și categoriile de beneficiari ai politicii de redobândire a cetățeniei. Dacă prevederile legii din 1991 acopereau o gamă largă de beneficiari, incluzând toate minoritățile etnice existente pe teritoriul României până la 1940 și 1944, începând cu 2003 legiuitorul român a introdus filtrul etnic, astfel încât din 2009 să fie legiferat principiul jus sanguinis și doar cei născuți cu cetățenia română sau copii adoptați de părinți români și descendenții lor fiind eligibili pentru redobândire.

Semnalăm elemente deficitare ale cadrului normativ românesc. Astfel, cu părere de rău Legea română nu stabilește vre-un regim facilitar de naturalizare pentru persoanele în etate și pentru persoanele care suferă de deficiențe fizice ori mentale. Din rațiunea realizării principiului umanismului și al principiului egalității de șanse, s-ar putea propune introducerea unor reglementări în acest sens. În legislația Republicii Moldova o reglementare similară există, contribuind real la egalitatea de șanse a candidaților.

Semnalăm și diferite deficiențe procedurale la încadrarea procedurii de redobândire a cetățeniei române în cele 5 luni prevăzute de lege. Capacitatea administrativă a Autorității Naționale pentru Cetățenie, inclusiv a birourilor sale teritoriale, acoperă cu greu numărul mare de solicitanți. În București există o singură zi de lucru cu publicul în care solicitanții de cetățenii pot depune dosarele. De regulă, se creează cozi imense, numărul persoanelor variind între 300-500 de persoane. Aceeași situație se întâlnește și la consulatele românești din Republica Moldova. Deschiderea consulatelor și Cahul a mai ușurat povara Secției Consulare de , însă personalul administrativ face față cu greu numărului mare de persoane. În plus, costurile pentru transcrierea actelor sunt destul de mari, lucru care face ca mulți solicitanți să se deplaseze

În Republica Moldova, considerăm necesară crearea unei structuri specializate care să se preocupe exclusiv de problema cetățeniei, de procedură și verificarea persoanelor solicitante. Un model în acest sens poate servi structurile specializate ale altor state – fie sub forma unor autorități, servicii sau organe.

De asemenea considerăm absolut necesară adoptarea, atât în România cât și în Republica Moldova, a unui act normativ care ar reglementa modul de susținere a examenului la limba română, la cunoașterea culturii statului și a fundamentelor acestuia (legislația, forma de stat, semnele distinctive – imnul, stema etc.). Respectivul act trebuie să explice procedura susținerii examenului (locul, modul, componența comisiei), eventualele etape, întrebările (chestionarul) și baremul de apreciere.

3. Dobândirea și redobândirea cetățeniei în statele cu sisteme

de drept romano-germanice

Dobândirea și redobândirea cetățeniei în cadrul sistemelor naționale bazate

pe principiul jus loci / jus soli

Pentru a facilita procesul de analiză a situației juridice în ce privește dobândirea și redobândirea cetățeniei în statele cu sisteme de drept romano-germanice, și, pentru a introduce o anumită logica de sistem, am recurs la gruparea statelor cu sisteme de drept romano-germanice în trei categorii:

state care reglementează cetățenia bazându-se prioritar pe jus sanguinis;

state care reglementează cetățenia bazându-se prioritar pe jus soli/jus loci, și,

state care consacră în mod expres în cadrul legislației naționale sistemul opțional.

Este cu neputință să găsim printre statele europene, legislații naționale care s-ar baza în acordarea cetățeniei exclusiv doar pe principiul jus loci /jus soli. Realitățile vieții contemporane vor transforma un altfel de sistem național în utopie, ceea ce nu-și poate permite nici un stat, odată ce, după cum am stabilit în capitolele anterioare, cetățenia este dimensiunea existenței sale sociale. Totuși, în cadrul statelor europene cu sisteme de drept continental vom găsi suficiente exemple, în care principiul jus loc/ jus soli are o mare întrebuințare. În continuare am selectat și analizat legislațiile Republicii Italiene, Republicii Franceze și Federației Ruse, în cadrul cărora acest principiu are o respectare prioritară.

Republica Italiană. Aș începe analiza cu reglementările din legislația Italiei, în a cărei Constituții, vom găsi consacrarea egalității cetățenilor (art. 3); dreptul de vot al acestora (art.48), dreptul de asociere în partide politice (art.49); dreptul de a adresa petiții Camerelor Parlamentului (art.50), accesul la funcțiile publice și la posturile eligibile (art.51); apărarea patriei (art.52); participarea la cheltuielile publice (art.53); datoria de fidelitate și de respectare a Constituției și a legilor (art.54). Deși în Constituția Italiei nu vom găsi reglementări exprese legate de cetățenie, acest domeniu este reglementat prin legi organice, cu respectarea principiilor constituționale: respectarea drepturilor inviolabile ale omului (art.2) și respectarea normelor de drept internațional general recunoscute de statul italian (art.10).

Dobândirea cetățeniei italiene este reglementată de Legea nr.91 din 05.02.1992 „Cittadinanza”, care stabilește dobândirea cetățeniei prin naștere pentru:

a) copilul care are tată sau mamă cetățeni italieni,

b) copilul care s-a născut pe teritoriul Republicii Italiene în cazul în care ambii părinți sunt necunoscuți sau apatrizi;

c) copilul născut pe teritoriul Republicii Italiene din părinți străini, dar care nu urmează cetățenia părinților săi, în conformitate cu legislația statului, a cărui cetățenie o au;

d) copilului găsit pe teritoriul Republicii Italiene, cu părinți necunoscuți, în cazul în care nu se face dovada deținerii unei alte cetățenii.

În continuarea studiului nostru asupra legislației italiene privind dobândirea cetățeniei, vom aduce drept exemplu, reglementările art. 9 din Legea italiană nr.91/1992 privind cetățenia. Cetățenia italiană poate fi acordată de către Președintele Republicii, după audierea Consiliului de Stat, la propunerea Ministrului de Interne:

a) cetățenilor străini al cărui tată sau a cărui mamă, sau al cărui ascendent direct de până la gradul doi inclusiv, au fost cetățeni de la naștere, sau care s-a născut pe teritoriul Italiei și care, în ambele cazuri, au rezidența legală de cel puțin 3 ani pe teritoriul Italiei;

b) cetățenilor străini, chiar și majori, care au fost adoptați de cetățeni italieni și care au reședință legală în Italia de cel puțin 5 ani după ce au fost adoptați;

c) cetățenilor străini care au prestat servicii, chiar și în străinătate, în slujba statului italian, timp de cel puțin 5 ani;

d) cetățenilor străini din țări care aparțin Uniunii Europene (deci și cetățenilor români sau cetățenilor Republicii Moldova care dețin dublă cetățenie) și care au rezidența legală în Italia de cel puțin 4 ani;

e) apatrizilor, refugiaților și azilanților politici care au rezidența legală în Italia de cel puțin 5 ani;

f) cetățenilor străini care nu aparțin unui stat UE, dar care au rezidența legală în Italia de cel puțin 10 ani. Criteriul principal de acordare a cetățeniei în toate cazurile enumerate mai sus este simplul fapt al reședinței legale în Italia, – ceea ce vine în confirmarea faptului atribuirii legislației italiene la sistemul jus loci.

În legislația Italiei nu vom găsi termenul de „redobândire” a cetățeniei, în schimb vom găsi „recunoașterea” cetățeniei și „recuperarea” cetățeniei. Cel mai apropiat de sensul „redobândirii” cetățeniei din legislația României și Republicii Moldova, este „recunoașterea” cetățeniei.

În cele ce urmează, vom analiza reglementările din legislația italiană care stabilesc redobândirea cetățeniei. Este adevărat că în legislația Italiei, domeniul respectiv – redobândirea cetățeniei – este un domeniu relativ nou. În ultimul deceniu au fost adoptate câteva legi speciale care stabilesc dreptul persoanelor la recunoașterea cetățeniei și condițiile solicitate de statul italian. Astfel, conform Legii Republicii Italiene nr. 379/2000, cetățenia italiană va fi recunoscută persoanelor care au fost născute ori au locuit pe teritoriul Imperiului Austro-Ungar și descendenților acestora dacă îndeplinesc următoarele condiții:

– s-au născut ori au locuit în provinciile Trento, Boltsano, D'orcia și alte teritorii italiene care au fost cedate Iugoslaviei în baza Tratatului de pace de din 10.02.1947, și în baza Tratatului de din 10.11.1975;

– au emigrat după hotarele Italiei, până la data de 16.07.1920, cu excepția persoanelor care au emigrat în Austria;

– au depus cerere de redobândire a cetățeniei italiene până la data de 20.12.2010, la oficiile diplomatice și consulare ale Italiei în străinătate, dacă solicitantul este domiciliat în străinătate; sau, la oficiile de stare civilă dacă solicitantul este domiciliat în Italia.

În anul 2006, este adoptată, publicată și intrată în vigoare Legea nr.124, care de asemenea vine cu un șir de modificări cetățeniei nr.91/1992, și prin care se recunoaște cetățenia italiană foștilor conaționalilor care au locuit în Istria, Fiuma și Dalmația, precum și urmașilor acestora. Astfel, cadrul legal italian stabilește că au dreptul la recunoașterea cetățeniei:

– persoanele care au locuit legal pe aceste teritorii (Istria, Fiuma și Dalmația) care au fost cedate fostei Republici Iugoslave, precum și urmașii lor, pe linie dreaptă,

– care au pierdut cetățenia italiană în rezultatul aplicării tratatelor respective; Italia a realizat prevederile Tratatului de (1947) prin Decretul legislativ al șefului provizoriu al statului nr. 1430 din 28.11.1947, și a ratificat și pus în aplicare Tratatul de (1975) prin Legea nr.73 din 14.03.1977;

– care cunosc limba italiană și sunt exponenții culturii italiene.

În ceea ce privește procedura redobândirii cetățeniei italiene, cererea de redobândire se adresează oficiilor consulare ale Republicii Italiene, dacă persoana este domiciliată în străinătate; sau, dacă solicitantul stă în Italia, oficiilor de stare civilă ale municipalității în a cărei rază își are domiciliul legal și stabil. În ambele cazuri, solicitarea, împreună cu documentele ce atestă dreptul de redobândire (recunoaștere) a cetățeniei este remisă unei Comisii interministeriale, înființată pe lângă Ministerul Afacerilor Interne, care-și va expune propriul punct de vedere cu privire la temeinicia solicitării și respectarea condițiilor stabilite prin Legea cetățeniei nr.91/1992.

Recuperarea cetățeniei se poate face doar pentru persoanele care au deținut cetățenia italiană și au renunțat la aceasta, sau, aceasta le-a fost retrasă de autoritățile statului italian. Statul italian poate retrage cetățenia persoanei care a acceptat o funcție publică într-un stat străin, sau într-un organism internațional străin care nu are reprezentanțe în Italia, sau persoanei care își satisface serviciul militar într-o țară străină. Legiuitorul italian stabilește și reglementări specifice ce țin de retragerea cetățeniei în situația stării de război, și anume: dacă persoana abandonează o funcție publică în Italia, sau, acceptă o funcție publică în statul cu care Italia se află pe picior de război, sau a servit în armata acelui stat fără vre-o obligație – pierde cetățenia la momentul încetării stării de război. Toate aceste situații sub condiția dobândirii voluntare a cetățeniei italiene, adică cetățenilor italieni prin naștere nu le poate fi retrasă cetățenia. Dacă persoană i se retrage cetățenia (pierde cetățenia) în cazurile stării de război, persoana pierde și dreptul de a solicita recuperarea cetățeniei.

În ceea ce privește recuperarea cetățeniei, art.13 din Legea nr.91/1992 stabilește că, persoanele care au pierdut cetățenia o pot recupera dacă:

a) au satisfăcut serviciul militar în armata italiană, și își exprimă dorința în acest sens;

b) au îndeplinit un serviciu public pentru Republica Italiană, chiar și în străinătate, și își exprimă dorința în acest sens,

c) în cazul în care își stabilește domiciliul legal și stabil în Italia, în decursul unui an de la depunerea declarației de recuperare a cetățeniei.

Actele solicitate de autoritățile Italiei pentru persoana care solicită sau cere redobândirea cetățeniei sunt practic aceleași (cu mici diferențe):

a) certificatul de naștere;

b) cazier judiciar din statul actualei reședințe si, eventual, caziere din orice tara terță, unde solicitantul a avut reședință legală;

c) în caz de schimbări de nume – certificatele care atesta schimbările; Toate documentele românești sau moldovenești (sau din alte țări, dacă persoana s-a născut ori a locuit mai mult timp în străinătate) trebuie să fie traduse în italiană și legalizate corespunzător cerințelor dreptului internațional (prin apostilă sau legalizare consulară), cu excepția actelor de identitate;

d) cazier judiciar italian „certificato penale dell'autorità giudiziaria italiana/certificato dei carichi pendenti”;

e) certificat istoric de reședință „certificato storico di residenza”, care să ateste reședința pentru ultimii patru ani; În cazul în care solicitanții posedă un certificat de rezidență mai vechi, în care sunt consemnate datele exacte de transfer dintr-un oraș în altul, se pot prezenta cu acest certificat, întrucât rezidența istorică poate fi autocertificată, cu singura condiție ca cetățeanul să fie absolut sigur de exactitatea datelor (ziua, luna, anul).

f) certificat de căsătorie/extras din registrul de casătorii „estratto per riassunto del registro dei matrimoni” și certificatul de cetățenie al soțul cetățean italian (doar pentru cei care solicită cetățenia întrucât sunt căsătoriți cu un cetățean italian).

g) actul de identitate valabil (pașaport, buletin de identitate sau altul, în funcție de țară);

h) „carta di soggiorno” – atestatul de ședere eliberat de primărie, dacă este cazul, chiar dacă acesta este deja expirat;

i) copia declarațiilor de venit pe ultimii trei ani;

j) certificatul de cetățenie italiană a părintelui sau ascendentului pe linie directa până la gradul II;

k) decizia de adopție eliberată de instanța de judecată (în Italia încuviințarea adopțiilor sunt de competența tribunalelor);

l) documentația ce atestă prestarea serviciilor, chiar și în străinătate, în folosul statului;

n) certificatul de recunoaștere a statutului de refugiat sau a statutului de apatrid;

m) timbre fiscale (marca da bollo cu valoarea de 14.62 euro);

p) dovada plății taxei de stat de 200 euro (transfer bancar, poștă etc.)

Documentele trebuie prezentate de solicitant, personal, în original și în fotocopie. Nu pot fi transmise prin posta. Autoritățile competente își rezervă dreptul de a solicita și alte documente. În dependență de locul reședinței solicitantului, aceste documente se depun fie la biroul consular din țara de reședință (dacă solicitantul are reședința într-o țară străină), fie la biroul din cadrul Prefecturii de reședință (dacă solicitantul are reședința în Italia). În termen de cel mult 6 luni de la comunicarea decretului prin care este acordată cetățenia, solicitantul trebuie să depună jurământ de credință Republicii Italiene obligându-se să respecte Constituția și legile statului italian.

În orice caz de dobândire (acordare) și redobândire a cetățeniei, adică de recunoaștere sau de recuperare a cetățeniei, și în orice moment al desfășurării procedurii, aceasta poate fi stopată („inhibată”), de Ministrului de interne la solicitarea Consiliului de Stat pentru Cetățenie. Cazurile de stopare sunt determinate de încălcările grave ale procedurii de redobândire a cetățeniei sau de modul fraudulos de redobândire.

Republica Franceză. Legiuitorul francez a ales o altă strategie în reglementarea problemelor legate de cetățenie. Constituția Franței nu reglementează decât destul de vag principiile generale și fundamentale, sediul materiei este situat însă în Codul Civil francez, și abia în anul fost elaborată o lege organică privind cetățenia franceză (Legea 98-170 din 16.03.1998), dar care nu face decât să aducă modificări Codului Civil, pe care să-l mențină actual față de condițiile contemporane.

După cum am spus, Constituția Republicii Franceze, consfințește foarte succint principiul nediscriminării și egalității în drepturi precum și în fața legii (art.1), garantează plenitudinea drepturilor și libertăților fundamentale, inclusiv politice (art.4), și stabilește că materia cetățeniei, statutul cetățenilor și drepturile la muncă sunt reglementate prin lege (art.34). Cadrul de reglementare francez prezintă particularități specifice și datorită formațiunilor administrativ-teritoriale (departamente) „de peste mări”: Guadeloupe și Martinique (colonii franceze în Marea Caraibelor), Guyana Franceză (în America de Sud), Reunion (insulă în Oceanul Indian), Mayotta (complex din două insule între Madagascar și Mozambique), Saint-Barthelemi și Saint-Martin (insule în Oceanul Atlantic, în preajma Antilelor Mici), Wallis și Futuna (insule în Oceanul Pacific, între Tuwalu și Figi ), Polinezia Franceză (comunitate de insule în Oceanul Pacific, dintre care cea mai mare – Tahiti), Noua Caledonie (arhipelag în vestul Oceanului Pacific). precum și Teritoriile de Sud (Teritoriul Adelie din Antactica).Cetățenii acestor „departamente de peste mări” sunt recunoscuți cetățeni ai Republicii Franceze, cu toată plenitudinea drepturilor și libertăților fundamentale.

Cu părere de rău, în ultimii ani, sunt tot mai puternice glasurile reprezentanților statelor vest europene care aduc României critici legate de procesul de redobândire a cetățeniei. Cu siguranță, și datorită acestora a fost suspendat procesul de integrare a României în spațiul Schengen. Susținem pe deplin demersul științific al lui Ștefan Leonescu, care demonstrează cu date concrete că rata încetățenirii, statistica acordării și cea a redobândirii cetățeniei în Franța și alte state vest-europene, este mul mai ridicată, și deci ar trebui să fie mult mai alarmantă pentru UE decât procesul de redobândire a cetățeniei române. Franța nu doar că acordă anual peste 100.000 cetățenii, dar recurge la o practică unică în materie de încetățenire – recunoaște ca „departamente de peste mări”, anumite teritorii, cu toate consecințele juridice ce decurg din acest proces, inclusiv în materie de cetățenie. În susținerea acestei idei îndrăznețe vom examina statistica recunoașterii câtorva dintre aceste teritorii de către Franța Metropolitană:

– Reunion, recunoscută ca departament al Franței în anul 1958, Reunion este una dintre cele 7 regiuni ultraperiferice ale Uniunii Europene. Din 2003, în urma unei reforme constituționale, Reunion a devenit o regiune, cu aceleași puteri cu ale unei regiuni franceze, formată dintr-un singur departament și condusă de un consiliu regional. Reprezentantul guvernului francez este prefectul, bazat în capitala insulei Runion, Saint-Denis. Reunion are 8 locuri în Parlamentul Franței, 5 de deputat și 3 de senator. De asemenea, ca regiune ultraperiferică locuitorii participă la alegerile pentru Parlamentul European în cadrul circumscripției electorale Franța de peste mări, cu o populație ce în anul 2010 depășea 800.000 locuitori;

– Martinique, recunoscută ca departament de peste mări din anul 2003, reprezentantul guvernului francez este prefectul, staționat în capitala insulei Martinique, Fort de France, Martinique are 6 locuri în Parlamentul Franței – 4 de deputat și 2 de senator. De asemenea, ca regiune ultraperiferică locuitorii participă la alegerile pentru Parlamentul European în cadrul circumscripției electorale Franța de peste mări, cu o populație de aprox.500.000 locuitori deveniți cetățeni ai Franței;

– Saint-Martin, recunoscută în 2007, în urma unui referendum desfășurat de populația băștinașă (în 2003) cu privire la transformarea administrativă a insulei în departament francez de peste mări, sub conducerea unui primar și consiliu municipal, cu locuitori (32.000 persoane la recensământul din 2004) ce au cetățenie europeană.

Exemplele pot continua. Este adevărat că aceste teritorii au fost cândva sub ocupație și administrare franceză, dar, trimiterile istorice care se fac în motivațiile acestor acțiuni ale administrației Franței Metropolitane, la expansiunea teritorială a lui Napoleon Bonaparte din anii 1810-1815, sunt de-a dreptul ridicole. La acea perioadă o mare parte a Europei, până Țarist Rus, se afla sub cizmele armatei lui Napoleon.

Titlul I (bis) al Codului Civil francez reglementează instituția cetățeniei franceze: dobândirea prin naștere, dobândirea la cerere, dobândirea prin decizia autorităților publice, efectele dobândirii cetățeniei, pierderea cetățeniei etc. Reglementări specifice privind cetățenia vizează persoanele, locuitori ai departamentelor de peste mări și cetățenii Noii Caledonii.

Cetățenia franceză poate fi dobândită prin naștere din cetățeni francezi, ca o aplicare directă a principiului „jus sanguinis”. Este considerat cetățean francez copilul al cărui părinți, sau măcar unul, este cetățean francez la momentul nașterii sale. Filiația adoptivă produce același efect asupra alocării de cetățenie franceză. Copil care nu s-a născut în Franța și care are un părinte francez și un părinte străin poate refuza cetățenia franceză în anumite condiții stabilite de lege.

Este considerat copil cetățean francez copilul născut pe teritoriul Franței, din părinți necunoscuți sau apatrizi sau din părinți străini care se decid să nu transmită copilului nou născut propria cetățenie. De asemenea este considerat cetățean francez copilul „presupus născut” în Franța – ca un indicator de aplicabilitate a principiului „jus soli/jus loci”.

Legislația franceză acordă în regim automat cetățenia franceză copiilor născut în Franța, înainte de 1 ianuarie 1994, dintr-un părinte născut într-un teritoriu francez de peste mări, chiar și înainte de independență, și copiilor născuți în Franța după 1 ianuarie 1963 dintr-un părinte născut în Algeria înainte de 3 iulie 1962.

Dispozițiile codului civil francez, care au drept fundament principiul „jus soli/jus loci” nu sunt aplicabile copiilor născuți în Franța a ambasadorilor, consulilor și agenților diplomatici de naționalitate străină. Acești copii, cu toate acestea, au opțiunea de a dobândi cetățenia franceză în mod voluntar, la cerere. Principiului „jus loci/jus soli”, față de copiii născuți pe teritoriu Franței, din familiile de cetățeni străini, se manifestă după cum urmează:

– Copilul va obține cetățenia franceză (în mod automat, sau, „din oficiu”) la împlinirea vârstei de 18 ani, cu condiția ca de la 11 ani să locuiască legal și permanent pe teritoriul statului;

– Copilul va obține cetățenia la împlinirea vârstei de 16 ani, dacă înaintează o cerință în acest sens, și cu condiția unui trai legal și permanent pe teritoriu Franței de la 11 ani;

– Copilul va obține cetățenia la 13 ani, cu condiția cererii înaintate de părinții acestuia către autoritățile franceze și a unei rezindențe legale pe teritoriul francez de la 8 ani.

În legislația franceză vom găsi redobândirea cetățeniei sub termenul de „reintegrare în cetățenia franceză”. Poate redobândi cetățenia franceză persoana care a deținut-o anterior și care printr-o declarație personală a renunțat la aceasta, sau căreia această cetățenie i-a fost retrasă de autoritățile franceze prin decret (art.24 Cod Civil). Persoanele care au pierdut cetățenia prin căsătorie cu un străin, sau au renunțat la cetățenia franceză datorită achiziționării cetățeniei unui alt stat, beneficiază de un regim facilitar de redobândire, în care principala condiție este o cerere de redobândire depusă în Franța sau în străinătate la oficiul consular francez (art.art.24-2 Cod Civil). Persoanele, cărora cetățenia franceză le-a fost retrasă prin decret, trebuie să îndeplinească cerințe legale riguroase(art.24-3 Cod Civil), identice cu cele pe care trebuie să le îndeplinească solicitanții de cetățenie franceză.

Pentru procesul prin care persoanele redobândesc cetățenia franceză prin decret, norma legală găsește un alt termen – „repunere” în cetățenie. „Repunerea în cetățenie” prin decret poate fi aplicabilă oricărei persoane fără limită de vârstă și fără vre-o altă condiție. Codul Civil francez reglementează printr-un capitol aparte (Titlul I (bis), Capitolul VII) efectele transferului de suveranitate de pe anumite teritorii asupra cetățeniei populației. În mod simplist, populația unui teritoriu care este recunoscut „departament de peste mări”, dobândește cetățenia franceză la data intrării în vigoare a decretului care face transferul de suveranitate.

Contrar aparențelor, legislația Republicii Franceze privind acordarea cetățeniei, adică pentru naturalizare nu este atât de permisivă, stabilind condițiile:

– cunoașterea limbii și culturii franceze, principiile și valorile Republicii; Cerința de cunoaștere a limbii nu se aplică față de refugiați, apatrizii și persoanele care au obținut azil politic pe teritoriul francez, și care au locuit legal pe teritoriul statului nu mai puțin de 7 ani;

– cunoașterea drepturilor și libertăților fundamentale, a particularităților legislative și formei de stat a Republicii Franceze;

– reședință legală și obișnuită în republica Franceză, de cel puțin 5 ani; Acest termen poate fi redus până la doi ani pentru persoanele care au absolvit în Franța o instituție superioară de învățământ și dacă el deja este angajat în câmpul muncii sau cel puțin are o ofertă de angajare, sau pentru persoanele ale căror talente sau realizări sunt importante pentru Franța, sau, pentru persoanele care dau dovadă de integrare în societatea franceză și au un palmares recunoscut în sport, știință, economie, cultură etc.

– a depășit un „stagiu de probă” în originalul textului normativ – perioadă de calificare, în care autoritățile verifică îndeplinirea condițiilor formale legate de procedură și modul de integrare a solicitantului în cadrul societății franceze; Poate fi naturalizat fără stagiu de probă (perioadă de calificare), străinul care a realizat efectiv serviciul în armata franceză; străinul care, pe timp de război, s-a înrolat voluntar în armatele aliate Franței; străinul care a prestat un serviciu în străinătate în interesul Republicii Franceze; străinul care a obținut statut de refugiat pe teritoriul Franței, conform prevederilor Legii nr. 52-893 „cu privire la refugiați”. De asemenea poate fi naturalizată fără perioadă de calificare persoana care aparține comunității culturale franceze de peste hotare, sau care vine dintr-o țară francofonă, sau dintr-o țară în care limba franceză este una dintre limbile oficial vorbite, sau dacă persoana a absolvit în țara proprie o instituție superioară de învățământ în limba franceză, cu o durată de studiu nu mai mică de 5 ani.

Federația Rusă. Analizăm cadrul juridic al Federației Ruse, în această categorie, mai ales datorită utilizării prioritare a principiului jus loci/jus soli în materia redobândirii cetățeniei.

Constituția Federației Ruse din 25.12.1993 recunoaște și obligă statul la respectarea și ocrotirea drepturilor omului și ale cetățeanului(art.2). Drepturile și libertățile fundamentale sunt inalienabile și se dobândesc la naștere (art.17 alin.(2)), ele sunt garantate și ocrotite conform normelor și principiilor dreptului internațional precum și reglementărilor constituției (art.17 alin.(1)). Este interzisă orice formă de discriminare (art.19).

Cetățenia Federației Ruse se dobândește și se pierde în conformitate cu legile federale, aceasta (cetățenia) este unică și nu se distinge în funcție de modul de dobândire (art.6, alin. (1)). Fiecare cetățean rus are și exercită pe teritoriul Federației Ruse deplinătatea drepturilor și libertăților fundamentale. Cetățeanul Federației Ruse nu poate fi lipsit de cetățenie sau de dreptul de a schimba cetățenia (art.3 alin.(3)). Cetățeanul Federației Ruse are dreptul de a părăsi țara și de a reveni în țară fără vre-o restricție (art.27 alin. (2)), doar el are dreptul de a ocupa funcții în cadrul mecanismului și aparatului de stat (art.32 alin (4)), de a adresa petiții individuale ori colective (art.33), de a avea și dobândi în proprietate pământ (art.36 alin.(1)). Cetățeanul Federației Ruse nu poate fi expulzat sau extrădat altui stat (art.61 alin.(1)). Cetățeanul rus poate avea cetățenia altui stat (se recunoaște posibilitatea dublei cetățenii), în conformitate cu legile federale sau cu tratatele internaționale semnate. Dubla cetățenie nu va produce vre-un efect asupra drepturilor și libertăților fundamentale și nu va exonera de obligațiile impuse cetățeanului rus prin constituție sau alte legi federale.

Cadrul juridic în materia cetățeniei ruse îl formează Legea Federală nr.62 „despre cetățenia Federației Ruse”, Legea Federală nr. 151 din 11.11.2003 „privind modificarea legii cetățeniei” și Decretul Președintelui Federației Ruse nr. 1325 din 14.11.2002 care consfințesc principiile: nediscriminării și egalității cetățenilor, unicității cetățeniei, neexpulzării și neextrădătii propriilor cetățeni, admite dubla cetățenie și stabilește că dobândirea celei de-a două cetățenii nu va atrage automat retragerea cetățeniei ruse. Legea Federală nr.62 stabilește că traiul permanent în afara Federației Ruse nu poate duce la retragerea cetățeniei (art.4 alin (3)), și, preia moștenirea istorică lăsată de URSS și actele normative ale acesteia în materie de cetățenie făcând o referire expresă în acest sens (art.4 alin. (7)).

În legislație vom găsi prevederile „tradiționale” referitoare la protecția cetățenilor ruși pe teritoriul altor state (art.7 alin.(1)) și obligația organelor statului, reprezentanțelor diplomatice și consulare de a interveni în cazul încălcării drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale cetățenilor ruși (art.7 alin.(2)). Încheierea sau desfacerea căsătoriei nu produce efect asupra cetățeniei subiectului (art.8 alin.(1)) și nici asupra copiilor rezultați din căsătorie, fie naturali, fie adoptivi (art.8 alin.(3)). Schimbarea cetățeniei persoanei nu va produce nici o schimbare asupra cetățeniei soțului (art.8 alin.(2)). Dobândirea și pierderea cetățeniei pentru minorul cu vârsta între 14 și 18 ani poate fi realizată doar cu consimțământul acestuia (art.9).

Conform art. 11 din Legea Federală nr.62, cetățenia rusă poate fi dobândită:

– prin naștere;

– prin acordare (primire în cetățenie – прием в гражданство); textul legii vine cu o distincție ulterioară – acordarea în cadrul unei proceduri comune sau în cadrul unei proceduri simplificate;

– prin restabilitrea cetățeniei (redobândirea);

– prin alte mijloace și căi stabilite de legislația federală sau tratatele internaționale semnate de Federația Rusă.

a) Dobândirea cetățeniei la naștere. Copilul va dobândi cetățenia rusă dacă:

– părinții acestuia sau singurul părinte este cetățean a Federației Ruse, indiferent de locul nașterii copilului (jus sanguinis);

– un părinte are cetățenia rusă, iar celălalt părinte este apatrid, sau declarat dispărut; indiferent de locul nașterii copilului (jus sanguinis);

– un părinte este cetățean rus, iar celălalt este cetățean străin; cu condiția ca copilul să se fi născut pe teritoriul Federației Ruse, sau dacă în altă situație copilul riscă să devină apatrid (jus sanguinis);

– părinții acestuia sau singurul părinte locuiește pe teritoriul Federației Ruse, fiind cetățeni străini sau persoane fără cetățenie; cu condiția ca copilul să se fi născut pe teritoriul Federației Ruse, iar statul de origine a cărei cetățenie o au părinții (sau singurul părinte), nu acordă cetățenie copilului născut în străinătate (jus loci/jus soli).

Copilul găsit pe teritoriul Federației Ruse va deveni cetățean rus după un termen de 6 luni de la momentul găsirii acestuia, dacă în acest răstimp nu sunt găsiți părinții acestuia (jus loci/jus soli) (art.12 alin.(2)).

b) Acordarea cetățeniei în cadrul procedurii comune este stabilită prin reglementările art.13 al Legii Federale nr.62, care oferă posibilitatea persoanelor cetățeni străini sau apatrizi, cu capacitate deplină de exercițiu, care au împlinit 18 ani să înainteze o cerere de dobândire a cetățeniei, dacă întrunesc următoarele condiții:

– locuiesc legal și neîntrerupt pe teritoriul Federației Ruse, din momentul obținerii permisului de ședere și până în momentul înaintării cererii, cel puțin 5 ani;

– se obligă să respecte constituția și legislația Federației Ruse;

– au o sursă legală de întreținere;

– s-au adresat organului competent al statului de origine, cu o cerere de renunțare la cetățenie. Renunțarea la cetățenia statului de origine nu este obligatorie în cazul statelor cu care Federația Rusă a semnat tratate în acest domeniu (ce reglementează dubla cetățenie), sau în statele în care renunțarea la cetățenie nu este admisă prin lege;

– cunosc limba rusă.

Cadrul normativ existent a fost modificat prin Legea Federală nr. 151 din 11.11.2003, care a stabilit că termenul de 5 ani, în care solicitantul cetățeniei ruse trebuie să locuiască permanent și neîntrerupt (se admit doar „absentări” din țară de până la 3 luni), poate fi redus la 1 an, dacă sunt întrunite următoarele condiții:

– persoana a înregistrat succese remarcabile în diferite sfere ale științei, tehnicii sau culturii; are o profesie sau calificare ce prezintă interes pentru Federația Rusă;

– persoana a primit azil politic pe teritoriul Federației Ruse;

– persoana este recunoscută refugiat pe teritoriul Federației Ruse.

De condițiile stabilite mai sus, pentru acordarea cetățeniei, pot fi totalmente absolvite persoanele cetățeni străini care au merite deosebite față de Federația Rusă (art.13 alin.(3)), ceea ce practic reduce termenul de ședere la zero.

Cetățenii statelor care au fost în componența URSS-ului, și care au satisfăcut serviciul militar pe bază de contract, minim 3 ani, în cadrul Forțelor Armate Ruse, se pot adresa cu cerere în vederea obținerii cetățeniei ruse fără a ține cont de condițiile stabilite pentru acordarea cetățeniei, și fără îndeplinirea condiției permisului de ședere (art.13 alin (4)).

c) Acordarea cetățeniei în cadrul procedurii simplificate este reglementată prin art.14 din Legea Federală nr. 62. Străinii și persoanele fără cetățenie, cu vârsta mai mare de18 ani și capacitate de exercițiu deplină, se pot adresa cu o cerere de dobândire a cetățeniei ruse fără a respecta cerințele generale, dacă:

– au măcar un părinte cu cetățenie a Federației Ruse și care locuiește pe teritoriul Federației Ruse;

– au avut cetățenie URSS-ului, au locuit și locuiesc în state ce făceau parte din Uniunea Sovietică, nu au primit cetățenia statelor respective și au rămas persoane fără cetățenie;

– sunt cetățeni ai statelor ce făceau parte din componența URSS-ului și au primit studii medii profesionale sau superioare profesionale în cadrul instituțiilor de învățământ din Federația Rusă după 1 iulie 2002.

Străinii și apatrizii, ce locuiesc legal pe teritoriul Federației Ruse, se pot adresa cu o cerere de acordare a cetățeniei, fără îndeplinirea condiției termenului de ședere, dacă:

– s-au născut pe teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruse și au avut cetățenia URSS-ului;

– sunt căsătoriți cu un cetățean al Federației Ruse de cel puțin 3 ani;

– nu sunt apți de muncă, dar au un copil (copii) cu vârsta de peste 18 ani și care este (sunt) cetățean al Federației Ruse;

– au un copil cetățean al Federației Ruse; dacă celălalt părinte al copilului (cetățean al Federației Ruse) a decedat sau prin decizia instanței de judecată a fost declarat dispărut, sau i-a fost restrânsă capacitatea de exercițiu, sau a fost decăzut din drepturile părintești;

– au un fiu sau fiică, cu vârsta de 18 ani și mai mare ce sunt cetățeni ai Federației Ruse, și cărora prin decizia instanței de judecată li s-a restrâns capacitatea de exercițiu, cu condiția dacă celălalt părinte este cetățean al Federației Ruse a fost declarat dispărut, decăzut din drepturi părintești, are capacitatea de exercițiu restrânsă sau este mort.

Străinii și apatrizii inapți de muncă, veniți pe teritoriul Rusiei din țări care au făcut parte din fosta URSS, și înregistrați la locul de trai până la data de 1 iulie 2002, au dreptul de a se adresa cu o cerere de dobândire a cetățeniei în cadrul procedurii simplificate, fără respectarea condiției de trai legal și fără îndeplinirea condiției permisului de ședere.

Străinii și apatrizii care au avut cetățenia URSS-ului, care au venit în Federația Rusă din statele ce au făcut parte din Uniunea Sovietică, care s-au înregistrat legal la autoritățile locul de trai pe teritoriul Federației Ruse până la data de 1 iulie 2002, sau au primit permis de ședere, dobândesc cetățenia rusă în baza procedurii simplificate fără îndeplinirea condițiilor prealabile (trai permanent, mijloace de întreținere și cunoașterea limbii ruse), dacă până la data de 1 iulie 2009 au depus cerere de obținere a cetățeniei Federației Ruse.

Având în vedere faptul că Federația Rusă și-a asumat laurii aproape toți laurii biruinței asupra nazismului în cel de-al II-lea Război Mondial, era și firesc ca în reglementările juridice să existe prevederi speciale pentru veterani. Astfel se recunosc drepturile veteranului de a dobândi cetățenie Federației Ruse în cadrul unei proceduri simplificate, fără a îndeplini condițiile cerute de lege – trai permanent pe teritoriul Federației Ruse, existența unei surse legale de venit care să le asigure existența și renunțarea la cetățenia statului de origine; menținându-se condițiile cunoașterii limbii ruse și a respectării constituției și legislației Federației Ruse.

Pentru remedierea situației demografice, care se anunța drept una „problematică”, încă în anul 2006, Guvernul Federației Ruse a inițiat Programul Federal de acordare a asistenței în strămutarea pe teritoriul Federației Ruse a conaționalilor stabiliți în străinătate. În același context, doi ani mai târziu, prin Legea nr.163 din 01.10.2008, a fost modificat cadrul normativ privind cetățenia, astfel ca persoanele de naționalitate rusă, care se stabilesc pe teritoriul Federației Ruse, în cadrul Programului Federal, să fie scutiți de îndeplinirea condițiilor stabilite de lege – trai permanent pe teritoriul Federației Ruse, existența unei surse legale de venit care să le asigure existența și cunoașterea limbii ruse; dar menținându-se condiția renunțării la cetățenia statului de origine.

d) Restabilirea cetățeniei ruse (redobândirea cetățeniei). Străinii și persoanele fără cetățenie pot solicita restabilirea cetățeniei ruse dacă anterior au fost cetățeni ai Federației Ruse (art.15), dacă întrunesc următoarele condiții:

– au împlinit vârsta de 18 ani;

– au capacitate deplină de exercițiu;

– locuiesc legal, neîntrerupt pe teritoriul Federației Ruse cel puțin 3 ani, din momentul obținerii permisiunii de ședere și până în momentul înaintării cererii de restabilire (ceea ce este cu doi ani mai puțin decât termenul general stabilit pentru procedura comună);

– se obligă să respecte constituția și legislația Federației Ruse;

– au o sursă legală de întreținere;

– s-au adresat organului competent al statului de origine, cu o cerere de renunțare la cetățenie. Renunțarea la cetățenia statului de origine nu este obligatorie în cazul statelor cu care Federația Rusă a semnat tratate în acest domeniu (ce reglementează dubla cetățenie), sau în statele în care renunțarea la cetățenie nu este admisă prin lege;

– cunosc limba rusă.

Din câte observăm, Legiuitorul rus a decis să acorde cetățenia rusă foștilor cetățeni ai URSS-ului în cadrul unei proceduri simplificate de acordare și nu în cadrul procedurii de restabilire a cetățeniei (de redobândire). Această optică e diferită de cele întâlnite de până acum, dar se justifică în măsura în care Federația Rusă încearcă să-și sporească influența geo-politică în fostul areal sovietic, asupra fostelor republici unionale, încercând o „relansare imperială”. Astăzi nimeni nu poate reproșa autorităților ruse că „prin redobândirea cetățeniei își sporesc influența geo-politică sau de altă natură într-o anumită zonă de interes” însă adevărul este anume acesta. Elementele influenței ruse sunt vizibile mai ales în regiunile separatiste, susținute artificial de Rusia, precum Abhazia, Osetia de Sud și Transnistria, și unde acordarea cetățeniei Federației Ruse în cadrul unei proceduri simplificate constituie una dintre principalele instrumente ale autorităților federale de influență și intervenție, de cele mai multe ori folosite în detrimentul intereselor statelor unitare în componența cărora, aceste unități teritoriale se înscriu.

Cadrul normativ al Federației Ruse face primii pași în direcția introducerii sistemului opțional, utilizat în legislațiile unui șir de state europene, și despre care vom vorbi în continuare la capitolul IV al lucrării. Astfel, vor avea drept de opțiune („optație”) în alegerea cetățeniei, persoanele care locuiesc pe teritoriul Federației Ruse, teritoriu care trece sub autoritatea altui stat, în corespundere cu tratatele internaționale semnate. Sistemul opțional stabilit în legislația rusă are o aplicabilitate redusă la o singură situație ipotetică și se declanșează doar în urma cedărilor/retrocedărilor teritoriale, pe când sistemele opționale ale statelor europene sunt la îndemâna cetățeanului simplu fie dacă-și dorește un mod simplificat de dobândire a cetățeniei (ca în Belgia sau Olanda), fie pentru persoanele cu dublă cetățenie, în momentul ajungerii la majorat când trebuie să facă alegerea în favoarea unei cetățenii (ca în cazul Germaniei).

Impedimentele generale pentru dobândirea sau redobândirea cetățeniei Federației Ruse sunt adresate persoanelor care:

– militează pentru schimbarea prin violență a fundamentelor sistemului constituțional al Federației Ruse, sau prezintă pericol pentru securitatea și siguranța Federației Ruse;

– în perioada de 5 ani imediat premergători momentului depunerii cererii de dobândire sau redobândire a cetățeniei, au fost expulzați din Federația Rusă, în conformitate cu legislația țării;

– au folosit/prezentat documente false sau au depus false mărturii, au făcut mărturii false în procesul dobândirii/redobândirii cetățeniei ruse;

– sunt înrolați în forțe armate străine, în organele de securitate sau organele polițienești ale altor state, dacă Federația Rusă nu a semnat cu țara de origine respectivă nici-un document în acest sens;

– au antecedente penale pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pe teritoriul Federației Ruse ori în afara acesteia; dacă fapta constituie infracțiune conform legislației ruse;

– sunt urmărite penal de către organele competente ale subiectelor Federației Ruse, sau se află sub urmărirea organelor de drept în statul de origine, pentru săvârșirea faptelor incriminate penal în legislația Federației Ruse;

– sunt condamnate și își ispășesc pedeapsa privative de libertate în instituții penitenciare, în conformitate cu legislația federală.

Modalități de dobândire și redobândire a cetățeniei în cadrul sistemelor naționale bazate pe principiului jus sanguinis

După cum vom vedea în continuare, un șir de legislații naționale ale statelor europene sunt „adânc ancorate” de principiul jus sanguinis, și doar în mod excepțional permit dobândirea/redobândirea cetățeniei în baza principiului jus soli/jus loci. Am selectat și analizat legislațiile a trei state – a Republicii Cehe, Marelui Ducatului de Luxemburg și Confederației Elvețiene – care prezintă trăsăturile caracteristice pentru acest tip de legislație, și, pentru această optică aleasă de legiuitorul național.

Republica Cehă. După destrămarea Cehoslovaciei, la 1 ianuarie 1993 pe harta Europei a apărut un nou stat – Republica Cehă, cu o suprafață de pătrați și o populație de 10.302.000 locuitori, avându-l ca președinte pe Vaclav Havel. Noul stat creat a fost recunoscut de ONU ca al 180-lea membru cu drepturi depline, la data de 19 ianuarie 1993. La 23 februarie 1993 Cehia a devenit cel de-al 172 stat membru UNESCO; la 30 iunie fost primită ca membru al Consiliului Europei. La 1 februarie intrat în vigoare Acordul de asociere a Republicii Cehe și la 28 noiembrie al aceluiași an Cehia semnează (prin Jan Zieleniec) de membru al OSCE (Organizația de Cooperare și Securitate în Europa). În decembrie 1997 Republica Cehă a primit (împreună cu alte țări candidate) invitația oficială de a intra în Uniunea Europeană, ceea ce s-a concretizat la data de 1 mai 2004, când a devenit membru UE cu drepturi depline.

Cehia a reușit să evite perioadele îndelungate de incertitudine politică orientându-se exemplar în politica europeană. Chiar în preambulul Constituției Cehe, se stipulează că: „Noi, cetățenii Republicii Cehe din Boemia, Moravia și Silezia, în momentul de restaurare a unui stat ceh independent, credincioși tuturor tradițiilor bune ale vechii statalității a Coroanei cehe, precum și a statalității Cehoslovace, hotărâți să construim, protejam și dezvoltăm Republica Cehă, în spiritul sacru al demnității umane și libertății, ca și cetățeni ai patriei, liberi să se bucure de drepturi egale, conștienți de îndatoririle lor față de ceilalți și responsabilitatea lor față de comunitate…”. Dezvoltarea democratică a statului a permis atragerea noilor investiții și ca urmare – reutilarea ramurilor industriei și dezvoltarea economică.

Constituția Cehiei reglementează cetățenia la art.12: „(1)Procedurile obligatorii pentru dobândirea și pierderea cetățeniei cehe sunt prevăzute de lege. (2)Nimeni nu poate fi lipsit de cetățenia cehă împotriva voinței sale”. Trebuie să venim cu explicațiile de rigoare, deoarece materia cetățeniei cehe este reglementată într-un cadru mult mai mare – în contextul procesului migraționist, azil, refugiu și acces în teritoriu. Legislația aplicabilă direct acestui domeniu sunt un număr impunător de legi organice printre care: Legea nr.40/1993 „cu privire la dobândirea și pierderea cetățeniei cehe”, Legea nr.326/1999 „privind condițiile de acces a străinilor pe teritoriul Republicii Cehe”, Legea nr. 325/1999 „cu privire la azil în Republica Cehă” și Legea nr.221/2003 „Cu privire la protecția temporară acordată străinilor pe teritoriul Republicii Cehe”.

Ca un fir roșu parcurge prin întregul cadru normativ al Cehiei prevederea art.12, alin.2 din Constituție, care spune că persoanelor care au dobândit cetățenia cehă prin naștere aceasta nu poate fi retrasă sub nici-o formă, și, că cetățenia dublă este interzisă. Optica legiuitorului ceh, în reglementarea instituției cetățeniei este preponderent axată pe principiul „jus sanguinis” și mai puțin pe „jus loci/jus soli”. Acest fapt îl înțelegem atât din reglementările privind modalitățile dobândirii cetățeniei, dar mai ales prin renunțarea la reglementările care permit dobândirea și redobândirea cetățeniei cehe în baza principiului „jus loci / jus soli”.

În sistemul de drept al Republicii Cehe, acordarea cetățeniei este un proces de durată cu un rezultat incert. Solicitantul cetățeniei cehe poate ani în șir să se bucure doar de permisiune de ședere legală în Cehia, fără ca statutul său să sufere vre-o modificare calitativă. Orice străin va trebui inițial să obțină acces legal pe teritoriul Republicii Cehe, reglementat prin art. 3 din Legea nr.326/1999 „privind condițiile de acces a străinilor pe teritoriul Republicii Cehe”. Odată intrat pe teritoriul statului, străinul va avea acces temporar în baza unei vize de scurtă durată sau în baza unei vize de lungă durată, sau poate să ceară azil ori refugiu pe teritoriul Cehiei. Ulterior străinul va poate cere permis de ședere îndelungată în Republica Cehă în baza unuia dintre motivele: reîntregirea familiei (art.42a. art.42b, art.42c), efectuarea studiilor universitare (art.42d), căutarea de azil și refugiu (art.42e și art.43), cercetări științifice aprofundate (art.42f), angajare în câmpul muncii (art.42g). Ulterior străinul poate primi „green card” (art.42h) sau „blue card”(art.42i și art.42j) – cartea albastră fiind destinată doar străinilor cu o calificare înaltă (studii superioare de specialitate și/sau grad științific), angajați prin contract cu o durată mai mare de 1 an, cu un salariu minim de 1,5 mai mare decât media pe economie (stabilită prin decizia Ministerului Muncii și Protecției Sociale al Republicii Cehe).

Legiuitorul ceh susține o poziție de exploatare maximă a resurselor umane străine, fără ca străinul să aibă certitudinea dobândirii cetățeniei acestui stat. Spre a confirma cele spuse, voi face trimitere la datele statistice oficiale. În ultimii 10 ani, Cehia acordă constant peste 100.000 permise de ședere, cu o anumită marjă de fluctuație: anul 2005 – 110.000 permise de ședere; anul 2009 – 180.000 permise de ședere (recordul maxim absolut!).

Spre deosebire de numărul enorm de permise de ședere, numărul cetățeniilor acordate (număr total) este mult mai modest:

în anul 2000 – 1259 cetățenii acordate străinilor;

în anul 2001 – 1336 cetățenii;

în anul 2002 – 1399 cetățenii;

în anul 2003 – 1343 cetățenii;

în anul 2004 – 1672 cetățenii;

în anul 2005 – 1423 cetățenii;

în anul 2006 – 1560 cetățenii;

în anul 2007 – 1158 cetățenii;

în anul 2008 – 1190 cetățenii;

în anul 2009 – 1128 cetățenii;

în anul 2010 – 1088 cetățenii.

Spre regret, date oficiale privind ponderea dobândirilor după cauză concretă, precum și rata de redobândire a cetățeniei nu există, după cum nu există nici termenul de „redobândirea cetățeniei cehe” în legislația națională a acestui stat. În susținerea celor afirmate, mai jos vom exemplifica prin cadrul normativ actual existent al Republicii Cehe. Art. 2 din Legea nr. 40/1993 „cu privire la dobândirea și pierderea cetățeniei cehe”, stabilește dobândirea cetățeniei prin:

a) naștere – dacă măcar unul dintre părinți este cetățean al Cehiei, sau dacă s-a născut pe teritoriul Cehiei din părinți fără cetățenie, dar cu un domiciliu legal și stabil în Republica Cehă;

b) primire, sau acceptare în cetățenie – deși denumirea originală a modalității este „osvojenim” ceea ce are mai degrabă sensul unei asimilări, explicarea ulterioară în textul legal a acestei modalități nu lasă nici un dubiu – este dobândirea cetățeniei prin adopție. Copilul adoptat de persoane, dintre care cel puțin unul are cetățenia Republicii Cehe, dobândește cetățenia în momentul adoptării hotărârii de adopție;

c) stabilirea paternității – pentru copilul născut în afara căsătoriei, dintr-o mamă cetățeană a unui stat străin sau apatridă și un tată cetățean al Cehiei. Copilul va dobândi cetățenia Cehiei fie la data recunoașterii paternității de către tatăl copilului, fie la data stabilirii paternității de către instanță, prin hotărâre judecătorească;

d) găsire pe teritoriul Republicii Cehe – pentru copilul găsit pe teritoriul statului, dacă nu se face dovada că acesta a dobândit prin naștere cetățenia altui stat;

e) declarație – pentru orice persoană fizică care până la data de 31 decembrie fost cetățean al Republicii Socialiste Cehoslovacia, și care în prezent nu are nici cetățenia Cehiei și nici cetățenia Slovaciei. Declarația de dobândire a cetățeniei nu va avea nici-un efect asupra cetățeniei celuilalt soț sau asupra copiilor, dacă aceștia nu sunt indicați în declarație. Descendenții direcți ai persoanelor fizice care au fost data 31 Decembrie 1992 cetățeni ai Republicii Cehoslovacia, și care nu au cetățenie cehă sau cetățenia Republicii Slovace, pot alege cetățenia cehă printr-o declarație numai în cazul în care aceștia nu au nici o altă cetățenie. Declarația se face la sediul principal al Direcției Cetățenie de , la sediile Direcției Cetățeniei de , Ostrava, Pilsen, și în orașele în care autoritatea dată are sedii, în funcție de locul de reședință permanentă, legală și naturală a persoanei care face declarația. În străinătate, această declarație este făcută în cadrul ambasadei Republicii Cehe.

f) acordare la cerere – cetățeanului străin care face o solicitare în acest sens și îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

– se află legal și permanent stabilit pe teritoriul Republicii Cehe, nu mai puțin de 5 ani;

– face dovada că în momentul obținerii cetățeniei cehe va renunța la cetățenia altui stat; cerință de la care sunt exceptate apatrizii și persoanele recunoscute drept refugiați pe teritoriul Republicii Cehe;

– nu a fost condamnat, în ultimii 5 ani, pentru o infracțiune săvârșită cu intenție;

– demonstrează cunoașterea limbii cehe, sarcina verificării nivelului de cunoaștere a limbii cehe este pusă în sarcina Ministerului Educației, Tineretului și Sportului Republicii Cehe, care elaborează criterii și forme generale de evaluare;

– execută obligațiile cadrului legal privind intrarea și șederea străinilor în Republica Cehă;

– respectă obligațiile cadrului legal privind asigurările de sănătate publică, securitate socială, pensii, asigurări, taxe și impozite. Soții pot face o cerere comună.

Reglementări „în același spirit” cu prevederile altor state, referitor la redobândirea cetățeniei cehe vom descoperi doar în articolele 18b și 18c ale Legii 40/1993, care reglementează restabilirea cetățeniei cehe prin declarație. Articolele menționate sunt adresate cetățenilor Republicii Slovace, care au dobândit cetățenia Republicii Slovace în perioada de 1 ianuarie 1994 – 1 septembrie 1999, dar care și mai înainte, adică până la 31 decembrie 1992 au avut cetățenia Republicii Cehoslovacia. Aceste persoane pot face declarația privind dobândirea cetățeniei Republicii Cehe, dacă cetățenia cehă a acestora nu a fost restabilită în alt mod.

Dacă solicitantul cetățeniei cehe se află într-un stat străin, adoptarea declarației se va face la ambasada Republicii Cehe, dacă solicitantul se află în Cehia, adoptarea declarației se face în fața uneia dintre autoritățile competente, la locul de reședință a acestuia; dacă solicitantul a avut vre-o dată o reședință permanentă pe teritoriul Republicii Cehe, adoptarea declarației se face la sediul principal al Direcției Cetățenie de ul restabilirii cetățeniei cehe va trebui să facă dovada următoarelor elemente:

– identitatea proprie – prin certificat de naștere, buletin de identitate și alte acte care să ateste faptul dobândirii cetățeniei Republicii Slovace în perioada prestabilită de lege (1 ianuarie 1994 – 1 septembrie 1999);

– locația reședinței curente și ultima reședință în Republica Cehă (dacă nu a avut niciodată reședință în Cehia, indică expres acest fapt);

– căsătoria (în cazul în care este sau a fost căsătorit) – certificatul de înregistrare a căsătoriei, certificatul de divorț, certificatul de deces al soțului decedat;

– componența familiei – cu includerea datelor și documentelor despre copii minori (de până la 18 ani) – certificate de naștere; dacă adoptarea declarației este făcută de un singur părinte, legea cere consimțământul expres al celuilalt părinte, ca copilul să ia cetățenia Republicii Cehe împreună cu celălalt părinte. Dacă este cazul tutorelui sau curatorului – acesta va anexa certificatul de naștere al copilului și hotărârea judecătorească rămasă definitivă privind încuviințarea tutelei sau instituirea curatelei.

Conform art.18b alin.(9) autoritatea competentă trebuie să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru achiziția de cetățenie cehă prin declarație, în cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite, Oficiul teritorial al Direcției Cetățenie eliberează un certificat, în caz contrar emite o decizie de respingere a declarației. Solicitanții vor dobândi cetățenia Republicii Cehe la data emiterii certificatului de cetățenie. Legislația cehă stabilește și împarte competența organelor care trebui să verifice documentele prezentate de solicitant într-un termen limitativ de 30 de zile. Competența este împărțită între administrația publică locală de la locul de reședință a solicitantului în Republica Cehă, organele de poliție (dacă solicitantul are permis de ședere), administrația militară teritorială (dacă solicitantul este bărbat și poate fi supus încorporării) și Direcția Cetățenie.

Poate solicita restabilirea cetățeniei cehe și persoana a căror părinți au fost cetățeni ai Cehoslovaciei până la data de 31 decembrie 1992 (art.18c lit.(b),) și ulterior au dobândit cetățenia Republicii Slovace, dacă până la data respectivă avea vârsta de până la 18 ani (art.18c lit.(c)) și dacă nu a dobândit cetățenia Republicii Cehia în alt mod. Condițiile legate de lista documentelor necesare pentru a fi prezentate, sunt similare:

– identitatea proprie – prin certificat de naștere, buletin de identitate și alte acte care să ateste faptul că s-a născut din părinți care au dobândit cetățenia Republicii Slovace în perioada prestabilită de lege (1 ianuarie 1994 – 1 septembrie 1999), precum și faptul că în acea perioadă avea vârsta de până la 18 ani;

– dovada cetățeniei Republicii Slovace (de regulă se face cu actele din prima grupă);

– locația reședinței curente și ultima reședință în Republica Cehă (dacă nu a avut niciodată reședință în Cehia, indică expres acest fapt);

– căsătoria (în cazul în care este sau a fost căsătorit) – certificatul de înregistrare a căsătoriei, certificatul de divorț, certificatul de deces al soțului decedat;

– componența familiei – cu includerea datelor și documentelor despre copiii minori (de până la 18 ani) – certificate de naștere ș.a. înscrisuri doveditoare.

Un copil poate solicita restabilirea cetățeniei cehe doar cu acordul părinților, sau, cel puțin a unuia dintre părinți. Deși legislația Cehiei nu stabilește expres vre-o condiție de vârstă pentru copil, la un calcul simplu, în eventualitatea că acesta s-a născut în perioada anilor 1994-1999, la momentul dat (anul 2013) ar avea cel puțin 14 ani și cel mult 18 ani. Cererea privind restabilirea cetățeniei trebuie să fie însoțite de certificatul de naștere al copilului și dovada cetățeniei Republicii Slovace, precum și dovada cetățeniei părinților, la momentul nașterii. În cazul în care declarația este înaintată de copilul cu un singur părinte, se alătură acordul declarația părintelui legat de faptul dobândirii cetățeniei cehe, și cazurile care să ateste exceptarea declarației celuilalt părinte – certificatul de deces, hotărârea definitivă de decădere din drepturile părintești, hotărârea de limitare a capacității juridice de exercițiu. În cazul în care ambii părinți ai solicitantului-copil sunt decăzuți din drepturile părintești (în legislația cehă – lipsiți de responsabilitate părintească sau această responsabilitate parentală fost suspendată sau restricționată), și dacă domiciliul stabil a acestora este în Republica Cehă, încuviințarea solicitării de obținere a cetățeniei cehe o va face tutorele sau curatorul în a cărui custodie se află copilul, în fața instanței de judecată cehe, din raza domiciliului sau reședinței stabile. În acest caz se va anexa atât acordul tutorelui sau curatorului cât și hotărârea definitivă privind numirea unui tutore sau curator.

Marele Ducat de Luxemburg. Luxemburgul este o monarhie constituțională cu puțin peste jumătate de milion de locuitori, Constituția căruia deleghează reglementarea procedurii de dobândire a cetățeniei Luxemburgului unei legi organice (art.9, alin.(1)), consfințește drepturile politice doar pentru cetățenii ducatului (art.9, alin. (2)) dar, lasă posibilitatea acordării drepturilor politice ne-luxemburghezilor prin legi exprese (art.9, alin.(3)). Condițiile naturalizării și consecințele juridice ale naturalizării sunt stabilite de către Camera Deputaților (exponentul puterii legislative formată din 60 deputați (art.51 alin.(3)), fiind consacrat principiul egalității în fața legii, și accesul exclusiv al cetățenilor luxemburghezi la funcții civile și militare din cadrul statului.

După cum vom vedea în continuare, instituția cetățeniei Marelui Ducat de Luxemburg se fundamentează aproape exclusiv pe „jus sanguinis”. Dubla cetățenie nu a fost posibilă multă vreme, până la adoptarea noii legi privind cetățenia, adoptată la data de 23 octombrie 2008 (intrată în vigoare la 1 ianuarie 2009) care a permis, în anumite condiții, dubla cetățenie și cetățenia multiplă. Chiar în preambulul Legii „cu privire la cetățenie” cetățenia este definită ca legătura juridică dintre stat și individ, care se bazează pe un fapt social de atașament și conexiune; această legătură juridică naște interese și sentimente, dar mai presus de toate – naște drepturi și obligații. Ministrul Justiției a Luxemburgului la acea perioadă, Luc Frieden, încerca să explice motivul schimbărilor legislative care permit dubla și multipla cetățenie în Marele Ducat de Luxemburg anume prin dorința de integrare a străinilor în societatea luxemburgheză și nedorința acestora de a pierde definitiv legătura cu statul lor de origine.

Cadrul legal actual al Marelui Ducat de Luxemburg stabilește dobândirea cetățeniei prin: naștere; prin adopție; prin stabilirea țării de origine, la cerere (prin naturalizare) și prin redobândire.

a) Dobândirea cetățeniei prin naștere. Conform legii luxemburgheze, cetățenia este acordată prin naștere copilului născut în patrie sau într-o țară străină, din părinți cetățeni luxemburghezi. Dacă părinții copilului sunt necunoscuți, copilul va obține cetățenia luxemburgheză dacă filiația copilului va fi stabilită până la împlinirea vârstei de 18 ani sau dacă până la aceiași vârstă un cetățean luxemburghez face o declarație de recunoaștere a filiației în fața unui tribunal național, în cazul decesului părintelui acesta trebuie să fi fost cetățean luxemburghez la momentul decesului.

Noua lege cu privire la cetățenie, conține și aplicarea unor reglementări fundamentate pe principiul jus loci/jus soli. Astfel, copilul va primi la naștere cetățenie luxemburgheză dacă:

– s-a născut pe teritoriul Marelui Ducat de Luxemburg din părinți străini;

– cel puțin unul dintre părinți este născut pe teritoriul ducatului.

De asemenea, va obține cetățenia luxemburgheză de origine:

– copilul găsit pe teritoriul Luxemburgului cu părinții necunoscuți; În acest caz operează prezumția relativă (până la proba contrarie) că orice copil găsit pe teritoriul Marelui Ducat este din părinți luxemburghezi;

– copilul născut pe teritoriul Luxemburgului din părinți apatrizi, sau din părinți ai căror lege națională nu permite transmiterea cetățeniei copiilor născuți în străinătate. În acest caz, părinții copilului născut au sarcina să probeze situația deținerii cetățeniei unui stat, care nu permite transmiterea cetățeniei părinților copilului născut în străinătate. Faptul este verificat de reprezentanții Ministerului Justiției, care țin registrul acestor state și evidența acordurilor internaționale bilaterale și multilaterale.

b) Dobândirea cetățeniei prin adopție. Trebuie să amintim faptul că legea luxemburgheză divizează adopțiile în două categorii: adopții simple și adopții integrale. Spre deosebire de legislația anterioară, care permitea transmiterea cetățeniei doar către copii adoptați integral, legea din 2008, vine față de adopții cu o abordare nediscriminatorie și tratează egal ambele situații, transmiterea cetățeniei luxemburgheze se va face indiferent de tipul de adopție. De asemenea, copilul adoptat va obține cetățenie luxemburgheză odată cu părintele adoptiv.

c) Dobândirea cetățeniei prin stabilirea țării de origine. Persoana este în drept să obțină recunoașterea cetățeniei luxemburgheze dacă s-a născut în limitele teritoriale ale Marelui Ducat până la data de 1 ianuarie 1920.Acest drept poate fi transmis urmașilor pe linie dreaptă, dacă fac dovada că părintele, bunelul ori străbunelul, s-a născut pe teritoriul Luxemburgului și a exercitat drepturile aferente și caracteristice cetățeanului luxemburghez – a deținut o funcție publică sau privată, a satisfăcut serviciul militar, a participat la scrutine electorale sau chiar a candidat etc.

d) Dobândirea cetățeniei luxemburgheze prin naturalizare. Condițiile naturalizării, sau a obținerii cetățeniei luxemburgheze la cerere, sunt stabilite prin art.6-7 din Legea Marelui Ducat de Luxemburg „cu privire la cetățenie” din 23.10.2008, și au scopul de garanta coeziunea socială a solicitantului precum și integrarea cu succes în societatea luxemburgheză. Solicitantul trebuie să facă dovada unei integrări suficiente, care este apreciată după următoarele criterii:

– vârsta; solicitantul trebuie să fi împlinit 18 ani în momentul înaintării cererii;

– reședința; perioada minimă obligatorie de reședință în țară este de 7 ani (în vechea lege (din 1968) era de 5 ani), care trebuie să fie consecutivi și să preceadă imediat cererea. În toată această perioadă solicitantul trebuia să se fi aflat efectiv în țară, iar juridic, solicitantul trebuie să se fi aflat în posesia unei reședințe. De la condiția dată sunt exceptați doar refugiații recunoscuți de autorități, confirm Convenției privind statutul refugiatului din 1951, la care perioada dintre data depunerii cererii de azil și data recunoașterii statutului de refugiat de către ministrul competent este echivalat cu perioada unei reședințe legale în țară.

– cunoștințe lingvistice; solicitantul va trebui să facă dovada cunoașterii suficiente (active și pasive) a cel puțin uneia dintre limbile oficiale, prevăzute de Legea din 24 februarie 1984 „privind regimul limbilor oficiale în Marele Ducat de Luxemburg” – franceza, germana sau luxemburgheza. Candidatul va susține o evaluare scrisă și orală. Sunt scutite de la testare persoanele care au absolvit cel puțin 7 ani de școlarizare într-o instituție de învățământ (public sau privat) din țară, cei care au obținut permis de ședere în țară înainte de 31 decembrie 1984, și cei care din această dată au locuit pe teritoriul Luxemburgului. Testarea cunoștințelor este de competența Institutului Național de Lingvistică, care și organizează testările de mai multe ori pe an. Candidatul va achita o taxă de participare, care ulterior i se va rambursa de către stat (conform Regulamentului de evaluare, indiferent dacă cererea de naturalizare este acceptată sau nu). Candidații care se retrag fără vre-un motiv, sau care nu se prezintă la timp, se vor putea reînscrie, dar nu vor putea solicita rambursarea taxei plătite. În cadrul testării, se va verifica dacă solicitantul poate urmări și înțelege o emisiune radio sau program de televiziune, vor fi rugați să se exprime asupra vieții lor cotidiene ( fiind puse în discuție munca, familia, petrecerea timpului liber) și vor fi rugați să-și scrie autobiografia.

– urmarea unor cursuri speciale de cetățenie; Candidatul trebuie să urmeze cel puțin trei cursuri de cetățenie. Cursurile sunt organizate de către Ministerul Educației Naționale și Serviciul de Formare Profesională a Adulților – în cadrul mai multor școli secundare, dislocate în diverse regiuni ale țării. Tematica cursurilor speciale de cetățenie este diferită, solicitantul poate alege cursurile în funcție de preferințe, dar în mod obligatoriu este fixată tematica primelor două cursuri – cursul de studierea limbilor oficiale și cursul de studierea legislației și drepturilor fundamentale. Celelalte cursuri pot ajuta solicitantul să înțeleagă modelul constituțional și sistemul administrativ al statului, bazele juridice ale activității economice, drepturile conexe izvorâte din relațiile de muncă ș.a. Nu vor fi nevoiți să parcurgă instruirea în cadrul acestor cursuri speciale doar persoanele care nu au obligația de a trece testul de evaluare.

Înscrierea la cursurile de cetățenie este gratuită. Cursurile sunt organizate în mai multe limbi. Durata unui curs este de minim 2 ore. Cursurile au loc seara sau sâmbătă dimineața. La sfârșitul fiecărui curs nu există nici un examen, participarea se atestă printr-un certificat emis în conformitate cu o listă de prezență.

– buna reputație; Candidatul trebuie să fie cunoscut ca o persoană cu o bună reputație. Ministerul Justiției poate suspenda procesul de naturalizare dacă persoana este urmărită penal în instanță sau face obiectul unei investigații penale pe teritoriul Luxemburgului, sau, dacă persoana a fost condamnată în țară ori în străinătate la pedepse privative de libertate ce depășesc 1 an (cu respectarea principiului legalității încriminării pentru străinul condamnat în străinătate – adică fapta să constituie infracțiune și conform legii luxemburgheze). Persoana care a ispășit o pedeapsă privativă de libertate va putea depune cerere de naturalizare abia după trecerea termenului de 15 ani din momentul ispășirii pedepsei.

Procedura de naturalizare începe cu depunerea de către străin a unei cereri scrise la municipalitatea de reședință, adresată Ministerului Justiției. Persoana solicitantă o depune personal și trebuie să atașeze următoarele documente:

– certificatul de naștere, și, dacă este cazul certificatele de naștere ale copiilor minori ai solicitantului;

– formularul autobiografic tipizat (data, locul nașterii, studii etc.);

– certificatul emis de municipalitate care să ateste perioada obligatorie de reședință permanentă (minim 7 ani);

– o copie legalizată a actului de identitate al solicitantului (buletin de identitate, carte de identitate sau pașaport); pentru refugiații oficial recunoscuți de către autoritățile statului –certificatul eliberat de Ministerului Justiției, care să le confirme statutul;

– cazierul judiciar (extrasul din evidențele poliției) eliberat de poliția luxemburgheză și cazierul judiciar eliberat de autoritățile statului de origine;

– certificatul eliberat de Institutului Național de Lingvistică care să ateste susținerea cu succes a testelor de evaluare la una din limbile oficial vorbite în Marele Ducat de Luxemburg;

– certificate care să confirme participarea la minim trei cursuri speciale de cetățenie.

Toate documentele trebuie să fie traduse, în franceză sau germană, de un traducător autorizat. Municipalitatea de reședință a solicitantului transmite cererea de naturalizare, împreună cu actele anexate în mod direct și imediat, , Serviciului de cetățenie (Service de l’indigénat). Decizia de a acorda sau respinge cererea de naturalizare este prerogativa ministrului justiției. Legea stabilește și o procedură specială, foarte rar folosită, când decizia de naturalizare este votată de Parlament (Camera Deputaților). În cadrul procedurii speciale, chiar dacă nu sunt îndeplinite toate condițiile de naturalizare, cetățenia luxemburgheză este acordată străinului adult care s-a remarcat prin servicii aduse Marelui Ducat de Luxemburg. În cadrul procedurii speciale, lipsa cererii de naturalizare poate fi suplinită cu o propunere venită din partea Guvernului Marelui Ducat.

e) Redobândirea cetățeniei luxemburgheze. Legea din 23 octombrie 2008, înlesnește și simplifică procedura de redobândire a cetățeniei luxemburgheze. Prin recunoașterea dublei și multiplei cetățenii, persoana care redobândește cetățenia luxemburgheză nu mai pierde cetățenia străină avută. Textul legal stabilește trei cazuri de redobândire a cetățeniei, fără a lua în considerare redobândirea cetățeniei prin stabilirea țării de origine (art.3-4), pentru persoanele care s-au născut pe teritoriul Marelui Ducat înainte de 1920 și descendenții direcți ai acestora. Analiza tuturor trei ipoteze de redobândire, reglementate expres, le vom analiza mai jos.

I ipoteză. Conform art.14 din Legea din 2008, poate redobândi cetățenia luxemburgheză o persoană care a avut cetățenia prin naștere, dar ulterior a pierdut-o prin achiziția unei cetățenii străine. El va putea să-și păstreze cetățenia străină, dacă legea străină permite acest lucru. Condițiile de redobândire sunt aceleași cu condițiile de naturalizare: vârstă de minim 18 ani, bună reputație, certificatul de susținere cu succes a testelor de Lingvistică, certificatele de participare la minim trei cursuri speciale de cetățenie. Printre actele prezentate trebuie să se regăsească certificatul de naștere emis de autoritățile luxemburgheze, care să ateste faptul că persoana a avut cetățenia luxemburgheză de origine înainte de a o pierde. Solicitantul trebuie să prezinte toate documentele pe care autoritățile publice le solicită, considerându-le necesare pentru evaluarea cazului. Se păstrează obligația prezentării originalelor și copiilor legalizate și traduse în franceză și germană.

Procedura se simplifică prin faptul că solicitantul redobândirii nu trebuie să facă dovada prin certificatul de ședere legală. Solicitantul redobândirii trebuie să înainteze o declarație de re-dobândire (re-achiziție) la oficiul de stare civilă din raza ultimului loc de reședință în Marele Ducat, în lipsa acestuia declarația de re-achiziție se înaintează oficiului de stare civilă a municipiului Luxemburg. Declarația de re-achiziție a cetățeniei luxemburgheze se acceptă sau se respinge de ministrul justiției printr-un ordin ministerial. Re-achiziția este refuzată persoanei fără o reputație bună sau persoanei care în timpul desfășurării procedurii a făcut declarații false, a ascuns fapte importante ori a acționat în mod fraudulos. Respingerea declarației de re-achiziție a cetățeniei luxemburgheze poate face obiectul unui recurs în fața Tribunalului Administrativ al Marelui Ducat. Solicitantul poate depune o contestație privind ordinul ministerial de refuz, în termen de 3 zile de la data notificării ordinului (aducerii la cunoștință). Contestația este examinată în cel mult 40 de zile din momentul înregistrării la grefa Tribunalului, iar prezența persoanei care face contestația este obligatorie la această ședință.

II ipoteză. Poate redobândi cetățenia luxemburgheză o persoană, care a avut un bunic/bunică cu cetățenie luxemburgheză la data de 1 ianuarie 1900 – este situația descrisă la art.29 din Legea cu privire la cetățenia luxemburgheze. Bineînțeles un asemenea caz de redobândire este limitat în timp și presupune următoarele condiții:

– condiția unei descendențe directe pentru solicitantul de redobândire (re-achiziție) dintr-un părinte, bunic, străbunic care la data de 1 ianuarie 1900 era cetățean luxemburghez; Solicitantul poate merge cu dovada legăturii directe de rudenie, din generație în generație;

– vârsta solicitantului de minim 18 ani;

– condiția unei bune reputații.

Cadrul legal stabilește un termen limitativ de 10 ani pentru solicitanții unei asemenea re-achiziții. De aceea, solicitarea de re-achiziție a cetățeniei în baza legăturii de rudenie cu un străbun cetățean luxemburghez, trebuie făcută în fața oficiului de stare civilă până la data de 31 decembrie 2018. Cererea de re-achiziție trebuie să fie înaintată oficiul de stare civilă de la locul de reședință al solicitantului, în lipsa acestuia – de la ultimul loc de reședință sau oficiul central din Luxemburg.

Procedura de urmat și documentele solicitate sunt identice cu cele menționate la situația anterioară. Sunt cerute a fi prezentate: certificatul de naștere a străbunului, eliberat de Ministerul Justiției, Serviciului de cetățenie (Service de l’indigénat) care să ateste faptul că solicitantul a avut un bunic, care până la data de 1 ianuarie fost cetățean luxemburghez; certificatul de naștere al solicitantului, emis de oficiul stării civile din raza municipiului de reședință; certificatele de naștere ale copiilor minori (dacă este cazul); chestionarul autobiografic (furnizat de Ministerul Justiției, tipizat); originalul și copia autentificată a pașaportului solicitantului; extrasul din evidențele poliției luxemburgheze emis de Departamentul de Poliție al Procuraturii Publice (Parchetul General); extrasul din evidențele polițienești străine (cazierul judiciar) în cazul în care solicitantul este domiciliat în străinătate. Solicitantul va trebui să prezinte și oricare alte documente, considerate necesare și solicitate de autorități. Legea luxemburgheză oferă și posibilitatea legală de schimbare a numelui de familie în cadrul aceleiași proceduri de re-achiziție a cetățeniei. Astfel, împreună cu solicitarea de re-achiziție, solicitantul face o cerere în acest sens, în conformitate cu Legea din 07 iunie 1989 „cu privire la schimbarea numelui”.

III ipoteză. Conform art. 31 din Legea din 2008, poate redobândi cetățenia luxemburgheză femeia care a pierdut cetățenia Marelui Ducat fără să fi exercitat un act de voință în acest sens. Această reglementare vine să „repare” nedreptatea juridică care se săvârșea anterior prin Legea din 1968 și menținută până la modificarea legii din anul 1975, când femeia căsătorită care dobândea cetățenia soțului său automat pierdea cetățenia luxemburgheză fără să-și dorească acest fapt și fără să manifeste vre-o voință în acest sens. În acest caz, legea stabilește că cetățenia poate fi redobândită printr-o declarație (tipizată) în acest sens depusă la oficiul stării civile, din raza domiciliului sau reședinței legale, sau din raza ultimului domiciliu sau reședințe legale pe teritoriul Luxemburgului. Din dorința de a repara urgent starea de lucruri, legea stabilește un termen limitativ pentru autorități (Ministerul Justiției) – 8 zile – care începe să curgă din data depunerii declarației, – pentru a acorda cetățenia și a certifica acest fapt.

Condițiile ce sunt necesare a fi îndeplinite se referă la:

– probarea faptului ca solicitanta a avut cetățenie luxemburgheză, obținută prin naștere, prin naturalizare sau prin opțiune (având în vedere faptul că vechea legislație în materie de cetățenie stabilea sistemul opțional în materie de cetățenie);

– probarea faptului că solicitanta și-a pierdut cetățenia luxemburgheză înainte de iulie 1975, ca urmare a căsătoriei cu un cetățean străin, fără vre-o manifestare de voință în acest sens.

Legea solicită femeii care solicită redobândirea cetățeniei înaintarea unei cereri de re-achiziții, la oficiul de stare civilă de la locul de reședință, sau de la locul ultimei reședințe avute pe teritoriul Marelui Ducat, sau (dacă are reședința în străinătate) la oficiul central din Luxemburg. Se cer a fi anexate certificatul emis de Ministerul Justiției, Serviciului de cetățenie (Service de l’indigénat) care să ateste faptul că solicitanta a avut cetățenie luxemburgheză înainte de a dobândi cetățenia de drept a soțului; certificatul de naștere emis de grefa municipalității competente, certificatele copiilor minori (dacă este cazul); pașaportul și copia solicitantei precum și alte acte pe care autoritățile le consideră relevante pentru evaluare.

În toate cazurile de redobândire (re-achiziție) a cetățeniei – stabilite de art. 14, 29 și 31, autoritățile solicită aplicanților un certificat din partea autorităților țării de origine (fie direct, fie prin ambasade și consulate), din care să rezulte concluzia dacă persoana își mai poate păstra cetățenia de origine în cazul în care o va redobândi pe cea luxemburgheză.

Confederația Elvețiană. Contrar aparențelor, Elveția nu este un stat național, ci este o confederație formată din 26 cantoane. Cantoanele au statut constituțional permanent și un grad mare de independență. Conform Constituției (art.3), toate cele 26 de cantoane au suveranitate proprie și sunt egale după statut. Cu toate diferențele considerabile între cantoane, în deosebi în materie de populație și suprafață, fiecare canton are propria constituție, propriul parlament, guvern și instanțe judecătorești. Populația unui canton variază între 15.000 de locuitori (Appenzell Innerrhoden) și 1.253.500 (Zürich), iar diferențele de suprafața ocupată variază între 37 km² (Basel-Stadt) și 7.105 km² (Graubünden). Cantoanele acoperă în total 2.485 de comune. În interiorul teritoriului elvețian există două enclave: Büsingen care aparține Germaniei, și Campione d'Italia ce aparține Italiei. Teritoriul Elveției este supus unei triple jurisdicții legale: comuna, cantonul și nivelul federal – ceea ce inevitabil se răsfrânge asupra reglementării cetățeniei elvețiene. Constituția federală din 1848 pune bazele unui sistem de democrație directă și unui model de guvernare cu regim de adunare. Deși prezintă interes modelul sistemului constituțional adoptat de Elveția și forma de stat a acesteia, nu ne permitem să facem prea multe detalieri, altfel riscăm să depășim limitele stabilite de tema noastră de investigație.

Relațiile dinte Uniune (Confederație) și cantoane sunt reglementate în art.42-53 din Constituția Confederației Elvețiene. Are loc o delimitare de competențe, în cadrul căreia Uniunea își rezervă domeniile și sarcinile care impun un grad de uniformitate, continuitate și coerență. Cantoanele cooperează și se susțin reciproc, mai ales în domeniul juridic și administrativ (art.44 alin.(2)), prin eforturi legislative participă la formarea cadrului normativ general (art.45 alin.(1)), iar Uniunea ia în considerare interesele acestora la înfăptuirea politicii interne și externe (art.45 alin.(2)). Cu toată independența și autonomia cantoanelor (art.47), acestea sunt obligate la realizarea și traducerea în viață a actelor normative și de administrare emise de autoritățile Uniunii, iar în cazul unor contradicții dintre actele normative unionale și actele normative cantonale, se aplică prioritar cele unionale (art.48). Constituția Elveției stabilește și o autonomie a comunelor în cadrul cantoanelor (art.50), obligând autoritățile cantonale și unionale să țină cont de amplasarea geografică și particularitățile localității sau orașului, precum și impactul actelor normative asupra acestora.

Confederația, cantoanele și municipalitățile (autoadministrarea comunelor) împart funcțiile și sarcinile statului. După cum am spus anterior, Elveția are trei nivelurile de guvernare: Confederația, cantoanele și municipalitățile. Confederația, ca nivelul superior, a preluat doar acele sarcini care-i sunt transferate în mod explicit prin Constituția Federală, de exemplu apărarea națională, reglementarea traficului rutier sau electroenergetica. Competența cantoanelor este redusă la probleme ce țin de sistemul asistenței sociale, sistemul impozitelor sau sistemul școlar. Cele aprox. 2700 de municipalități, sunt preocupate de sarcini concrete la nivelul fiecărei localități, de exemplu înregistrarea localnicilor, gestionarea sarcinilor și treburilor în gospodăria locativ-comunală etc. Anume municipalității, revine în ultimă instanță, sarcina examinării cererilor privind acordarea cetățeniei elvețiene și pronunțarea deciziei finale, ținând cont de normele generale (cadrul unional), de normele concrete (cantonale) și de comportamentul/atitudinea solicitantului în localitatea dată.

Constituția Confederației Elvețiene consfințește: egalitatea de șanse (art.2 alin. (3)), principiul legalității (art.5 alin.(1)), ocrotirea interesului public (art.5 alin.(2)), demnitatea umană (art.7), egalitatea în drepturi și nediscriminarea (art.8); protecția față de acțiunile arbitrare, samovolnice și abuzive ale autorităților statului (art.9), protecția vieții private (art.13), libertatea credinței și conștiinței (art.15), libertatea opiniilor și informației (art.16), libertatea mass-media (art.17), libertatea asocierilor (art.23) și întrunirilor (art.22), etc. În ceea ce privește materia cetățeniei, Constituția nu doar stabilește neexpulzarea, neextrădarea și nedeportarea cetățenilor elvețieni (art.25) – reglementare comună și frecvent întâlnită în legislațiile statelor europene – ci rezervă un întreg capitol (al II-lea) pentru a reglementa și uniformiza legislația confederației în materie de cetățenie și drepturi politice.

Astfel, este cetățean elvețian persoana care are cetățenia comunei și cetățenia cantonului (art.37 alin.(1)), sunt interzise discriminările între cetățeni în baza cetățeniei cantonului (art.37 alin. (2)). Autoritățile Uniunii (Confederației) își rezervă dreptul de a reglementa dobândirea cetățeniei elvețiene de origine (de drept), în urma căsătoriei sau prin adopție. De asemenea, autoritățile Uniunii au dreptul să reglementeze pierderea cetățeniei elvețiene și restabilirea cetățeniei elvețiene (art.38, alin.(2)). Confederația va stabili cerințele minime pentru naturalizarea străinilor de către cantoane, și va emite permisele de naturalizare (art.28 alin (2)). Confederația se obligă să faciliteze obținerea cetățeniei elvețiene pentru copiii străini, fără cetățenie (apatrizi) (art.38 alin. (3)).

În cadrul aceluiași capitol, sunt consfințite drepturile politice ale cetățenilor elvețieni, care pot fi realizate doar în comuna și cantonul respectiv (de reședință) (art.39). Uniunea le reglementează doar la nivel federal, iar cantoanele – la concret, în teritoriu. Nimeni nu poate exercita drepturile sale politice decât într-un singur canton. Dacă persoana și-a schimbat reședința, mutându-se cu traiul într-un alt canton, va putea exercita dreptul de vot abia după o perioadă de 3 luni de la mutare. Confederația încurajează legăturile și relațiile stabilite între cetățenii elvețieni stabiliți peste hotare și Confederația Elvețiană, acordând sprijin organizațiilor nonguvernamentale ce urmăresc acest scop. În mod exclusiv, autoritățile Confederației își rezervă dreptul de a adopta acte normative care să reglementeze drepturile și obligațiile cetățenilor elvețieni stabiliți în străinătate, în sfera drepturilor politice, obligației satisfacerii serviciului militar, asistenței de stat și asigurării sociale.

Cetățenia elvețiană este reglementată prin Legea din 29 septembrie 1952 „privind dobândirea și pierderea cetățeniei elvețiene”, cu modificările și completările făcute în anii 1984 și 1990. Cadrul normativ instituit se bazează exclusiv pe aplicarea principiului jus sanguinis, precum și pe recunoașterea și confirmarea celor două componente – reglementarea unională (condiții general – obligatorii, standarde minime instituite) și reglementări cantonale (cu reglementări specifice și deseori mai drastice).

Achiziționarea de drept a cetățeniei elvețiene, la naștere, se face pentru:

– copilul născut din căsătorie, ai căror părinți sunt cetățeni elvețieni, indiferent de locul nașterii (indiferent de stat);

– copilul născut în afara căsătoriei dintr-o mamă cu cetățenie elvețiană, indiferent de locul nașterii;

– copilul născut în afara căsătoriei, dintr-un tată cu cetățenie elvețiană, a cărui filiație este recunoscută, sau care ulterior se căsătorește cu mama copilului.

În momentul dobândirii cetățeniei unionale (a Confederației), copilul obține și cetățenia cantonului și a comunei pe care o au părinții. Dacă părinții au cetățenie cantonală diferită, copilul va avea cetățenia cantonală a părintelui sub al cărui nume de familie a fost înregistrat.Jus loci/jus soli nu se aplică în Elveția, ceea ce înseamnă că simplul fapt al nașterii pe teritoriul elvețian nu oferă automat cetățenie. Excepție face doar cazul copilului găsit pe teritoriul Elveției, din părinți necunoscuți. Autoritățile cantonale vor determina pentru nou-născut cetățenia comunei. Cetățenia elvețiană va înceta de drept dacă se face proba cetățeniei copilului găsit.

Cetățenia elvețiană poate fi dobândită prin adopție (art.7). Poate fi adoptat doar un minor străin, care în momentul adopției obține cetățenia unională, cantonală și a comunei adoptatorului.

Dobândirea cetățeniei elvețiene prin naturalizare este reglementată prin art.12-17 din Lege, stabilind că în cadrul procedurii ordinare solicitantul poate obține cetățenia unională, o cetățenie cantonală și o cetățenie a comunei (art.12 alin.(1)). De asemenea, când pierde cetățenia unională, persoana pierde și cetățenia cantonală și cea a comunei (art.11).

Cererile sunt înaintate Biroului Federal de Migrație și Naturalizare (Bundesamt), care în cadrul unei proceduri de pre-aprobare va verifica dacă solicitantul naturalizării este inclus într-o comunitate elvețiană, are permis de ședere legală și permanentă în Elveția, cunoaște tradițiile și obiceiurile elvețiene, cunoaște principiile și normele statului de drept, și, prin admiterea cererii nu este pusă în pericol securitatea internă și externă a statului (art.14).

Condițiile generale pe care trebuie să le întrunească solicitantul naturalizării sunt:

a) Persoana trebuie să fi locuit în Elveția nu mai puțin de 12 ani, și dintre care trei ani, dintre cei cinci anteriori înaintării solicitării (art.15 alin.(1)). Cerința de 12 ani poate fi „ajustată” în funcție de persoana solicitantului, astfel, dacă acesta a locuit în Elveția când avea vârsta de la 10 la 20 ani, perioada respectivă de trai se consideră dublă (art.15 alin.(2)) – un copil care a locuit cu părinții săi în Confederație, de la 11 la 15 ani, se consideră ca a locuit 8 ani și nu 4 cât au fost în mod normal. De asemenea perioada aflării în Elveția se dublează pentru persoana care era căsătorită cu un cetățean elvețian prin naștere (art.15 alin.(3)). În ceea ce privește cazul persoanelor căsătorite cu cetățeni elvețieni, cerința legală stabilește ca suficientă, aflarea în Elveția, în reședință comună, pe durata a cel puțin 5 ani, dintre care minim 3 anterior depunerii cererii de naturalizare.(art.15 alin.(4)). Condițiile sunt aplicabile și persoanelor aflate în parteneriate cu cetățenii elvețieni (art.15 alin.(5))

b) Persoana s-a integrat în societatea elvețiană, cunoaște normele de drept și obiceiurile țării. Este o condiție cât se poate de concretă, deoarece procedura de naturalizare este reglementată diferit, de fiecare dintre cele 26 de cantoane elvețiene. Legea cantonului poate stabili ca hotărârea de încetățenire sau decizia de naturalizare să fie adoptată de autoritățile municipale, de cele mai multe ori – la adunarea localității (comunei sau municipiului) (art.15a).

c) Persoana nu prezintă pericol pentru securitatea Confederației Elvețiene și pentru ordinea și liniștea publică.

Calea procedurală de urmat este reglementată de art.15b din Lege, și începe după ce sunt verificate, pe plan local, actele depuse de solicitantul naturalizării. Ele pleacă în „sus” spre canton și confederație (departamentul de justiție și poliție) unde se face o primă verificare (procedura de pre-aprobare) dacă persoana în cauză este eligibilă – nu e vre-un criminal periculos, urmărit de Interpol, nu a fost sub observația și urmărirea poliției federale pentru activități suspecte sau dăunătoare Confederației Elvețiene, etc. După ce se primește avizul autorităților Unionale, actele se întorc pe același drum înapoi și se inițiază o acțiune de verificare a persoanei pe plan local, de către poliția cantonală sau locală (sau de amândouă) din care face parte și o vizită (sau mai multe) a polițistului (polițiștilor) la domiciliu și o „convorbire” cu solicitantul(a). Reprezentanții poliției întocmesc un raport privind informațiile adunate (obligatoriu vor discuta cu vecinii, cu angajatorul solicitantului etc.) iar cele văzute și discutate la domiciliu vor trece în raport; pe care și îl înaintează polițienesc sau persoanei responsabile pentru încetățenire (dacă e cazul unei comune mici). Raportul organului de poliție face dosarul complet și determină înaintarea acestuia executivului local – consiliului orășenesc sau adunării cetățenilor (dacă e o comună mică) care va decide, atunci când „îi vine rândul” dosarului, într-o ședință și dă verdictul. Cantoanele doresc să se asigure că în cantonul de naturalizare nu doar legea și ordinea publică dar și viața privată a comunității va fi respectată (art.15c). Legislațiile cantonale acordă o mare încredere hotărârii cetățenilor, astfel respingerea cererii de naturalizare nu trebuie să fie justificată, iar alegătorii pot refuza o cerere de naturalizare (are loc scoaterea dosarului de pe rol) dacă o cerere în acest sens a fost făcută și justificată (art.15b alin. (2)). Actul de acordare a cetățeniei de onoare unui cetățean străin, fără o confirmare și aprobare prealabilă la nivelul cantonului și Confederației, va fi lovit de nulitate și nu va produce efectele unei naturalizări.

Până la momentul întrunirii condițiilor de încetățenire, ceea ce este un proces de durată, candidata(ul) la cetățenie se conformează legislației privind regimul de ședere legală în Elveția. Persoana va obține permis de ședere permanentă – permisul „B” (anual), ulterior trece la permisul „C” (de stabilire) care se acordă după 5 ani sau 10 ani (în cazul cetățenilor români și bulgari, și aproape imposibil de obținut pentru resortisanții statelor non-UE). Permisul „C” acordă persoanei în cauză, în principiu, aceleași drepturi ca și cele pe care un cetățean elvețian cu excepția faptului că „nu poate să aleagă și să fie ales”, nu poate să lucreze ca și salariat la instituții locale, cantonale sau federale și nu poate să efectueze serviciul militar. Ceea ce probabil e cel mai important însă, este faptul că nu mai are nevoie de permis de lucru sau mai bine zis are un permis de lucru definitiv. Permisul C se pierde, în principiu, dacă persoana în cauză părăsește Elveția pentru un termen mai mare de 6 luni, fără a notifica autoritățile.

Datorită celor expuse mai sus, referitor la procedură și competență, este lesne de înțeles de ce legislația elvețiană stabilește și cazuri de naturalizare facilitară, pentru:

– soțul străin al unui cetățean elvețian, care a trăit în comunitate conjugală cel puțin 6 ani, chiar și peste hotare, și care are legături strânse cu Elveția (art.28);

– un cetățean străin (după cetățenie și naționalitate) care a locuit în Elveția cel puțin 5 ani, crezând cu bună credință că este elvețian, fiind tratat ca atare de autoritățile cantonale și comunale (art.29). Caz foarte rar întâlnit în practică, despre care recunosc și autoritățile elvețiene;

– copilul minor apatrid, care a locuit în Elveția cel puțin 5 ani, dintre care minim un an înainte de aplicare (art.30);

– copilul cetățean străin care nu a împlinit vârsta de 23 ani, dacă nu a fost inclus într-o altă procedură de dobândire a cetățeniei (de naturalizare) de către părinții săi, și dacă a locuit în Elveția cel puțin 5 ani, dintre care un an imediat înainte de aplicare. Copilul trebuie să fie minor la momentul depunerii cererii și să aibă legături strânse cu Elveția (art.31a).

– copilul cetățean străin, care nu a fost în măsură să obțină cetățenia elvețiană la naștere deoarece, anterior momentului nașterii sale, unul dintre părinți sau ambii au pierdut cetățenia elvețiană, cu condiția legăturilor strânse cu Elveția (art.31b);

– copilul cetățean străin, din căsătoria unei femei elvețiene cu un străin (dar ne-născut de femeie), cu condiția legăturilor strânse cu Elveția (art.58a);

– copilul nelegitim al unui tată elvețian, ce face o cerere până la împlinirea vârstei de 23 ani („până la încheierea anului 22 al copilului”), cu condiția legăturilor strânse cu Elveția (art.58c).

Redobândirea cetățeniei elvețiene, sau așa cum sună în originală – reintroducerea în cetățenie (wiedereinbürgerung) – este posibilă doar pentru persoanele care au pierdut cetățenia dar au în continuare legături strânse cu Elveția („sunt conectate”). Redobândirea cetățeniei este reglementată expres de către Legea federală din 3 octombrie 2003 „dobândirea cetățeniei de către persoane cu origine elvețiană”. Redobândirea cetățeniei elvețiene poate fi solicitată în cazul decăderii din cetățenie, căsătoriei cu un străin sau retragerii cetățeniei. Condițiile decăderii din cetățenie – „cazului general de pierdere” – este reglementat de art. 10: „Cetățenia elvețiană a copilul născut dintr-o femeie elvețiană și un străin, pe teritoriul statului străin, se pierde dacă până la vârsta de 23 de ani copilul nu a fost înregistrat la autoritățile federale elvețiene”. Condițiile pe care trebuie să le întrunească solicitantul sunt reglementate în art.21 și 23 ale Legii din 29.09.1952 „privind dobândirea și pierderea cetățeniei elvețiene”, astfel:

– solicitantul redobândirii (reintroducerii în cetățenie) nu trebuie să pună în pericol securitatea internă și externă a Elveției;

– cunoaște normele de drept și obiceiurile țării cantoanelor; textul legal face doar o trimitere sugestivă la cunoașterea uneia dintre limbile oficiale și la șederea legală în țară;

– a depus o solicitare în scris pentru reintroducerea în cetățenie;

– nu au trecut 10 ani din momentul pierderii cetățeniei elvețiene.

Persoanei căreia ia fost retrasă cetățenia elvețiană, poate înainta cererea de reintroducere numai după un an de stabilire legală în Elveția (art.23 alin.(1). La primirea cererii, autoritățile federale vor solicita și consulta în mod prioritar opinia cantonului și comunei a cărei cetățenie a deținut-o persoana (art.24 și art.25). Problema reintroducerii în cetățenie elvețiană este de competența autorităților federale, dar cantoanele și comunitățile au un drept de recurs. La drept vorbind, redobândirea cetățeniei elvețiene nu este atât de facilă, chiar și pentru persoanele cu legături mai mult decât stabile cu societatea elvețiană. Unde mai pui că pașaportul elvețian (roșu cu cruce albă) și-a pierdut foarte mult din atractivitate pentru că, în general, nu mai aduce nici un avantaj, în special de la intrarea în vigoare a Acordurilor Schenghen.

Cel mai elocvent exemplu, în confirmarea celor spuse, îl aflăm în datele statistice: numărul total de naturalizări în Confederație pentru anul 2012 – 35 056 (dintre care: persoane cu reședință în Elveția – 33 525, persoane cu reședință în străinătate – 1531). Analiza ulterioară a statisticii relevă următorul tablou: naturalizări ordinare – 26 221, naturalizări facilitare – 8 718, și doar 117 redobândiri (reintroduceri în cetățenie). Cel mai des solicită și obțin restabilirea cetățeniei elvețiene francezii (28 persoane în 2012), nemții (10 persoane), brazilienii (5 persoane), americanii (4 persoane) și italienii (3 persoane).

Dacă urmărim statistica naturalizărilor în Confederație, între anii 1986 – 2012, observăm câteva aspecte ale evoluției: primul – creșterea numărului de încetățeniri (având în vedere numărul total al populației Elveției – de 7 952 600 locuitori estimat în 2011, care contrar așteptărilor, totuși nu este atât de „modest”); al doilea – creșterea numărului de naturalizări facilitare, ca o urmare a modificării cadrului legislativ elvețian între anii 1990-1992, prin care au fost stabilite noi categorii de solicitanți; al treilea – scăderea numărului persoanelor care solicită și obțin redobândirea cetățeniei elvețiene (reintroducerea în cetățenie elvețiană), ca urmare a modificărilor aduse prin Legea din 2003, care exercită o acțiune restrictivă asupra potențialilor candidați la redobândirea cetățeniei, acordând șanse reale de redobândire doar persoanelor de naționalitate elvețiană. Pentru a confirma cele spuse, aducem exemplul de mai jos:

în 1986 – 8 092 naturalizări (dintre care facilitare doar 85), redobândiri – 584 persoane;

în 1987 – 7 552 naturalizări (dintre care facilitare 121), redobândiri – 650 persoane;

în 1988 – 7 595 naturalizări (dintre care facilitare 126), redobândiri – 911 persoane;

în 1989 – 7 718 naturalizări (dintre care facilitare 402), redobândiri – 650 persoane;

în 1990 – 6 183 naturalizări (dintre care facilitare 337), redobândiri – 719 persoane;

în 1991 – 5 872 naturalizări (dintre care facilitare 329), redobândiri – 549 persoane;

în 1992 – 10 203 naturalizări (dintre care facilitare 4 500), redobândiri – 323 persoane;

în 1993 – 12 902 naturalizări (dintre care facilitare 6 373), redobândiri – 313 persoane;

în 1994 – 15 258 naturalizări (dintre care facilitare 6 575), redobândiri – 343 persoane;

în 1995 – 17 453 naturalizări (dintre care facilitare 5 942), redobândiri – 254 persoane;

în 1996 – 20 077 naturalizări (dintre care facilitare 7 203), redobândiri – 326 persoane;

în 1997 – 19 460 naturalizări (dintre care facilitare 6 260), redobândiri – 288 persoane;

în 1998 – 21 705 naturalizări (dintre care facilitare 7 179), redobândiri – 248 persoane;

în 1999 – 21 698 naturalizări (dintre care facilitare 6 818), redobândiri – 246 persoane;

în 2000 – 30 452 naturalizări (dintre care facilitare 9 759), redobândiri – 275 persoane;

în 2001 – 30 075 naturalizări (dintre care facilitare 10 563), redobândiri – 273 persoane;

în 2002 – 38 833 naturalizări (dintre care facilitare 11 400), redobândiri – 217 persoane;

în 2003 – 37 070 naturalizări (dintre care facilitare 9 865), redobândiri – 190 persoane;

în 2004 – 36 957 naturalizări (dintre care facilitare 9 460), redobândiri – 155 persoane;

în 2005 – 39 753 naturalizări (dintre care facilitare 7 893), redobândiri – 123 persoane;

în 2006 – 47 607 naturalizări (dintre care facilitare 9 468), redobândiri – 108 persoane;

în 2007 – 45 042 naturalizări (dintre care facilitare 9 987), redobândiri – 176 persoane;

în 2008 – 45 305 naturalizări (dintre care facilitare 9 425), redobândiri – 197 persoane;

în 2009 – 44 948 naturalizări (dintre care facilitare 10 653), redobândiri – 159 persoane;

în 2010 – 40 403 naturalizări (dintre care facilitare 9 080), redobândiri – 137 persoane;

în 2011 – 37 893 naturalizări (dintre care facilitare 9 777), redobândiri – 113 persoane;

în 2012 – 35 056 naturalizări (dintre care facilitare 8 718), redobândiri – 117 persoane.

În total 691 162 naturalizări între anii 1986 – 2012, dintre care naturalizări facilitare – 178 298, și, redobândiri (reintroduceri în cetățenie) – doar 8 865.

3.3. Concluzii 3

În mod cert se poate spune că nu există legislații naționale ale statelor cu sisteme de drept romano-germanice care să se bazeze exclusiv doar pe „jus loci/jus soli” sau pe „jus sanguinis”. Realitățile sociale, politice, economice și interesele geo-politice determină legiuitorul național să adopte o fundamentare mixtă, cu un grad variabil de deschidere pentru solicitanții de cetățenie. Terminologia aleasă pentru a desemna procedura de redobândire a cetățeniei diferă de la un stat la altul – fie că este vorba de restabilirea cetățeniei (în Cehia și Federația Rusă), sau reintroducerea în cetățenie (în Elveția), reintegrarea în cetățenie, repunerea în cetățenie (în Franța) sau recuperarea cetățenei (în Italia) etc. Toate însă descriu același proces, de redobândire a cetățeniei statului, în baza principiilor „jus loci/jus soli” sau „jus sanguinis” care guvernează instituția cetățeniei în statele respective.

Statele europene ale căror legislație este fundamentată mai mult pe principiul „jus loci/jus soli” stabilesc condiții mai puțin riguroase și proceduri simplificate de redobândire a cetățeniei. Pe când, statele europene ale căror legislație este fundamentată pe principiul „jus sanguinis”, dimpotrivă, au condiții mai riguroase și proceduri mai stricte în ce privește redobândirea cetățeniei.

O altă concluzie, care se impune după o cercetare atentă și minuțioasă a legislației mai multor țări europene cu sisteme de drept romano-germanice (continental) – statele care aplică în sistemele naționale sistemul (principiul) „jus loci/jus soli” au o poziție foarte loială față de aspectele și elementele dublei cetățenii ori cetățeniei multiple. Aceste state adoptă o poziție „liberală” față de redobândirea cetățeniei pentru foștii cetățeni, bineînțeles în baza legăturilor cetățenești ce au existat anterior, când solicitantul era stabilit în țară.

Statele care au sistemele naționale fundamentate pe sistemul (principiul) „jus sanguinis”, sunt mai reticente în ceea ce privește problema dublei cetățenii sau cetățeniei multiple. Majoritatea acestor state au recunoscut posibilitatea dublei cetățenii după momentul anului 2007, când pe plan European statele încep procesul de ratificare a Tratatului de (care vine cu amendamente pentru tratatele de și Roma și practic o constituție a Uniunii Europene). Prin intrarea în vigoare la data de 1 decembrie 2009, Tratatul de , acordă calitate legală Cartei Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, și, consfințește drepturile fundamentale ale cetățenilor UE, inclusiv la dublă și multiplă cetățenie.

Redobândirea cetățeniei în legislațiile statelor europene, în mare parte, este fundamentată juridic pe sistemul jus loci / jus soli. Este un proces firesc prin care statele încearcă să corecteze „greșelile istoriei”, când în urma mișcărilor geo-politice, o parte din co-naționalii lor s-au regăsit integrați într-o altă formațiune statală. În același timp sunt păstrate și rațiunile izvorâte dintr-un eventual jus sanguinis, când persoana a pierdut cetățenia statului printr-o căsătorie cu un străin, sau prin stabilire (după căsătorie) în străinătate.

Statele europene știu să utilizeze potențialul uman pentru propria dezvoltare social-economică. Procesele migraționiste din ultimele două decenii le-au determinat (și le determină încă) politica demografică și reglementările de drept. Ca o tendință contemporană semnalată în legislațiile statelor europene este înlesnirea regimului de acordare a permiselor de ședere, iar pe acest fundal, dimpotrivă, are loc o înăsprire a regimului juridic, a condițiilor de acordare a cetățeniei.

De asemenea, suntem nevoiți să descoperim o anumită discrepanță între reglementările juridice aplicabile cetățenilor țărilor membre ale UE și cetățenii statelor non-UE. Diferența de tratament devine foarte vizibilă la capitolul „accesului în teritoriu” și la capitolul „permise de muncă”. Cu regret, aceste aspecte nu se înscriu în obiectul cercetării noastre și suntem nevoiți să ni le propunem ca viitoare teme de investigație științifică.

4. Dobândirea și redobândirea cetățeniei în Statele care consacră legislativ sistemul opțional

4. 1. Elemente de analiză teoretico-practică a sistemului opțional

Nu dorim să creăm confuzia existenței a trei sisteme diferite de acordare a cetățeniei. Sistemul opțional nu este și nu poate fi „egalul” sistemelor consacrate – „jus loci/jus soli” sau „jus sanguinis”. De fapt, sistemul opțional nu este o categorie aparte în adevăratul sens al cuvântului, nu este un sistem deplin, nu este auto-funcțional. Statele europene în a căror legislație, direct sau indirect, este reglementat sistemul opțional, de fapt pot fi atribuite în categoria statelor cu aplicare prioritară a lui „jus sanguinis”, cu specificația doar, că acestea au unele dintre cele mai rigide legislații de dobândire și redobândire a cetățeniei.

Însăși noțiunea „sistem opțional”, cu analiza căruia venim în continuare, este un element de noutate, studiat în premieră în literatura juridică din Republica Moldova și România. Prof. T. Cârnaț, plasează sistemul de opțiune în cadrul modalităților de dobândire a cetățeniei prin intermediul unui act juridic, și ar fi în esență dreptul persoanei de a-și alege cetățenia. Potrivit părerii autorului, problema (situația care presupune utilizarea sistemul opțional) ar apare atunci când are loc fie un transfer de teritoriu, fie de populație de la un stat la altul. În aceste cazuri persoanele care locuiesc pe teritoriul respectiv au dreptul de a opta în sensul manifestării de voință privind alegerea cetățeniei: fie a statului căruia i-a aparținut teritoriul, fie a noului stat. De asemenea, transferul populației dintr-un stat în altul pe baza unor tratate produce consecințe cu privire la cetățenia persoanelor strămutate, în baza tratatului, aceste persoane putând opta pentru cetățenia unuia dintre cele două state sau dobândesc în mod automat cetățenia statului pe teritoriul căruia s-au stabilit.

Venim cu o completare a celor spuse de prof. T. Cârnaț și afirmăm cu certitudine că sistemul opțional se aplică nu doar în cazul transferului de teritoriu sau de populație. Așa cum vom vedea în continuarea acestui capitol, există legislații ale statelor europene, care consacră expres sistemul opțional în legislația internă. Sistemul opțional astfel consacrat, de fapt nu doar obligă persoanele cu cetățenie dublă sau cetățenie multiplă să aleagă o singură cetățenie – să opteze pentru o singură cetățenie, dar este un indicator clar al opticii legiuitorului din statul respectiv. Sistemul opțional în astfel de state este un element care demonstrează încercarea legiuitorul național de a reduce cazurile de bipatridie, și care demonstrează atitudinea restrictivă a legislației față de dubla cetățenie și față de cetățenia multiplă.

Sistemul opțional adoptat în materie de cetățenie, implementat și aplicat în unele state cu sisteme de drept romano-germanice, nu face referire doar la modul de dobândire al cetățeniei (fie prin aplicarea principiului jus sanguinis, fie jus loci/jus soli). Când analizăm reglementările țărilor în care legislativ este consacrat legislativ sistemul opțional, de fapt încercăm să clarificăm optica legiuitorilor naționali vis-a-vis de acest sistem. În unele state – precum Republica Federativă Germană – prin sistemul opțional legiuitorul oferă persoanei cu dublă ori multiplă cetățenie, posibilitatea legală, ca la atingerea unei anumite vârste, să aleagă una dintre cetățenii și să refuze (expres) cealaltă (celelalte cetățenii). În legislația Regatului Belgiei, sistemul opțional ia forma unei declarații de cetățenie, în cadrul căruia persoana alege cetățenia belgiană. În legislația altor state, precum Regatul Olandei – sistemul opțional unește modalitățile simplificate de dobândire a cetățeniei, printre care și redobândirea cetățeniei de către persoane care prin naștere au avut cetățenie olandeză dar care au pierdut-o fiind stabiliți o vreme în străinătate.

4.2. Redobândirea cetățeniei în statele cu legislație restrictivă în materie de dublă

cetățenie (bazate pe sistemul de opțiune)

Pentru a studia aspectele procesului redobândirii cetățeniei în cadrul sistemelor opționale, ne propunem să studiem legislațiile a trei țări: a Republicii Federative Germane, a Regatului Olandei și a Regatului Belgiei – ca sisteme consacrate și recunoscute pe plan internațional.

Republica Federativă Germană. Germania este un exemplu de „stoicism juridic continental” și cea mai dezvoltată economie a UE. Conform art. 1 din Constituția Germaniei, „poporul german recunoaște ca inalienabile și inviolabile drepturile și libertățile fundamentale”. Este consfințită egalitatea în drepturi și nediscriminarea (art.3), libertatea credinței și confesiunii religioase (art.4), libertatea întrunirilor pașnice și fără arme (art.8), libertatea asocierii în uniuni și comunități (art.9), libertatea de deplasare pe întregul teritoriu al Federației Germane (art.11), ș.a. Cu toate acestea, fiecare dintre articolele care vin să consfințească aceste drepturi, începe cu sintagma „Toți germani…” (Alle Deutschen), – un indicativ elocvent al caracterului legiuitorului german și spiritului legislației germane.

Cetățenia germană este reglementată la art.16: „Nimeni nu poate fi lipsit de cetățenia germană. Pierderea cetățeniei poate avea loc doar în baza legii. Retragerea cetățeniei, contrar voinței persoanei interesate, poate fi făcută doar în cazul când aceasta nu devine apatrid. Nici un german nu poate fi extrădat unui stat străin”. Constituția stabilește competență exclusivă a autorităților legislative federative, în detrimentul autorităților land-urilor germane, atunci când sunt reglementate relațiile externe, problemele de cetățenie, problemele ce țin de politica migrațională ș.a.

Politica statului german în materie de cetățenie este reglementată prin Legea din 22.07.1913 „cu privire la cetățenie” și prin Legea din 25.02.2008 „privind accesul în teritoriu, reședința legală, activitatea economică și integrarea străinilor în Teritoriul Federal”. Legea germană, cu privire la cetățenie este un exemplu de consecutivitate și tradiție în materie, și deși cadrul legal a suferit numeroase ajustări și procese de optimizare – ultimul dintre care datează cu data de 1 iulie 2012, spiritul a rămas cât de posibil intact. După cum vom observa, legislația germană cu privire la dobândirea cetățeniei și la redobândirea acesteia este mult mai restrictivă decât legislațiile naționale studiate până acum. Din anul 2000, cadrul legal german este în continuă schimbare pentru a deveni euroconform și pentru a nu se contrapune cadrului normativ comunitar.

Elementul care ne determină să plasăm Germania în această subgrupă convențională de state europene, este „Optionspflicht” – existența unor reglementări în materie de cetățenie care obligă cetățeanul german cu cetățenie dublă sau multiplă, la atingerea vârstei de 18 ani să facă alegerea în favoarea uneia dintre cetățenii, renunțând la celelalte. Posibilitatea de a opta pentru una dintre cetățenii, se păstrează în favoarea cetățeanului german până la atingerea vârstei de 23 ani. Dacă până la această vârstă, cetățeanul german nu și-a manifestat opțiunea printr-o declarație scrisă în adresa Serviciului Cetățenie a Ministerului de Interne, cetățenia germană va fi retrasă, în conformitate cu prevederile art. 29 alin (2).

Până la împlinirea vârstei de 21 ani, cetățeanul german cu dublă sau multiplă cetățenie, trebuie să înainteze o cerere scrisă în care să-și manifeste dorința de a-și păstra cetățenia germană alături de (cealaltă) celelalte cetățenii. De asemenea, conform art. 25 alin. (1) din Legea „cu privire la cetățenie”, cetățenia germană se pierde automat în momentul achiziției unei cetățenii străine. În mod excepțional, cadrul legal german permite păstrarea cetățeniei germane doar pentru cetățenii cu reședința legală și permanentă în străinătate, și, care au obținut permisiunea autorităților germane în acest sens. Mai nou – de la această prevedere sunt exceptați resortisanții statelor membre UE, cu care Germania a semnat acorduri care să reglementeze expres dubla cetățenie, în conformitate cu prevederile art.12 alin. (3) din aceeași lege.

Caracterul imperativ al legii germane, dar mai ales componentele punitive ale acesteia, trezesc suspiciuni de naționalism și ridică semne de întrebare la capitolul respectarea drepturilor și libertăților fundamentale în materie de cetățenie. Poziția autorităților vis-a-vis de această problemă și realitățile statistice oficiale sunt în contradicție vădită. Astfel, conform datelor sondajului de opinie oficial, desfășurat în cadrul societății în anul 2011, mai cu seamă în rândul persoanelor care au aplicat pentru naturalizare, sau sunt refugiați cu acte în regulă pe teritoriul Germaniei – 98% au afirmat că ar opta doar pentru păstrarea cetățeniei Germaniei. Datele acestui sondaj, sunt utilizate pe larg de către autoritățile germane pentru a justifica existența și perpetuarea sistemului existent. Datele statistice, demonstrează însă altceva: în același an 2011 au fost acordate 106 897 cetățenii, dintre persoanele naturalizate, 53 902 persoane și-au manifestat dorința de a păstra în continuare cetățenia de origine, iar 52 995 de persoane naturalizate au renunțat la cetățenia statului de origine. Datele statistice de fapt vin să confirme că, cel puțin în anul 2011, rata doritorilor de a-și păstra cetățenia statului de origine era de 50,4%.

Fără nici un dubiu, obținerea cetățeniei germane are la bază principiul jus sanguinis, adică acel al legăturii de sânge. Indiferent de locul nașterii pe teritoriul statului, dacă unul dintre părinți este cetățean german, copilul devine cetățean german. Regula aceasta s-a respectat încă de la apariția Imperiului Prusac, și a fost legislativ consacrată în Legea din 1913, generalizându-se pe întreg teritoriul Germaniei de astăzi. Înaintea celor două războaie mondiale, dacă părinții nu aveau cetățenia germană, copilul născut pe teritoriul Germaniei era considerat cetățean străin. Cu toate acestea, necesitățile apărute după cel de-al doilea război mondial, când Germania a fost nevoita să importe forță de munca (în special masculină) pentru reconstrucția ei, si, mai apoi, pe întreaga durată a creșterii economice ce a urmat, au determinat modificări importante, esențiale, mai permisive pentru rezidenții străini care lucrau și trăiau pe teritoriul Germaniei.

Conform art.3 din Legea „cu privire la cetățenie”, cetățenia germană poate fi obținută:

a) prin naștere;

b) prin declarație;

c) prin adopție (acceptare);

d) prin naturalizare;

e) prin restabilire (redobândire, „reconciliere”).

Pentru a nu atinge întreaga gamă de probleme legate de cetățenia germană, care ar cere o canalizare a atenției pe alte aspecte decât tema de investigație a tezei, mă voi opri doar pe aspectele de dobândire și redobândire a cetățenie germane (restabilirea cetățeniei, sau în originală: „reconcilierea”).

a) Un copil dobândește cetățenia germană prin naștere, dacă părinții săi sunt cetățeni germani, sau dacă cel puțin unul dintre părinți este cetățean german. În cazul unui tată cu cetățenie germană, paternitatea trebuie să fie recunoscută potrivit legislației germane, prin declarație personală sau prin hotărâre judecătorească, până la împlinirea vârstei de 23 ani. Un copil găsit pe teritoriul Germaniei se consideră ca copil născut din părinți cetățeni germani, până la proba contrarie. Toate cazurile analizate mai sus, când copilul are doar un părinte cetățean german, se referă la ipoteza copilului născut pe teritoriul Germaniei, dacă însă copilul se naște dintr-o mamă cetățeană germană și un străin, pe teritoriul altui stat, copilul nu va putea deveni cetățean german prin naștere. Această stare de lucruri, are o excepție – copilul va primi totuși cetățenia germană doar dacă riscă să devină apatrid. În ipoteza nașterii copilului într-o țară străină, părinții copilului trebuie să certifice nașterea în fața autorităților germane, în termen de 12 luni de la naștere. Certificarea nașterii și înregistrarea copilului poate fi făcută la reprezentanța diplomatică a Republicii Federative Germania în statul respectiv, fie la organele autoadministrării publice locale, din raza ultimei reședințe avute în Germania.

Instituția cetățeniei germane cunoaște o singură excepție care permite aplicarea principiului jus loci/jus soli – copilul născut pe teritoriul Germaniei din părinți cetățeni străini va dobândi cetățenia germană prin naștere, doar dacă părinții acestuia sunt cetățeni ai Confederației Elvețiene și în ultimii 8 ani au avut reședința legală, stabilă și obișnuită pe teritoriul Germaniei. Este o reglementare bazată pe un profund respect și tradiții de bună-vecinătate seculare stabilite între cele două state – Germania și Elveția. Privind prin prisma opticii Legiuitorului german, clauza respectivă se justifică având în vedere cei peste 1/3 din populația Elveției care sunt germanofili și vorbesc nativ germana, precum și enclava germană Büsingen de pe teritoriul Țării Cantoanelor.

b) O persoană poate obține cetățenie germană prin declarație, dacă persoana s-a născut după data de 1 iulie 1993, dintr-un tată german și o mamă cu cetățenie străină; și doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

– paternitatea este recunoscută conform legislației germane;

– în ultimii 3 ani, solicitantul are domiciliul legal și stabil pe teritoriul Germaniei;

– declarația a fost făcută până la momentul împlinirii vârstei de 23 de ani.

c) Cetățenia germană se obține prin adopție. Conform legislației germane, adopția este posibilă doar până la împlinirea vârste de 18 ani de către adoptat. Dobândirea cetățeniei se face din momentul încuviințării adopției de către organele judiciare germane, și se va răsfrânge asupra descendenților celui adoptat.

e) Cetățenia germană se obține prin naturalizare. Conform datelor statistice în perioada 1995-2004, în Germania au fost naturalizați 1.278.000 străini, ceea ce înseamnă peste 1,5% din populație. Conform art.8 și 9 din Legea „cu privire la cetățenie”, și conform art.80 din Legea „privind accesul în teritoriu, reședința legală, activitatea economică și integrarea străinilor în Teritoriul Federal”, străinul care solicită naturalizarea trebuie să întrunească următoarele condiții:

– reședință legală, permanentă pe teritoriul Germaniei, cel puțin 8 ani;

– renunțarea la cetățenia anterioară, cu confirmarea oficială și înscrisuri doveditoare;

– promovarea cu succes a testului de încetățenire; în cadrul căruia persoana trebui să dea dovadă de cunoștințe în domeniul ordinii juridice și sociale;

– promovarea testului la cunoașterea limbii germane (scris și vorbit, la nivelul B1, din Cadrul European Comun de Referință pentru Limbi);

– nu a fost niciodată condamnat pentru o infracțiune, adică are cazier judiciar „alb”;

– are asigurată independența mijloacelor de trai; are un contract de muncă pe o perioadă nedeterminată sau poate face dovada unei alte surse permanente de venit;

– face un angajament de respectare a principiilor statului de drept, a ordinii publice și a Constituției Germaniei.

Legislația germană stabilește și cazuri particulare, excepții de la regula generală, când condițiile pentru naturalizare sunt ceva mai permisive cu solicitanții. Astfel, în cazul unui cetățean străin căsătorit cu un cetățean german, cererea de încetățenire personală și pentru copiii minori rezultați din căsătorie, poate fi depusă după o perioadă de ședere neîntreruptă pe teritoriul Germaniei mai mică de 8 ani, dar străinul va trebui să facă dovada unei „vechime” în căsătorie de cel puțin 2 ani.

De la examenul de cunoaștere a limbii germane, și de la verificarea cunoștințelor generale privind ordinea juridică și forma de stat a Germaniei pot fi exceptate persoanele care datorită infirmității fizice, psihice sau vârstei înaintate nu pot face față cerințelor legale stabilite. Textul legal nu dă vre-o apreciere cu privire la gravitatea infirmității și la permanența acesteia. Interpretarea și aplicarea prevederii este pusă în sarcina organelor competente împuternicite cu gestionarea procesului de încetățenire – Serviciul Federal pentru Migrație și Refugiați (Bundesamt für Migration und Flüchtlinge) din cadrul Ministerului de Interne.

Conform art.10 alin.(3), cetatenilor străini care au absolvit un curs de integrare, li se reduce obligația de a avea reședință neintrerupta pe teritoriul Germaniei de la 8 la 7 ani. Cursul de integrare este compus dintr-un curs de limbă germană cu 600 de ore de predare și un curs de orientare cu 60 de ore de predare. Costurile cursului se achită de fiecare participant, tarifarea este de 2,60 euro pentru o oră. Cursul de limbă germană este compus din secțiuni a câte 100 de ore de predare. Primele 300 de ore de predare sunt dedicate atingerii nivelului general în cunoașterea limbii germane; următoarele 300 de ore de predare sunt dedicate cunoștințelor avansate, pe fiecare domeniu. La cursul de limbă germană, străinul învață să utilizeze vocabularul necesar vorbitului și scrisului de zi cu zi. Aici se încadrează contactele cu autoritățile, convorbirile cu vecinii și colegii de muncă, redactarea unor scrisori și completarea unor formulare. Cursul de orientare îl informează referitor la viața în Germania și vă transmite cunoștințe despre ordinea de drept, cultura și istoria recentă a țării.

Există și cursuri de integrare speciale, de exemplu pentru femei, părinți, tineri, dar și pentru persoane care nu știu să citească și să scrie bine. Aceste cursuri au 960 de ore de predare. Dacă străinul învață deosebit de repede, poate face un curs intensiv, care durează doar 430 de ore. Înainte de începerea cursului, organizatorul va determina printr-un test care curs este potrivit pentru solicitant, și cu care dintre secțiuni este recomandabil de început (care va fi metodica predării). Examenul de absolvire este compus dintr-un test de limbă germană și un test referitor la conținutul cursului de orientare. Dacă la testul de limbă, străinul demonstrează cunoștințe suficiente de limba germană, și reușește la testul cursului de orientare, va primi „Certificatul Cursului de Integrare”, dacă nu – primește doar o adeverință cu rezultatele obținute. Dacă pentru solicitanții de cetățenie germană, cursurile de integrare sunt opționale și determină o schimbare a termenului de rezidență obligatorie pe teritoriul Germaniei; apoi pentru străinii care provin dintr-o țară, care nu este membră a Uniunii Europene, care solicită drept de ședere permanentă și nelimitată pe teritoriul Germaniei – aceste cursuri de integrare sunt obligatorii.

La moment, guvernul german a elaborat un nou concept prin care dorește ca integrarea să devină cuantificabilă, pe baza unui număr de 100 de criterii din 14 domenii diferite, cu ajutorul cărora să se poată verifica eficacitatea planului național de integrare. Programul se adresează tuturor persoanelor cu altă cetățenie decât cea germană: de la imigranți (din spațiul UE și non-UE) până la etnicii germani din fostul bloc comunist stabiliți în Germania, de la copiii născuți din părinți cu origini străine până la persoanele care doresc să dobândească cetățenia germană.

Testul de încetățenire, despre care am vorbit mai sus, ca una dintre condițiile pentru naturalizare, a fost introdus în anul 2008, și conține 33 de întrebări dintr-un catalog de 310 întrebări. Durata testului este de 60 minute. Autoritățile germane informează că materialul în vederea pregătirii pentru examen este dat publicității și permanent actualizat. Întrebările se referă la cunoașterea legislației germane și a ordinii sociale, la forma de stat și la specificul landului în care solicitantul are reședința legală permanentă. Trei dintre întrebări vor ține anume de elementele specifice landului federal în care își are reședința și-n care se desfășoară testul.

Fiecare întrebare are 4 variante de răspuns, promovarea testului se face cu 17 răspunsuri corecte (50%+1). Este scutită de testare persoana care a absolvit cu succes o universitate germană în domeniul științelor juridice, sociale, politice, sau de management.

e) dobândirea cetățeniei germane prin restabilire (redobândire, „reconciliere”). Contrar așteptărilor, prevederile legale care stabilesc posibilitatea redobândirii cetățeniei germane, le aflăm în Constituția (Legea Fundamentală) Republicii Federative Germania din 23.05.1949, la art. 116. Textul constituțional face clarificări privind sensul termenului „german” – persoana care este posesorul cetățenie germane, sau care a fost primit pe teritoriul Imperiului German, până la data de 31 decembrie 1937 în calitate de refugiat, persoană ce căuta azil ori persoană strămutată permanent, de naționalitate germană; precum și soțul/soția sau descendenții legali ai acestora. Foștilor cetățeni germani, cărora le-a fost retrasă cetățenia în perioada dintre 30 ianuarie 1933 – 8 mai 1945, din motive politice, rasiale sau religioase, precum și descendenților acestora, Legea Fundamentală le recunoaște dreptul de redobândire a cetățeniei prin restabilire. Dacă după retragerea cetățeniei germane, în perioada de după 8 mai 1945, persoanele reveneau în patrie și își stabileau reședința permanentă în teritoriul federal, se considera că persoanele date niciodată nu și-au pierdut cetățenia germană (cu excepția cazurilor în care persoana manifesta voința expresă de a renunța la cetățenia germană).

Art. 40a din Legea cu privire la cetățenie, stabilește că foștii cetățeni germani, care cunosc limba germană și sunt de etnie germană, cărora le-a fost retrasă cetățenia în perioada dintre 30 ianuarie 1933 – 8 mai 1945, din motive politice, rasiale sau religioase, și care fac o cerere de restabilire a cetățeniei – dobândesc cetățenia în aceeași zi. Cererea de restabilire a cetățeniei putând fi făcută în fața autorităților germane din teritoriul federal, sau, în străinătate – la reprezentanțele diplomatice ale Republicii Federative Germane. Soțul (supraviețuitor) sau descendenții legali ai acestor persoane (non-germani), ar fi putut redobândi cetățenia germană doar dacă au făcut o cerere în fața autorităților germane, în conformitate cu prevederile art.15 alin. (1-2), până la data de 1 august 1999. Dacă cererea este făcută, cu depășirea termenului fixat prin lege, ea declanșează doar procedura comună, și impune aceleași cerințe de procedură analizate mai sus, la naturalizare. După cum observăm, cadrul normativ existent al Republicii Federative Germane, tratează foarte restrictiv posibilitățile reale de restabilire (redobândire) a cetățeniei, urmărind doar repararea anumitor „nedreptăți istorice” săvârșite în perioada aflării la guvernare a lui A. Hitler în calitate de Cancelar General și orientării naziste a Germaniei.

Regatul Olandei. Olanda este o monarhie constituțională, stat membru fondator al Beneluxului și al Uniunii Europene, situat în nord-vestul Europei în vecinătatea Mării Nordului, Belgiei și Germaniei, incluzând alături de Regatul Țărilor de Jos și câteva colonii. Datorită coloniilor Regatului Olandei, putem trasa paralele între sistemul de drept olandez și sistemul de drept francez, anticipând o similitudine cu departamentele de peste mări ale Franței. Cu o populație mereu în creștere, demonstrată prin recensăminte – în anul 1900 avea o populație de 5 100 000 locuitori, în anul 1950 avea 11 000 000 locuitori, în 2009 avea 15 900 000 locuitori – nu este de mirare că Legiuitorul olandez a decis aplicarea sistemului opțional în materie de cetățenie.

Teritoriile de peste mări ale Regatului Olandei sunt insulele Antile Olandeze și Aruba. Insulele Antile Olandeze și Aruba au trecut printr-un proces de reorganizare în perioada anilor 2007 – 2010, separându-se în unități administrativ-teritoriale și teritorii autonome, componente ale Regatului Olandei. Astfel, trei insule mari – Aruba (Aruba) cu 103 000 locuitori în 2009, Curasao (Curaçao) cu 141 700 locuitori în 2009, și, Bonaire (Bonaire) cu 13 400 locuitori în 2010 – au obținut un grad mai mare de autonomie și posibilități extinse de autodeterminare. Insulele mai mici – Sent Marten (Sint Maarten) cu 40 900 locuitori în 2009, Sent Estatius (Sint Eustatius) cu o populație de 3100 locuitori în 2006, și, Saba (Saba) cu 2000 locuitori în 2009 – au rămas comunități dependente de autoritățile olandeze metropolitane.

Principiile generale care guvernează materia cetățeniei olandeze le descoperim în Constituția Regatului Olandei din 17.02.1983: egalitatea în drepturi și nediscriminarea (art.1), reglementarea cetățeniei prin lege organică; reglementarea prin lege și tratate internaționale a șederii legale, expulzarea și extrădarea cetățenilor străini (art.2). Constituția olandeză nu admite sub nici o formă posibilitatea extrădării (nici măcar teoretică) a cetățeanului olandez.

Reglementarea cetățeniei olandeze se face atât prin Legea din 19 decembrie 1984 cât și prin Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr.6 din 03.08.2012 „privind aplicarea Legii cu privire la cetățenie”. Cu excepția puținelor articole modificate odată cu trecerea timpului, legislația nu este nouă, și rămâne constant conservatoare, doar că aceasta vine să înlocuiască reglementări și mai vechi – care se aplicau până în momentul anului 1984 – Legea din 12 decembrie 1892 „cu privire la reședința și cetățenia olandeză”.

Legislația olandeză sistematizează cazurile de dobândire a cetățeniei în trei mari grupe:

A. Dobândirea de drept (Capitolul 2 din Legea „cu privire la cetățenie”);

B. Dobândirea prin opțiune (Capitolul 3 din Legea „cu privire la cetățenie”).

C. Dobândirea prin naturalizare (Capitolul 4 din Legea „cu privire la cetățenie”).

A. Legea stabilește și detaliază următoarele situații privind dobândirea de drept a cetățeniei olandeze:

– obține cetățenie olandeză de drept, copilul care la momentul nașterii sale, avea tatăl sau mama olandeză, precum și copilul unui părinte olandez care a decedat anterior (art.3, alin.(1)); cu condiția ca tatăl sau mamă copilului, să se fi născut pe teritoriul Regatului Olandei (art.3 alin (2)), sau la momentul nașterii acestuia să fi avut domiciliul său principal în Țările de Jos (partea europeană a Olandei), Aruba, Curaçao, Sint Maarten, Bonaire, Sent Estatius ori Saba (art.3 alin (3)). Legea olandeză menține un termen de 5 ani pentru părinții copilului, de a-l înregistra la autoritățile statului ca cetățean olandez sau ca având cetățenie străină (art.3 alin (2));

– copilul va obține cetățenia olandeză de drept, dacă paternitatea este stabilită, prin hotărârea instanței de judecată, ca fiind dintr-un tată olandez, chiar dacă acesta este decedat în ziua pronunțării hotărârii. Conform legii olandeze, tatăl poate recunoaște paternitatea minorului până în momentul când acesta va împlini vârsta de 7 ani, iar procedura de recunoaștere și prezentare a probelor în fața instanței are un termen restrictiv de 1 an. Momentul concret al obținerii cetățeniei de către copil, este prima zi, de după o perioadă de 3 luni de la data pronunțării hotărârii în primă instanță, sau, în cazul unei contestări – 3 luni de la data pronunțării hotărârii în apel, sau, în cazul unui recurs – 3 luni de la data deciziei Instanței de Casație;

– copilul găsit pe teritoriul Regatului Olandei va obține cetățenia olandeză de drept, bucurându-se de prezumția relativă de a fi avut părinți cetățeni olandezi. Prezumția cetățeniei copilului găsit va putea fi răsturnată prin probă contrarie (art.4 alin. (3)). În literatura juridică olandeză, este respinsă orice fundamentare pe principiul jus loci/jus soli, afirmându-se aplicarea exclusivă a principiului jus sanguinis în materie de cetățenie;

– copilul adoptat în Olanda, Aruba, Curaçao sau Sint Maarten este considerat cetățean olandez, dacă cel puțin unul dintre părinții adoptivi era cetățean olandez în momentul încuviințării adopției. Și în acest caz momentul concret al obținerii cetățeniei de către copil, este prima zi, de după o perioadă de 3 luni de la data pronunțării hotărârii în primă instanță, sau, în cazul unei contestări – 3 luni de la data pronunțării hotărârii în apel, sau, în cazul unui recurs – 3 luni de la data deciziei Instanței de Casație (art.5);

– copilul străin obține cetățenie olandeză de drept dacă este adoptat în conformitate cu Convenția de asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale (încheiată la 29 mai 1993), prin ordinul unei autorități locale competente, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: a fost respectată legislația olandeză privind adopțiile și cetățenia; cel puțin unul din părinții adoptivi sunt cetățeni olandezi; rupe orice raport juridic cu statul de origine și prezintă dovada acestui fapt; este minor în momentul pronunțării hotărârii (art.5a, alin. (1)). Astfel conform art. 27 din Convenție, când adopția făcută în statul de origine nu are drept efect ruperea legăturii de filiație preexistentă, ea poate, în statul primitor, care recunoaște adopția potrivit Convenției, să fie schimbată într-o adopție care produce acest efect: a) dacă dreptul statului primitor o permite; și b) dacă consimțămintele prevăzute au fost sau sunt date în vederea unei atare adopții. Convenția stabilește la art. 4 lit. c) respectarea interesul superior al copilului; și la lit. d) dorința sinceră și neviciată a copilului, ținându-se cont de vârsta și gradul de maturitate al acestuia.

B. Dobândirea cetățeniei olandeze prin opțiune, (Verkrijging van het Nederlanderschap door optie) poate fi cea mai simplă cale de obținere a cetățeniei olandeze, dacă solicitantul îndeplinește anumite condiții legale. Astfel, conform art.6, poate obține cetățenia olandeză:

– străinul adult, născut pe teritoriul Țărilor de Jos (partea europeană a Olandei), Aruba, Curaçao, Sint Maarten, Bonaire, Sent Estatius ori Saba, și care are reședința legală de la naștere în aceste teritorii;

– străinul apatrid, născut pe teritoriul Țărilor de Jos (partea europeană a Olandei), Aruba, Curaçao, Sint Maarten, Bonaire, Sent Estatius ori Saba, sau apatridul care are reședința legală în aceste teritorii cel puțin ultimii 3 ani;

– minorul străin cu vârsta de peste 7 ani dar care nu a depășit vârsta de 16 ani, în privința căruia un olandez a recunoscut paternitatea; cu condiția ca cetățeanul olandez, pentru o perioadă neîntreruptă de 3 ani să fi depus eforturi de îngrijire și educare a minorului;

– refugiatul minor (recunoscut prin decizia instanței olandeze), născut pe teritoriul Olandei din părinți străini, cu reședința legală și stabilă în țară;

– străinul adult, care a avut cetățenia olandeză la naștere și a locuit în Regatul Olandei, poate redobândi cetățenia olandeză dacă locuiește cel puțin 1 an pe teritoriul Țărilor de Jos (partea europeană a Olandei), Aruba, Curaçao, Sint Maarten, Bonaire, Sent Estatius ori Saba, în baza unui permis de ședere cu termen nelimitat. Pot solicita redobândirea cetățeniei, foștii cetățeni olandezi cărora le-a fost retrasă cetățenia prin decizia ministrului justiției, din motivul că nu au reușit la încheierea naturalizării lor să facă tot posibilul pentru a-și pierde cetățenia de origine;

– străinul căsătorit de 3 ani cu o olandeză, și care în ultimii 15 ani are reședința legală permanentă pe teritoriul Țărilor de Jos (partea europeană a Olandei), Aruba, Curaçao, Sint Maarten, Bonaire, Sent Estatius ori Saba;

– străinul care are vârsta peste 65 ani, dacă în ultimii 15 ani a avut reședința legală permanentă pe teritoriul Țărilor de Jos (partea europeană a Olandei), Aruba, Curaçao, Sint Maarten, Bonaire, Sent Estatius ori Saba;

– străinul născut înainte de 1 ianuarie 1985, dintr-o mamă născută olandeză și un tată străin, și care la naștere nu a fost declarat autorităților olandeze;

– străinul care demonstrează că este copilul biologic al unui cetățean olandez, care a decedat în timpul minorității sale.

Legea olandeză, stabilește și clarifică peste 20 de modalități faptice și ipotetice legate de dobândirea cetățeniei de către persoanele adoptate sau de persoanele a căror paternitate a fost recunoscută cu depășirea termenelor legale stabilite, sau cu părinți biologici decedați anterior. Unele dintre aceste situații nu au mari șanse să se adeverească în viață, de aceea le vom omite intenționat din analiză.

În sistemul de drept olandez, redobândirea cetățeniei prin opțiune poate primi o fundamentare printr-un tratat internațional. Este cazul reglementării relațiilor dintre Regatul Olandei și Republica Surinam, situată în nord-estul Americii de Sud. Descoperită de spanioli, colonizată de britanici, a fost cedată de Marea Britanie Regatului Olandei în anul 1667, în schimbul Noului Amsterdam (teritoriile actuale ale New-York-ului). Procesul de afirmare pe plan internațional a Surinamului debutează în anul 1922, când încetează să se numească „colonie olandeză” ci „teritoriu anexat” Regatului Olandei; din 1954 obține o largă autonomie (metropola își rezervă prerogative doar în domeniul apărării și relațiilor externe) iar din 25 noiembrie 1975 obține independența totală față de Regatul Olandei.

Primele eforturi în reglementarea problemelor cetățeniei persoanelor care proveneau din teritoriul surinamez, au fost întreprinse în perioada anilor 1954-1955. La ședința Parlamentului Olandez nr.3727 din Sesiunea 1954- fost dezbătută problema acordării gratuite a cetățeniei olandeze tuturor persoanelor ce veneau în cadrul fluxului migrațional din această fostă colonie. La acea perioadă costurile procedurii de încetățenire erau ridicate și făceau aproape cu neputință obținerea cetățeniei olandeze pentru persoanele care erau resortisanți ai Surinamului. Astfel se stabilea dreptul persoanelor de a obține cetățenie olandeză și gratuitatea procedurii de încetățenire pentru persoanele apte de muncă, cu domiciliul în Surinam, care și-au pierdut cetățenia olandeză în ultimii 5 ani. Organul legislativ local era considerat cea mai potrivită instanță pentru pregătirea regulamentului de încetățenire a surinamezilor, și aplicarea acestuia în practică. De asemenea în sarcina Administrației Generale (a Regatului Olandei) se punea întocmirea și ținerea unui registru în care să fie introduse: datele referitoare la persoana solicitantului (nume, prenume), cererea de încetățenire a persoanei (pe care o prezintă personal), amprentele și semnătura persoanei (dacă-i posibil). Se instituia o procedură simplificată de acordare a cetățeniei olandeze, bazată pe acțiunile Serviciul de Imigrare și Naturalizare (IND) care aprecia dacă solicitantul este eligibil și pe acțiunile reprezentantului metropolei în teritoriu – a guvernatorului – care acorda cetățenia olandeză din numele autorității regale.

În cadrul Acordului semnat între Olanda și Surinam în 1975, este reglementată și cetățenia persoanelor din fosta colonie, făcându-se o separare strictă. Acordul oferă posibilitatea pentru cetățenii surinamezi care anterior au fost cetățeni ai Regatului Olandei, de a redobândi cetățenia olandeză prin opțiune, dar la dobândirea cetățeniei olandeze, automat se va pierde cetățenia surinameză. Contrar așteptărilor, textul tratatului este concis și nu lasă multe posibilități de interpretare. Astfel, vor putea recupera (redobândi) cetățenia olandeză:

– femeia născută olandeză (dobândire de drept), care pierde cetățenia datorită căsătoriei cu un soț surinamez, și care a optat inițial pentru cetățenia surinameză;

– bărbatul născut olandez (dobândire de drept a cetățeniei), care se stabilește până la 25.11.1975 în Surinam și optează pentru cetățenia surinameză;

– femeia născută olandeză dar cu cetățenie surinameză și căsătorită cu un soț surinamez, a cărei căsătorie încetează datorită divorțului, anulării căsătoriei sau decesului soțului; dacă din momentul încetării căsătoriei nu au trecut mai mult de 3 ani.

Solicitantul redobândirii cetățeniei poate aplica pentru recuperare de Imigrare și Naturalizare (IND) sau la autoritățile locale (primarul orașului) dacă locuiește în Țările de Jos. Dacă locuiește în Aruba, Curaçao, Sint Maarten Bonaire, Sint Eustatius, Saba se va adresa la guvernator. Dacă locuiește în alte state ale lumii se va putea adresa reprezentanțelor diplomatice ale Regatului Olandei în teritoriul dat. Lista documentelor, originalele și copiile legalizate, necesare a fi prezentate va fi una deosebit de scurtă:

– actele de identificare ale persoanei (buletin, pașaport sau card de identificare);

– copia primului certificat de opțiune (dacă o astfel de copie nu este găsită în arhiva administrației locului de reședință sau de domiciliu, persoana se va adresa cu o solicitare de Imigrare și Naturalizare (IND) care vor găsi informația în Arhiva Națională);

– actul doveditor al încetării căsătoriei (dacă este cazul) – certificat de divorț sau deces.

C. Dobândirea cetățeniei olandeze prin naturalizare. Poate fi solicitată încetățenirea de către o persoană care îndeplinește următoarele condiții:

– este adult, adică are vârsta peste 18 ani, sau este căsătorit/căsătorită;

– are permis de ședere permanentă pe teritoriul Țărilor de Jos (partea europeană a Olandei), Aruba, Curaçao, Sint Maarten, Bonaire, Sent Estatius ori Saba;

– în ultimii 5 ani a locuit permanent pe teritoriul menționat mai sus;

– cunoaște limba olandeză, sistemul și principiile ordinii politice, sociale și de drept în Olanda;

– își declară disponibilitatea de a face o declarație de solidaritate în momentul achiziționării cetățeniei olandeze.

Conform legii olandeze termenul de 5 ani de ședere anterioară, poate fi redus în următoarele cazuri:

– reducere totală a termenului pentru persoanele de naționalitate olandeză dar cu cetățenie străină (art.8 alin (2));

– reducerea termenului de la 5 la 3 ani se va face în mai multe cazuri – pentru persoana căsătorită cu un cetățean olandez și cu domiciliul pe teritoriul Țărilor de Jos (partea europeană a Olandei), Aruba, Curaçao, Sint Maarten, Bonaire, Sent Estatius ori Saba (art.8 alin (2)); de aceeași reducere a termenului va beneficia persoana care se află într-o relație de durată (alta decât căsătoria) cu un cetățean olandez și locuiesc împreună (art.8 alin (4)); persoana fără vre-o cetățenie (art.8 alin (4)) și persoana matură, în privința căruia un tată olandez a recunoscut tardiv paternitatea (art.8 alin (5)).

– reducerea termenului de la 5 la 2 ani, pentru persoanele solicitante care au un termen cumulativ de ședere legală pe teritoriul Țărilor de Jos (partea europeană a Olandei), Aruba, Curaçao, Sint Maarten, Bonaire, Sent Estatius ori Saba mai mare de 10 ani (art.8 alin (3)).

Declarația de solidaritate, menționată în actele normative olandeze, este o cerință obligatorie în cadrul procedurii de acordare a cetățeniei atât prin opțiune cât și prin naturalizare, fiind introdusă în practică la data de 1 martie 2009 pentru toate persoanele care au împlinit vârsta de 16 ani. Declarația de solidaritate de fapt vine să încununeze întreaga procedură de acordare a cetățeniei. În cadrul acesteia, persoana solicitantă promite solemn că va respecta drepturile și libertățile fundamentale, ordinea de drept și va îndeplini obligațiile față de stat. Este echivalentul jurământului solemn în sistemul de drept al României și al Republicii Moldova.

Pierderea cetățeniei olandeze, se face în următoarele situații:

– persoana a făcut cerere să obțină cetățenia unui alt stat;

– persoana a renunțat la cetățenia olandeză; renunțarea la cetățenie se va face doar personal, printr-o declarație scrisă în fața autorităților municipale (primarului);

– persoana se angajează ca voluntar sau mercenar în trupele armate ale unui stat străin, care luptă contra Țărilor de Jos, Aruba, Curaçao, Sint Maarten, Bonaire, Sent Estatius ori Saba; sau contra aliaților Regatului Olandei;

– persoana care se află mai mult de 10 ani, cu dublă cetățenie în afara Țărilor de Jos, Aruba, Curaçao, Sint Maarten, Bonaire, Sent Estatius ori Saba, și în afara zonei în care se aplică Tratatele Uniunii Europene.

Pierderea cetățeniei olandeze nu va produce nici un efect asupra copiilor doar dacă celălalt soț își păstrează cetățenia olandeză. În caz contrar, copiii minori ai unei persoane care pierde cetățenia olandeză, pierd solidar cetățenia; prevederea nu se aplică în cazul în care aceștia riscă să devină apatrizi.

Regatul Belgiei. Legislația belgiană reprezintă ca în oglindă schimbările și tendințele legislațiilor continentale în materie de cetățenie. Legea care reglementează instituția cetățeniei belgiene este Codul belgian „cu privire la cetățenie”, adoptat în 1984 și întrat în vigoare la 01.01.1985, căruia în anul 2012 i-au fost aduse modificări esențiale, mai ales la capitolul dobândirii cetățeniei. După cum vom observa, intrarea în vigoare la data de 1 ianuarie ultimelor modificări, aduce legislația belgiană din categoria statelor cu legislație „liberală” în rândul statelor cu legislație restrictivă în materie de cetățenie.

Constituția Regatului Belgiei din 17 februarie 1994, stabilește că dobândirea și pierderea cetățeniei belgiene se face exclusiv în baza legilor statului (art.8). Naturalizarea cetățenilor străini este de competența autorităților federale (art.9), luând în considerare faptul că după structura de stat, Belgia este o federație, compusă din regiuni (art.1), care formează comunitățile franceză, flamandă (olandeză) și germană (art.2). Cetățenii belgieni sunt egali în fața legii și doar ei pot ocupa funcții civile și militare în cadrul statului (art10), bucurându-se nediscriminatoriu de plinătatea drepturilor și libertăților fundamentale (art.11).

În luna ianuarie 2013, Comisia parlamentară pentru naturalizare din cadrul Parlamentului Belgiei a aprobat noi reguli pentru naturalizare. Noile normele, mai stricte, au fost inițiate de mai multe formațiuni politice de centru-stânga. Parlamentarul Theo Francken a declarat că: „Doar persoanele care dovedesc că s-au putut integra, că au fost cetățeni care au respectat legile pe parcursul unei perioade de ședere suficient de lungi, că participă activ și fac parte din societate, pot beneficia de naționalitatea belgiană. Cine a comis fraude sociale trebuie respins din start. Candidații trebuie să demonstreze un comportament corect. Un cazier judiciar „plin” trebuie să ducă la respingerea cererii, la fel trebuie să se procedeze și în cazul căsătoriilor de conveniență, traficului de droguri, traficului de persoane, actelor de pedofilie, infracțiunilor grave, crimei organizate și acțiunilor teroriste”.

În legislația belgiană, dobândirea cetățeniei este un concept prea larg, de aceea a fost disjuns în două concepte mai mici – achiziția și atribuirea (alocarea) de cetățenie, în funcție de faptul dacă este sau nu obiectul unui act voluntar al persoanei care urmărește să obțină acest lucru. Alocarea, dobândirea, pierderea sau recuperarea de naționalitate belgiană, indiferent de cauza ei continuă, produce efecte juridice doar spre viitor (art.2). Stabilirea filiației nu are nici un efect asupra cetățeniei belgiene, dacă copilul a împlinit vârsta de 18 ani sau este emancipat înainte de această vârstă (art.3). Termenul „emancipat” în Dicționarul explicativ înseamnă „care nu mai depinde de cineva sau de ceva, care a devenit liber, independent”, însă în legislația belgiană se referă simplist la minorii sub 18 ani care sunt deja căsătoriți la împlinirea acestei vârste (conform legislației belgiene în materie de dreptul familiei, femeile se pot căsători începând cu 16 ani), și deci au deplinătatea capacității juridice de exercițiu.

Dobândirea cetățeniei belgiene se face în cinci situații generale – trei situații de atribuire și două situații de achiziție:

a) Atribuirea cetățeniei belgiene la naștere se face în „regim automat” pentru:

– copilul născut în Belgia, datorită cetățeniei belgiene a tatălui sau a mamei sale;

– pentru copilul născut în străinătate din părinți născuți în Belgia, sau părinți născuți în teritoriile aflate sub suveranitate belgiană sau administrate de Belgia, și care după trecerea unui termen de 5 ani au făcut cerere de dobândire a cetățeniei belgiene, chiar dacă procedura de atribuire a cetățeniei nu este încheiată;

– pentru copilul unui solicitant de naturalizare, care de mai bine de 5 ani se află legal și permanent în Belgia; cu condiția să nu fi obținut la naștere cetățenia altui stat;

– pentru copilul străin născut pe teritoriul Belgiei, a cărui filiație este recunoscută de un cetățean belgian, sau este stabilită de instanță ca fiind a unui cetățean belgian.

b) Atribuirea cetățeniei belgiene în urma adopției. Poate fi adoptat minorul până la vârsta de 18 ani și doar dacă nu este emancipat. Minorul va deveni cetățean belgian la data când începe să producă efecte juridice hotărârea instanței franceze privind adopția. Poate fi adoptat, de către cetățeni belgieni, atât copilul străin născut în Belgia; cât și copilul străin născut în străinătate. Legislația belgiană este ceva mai permisivă cu potențialii părinți adoptivi, stabilind că pot înfia copiii străini sau apatrizi atât cetățenii belgieni (cu acte în regulă) cât și persoanele străine de origine belgiană sau de naționalitate belgiană, dar fără cetățenie, născute în Belgia, sau în teritoriile aflate sub suveranitate belgiană sau administrate de Belgia, care după trecerea unui termen de 5 ani au făcut cerere de dobândire a cetățeniei belgiene (art.9).

c) Atribuirea cetățeniei belgiene datorită nașterii pe teritoriul Belgiei, denumit în Codul belgian cu privire la cetățenie și „efect cumulat al unui act de achiziție” (art.10). Copilul nou-născut, din părinți necunoscuți, găsit în Belgia, se prezumă că a fost născut pe teritoriul Belgiei, din cetățeni belgieni, și i se va atribui cetățenia belgiană. Prezumția poate fi răsturnată cu proba contrarie, sau atunci când singur copilul, părinții săi sau reprezentanții săi legali înaintează demersuri la reprezentanțele diplomatice ale altor state, în vederea obținerii cetățeniei statelor terțe. În asemenea cazuri, copilul va păstra cetățenia belgiană doar până la împlinirea vârstei de 18 ani, sau până în momentul obținerii cetățeniei statului terț. Până la acest moment, nimic ieșit din comun, reglementare tipică pentru statele cu sisteme ce aplică jus sanguinis.

Acordarea cetățeniei belgiene cunoaște și situații de aplicare a principiului jus loci/jus soli. Aceste situații sunt descrise la art.11:

– copilul străin va dobândi cetățenia belgiană ca urmare a nașterii în Belgia dacă părinții săi s-au născut în Belgia și au avut reședința legală și permanentă în Belgia minimum 5 ani, din ultimii 10 ani, înainte de nașterea copilului (art.11, §1).

– copilul străin născut în Belgia, în urma declarației părinților acestuia, dacă are reședința principală în Belgia. Declarația privind cetățenia copilului poate fi făcută până la împlinirea vârstei de 12 ani, și doar dacă părinți săi, cetățeni străini, în ultimii 20 ani, au avut reședința legală și stabilă în Belgia (art.11, §2). Prof. belgian Patrick Wautelet numește această situație – „jus soli dublu”.

d) Achiziția cetățeniei belgiene prin declarație de cetățenie, a fost și rămâne principalul mod de dobândire a cetățeniei belgiene. Dobândirea cetățeniei prin declarația de cetățenie a fost substanțial schimbată prin reformele din 2012: au dispărut categoriile utilizate anterior și au fost create altele noi. Schimbarea esențială este introducerea condiției de a demonstra integrarea socială a persoanei și cunoștințele social-lingvistice. Până la reforma din 2012, nici persoanele cu handicap și nici pensionarii nu trebuiau să demonstreze o integrare pozitivă în comunitate.

De fapt, schimbările în legislație au demarat chiar mai înainte, odată cu finalizarea alegerilor din 2010, când noile forțe politice venite la guvernare în Belgia (partidele flamande) au adoptat o nouă politică demografică și migrațională. Au fost restrânse reglementările care permit migranților reîntregirea familiei pe teritoriul Belgiei, a fost schimbată totalmente legislația privind expulzarea și returnarea migranților ilegali, au fost restrânse semnificativ categoriile de persoane care pot beneficia de azil etc. În acest context, nu este de mirare că pasul al II-lea, a urmat reformarea cadrului juridic privind acordarea cetățeniei.

Astfel, poate dobândi cetățenia belgiană persoana care:

– face o declarație de cetățenie, în condițiile art.15 din Codul cu privire la cetățenie, în care renunță la cetățenia statului de origine și obține cetățenia belgiană. Declarația de cetățenie este practic o formă specifică de implementare a sistemului opțional, în cadrul căruia persoana alege cetățenia belgiană. Această formă a sistemului opțional se aplică doar față de cetățeniile anumitor state, stabilite prin lege. Cetățenia belgiana este incompatibila doar cu a cetățeniile următoarelor țari: Danemarca, Franța, Marea Britanie, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Austria, Spania. Cât timp nu renunțați în scris la cetățenia româna – cu cerere expresă înaintată Ambasadei române, rămâneți și cetățean român. România nu se află pe lista țarilor a căror cetățenii sunt incompatibile cu cetățenia belgiana;

– a împlinit vârsta de 18 ani;

– a avut și are reședința legală în Belgia pentru minim 5 ani; condiția de reședință legală se stabilește diferit pentru fiecare caz în parte, luându-se în considerare persoana solicitantului și țara de origine, și poate depăși în anumite condiții 10 ani. Pentru cetățenii români stabiliți în Belgia, condiția de reședință legală neîntreruptă este de 7 ani.

– demonstrează cunoașterea uneia dintre cele trei limbi naționale (franceza, flamanda (olandeza) sau germana);

– demonstrează integrarea sa socială. Integrarea socială poate fi demonstrată în numeroase moduri – o diplomă de studii la nivelul învățământului secundar superior, emisă/eliberată de o instituție superioară de învățământ recunoscută de una dintre cele trei comunități belgiene sau de Academia Militară Regală; un certificat de absolvire a cursurilor de formare profesională, de la o instituție recunoscută de autorități care să ateste frecventarea/participarea la minim 400 ore didactice; certificate și scrisori de recomandare care să ateste faptul că solicitantul a lucrat ca angajat în sectorul public sau privat, ori a desfășurat activități profesionale independente, contribuind la fondul asigurărilor sociale cel puțin 6 trimestre în ultimii 5 ani.

De reglementări specifice beneficiază persoanele cu handicap fizic sau mental precum și pensionarii, care vor face dovada faptului că (datorită handicapului sau vârstei înaintate) nu se pot angaja, dar vor trebui să demonstreze participarea/implicarea în viața socio-culturală a comunității gazdă. De asemenea, prin declarație vor obține cetățenia, persoanele căsătorite cu cetățeni belgieni, care au locuit pe teritoriul Belgiei cel puțin 3 ani în cadrul familiei, și au dat naștere unui copil.

Procedura existentă obligă solicitantul să prezinte următoarele acte:

– certificatul de naștere (apostilat conform cerințelor UE);

– datele cazierului judiciar, atât din Belgia cât și din țara de origine;

– o copie certificată de primărie după cartea de identitate;

– o cerere scrisă de mână sau calculator în care solicitantul expune motivele pentru care dorește obținerea cetățeniei belgiene;

– un certificat de rezidență cu istoricul adreselor unde a locuit (localitatea și timpul), precum și extrasul de la comuna unde are în prezent domiciliul.

În dependență de situația și persoana solicitantului, acesta va trebui să atașeze la dosar:

– un extras de componență a familiei;

– un certificat de naționalitate (în statele unde acestea nu însoțesc actele de identitate);

– certificat de căsătorie/divorț, apostilate;

– certificate, diplome, atestate ale studiilor și cursurilor universiatere, de cultură generală sau tehnico-speciale, lingvistice sau de altă natură, efectuate pe teritoriul Belgiei;

– deciziile de echivalare a diplomelor obținute în țara de origine;

– titlurile de proprietate asupra bunurilor imobiliare deținute în Belgia;

– declarația de venit (de regulă, pentru ultimul an);

– cel puțin 10 declarații, de la prietenii sau cunoștințele solicitantului, care au deja cetățenia belgiană, prin care să ateste faptul că acesta este vrednic să obțină cetățenia belgiană. Fiecare declarație va fi însoțită de o copie după cartea de identitate a persoanei care semnează și de numărul ei național.

e) Achiziția cetățenie belgiene prin naturalizare. Spre deosebire de celelalte state europene, în care naturalizarea este principala cale de dobândire a cetățeniei, naturalizarea belgiană se acordă în regim facilitar unui număr redus de persoane, în situații strict reglementate de lege. În viziunea Legiuitorului belgian, naturalizarea este o concesiune acordată de Camera Reprezentanților străinilor care solicită cetățenie belgiană dar nu întrunesc condițiile pentru procedura de declararea cetățeniei în decursul căreia fac o alegere în favoarea cetățeniei belgiene. Prof. P. Wautelet apreciază naturalizarea „ca o favoare solicitantului naturalizării și nu o obligație pentru Camera Reprezentanților, iar în caz de refuz, solicitantul nici nu trebuie să spere la uzitarea unui drept de apel sau recurs”.

Solicitantul naturalizării trebuie să întrunească următoarele condiții legale:

– a împlinit vârsta de 18 ani;

– are reședința legală în Belgia;

– cunoaște una dintre cele trei limbi oficiale (art.19, §1).

În cazul naturalizării, termenul aflării în Belgia este unul redus. Poate obține cetățenia țării după 3 ani de ședere în Belgia, persoana care posedă aptitudini și merite excepționale în domeniul sportiv, știință sau cultură, și poate contribui la promovarea internațională a Belgiei. Pentru a profita de reglementări privind „meritul excepțional” solicitantul va trebui să facă dovada concretă – în știință – cu teza de doctorat; în sport – cu îndeplinirea criteriilor de selecție impuse de Comitetul Olimpic pentru Olimpiade; criteriile stabilite de federațiile sportive de profil pentru a participa la campionatele europene sau mondiale, sau, și mai bine – rezultatele obținute la asemenea concursuri internaționale; proba meritelor excepționale în domeniul socio-cultural se va face prin notorietatea persoanei pe plan internațional, meritelor recunoscute pe plan internațional sau datorită victoriei într-un concurs internațional.

Pentru un apatrid cu reședința legală în Belgia, sau pentru o persoană care se află în Belgia în baza unei convenții internaționale, perioada necesară naturalizării va fi de doar 2 ani (art.19, §2). Din redacția nouă a Codului lipsesc reglementările favorabile existente anterior acordate refugiaților. Nu a fost modificată procedura de examinare a cererii de naturalizare.

f) Redobândirea cetățeniei belgiene, sau așa cum este numită în originală – restabilirea cetățeniei (recouvrement de la nationalite belge) – este reglementată de Cap. V al Codului. Conform art.24, poate solicita redobândirea cetățeniei belgiene orice persoană care a deținut anterior această calitate și care a pierdut-o; cu excepția persoanelor cărora li s-a retras această calitate de către autoritățile belgiene (a fost revocată cetățenia belgiană). Deci, nu vor putea solicita redobândirea (recuperarea) cetățeniei, persoana căreia i-a fost retrasă această calitate pentru comportament fraudulos, furnizarea informațiilor false sau utilizarea documentelor false în procesul obținerii cetățeniei sau a permisului de ședere. Acțiunea de revocare se va judeca de Apel în a cărei rază teritorială își are reședința pârâtul, sau în lipsa acesteia – de Apel din Bruxelles (art.23, §3).

Cetățenia belgiană poate fi retrasă doar persoanelor care nu au obținut acest statut la naștere. Modificările de ultimă oră a cadrului juridic belgian (art.23/1), prescriu că „privarea de cetățenie” poate fi dispusă de instanța de judecată, la cererea procurorului, împotriva persoanelor care:

– au fost condamnați definitiv, în calitate de autor, coautor sau complice, la o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin 5 ani, fără posibilitatea eliberării condiționate, pentru una din infracțiunile prevăzute de Codul Penal;

– au dobândit cetățenia belgiană prin căsătorie cu un cetățean belgian, căsătorie care ulterior a fost anulată ca fiind una fictivă, din interes („de conveniență”).

Condițiile generale pe care trebuie să le întrunească persoana pentru recuperarea cetățeniei sunt:

– vârsta de minim 18 ani;

– reședință legală și stabilă în Belgia minim 12 luni;

– permis de ședere pe teritoriul belgian pentru o perioadă nedeterminată, existent și valabil la momentul înaintării cererii de recuperare.

Deși textul legal, nu stabilește în mod direct acest lucru, în afară de solicitarea (tipizată și generală) înaintată de persoana care-și dorește redobândirea, aceasta trebuie să depună și o „scrisoarea de motivație”, prin care solicitantul arată de ce-și dorește recuperarea cetățeniei. Scrisoarea de motivație apare în reglementările Cap. V (bis), ca o cerință procedurală.

Redobândirea cetățeniei belgiene (recuperarea cetățeniei) este stabilită de către instanța de judecată, în a cărei rază de competență își are reședința legală și stabilă solicitantul. Ședința de examinare este una închisă, care nu presupune prezența solicitantului. Judecătorul va avea obligația examinării scrisorii de motivație a solicitantului, ascultării procurorului privind solicitarea dată și examinarea concluziilor organului de poliție privind persoana solicitantului. În luarea deciziei judecătorul va analiza toate circumstanțele, iar în cazul unei hotărâri negative (respingerea cererii de recuperare), aceasta nu solicită și emiterea unei motivații. Hotărârea instanței judecătorești este una definitivă și irevocabilă.

4.3. Concluzii la capitolul 4

Statele care adoptă un sistem „opțional” în materie de cetățenie, au cele mai restrictive reglementări în domeniul cetățeniei. În esență, sistemul opțional este modalitatea juridică prin care Legiuitorul național obligă persoanele care locuiesc pe teritoriul țării să opteze pentru una dintre cetățeniile deținute. Dubla cetățenie nu este permisă decât în situații speciale, cu permisiunea autorităților și doar pentru persoane care au domiciliul legal și stabil în străinătate.

După cum observăm din modificările de ultimă oră ale statelor europene, apar tot mai multe reglementări care reflectă și trădează interesul statului de a atrage, fie și prin intermediul cetățeniei, resurse umane de valoare – fie datorită investițiilor pe care le aduc economiei naționale, fie popularizării statului pe plan internațional, fie datorită serviciilor care le-au adus autorităților statului, fie din alte considerente. În astfel de situații, bineînțeles că nu sunt luate în considerare exclusiv sistemele clasice ale jus loci sau jus sanguinis, ci mai degrabă ultimele tendințele novatoare în instituția cetățeniei.

După cum observăm, statele europene nu se sfiiesc să trateze diferit candidații la dobândirea (redobândirea) cetățeniei. Rațiunea care stă la baza acestor reglementări are un dublu izvor: pe de o parte statele uzitează de autoritatea și suveranitatea lor legitimă; pe de alta – este și firesc ca autoritățile statelor să prefere persoanele care doresc obținerea cetățeniei lor de origine, cunoscând limba, cultura, tradițiile. După părerea noastră, faptul este perfect valabil, întrucât egalitatea de tratament a candidaților, care nu poate fi decât relativă, nu poate fi impusă unei suveranități, iar, egalitatea de tratament a cetățenilor începe numai după încetățenire.

Sinteza rezultatelor obținute

Cercetarea cadrului normativ privind cetățenia, al Republicii Moldova și României, precum și al altor state europene cu sisteme de drept romano-germanice; a procedurilor instituite pentru dobândirea și redobândirea cetățeniei, a provocărilor și problemelor contemporane soluționate de fiecare dintre state, ne-au permis sinteza următoarelor rezultate ale cercetărilor științifice:

– Efectuarea unei analize teoretico-generale a naturii juridice a cetățeniei, cu formularea unei definiții complete de consens;

– Evidențierea interconexiunilor existente între cetățenia națională și cetățenia europeană, principiile aplicabile acesteia și unele mecanisme de realizare a drepturilor și libertăților oferite de aceasta;

– Efectuarea unei analize teoretico-generale a sistemului de principii aplicabil instituției cetățeniei în Republica Moldova și în România, cu evidențierea elementelor de similitudine și a particularităților naționale;

– Analiza particularităților de procedură privind dobândirea și redobândirea cetățeniei în România și Republica Moldova, cu oferirea unor soluții concrete, de natură să perfecționeze cadrul normativ privind dobândirea și redobândirea cetățeniei, în vederea corespunderii cu realitățile social-economice și politice create în Republica Moldova și în România;

– Efectuarea unui studiu comparat asupra legislației statelor europene cu sisteme romano-germanice, ce-și fundamentează prioritar modalitățile de dobândire/redobândire a cetățeniei pe jus sanguinis;

– Efectuarea unui studiu comparat asupra legislației statelor europene cu sisteme romano-germanice, ce-și fundamentează prioritar modalitățile de dobândire/redobândire a cetățeniei pe jus soli/jus loci;

– Efectuarea unui studiu comparat asupra legislației statelor europene care consacră în mod expres sistemul opțional, dezvăluirea esenței acestui sistem și a semnificației diferite pe care o capătă acest sistem în legislațiile statelor;

– Analiza dinamicii și tendințelor contemporane ale reglementărilor juridice în materie de dobândire și redobândire a cetățeniei, în statele cu sisteme de drept romano-germanic (continental);

– Evidențierea interconexiunilor, corelațiilor și condiționărilor existente între cetățenie și dreptul legal de ședere, permisul de muncă etc.;

– Evidențierea particularităților de procedură privind dobândirea/redobândirea cetățeniei în statele cu sisteme de drept romano-germanice – exigențe și condiții; proceduri de testare a cunoștințelor privind cunoașterea limbii, istoriei și culturii naționale; programe guvernamentale de integrare; teste de coeziune și integrare socială.

Concluzii Generale ȘI RECOMANDĂRI

1. Nu există o părere unanim recunoscută, un consens în mediul academic, cu privire la definiția și conținutul noțiunii „cetățenie”. După cercetarea tuturor teoriilor și concepțiilor privind natura juridică a cetățenei, conchidem că aceasta (cetățenia) exprimă raportul politico-juridic dintre stat și individul persoană fizică, în cadrul căruia fiecare parte devine titular de drepturi și obligații. Cetățenia unui anumit stat pentru o anumită persoană fizică este o calitate esențială a statutului juridic a acestuia. Calitatea respectivă exprimă anumite relații permanente social-economice, politice și juridice dintre persoana dată și statul a cărui cetățenie o are, și care-i oferă deplinătatea drepturilor și libertăților consfințite în legislația statului respectiv.

2. Cetățenia este dimensiunea socială de existență și afirmare a statului, este aspectul care completează identitatea fiecărui stat. În mare parte, prin propriii cetățenii, statul asigură și realizează întreaga plenitudine de funcții și sarcini. Anume față de propriii cetățeni statul stabilește reglementări juridice „depline” oferind drepturile politice și un regim juridic favorizator, facilitar mai ales pentru accederea la serviciile autorităților, pentru „penetrarea” mecanismului de stat.

Din aceste motive cetățenia a fost și va rămâne constant în atenția legiuitorului, devenind obiect al reglementărilor constituționale și organice. Poziția aleasă de legiuitorul național în reglementarea instituției cetățeniei, politica dusă de state în domeniul cetățeniei influențează și determină un șir de aspecte și instituții precum protecția drepturilor și libertăților fundamentale, politica și strategiile demografice, conservarea și promovarea valorilor naționale, (istorice, culturale, ideologice, juridice) etc.

3. Republica Moldova și România au adoptat sisteme de dobândire și redobândire a cetățeniei apropiate după spirit, dar cu unele diferențieri în ceea ce privește fundamentarea.

Legiuitorul național al Republicii Moldova a preferat un sistem mixt, reglementările căruia în mare parte sunt fundamentate pe principiului jus sanguinis dar care este completat de reglementări caracteristice pentru principiul jus loci/jus soli. În Republica Moldova, principiul jus loc/jus soli are o aplicabilitate vizibilă, mai ales în reglementările privind recunoașterea cetățeniei pentru persoanele care au fost născute pe teritoriul Republicii Moldova sau pentru persoanele ai căror părinți sau bunei s-au născut pe teritoriul numit, sau, pentru persoanele care până la 28 iunie 1940 au locuit în Basarabia, în Nordul Bucovinei, în ținutul Herța și în R.A.S.S.M. și urmașii acestora, etc.

Legiuitorul român renunță la criteriul statal în legitimarea redobândirii cetățeniei române, prevalent în formularea legii din 1991, în favoarea principiului „jus sanguinis” („dreptul sângelui” – copilul primește cetățenia părinților, indiferent de locul nașterii) introdus în lege în 2009. Odată cu modificarea legislației, s-au schimbat și categoriile de beneficiari ai politicii de redobândire a cetățeniei. Dacă prevederile legii din 1991 acopereau o gamă largă de beneficiari, incluzând toate minoritățile etnice existente pe teritoriul României până la 1940 și 1944, începând cu 2003 legiuitorul român a introdus filtrul etnic, astfel încât din 2009 să fie legiferat principiul jus sanguinis și doar cei născuți cu cetățenia română sau copiii adoptați de părinți români și descendenții lor să devină (rămână) eligibili pentru redobândire.

4. În legislația națională a statelor europene, redobândirea cetățeniei este sub-fenomenul juridic încorporat de fenomenul juridic al dobândirii cetățeniei. Redobândirea cetățeniei, practic se dizolvă într-un concept mai mare – în dobândirea cetățeniei. Dobândirea cetățeniei reprezintă regula generală în materie – stabilind sistemul de principii aplicabile, termenele generale și precondițiile impuse solicitantului. Redobândirea cetățeniei vine cu condiții și proceduri distincte, specifice de la stat la stat, de regulă cu un regim facilitar pentru persoanele care au fost cetățeni ai statului dat sau urmașii acestora (până la generația a III-a).

Terminologia aleasă pentru a desemna procedura de redobândire a cetățeniei diferă de la un stat la altul – fie că este vorba de restabilirea cetățeniei (în Cehia și Federația Rusă), sau reintroducerea în cetățenie (în Elveția), reintegrarea în cetățenie, repunerea în cetățenie (în Franța) sau recuperarea cetățenei (în Italia) etc. Toate însă descriu același proces, de redobândire a cetățeniei statului, în baza principiilor „jus sanguinis” sau „jus loci/jus soli” care guvernează instituția cetățeniei în statele respective.

5. Crește numărul statelor europene cu sisteme de drept romano-germanice, care își fundamentează modalitățile de dobândire a cetățeniei exclusiv pe principiul jus sanguinis. Este adevărat că realitățile sociale, politice, economice și interesele geo-politice determină legiuitorul național să adopte o fundamentare mixtă, cu un grad variabil de deschidere pentru solicitanții de cetățenie. Redobândirea cetățeniei însă, în legislațiile statelor europene, în mare parte, este fundamentată juridic pe sistemul jus loci / jus soli. Este un proces firesc prin care statele încearcă să corecteze „greșelile istoriei”, când în urma mișcărilor geo-politice, o parte din co-naționalii lor s-au regăsit integrați într-o altă formațiune statală. În același timp sunt păstrate și rațiunile izvorâte dintr-un eventual jus sanguinis, când persoana a pierdut cetățenia statului printr-o căsătorie cu un străin, sau prin stabilire (după căsătorie) în străinătate.

6. Statele europene ale căror legislație este fundamentată mai mult pe principiul „jus loci/jus soli” stabilesc condiții mai puțin riguroase și proceduri simplificate de redobândire a cetățeniei. Statele din această categorie au o poziție foarte loială față de aspectele și elementele dublei cetățenii ori ale fenomenului cetățeniei multiple. Aceste state adoptă o poziție „liberală” față de redobândirea cetățeniei pentru foștii cetățeni, bineînțeles în baza legăturilor cetățenești ce au existat anterior, când solicitantul era stabilit în țară.

Statele europene ale căror legislație este fundamentată pe principiul „jus sanguinis”, dimpotrivă, au condiții mai riguroase și proceduri mai stricte în ce privește redobândirea cetățeniei. Acestea sunt mai reticente în ceea ce privește problema dublei cetățenii sau cetățeniei multiple. Majoritatea acestor state au recunoscut posibilitatea dublei cetățenii după momentul anului 2007, când pe plan European statele încep procesul de ratificare a Tratatului de (care vine cu amendamente pentru tratatele de și Roma și practic o constituție a Uniunii Europene). Prin intrarea în vigoare la data de 1 decembrie 2009, Tratatul de , acordă calitate legală Cartei Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, și, consfințește drepturile fundamentale ale cetățenilor UE, inclusiv la dublă și multiplă cetățenie.

7. Cercetarea minuțioasă comparată a legislației mai multor țări europene cu sisteme de drept romano-germanice (continentale) ne face să evidențiem următoarea tendință: nivelul de liberalism al legislației statelor europene descrește urmărind o așezare în trepte:

– accesul legal pe teritoriul statului, dreptul de acces în teritoriu;

– șederea legală pe teritoriul statului;

– problema dreptului la muncă și a drepturilor conexe pe care le presupune;

– dobândirea cetățeniei.

Suntem martorii unor procese juridice și sociale pan-europene în derulare, determinate de procesele migraționiste și de globalizare, care pe de o parte, determină statele să liberalizeze reglementările juridice privind dreptul de ședere și chiar drepturile de muncă pentru străini; iar pe de altă parte să înăsprească legislația privind acordarea cetățeniei.

8. După cum observăm, statele europene nu se sfiiesc să trateze diferit candidații la dobândirea și/sau redobândirea cetățeniei. Rațiunea care stă la baza acestor reglementări are un dublu izvor: pe de o parte statele uzitează de autoritatea și suveranitatea lor legitimă; pe de alta – este și firesc ca autoritățile statelor să prefere persoanele care doresc obținerea cetățeniei lor de origine, cunoscând limba, cultura, tradițiile. După părerea noastră, faptul este perfect valabil, întrucât egalitatea de tratament a candidaților, care nu poate fi decât relativă, nu poate fi impusă unei suveranități, iar, egalitatea de tratament a cetățenilor începe numai după încetățenire. De asemenea, suntem nevoiți să descoperim o anumită discrepanță între reglementările juridice aplicabile cetățenilor țărilor membre ale UE și cetățenii statelor non-UE.

9. Unele state europene, ale căror legislație aplică prioritar jus sanguinis în materia cetățeniei, au consacrat legislativ sistemul opțional. Sistemul opțional nu este o categorie aparte în adevăratul sens al cuvântului, nu este un sistem deplin, nu este auto-funcțional. Statele europene în a căror legislație, direct sau indirect, este reglementat sistemul opțional, de fapt pot fi atribuite în categoria statelor cu aplicare prioritară a lui „jus sanguinis”, cu specificația doar, că acestea au unele dintre cele mai rigide legislații de dobândire și redobândire a cetățeniei.

În esență, sistemul opțional este modalitatea juridică prin care Legiuitorul național obligă persoanele care locuiesc pe teritoriul țării să opteze pentru una dintre cetățeniile deținute. Dubla cetățenie nu este permisă decât în situații speciale, cu permisiunea autorităților și doar pentru persoane care au domiciliul legal și stabil în străinătate.

Recomandări:

1. Pentru România și Republica Moldova considerăm necesară elaborarea și consfințirea legislativă a unei strategii naționale cu privire la politica de cetățenie. Elaborarea unei strategii cu privire la politica de cetățenie va pune capăt instabilității conținutului legislației în domeniu, va ridica calitatea și gradul de coerență a actelor normative în materie de cetățenie și va determina viziunea statului față de procesele migraționiste. Bineînțeles, ulterior se impune analiza critică a actualului pachet de acte normative cu privire la cetățenie și adaptarea acestuia la noua strategie.

2. În Republica Moldova, considerăm necesară crearea unei structuri specializate – Agenții Naționale, Direcții Generale sau cu o altă denumire – care să se preocupe exclusiv de problema cetățeniei, de procedura și verificarea persoanelor solicitante. Un model în acest sens pot servi structurile specializate ale altor state europene.

Cu părere de rău, în structura actuală a MTIC (Ministerului Tehnologiei Informațiilor și Comunicațiilor) o subdiviziune funcțională în acest sens lipsește cu desăvârșire, în cadrul BMA (Biroului de Migrație și Azil) este înființată și activează Direcția de imigrare și repatriere – care tangențial a preluat o parte din sarcini legate de procedura de încetățenire. Doar în cadrul Direcției Generale Drept a Președenției aflăm Serviciul Cetățenie și Grațieri – care nu are nici abilitatea și nici capacitatea necesară procesării cererilor de încetățenire și verificării persoanelor care solicită dobândirea sau redobândirea cetățeniei Republicii Moldova.

3. În România, considerăm necesară adoptarea prin acte normative a unor măsuri de optimizare a procedurii de dobândire și redobândire a cetățeniei, a capacităților instituțiilor responsabile de procesul de redobândire a cetățenie. Este necesară o predictibilitate și termene clare, atât interne, cât și externe, prin care ANC să îndeplinească normele legale și să răspundă așteptărilor solicitanților de cetățenie. Sporirea capacității administrative a ANC, (în special a Secției Stare Civilă a Primăriei sectorului 1 București), în vederea procesării mai rapide a dosarelor de transcriere a actelor. De asemenea, se impune introducerea unui sistem de programare on-line sau telefonic, pentru a reduce neregulile în procesul de transcriere a actelor de identitate și pentru a spori transparența acestui proces.

4. Considerăm absolut necesară adoptarea, atât în România cât și în Republica Moldova, a unui act normativ care ar reglementa modul de susținere a examenului la limba română, la cunoașterea culturii statului și a fundamentelor acestuia (legislația, forma de stat, semnele distinctive – imnul, stema etc.). Respectivul act trebuie să explice procedura susținerii examenului (locul, modul, componența comisiei), eventualele etape, întrebările (chestionarul) și baremul de apreciere.

După exemplul statelor europene în acest aspect, și pentru a spori gradul de transparență a acestei verificări, propunem publicarea on-line a actului juridic care o va reglementa, precum și chestionarul de bază al acestei verificări, cu exemplele concrete și baremul clar de apreciere.

5. Cu părere de rău, Legea română nu stabilește vre-un regim facilitar de naturalizare pentru persoanele în etate și pentru persoanele care suferă de deficiențe fizice ori mintale. Din rațiunea realizării principiului umanismului și al principiului egalității de șanse, s-ar putea propune introducerea unor reglementări în acest sens.

Astfel, ca o propunere de lege ferenda, considerăm necesară modificarea art.14 din Legea nr. 21 din 01.03.1991 „Legea cetățeniei române”, și introducerea unui alineat distinct (ultim), care să stabilească următoarele: „Comisia va scuti de verificarea îndepliniri condițiilor stabilite de art.8 ali.1, lit.(f) și (g) persoanele cu vârsta de peste 70 ani și persoanele ale căror dizabilități fizice ori mintale nu le permite îndeplinirea acestora ”.

Ținem să menționăm că condiția de vârstă (de 70 de ani) nu este una principială; ea poate fi scăzută până la 65 (vârsta medie de pensionare în statele UE) sau ridicată până la 75 de ani (vârstă care se regăsește nu doar în legislațiile romano-germanice (de ex. Belgia), dar și în legislațiile anglo-saxone (de ex. SUA)). Esențial este altceva:

– aceste persoane au necesități reduse de integrare, datorită vârstei înaintate, rareori participă la activități economice ori sunt angajați în câmpul muncii;

– ele nu mai pot face față solicitărilor înaintate de cadrul legal, legate de cunoașterea limbii și legislației statului, și aici trebuie aplicat principiul egalității de șanse.

BibliografiE

a) Convenții, tratate și acorduri internaționale:

Declarația universală a drepturilor omului din 10.12.1948, publicată în ediția oficială „Tratate internaționale”, 1998, vol. 1, pag.11.

Convenția europeană cu privire la cetățenie din 06.11.1997, publicată în ediția oficială „Tratate internaționale” 2001, vol.26, pag.190.

Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din 16.12.1966; ratificat de România pe 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial al României”, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (16.12.1966); ratificat de România pe 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial al României”, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

Convenția europeană de extrădare (Paris, 13.12.1957), a fost ratificată de România prin Legea nr. 80/1997 (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr.89 din 14.05.1997); de asemenea a fost ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 1183-XIII din 14.05.1997. În vigoare pentru Republica Moldova din 31.12.1997.

Protocolul nr.4 (Strasbourg, 16.09.1963), Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.1298-XIII din 24.07.97. În vigoare pentru Republica Moldova din 12.09.1997.

Tratatul de „Tratatul asupra Uniunii Europene”, semnat la 7 februarie 1992, în vigoare la 1 noiembrie 1993, art. A, D,E, și F, pe site-ul : http://www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatul%20instituind%20uniunea%20europeana.htm, vizualizat la data de 05.06.2013.

Tratatul de , adoptat la 2 octombrie 1997, în vigoare la 1 mai 1999, pe adresa electronică: http://www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatul%20de%20la% 20amsterdam%20text.htm, vizualizată la data de 05.06.2013.

Tratatul de , intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, pe adresa electronică: http://www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatul%20de%20la%20Lisabona%20modificari.htm, vizualizată la data de 05.06.2013.

Tratatul privind instituirea constituției europene, în Jurnalul Uniunii Europene din 16 decembrie 2004/C310, pe adresa electronică: http://eur-lex.europa.eu/JOHtml.do?uri=OJ:C:2004:310:SOM:EN:HTML, vizualizată la data de 08.07.2013.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în Jurnalul Uniunii Europene 2007/C303/01, pe adresa electronică, http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/32007X1214/htm/C2007303RO.01000101.htm, vizualizată la data de 09.07.2013.

Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, încheiată la 29 mai 1993, pe adresa electronică: http://www.hcch.net/upload/text33_ro.pdf, vizualizată la data de 01.05.2013. România a ratificat Convenția prin Legea nr.84 din 18 octombrie 1994.

Acordurile Schengen încorporate în Tratatul CE și prin Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004 „privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora”, pe adresa electronică: http://www.politiadefrontiera.ro/cadruleg_pdf/d_ce_38_2004.pdf, vizualizată la data de 14.05.2013.

Acordul de extrădare și asistență juridică dintre Regatul Unit al Marii Britanii și SUA / Instruments concerning Extradition and Mutual Legal Assitance between the UK and the US as contemplated under the Agreements on Extradition and Mutual Legal Assistance between the EU and the US of 25 June 2003, vizualizat pe adresa electronică: http://www.fco.gov.uk/resources/en/pdf/3706546/3892733/10149409/TS_US1_2009EUMLAExtradCm7613, la data de 25. 02.2013.

Acordul semnat între Regatul Olandei și Republica Surinam (declarația de independență), la data de 25.11.1975, pe adresa electronică: http://www.rijksoverheid.nl/ onderwerpen/nederlandse-nationaliteit/nederlander-worden/terugkrijgen-nederlandse-nationaliteit-voor-surinamers, vizualizată la data de 02.05.2013.

b) Constituții și acte normative naționale ale statelor:

Declarația de independență a S.U.A. din 4 iulie 1776, vizualizată pe adresa electronică: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Us_declaration_independence.jpg, la data de 11.02.2013.

Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 26. august 1789, vizualizată pe site-ul electronic: http://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_Drepturilor _Omului_% C8%99i_ale_Cet%C4%83%C8%9Beanului la data de 11.02.2013.

Constituția României, din 31.10.2003, actualizată și republicată în Monitorul Oficial al României nr. 767 din 31.10.2003.

Constituția Republicii Moldova, din 29.07.1994, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1. din 18.08.1994.

Legea României nr. 21 din 01.03.1991 „Legea cetățeniei române”, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.98, din 06.03.2000.

Legea României nr.123/02.04.2001 „privind regimul juridic al străinilor în România”, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.168 din 03.04.2001.

Legea României nr. 273/2004 „privind regimul juridic al adopției”, republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.259 din 19.04.2012.

Legea României nr. 302/2004 „privind cooperarea judiciara internaționala În materie penala” republicata în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.377 din 31.05.2011.

Legea României nr.70 din 26.10.1991 „privind alegerile locale”, publicată în Monitorul Oficial nr.79 din 18.04.1996.

Legea României nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, cu modificările și completările ulterioare. Vizualizată pe site-ul electronic: http://www.becparlamentare2012.ro/DOCUMENTE/Legislatie/legea %2035%20(1).pdf la data de 25.02.2013.

Legea României nr.105 din 22.09.1992 „cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat”, republicată în Monitorul Oficial al României partea I, din 30.04.2008.

Legea României nr.192 din 10.12.1999 „pentru modificarea și completarea Legii cetățeniei române nr. 21/1991”, publicată în Monitorul Oficial nr.611 din 14.12.1999.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.25 din 09.06.1997, vizualizată pe adresa electronică: http://dgaspcbz.3x.ro/OUG25-97.htm la data de 07.03.2013.

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 5/2010 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Cetățenie, publicată in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 93 din 10 februarie 2010, aprobată cu modificări prin Legea nr. 112/2010, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 17 iunie 2010.

Decretul-lege nr.137 din 11.05.1990, emis de Consiliul Frontului Salvării Naționale, publicat în Monitorul Oficial nr.75 din 21.05.1990 (abrogat).

Decretul-lege nr.7 din 31.12.1989, emis de Consiliul Frontului Salvării Naționale, publicat în Monitorul Oficial nr.9 din 31.12.1989 (abrogat).

Codul Penal al Republicii Moldova, Legea nr. 985-XV, din 18.04.2002, republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.72-74/195 din 14.04.2009.

Codul Electoral al Republicii Moldova, Legea nr.1381 din 21.11.1997, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.81 din 08.12.1997.

Codul de executare a Republicii Moldova, Legea nr.443-XV, din 24.12.2004, republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.214-220/704 din 05.11.2010.

Codul Funciar al Republicii Moldova, Legea nr. 828 din 25.12.1991, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.107 din 04.09.2001.

Legea nr. 596 din 05.06.1991 „cu privire la cetățenia Republicii Moldova”, publicată în cotidianul „Moldova Suverană” la data de 04.07.1991, abrogată prin Legea nr.1024.

Legea „cetățeniei Republicii Moldova” nr.1024 din 02.06.2000, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 98 din 10.08.2000.

Legea Republicii Moldova nr.99 din 28.05.2010 „privind regimul juridic al adopției”, publicată în Monitorul Oficial nr.131-134 din 30.07.2010.

Hotărârea Guvernului nr. 197 din 12.03.2001 „pentru aprobarea Regulamentului cu privire la procedura dobândirii și pierderii cetățeniei Republicii Moldova”, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.31-34 din 22.03.2001.

Legea cu privire la cetățenia SUA: Immigration and Nationality Act of 1952, vizualizată pe adresa electronică: http://www.uscis.gov/portal/site/uscis/menuitem.f6da51 a2342135be7e9d7a10e0dc91a0/?vgnextoid=fa7e539dc4bed010VgnVCM1000000ecd190aRCRD&vgnextchannel=fa7e539dc4bed010VgnVCM1000000ecd190aRCRD&CH=act, la data de 15.03.2013.

Constituția Republicii Italiene, Seria constituțiile statelor lumii, editura All Beck, București 1998. (84 pag.)

Legea Republicii Italiene nr.91 din 05.02.1992 „Cittadinanza” publicată în Monitorul Oficial al Italiei, nr.38 din 15.02.1992. Titulatura originală: Legge 5 febbraio 1992, n.91, „Cittadinanza”, pubblicata nella Gazzetta Ufficiale n. 38 del 15-2-1992.

Legea Republicii Italiene nr.379 din 14.12.2000 „Privind modalitățile de recunoaștere a cetățeniei italiene pentru persoanele născute sau care au trăit pe teritoriile Imperiului Austro-Ungar și descendenții acestora”, publicată în Monitorul oficial al Italiei nr. 295 din 19.12.2000. Titulatura originală: Legge 14 dicembre 2000, n.379, „Disposizioni per il riconoscimento della cittadinanza italiana alle persone nate e gia' residenti nei territori appartenuti all'Impero austro-ungarico e ai loro discendenti” pubblicata nella Gazzetta Ufficiale n. 295 del 19-12-2000.

Legea Republicii Italiene nr.124 din 08.03.2006 „privind recunoașterea cetățeniei italiene foștilor compatrioți care au locuit în Istria, Fiuma și Dalmația, precum și urmașilor acestora”, publicată în Monitorul oficial al Italiei nr. 73 din 28.03.2006. Titulatura originală: Legge 8 marzo 2006, n.124, „Modifiche alla legge 5 febbraio 1992, n. 91, concernenti il riconoscimento della cittadinanza italiana ai connazionali dell'Istria, di Fiume e della Dalmazia e ai loro discendenti.” pubblicata nella Gazzetta Ufficiale n. 73 del 28-03-2006.

Constituția Republicii Franceze, pe adresa electronică: http://www.conseil-constitutionnel.fr/conseilconstitutionnel/root/bank_mm/constitution/constitution_russe_version_aout2009.pdf, vizualizată la data de 03.04.2013.

Codul Civil al Republicii Franceze, vizualizat pe adresa electronică: http://perlpot.net/cod/civil.pdf la data de 03.04.2013.

Legea Republicii Franceze nr.98-170 din 16.03.1998 „cu privire la cetățenia franceză”, publicată în Monitorul Oficial nr. 64 din 17.03.1998; titulatura originală – LOI no 98-170 du 16 mars 1998 relative à la nationalité, JORF n°64 du 17 mars 1998 page 3935.

Constituția Republicii Cehe din 16.12.1992, vizualizată pe adresa electronică: http://www.servat.unibe.ch/icl/ez00000_html la data de 09.04.2013.

Legea Republicii Cehe nr. 40/1993 „cu privire la dobândirea și pierderea cetățeniei cehe”, vizualizată pe adresa electronică: http://www.mvcr.cz/clanek/sbirka-zakonu.aspx la data de 10.04.2013; titulatura originală: Zákon 40/1993 „o nabývání a pozbývání státního občanství České republiky”.

Legea Republicii Cehe nr.326/1999 „privind condițiile de acces a străinilor pe teritoriul Republicii Cehe”, art.3, vizualizată pe adresa electronică: http://www.mvcr.cz/clanek/sbirka-zakonu.aspx, la data de 11.04.2013; Titulatura originală: Zakon 326/1999 „o pobytu cizinců na území České republiky a o změně některých zákonů”.

Constituția Marelui Ducat de Luxemburg, vizualizată pe adresa electronică: http://shirakcentre.org/hy/sahmanadrutyunner/274-shirak-centre, la data de 16.04.2013.

Legea Marelui Ducat de Luxemburg „cu privire la cetățenie” din 23.10.2008; titlul original: LOI DU 23 OCTOBRE 2008 SUR ; vizualizată pe adresa electronică – http://www.mj.public.lu/nationalite/nat_lux_2009_EN.pdf

Constituția (Legea Fundamentală) Republicii Federative Germania din 23.05.1949; Titlul original: „Grundgesetz für die Bundesrepublik Deutschland” vizualizată pe adresa electronică: http://www.gesetze-im-internet.de/bundesrecht/gg/gesamt.pdf, la data de 22.04.2013.

Legea Republicii Federative Germania din 22.07.1913 „cu privire la cetățenie”, Titulatura oficială: Staatsangehörigkeitsgesetz, StAG, Ausfertigungsdatum: 22.07.1913, vizualizată pe site-ul: http://www.gesetze-im-internet.de/rustag/ la data de 23.04.2013.

Legea Republicii Federative Germania din 25.02.2008 „privind accesul în teritoriu, reședința legală, activitatea economică și integrarea străinilor în Teritoriul Federal”; titulatura originală: „Act on the Residence, Economic Activity and Integration of Foreigners in the Federal Territory”, pe adresa electronică: http://www.gesetze-internet.de/englisch_aufenthg/residence_act.pdf la data de 23.04.2013.

Constituția Regatului Olandei din 17.02.1983, pe adresa electronică: http://www.concourt.am/armenian/legal_resources/world_constitutions/constit/nethrlnd/holand-r.htm, vizualizată la data de 29.04.2013.

Legea Regatului Olandei din 19 decembrie 1984 „cu privire la cetățenie”, pe adresa electronică: http://wetten.overheid.nl/BWBR0003738/geldigheidsdatum, vizualizată la data de 30.04.2013.

Ordinul Ministrului Afacerilor Interne al Regatului Olandei nr.6 din 03.08. 2012 WBN „privind aplicarea Legii cu privire la cetățenie, cu modificările anului ; Titlul original: „Besluit van de Minister van Binnenlandse Zaken en Koninkrijksrelaties van 13 augustus 2012, nummer WBN 2012/6, houdende wijziging van de Handleiding voor de toepassing van de Rijkswet op het Nederlanderschap , în Monitorul Oficial al Regatului Olandei (Staatscourant) nr.17435 din 28.08.2012.

Constituția Confederației Elvețiene din 18 aprilie 1999; pe adresa electronică: http://web.archive.org/web/20090609155832/http://constitution.garant.ru/DOC_3864915.htm, vizualizată la data de 07.04.2013.

Legea Confederației Elvețiene din 29 septembrie 1952 „privind dobândirea și pierderea cetățeniei elvețiene”. Titlul original – „Bundesgesetz über Erwerb und Verlust des Schweizer Bürgerrechts (Bürgerrechtsgesetz, BüG) vom 29. September 1952 (Stand am 1 Januar 2013)”, pe adresa electronică: http://www.admin.ch/ch/d/sr/1/141.0.de.pdf, vizualizată la data de 10.05.2013.

Legea Confederației Elvețiene din 3 octombrie 2003 „dobândirea cetățeniei de către persoane cu origine elvețiană”, titlul original – BG vom 3. Okt. 2003 (Bürgerrechtserwerb von Personenschweizerischer Herkunft und Gebühren), pe adresa electronică: http://www.admin.ch/ch/d/sr/1/141.0.de.pdf, vizualizată la data de 14.05.2013.

Constituția Regatului Belgiei din 17 februarie 1994, pe adresa electronică: http://constitutions.ru/archives/242, vizualizată la data de 16.05.2013.

Codul belgian cu privire la cetățenie; Titlul original – „Code de la nationalité belge”, pe adresa electronică: http://fr.wikisource.org/wiki/Code_de_la_nationalit%C3%A9_belge, vizualizată la data de 16.05.2013.

Constituția Federației Ruse din 25.12.1993 (cu modificările din 30.12.2008), vizualizată pe adresa electronică: http://www.constitution.ru/, la data de 230.05.2013.

Legea Federală nr.62 „despre cetățenia Federației Ruse”; titlul original – Федеральный закон от 31 мая 2002 г. № 62-ФЗ «О гражданстве Российской Федерации» pe adresa electronică: http://zakonprost.ru/zakony/o-grazhdanstve/, vizualizat la data de 30.05.2013.

Legea Federală nr. 151 din 11.11.2003, titlul original – ФЕДЕРАЛЬНЫЙ ЗАКОН от 11.11.2003 N 151-ФЗ "О ВНЕСЕНИИ ИЗМЕНЕНИЙ И ДОПОЛНЕНИЙ В ФЕДЕРАЛЬНЫЙ ЗАКОН "О ГРАЖДАНСТВЕ РОССИЙСКОЙ ФЕДЕРАЦИИ", pe adresa electronică http://zakonprost.ru/zakony/151-fz-ot-2003-11-11-o-vnesenii/#c5342, vizualizată la data de 31.05.2013.

Decretul Președintelui Federației Ruse nr. 1325 din 14.11.2002; titlul original – Указ Президента Российской Федерации от 14 ноября 2002 г. № 1325, „Положение о порядке рассмотрения вопросов гражданства Российской Федерации” pe adresa electronică: http://www.fms.gov.ru/documents/grazhdanstvo/, vizualizată la data de 30.05.2013.

Decretul Președintelui Federației Ruse nr.637 din 22.06.2006, „despre măsurile de asistență în strămutarea pe teritoriul Federației Ruse a concetățenilor stabiliți în străinătate”; titlul original – Указ Президента Российской Федерации от 22.06.2006 г. № 637"О мерах по оказанию содействия добровольному переселению в Российскую Федерацию соотечественников, проживающих за рубежом" pe adresa electronică: http://www.rg.ru/2006/06/28/ukaz-pereselenie.html, vizualizată la data de 01.06.2013.

Constituția Republicii Belarus din 1994 (cu modificări și completări), pe adresa electronică: http://www.belarus.net/conendru.htm, vizualizată la data de 24.08.2013.

c) Cursuri, tratate, monografii:

Arseni Alexandru, Suholitco Leontie „Cetățenia – o nouă viziune și reglementare europeană” editura Litera, Chișinău 2002. (136 pag.).

Arseni Alexandru, Ivanov V., Suholitco Leontie. „Dreptul constituțional comparat”, CE USM, Chișinău 2003. (295 pag.)

Avornic Gheorghe, Aramă Elena, Negru Boris, Costaș Ruslan „Teoria generală a dreptului”, Editura Cartier juridic, Chișinău 2004. (656 pag.)

Bantuș Anatolie, Bantuș Igor, Starașciuc Roman „Elemente de drept public”, Editura „Elena – V.I.”, Chișinău 2008. (473 pag.)

Barbalet Jack M. „Cetățenia” editua Du Style, București 1998, traducere din engleză și introducere la ediția română de Viorel Vizureanu. (160 pag.)

Bădescu Mihai „Drept constituțional și instituții politice”, Editura Lumina Lex, București 2001. (336 pag.)

Berceanu, Barbu B. „Cetățenia: Monografie juridică”, editura All Beck, București 1999. (408 pag.)

Bîrzea Cezar „Cetățenia europeană”, editura Politeia – SNSPA, 2005. (161 pag.)

Cârnaț Teodor „Drept constituțional”, ediția II-a, Chișinău 2010. (514 pag.)

Creangă Ion, Gurin Corneliu „Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții”, Editura TISH S.R.L., Chișinău 2005.(400 pag.)

Deleanu Ion „Drept constituțional și instituții politice”, vol II, Editura Fundației „Chemarea”, Iași 1993. (252 pag.)

Dissescu Constantin C. „Drept constituțional”, Editura Libăriei SOCE – Co, București 1915. (537 pag.)

Dragomir Eduard, Niță Dan „Cetățenia europeană” editura Nomina Lex, București 2010. (284 pag.)

Drăganu Tudor „Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar”, vol.I, Editura Lumina Lex, București 1998. (417 pag.)

Fuerea Augustin „Manualul Uniunii Europene” ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București 2006. (430 pag.)

Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motică „Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului”, Editura ALL, București 1997. (250 pag.)

Gilia Claudia „Teoria statului de drept”, Editura C.H.Beck, București 2007. (372 pag.)

Guceac Ion „Curs elementar de drept constituțional”, vol I, Tipografia „Reclama”, Chișinău 2001. (280 pag.)

Guceac Ion „Curs elementar de drept constituțional”, Volumul II, Chișinău 2004. (494 pag.)

Hall John A., Ikenberry John „Statul”, Editura Du Style, București 1998. (176 pag.)

Ionescu Cristian „Drept constituțional și instituții politice. Sistemul constituțional românesc”, vol.II, Editura Lumina Lex, București 2001. (408 pag.)

Iordachi Constantin (coordonator), Leonescu Ștefan, Toderiță Alexandra, Silaghi Claudia, Ghinea Cristian „Redobândirea cetățeniei române: perspective istorice, comparative și aplicate / Reacquiring the romanian citizenship: historical, comparative and applied perspectives”, edituara Curtea Veche Publiching, 2012. (496 pag.)

Laband Paul „Le Droit public de l’Empire allemand”, vol. 4, V. Giard & E. Brière, Paris 1903. (605 pag.)

Manolache Octavian „Tratat de drept comunitar” ediția v-a, Editura C.H.Beck, București 2006. (960 pag.)

Marchall, T.H. „Class, Citizenship and Social Development”, with an introd. by Martin Lipset, Chicago, Press, 1973. (334 pag.)

Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina „Drept constituțional și instituții politice”, ediția 13, vol.I, Editura C.H.Beck, București 2008. (320 pag.)

Neaga, Diana Elena „Gen și cetățenie în România”, editura Polirom, Iași 2013. (336 pag.)

Negoiță Alexandru, Ștefănescu Brândușa, Ștefănescu Dinu, Apostol Dan Constantin, Ștefănescu Ion Traian „Elemente de drept”, Editura Didactică și Pedagogică, București 1996. (264 pag.)

Negulescu Paul „Curs de drept constituțional român”, editat de Alex. T. Doicescu, București 1927. (544 pag.)

Rusu Ion „Drept constituțional și instituții politice”, editura Lumina Lex, București 2001. (528 pag.)

Schnapper Dominique, Bachelier Christian „Ce este cetățenia?” (traducere de Gabriela Scurtu Ilovan), Editura Polirom, Iași 2001. (216 pag).

Teodorescu Anibal „Tratat de drept administrativ” vol.I, Institutul de Arte Grafice „M.Eminescu”, București 1929. (382 pag.)

Vanicek Vratislav, Cornej Petr, Cornejova Ivana, Belina Pavej, Rak Jiri, Halada Jaroslav, Maravcova Dagmar, Tomes Josef, Hrbek Jaroslav, Mares Petr, Grulich Tomas, Rocek Petr A. „Istoria țărilor coroanei cehe”, traducere de Helliana Ianculescu, Editura Enciclopedică, București 2007. (pag. 608)

Wautelet Patrick „Nationalite belge. Synthese des modifications du CNB – reforme de , pe adresa electronică: http://orbi.ulg.ac.be/bitstream/2268/142126/2/Note%20 synthese%20nouveau%20CNB.pdf, vizualizată la data de 17.05.2013.

Weiss Andre „Traite theoretitique et practique de droit international prive”, tom III, ed. Sirey, Paris 1907.

Енгибарян Р.В., Тадевосян Э.В. „Конституционное право”, издательство „Юристъ”, Москва 2002. (556 pag.)

Чиркин В.Е. „Конституционное право зарубежных стран”, изд. Юристь, Москва 1997. (487 pag.)

d) Dicționare:

Dicționar Enciclopedic Ilustrat (DEI), Editura Cartier, Chișinău 1999.(1808 pag.)

e) Studii, articole, referate:

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C115/56 din 09.05.2008, Versiunea Consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, Partea a II-a – Nediscriminarea și cetățenia Uniunii Europene, în art. 18 – 25; pe adresa electronică: http://eur-lex.europa.eu /LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2008:115:0047:0199:ro:PDF#page=10, vizualizată la data de 05.06.2013.

Drăganu Tudor „Natura juridică a cetățeniei”, extras din Studia Universitatis Babeș Bolyai, Series Jurisprudentia, Cluj-Napoca 1968. (pag.14-26)

Анита Мараш „Проблема демаркации югославско-итальянской границы: (1941–1975 гг.)”, studiu pe adresa electronică . http://www.vestnik.mgimo.ru/fileserver/22/10 _Marash.pdf, vizualizat la data de 26.03.2013. (84 pag.)

Kymlicka W. Norman W „Return of the Citizen: A Survey of Recent Work on Citizenship Theory. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York Press, p. 283-322.

, T.H., „Citizen and Social Class,” eseu în culegerea „Class, Citizenship, and Social Developmen” 1977, pag. 71-134.

Toelichting Van „Memorii”, Vol. III, pe site-ul: http://resourcessgd.kb.nl/SGD/19541955/PDF/SGD_19541955_0001580.pdf, vizualizat la data de 03.05.2013.

f) Resurse internet:

Prezentarea „Conceptului Cetățeniei Europene” de către Parlamentul European, pe adresa electronică: http://circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/citizen/citizens/article_ 7174_ro.htm, vizualizată la data de 05.06.2013.

Codul European al Bunei Conduite Administrative, pe adresa electronică: http://www.ombudsman.europa.eu, vizualizată la data de 11.07.2013.

Procedura acordării cetățeniei române: condiții și termene, vizualizate pe adresa electronică: http://www.just.ro/Sectiuni/PrimaPagina_MeniuDreapta/Totuldesprecetatenie/Cet%c4%83%c5%a3enie/Proceduraacord%c4%83riicet%c4%83%c5%a3enieirom%c3%a2ne/tabid/1036/language/ro-RO/Default.aspx, la data de 14.03.2013.

Proiectul „Regulamentului privind evaluarea competenței lingvistice și stabilirea nivelului de cunoaștere a limbii de stat de către străinii care solicită drept de ședere permanentă în Republica Moldova”, înaintat Guvernului Republicii Moldova, vizualizat pe adresa electronică: http://particip.gov.md/public/documente/119/ro_51_HG-procedura-de-cunoastere-a-limbii-de-stat.doc la data de 20.03.2013.

Textul Dictatului de , vizualizat pe adresa electronică: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dictatul_de_la_Viena la data de 22.03.2013.

Caracterizarea generală a Martinique, http://ro.wikipedia.org/wiki/Martinica, vizualizat la data de 04.04.2013.

Caracterizarea generală a insulei Saint-Martin pe adresa electronică: http://ro.wikipedia.org/wiki/Saint_Martin, vizualizată la data de 04.04.2013.

„Not ready for Schengen”, articol vizualizat pe adresa electronică: http://www.economist.com/blogs/easternapproaches/2013/03/romania-and-eu la data de 05.04.2013.

Notă explicativă a Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Franceze, vizualizată pe site-ul: http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/vivre-a-l-etranger/vivre-a-l-etranger-vos-droits-et/le-consulat-a-votre-service/nationalite-francaise/ la data de 05.04.2013.

Date statistice privind procesul de obținere a permiselor de ședere și cetățenia Republicii Cehe, pe adresa electronică: http://anesro.com/article/2011/grazdanstvo_czechii.htm, vizualizată la data de 11.04.2013.

Ghidul privind achiziția cetățeniei luxemburgheze, pag.19, vizualizat pe adresa electronică: http://www.mj.public.lu/nationalite/nat_lux_2009_EN.pdf la data de 18.04.2013.

Site-ul electronic al Ministerului Justiției al Marelui Ducat de Luxemburg: www.mj.public.lu/nationalite , vizualizat la data de 22.04.2013; pentru lista completă a actelor necesare redobândirii cetățeniei și formularele tipizate.

Rezultatele sondajului de opinie, cu privire la dubla și multipla cetățenie, pe adresa electronică a ministerului German de Interne: http://www.bmi.bund.de/DE/Themen/MigrationIntegration/Optionspflicht/optionspflicht_ node.html;jsessionid=145B9918AEB62295B72F8BDD530A3B6F.2_cid295, vizualizat la data de 26.04.2013.

Date statistice, pe site-ul oficial al Ministerului Afacerilor Interne german: http://www.bmi.bund.de/DE/Themen/Migration-Integration/Einbuergerung/ einbuergerung_node.html, vizualizat la data de 24.04.2013.

Datele Serviciului Federal de Statistică a Republicii Federative Germane, cu privire la persoanele naturalizate, pe adresa electronică: http://www.bmi.bund.de/SharedDocs/Standardartikel/DE/Themen/MigrationIntegration/ohneMarginalspalte/Einbuergerungsstatistik.html?nn=3315670, vizualizate la data de 26.04.2013.

Date statistice privind situația demografică a Regatului Olandei, pe adresa electronică: http://ro.wikipedia.org /wiki/Olanda vizualizată la data de 29.04.2013.

Date de referință din istoria Republicii Surinam, pe adresa electronică: http://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%A1%D1%83%D1%80%D0%B8%D0%BD%D0%B0%D0%BC, vizualizată la data de 02.05.2013.

Procedura de încetățenire pe adresa oficială a Ministerului Securității și Afacerilor Interne a Regatului Olandei, pe adresa electronică: http://www.rijksoverheid.nl/onderwerpen/nederlandse-nationaliteit/vraag-en-antwoord/w at-is-een-naturalisatieceremonie-en-wat-is-de-nationale-naturalisatiedag.html, vizualizată la data de 03.05.2013.

Informație generală privind procedura obținerii cetățeniei elvețiene, pe adresa electronică a diasporei române în Confederația Elvețiană: http://www.casa-romanilor.ch/despre_cetatenia_elvetiana_si_obtinerea_ei, vizualizată la data de 11.05.2013.

Informație asupra procedurii de naturalizare facilitară, pe adresa oficială a Biroului Federal de Migrație și Naturalizare (Bundesamt): http://www.bfm.admin.ch/content/bfm/en/home/themen/buergerrecht/einbuergerung/erleichterte_einbuergerung.html, vizualizată la data de 12.05.2013.

Statistica naturalizărilor în Confederația Elvețiană pentru anul 2012 în funcție de țara de origine, pe adresa: http://www.bfm.admin.ch/content/dam/data/migration/ statistik/auslaenderstatistik/einbuergerungen/ts25einbuergerungen-2012-e.pdf, vizualizată la data de 14.05.2013.

Statistica naturalizărilor în Confederația Elvețiană pentru anii 1986 – 2012, pe adresa electronică: http://www.bfm.admin.ch/content/dam/data/migration/statistik/ auslaenderstatistik/einbuergerungen/ts25-einbuergerungen-1986-e.pdf, vizualizat la data de 15.05.2013.

Numărul populației Confederației Elvețiene, pondere pe naționalitate, etnie și limbă vorbită, pe adresa electronică: http://ro.wikipedia.org/wiki/Elve%C8%9Bia, vizualizată la data de 15.05.2013.

Articolul privind înăsprirea condițiilor de naturalizare în Belgia, pe adresa electronică: http://www.rombel.com/stabilirea-in-belgia/54814-procedura-de-naturalizare.html, vizualizat la data de 16.05.2013.

Formalitățile privind obținerea cetățeniei belgiene, condiții și acte necesare, pe site-ul electronic: http://www.rombel.com/formalitati/obtinerea-cetateniei-belgiene.html, la data de 19.05.2013.

Procedura și formalitățile acordării cetățeniei Federației Ruse, pe site-ul oficial al Serviciului Federal de Migrație: http://www.fms.gov.ru/documents/grazhdanstvo/, vizualizat la data de 01.06.2013.

Date statistice privind situația demografică a Federației Ruse, pe adresa electronică: http://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%9D%D0%B0%D1%81%D0%B5%D0%BB%D0%B5%D0%BD%D0%B8%D0%B5_%D0%A0%D0%BE%D1%81%D1%81%D0%B8%D0%B8, văzute la data de 01.05.2013.

BibliografiE

a) Convenții, tratate și acorduri internaționale:

Declarația universală a drepturilor omului din 10.12.1948, publicată în ediția oficială „Tratate internaționale”, 1998, vol. 1, pag.11.

Convenția europeană cu privire la cetățenie din 06.11.1997, publicată în ediția oficială „Tratate internaționale” 2001, vol.26, pag.190.

Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din 16.12.1966; ratificat de România pe 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial al României”, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (16.12.1966); ratificat de România pe 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial al României”, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

Convenția europeană de extrădare (Paris, 13.12.1957), a fost ratificată de România prin Legea nr. 80/1997 (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr.89 din 14.05.1997); de asemenea a fost ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 1183-XIII din 14.05.1997. În vigoare pentru Republica Moldova din 31.12.1997.

Protocolul nr.4 (Strasbourg, 16.09.1963), Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.1298-XIII din 24.07.97. În vigoare pentru Republica Moldova din 12.09.1997.

Tratatul de „Tratatul asupra Uniunii Europene”, semnat la 7 februarie 1992, în vigoare la 1 noiembrie 1993, art. A, D,E, și F, pe site-ul : http://www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatul%20instituind%20uniunea%20europeana.htm, vizualizat la data de 05.06.2013.

Tratatul de , adoptat la 2 octombrie 1997, în vigoare la 1 mai 1999, pe adresa electronică: http://www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatul%20de%20la% 20amsterdam%20text.htm, vizualizată la data de 05.06.2013.

Tratatul de , intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, pe adresa electronică: http://www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatul%20de%20la%20Lisabona%20modificari.htm, vizualizată la data de 05.06.2013.

Tratatul privind instituirea constituției europene, în Jurnalul Uniunii Europene din 16 decembrie 2004/C310, pe adresa electronică: http://eur-lex.europa.eu/JOHtml.do?uri=OJ:C:2004:310:SOM:EN:HTML, vizualizată la data de 08.07.2013.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în Jurnalul Uniunii Europene 2007/C303/01, pe adresa electronică, http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/32007X1214/htm/C2007303RO.01000101.htm, vizualizată la data de 09.07.2013.

Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, încheiată la 29 mai 1993, pe adresa electronică: http://www.hcch.net/upload/text33_ro.pdf, vizualizată la data de 01.05.2013. România a ratificat Convenția prin Legea nr.84 din 18 octombrie 1994.

Acordurile Schengen încorporate în Tratatul CE și prin Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004 „privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora”, pe adresa electronică: http://www.politiadefrontiera.ro/cadruleg_pdf/d_ce_38_2004.pdf, vizualizată la data de 14.05.2013.

Acordul de extrădare și asistență juridică dintre Regatul Unit al Marii Britanii și SUA / Instruments concerning Extradition and Mutual Legal Assitance between the UK and the US as contemplated under the Agreements on Extradition and Mutual Legal Assistance between the EU and the US of 25 June 2003, vizualizat pe adresa electronică: http://www.fco.gov.uk/resources/en/pdf/3706546/3892733/10149409/TS_US1_2009EUMLAExtradCm7613, la data de 25. 02.2013.

Acordul semnat între Regatul Olandei și Republica Surinam (declarația de independență), la data de 25.11.1975, pe adresa electronică: http://www.rijksoverheid.nl/ onderwerpen/nederlandse-nationaliteit/nederlander-worden/terugkrijgen-nederlandse-nationaliteit-voor-surinamers, vizualizată la data de 02.05.2013.

b) Constituții și acte normative naționale ale statelor:

Declarația de independență a S.U.A. din 4 iulie 1776, vizualizată pe adresa electronică: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Us_declaration_independence.jpg, la data de 11.02.2013.

Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 26. august 1789, vizualizată pe site-ul electronic: http://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_Drepturilor _Omului_% C8%99i_ale_Cet%C4%83%C8%9Beanului la data de 11.02.2013.

Constituția României, din 31.10.2003, actualizată și republicată în Monitorul Oficial al României nr. 767 din 31.10.2003.

Constituția Republicii Moldova, din 29.07.1994, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1. din 18.08.1994.

Legea României nr. 21 din 01.03.1991 „Legea cetățeniei române”, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.98, din 06.03.2000.

Legea României nr.123/02.04.2001 „privind regimul juridic al străinilor în România”, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.168 din 03.04.2001.

Legea României nr. 273/2004 „privind regimul juridic al adopției”, republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.259 din 19.04.2012.

Legea României nr. 302/2004 „privind cooperarea judiciara internaționala În materie penala” republicata în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.377 din 31.05.2011.

Legea României nr.70 din 26.10.1991 „privind alegerile locale”, publicată în Monitorul Oficial nr.79 din 18.04.1996.

Legea României nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, cu modificările și completările ulterioare. Vizualizată pe site-ul electronic: http://www.becparlamentare2012.ro/DOCUMENTE/Legislatie/legea %2035%20(1).pdf la data de 25.02.2013.

Legea României nr.105 din 22.09.1992 „cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat”, republicată în Monitorul Oficial al României partea I, din 30.04.2008.

Legea României nr.192 din 10.12.1999 „pentru modificarea și completarea Legii cetățeniei române nr. 21/1991”, publicată în Monitorul Oficial nr.611 din 14.12.1999.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.25 din 09.06.1997, vizualizată pe adresa electronică: http://dgaspcbz.3x.ro/OUG25-97.htm la data de 07.03.2013.

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 5/2010 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Cetățenie, publicată in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 93 din 10 februarie 2010, aprobată cu modificări prin Legea nr. 112/2010, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 17 iunie 2010.

Decretul-lege nr.137 din 11.05.1990, emis de Consiliul Frontului Salvării Naționale, publicat în Monitorul Oficial nr.75 din 21.05.1990 (abrogat).

Decretul-lege nr.7 din 31.12.1989, emis de Consiliul Frontului Salvării Naționale, publicat în Monitorul Oficial nr.9 din 31.12.1989 (abrogat).

Codul Penal al Republicii Moldova, Legea nr. 985-XV, din 18.04.2002, republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.72-74/195 din 14.04.2009.

Codul Electoral al Republicii Moldova, Legea nr.1381 din 21.11.1997, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.81 din 08.12.1997.

Codul de executare a Republicii Moldova, Legea nr.443-XV, din 24.12.2004, republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.214-220/704 din 05.11.2010.

Codul Funciar al Republicii Moldova, Legea nr. 828 din 25.12.1991, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.107 din 04.09.2001.

Legea nr. 596 din 05.06.1991 „cu privire la cetățenia Republicii Moldova”, publicată în cotidianul „Moldova Suverană” la data de 04.07.1991, abrogată prin Legea nr.1024.

Legea „cetățeniei Republicii Moldova” nr.1024 din 02.06.2000, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 98 din 10.08.2000.

Legea Republicii Moldova nr.99 din 28.05.2010 „privind regimul juridic al adopției”, publicată în Monitorul Oficial nr.131-134 din 30.07.2010.

Hotărârea Guvernului nr. 197 din 12.03.2001 „pentru aprobarea Regulamentului cu privire la procedura dobândirii și pierderii cetățeniei Republicii Moldova”, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.31-34 din 22.03.2001.

Legea cu privire la cetățenia SUA: Immigration and Nationality Act of 1952, vizualizată pe adresa electronică: http://www.uscis.gov/portal/site/uscis/menuitem.f6da51 a2342135be7e9d7a10e0dc91a0/?vgnextoid=fa7e539dc4bed010VgnVCM1000000ecd190aRCRD&vgnextchannel=fa7e539dc4bed010VgnVCM1000000ecd190aRCRD&CH=act, la data de 15.03.2013.

Constituția Republicii Italiene, Seria constituțiile statelor lumii, editura All Beck, București 1998. (84 pag.)

Legea Republicii Italiene nr.91 din 05.02.1992 „Cittadinanza” publicată în Monitorul Oficial al Italiei, nr.38 din 15.02.1992. Titulatura originală: Legge 5 febbraio 1992, n.91, „Cittadinanza”, pubblicata nella Gazzetta Ufficiale n. 38 del 15-2-1992.

Legea Republicii Italiene nr.379 din 14.12.2000 „Privind modalitățile de recunoaștere a cetățeniei italiene pentru persoanele născute sau care au trăit pe teritoriile Imperiului Austro-Ungar și descendenții acestora”, publicată în Monitorul oficial al Italiei nr. 295 din 19.12.2000. Titulatura originală: Legge 14 dicembre 2000, n.379, „Disposizioni per il riconoscimento della cittadinanza italiana alle persone nate e gia' residenti nei territori appartenuti all'Impero austro-ungarico e ai loro discendenti” pubblicata nella Gazzetta Ufficiale n. 295 del 19-12-2000.

Legea Republicii Italiene nr.124 din 08.03.2006 „privind recunoașterea cetățeniei italiene foștilor compatrioți care au locuit în Istria, Fiuma și Dalmația, precum și urmașilor acestora”, publicată în Monitorul oficial al Italiei nr. 73 din 28.03.2006. Titulatura originală: Legge 8 marzo 2006, n.124, „Modifiche alla legge 5 febbraio 1992, n. 91, concernenti il riconoscimento della cittadinanza italiana ai connazionali dell'Istria, di Fiume e della Dalmazia e ai loro discendenti.” pubblicata nella Gazzetta Ufficiale n. 73 del 28-03-2006.

Constituția Republicii Franceze, pe adresa electronică: http://www.conseil-constitutionnel.fr/conseilconstitutionnel/root/bank_mm/constitution/constitution_russe_version_aout2009.pdf, vizualizată la data de 03.04.2013.

Codul Civil al Republicii Franceze, vizualizat pe adresa electronică: http://perlpot.net/cod/civil.pdf la data de 03.04.2013.

Legea Republicii Franceze nr.98-170 din 16.03.1998 „cu privire la cetățenia franceză”, publicată în Monitorul Oficial nr. 64 din 17.03.1998; titulatura originală – LOI no 98-170 du 16 mars 1998 relative à la nationalité, JORF n°64 du 17 mars 1998 page 3935.

Constituția Republicii Cehe din 16.12.1992, vizualizată pe adresa electronică: http://www.servat.unibe.ch/icl/ez00000_html la data de 09.04.2013.

Legea Republicii Cehe nr. 40/1993 „cu privire la dobândirea și pierderea cetățeniei cehe”, vizualizată pe adresa electronică: http://www.mvcr.cz/clanek/sbirka-zakonu.aspx la data de 10.04.2013; titulatura originală: Zákon 40/1993 „o nabývání a pozbývání státního občanství České republiky”.

Legea Republicii Cehe nr.326/1999 „privind condițiile de acces a străinilor pe teritoriul Republicii Cehe”, art.3, vizualizată pe adresa electronică: http://www.mvcr.cz/clanek/sbirka-zakonu.aspx, la data de 11.04.2013; Titulatura originală: Zakon 326/1999 „o pobytu cizinců na území České republiky a o změně některých zákonů”.

Constituția Marelui Ducat de Luxemburg, vizualizată pe adresa electronică: http://shirakcentre.org/hy/sahmanadrutyunner/274-shirak-centre, la data de 16.04.2013.

Legea Marelui Ducat de Luxemburg „cu privire la cetățenie” din 23.10.2008; titlul original: LOI DU 23 OCTOBRE 2008 SUR ; vizualizată pe adresa electronică – http://www.mj.public.lu/nationalite/nat_lux_2009_EN.pdf

Constituția (Legea Fundamentală) Republicii Federative Germania din 23.05.1949; Titlul original: „Grundgesetz für die Bundesrepublik Deutschland” vizualizată pe adresa electronică: http://www.gesetze-im-internet.de/bundesrecht/gg/gesamt.pdf, la data de 22.04.2013.

Legea Republicii Federative Germania din 22.07.1913 „cu privire la cetățenie”, Titulatura oficială: Staatsangehörigkeitsgesetz, StAG, Ausfertigungsdatum: 22.07.1913, vizualizată pe site-ul: http://www.gesetze-im-internet.de/rustag/ la data de 23.04.2013.

Legea Republicii Federative Germania din 25.02.2008 „privind accesul în teritoriu, reședința legală, activitatea economică și integrarea străinilor în Teritoriul Federal”; titulatura originală: „Act on the Residence, Economic Activity and Integration of Foreigners in the Federal Territory”, pe adresa electronică: http://www.gesetze-internet.de/englisch_aufenthg/residence_act.pdf la data de 23.04.2013.

Constituția Regatului Olandei din 17.02.1983, pe adresa electronică: http://www.concourt.am/armenian/legal_resources/world_constitutions/constit/nethrlnd/holand-r.htm, vizualizată la data de 29.04.2013.

Legea Regatului Olandei din 19 decembrie 1984 „cu privire la cetățenie”, pe adresa electronică: http://wetten.overheid.nl/BWBR0003738/geldigheidsdatum, vizualizată la data de 30.04.2013.

Ordinul Ministrului Afacerilor Interne al Regatului Olandei nr.6 din 03.08. 2012 WBN „privind aplicarea Legii cu privire la cetățenie, cu modificările anului ; Titlul original: „Besluit van de Minister van Binnenlandse Zaken en Koninkrijksrelaties van 13 augustus 2012, nummer WBN 2012/6, houdende wijziging van de Handleiding voor de toepassing van de Rijkswet op het Nederlanderschap , în Monitorul Oficial al Regatului Olandei (Staatscourant) nr.17435 din 28.08.2012.

Constituția Confederației Elvețiene din 18 aprilie 1999; pe adresa electronică: http://web.archive.org/web/20090609155832/http://constitution.garant.ru/DOC_3864915.htm, vizualizată la data de 07.04.2013.

Legea Confederației Elvețiene din 29 septembrie 1952 „privind dobândirea și pierderea cetățeniei elvețiene”. Titlul original – „Bundesgesetz über Erwerb und Verlust des Schweizer Bürgerrechts (Bürgerrechtsgesetz, BüG) vom 29. September 1952 (Stand am 1 Januar 2013)”, pe adresa electronică: http://www.admin.ch/ch/d/sr/1/141.0.de.pdf, vizualizată la data de 10.05.2013.

Legea Confederației Elvețiene din 3 octombrie 2003 „dobândirea cetățeniei de către persoane cu origine elvețiană”, titlul original – BG vom 3. Okt. 2003 (Bürgerrechtserwerb von Personenschweizerischer Herkunft und Gebühren), pe adresa electronică: http://www.admin.ch/ch/d/sr/1/141.0.de.pdf, vizualizată la data de 14.05.2013.

Constituția Regatului Belgiei din 17 februarie 1994, pe adresa electronică: http://constitutions.ru/archives/242, vizualizată la data de 16.05.2013.

Codul belgian cu privire la cetățenie; Titlul original – „Code de la nationalité belge”, pe adresa electronică: http://fr.wikisource.org/wiki/Code_de_la_nationalit%C3%A9_belge, vizualizată la data de 16.05.2013.

Constituția Federației Ruse din 25.12.1993 (cu modificările din 30.12.2008), vizualizată pe adresa electronică: http://www.constitution.ru/, la data de 230.05.2013.

Legea Federală nr.62 „despre cetățenia Federației Ruse”; titlul original – Федеральный закон от 31 мая 2002 г. № 62-ФЗ «О гражданстве Российской Федерации» pe adresa electronică: http://zakonprost.ru/zakony/o-grazhdanstve/, vizualizat la data de 30.05.2013.

Legea Federală nr. 151 din 11.11.2003, titlul original – ФЕДЕРАЛЬНЫЙ ЗАКОН от 11.11.2003 N 151-ФЗ "О ВНЕСЕНИИ ИЗМЕНЕНИЙ И ДОПОЛНЕНИЙ В ФЕДЕРАЛЬНЫЙ ЗАКОН "О ГРАЖДАНСТВЕ РОССИЙСКОЙ ФЕДЕРАЦИИ", pe adresa electronică http://zakonprost.ru/zakony/151-fz-ot-2003-11-11-o-vnesenii/#c5342, vizualizată la data de 31.05.2013.

Decretul Președintelui Federației Ruse nr. 1325 din 14.11.2002; titlul original – Указ Президента Российской Федерации от 14 ноября 2002 г. № 1325, „Положение о порядке рассмотрения вопросов гражданства Российской Федерации” pe adresa electronică: http://www.fms.gov.ru/documents/grazhdanstvo/, vizualizată la data de 30.05.2013.

Decretul Președintelui Federației Ruse nr.637 din 22.06.2006, „despre măsurile de asistență în strămutarea pe teritoriul Federației Ruse a concetățenilor stabiliți în străinătate”; titlul original – Указ Президента Российской Федерации от 22.06.2006 г. № 637"О мерах по оказанию содействия добровольному переселению в Российскую Федерацию соотечественников, проживающих за рубежом" pe adresa electronică: http://www.rg.ru/2006/06/28/ukaz-pereselenie.html, vizualizată la data de 01.06.2013.

Constituția Republicii Belarus din 1994 (cu modificări și completări), pe adresa electronică: http://www.belarus.net/conendru.htm, vizualizată la data de 24.08.2013.

c) Cursuri, tratate, monografii:

Arseni Alexandru, Suholitco Leontie „Cetățenia – o nouă viziune și reglementare europeană” editura Litera, Chișinău 2002. (136 pag.).

Arseni Alexandru, Ivanov V., Suholitco Leontie. „Dreptul constituțional comparat”, CE USM, Chișinău 2003. (295 pag.)

Avornic Gheorghe, Aramă Elena, Negru Boris, Costaș Ruslan „Teoria generală a dreptului”, Editura Cartier juridic, Chișinău 2004. (656 pag.)

Bantuș Anatolie, Bantuș Igor, Starașciuc Roman „Elemente de drept public”, Editura „Elena – V.I.”, Chișinău 2008. (473 pag.)

Barbalet Jack M. „Cetățenia” editua Du Style, București 1998, traducere din engleză și introducere la ediția română de Viorel Vizureanu. (160 pag.)

Bădescu Mihai „Drept constituțional și instituții politice”, Editura Lumina Lex, București 2001. (336 pag.)

Berceanu, Barbu B. „Cetățenia: Monografie juridică”, editura All Beck, București 1999. (408 pag.)

Bîrzea Cezar „Cetățenia europeană”, editura Politeia – SNSPA, 2005. (161 pag.)

Cârnaț Teodor „Drept constituțional”, ediția II-a, Chișinău 2010. (514 pag.)

Creangă Ion, Gurin Corneliu „Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții”, Editura TISH S.R.L., Chișinău 2005.(400 pag.)

Deleanu Ion „Drept constituțional și instituții politice”, vol II, Editura Fundației „Chemarea”, Iași 1993. (252 pag.)

Dissescu Constantin C. „Drept constituțional”, Editura Libăriei SOCE – Co, București 1915. (537 pag.)

Dragomir Eduard, Niță Dan „Cetățenia europeană” editura Nomina Lex, București 2010. (284 pag.)

Drăganu Tudor „Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar”, vol.I, Editura Lumina Lex, București 1998. (417 pag.)

Fuerea Augustin „Manualul Uniunii Europene” ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București 2006. (430 pag.)

Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motică „Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului”, Editura ALL, București 1997. (250 pag.)

Gilia Claudia „Teoria statului de drept”, Editura C.H.Beck, București 2007. (372 pag.)

Guceac Ion „Curs elementar de drept constituțional”, vol I, Tipografia „Reclama”, Chișinău 2001. (280 pag.)

Guceac Ion „Curs elementar de drept constituțional”, Volumul II, Chișinău 2004. (494 pag.)

Hall John A., Ikenberry John „Statul”, Editura Du Style, București 1998. (176 pag.)

Ionescu Cristian „Drept constituțional și instituții politice. Sistemul constituțional românesc”, vol.II, Editura Lumina Lex, București 2001. (408 pag.)

Iordachi Constantin (coordonator), Leonescu Ștefan, Toderiță Alexandra, Silaghi Claudia, Ghinea Cristian „Redobândirea cetățeniei române: perspective istorice, comparative și aplicate / Reacquiring the romanian citizenship: historical, comparative and applied perspectives”, edituara Curtea Veche Publiching, 2012. (496 pag.)

Laband Paul „Le Droit public de l’Empire allemand”, vol. 4, V. Giard & E. Brière, Paris 1903. (605 pag.)

Manolache Octavian „Tratat de drept comunitar” ediția v-a, Editura C.H.Beck, București 2006. (960 pag.)

Marchall, T.H. „Class, Citizenship and Social Development”, with an introd. by Martin Lipset, Chicago, Press, 1973. (334 pag.)

Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina „Drept constituțional și instituții politice”, ediția 13, vol.I, Editura C.H.Beck, București 2008. (320 pag.)

Neaga, Diana Elena „Gen și cetățenie în România”, editura Polirom, Iași 2013. (336 pag.)

Negoiță Alexandru, Ștefănescu Brândușa, Ștefănescu Dinu, Apostol Dan Constantin, Ștefănescu Ion Traian „Elemente de drept”, Editura Didactică și Pedagogică, București 1996. (264 pag.)

Negulescu Paul „Curs de drept constituțional român”, editat de Alex. T. Doicescu, București 1927. (544 pag.)

Rusu Ion „Drept constituțional și instituții politice”, editura Lumina Lex, București 2001. (528 pag.)

Schnapper Dominique, Bachelier Christian „Ce este cetățenia?” (traducere de Gabriela Scurtu Ilovan), Editura Polirom, Iași 2001. (216 pag).

Teodorescu Anibal „Tratat de drept administrativ” vol.I, Institutul de Arte Grafice „M.Eminescu”, București 1929. (382 pag.)

Vanicek Vratislav, Cornej Petr, Cornejova Ivana, Belina Pavej, Rak Jiri, Halada Jaroslav, Maravcova Dagmar, Tomes Josef, Hrbek Jaroslav, Mares Petr, Grulich Tomas, Rocek Petr A. „Istoria țărilor coroanei cehe”, traducere de Helliana Ianculescu, Editura Enciclopedică, București 2007. (pag. 608)

Wautelet Patrick „Nationalite belge. Synthese des modifications du CNB – reforme de , pe adresa electronică: http://orbi.ulg.ac.be/bitstream/2268/142126/2/Note%20 synthese%20nouveau%20CNB.pdf, vizualizată la data de 17.05.2013.

Weiss Andre „Traite theoretitique et practique de droit international prive”, tom III, ed. Sirey, Paris 1907.

Енгибарян Р.В., Тадевосян Э.В. „Конституционное право”, издательство „Юристъ”, Москва 2002. (556 pag.)

Чиркин В.Е. „Конституционное право зарубежных стран”, изд. Юристь, Москва 1997. (487 pag.)

d) Dicționare:

Dicționar Enciclopedic Ilustrat (DEI), Editura Cartier, Chișinău 1999.(1808 pag.)

e) Studii, articole, referate:

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C115/56 din 09.05.2008, Versiunea Consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, Partea a II-a – Nediscriminarea și cetățenia Uniunii Europene, în art. 18 – 25; pe adresa electronică: http://eur-lex.europa.eu /LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2008:115:0047:0199:ro:PDF#page=10, vizualizată la data de 05.06.2013.

Drăganu Tudor „Natura juridică a cetățeniei”, extras din Studia Universitatis Babeș Bolyai, Series Jurisprudentia, Cluj-Napoca 1968. (pag.14-26)

Анита Мараш „Проблема демаркации югославско-итальянской границы: (1941–1975 гг.)”, studiu pe adresa electronică . http://www.vestnik.mgimo.ru/fileserver/22/10 _Marash.pdf, vizualizat la data de 26.03.2013. (84 pag.)

Kymlicka W. Norman W „Return of the Citizen: A Survey of Recent Work on Citizenship Theory. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York Press, p. 283-322.

, T.H., „Citizen and Social Class,” eseu în culegerea „Class, Citizenship, and Social Developmen” 1977, pag. 71-134.

Toelichting Van „Memorii”, Vol. III, pe site-ul: http://resourcessgd.kb.nl/SGD/19541955/PDF/SGD_19541955_0001580.pdf, vizualizat la data de 03.05.2013.

f) Resurse internet:

Prezentarea „Conceptului Cetățeniei Europene” de către Parlamentul European, pe adresa electronică: http://circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/citizen/citizens/article_ 7174_ro.htm, vizualizată la data de 05.06.2013.

Codul European al Bunei Conduite Administrative, pe adresa electronică: http://www.ombudsman.europa.eu, vizualizată la data de 11.07.2013.

Procedura acordării cetățeniei române: condiții și termene, vizualizate pe adresa electronică: http://www.just.ro/Sectiuni/PrimaPagina_MeniuDreapta/Totuldesprecetatenie/Cet%c4%83%c5%a3enie/Proceduraacord%c4%83riicet%c4%83%c5%a3enieirom%c3%a2ne/tabid/1036/language/ro-RO/Default.aspx, la data de 14.03.2013.

Proiectul „Regulamentului privind evaluarea competenței lingvistice și stabilirea nivelului de cunoaștere a limbii de stat de către străinii care solicită drept de ședere permanentă în Republica Moldova”, înaintat Guvernului Republicii Moldova, vizualizat pe adresa electronică: http://particip.gov.md/public/documente/119/ro_51_HG-procedura-de-cunoastere-a-limbii-de-stat.doc la data de 20.03.2013.

Textul Dictatului de , vizualizat pe adresa electronică: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dictatul_de_la_Viena la data de 22.03.2013.

Caracterizarea generală a Martinique, http://ro.wikipedia.org/wiki/Martinica, vizualizat la data de 04.04.2013.

Caracterizarea generală a insulei Saint-Martin pe adresa electronică: http://ro.wikipedia.org/wiki/Saint_Martin, vizualizată la data de 04.04.2013.

„Not ready for Schengen”, articol vizualizat pe adresa electronică: http://www.economist.com/blogs/easternapproaches/2013/03/romania-and-eu la data de 05.04.2013.

Notă explicativă a Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Franceze, vizualizată pe site-ul: http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/vivre-a-l-etranger/vivre-a-l-etranger-vos-droits-et/le-consulat-a-votre-service/nationalite-francaise/ la data de 05.04.2013.

Date statistice privind procesul de obținere a permiselor de ședere și cetățenia Republicii Cehe, pe adresa electronică: http://anesro.com/article/2011/grazdanstvo_czechii.htm, vizualizată la data de 11.04.2013.

Ghidul privind achiziția cetățeniei luxemburgheze, pag.19, vizualizat pe adresa electronică: http://www.mj.public.lu/nationalite/nat_lux_2009_EN.pdf la data de 18.04.2013.

Site-ul electronic al Ministerului Justiției al Marelui Ducat de Luxemburg: www.mj.public.lu/nationalite , vizualizat la data de 22.04.2013; pentru lista completă a actelor necesare redobândirii cetățeniei și formularele tipizate.

Rezultatele sondajului de opinie, cu privire la dubla și multipla cetățenie, pe adresa electronică a ministerului German de Interne: http://www.bmi.bund.de/DE/Themen/MigrationIntegration/Optionspflicht/optionspflicht_ node.html;jsessionid=145B9918AEB62295B72F8BDD530A3B6F.2_cid295, vizualizat la data de 26.04.2013.

Date statistice, pe site-ul oficial al Ministerului Afacerilor Interne german: http://www.bmi.bund.de/DE/Themen/Migration-Integration/Einbuergerung/ einbuergerung_node.html, vizualizat la data de 24.04.2013.

Datele Serviciului Federal de Statistică a Republicii Federative Germane, cu privire la persoanele naturalizate, pe adresa electronică: http://www.bmi.bund.de/SharedDocs/Standardartikel/DE/Themen/MigrationIntegration/ohneMarginalspalte/Einbuergerungsstatistik.html?nn=3315670, vizualizate la data de 26.04.2013.

Date statistice privind situația demografică a Regatului Olandei, pe adresa electronică: http://ro.wikipedia.org /wiki/Olanda vizualizată la data de 29.04.2013.

Date de referință din istoria Republicii Surinam, pe adresa electronică: http://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%A1%D1%83%D1%80%D0%B8%D0%BD%D0%B0%D0%BC, vizualizată la data de 02.05.2013.

Procedura de încetățenire pe adresa oficială a Ministerului Securității și Afacerilor Interne a Regatului Olandei, pe adresa electronică: http://www.rijksoverheid.nl/onderwerpen/nederlandse-nationaliteit/vraag-en-antwoord/w at-is-een-naturalisatieceremonie-en-wat-is-de-nationale-naturalisatiedag.html, vizualizată la data de 03.05.2013.

Informație generală privind procedura obținerii cetățeniei elvețiene, pe adresa electronică a diasporei române în Confederația Elvețiană: http://www.casa-romanilor.ch/despre_cetatenia_elvetiana_si_obtinerea_ei, vizualizată la data de 11.05.2013.

Informație asupra procedurii de naturalizare facilitară, pe adresa oficială a Biroului Federal de Migrație și Naturalizare (Bundesamt): http://www.bfm.admin.ch/content/bfm/en/home/themen/buergerrecht/einbuergerung/erleichterte_einbuergerung.html, vizualizată la data de 12.05.2013.

Statistica naturalizărilor în Confederația Elvețiană pentru anul 2012 în funcție de țara de origine, pe adresa: http://www.bfm.admin.ch/content/dam/data/migration/ statistik/auslaenderstatistik/einbuergerungen/ts25einbuergerungen-2012-e.pdf, vizualizată la data de 14.05.2013.

Statistica naturalizărilor în Confederația Elvețiană pentru anii 1986 – 2012, pe adresa electronică: http://www.bfm.admin.ch/content/dam/data/migration/statistik/ auslaenderstatistik/einbuergerungen/ts25-einbuergerungen-1986-e.pdf, vizualizat la data de 15.05.2013.

Numărul populației Confederației Elvețiene, pondere pe naționalitate, etnie și limbă vorbită, pe adresa electronică: http://ro.wikipedia.org/wiki/Elve%C8%9Bia, vizualizată la data de 15.05.2013.

Articolul privind înăsprirea condițiilor de naturalizare în Belgia, pe adresa electronică: http://www.rombel.com/stabilirea-in-belgia/54814-procedura-de-naturalizare.html, vizualizat la data de 16.05.2013.

Formalitățile privind obținerea cetățeniei belgiene, condiții și acte necesare, pe site-ul electronic: http://www.rombel.com/formalitati/obtinerea-cetateniei-belgiene.html, la data de 19.05.2013.

Procedura și formalitățile acordării cetățeniei Federației Ruse, pe site-ul oficial al Serviciului Federal de Migrație: http://www.fms.gov.ru/documents/grazhdanstvo/, vizualizat la data de 01.06.2013.

Date statistice privind situația demografică a Federației Ruse, pe adresa electronică: http://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%9D%D0%B0%D1%81%D0%B5%D0%BB%D0%B5%D0%BD%D0%B8%D0%B5_%D0%A0%D0%BE%D1%81%D1%81%D0%B8%D0%B8, văzute la data de 01.05.2013.