.dobandirea Si Apararea Dreptului de Proprietate

CAPITOLUL I DREPTUL DE PROPRIETATE

– NOȚIUNI INTRODUCTIVE –

SECȚIUNEA I PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA DREPTULUI

DE PROPRIETATE

1. PROPRIETATEA ȘI DREPTUL DE PROPRIETATE

1.1. NOȚIUNE

Apărută odată cu însăși apariția omului pe pământ, proprietatea a stat și stă la baza dezvoltării societății omenești.

Nu poate exista viață socială fără producerea celor necesare traiului, iar orice producție are ca premisă esențială și indispensabilă însușirea de către producător a bunurilor necesare acestei producții1.

Deci, ca relație economică, proprietatea a apărut odată cu societatea și, în atare situație, existența celor două entități este interdependentă, neputându-se concepe societate fără proprietate și nici proprietate fără societate.

În primul rând, proprietatea poate fi definită ca o instituție a economiei, ca o categorie economică, întrucât este o condiție indispensabilă a producției de bunuri.

Privită din acest punct de vedere, proprietatea apare ca „o relație istoricește determinată, care ia naștere în legătură cu însușirea și stăpânirea de către oameni a bunurilor materiale, în primul rând a mijloacelor de producție”2. Prin prisma conceptului economic, proprietatea apare ca fiind condiția fundamentală, sine qua non de existență a oricărei societăți.

Așadar, înainte de a fi un drept, proprietatea este o realitate economică și socială. Asumarea calității de stăpân al unui lucru, dispunerea de acesta după bunul plac pentru satisfacerea nevoilor proprii, afirmarea acestor prerogative față de terți, cărora li s-a pretins să le recunoască și să le respecte, s-au născut înaintea dreptului.

Aproprierea unui bun de către o persoană, puterile pe care aceasta le exercită asupra bunului, raporturile ce se pot stabili între persoane cu privire la bunuri, în scopul satisfacerii nevoilor proprii, dar și cele specifice comunității din care face parte, nu sunt invenții ale legiuitorului. Acesta nu a făcut decât să sistematizeze, să organizeze raporturile de proprietate născute anterior, în acord cu ceea ce s-a considerat a fi interesul dominant al societății situate pe o anumită treaptă a evoluției sale.

Proprietatea, ca relație economică și socială, a constituit astfel premisa nașterii dreptului de proprietate. Ea a devenit un astfel de drept de îndată ce a intrat în atenția autorității statale și a făcut obiectul reglementărilor edictate de acesta. Anterior acestei reglementări, proprietatea era mai puternică, în sensul că exercitarea sa de către stăpânul bunului nu cunoștea alte limitări decât cele consimțite prin respectarea tradițiilor comunității căreia acesta îi aparținea. Astfel, în orânduirea comunei primitive, omul și-a însușit primele bunuri de câte ori a avut nevoie, așa cum le-a găsit în natură. Însușirea exercitată de unul a fost încet recunoscută de alții. Dacă unul a produs ceva ce reprezenta mai mult decât îi era necesar și a constatat că altcineva a produs alte bunuri care îl interesau, s-a ajuns la schimb, apoi la piață, apoi la organizarea socială care a însemnat o anumită specializare a activității umane prin diviziunea muncii.

Membrii comunităților umane în curs de formare s-au recunoscut între ei sau, la scara comunității, între ele, ca proprietari de bunuri. Sau, altfel spus, puterea exercitată de cineva asupra bunului său a trebuit recunoscută de ceilalți. Proprietatea s-a transformat în relație socială de însușire, iar când această relație socială a fost cuprinsă în norme juridice – de la cutumă până la norma edictată de entitatea care a ajuns s-o ordoneze, s-o reglementeze, anume statul – ea a devenit raport juridic, adică drept de proprietate.

Desigur, acest proces s-a petrecut lent și diferit de la o comunitate la alta. Esența lui, însă, rămâne aceeași: transformarea relației sociale de proprietate într-un raport juridic cu toate consecințele ce decurg de aici.

Reglementarea proprietății și transformarea sa în drept de proprietate a adus cu sine și o serie de limitări, statul arogându-și poziția de exponent al interesului general al societății și edictând reguli precise pentru exercitarea sa. În același timp, proprietatea a fost întărită prin garantarea dreptului de proprietate și posibilitatea apărării sale față de eventualele încălcări ale acestuia de către terți.

Proprietatea nu putea rămâne în afara sferei de reglementare a dreptului, pentru că ea reprezintă premisa oricărei activități economice, adică premisa funcționării motorului oricărei societăți, iar finalitatea dreptului este tocmai aceea de a organiza și asigura funcționarea societății.

Deși existența a priori a proprietății ca entitate economică față de forma juridică, adică față de dreptul de proprietate, nu este contestată, totuși cele două nu pot fi despărțite, putându-se afirma că prin apariția dreptului de proprietate s-a dat o haină juridică relației economice de proprietate, în sensul că însușirea, aproprierea bunurilor materiale a devenit un drept de însușire, de apropriere, sancționat și întărit prin puterea de constrângere a statului1.

Autorii Gh. Fekete și Ioan Zinveliu surprind relația dintre proprietate ca noțiune economică și proprietatea în sens juridic, care este sinonimă cu dreptul de proprietate. Astfel, în concepția autorilor, „proprietate este forma fundamentală a relațiilor de producție. Întrucât producția a trebuit să existe și va trebui să existe întotdeauna, indiferent de faptul că societatea este scindată în clase antagoniste sau formată din clase aliate și prietene, proprietatea trebuie considerată o categorie veșnică. Proprietatea trebuie să existe în orice orânduire socială. Dreptul de proprietate presupune existența statului și a dreptului pe care acesta îl creează, deoarece dreptul de proprietate nu este altceva decât o relație de proprietate reglementată prin norme de conduită stabilite și sancționate de puterea de stat”1.

Din punct de vedere juridic, termenul de proprietate are mai multe înțelesuri și anume:

În sens larg, proprietatea desemnează atât dreptul de proprietate (mobiliară sau imobiliară), cât și alte drepturi reale2;

Uneori, legislațiile moderne întrebuințează cuvântul proprietate în acest sens, căci se vorbește despre proprietatea mobiliară și imobiliară, de proprietatea unui uzufruct, de proprietatea unei creanțe sau de proprietatea numelui, de proprietatea inventatorului asupra invenției sale, de proprietatea artistului asupra operei sale, de proprietatea literară, industrială sau comercială., adică de proprietatea incorporală. În parte, aceste formule nu acoperă natura și caracterele dreptului de proprietate. Cu privire la această întrebuințare a noțiunii de proprietate, C Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu și Al Băicoianu afirmau „[…] noțiunea și numele de proprietate au fost extinse și la bunuri necorporale. Astfel, se vorbește de proprietatea unei creanțe , de peoprietatea intelectuală și chiar de proprietatea numelui. Cu alte cuvinte, se vorbește de proprietatea unui drept. Dacă luăm aici cuvântul „proprietate” în sensul său exact, ne lovim de o adevărată curiozitate gramaticală; într-adevăr, proprietatea, fiind ea însăși un drept asupra unui lucru, proprietatea unui drept ar însemna un drept asupra unui drept. În realitate, aici cuvântul „proprietate” este întors de la înțelesul său exact și înseamnă, pur și simplu, facultatea de a uza și a dispune de un drept în mod exclusiv, iar „proprietar” înseamnă titular al dreptului”3.

Așadar, după cum spunea H. Capitant, extensiunea aceasta trebuie privită numai ca o simplă metaforă.

Termenul de proprietate are și un sens restrâns, propriu, de proprietate corporală, adică cea care privește bunurile corporale4. În acest sens este întrebuințat și de legiuitor în Codul civil, art. 480;

În sens de obiect al dreptului de proprietate, termenul desemnează bunul asupra căruia poartă dreptul de proprietate. În acest sens este folosit de dispozițiile art. 528, 589, 614, 620, Cod civil și „reprezintă întrebuințarea sa vulgară”5.

Într-o altă opinie6, dreptul de proprietate este utilizat în două sensuri:

dreptul de proprietate în sens obiectiv, care reprezintă ansamblul normelor juridice privitoare la proprietate. Prin urmare, în sens obiectiv dreptul de proprietate este o instituție juridică.

dreptul de proprietate în sens subiectiv, care constituie o categorie a drepturilor patrimoniale, fiind un drept real.

În alcătuirea patrimoniului, dreptul de proprietate ocupă un loc primordial, întrucât de însăși existența acestuia depinde existența tuturor celorlalte drepturi patrimoniale. Altfel spus, „după cum economic producția este procesul fundamental și inițial, care determină conținutul și înfățișarea celorlalte procese economice (circulație, repartiție, consum), tot astfel, dreptul de proprietate […] este […] dreptul fundamental care comandă și determină conținutul și înfățișarea tuturor celorlalte drepturi reale și ale raporturilor de obligații”1.

În concluzie, ca noțiune economică, prin proprietate se înțelege totalitatea relațiilor dintre oameni privind însușirea bunurilor, relații reglementate de norme sociale specifice diferitelor epoci istorice. Din punct de vedere economic, orice raport de însușire a unor bunuri constituie un raport de proprietate, dar numai acele relații de apropriere care sunt reglementate prin lege capătă caracterul de raport juridic de proprietate.

1.2. DEFINIȚIA LEGALĂ ȘI DEFINIȚII DOCTRINARE ALE

DREPTULUI DE PROPRIETATE

În toate lucrările din literatura juridică consacrate materiei drepturilor reale, se recunoaște faptul că, în ceea ce privește dreptul de proprietate, acesta reprezintă un concept deosebit de complex, cu multiple semnificații de ordin istoric, sociologic și juridic, aflat într-o permanentă evoluție.

Este dificil de dat o definiție completă unui fenomen atât de complex ca dreptul de proprietate.

În literatura de specialitate, s-a considerat că dreptul de proprietate este „cel mai întins dintre toate drepturile reale și cel mai complet dintre toate drepturile subiective”, deoarece conferă titularului său exercițiul tuturor prerogativelor pe care legea i le recunoaște2.

Dreptul de proprietate este cel mai important și mai amplu drept real; el este „prototipul” drepturilor reale, prin drept real înțelegând puterea juridică exercitată direct asupra unui lucru și care permite de a reține în tot sau în parte din utilitățile sale economice. El este un drept de tip real, care absoarbe toate utilitățile lucrului sau bunului și nu are ca limită decât lucrul însuși3.

Într-o altă opinie1, dreptul de proprietate a fost caracterizat ca „un drept în virtutea căruia o persoană poate să facă dintr-un lucru tot ce dorește, o completă libertate de acțiune fiind recunoscută proprietarului asupra lucrului care face parte din dreptul său de proprietate, afară de excepțiile fixate prin lege sau convenție2.

Legiuitorul român definește, în art. 480 Cod civil, dreptul de proprietate ca fiind „dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitale determinate de lege.” Completând aceste prevederi, art. 482 precizează că „proprietatea unui lucru, mobil sau imobil, dă drept asupra tot ce produce lucrul și asupra tot ce se unește ca accesoriu, cu lucrul într-un mod natural sau artificial.

Această definiție cuprinsă în art. 480 Cod civil a fost criticată din mai multe puncte de vedere, dar „nu toate criticile ce i s-au adus sunt la fel de justificate”3; mai mult chiar, majoritatea autorilor consideră aceste critici neîntemeiate.

Astfel, i s-a imputat legiuitorului că în loc să definească dreptul de proprietate prin natura lui, îl definește mai mult prin atributele ce alcătuiesc conținutul său juridic. O astfel de abordare a dreptului de proprietul fundamental și inițial, care determină conținutul și înfățișarea celorlalte procese economice (circulație, repartiție, consum), tot astfel, dreptul de proprietate […] este […] dreptul fundamental care comandă și determină conținutul și înfățișarea tuturor celorlalte drepturi reale și ale raporturilor de obligații”1.

1.2. DEFINIȚIA LEGALĂ ȘI DEFINIȚII DOCTRINARE ALE

DREPTULUI DE PROPRIETATE

Este dificil de dat o definiție completă unui fenomen atât de complex ca dreptul de proprietate.

Astfel, i s-a imputat legiuitorului că în loc să definească dreptul de proprietate prin natura lui, îl definește mai mult prin atributele ce alcătuiesc conținutul său juridic. O astfel de abordare a dreptului de proprietate, au considerat unii autori4, nu surprinde esența lui, respectiv conținutul social-economic.

Majoritatea autorilor5 au considerat această critică neîntemeiată, deoarece nu este nici o greșeală în a defini dreptul de proprietate prin atributele ce-i alcătuiesc conținutul. Dimpotrivă, definiția oferită de Codul civil cuprinde elementele esențiale, evocând existența în mâinile titularului dreptului de proprietate, a tuturor prerogativelor imaginabile pe care o persoană le poate avea cu privire la un bun, prin referire la caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, deși nu conține expres decât acel atribut care este esențial pentru existanța sa – dreptul de dispoziție.

Așadar, definirea dreptului de proprietate nu este posibilă fără evidențierea atributelor ce îi alcătuiesc conținutul.

Dintr-un alt punct de vedere, definiția dată drptului de proprietate cuprinsă în Codul civil este criticată pentru faptul că ar fi incompletă, întrucât nu precizează în mod expres toate atributele ce alcătuiesc conținutul juridic al dreptului de proprietate.

Astfel, unii autori apreciază că dreptul de proprietate este definit în art. 480 Cod civil numai prin unele din atributele sale – usus și abusus – un alt atribut – fructus – fiind ilustrat de textul art. 482 Cod civil. De asemenea definiția legiuitorului ignoră unul din caracterele esențiale ale dreptului de proprietate și anume perpetuitatea, punând un accent mai mare pe celelalte două, respectiv caracterul său absolut și exclusiv1.

Într-o altă opinie, în definiția pe care Codul civil o dă dreptului de proprietate este cuprins numai unul din atributele sale și anume dreptul de dispoziție. Această opinie a fost criticată2, deoarece prin expresia „de a se bucura de bun” sunt desemnate dreptul de folosință și de posesie. În legătură cu aceasta, în literatura de specialitate, s-a arătat că, sub aspectul exigențelor sale logice, definirea dreptului de proprietate se poate rezuma la un singur termen care să includă toate atributele lui: „dreptul de proprietate este dreptul de a dispune de lucrul care face obiectul său”, deoarece dreptul de dispoziție le implică și pe celelalte două drepturi, de folosință și de posesie.

Definiția legală a mai fost criticată pentru faptul că ar cuprinde o contradicție în proprii termeni pe care îi cuprinde, în sensul că, după ce se spune că dreptul de proprietate este un drept absolut, se face precizarea că se exercită „în limitele determinate de lege”.

Deși formularea nu este cea mai fericită, totuși ,din cuprinsul definiției în care este folosit termenul „absolut”, rezultă că el nu conferă dreptului de proprietate alte virtuți decât cele pe care le are dreptul de proprietate prin natura sa. Dreptul de proprietate, fiind un drept real, are un caracter absolut, adică este opozabil tuturor, erga omnes3.

Nu trebuie văzută nici o contradicție între caracterul absolut al dreptului de proprietate și cerința ca el să fie exercitat în limitele stabilite de lege, cerință care este specifică nu numai dreptului de proprietate, ci tuturor drepturilor civile, așa cum se prevede în mod expres în art. 1 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale și culturale, în acord cu interesul obștesc, potrivit legii și regulilor de conviețuire socială, iar în art. 3 din același act normativ, după ce se prevede că drepturile civile sunt ocrotite de lege, se face precizarea că ele pot fi exercitate numai potrivit scopului lor economic și social. Legea va putea, astfel, nu numai să limiteze exercitarea unora dintre prerogativele dreptului de proprietate, dar și să le impună un anumit conținut. Nu se va ajunge însă, în acest fel, la golirea de conținut a prerogativelor dreptului de proprietate, posibilitatea limitărilor aduse prin lege fiind ea însăși limitată de împrejurarea că dreptul de proprietate este și o categorie constituțională.

Prin referire la caracterul absolut al dreptului de proprietate se atrage atenția nu numai asupra opozabilității erga omnes a acestuia, ci și asupra împrejurării că titularul poate exercita oricare dintre prerogativele conferite, fără a fi nevoit să ceară concursul nici unei alte persoane, toate puterile asupra lucrului aparținându-i. Doar titularul dreptului de proprietate este în plenitudinea tuturor atributelor ce-i alcătuiesc conținutul juridic, precum și în plenitudinea libertății de exercitare a acestui drept, însă numai în limitele stabilite de lege. Cu alte cuvinte, titularul dreptului de proprietate este singurul căruia îi aparțin în mod exclusiv și complet toate atributele ce alcătuiesc conținutul dreptului său de proprietate, atribute pe care proprietarul le exercită în putere proprie și în interes propriu.

Chiar dezmembrămintele dreptului de proprietate, prin specificul lor, reprezintă mijloace juridice extrem de eficiente de exercitare a însuși dreptului de proprietate. Ele dau expresie juridică modului în care titularul dreptului de proprietate a înțeles să și-l exercite, punând în valoare valențele acestui drept și prerogativele sale1.

Se poate concluziona faptul că, dincolo de criticile care i-au fost aduse, justificate sau mai puțin justificate, definiția dată de art. 480 din Codul civil cuprinde elementele esențiale, reprezentând „tiparul” pentru toate definițiile doctrinare care au încercat să-i aducă îmbunătățiri.

Aproape toate definițiile din literatura juridică de specialitate care încearcă să corecteze definiția legală surprind dreptul de proprietate prin punerea în evidență a atributelor pe care acesta le conferă titularului său, la care adaugă precizarea poziției celui căruia îi aparțin sau celui care le exercită căci, așa cum afirmă un cunoscut autor2, „simpla enunțare a atributelor prin care se exteriorizează dreptul de proprietate nu este suficientă pentru definirea acestui drept, ci trebuie precizată poziția specifică a celui căruia el aparține, sau a celui care exercită aceste atribute.”

În opinia sa, dreptul de proprietate poate fi definit ca fiind „acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui lucru, drept care permite titularului său să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente.”

Într-o altă opinie3, dreptul de proprietate este „acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie și în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare.”

În Dicționarul de drept civil, dreptul de proprietate este definit ca fiind „acel drept subiectiv ce dă expresie juridică aproprierii unui lucru într-o anumită formă socială și care permite individului, entităților juridice colective sau statului ori organelor sale (centrale sau locale) să posede, să folosească și să dispună de lucrul respectiv, fie direct și nemijlocit prin putere proprie și în interes propriu, fie indirect și mijlocit, ca efect al punerii în valoare de către titularii lor a drepturilor reale principale constituite asupra lui, în cadrul și cu respectarea legislației existente”1.

O altă definiție dată dreptului de proprietate este aceea conform căreia „dreptul de proprietate este un drept real subiectiv ce conferă titularului său dreptul de a poseda, a folosi și a dispune de un bun în mod exclusiv și perpetuu, în putere proprie, în cadrul și cu respectarea legislației în vigoare”2. Potrivit unui alt autor3, dreptul de proprietate este „acel drept real care conferă titularului dreptul de a întrebuința lucrul potrivit naturii ori destinației sale, de a-l folosi și de a dispune de el, în mod exclusiv și perpetuu, în cadrul și cu respectarea dispozițiilor legale.”

În fine, proprietatea a fost definită ca fiind „dreptul subiectiv în temeiul căruia titularul poate, în formele și în limitele prevăzute de lege, să-și aproprie bunuri, să pretindă și să dispună de întreaga lor utilitate, în mod exclusiv și perpetuu”4. În concluzie, se poate spune că în definirea dreptului de proprietate trebuie să se pornească de la următoarele elemente:

sub aspect economic, dreptul de proprietate este un drept de apropriere a unor bunuri, corporale sau incorporale;

exprimă o relație socială de apropriere;

cuprinde în conținutul său atributele posesiei, folosinței și dispoziției;

atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de proprietar prin puterea și în interesul său propriu.

2. REGLEMENTAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

2.1. DREPTUL DE PROPRIETATE ÎN CONSTITUȚIA ROMÂNIEI

În concepția clasică, alcătuită după tradiția dreptului roman, proprietatea apare ca prototipul dreptului real absolut. Proprietatea este un drept absolut, exclusiv și perpetuu. Dar, oricât de absolut e reglementat prin lege, dreptul de proprietate nu ar prezenta vreo autoritate și nici interes decât în măsura în care exercițiul lui este garantat și protejat.

În sistemul nostru de drept, proprietatea beneficiază de o dublă garanție: o garanție de ordin constituțional și o garanție de drept comun manifestată prin mijloace juridice de apărare, în cadrul cărora un loc important îl ocupă acțiunea în revendicare.

Constituția din decembrie 1991 a avut în vedere, la reglementarea proprietății, evoluția acestei instituții în elementele sale intrinseci, de la caracterul individualist spre ideea de funcție socială.

În acest spirit a fost consacrat principiul că dreptul de proprietate privată cu regimul său juridic este ocrotit de stat, aflându-se însă în interdependență cu proprietatea publică.

Constituția României din 1991 conține dispoziții privitoare la proprietate în art. 41 și art. 135. Astfel, în Titlul II intitulat „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale”, la Capitolul II, care reglementează drepturile și libertățile fundamentale, art. 41, consacrat protecției proprietății private, dispune la alin. (1): „Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.” Același text prevede principiul constituțional potrivit căruia proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular (alin. 2).

Legiuitorul constituant din 1991 nu a mai folosit expresia de „garantare a proprietății private” utilizată de Constituția din 1923. S-a susținut că aceasta nu înseamnă că termenul de „ocrotire” nu echivalează cu o garantare efectivă a acestui drept indiferent de titular. Că este așa, o atestă chiar reglementările de la art. 41 din Constituție, în care se precizează expres că dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt „garantate”; că proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular și că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.

Întrucât, în cadrul discuțiilor privind revizuirea Constituției, s-a susținut că nu există un text constituțional care să consfințească garantarea dreptului de proprietate privată, ci doar ocrotirea proprietății private, termen care este insuficient și nerevelator pentru a satisface exigențele democratice ale concepției asupra dreptului de proprietate, în contextul ansamblului legislativ și instituțional al țării noastre, ce tinde să se integreze în structurile europene, în prezent conținutul art. 41 din Constituție este diferit, ca urmare a revizuirii Constituției prin Referendumul din 18-19 octombrie 2003. Astfel, alin. 2 al art. 41 din Constituție include, pe lângă termenul de „ocrotire”, și pe acela de „garantare” a proprietății private, dispunând: „Proprietatea privată este ocrotită și garantată în mod egal de lege, indiferent de titular”. În cuprinsul aceluiași alineat, se aduce o altă modificare importantă cu privire la instituția proprietății, înlăturându-se interdicția cetățenilor străini și a apatrizilor de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor situate în România, prin acordarea acestui drept cetățenilor Uniunii Europene, în condițiile tratatului de aderare. Astfel, în art. 41 alin 2 din Constituție se prevede: „Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală.

La alineatul 3 sunt prevăzute dispoziții de principiu privitoare la exproprierea pentru utilitate publică. Concretizarea prevederilor constituționale în sensul garantării dreptului de proprietate privată împotriva unor eventuale măsuri abuzive ce i-ar aduce atingere, o constituie Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, ce consacră caracterul excepțional al exproprierii, iar prin reglementările adoptate, stabilește un echilibru între interesul public și dreptul de proprietate privată.

Constituția României revizuită aduce unele completări în ceea ce privește protecția proprietății private, fiind introdus un nou alineat la art. 41 și anume alineatul 3¹ care dispune: „Sunt interzise naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.” Se imprimă astfel un caracter democratic instituției juridice a proprietății, asigurându-se ocrotirea dreptului de proprietate indiferent de titularul acestuia, întrucât proprietatea privată are meritul neprețuit de a răspunde celor mai elementare sentimente de demnitate și umanitate ale individului; este stimulentul cel mai puternic al activității omenești și măsura cea mai evidentă a capacității, a posibilităților de creație și de afirmare ale fiecăruia, care – în final – converg spre realizarea binelui general.

Mai departe, la următoarele alineate, sunt prevăzute dispoziții privitoare la: modul în care o autoritate publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare pentru lucrări de interes general (alin. 4 și 5); obligațiile ce decurg din raporturile de vecinătate și cele de protecție a mediului (alin. 6); principiul potrivit căruia averea dobândită licit nu poate fi confiscată și prezumția caracterului licit al dobândirii (alin. 7); posibilitatea confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni sau contravenții (alin. 8).

În lumina prevederilor art. 49 din Constituție, prin lege pot fi aduse anumite îngrădiri dreptului de proprietate, fără ca ele să atingă fondul acestui drept, adică să nu-l anihileze, și cu respectatarea principiului proporționalității, iar legile restrictive trebuie să aibă caracter organic. Acestea sunt principii caracteristice unei societăți care s-a orientat spre economia de piață și s-a hotărât să proclame preeminența proprietății private. Astfel, prin art. 137 alin. 1 din Constituție, se dispune că economia României este o economie de piață, ori o economie de piață nu se poate constitui și dezvolta decât pe fundamentul proprietății pivate. De aceea, prin art. 135 alin. 6, legiuitorul constituant a prevăzut că „proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice”.

Articolul 135 din Constituția revizuită, cuprins în Titlul IV consacrat economiei și finanțelor publice, reglementează dreptul de proprietate publică și regimul juridic al acesteia. Astfel, art. 135 alin. 1 dispune: „Propietatea este publică și privată”, iar la alineatul 2 sunt cuprinse dispoziții cu privire la ocrotirea și garantarea propietății publice: „Proprietatea publică este garantată și ocrotită de lege și aparține statului sau unităților aministrativ-teritoriale”.

Mai departe există dispoziții referitoare la bunurile care fac obiectul exlusiv al proprietății publice și regimul lor juridic (alin. 3-4), precum și principiul potrivit căruia proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice.

Cât privește regimul juridic al bunurilor care fac obiectul proprietății publice, Constituția din 1991 revizuită aduce o completare, prevăzând, în partea finală a art. 135 alin. 4, că bunurile proprietate publică pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.

Dreptul de propietate este, așadar, un drept fundamental al cetățenilor țării, înscris printre celelalte drepturi și libertăți fundamentale (dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, libertatea individuală, dreptul de apărare, libera circulație, libertatea de exprimare, dreptul la învățătură, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul de vot, dreptul de a fi ales, libertatea întrunirilor) recunoscute și apărate de orice constituție democratică modernă.

2.2. DREPTUL DE PROPRIETATE ÎN ALTE ACTE

Condiție și sursă a individualității și a libertății, condiție a celui mai bun randament economic și totodată – atunci când fiecare poate accede la ea – gajul păcii sociale, proprietatea privată a cunoscut o largă consacrare juridică la nivel mondial, declanșată de revoluțiile burgheze și continuând cu elaborarea codurilor civile europene, apoi culminând cu actele internaționale ce cuprind norme de protecție a drepturilor omului, adoptate în special după cel de-al doilea război mondial, ale căror prevederi sunt inserate în constituțiile democratice ale majorității statelor lumii.

Printre primele documente de o importanță covârșitoare în reglementarea dreptului de proprietate ca drept fundamental al omului, se numără Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 26 august 1789, principalul document al revoluției franceze, care prevedea în art. 2, în spiritul filosofiei liberale a epocii, că scopul oricărei asociații politice este păstrarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului: libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența la agresiune.

Cu privire la dreptul de proprietate, art. 17 dispune că acesta este un drept inviolabil și sacru de care nimeni nu poate fi privat, cu excepția cazului în care aceasta este cerută de o necesitate publică, legal constatată și sub condiția unei juste și prealabile despăgubiri. Constituția franceză din 1958 cuprinde în preambulul său adeziunea la principiile Declarației din 1789.

Constituțiile și codurile civile ale statelor europene occidentale, adoptate în secolul al XIX-lea sau pe parcursul secolului XX, au fost influențate de Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului a Revoluției franceze din 1789. Astfel, art. 544 din Codul civil francez, care a servit ca model mai multor coduri europene și ale unor state din America Latină adoptate ulterior, definește proprietatea ca fiind „dreptul de a se bucura și de a dispune de lucruri, în modul cel mai absolut, cu condiția de a nu face vreun uz interzis de legi sau de regulamente”.

În Constituția franceză din 4 octombrie 1958, în vigoare, nu există dispoziții specifice cu privire la dreptul de proprietate. Preambulul acesteia dispune că „poporul frencez proclamă solemn atașamentul său la Declarația drepturilor omului și principiilor suveranității naționale astfel cum ele sunt definite prin Decalarația de la 1789, confirmate și completate prin preambulul Constituției din 1946”.

În Italia art. 436 din Codul civil de la 1865 avea o formulare asemănătoare cu cea cuprinsă în art. 544 C. civ. francez. Codul civil italian din anul 1942 însă, deși recunoaște că dreptul de proprietate este un drept complet, exclusiv și individual asupra unui lucru (art. 832), art. 836 impune obligația proprietarilor, cel puțin teoretică, de a utiliza bunurile proprietatea lor potrivit funcțiilor economice și exigențelor producției naționale.

Codul civil german de la 1900 dispune, în art. 903 , că proprietarul, în măsura în care legea sau drepturile unor terțe persoane nu se opun, are facultatea să utilizeze bunul său așa cum dorește și de a împiedica orice ingerință din partera unei alte persoane. Nu se face nici o mențiune despre caracterul absolut al dreptului de proprietate. Mai mult, Constituția de la Weimar, adoptată de Germania în anul 1919, proclamă că „proprietate obligă”, iar actuala Constituție germană în vigoare impune proprietarului exercitarea dreptului său conform cu natura lucrului și cu respectarea intereselor generale ale societății.

La rândul său, Codul civil elvețian, elaborat sub dublă influență, franceză și germană, prevede în art. 641 că „proprietarul unui lucru are dreptul de a dispune în mod liber de el, în limitele determinate de lege. El poate să-l revendice de la oricine îl deține și să respingă orice uzurpare”.

Doctrina elvețiană definește dreptul de proprietate ca reprezentând stăpânirea totală și exclusivă a unui bun, în limitele ordinei juridice,care conferă titularului său dreptul de a uza de lucru, de a se bucura de acesta și de adispune de el material și juridic. Proprietatea absoarbe toate utilitățile bunului în ciuda numeroaselor sale restricții impuse de lege. Lege mult mai modernă, Codul civil elvețian reglementează proprietatea colectivă și coproprietate, în special cea pe etaje (art. 646 și urm.). De asemenea, el conține dispoziții de principiu privitoare la proprietatea funciară (art. 655 și urm.).

În materia proprietății, sistemul de drept englez este total diferit de cel continental. Astfel, mai întâi raporturile feudale de proprietate, extrem de complicate de diversele relații de vasalitate, au fost înlăturate abia în decursul secolului XX, perioadă în care s-au simplificat tranzacțiile imobiliare și s-a introdus publicitatea imobiliară. Totuși, în concepția dreptului funciar englez, Coroana regală continuă a deține, cel puțin teoretic, dominium eminens asupra totalității pământului englez. De unde consecința că întreaga suprafață de teren a Regatului britanic ar reveni Coroanei, atunci când nu ar mai exista nici o persoană care să dețină un titlu valabil asupra terenului.

În dreptul englez, termenul de „property” desemnează ansamblul drepturilor patrimoniale. Ceea ce se înțelege în mod obișnuit în dreptul continental prin dreptul de proprietate corespunde în dreptul englez termenului de „ownership” și are ca obiect bunurile mobile.

În privința proprietății imobiliare, se admite că deținătorii acesteia (estates) exercită „real property” asupra pământului, care reprezintă un drept de concesiune pe o durată de timp, spre deosebire de cel ce închiriază terenul, care exercită „personal property”. Concesiunea este concepută ca un drept ce se exercită pe durata vieții concesionarului și a descendenților acestuia, astfel că, practic, se ajunge la exercitarea unui drept perpetuu.

Modul în care proprietatea este reglementată de Codul nostru civil vădește influența Codului civil francez, promulgat în 1804, și respectiv a curentului individualist care a predominat în secolul al XVIII-lea, potrivit căruia proprietatea era afectată la un scop individual, corolar al libertății individuale. În acest concept, s-a considerat că singura modalitate de a proteja această afectațiune era de a da detentorului un drept subiectiv absolut în durata și efectele sale. Astfel, dreptul de proprietate apare ca manifestarea prin excelență a voinței omenești, a suveranității individului.

Aparent, s-ar putea spune că instituția centrală a Codului civil român de la 1864 este proprietatea. Această idee ar putea fi susținută de faptul că în Cartea a II-a a Codului civil se vorbește „Deaspre bunuri și despre osebitele modificări ale proprietății”, iar întreaga Carte a III-a este consacrată diferitelor moduri în care se dobândește proprietatea.

Privite lucrurile prin prisma „dinamicii dreptului civil”, adică a circulației bunurilor și valorilor, ideea poate fi susținută1. În realitate, însă, Titlul II al Cărții a II-a intitulat „Despre proprietate” consacră doar trei articole însuși dreptului de proprietate. Astfel, srt. 480 încearcă să dea o definiție dreptului de proprietate spunând că acesta este „dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.”

Apoi, art. 481 prevede că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, iar art. 482 reglementează principiul accesiunii în materia proprietății, potrivit căruia „proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce lucrul și asupra a tot ce se unește ca accesoriu cu lucrul, într-un mod natural sau artificial”.

După cel de-al II-lea război mondial, față de ororile pe care acesta le-a declanșat și întreținut în lume timp de 6 ani, comunitatea internațională, acționând prin diverse organizații în plan universal sau în plan regional, a adoptat norme de protecție a drepturilor omului, implicit a dreptului de proprietate.

Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în anul 1948, de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, prevede, în art. 17, că „orice persoană, privită ca subiect unic sau asociat în colectivități, are dreptul la proprietate. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa”. Textul, ca întrega Declarație de altfel, are valoare proclamatorie și nu există nici un instrument juridic de natură a-i controla aplicarea concretă.

Un tratat internațional de o importanță cu totul deosebită este Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, adoptată de țările membre ale Consiliului Europei, la Roma, la 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare în anul 1953, semnată de România la 7 octombrie 1993 și intrată în vigoare pentru țara noastră la 20 iunie 1994. Această Convenție prevede, în art. 1 alin 1 al Protocolului său adițional nr. 1, că orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a-i fi protejate bunurile sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale de drept internațional.

Alineatul 2 al aceluiași text prevede că aceste dispoziții nu sunt de natură să aducă atingere dreptului pe care îl au statele suverane de a adopta legile pe care le socotesc necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor proprietate privată în conformitate cu interesul general.

Cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, al cărei rol esențial este de a veghea la modul în care statele semnatare iși respectă angajamentul juridic și politic de a asigura protecția, la scară națională, a drepturilor pe care ea le reglementează, a decis într-o jurisprudență constantă, că textul amintit conține trei norme distincte: prima, cuprinsă în prima frază a alineatului 1 al textului, are un caracter general și enunță principiul respectului proprietății; a doua, cuprinsă în a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate, căreia îi impune anumite condiții; cât privește a treia normă, cuprinsă în alineatul al doilea al textului, ea recunoaște statelor contractante puterea, între altele, de a reglementa utilizarea bunurilor de către proprietar în conformitate cu interesul general. Aceste ultime două norme trebuie să fie interpretate în lumina principiului înscris în prima normă: asigurarea respectului acestui drept. Astfel, orice măsură care reprezintă o ingerință în exercițiul dreptului de proprietate trebuie să asigure un just echilibru „între exigențele interesului general al comunității și imperativul salvgardării drepturilor fundamentale ale individului.

De asemenea, competentă a veghea la corecta aplicare a normelor dreptului Uniunii Europene, Curtea de Justiție a acestei Uniuni (Curtea de la Luxemburg) a decis că „drepturile fundamentale ale omului, în special dreptul de proprietate, nu apar ca prerogative absolute, ci trebuie luate în considerare prin raportarea la funcția lor în societate. Aceasta înseamnă că restricțiile ce răspund unor obiective de interes general nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenție nemăsurată și intolerabilă care ar aduce atingere însăși substanței dreptului garantat.1

Cât privește legislația în materie din țara noastră, dreptul de proprietate face obiectul unor reglementări cuprinse în legi speciale: Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar; Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia; Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor și alte acte normative.

3. CONȚINUTUL JURIDIC AL DREPTULUI DE PROPRIETATE

În plenitudinea sa, dreptul de proprietate înglobează diverse prerogative care prin reunirea lor constituie deplina proprietate. Aceste prerogative sunt puteri inerente proprietății, facultăți și libertăți atașate ei. Ele sunt atributele proprietății și formează conținutul juridic al dreptului de proprietate.

Încă din dreptul roman, dreptul de proprietate quiritar (dominium ex jure Quiritum) da posibilitatea proprietarului să beneficieze de toate avantajele pe care i le putea aduce bunul, jus domini descompunându-se în: jus utendi (dreptul de folosință a lucrului); jus fruendi (dreptul de a culege roadele, derivatele lucrului); jus abutendi (dreptul de a dispune în orice chip de lucrul respectiv, de a-l consuma ori de a-l aliena).

Definiția dată dreptului de proprietate în art. 480 din Codul civil determină conținutul juridic al acestui drept prin enumerarea atributelor sale.

Profesorul Dimitrie Alexandresco observa faptul că, prin folosirea expresiei „a se bucura”, legiuitorul a înțeleas să includă în realitate atributele posesiei și folosinței, enunțându-l separat pe cel de dispoziție. Prin urmare, dreptul de proprietate conferă titularului său trei atribute: posesia (jus utendi), folosința sau dreptul de a culege fructele (jus fruendi) și dispoziția (jus abutendi).

Posesia (jus utendi) este atributul care presupune exercitarea de către titularul dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, direct și nemijlocit, prin putere proprie și în interes propriu.

Acest atribut poate fi exercitat fie personal, fie prin intermediul altei persoane (corpore in alieno), care bineînțeles exercită acest atribut tot în interesul proprietarului. Cu alte cuvinte, posesor fiind, el se comportă față de toate celelalte subiecte de drept ca un proprietar.

Așa spre exemplu, în cazul dreptului de uzufruct, uzufructuarul exercită posesia și folosința asupra bunului ce alcătuiește obiectul acestui drept. Exercitarea acestor atribute de către uzufructuar este posibilă însă numai ca urmare a voinței proprietarului care a consimțit la constituirea dreptului de uzufruct.

Jus utendi este pentru proprietar contactul direct cu obiectul apropriat, puterea de a se servi personal de lucrul său după destinația acestuia. Întrebuințarea unei case constă pentru proprietar în faptul de a o locui el însuși. Întrebuințarea sau uzul este ca o alternativă a folosinței. Pentru că este o facultate, dreptul de întrebuințare include pentru proprietar și dreptul de a nu se servi de lucrul său sau de a se servi după bunul lui plac1. Așadar, jus utendi implică și latura negativă, anume facultatea de a nu uza de bun, de a nu se servi de el, însă în afara situațiilor în care însăși legea îl obligă pe proprietar să o facă.

În orice caz, uzul este prerogativa cea mai directă a dreptului de proprietate, manifestarea concretă a contactului direct al proprietarului cu lucrul ce formează obiectul dreptului său2.

Privită astfel, posesia apare ca o expresie exterioară, materială a proprietății. Posesia este mijlocul indispensabil fiecărui proprietar pentru realizarea scopului său, adică pentru utilizarea economică a bunului. Lipsa acestui atribut face ca proprietatea să fie o simplă utopie3.

Posesia poate fi privită ca etapa imediat anterioară proprietății, pentru că o posesie exercitată în condițiile legii poate duce indiscutabil la dobândirea proprietății prin uzucapiune.

Posesia este, deci, un atribut esențial al dreptului de proprietate, întrucât în lipsa lui dreptul de proprietate devine ineficient, iar proprietarul este lipsit de posibilitatea de a-și folosi bunul.

Posesia se află însă și în componența celorlalte drepturi reale, având o fizionomie proprie pentru fiecare drept real în parte.

Folosința (jus fruendi) conferă titularului său facultatea de a întrebuința bunul, de a-l utiliza și exploata, de a-i percepe în proprietate toate fructele și veniturile pe care le obține de la acesta. Este vorba de fructele naturale, industriale sau civile, dar și de producte.

Proprietarul hotătăște singur dacă fructifică sau nu stăpânirea lucrului ce formează obiectul dreptului său, cu excepția situației în care legea îl obligă să o facă. Folosința este, deci, dreptul proprietarului de a fructifica bunul său sau de a-l lăsa neproductiv. Folosința reprezintă, așadar, un drept de opțiune, opțiune ce conține și un drept de inacțiune. Ca și posesia, atributul de folosință poate fi exercitat în mod direct de către proprietar sau acesta îl poate ceda unei alte persoane. Terța persoană care a dobândit de la proprietar folosința este în drept să culeagă fructele produse de bun.

Codul civil statuează sensul tehnic al termanului de „folosință” care nu corespunde exact celui banal (a profita, a trage foloasele)4. Astfel, art. 482 din Codul civil prevede că „proprietatea unui bun mobil sau imobil conferă același drept și cu privire la tot ce produce lucrul și asupra a tot ce se unește ca accesoriu cu lucrul într-un mod natural sau artificial”.

Partea finală a art. 483 C. civ. dispune că fructele se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune. În realitate, culegerea fructelor reprezintă exercitarea folosinței bunului, ca atribut esențial al dreptului de proprietate. Este inutil a invoca instituția accesiunii de către însuși proprietarul bunului frugifer, atâta timp cât în conținutul juridic al dreptului de proprietate există atributul folosinței, în virtutea căruia fructele revin proprietarului1.

Codul civil nu definește noțiunea de fructe, ci doar le clasifică în naturale, industriale, civile și sporul animalelor.

Literatura de specialitate a definit fructele ca „tot ceea ce produce un lucru, în mod periodic fără a-i fi afectată substanța2. Ele sunt de trei feluri: naturale, industriale și civile.

Fructele naturale sunt produse de bun în mod spontan, independent de voința omului, fără a fi, deci, necesară munca omului în scopul producerii lor: pășunile, ciupercile, prăsila animalelor.

Fructele industriale sunt produse de bun ca urmare a intervenției omului, a muncii sale: recoltele.

Fructele civile constau în venituri periodice ale bunului pe care proprietarul le culege prin transmiterea folosinței bunului său către un terț: chiria obținută pentru închirierea bunului, dobânda produsă de suma împrumutată. Fructele civile reprezintă, deci, echivalentul în bani sau în alte lucruri al utilizării unui bun. Ele sunt consecința unor acta juridice.

Fructele naturale și industriale se dobândecsc prin percepere, în timp ce fructele civile se dobândesc zi de zi.

Dacă fructele sunt tot ceea ce un bun produce periodic fără consumarea substanței sale, productele presupun consumarea substanței și nu au caracter de periodicitate (marmura dintr-o carieră, cărbunele dintr-o mină, lemnul dintr-o pădure). Distincția este importantă deoarece în cazul uzufructului fructele aparțin uzufructuarului, iar productele nudului proprietar. Pe de altă parte, în cazul posesiei, productele nu pot fi dobândite nici măcar de către posesorul de bună-credință. În timp ce fructul este un venit, productul este o fracțiune a lucrului.

Așadar, atunci când un bun este pus în valoare, folosința constă în dreptul de a percepe fructele de orice fel pe care acel bun le produce. Dreptul proprietarului de a culege fructele bunului său poate presupune atât acte materiale, cât și acte juridice. Din acest punct de vedere, proprietarul poate efectua acte materiale de culegere a fructelor sau productelor realizate de bun sau poate să le culeagă ca urmare a încheierii de acte juridice: contractul de închiriere a bunului, contractul de împrumut3.

Probleme specifice exercitării acestui atribut întâlnim în situația bunului aflat în proprietate comună, fie că este vorba de coproprietate obișnuită pe cote-părți, fie că este vorba despre devălmășie.

În cazul coproprietății obișnuite pe cote-părți, fiecare coproprietar poate culege fructele și are un drept asupra acestora proporțional cu cota de proprietate indiviză pe care o deține. În situația în care bunul este posedat și folosit eaxclusiv de către unul dintre coproprietari, care culege în totalitate fructele doar pentru el, nimic nu oprește ca ceilalți coproprietari să-și valorifice dreptul lor de a culege și avea fructele, pe calea unei acțiuni care să vizeze obținerea cotei corespunzătoare din fructele culese.

Dispoziția (jus abutendi) întregește conținutul dreptului de proprietate și constă în prerogativa proprietarului de a hotărî cu privire la soarta bunului său, atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere juridic.

Dreptul proprietarului de a dispune material și juridic de bunul său reprezintă un atribut esențial al dreptului de proprietate. Dispoziția conferă proprietarului dreptul de a dispune liber de bunul său. În acest atribut proprietatea se manifestă ca o „mică suveranitate”. Fără acest atribut proprietatea nu poate exista ca drept real.

Dispoziția materială vizează posibilitatea titularului dreptului de proprietate de a dispune de substanța materială a bunului, în sensul de a-l consuma, transforma sau distruge, bineînțeles, în limita respectării normelor juridice în vigoare.

Dispoziția juridică presupune posibilitatea proprietarului de a înstrăina bunul respectiv prin acte juridice (indiferent de caracterul lor, gratuit sau oneros; inter vivos sau mortis causa), precum și facultatea de a-l greva cu sarcini ori cu alte drepturi reale derivate din dreptul de proprietate. Atributele dreptului de proprietate pot fi scoase din conținutul juridic al dreptului de proprietate, formându-se astfel, prin voința proprietarului alte drepturi reale derivate, așa-zisele dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

Dacă proprietarul poate transmite către un terț atributele stăpânirii și folosinței bunului său, fie temporar – cum ar fi în situația închirierii bunului sau a constituirii unui drept de uzufruct – fie perpetuu, cum ar fi în situația constituirii unei servituți, proprietarul nu poate transmite atributul dispoziției bunului. A transmite acest atribut semnifică însăși transmiterea dreptului de proprietate; titularul dreptului de proprietate și, implicit, al atributului dispoziției va fi noul dobânditor al bunului, așa cum se găsea în patrimoniul celui de la care îl dobândește.

Atributul dispoziției nu se desparte niciodată de persoana proprietarului, exprimând însăși esența dreptului de proprietate. Dacă pierde acest atribut, proprietarul pierde dreptul însuși.

Dacă atributul dispoziției este unul exclusiv al proprietarului, acesta trebuie privit cu toate „reversurile” sale. Astfel, pe de o parte, înstrăinarea, fie ea fizică sau juridică, a bunului ce face obiectul dreptului de proprietate, trebuie să fie expresia voinței liber exprimate a proprietarului. Cu alte cuvinte, proprietarul nu poate fi obligat sâ-și înstrăineze bunul. Cu toate acestea, au existat dispoziții legale care impuneau exercitarea de către proprietar a acestui atribut al dispoziției juridice, chiar dacă el nu dorea. Pot fi amintite cu titlu de exemplu prevederile Decretului nr. 223/1974, care reglementa în sarcina persoanelor ce doreau a se stabili în strâinătate, obligația de a vinde imobilele proprietatea lor privată statului, sub sancțiunea trecerii cu titlu gratuit a acestora la stat.

Un alt aspect al exercitării acestui atribut, este necesitatea ca proprietarul, deși îi este recunoscută o deplină libertate în acest sens, să-l exercite numai în limitele determinate de lege. Cu alte cuvinte, prin exercițiul dreptului său, proprietarului nu-i este îngăduit a prejudicia drepturile și interesele altor persoane. În caz contrar, el săvârșește un abuz de drept. El există chiar și în absența intenției de a vătăma, prin simpla exercitare a unui drept în alte scopuri decât cele în vederea cărora acest drept a fost recunoscut individului.

Practica judiciară a statuat că „atributele dreptului de proprietate nu pot fi exercitate abuziv, astfel încât să prejudicieze pe alți proprietari în exercitarea drepturilor lor”. În acest sens, din raporturile de vecinătate derivă pentru fiecare proprietar obligația de a se limita la o folosință normală a bunului său spre a nu-i stânjeni cu nimic pe alții. De exemplu, dacă un proprietar de imobil construiește un cuptor fără a-l utiliza, ci numai cu intenția de a astupa lumina vecinului, instanța sesizată va putea să ordone demolarea cuptorului construit de proprietarul abuziv (este celebra speță Daerr pronunțată de Curtea Calmar în 1855).

Potrivit unei opinii, dispoziția, ca atribut al proprietății, implică și dreptul de a nu uza de lucru, de a nu-l folosi, având în vedere faptul că dreptul de proprietate nu se șterge prin neuz.

În concluzie, dintre cele trei atribute ce alcătuiesc conținutul juridic al dreptului de proprietate, dispoziția este atributul vital, fiind de esența proprietății, fără de care nu poate să existe drept de proprietate. Acest lucru a fost subliniat de M. Cantacuzino, care afirma cu privire la dispoziția juridică: „ Puterea de a dispune de dreptul de proprietate, de a-l înstrăina, de a-l trensmite constituie un atribut esențial al proprietății. Inalienabilitatea, care e neapărat vremelnică și neapărat relativă, adică cu privire la raporturile dintre anumite persoane sau dintre anumite categorii de persoane, nu poate să existe decât în cazurile prescrise sau îngăduite de lege, ceea ce înseamnă că facultatea de a înstrăina este de ordine publică, libera circulație a bunurilor fiind în relație directă cu interesele economiei obștești”.

4. CARACTERELE DREPTULUI DE PROPRIETATE

La fel ca alte drepturi subiective, dreptul de proprietate prezintă mai multe caractere proprii, care îl deosebesc față de toate celelalte drepturi reale.

Din definiția pe care art. 480 C. civ o dă dreptului de proprietate, rezultă că acesta este un drept exclusiv și absolut. Caracterelor exclusiv și absolut, toată literatura juridică le adaugă și caracterul perpetuu al dreptului de proprietate.

În concepția unor autori, dreptul de proprietate are un caracter absolut și inviolabil; deplin și exclusiv; perpetuu și transmisibil.

Caracterul absolut

Curentul filosofic dominant în perioada elaborării și adoptării Codului civil francez era caracterizat de ideea că orice restrângere adusă prerogativelor pe care dreptul de proprietate le conferă titularului său este inadmisibilă. Pentru revoluționarii de la 1789, proprietatea este inerentă naturii umane, astfel încât o restrângere a acestui drept reprezintă un atentat la adresa persoanei. Nu acesta a fost însă sensul juridic al caracterului absolut asupra căruia s-au oprit redactorii Codului civil francez. Ei au înțeles că proprietatea nu poate fi definită decât prin raportare la limitele sale, limite generate fie de existența unor proprietatari învecinați, ceea ce impune reglementarea coexistenței, fie de interese social-economice aparținând întregii societăți.

Se poate vorbi despre absolutismul dreptului de proprietate, pornind de la fizionomia sa juridică, respectiv de la atributele sale și de la modul în care sunt exercitate. În primul rând, dreptul de proprietate este un drept absolut pentru că, făcând parte din categoria drepturilor reale, este singurul dintre acestea care conferă titularului său exercițiul tuturor atributelor.

Dreptul de proprietate este singurul drept real absolut în sensul că existența sa nu depinde de nici un alt drept care să-i servească drept temei al constituirii. Altfel spus, dreptul de proprietate se definește prin el însuși, iar nu prin raportare la alte drepturi. De aceea dreptul de proprietate este singurul care îi permite titularului să exercite toate prerogativele pe care le conferă, în putere proprie și în interes propriu. Toate celelalte drepturi reale, constituindu-se pe temeiul dreptului de proprietate, exercitarea atributelor acordate se va face conform unei puteri derivate, transmise de proprietar.

În altă ordine de idei, fiind un drept real, dreptul de proprietate este un drept absolut, în sensul că toate celelalte subiecte de drept sunt obligate să nu facă nimic de natură a-l încălca. Cu alte cuvinte, absolutismul dreptului de proprietate se manifestă în opozabilitatea sa erga omnes. Deci, după cum afirma profesorul Istrate Micescu, „titularul dreptului de proprietate poate face totul, în afară de ceea ce îi este interzis prin lege, pe când titularii celorlalte drepturi reale nu pot face nimic decât ceea ce dreptul lor le conferă”.

Prin caracterul său absolut, dreptul de proprietate se deosebește de toate celelalte drepturi subiective. El este conceput ca expresia cea mai cuprinzătoare a conținutului unui drept subiectiv. După cum s-a spus, „caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat în sensul că titularul său are asupra lucrului latitudinea de a-i trage toate foloasele, de a profita de toată utilitatea pe care el o conferă și de a săvârși toate actele juridice care răspund nevoilor proprietarului sau impuse de propriul său interes”.

În istoria dreptului românesc, au existat autori care au contestat caracterul absolut al dreptului de proprietate. Această poziție doctrinară este determinată de prevederile art. 480 C. civ, respectiv teza finală, conform căreia, atributele dreptului de proprietate se exercită „[…] în limitele stabilite de lege”. Ori, nu se poate vorbi atunci de un absolutism al dreptului de proprietate, dacă există anumite limite de manifestare a acestuia.

Într-o altă opinie, s-a susținut că „absolutismul proprietății afirmat de art. 480 C. civ este totuși relativ, deoarece este desmințit de chiar textul respectiv care adaugă: „în limitele prevăzute de lege”. Așadar, pretinsa proprietate absolută este mai degrabă un exces, o nostalgie de suveranitate, un vis de stăpân”.

Pornind de la limitele impuse dreptului de proprietate prin chiar textul art. 480 C. civ. profesorul G. N. Luțescu consideră că: „dreptul de proprietate este mărginit în exercițiul său prin chiar exercițiul drepturilor celorlalți proprietari” și că „dacă proprietății i se poate atribui un caracter absolut, înseamnă a nu lua în considerare decât lucrul ca subiect activ de drept, adică a nu reține din raportul de drept decât pe titularul dreptului de proprietate și lucrul asupra căruia se exercită drepul său”. În această concepție, se consideră că s-ar putea vorbi mai degrabă de caracterul relativ al dreptului de proprietate, decât de un caracter absolut.

În argumentele aduse, autorii contestatari ai caracterului absolut al dreptului de proprietate arată că acest caracter al dreptului de proprietate a existat, însă evoluția omenirii (în general) și a peoprietății (în special) i-a diluat puterea. Astfel, dacă în perioada de legiferare minimă în domeniu, proprietarul se manifesta ca un adevărat „despot” față de proprietatea sa, odată cu evoluția juridică a acestei noțiuni, odată cu apariția normelor juridice (indiferent de forma pe care o îmbrăcau: cutume, legi scrise), absolutismul pierde teren, puterile proprietarului fiind îngrădite între dispozițiile legilor.

În societatea modernă de astăzi, această teorie rămâne fără obiect, lucru

motivat de un singur articol de lge, respectiv art. 16 alin 2: „Nimeni nu este mai presus de lege”1. Cu alte cuvinte, într-un stat de drept, nimeni nu poate depăși prin manifestările sale juridice cadrul creat de lege. De altfel, teoria abuzului de drept este o aplicație practică și, în același timp, un corolar al acestui precept constituțional. Astfel, nu mai este nevoie a se sublinia faptul că proprietarul nu-și poate exercita dreptul decât în anumite limite, atâta timp cât orice drept nu poate fi exercitat decât în limitele legale.

Deci, dacă ne raportăm la absolutismul dreptului de proprietate, atunci vorbim de un absolutism legal. Așa cum sublinia un binecunoscut autor2, „caracterul absolut al dreptului de proprietate nu are nimic nociv în el însuși, atâta vreme cât nu lezează prin exercițiul său pe titularul altui drept, dând naștere la un conflict de drepturi”.

Așadar, se poate vorbi despre absolut, ca și caracter al dreptului de proprietate, fără a confunda această noțiune cu cea de exercitare abuzivă a acestui drept, întrucât proprietarul își exercită dreptul său și prin luarea în considerare a drepturilor celorlalți.

În consecință, prin caracter absolut al dreptului de proprietate trebuie să se înțeleagă faptul că titularul acestuia are deplina putere (plena potestas), în a trage toate foloasele, de a avea toată utilitatea pe care poate să i-o confere și de a săvârși toate actele juridice și materiale ce i le dictează interesul său3.

Strâns legată de caracterul absolut al dreptului de proprietate, care îl face opozabil erga omnes, este inviolabilitatea acestui drept, proclamată de art 135 alin 4 din Constituție, care statuează: „Proprietatea privată este inviolabilă în condițiile legii organice”.

Proprietatea are vocația de a fi recunoscută ca o libertate. Inviolabilitatea proprietății este o garanție a existenței democrației și statului de drept, și aceasta pentru că proprietatea particulară și legea sunt coordonatele majore ale oricărui sistem democratic.

Caracterul inviolabil presupune că proprietatea nu poate fi cedată prin forță (art. 481 C. civ.). Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate nu poate fi încălcat de nimeni, această interdicție impunându-se cu aceeași forță și statului, în ciuda celor două excepții: exproprierea pentru cauză de utilitate publică și exploatarea subsolului oricărei proprietăți imobiliare pentru lucrări de interes general.

Caracterul exclusiv

Încă de la Iustinian, se afirma că dreptul de proprietate conferă titularului său plena potestas, adică toate cele trei atribute: posesia, folosința și dispoziția. Aceasta reprezintă, ceea ce unii autori1 numesc, caracterul deplin al dreptului de proprietate, distinct de caracterul exclusiv.

Pentru majoritatea autorilor, faptul că dreptul de proprietate conferă titularului său plena in re potestas, adică toate prerogativele sale juridice, respectiv posesia, folosința și dispoziția, subliniază caracterul său exclusiv, menționat de art. 480 C. civ., care presupune că titularul dreptului de proprietate exercită singur, fără concursul altor persoane, atributele ce alcătuiesc conținutul juridic al dreptului său.

Deci, atributele conferite de dreptul de proprietate sunt independente de imixtiunea oricărei alte persoane, singura care le exercită fiind însuși proprietarul.

Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate exclude ideea ca, în afara proprietarului, concomitent, o altă persoană să aibă asupra aceluiași bun un drept de proprietate. Acesta nu exclude, însă, concurența drepturilor de proprietate asupra aceluiași bun ce aparțin unor titulari diferiți, sub forma dreptului de proprietate comună2.

Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate semnifică, pe de o parte, faptul că asupra aceluiași bun nu pot coexista două drepturi de proprietate care să se suprapună, iar pe de altă parte, faptul că titularul dreptului de proprietate exercită singur, în deplinătatea lor, toate atributele ce alcătuiesc conținutul juridic al acestui drept, independent de orice alte persoane. Proprietarul este singurul care poate dispune de substanța obiectului dreptului său, putând-o consuma sau desființând-o fizic, cu excepția cazurilor când distrugerea bunului este interzisă prin lege.

Există însă puternice limitări ale exclusivității dreptului de proprietate. Astfel, în situația servituților pozitive legale sau judiciare, proprietarul este nevoit a abandona parțial din atributele posesiei și folosunței și, astfel, a le exercita împreună cu altă persoană. Astfel, art. 616 C. civ. recunoaște proprietarului al cărui fond nu are nici o ieșire la calea publică dreptul de a trece pe proprietatea vecinului. Același aspect este întâlnit și în situația restrângerilor aduse la folosirea unor bunuri, cum sunt, de exemplu, imobilele grevate de contracte de închiriere al căror termen este prorogat prin dispoziții legale.

Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este profund atenuat în cazul dezmembrămintelor dreptului de proprietate, când acesta fiind golit de o parte din conținutul său juridic, unele dintre atributele sale sunt exercitate de alte persoane decât proprietarul. Este însă o situație temporară, dreptul de proprietate tinzând să se reconstituie prin recuperarea elementelor dezmembrate, el fiind singurul drept care nu încetează.

Exclusivitatea este limitată și în cazul coproprietății, deoarece atributele dreptului de proprietate aparțin și se exercită cu privire la același lucru corporal de către mai multe persoane. Tot astfel se întâmplă în situația în care un bun frugifer se află în stăpânirea unui posesor de bună-credință, care, potrivit art. 485 C. civ., dobândește în proprietate fructele bunului. Fructele se cuvin proprietarului numai din momentul în care posesorul devine de rea-credință.

Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate decurge implicit din atributele pe care acesta le conferă proprietarului. Odată apropriat, un bun este propriu, nu comun; el aparține individual, exclusiv unuia singur. Excluderea oricărei alte persoane este reversul recunoașterii plenitudinii dreptului de proprietate.

Privită prin prisma exclusivității, proprietatea apare pentru titularul său ca un monopol. Ea semnifică faptul că terții nu au, în principiu, nici o parte din utilitatea lucrului care aparține altuia. Ei nu pot nici să-l întrebuințeze, nici să-l folosească, nici să dispună de el. Exclusivitatea operează nu numai față de terți, ci și față de stat.

Caracterul perpetuu

Dreptul de proprietate este caracterizat ca fiind un drept perpetuu pentru că nu are o durată limitată în timp. Aceasta înseamnă că, oricât de lung ar fi șirul transmisiunilor cu titlu oneros sau gratui, prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, dreptul de proprietate se păstrează dacă și bunul ce formează obiectul lui își păstrează existența.

Așa cum afirma, cu puterea unui principiu, un autor francez, „dreptul de proprietate se perpetuează transmițându-se”. Cu alte cuvinte, „viața” dreptului de proprietate se prelungește prin transmiterea lui dintr-un patrimoniu în altul, de la o persoană la alta.

Depășind limitele biologice ale vieții umane, care este limitată în timp, prin transmiterea sa de la o persoană la alta, dreptul de proprietate se permanentizează. Deci, transmisiunea apare în această situație ca un corolar logic și practic al perpetuității dreptului de proprietate.

Așadar, dreptul de proprietate nu are o durată limitată în timp, ci durează atâta timp cât există bunul asupra căruia el se exercită, indiferent de patrimoniul în care se află bunul într-un anumit moment al existenței sale. Dreptul de proprietate ia sfârșit odată cu încetarea existenței obiectului său, fiindcă, de îndată ce bunul nu mai are o ființă fizică, dreptul este lipsit de obiect și el nu mai poate supraviețui.

Caracterul de perpetuitate al dreptului de proprietate nu înseamnă că un bun trebuie să aparțină aceluiași proprietar. Dimpotrivă, dreptul de proprietate poate trece din patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia fără nici o modificare. În momentul în care proprietarul înstrăinează un bun, dreptul de proprietate se stinge în patrimoniul celui ce-l înstrăinează și renaște în patrimoniul dobânditorului, așa încât înstrăinarea transmite dreptul de proprietate fără să îl stingă sau, altfel spus, „dreptul de proprietate se perpetuează transmițându-se”.

În același timp, dreptul de proprietate nu este un drept viager, ci se transmite prin succesiune. Prprietatea nu se stinge la moartea titularului său, ci ea trece moștenitorilor pe care decujus i-a desemnat prin testament sau, în lipsa testamentului, celor pe care legea îi cheamă să-i succeadă. Astfel, transmiterea dreptului de proprietate este inevitabilă și obligatorie pentru cauză de moarte.

Transmisibilitatea este o trăsătură proprie numai dreptului de proprietate privată. Dreptul de proprietate publică, indiferent că poartă asupra unor bunuri imobile sau mobile, este inalienabil și prin urmare este netransmisibil.

Sunt însă și situații când unele bunuri prprietate privată pot fi scoase temporar din circuitul civil prin acordul de voință intervenit între proprietarul bunului și o altă persoană. Astfel, într-un contract părțile au posibilitatea de a stipula așa-numitele clauze de inalienabilitate, prin care proprietarului unui anumit bun îi este interzisă înstrăinarea și, uneori, chiar grevarea bunului în favoarea altei persoane.

Clauzele de inalienabilitae se găsec destul de rar în actele de înstrăinare cu titlu oneros. Ele pot fi întâlnite mai frecvent în contractele de ipotecă și în contractele de gaj fără deposedare în care se stipulează interdicția de însrăinare și de grevare a bunului ipotecat sau gajat. În schimb, asemenea clauze pot fi regăsite în practică, în actele cu titlu graruit, adică în contractele de donație și testamente; donatorul sau, după caz, testatorul dispune de bunul său stipulând că persoana gratificată nu poate să-l înstrăineze.

Codul civil nu reglementează posibilitatea stipulării în actele juridice a clauzelor de inalienabilitate. De aceea, multă vreme jurisprudența a considerat că astfel de clauze sunt lovite de nulitate, deoarece prin ele se atenteză la principiul liberei circulații a bunurilor. Ulterior, s-a admis că aceste clauze pot fi valabile cu respectarea a două condiții: să fie justificate de un interes serios și legitim și inalienabilitatea să fie temporară.

Perpetuitatea dreptului de proprietate vizează, pe lângă durata nelimitată în timp a acestui drept, și faptul că dreptul de proprietate există independent de exercitarea lui. Ca aspect al dreptului său de dispoziție, proprietarul poate înceta temporar să exercite acte de stăpânire asupra bunului său. Oricât ar dura această încetare, dreptul de proprietate nu se stinge, el nefăcând obiectul prescripției extinctive. Altfel spus, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, nu se poate pierde prin nefolosință.

O dovadă foarte clară a acestui principiu o oferă dreptul francez. Astfel, în Franța, cei care au fost exilați sau expuși la persecuții religioase și au fost obligați să se expatrieze, la reîntoarcerea descendenților lor – chiar după mai multe generații – acestora li s-a recunoscut dreptul de a revendica proprietățile.

Din moment ce dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, aceasta înseamnă că acțiunea în revendicare acordată proprietarului pentru a redobândi exercițiul dreptului său, este imprescriptibilă extintiv. Totuși, ea poate fi paralizată dacă o altă persoană invocă față de proprietar uzucapiunea.

Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate cunoaște unele restricții ce izvorăsc fie din lege, fie din voința omului. Limitările rezultate din voința omului vizează părăsirea voluntară a lucrului, dar numai atunci când este vorba de un bun mobil, situație în care acesta devine un res nullius, iar dreptul de proprietate se stinge. Limitările de ordin legal au în vedere interesul public, cum ar fi: exproprierile, rechizițiile, confiscările.

Așadar, dreptul de proprietate este un drept perpetuu, nu se stinge prin neexercitare și are o durată nelimitată în timp, existând atâta timp cât subzistă bunul asupra căruia poartă. Este evident, că nu se poate vorbi despre perpetuitate în cazul bunurilor consumptibile, care prin folosință obișnuită își consumă substanța. A susține caracterul perpetuu al dreptului de proprietate asupra unor astfel de bunuri, ar fi un nonsens.

SECȚIUNEA a II-a LIMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE

PROPRIETATE

1. CONSIDERAȚII GENERALE

A vorbi acum, într-o perioadă de liberalism democratic, într-o perioadă de reformă inovatoare, când libertățile și drepturile cetățenilor, consfințite de Constituție și tratatele internaționale, sunt cele care guvernează societatea, de restrângeri ale unor drepturi, și mai ales, ale dreptului de proprietate pare un paradox.

Cu toate acestea, așa cum s-a spus, nu există drept mai susceptibil de îngrădire decât dreptul de proprietate, pentru că, pe de o parte, prin originea și dezvoltarea lui istorică, dreptul de proprietate privată se leagă de problema economică a productivității și problema socială a unei mai drepte distribuții a bunurilor, iar, pe de altă parte, proprietatea, constituind împreună cu libertatea individuală izvorul cel mai bogat de puteri cuprinse în dreptul subiectiv, este prin însăși natura ei expusă a se atinge și de interesele domeniului public și de interesele private cuprinse în dreptul subiectiv al altora.

Așadar, deși dreptul de proprietate este absolut, el nu este și nelimitat. Limitele pot fi impuse exercitării dreptului de proprietate în primul rând prin lege, dar uneori și prin voința părților.

Premisele limitărilor legale sunt conținute în prevederile art. 41 alin. 1 din Constituție, conform cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege și în cele ale art. 480 C. civ. care, în partea finală, prevede că dreptul de proprietate se exercită în limitele determinate de lege. De asemenea, art. 475 alin. 1 C. civ statuează că: „Oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, cu modificările stabilite de legi”.

Justificarea unora dintre limitările dreptului de proprietate o găsim sub paravanul necesității realizării unui echilibru între interesul general și cel individual în materia dreptului de proprietate. Altele sunt expresia libertății proprietarului de a dispune de bunul ce face obiectul dreptului de proprietate, și de atributele pe care acesta i le conferă. De asemenea, prin ele se încearcă protejarea interesului individual al fiecărui proprietar, față de interesele celorlalți subiecți de drept.

Cert este însă faptul că, oricare ar fi izvorul acestor limite ale dreptului de proprietate (lege, voința proprietarului), ele sunt legale, în sensul că nașterea, exercitarea și stingerea lor se face strict între canoanele impuse de anumite acte normative. În acest sens, art. 49 din Constituție prevede faptul că exercițiul unor drepturi poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturtale; ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav. Potrivit dispozițiilor aceluiași articol, restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, trebuie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului ( art. 49 alin 2).

Limitele și restricțiile prevăzute de lege privind exercitarea dreptului de proprietate nu trebuie privite ca atingeri ale acestui drept, ci ele au menirea de a asigura exercitarea normală a dreptului de proprietate, în scopul în care acest drept este recunoscut de lege, de altfel ca toate celelalte drepturi civile. Exercitarea normală a dreptului de proprietate presupune, pe de o parte, ca proprietarul să nu cauzeze altuia un prejudiciu în exercitarea dreptului său, iar pe de altă parte, limitările și restricțiile aduse acestui drept să fie chibzuite și raționale. „Realizarea unui echilibru între interesul general și cel individual, în materia dreptului de proprietate, sub aspect legislativ, presupune înțelepciune din partea legiuitorului”.

2. CATEGORII DE LIMITĂRI ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE

În literatura juridică mai veche, s-a arătat că, după izvorul lor, limitele exercițiului dreptului de proprietate pot fi legale atunci când își au izvorul în lege, judecătorești, atunci când proprietarul, abuzând de dreptul său, va fi constrâns de instanță la anumite restrângeri, și convenționale, atunci când limitările rezultă din voința părților.

Această clasificare a fost criticată, întrucât s-a considerat că numai restricțiile legale constituie limitări propriu-zise impuse exercitării dreptului de proprietate. Această opinie a fost argumentată prin faptul că, dacă proprietarul își exercită dreptul în mod abuziv, urmează a fi sancționat, ceea ce va conduce la angajarea răspunderii sala civile delictuale, iar dacă a convenit anumite restricții cu alte persoane, nu a făcut decât să-și exercite dreptul așa cum crede de cuvință, dar tot în limitele legii.

Potrivit unei alte clasificări, limitele impuse exercițiului dreptului de proprietate pot fi grupate în:

restricții stabilite prin voința titularului dreptului de proprietate (restricții convenționale);

restricții legale aduse dreptului de proprietete (limitări de ordin constituțional și limitări stabilite prin alte acte normative).

Restricții convenționale aduse dreptului de proprietate

Anumite restricții pot fi stabilite și pe cale convențională. Proprietarul prin voința sa poate să restrângă sau să limiteze exercitarea dreptului său de proprietate.

Sunt considerate limitări ale dreptului de proprietate prin voința titularului dezmembrămintele dreptului de proprietate și clauza de inalienabilitate.

Dezmembrarea dreptului de proprietate presupune exercitarea atributelor acestuia (posesia, folosința, dispoziția) de titulari diferiți, cu precizarea că atributul dispoziției revine întotdeauna proprietarului. Se ajunge astfel la nașterea unor drepturi concurente asupra aceluiași bun, respectiv dreptul de propietate și un alt drept real. Prin aceasta, se realizează o restrângere, o limitarea a dreptului de proprietate, în sensul că titularul acestui drept, pe durata constituirii dezmembrămintelor, este lipsit de plenitudinea exercitării tuturor celor trei atribute pe care i le conferă dreptul de proprietate, fiind obligat să nu aducă atingere exercitării libere a acestor drepturi.

În ceea ce privește clauzele de inalienabilitate, deși, în principiu, inalienabilitatea unui bun nu poate fi declarată prin voința omului, sunt situații când doctrina și practica judiciară recunosc valabilitatea unor asemenea clauze inserate în actele juridice translative de proprietate.

S-au considerat admisibile asemenea clauze, dar cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: clauza să fie justificată de un interes serios și legitim iar inalienabilitatea să fie temporară.

„Un proprietar nu ar putea, printr-o manifestare a voinței sale, să-și lovească bunurile de inalienabilitate în propriul patrimoniu. Dar el poate, donându-l sau legându-l, să interzică donatarului sau legatarului să-l instrăineze o perioadă de timp: este o condiție a liberalității sale și până la un punct ea se impune beneficiarului”.

În practica judiciară s-a admis posibilitatea încheierii unei convenții care să cuprindă clauze de inalienabilitate în cazul în care donatorul și-a rezervat dreptul de uzufruct asupra bunului donat, cu obligația pentru donatar de a nu înstrăina temporar bunul pe tot timpul cât durează uzufructul său. O asemenea clauză este valabilă doar dacă se justifică printr-un interes serios, cum ar fi garantarea unui drept, pentru că altfel este de natură să împiedice inutil libera circulație a bunurilor.

Un alt caz recunoscut de doctrină și practica judecătorească este acela al donatorului sau testatorului care stipulează de la donatar sau legatar inalienabilitatea temporară a bunului pe tot timpul cât aceștia sunt minori, ca și acela al unei donații către o fundație, când se poate conveni ca bunurile să nu fie înstrăinate sau sustrase scopului pentru care au fost donate.

Restricții legale aduse dreptului de proprietate

Prin lege au fost aduse o serie de restricții care au în vedere fie natura bunului ce formează obiectul acestui drept, fie exercitarea atributelor de folosință, posesie și dispoziție ce alcătuiesc conținutul juridic al dreptului de proprietate. Aceste restricții sunt prevăzute în Constituție, în Codul civil, în legi ordinare, precum și în alte acte normative edictate în dezvoltarea legilor (hotărâri, ordonanțe).

Restricțiile legale pot fi clasificate în două categorii:

Restricții privind interesele economice și sociale generale precum și interesele domeniului public;

Restricții privind interesele individuale ale titularilor dreptului de proprietate.

A. Restricții privind interesele economice și sociale generale precum și interesele domeniului public

Îa această categorie pot fi incluse:

Limitări privitoare la exercițiul dreptului de dispoziție juridică asupra unor categorii de bunuri;

Limitări temporare sau definitive ale folosinței unor bunuri în situații speciale (rechiziția unor bunuri);

Limitări ale dreptului de proprietate rezultate din posibilitatea folosirii spațiului aerian și subsolului oricărei proprietăți imobiliare;

Limitări cu consecința pierderii dreptului de proprietate privată prin exproprierea pentru lucrări de interes public

Limitările privitoare la exercițiul dreptului de dispoziție juridică

Potrivit legii, sunt inalienabile:

bunurile din domeniul public, (art. 135 din Constituție; art 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 republicată; art 11 din Legea nr. 213/1998 privitoare la regimul juridic al proprietății publice; art. 122 alin. 2 din Legea 215/2001);

corpul uman și elementele acestuia privite ut singuli (art. 22 și 26 din Constituție; Legea nr. 2/1998 privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane);

c) lucrurile nesusceptibile de apropriere privată, res communes (potrivit art. 647 C. civ asemenea bunuri nu aparțin nimănui, iar uzul lor este comun tuturor), așa cum sunt: apa, aerul, lumina soarelui;

Există bunuri proprietate privată care sunt declarate de lege inalienabile, ori alienabile condiționat, cum ar fi:

terenurile atribuite potrivit dispozițiilor art. 19 alin 1, art. 21 și art. 43 din Legea fondului funciar republicată nu pot fi înstrăinate prin acte între vii timp de 10 ani socotiți de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietății;

locuințele dobândite de chiriașii titulari de contracte ai apartamentelor care nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora nu pot fi înstrăinate timp de 10 ani de la cumpărare (art. 9 alin. 1 și alin 8 din Legea 215/1995 cu modificările ulterioare). Înaintea împlinirii acestui termen pot fi vândute numai fostului proprietar al locuinței;

terenurile cu privire la titlul cărora există litigii pe rolul instanțelor nu pot fi înstrăinate prin acte între vii până la soluționarea acestor litigii (art. 15 din Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor);

imobilele construite, cumpărate, realizate, consolidate sau extinse prin utilizarea unor credite acordate de instituții financiare autorizate, nu pot fi înstrăinate până la rambursarea integrală a creditului decât cu acordul scris al creditorului ipotecar (art. 5 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare).

Există bunuri care sunt în circuitul civil, dar nu pot fi dobândite, deținute sau înstrăinate decât cu respectarea unor condiții speciale, cum ar fi:

a) bunurile monopol de stat (Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat);

armele și munițiile (Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor);

materialele explozibile (Legea nr. 126/1995 privind regimul materialelor exploziibile);

produsele și substanțele stupefiante;

deșeurile toxice;

obiectele de cult.

Instituirea dreptului de preemțiune constituie de asemenea o îngrădire a dreptului de dispoziție. Astfel, potrivit acestui drept, titularul dreptului de proprietate asupra unui teren agricol din extravilanul unei localități nu-l poate înstrăina decât cu respectarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 54/1998, sub sancțiunea anulării actului de înstrăinare.

Dreptul de preemțiune reprezintă o derogare de la principiul liberei circulații a bunurilor și mai ales de la principiul potrivit căruia proprietarul dispune liber, exclusiv și absolut de bunul său.

O altă situație de limitare a atributului dispoziției din conținutul juridic al dreptului de proprietate este aceea în care legiuitorul leagă validitatea actului juridic de respectarea anumitor condiții de formă la încheierea sa. Astfel, Codul civil român a impus condiții de formă pentru liberalități, iar Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 54/1998 au instituit forma autentică pentru contractele oneroase ce au ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor. Nerespectarea condițiilor de formă atrage nulitatea absolută a actului.

De asemenea, Codul civil, Legea 18/1991 și Legea nr. 54/1998 instituie unele restricții de a dispune, de a primi sau de a încheia anumite acte juridice, cum ar fi:

a) interdicția vânzării între soți (art. 1307 C. civ.);

interdicția tutorilor de a cumpăra bunurile persoanelor aflate în tutela lor (art. 1308 alin1 C. civ.);

interdicția mandatarilor de a cumpăra bunurile pe care au fost împuterniciți să le vândă (art. 1308 alin. 2 C. civ.);

imposibilitatea judecătorilor, procurorilor și avocaților de a deveni cesionari de drepturi litigioase ce sunt de competența curții de apel în a cărei rază teritorială își desfășoară activitatea;

interdicția de a dobândi, prin acte juridice între vii, terenuri a căror suprafață cumulată cu cea deja deținută depășește 200 de ha în echivalent arabil de familie (Legea nr. 18/1991; Legea nr. 54/1998).

Limitări temporare sau definitive ale folosinței unor bunuri în situații

speciale (rechiziția unor bunuri)

Legea nr. 132/1997 privind rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public, instituie obligația agenților economici, instituțiilor publice, precum și a altor persoane juridice și fizice de a ceda temporar unele bunuri mobile sau imobile, forțelor destinate apărării naționale sau autorităților publice, în situații speciale, și anume: declararea mobilizării generale ori a stării de război; instituirea stării de asediu sau de urgență; concentrări, exerciții și antrenamente de mobilizare; prevenirea, localizarea și înlăturarea unor dezastre.

Pot fi supuse rechiziției: mijloacele de transport de orice fel; instalații portuare sau de aerodromuri; sisteme de comunicații; surse de alimentare energetice; tehnică de calcul; materiale tipografice și audiovizuale; materiale de construcții; clădiri; terenuri; animale; furaje.

Bunurile consumptibile și cele perisabile pot fi rechiziționate definitiv, trecând în proprietatea publică.

Rechiziția se face cu acordarea unor despăgubiri, atât în ipoteza rechiziției temporare pentru degradările sau devalorizările suferite de bunurile rechiziționate pe perioada folosirii lor, cât și în situația rechiziției definitive pentru valoarea bunurilor consumptibile sau perisabile preluate.

Limitări ale dreptului de proprietate rezultate din posibilitatea folosirii spațiului aerian și subsolului oricărei proprietăți imobiliare

Potrivit art. 135 alin 3 din Constituție, spațiul aerian, precum și bogățiile de interes public ale subsolului fac obiectul exclusiv al proprietății publice. Cu toate acestea, proprietarul unui teren se poate folosi nu doar de suprafața terenului, ci și de spațiul aerian situat deasupra acestuia, dispozițiile constituționale nefiind de natură a desființa posibilitatea edificării construcțiilor. Există, însă interdicția de a construi în zonele de siguranță a aeroporturilor, așa-numitele servituți aeronautice.

Art. 41 alin. 4 din Constituția României prevede: „Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de adespăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității”.

Acet drept de folosință aparține numai autorităților publice, statului și unităților administrativ-teritoriale și este gratuit, ca și folosința spațiului aerian, însă dacă prin exercitarea sa se aduce un prejudiciu proprietarului terenului, în temeiul răspunderii civile delictuale, titularul va fi obligat să-l repare în întregime.

Limitări cu consecința pierderii dreptului de proprietate privată prin exproprierea pentru lucrări de interes public

Interesul public poate duce nu doar la limitarea exercițiului unor atribute ale dreptului de proprietate, dar și la pierderea acestuia cu privire la imobile (terenuri și construcții).

Această posibilitate este reglementată, în primul rând, de Constituție (art. 41 alin. 3), apoi în art. 481 C. civ., potrivit căruia: „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”, precum și în Legea nr. 33/1994

B. Restricții privind interesele individuale ale titularilor

dreptului de proprietate

Cele mai multe restricții de ordin privat sunt determinate de raporturile de vecinătate dintre proprietari.

Potrivit dispozițiilor art. 41 alin. 6 din Constituție, dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Cele mai importante astfel de limitări sunt servituțile naturale (art. 378-585 C. civ.) și servituțile legale (art. 586-619 C. civ.), despre care se spune că nu sunt veritabile servituți, ci limitări normale ale exercițiului dreptului de proprietate, impuse de nevoia coabitării cu ceilalți proprietari. Astfel, servituți precum: scurgerea apelor (art. 585), de izvor (art. 579-581), de distanță a plantațiilor și lucrărilor față de hotar (art. 607-608), de picătura streșinilor (art. 615) reflectă o situație firească generată de vecinătatea a două fonduri, împrejurare care impune proprietarilor învecinați anumite restricții în exercițiul dreptului lor.

SECȚIUNEA a III-a FORMELE DREPTULUI DE PROPRIETATE

1. CRITERII DE CLASIFICARE

Dreptul de proprietate poate fi abordat din mai multe puncte de vedere. Astfel, structura dreptului de proprietate poate fi stabilită și evidențiată pornind de la următoarele criterii:

a) după subiectele dreptului de proprietate, se pot distinge:

dreptul de proprietate al persoanelor fizice;

dreptul de proprietate al persoanelor juridice.

b) după modurile de dobândire:

dreptul de proprietate dobândit prin acte juridice și dreptul de proprietate dobândit prin fapte juridice;

dreptul de proprietate dobândit în raporturile dintre vii și dreptul de proprietate dobândit pentru cauză de moarte;

dreptul de proprietate originară, dobândit prin mijloace originare, și dreptul de proprietate derivată, dobândit prin acte juridice translative de proprietate.

după cum dreptul de proprietate este sau nu afectat de modalități, el poate fi:

drept de proprietate pur și simplu, care are ca titular exclusiv o singură persoană asupra unuia și aceluiași bun și este dobândit de către proprietarul actual în mod sigur și ireversibil;

drept de proprietate afectat de modalități, care poate fi drept de proprietate comună, drept de proprietate rezolubilă sau revocabilă și drept de proprietate anulabilă.

după regimul său juridic, dreptul de proprietate se prezintă sub două forme:

dreptul de proprietate publică;

dreptul de proprietate privată.

Aceste două forme ale dreptului de proprietate sunt consacrate expres în art. 135 alin. 1 din Constituție, unde se prevede: „Proprietatea este publică sau privată”.

DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ

Prin dreptul de proprietate privată, în sensul larg al cuvântului, se înțelege dreptul de proprietate particulară aparținând persoanelor fizice și persoanelor juridice de tip particular, dreptul de proprietate al societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat și dreptul de proprietate privată al statului, unităților administrativ-teritoriale și al persoanelor juridice înființate de autoritățile centrale ale statului sau de autoritățile locale, cum sunt regiile autonome.

Dreptul de proprietate privată are ca obiect toate categoriile de bunuri apropriate de către orice subiect de drept civil, persoană fizică sau persoană juridică, cu excepția bunurilor care se află în proprietate publică.

Proprietatea privată este supusă regimului juridic de drept comun, prevăzut de Codul civil și de alte acte normative.

Art. 41 alin. 2 din Constituție prevede: „Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular”. Regimul de protecție juridică a dreptului de proprietate este egal, chiar dacă titularul său este statul. Domeniul privat al statului este format, în general, din bunuri pe care „statul le stăpânește ca orice proprietar particular, adică de care se folosește, care îi produc venituri și pe care, de obicei le poate înstrâina. Ele nu se deosebesc de bunurile particularilor decât prin aceea că proprietarul lor este statul, județul sau comuna în loc de a fi o persoană particulară”.

Bunurile ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate privată, inclusiv cele ale statului și unităților administrativ-teritoriale, se află în circuitul civil general și ele sunt eminamente alienabile.

Ca o derogare de la dreptul comun, înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul proprietății private a statului și unităților administrativ-teritoriale se poate face numai prin licitație publică, organizată în condițiile legii. De asemena, aceste bunuri nu pot fi înstrăinate prin acte cu titlu gratuit și nici date în plată.

Spre deosebire de dreptul de proprietate publică, ce este imprescriptibil, dreptul de proprietate privată este supus prescripției, în condițiile stabilite de Codul civil. În temeiul dispozițiilor art. 1837 C. civ, bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate privată pot fi dobândite în proprietate prin prescripția achizitivă. De asemenea, titularilor dreptului de proprietate privată le poate fi opusă prescripția de bună-credință.

Bunurile ce formează obiectul dreptului de proprietate privată al statului nu vor putea fi însă urmărite, statul fiind considerat întotdeauna solvabil și, în consecință, drepturile de creanță ale creditorilor urmează a fi satisfăcute numai din fondurile bănești ale statului. Datoriile statului sau ale unităților administrativ-teritoriale se înscriu în bugetul de stat sau în bugetele locale pentru a fi plătite.

Dreptul de proprietate privată este un drept absolut, exclusiv și perpetuu.

DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Temeiul existenței dreptului de proprietate publică îl reprezintă Constituția care, în art. 135 alin. 1 prevede: „Proprietatea este publică și privată”, iar prin alin. 2 dispune: „Proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale”.

Dezvoltarea acestor prevederi s-a realizat prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Referiri exprese la existența proprietății publice sunt făcute și prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 cu modificările ulterioare; Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale; în Codul civil (art. 475 alin. 2, art. 476-478, art. 499, art. 1310 și art. 1844); Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, precum și alte acte normative.

Dreptul de proprietate publică poate fi definit ca fiind dreptul de proprietate al statului și unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul public, care se exercită în regim de drept public, fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.

În conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 213/1998, „dreptul de proprietate publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public”.

Din aceste prevederi legale, precum și din dispozițiile constituționale, rezultă că titularii dreptului de proprietate publică sunt:

Statul Român asupra bunurilor din domeniul public de interes național;

Unitățile administrativ-teritoriale (comuna, orașul, municipiul și județul) asupra bunurilor din domeniul public de interes local.

Fiind un drept de proprietate, dreptul de proprietate publică prezintă toate caracterele generale, comune dreptului de proprietate, indiferent de forma sub care acesta se înfățișează. Astfel, dreptul de proprietate publică este un drept complet (în conținutul său regăsindu-se cele trei atribute esențiale ale dreptului de proprietate: posesia, folosința și dispoziția), exclusiv, absolut și perpetuu. În afara acestor caractere juridice, dreptul de proprietate publică mai prezintă și următoarele caractere specifice: inalienabilitatea, imprescriptibilitatea și insesizabilitatea, caractere ce determină regimul juridic al acestei forme de proprietate.

Caracterele dreptului de proprietate publică sunt prevăzute în mod expres de către art. 11 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, care dispune: „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile”.

Reglementări cu privire la caracterele dreptului de proprietate publică sunt cuprinse și în Constituție, art. 135 alin.4 menționând caracterul inalienabil al proprietății publice, precum și în alte acte normative.

Caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică semnifică faptul că bunurile ce fac obiectul acestui drept de proprietate sunt scoase din circuitul civil general, neputând fi înstrăinate pe cale voluntară , prin acte juridice civile și nici pe cale forțată, prin expropriere.

Ca o consecință a inalienabilității, dreptul de proprietate publică, în principiu, nu poate fi dezmembrat prin constituirea de drepturi reale asupra bunurilor ce îi alcătuiesc obiectul, cum ar fi uzufructul, uzul, abitația, servituțile propriu-zise și superficia. Potrivit art. 11 alin. 1 lit. a din Legea nr. 213/1998, bunurile proprietate publică „pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condițiile legii”.

În literatura juridică, a fost exprimată opinia conform căreia „inalienabilitatea este numai relativă, de vreme ce bunurile care formează obiectul proprietății publice pot fi închiriate, concesionate sau date în administrare directă, sau pot fi dezafectate și incluse în domaniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale”.

Tot ca o consecință a inalienabilității dreptului de proprietate publică, bunurile ce alcătuiesc obiectul acestui drept nu pot fi dobândite prin modurile generale sau speciale de dobândire a dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil atât extinctiv, cât și achizitiv. Sub aspect extinctiv, imprescriptibilitatea dreptului de proprietate publică se manifestă prin aceea că acțiunea în revendicare întemeiată pe acest drept poate fi promovată oricând, iar dreptul la acțiune în sens material nu se stinge indiferent de intervalul de timp cât nu a fost exercitat de către autoritate, care are calitate procesuală activă.

Din punct de vedere achizitiv, imprescriptibilitatea este prevăzută în mod expres în art. 11 alin.1 lit. c din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile proprietate publică nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credință asupra bunurilor mobile. Sub aspect achizitiv, imprescriptibilitatea este o consecință a inalienabilității bunurilor proprietate publică.

Dreptul de proprietate publică este insesizabil, în sensul că bunurile ce formează obiectul acestui drept nu pot fi urmărite de către creditorii proprietarului sau ai persoanelor care le posedă cu orice titlu.

Art. 11 alin. 1 lit. b din Legea nr. 213/1998 prevede că bunurile proprietate publică nu pot fi supuse executării silite și asupra lor nu se pot constitui garanții reale. Este firesc să fie așa, deoarece, dacă astfel de bunuri ar fi urmărite de creditori, s-ar ocoli sau înfrânge regula inalienabilității lor. Urmărirea silită are ca și consecință vănzarea bunurilor debitorului, din prețul obținut realizându-se creanțele urmăritorilor.

Așadar, proprietatea publică are un regim juridic diferit, regim care este consecința scoaterii în afara circuitului civil general a bunurilor care o compun, iar încălcarea acestui regim juridic care este reglementat prin norme de drept public, deschide calea acțiunii în constatarea nulității absolute a actului juridic astfel încheiat.

CAPITOLUL II MODURILE DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE

SECȚIUNEA I CONSIDERAȚII GENERALE

1. SEDIUL MATERIEI

În Cartea a III-a intitulată „Despre diferitele moduri prin care se dobândește proprietatea”, Codul civil cuprinde materii variate, de la succesiuni și până la materia obligațiilor civile. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 644 C. civ., „proprietate bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune”. Art. 645 completeză prevederile art. 644, dispunând: „Proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau încorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune”.

Aceste două articole ale Codului civil constituie cadrul general al modurilor de dobândire a proprietății.

Legea nu definește noțiunea de mod de dobândire a proprietății, iar enumerarea cuprinsă în Codul civil a fost supusă criticii în literatura de specialitate.

2. NOȚIUNE CONFIGURATĂ ÎN DOCTRINĂ

Cu privire la definirea noțiunii de mod de dobândire a proprietății, în doctrină s-a arătat că sintagma „moduri de dobândire a dreptului de proprietate” desemnează totalitatea mijloacelor juridice reglementate de lege – acte juridice și fapte juridice – prin care se poate dobândi dreptul de proprietate, indiferent de forma sa.

Într-o altă opinie, modurile de dobândire a drepturilor reale au fost considerate „mijloacele juridice care, potrivit legii servesc la constituirea sau la obținerea prin transfer a unor asemenea drepturi ca elemente componente ale patrimoniului unei persoane fizice sau juridice”.

Un alt autor arată că în definirea modurilor de dobândire a proprietății trebuie să se pornească de la premisa că dreptul de proprietate este un drept subiectiv civil, iar modurile de dobândire a acestui drept reprezintă o categorie de izvoare de drepturi subiective civile. În acest context, prin moduri de dobândire a proprietății se înțeleg acele împrejurări – acte sau fapte juridice – de care legea condiționează nașterea dreptului de proprietate.

Enumerarea făcută de Codul civil a fost criticată în doctrină, considerându-se, în primul rând, că este incompletă, întrucât nu enumeră printre mijloacele de dobândire a dreptului de proprietate și hotărârile judecătorești constitutive de drepturi.

În al doilea rând, enumerarea legală a fost considerată inexactă, pentru că face distincție între succesiune și legate, de vreme ce termenul de succesiune desemnează atât succesiunea legală, cât și pe cea testamentară.

De asemenea, enumerarea legală a fost criticată pentru faptul că legea nu constituie un mod separat, de sine stătător de dobândire a dreptului de proprietate. Chiar în situația în care legea instituie o prezumție de proprietate, temeiul acelei prezumții îl constituie, în fond, tot un fapt sau un act juridic. Spre exemplu, chiar dacă se afirmă că dobândirea bunurilor mobile prin posesia de bună-credință are loc ex lege, dreptul de proprietate se dobândește în temeiul unui fapt juridic, care este tocmai posesia de bună-credință. Tot astfel se întâmplă și în cazul dobândirii fructelor de către posesorul de bună-credință.

Modurile de dobândire a dreptului de proprietate prevăzute de Codul civil se aplică ambelor forme fundamentale ale proprietății reglementate de Constituție: proprietatea publică și proprietatea privată. Există însă și unele moduri specifice de dobândire a proprietății publice, cum ar fi trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică.

Modurile de dobândire a proprietății reglementate de Codul civil sunt aplicabile tuturor subiectelor dreptului de proprietate privată, cu unele precizări. Astfel, în privința persoanelor fizice, au aplicație numai aceste moduri de dobândire a proprietății private. În principiu, modurile de dobândire a proprietății reglementate de Codul civil se aplică și în privința persoanelor juridice, însă ele trebuie corelate cu principiul capacității de folosință a persoanelor juridice. De asemenea, în conformitate cu reglementările legale aplicabile categoriilor de persoane juridice, există moduri specifice de dobândire a dreptului de proprietate privată, după caz. Astfel, numai statul și unitățile sale administrativ-teritoriale, ca subiecte de drept public, pot dobândi, în proprietate privată, bunuri din domeniul public ce le aparține, prin declasarea acestora și trecerea lor în proprietatea privată a acestor subiecte. Sau subiectele colective de drept de tip asociativ pot dobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor și prin contribuția, sub diferite forme, a celor care se asociază, ceea ce nu este cazul pentru persoanele fizice.

Doctrina este unanimă în a aprecia că modurile de dobândire a dreptului de proprietate prevăzute de Codul civil se aplică și cu privire la celelalte drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate: uzufructul, uzul, abitația, servitutea și superficia, însă nu se aplică pentru drepturile reale ce derivă din dreptul de proprietate publică: dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosință.

Având în vedere criticile ce au fost aduse enumerării legale cuprinse în art. 644-645 C. civ., majoritatea autorilor recunosc existența următoarelor moduri de dobândire a dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale, ce se aplică atât proprietății private, cât și proprietății publice: convenția, tradițiunea, ocupațiunea, hotărârea judecătorească, legea, accesiunea, uzucapiunea și succesiunea.

SECȚIUNEA a II-a MODURILE GENERALE DE DOBÂNDIRE A

DREPTURILOR REALE

1. CLASIFICARE

În dreptul roman cea mai cunoscută clasificare a modurilor de dobândire a proprietății, expusă pentru prima oară de Gaius și consacrată de Institutele lui Iustinian, este clasificarea în moduri de dobândire a proprietății după dreptul natural sau al ginților (ocupațiunea, tradițiunea, accesiunea, specificația) și moduri de dobândire după dreptul civil (in iure cesio, mancipațiunea, uzucapiunea, advindicatio și legea). Tot romană este și clasificarea în moduri de dobândire (per singulas res) și moduri de dobândire universale (per universitatem) care se păstrează și astăzi.

În prezent, modurile de dobândire a proprietății pot fi clasificate după mai multe criterii:

După întinderea dobândirii, modurile de dobândire a dreptului de proprietate sunt:

moduri de dobândire universale sau cu titlu universal, când dobânditorul primește întreaga universalitate sau o parte (fracțiune) din universalitatea patrimoniului unei persoane. Așa sunt: succesiunea legală, legatul universal ori cu titlu universal;

moduri de dobândire cu titlu particular, când dobânditorul primește unul sau mai multe bunuri individual-determinate. Așa sunt: contractele translative de proprietate, legatele cu titlu particular, tradițiunea, hotărârea judecătorească, accesiunea, uzucapiunea.

După momentul în care operează transmisiunea, modurile de dobândire a proprietății se clasifică în:

moduri de dobândire între vii (inter vivos), care își produc efectele în timpul vieții autorului, așa cum este contractul translativ de proprietate;

moduri de dobândire pentru cauză de moarte (mortis causa) care își produc efectele la încetarea din viață a autorului ( succesiunea legală,

legatele).

După caracterul transmisiunii, adică în funcție de scopul urmărit de autor, modurile de dobândire a proprietății se clasifică în:

moduri de dobândire cu titlu oneros, când autorul transmite dreptul de proprietate cu condiția primirii unui echivalent din partea dobânditorului, așa cum se întâmplă în cazul contractelor cu titlu oneros;

moduri de dobândire cu titlu gratuit, când autorul transmite dreptul de proprietate fără să aștepte primirea unui echivalent, așa cum sunt donația, succesiunea legală sau testamentară.

După situația juridică a bunului în momentul dobândirii, există:

moduri originare de dobândire, reprezentând acele mijloace juridice de dobândire a dreptului de proprietate care nu implică o transmitere juridică a sa de la o persoană la alta, dreptul născându-se direct în patrimoniul titularului. Fac parte din această categorie: uzucapiunea, ocupațiunea și accesiunea;

moduri de dobândire derivate, reprezentând mijloacele juridice de dobândire a dreptului de proprietate care implică transmiterea dreptului de la o persoană la alta. Fac parte din această categorie: convenția, succesiunea legală sau testamentul.

2. CONVENȚIA (CONTRACTUL)

Convenția sau contractul este cel mai important mod derivat de dobândire a drepturilor reale.

Contractul este definit de lege prin art. 942 C. civ., ca fiind „ acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic.

În doctrină, contractul a fost definit ca „ acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice”, iar potrivit unei definiții analitice, el reprezintă „înțelegerea între două părți în vederea constituirii, modoficării ori stingerii de raporturi juridice”.

Contractul constituie cel mai important și mai uzitat mod de dobândire a dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale. Constituie moduri de dobândire a dreptului de proprietate precum și a celorlalte drepturi reale numai contractele translative sau constitutive de drepturi reale, nu și cele generatoare de drepturi de creanță. Sunt contracte constitutive sau translative de drepturi reale contractele de vânzare-cumpărare, contractele de schimb, de donație, de împrumut, de rentă viageră..

Codul civil consacră principiul că prin ea însăși, fără a necesita o operație subsecventă suplimentară, convenția este translativă de drepturi reale. Astfel, conform art. 971 C. civ., transmiterea dreptului de proprietate sau constituirea unui drept real se realizează chiar în momentul încheierii contractului: „În contractele ce au ca obiect translația proprietății sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimțământului părților, și lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradițiunea bunului”.

Făcând aplicația acestui principiu în materia vânzării, art. 1295 alin. 1 dispune că: „Vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat”.

Aceste texte de lege consacră, deci, principiul consensualismului, care exprimă ideea că simpla manifestare de voință este nu doar necesară, ci și suficientă pentru a se realiza transferul drepturilor reale. De la acest principui fac excepție contractele solemne la care efectul translativ de proprietate va avea loc în momentul în care contractul este încheiat în formă autentică.

Transmiterea dreptului de proprietate, precum și constituirea altor drepturi reale nu are loc odată cu momentul încheierii valabile a contractului în următoarele cazuri:

când părțile au convenit prin contract ca transferul dreptului real să aibă loc după împlinirea unui termen sau realizarea unei condiții suspensive;

transferul proprietății va opera în momentul realizării bunului în situația în care obiectul contractului îl constituie un bun viitor;

în cazul în care contractul are ca obiect bunuri de gen, transferul dreptului de proprietate se realizează numai în momentul individualizării lor prin numărare, cântărire sau măsurare;

în sistemul publicității imobiliare prin cărțile funciare reglementat prin Decretul-lege nr. 115/1938, drepturile reale asupra imobilelor se transmit ori se constituie numai în momentul înscrierii în cartea funciară (întabulare).

3. TRADIȚIUNEA

Tradițiunea, ca mod de dobândire a drepturilor reale, constă în predarea sau remiterea materială a bunului de către înstrăinător dobânditorului.

În dreptul roman, tradițiunea (traditio) reprezenta cel mai important mijloc de a dobândi proprietatea de jus gentium. Lipsit de orice condiții de formă, acest procedeu consta în punerea lucrului de către înstrăinător (tradens) la dispoziția dobânditorului (accipiens) în virtutea unui act juridic pentru a transmite proprietatea. La început, remiterea lucrului se făcea în mod direct, dar s-a admis din epoca clasică, pentru ușurarea încheierii anumitor operațiuni juridice, că transferul poate avea loc și în mod simbolic (traditio symbolica). Astfel, s-a admis că posesia supra unor lucruri vândute care se aflau într-o magazie se transferă dacă vânzătorul predă cumpărătorului cheile magaziei. În cazul vânzării unui teren, transferul posesiei se considera efectuat dacă, de pe o înălțime, se arătau cumpărătorului hotarele terenului, fiind vorba de așa-numita tradițiune prin gest (traditio longa manu).

Dacă în dreptul roman tradițiunea avea o largă aplicare ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, deoarece din contract se năștea numai obligația de a transfera proprietatea, transfer ce se realiza printr-o a doua operație și anume prin tradițiune, în dreptul nostru civil, în condițiile existenței principiului potrivit căruia dreptul de proprietate se transmite chiar în momentul încheierii contractului (art. 971 și 1295 C. civ.), tradițiunea are o sferă de aplicare foarte restrânsă. Ea este, de regulă, numai executarea materială a transferării proprietății.

Se admite că, în prezent, în dreptul nostru tradițiunea operează transferul dreptului de proprietate în cazul darurilor manuale care sunt donații curente, de mică importanță, ce se execută imediat, prin predarea lucrului donat, fără a fi necesară vreo formă specială. În cazul darurilor manuale, tradițiunea este o solemnitate care suplinește forma autentică a actului.

De asemenea, tradițiunea marchează transmiterea dreptului de proprietate și în cazul înstrăinării titlurilor de valoare, însă numai când este vorba de cele „la purtător” (obligațiuni CEC, obligațiuni de stat, acțiuni la diferite societăți comerciale), nu și în ipoteza celor nominalizate.

Pentru că tradițiune este un element esențial al darului manual, numai bunurile mobile corporale susceptibile de predare materială pot forma obiectului darului manual. Sunt excluse bunurile imobile și mobilele incorporale. Prin excepție, titlurile la purtător, care sunt asimilate bunurilor mobile corporale, pot forma obiectul unui dar manual. Pentru că predarea presupune deținerea materială (corpus) a bunului, deci existența lui actuală, sunt excluse bunurile viitoare.

În cazul convențiilor privind bunurile de gen, care se individualizează și se predau ulterior, convenția transferă proprietatea în momentul individualizării ori determinării, iar tradițiunea este numai executarea acestei transferări, un mijloc de livrare a lucrului înstrăinat, iar nu un mod de dobândire a dreptului de proprietate.

De asemenea, în cazul dobândirii unui bun mobil de la o persoană care nu este adevăratul proprietar, dobândirea proprietății nu intervine ca urmare a tradițiunii, ci prin efectul legii (art.1909 C. civ.).

4. OCUPAȚIUNEA

Ocupațiunea este acel mod de dobândire a dreptului de proprietate care se realizează prin luarea în stăpânire a unui bun care nu aparține nimănui cu intenția de a deveni proprietar asupra acetuia.

Având în vedere prevederile art. 477 și 646 din Codul civil, potrivit cărora toate averile vacante și fără stăpâni, precum și cele ale persoanelor care mor fără moștenitori sau ale căror moșteniri nu au fost acceptate se cuvin statului, ocupațiunea este greu de conceput în prezent, având o arie de aplicare restrânsă. Pentru a forma obiectul ocupațiunii, bunurile trebuie să fie fără stăpân, adică să nu fi fost vreodată în proprietatea cuiva sau, dacă au fost, să fi fost abandonate de proprietar. De asemenea, bunurile trebuie să fie mobile corporale și să fie individual determinate, fiindcă, pe de o parte numai aceste bunuri sunt susceptibile de a fi luate în stăpânire, iar pe de altă parte, prevederile art. 477 și 646 C. civ. fac inaplicabilă ocupațiunea ca mod de dobândire a bunurilor imobile.

În literatura juridică de specialitate se apreciază că proprietatea se poate dobândi prin ocupațiune în cazul bunurilor comune cum ar fi apa de băut sau pentru trebuințe casnice luată de la un izvor natural, precum și asupra vânatului ori a peștelui capturat de pescar sau vânător, cu condiția ca vânătoarea sau pescuitul să se fi desfășurat în conformitate cu dispozițiile legale în aceste domenii.

5. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ

Hotărârea judecătorească este un mod de dobândire a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale numai atunci când este constitutivă sau atributivă de drepturi, întrucât numai prin astfel de hotărâri se realizează transferul dreptului de proprietate.

Majoritatea hotărârilor judecătorești au însă un caracter declarativ, ceea ce înseamnă că numai în cazuri excepționale hotărârile judecătorești pot constitui un mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Hotărârile judecătorești declarative de drepturi nu constituie moduri de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât ele recunosc dreptul de proprietate preexistent, neputând servi transferului dreptului de proprietate.

Dobândirea dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească are loc, spre exemplu, în cazul exproprierii unui imobil proprietate privată pentru utilitate publică. Astfel, în temeiul hotărârii judecătorești prin care se dispune exproprierea, se dobândește asupra imobilului expropriat, dreptul de proprietate publică, având ca titular statul sau unitățile sale administrativ-teritoriale, drept ce va căpăta regimul juridic al acestei proprietăți.

Pentru circuitul civil general, poate avea caracter constitutiv de drepturi o hotărâre judecătorească pronunțată într-o cauză prin care se urmărește suplinirea consimțământului uneia dintre părți la încheierea unui act translativ de proprietate imobiliară, dacă părțile s-au obligat în acest sens printr-un antecontract de înstrăinare. Astfel, într-o speță, reclamantul a cerut instanței să constate valabilitatea convenției din 15 ianuarie 2002 încheiată cu pârâții, având ca obiect o suprafață de 1200 m.p. teren intravilan și să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic. Analizând probele administrate în cauză, instanța a reținut că între reclamantul M.I. și pârâtul S.S. s-a încheiat o convenție de vânzare-cumpărare consemnată într-un înscris sub semnătură privată denumit de părți „chitanță”, având ca obiect terenul intravilan în suprafață de 1200 m.p. din comuna T, județul Dolj, tarlaua 49, parcela 2, pentru care reclamantul a plătit integral prețul. S-a reținut că terenul aparține în indiviziune pârâtului S.S. și fraților săi, pârâții S.N., P.P, N.V. și B.V., în calitatea lor de moștenitori ai defunctului S.D., potrivit titlului de proprietate emis conform Legii nr. 18/1991 republicată și că, deși pârâții S.N., P.P., N.V. și B.V. nu au semnat convenția de vânzare-cumpărare încheiată la 15 ianuarie 2002, ei au fost de acord cu vânzarea terenului, prin răspunsurile date la interogatoriile luate de instanță.

Pe plan juridic, convenția încheiată la 15 ianuarie 2002 între reclamant și pârâtul S.S. și ratificată ulterior și de ceilalți pârâți, are valoarea unui antecontract de vânzare-cumpărare. Astfel, în cadrul juridic conferit de dispozițiile art. 1073 C. civ., care consacră principiul executării în natură și cu bună-credință a obligațiilor, și dispozițiile art. 1077 C. civ., instanța, prin suplinirea consimțământului debitorilor, a admis acțiunea formulată de reclamantul M.I., a constatat valabilitatea convenției și a pronunțat o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

O asemenea hotărâre judecătorească are efect constitutiv de drepturi, iar nu declarativ, ea marcând sfârșitul procesului de încheiere a contractului.

În materie de executare silită imobiliară, ordonanța de adjudecare nu mai constituie mod de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât, potrivit noilor reglementări ale executării silite imobiliare introduse în Codul de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000, ultimul act de executare nu mai este hotărârea judecătorească de adjudecare, ci actul de adjudecare, întocmit de executorul judecătoresc (art. 516 C. proc. civ.).

6. LEGEA

Enumerarea modurilor de dobândire a dreptului de proprietate în art. 644-645 C. civ. a fost criticată, printre altele, și pentru că legea este considerată un mod separat de dobândire a proprietății.

În literatura de specialitate, există opinii divergente dacă legea constituie sau nu un mod de dobândire a proprietății și a altor drepturi reale.

S-a considerat că legea ca atare nu poate fi, în principiu, un mod de dobândire a proprietății; ea este o consacrare a dreptului de proprietate asupra unui lucru intrat în stăpânirea unei persoane, în condiții anume determinate, dar în nici un caz legea nu înzestrează de la sine pe nimeni cu un drept de proprietate.

Codul civil arată însă că, alături de accesiune sau încorporațiune, prescripție, ocupațiune, proprietatea se mai dobândește și prin lege (art. 645 C. civ.).

În sens larg, toate modurile de dobândire a proprietății sunt incluse în lege, sunt legale, întrucât ele reprezintă acele împrejurări, acte sau fapte juridice, de care legea condiționează nașterea dreptului de proprietate. Numai acele moduri de dobândire pe care legea le recunoaște și le sancționează urmează a produce efecte juridice; în general, orice situație socială devine situație juridică prin atribuirea de consecințe juridice de către dreptul obiectiv.

În consecință, legea nu poate fi considerată un mod distinct de dobândire a proprietății, întrucât legea n-ar putea fi o împrejurare de care tot ea să condiționeze nașterea proprietății.

Unii autori, considerând legea ca un mod separat, de sine stătător de dobândire a proprietății, încadrează în această categorie uzucapiunea, accesiunea și succesiunea legală.

Alți autori consideră că fac parte din domeniul de aplicare al legii, ca mod de dobândire a drepturilor reale, toate acele moduri care nu sunt arătate separat în Codul civil.

În concepția Codului civil, domeniul de aplicare al legii, ca mod de dobândire a proprietății cuprinde:

dobândirea fructelor prin posesia de bună-credință (art. 485 C. civ.);

dobândirea coproprietății zidului comun, care în fond este o vânzare silită (art. 597 și 598 C. civ.);

dobândirea mobilelor prin posesia de bună-credință (art. 1909 C. civ.).

6.1. DOBÂNDIREA FRUCTELOR PRIN POSESIA DE BUNĂ-CREDINȚĂ

Fructele reprezintă produsele periodice ale unui bun, prin a căror obținere sau percepere nu se alterează sau consumă substanța bunului respectiv. Fructele pot fi: naturale, industriale și civile.

Potrivit dispozițiilor art. 483 C. civ., fructele, indiferent de categoria din care fac parte, se cuvin proprietarului bunului frugifer, însă, de la această regulă art. 485 C. civ. instituie o excepție, dispunând că posesorul de bună-credință dobândește în proprietate fructele produse de bunul pe care îl posedă.

Conform art. 486 C. civ., este posesor de bună-credință acela care posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute.

Titlul ce se invocă de către posesor este numai un aspect al bunei-credințe, un element intrinsec al acesteia, iar nu un element distinct de buna-credință, așa cum se cere în cazul uzucapiunii de 10-20 de ani. Titlul poate fi nu numai translativ de proprietate, ci și declarativ de drepturi și chiar unul putativ, adică unul care există numai în imaginația posesorului. Esențial este ca posesorul să aibă convingerrea fermă că are un titlu care îl îndreptățește să culeagă fructele. Ca urmare, chiar și un titlu nul absolut sau relativ îl îndreptățește pe posesorul de bună-credință să dobândească proprietatea fructelor, cu excepția situației în care cauza nulității absolute o constituie încălcarea ordinii publice.

Buna-credință se apreciază la momentul culegerii fructelor și se prezumă, conform art. 1899 alin 2 C. civ., care dispune că „buna-credință se prezumă întotdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce aleagă reaua-credință”.

Odată cu chemarea în judecată a posesorului de către titularul dreptului real, buna sa credință încetează (art. 487 C. civ.) cu consecința obligării sale la restituirea fructelor percepute ulterior.

Prin excepție, nu va putea dobândi proprietatea fructelor posesorul de bună credință al unui bun care face obiectul proprietății publice.

6.2. DOBÂNDIREA COPROPRIETĂȚII ZIDULUI COMUN

Codul civil reglementeză în Titlul IV, Capitolul II servituțile stabilite de lege, care sunt în realitate un mod de determinare a însuși conținutului dreptului de proprietate și a limitelor de exercitare a acestui drept. Printre acestea este reglementată și servitutea zidului și a șanțului comun.

Astfel, art. 590 C. civ. instituie o prezumție de comunitate asupra zidului care desparte două clădiri sau două terenuri împrejmuite. Această prezumție poate fi înlăturată dacă se face dovada contrară. Dovada necomunității zidului se poate face prin orice semne exterioare, prin orice împrejurări de fapt. Dacă această prezumție ar fi absolută, s-ar nesocoti dreptul de proprietate al celui pe proprietatea căruia este construit zidul comun.

Art. 597 C. civ. instituie posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate comună asupra zidului de către proprietarul fondului învecinat care nu a contribuit la ridicarea zidului despărțitor. Acest lucru se realizează prin răscumpărare, care în fond reprezintă o vânzare silită. Astfel, art. 597 prevede: „Vecinul care n-a contribuit la înălțare, poate câștiga dreptul de comunitate plătind cheltuiala jumătate, precum și prețul pe jumătate al locului ce s-ar fi întrebuințat pentru îngroșarea zidului”, iar în art. 598 se dispune: „Orice vecin al unui zid poate să-l facă comun în parte sau tot plătind stăpânului zidului jumătate din valoarea sa sau jumătate din valoarea părții ce vrea să facă comună, precum și jumătate din valoarea locului pe care este clădit zidul”.

6.3. DOBÂNDIREA BUNURILOR MOBILE DE CĂTRE POSESORUL DE

BUNĂ-CREDINȚĂ (ART. 1909 C. CIV.)

Potrivit art. 1909 alin 1 C. civ., „lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo curgere de timp”, adică posesia de bună-credință a bunurilor mobile valorează titlu de proprietate.

Deși textul art. 1909 alin 1 C. civ. nu face nici o distincție între posesia de bună-credință și cea de rea-credință, restrângerea domeniului de aplicare a acestei dispoziții numai la posesia de bună-credință este o consecință a interpretării sistematice prin coroborarea textului cu prevederile art. 972 C. civ. („Dacă lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la două persoane este mobil, persoana pusă în posesiune este preferată și rămâne proprietară, chiar dacă titlul său este cu dată posterioară, numai posesiunea să fie de bună-credință”).

Astfel, prevederile art. 1909 alin. 1 C. civ. vizeză situațiile în care proprietarul unui bun mobil s-a desesizat în mod voluntar de bun, încredințăndu-l unei persoane în temeiul unui contract de depozit sau comodat. Depozitarul sau comodatarul, deși aveau obligația de restituire a bunului către proprietar, l-au înstrăinat unai alte persoane care nu știa că aceștia nu aveau calitatea de proprietar. Aceste prevederi sunt aplicabile și în cazul terțului care a dobândit un bun mobil de la un moștenitor aparent.

În favoarea posesorului actual al bunului, art. 1909 alin 1 instituie o prezumție absolută de proprietate -juris et de jure- posesia constituind pentru posesor titlu de proprietate asupra bunului mobil.

Regula înscrisă în art. 1909 alin. 1 se aplică bunurilor mobile corporale privite individual, nu și în cazul universalității juridice de bunuri mobile și nici în cazul bunurilor incorporale, cu excepția titlurilor la purtător, care, datorită corporalității drepturilor pe care le reprezintă, sunt asimilate bunurilor corporale.

Redactarea art. 1909 alin 1 C. civ. este criticată în doctrină, textul fiind considerat contradictoriu, iar ideea prescripției achizitive instantanee („… se prescriu fără să fie trebuință de vreo curgere de timp”) un nonsens, căci prescripția, fie extinctivă, fie achizitivă presupune în mod necesar curgerea unui anumit interval de timp.

De vreme ce legiuitorul menționează că nu este necesară trecerea unui termen, nu poate fi vorba de prescripție și nici de uzucapiune, care implică uzul bunului o perioadă de timp, de aceea termenul de „prescripție instantanee” trebuie interpretat ca o metaforă.

În doctrină, s-a arătat că textul art. 1909 alin 1 C. civ. stabilește un caz originar de dobândire a dreptului de proprietate, drept care se naște ex lege în persoana terțului posesor de bună-credință, fără a fi necesară trecerea timpului. Dreptul de proprietate nu se transmite de la fostul proprietar al bunului, căci dobândirea proprietății are loc împotriva voinței sale. El nu se transmite, cu atât mai puțin, nici de la detentorul precar care a înstrăinat bunul pentru că nemo dat quod non habet”. În consecință, terțul posesor de bună-credință dobândește un drept de proprietate cu totul nou, prin voința legii.

Doctrina și jurisprudența au statuat că dispozițiile art. 1909 alin 1 C. civ. pot fi invocate numai de terțul dobânditor care primește bunul de la un detentor precar, căruia adevăratul proprietar i l-a încredințat de bună-voie. Art. 1909 alin. 1 C. civ. nu se aplică în privința bunurilor pierdute sau furate și ajunse în posesia de bună-credință a unui terț care le-a dobândit de la găsitor sau de la autorul furtului, conform art. 1909 alin. 2 C. civ. De asemenea, detentorul precar, având obligația contractuală de a restitui bunul proprietarului, nu poate invoca în favoarea sa dispozițiile art. 1909 alin. 1 C. civ.

Pentru a putea opera prezumția instituită de art. 1909 alin 1 C. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiții:

proprietarul să se fi desesizat voluntar de bunul său, încredințându-l prin contract unui detentor precar (depozitar, chiriaș, comodatar);

dobânditorul, respectiv terțul care a dobândit bunul de la detentorul precar pe care l-a considerat, cu bună-credință, ca fiind adevăratul proprietar, să fi fost pus în posesie asupra bunului.

La rândul său, posesia terțului dobânditor, pentru a-i permite acestuia să invoce dispozițiile art. 1909 alin. 1 C. civ., trebuie să îndeplinească anumite condiții:

posesia trebuie să fie reală, dobânditorul având atât corpus ( stăpânirea materială a bunului), cât și animus (intenția de a poseda);

posesia să fie utilă (neviciată);

posesia să fie de bună-credință. Buna-credință constă în convingerea posesorului că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar. Ea trebuie să existe la momentul intrării în posesia bunului, iar nu la cel al încheierii contractului și se prezumă.

Cu alte cuvinte, este de bună-credință posesorul care nu a cunoscut faptul că transmițătorul bunului nu avea calitate de proprietar ori că titlul lui era viciat și deci supus anulării, rezoluțiunii, revocării ori resciziunii.

Dacă terțul dobânditor este de bună-credință, aparența de drept acoperă în egală măsură atât lipsa de titlu a transmițătorului (tradens), cât și viciile titlului noului posesor (accipiens).

În doctrină s-a arătat că trebuie făcută distincție între terțul dobânditor printr-un act juridic cu titlu oneros și cel care dobândește cu titlu gratuit. Atunci când actualul deținător al bunului, dobânditor de bună-credință de la un detentor precar căruia bunul i-a fost încredințat, chiar de către adevăratul proprietar, l-a primit de la detentor printr-un act juridic cu titlu gratuit (ca dar manual), nu mai există rațiunea ca lui să-i fie consolidat dreptul de proprietate asupra bunului astfel primit, prin sacrificarea intereselor adevăratului proprietar.

Lipsa de diligență a adevăratului proprietar în alegerea persoanei căreia i s-a încredințat bunul, poate fi acoperită de principiul potrivit căruia trebuie protejat cel care luptă să evite o pagubă (certat de damno vitando), nu cel care dorește să păstreze un câștig (certat de lucro captando).

7. ACCESIUNEA

7.1. NOȚIUNE ȘI CLASIFICARE

Potrivit dispozițiilor art. 482 C. civ., „proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă dreptul asupra a tot ce produce lucrul și asupra a tot ce se unește, ca accesoriu cu lucrul, într-un mod natural sau artificial. Acest drept se numește drept de accesiune”.

Această definiție a fost criticată în doctrină, fiind considerată prea generală, prea largă, întrucât ar putea duce în mod greșit la ideea că și dobândirea fructelor este un rezultat al accesiunii, în realitate aceasta fiind rezultatul exercitării unui atribut al dreptului de proprietate (fructus).

Principiul accesiuniii este înscris în art. 488 C. civ., potrivit căruia „tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului”. Conform acestui principiu, dreptul de proprietate se întinde nu numai asupra lucrului ce formează obiectul dreptului său, ci și asupra tuturor acelora ce se unesc cu el. Din acest motiv, s-a spus că dreptul de proprietate are o „virtute atractivă”, întrucât nu se limitează la obiectul său propriu-zis, ci cuprinde și ceea ce se unește cu el sau i se încorporează.

În literatura juridică, accesiunea a fost definită ca un mod de dobândire a proprietății prin care se constituie nemijlocit în patrimoniul titularului lucrului principal un drept de proprietate asupra unui lucru accesoriu care se încorporează celui principal și care, până în momentul încorporării, aparținuse altei persoane.

Într-o altă definiție, accesiunea constă în încorporarea materială a unui lucru mai puțin important, într-un lucru mai important. Dacă lucrurile au aparținut unor proprietari fiferiți, proprietarul bunului mai important devine și proprietar al bunului mai puțin important, care a devenit un accesoriu al primului.

În condițiile prevăzute de lege, proprietrul bunului mai puțin iportant va fi despăgubit pentru pierderea suferită.

Accesiunea este, deci, un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate.

Justificarea acestei instituții rezidă în legătura de accesorialitate care se naște între lucrul mai puțin important și lucrul principal. Această legătură de accesorialitate se manifestă printr-o unire a celor două lucruri în așa fel încât despărțirea lor este posibilă decât cu deteriorarea ambelor sau distrugerea totală sau parțială a unuia dintre ele. În consecință, va primi noul bun proprietarul lucrului principal, considerându-se că lucrul accesoriu se încorporează în cel principal (accesio cedat principali). Bunurile care aparțin proprietății publice nu pot face obiectul acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate.

După natura obiectului principal la care se referă, accesiunea se clasifică în accesiune imobiliară și accesiune mobiliară.

La rândul său, după cum presupune ori nu intervenția omului, accesiunea imobiliară se subclasifică în accesiune imobiliară naturală, ce se produce ca urmare a unui fenomen natural, fără intervenția faptei omului, și accesiune imobiliară artificială, care presupune intervenția faptei omului.

7. 2. ACCESIUNEA IMOBILIARĂ NATURALĂ

Ca mijloc de dobândire a dreptului de proprietate, accesiunea imobiliară are o importanță deosebită.

Principiul general care domină materia accesiunii imobiliare este că pământul se consideră totdeuna ca un bun principal, toate celelalte bunuri care se încorporează în el sunt considerate ca accesorii, chiar dacă valoarea lor întrece cu mult pe aceea a pământului și ele vor aparține în consecință proprietarului pământului.

Accesiunea imobiliară naturală constă în unirea a două bunuri având proprietari diferiți, fără intervenția omului. Cel puțin bunul principal este un bun imobil prin natura sa.

Codul civil reglementează următoarele cazuri de accesiune imobiliară naturală: aluviunea, avulsiunea, insulele și prundișurile, accesiunea animalelor sălbatice și accesiunea albiei unui râu.

Aluviunea ( alluvio)

Potrivit dispozițiilor art. 495 C. civ., aluviunea (alluvio) constă în „creșterile de pământ ce se fac succesiv și pe nesimțite la malurile fluviilor sau ale râurilor”. Aluviunea este în folosul proprietarului fondului riveran, când este vorba de un fluviu plutitor sau neplutitor, cu îndatorirea pentru proprietar de a lăsa pe pământul său drumul necesar pentru conducerea vaselor.

Potrivit art. 496 C. civ., „tot ale proprietarului sunt și pământurile lăsate de apele curgătoare, când ele se retrag pe nesimțite de la unul din țărmuri și se îndreaptă spre celălalt țărm; proprietarul țărmului de unde apa s-a retras profită de aluviune, fără ca proprietarul țărmului opus să poată reclama pământul cel pierdut”.

Codul civil reglementeză și domeniile în care aluviunea nu operează. Este vorba de lacuri, heleștee și iazuri, întrucât „proprietarul lor conservă întotdeauna pământul acoperit de apă” (art. 497 C. civ.).

Aluviunea aparține proprietarului fondului riveran pentru că el, fiind supus riscurilor datorate vecinătății apei curgătoare, trebuie să fie îndreptățit și la foloasele ce ar putea să le aducă această situație.

Ca o condiție a acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate, este necesar ca terenul la care aluviunile se alipesc să fie riveran apei curgătoare. Nu este riveran terenul care este despărțit de ape curgătoare printr-o cale publică sau printr-un dig artificial. De asemenea, depunerile aluviunilor trebuie să se realizeze pe cale naturală, iar nu să fie rezultatul unor lucrări realizate pe cursul râului.

Dispozițiile cuprinse în Codul civil în această materie trebuie corelate cu cele ale legislației actuale, având în vedere faptul că realitățile sociale avute în vedere de legiuitorul de la 1864 sunt astăzi depășite. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 135 alin 3 din Constituție, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național sunt obiectul exclusiv al proprietății publice. Pe de altă parte, conform art. 3 alin 1 din Legea apelor nr. 107/1996, aparțin domeniului public apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 Km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 km², malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime.

Potrivit art. 3 alin 2 din Legea apelor, albiile minore mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce nu depășesc 10 km², pe care apele nu curg permanent, aparțin proprietarilor terenurilor pe care acestea se formează sau curg, care trebuie să le folosească în concordanță cu condițiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv.

Așadar, aluviunea poate primi aplicare numai în privinața acestor ape care sunt proprietate privată, nu și în privința apelor care aparțin domeniului public. Această concluzie este întărită și de dispozițiile art. 496 alin 2 C. civ., potrivit cărora pământul care ar rezulta din retragerea mării aparține întotdeauna domeniului public.

Avulsiunea (avulsio)

Avulsiunea este reglementată de art. 498 C. civ. și constă în ruperea unei bucăți de teren, ca urmare a acțiunii apelor curgătoare, și alipirea ei la un teren riveran care aprține altui proprietar.

Deosebirea dintre avulsiune și aluviune constă în faptul că, în cazul avulsiunii, terenul se poate recunoaște și distinge, în timp ce în cazul aluviunii, el se depune încetul și pe nesimțite, fără a se putea stabili care teren s-a adăugat la un moment dat.

Astfel, spre deosebire de aluviune, care apare ca urmare a acțiunii apelor curgătoare în amonte față de locul unde ea se formează, în mod succesiv prin diverse depuneri, avulsiunea presupune ruperea ca atare aunei bucăți semnificative de pământ și alipirea, tot ca urmare a acțiuniii apelor curgătoare, de regulă în caz de viituri, la un fond riveran situat în aval, ce aparține altui proprietar.

Proprietarul terenului pierdut poate să-l revendice în termenul de prescripție de un an de la data producerii avulsiunii. Pentru a fi admisă acțiunea sa, el trebuie să dovedească identitatea terenului rupt din proprietatea sa cu cea a terenului alipit la proprietatea pârâtului. Dacă el nu acționează, terenul va deveni, prin accesiune, proprietatea celui unde el s-a alipit.

În doctrină, s-a pus problema dacă avulsiunea operează numai atunci când o bucată de pământ a fost ruptă și alăturată unui teren (adjoncțiune), ori și atunci când pământul rupt a fost aruncat deasupra altui teren, considerându-se că art. 498 C. civ. este aplicabil în ambele ipoteze.

De asemenea, s-a pus problema dacă proprietarul care a pierdut terenul îl poate revendica pentru a-l transporta la locul de unde a fost luat de ape (dacă acest lucru este posibil) ori el urmează a folosi terenul acolo unde a fost dus de ape, această ultimă soluție fiind susținută de argumentul că proprietarul fondului unde a fost adusă bucata de teren trebuie să accepte riscurile ce decurg din vecinătatea apelor.

Avulsiunea nu poate opera în detrimentul proprietății publice, neputându-se dobândi pe această cale dreptul de proprietate asupra unei parcele de teren desprinse din proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale. În consecință, acțiunea în revendicarea terenului smuls este imprescriptibilă.

Insulele și prundișurile

Accesiunea insulelor și prundișurilor este reglementată în art. 500 C. civ., potrivit căruia „insulele și prundurile care se formează pe râurile nenavigabile și neplutitoare sunt ale proprietarului țărmului pe care ele s-au format; dacă insula formată trece peste jumătatea râului, atunci fiecare proprietar riveran are dreptul de proprietate asupra părții de insulă ce se întinde spre el, pornind de la jumătatea râului”.

Potrivit art. 501 C. civ., dacă un râu sau fluviu, formându-și un braț, taie și înconjoară pământul unui proprietar riveran și face astfel o insulă, proprietarul nu pierde pământul ce s-a transformat în insulă chiar dacă el s-a făcut la un fluviu sau râu navigabil sau plutitor.

Prin urmare, insulele și prundișurile reprezintă întinderi de uscat ce se formează prin retragerea albiei unor ape curgătoare și ele aparțin proprietarilor riverani atunci când este vorba de retragerea unor ape curgătoare nenavigabile, întrucât în art. 499 C. civ. se prevede că insulele și prundișurile care se formează în albia fluviilor și râurilor navigabile sau plutitoare sunt proprietatea statului. În situația în care malul spre care s-a format insula aparține mai multor proprietari, insula se va împărți între ei în proporție cu lungimea proprietății fiecăruia de-a lungul malului. Aluviunea care s-ar forma la malurile insulei va aparține proprietarului (proprietarilor) acesteia.

Potrivit art. 3 alin. 3 din Legea apelor, insulele care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparțin proprietarului albiei apei. În consecință, dacă albiile râurilor constituie obiectul dreptului de proprietate publică, insulele și prundișurile formate prin retragerea acestor râuri vor deveni proprietate publică. Insulele și prundișurile formate pe cursul unor ape proprietate publică urmează, deci, același regim juridic.

d)Accesiunea albiei unui râu

Conform art. 502 C. civ., „dacă un fluviu sau un râu își face un nou curs prârăsind vechea albie, această albie se împarte între proprietarii săi mărginași”. Pentru ca proprietarii terenurilor riverane să dobândească proprietatea terenului care a constituit vechea albie a râului, este necesar ca schimbarea cursului râului să se fi produs natural, fără intervenția omului.

Proprietarii riverani care vor câștiga vechea albie nu au obligația să plătească nici o despăgubire proprietarului pe terenul căruia râul și-a făcut o nouă albie, pentru că nimeni nu răspunde de cazul fortuit sau de forța majoră.

Chiar dacă legea nu reglementează situația terenurilor inundate, este de principiu că acestea nu încetează a aparține proprietarului lor. După retragerea apelor, indiferent după cât timp, proprietarul fondului inundat va folosi terenul în mod normal, pentru că proprietatea nu se pierde prin neuz.

Accesiunea animalelor sălbatice

Protrivit dispozițiilor art. 503 C. civ., animalele sălbatice care trec pe pământul unui proprietar revin acestuia atâta timp cât rămân pe teren, ele devenind accesoriile fondului pe care se află.

Dacă proprietarul prin diferite mijloace a determinat cu rea-credință instalarea animalelor pe fondul său („prin fraude sau prin artificii”- art. 503 C. civ.), nu poate fi vorba de accesiune. Este, deci, necesar ca animalele sălbatice să nu fie atrase de proprietar, instalarea lor pe fond fiind străină faptei omului, pentru că necesitatea nu poate fi un mijloc de a dobândi proprietatea.

Art. 503 alin. 3 C. civ nu menționeză despre ce fel de animale este vorba. Practica judiciară și literatura de specialitate au decis că este vorba de animale semisălbatice, cum ar fi: porumbeii, iepurii, roiurile de albine, întrucât animalele absolut sălbatice, în concepția legiuitorului din 1864, se dobândesc pe calea ocupațiunii.

În prezent, fondul cinegetic este reglementat prin Legea nr. 103/1996 privind fondul cinegetic și protecția vânatului, care conține alte reglementări în materia animalelor sălbatice, făcând inaplicabile dispozițiile art. 503 C. civ.

Nu intră sub incidența art. 503 C. civ. nici animalele domestice, căci aparțin proprietarului ce le crește, ori pe fondul căruia ele se află. Ele au întotdeauna un proprietar, chiar și atunci când s-au rătăcit, acesta putându-le revendica de la proprietarul fondului pe care ele au trecut.

În concluzie, art. 503 C. civ. are un domeniu de aplicare restrâns la unele animale semisălbatice (porumbeii, iepurii, albinele).

7.3. ACCESIUNEA IMOBILIARĂ ARTIFICIALĂ

Spre deosebire de accesiunea naturală care este urmarea unui fenomen natural, accesiunea artificială este rezultatul intervenției faptei omului și implică obligația celui ce beneficiază de accesiune să plătească despăgubiri celui în detrimentul căruia a operat.

Potrivit dispozițiilor art. 492 C. civ., „orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui până ce se dovedește din contră”.

Codul civil instituie, așadar, o prezumție legală relativă, potrivit căreia ceea ce este construit sau plantat pe terenul unei persoane este proprietatea sa. Terenul fiind considerat lucrul principal, în concepția Codului civil, accesiunea operează întotdeauna în folosul proprietarului terenului, chiar dacă plantațiile, construcțiile ori alte lucrări întrec prin valoarea lor pe cea a terenului (superficies solo credit).

Pentru existența accesiunii imobiliare artificiale, trebuie să existe o încorporațiune materială efectivă, adică materialele folosite să fi devenit bunuri imobile.

Codul civil, în art. 493-494, reglementează două cazuri de accesiune imobiliară artificială:

accesiunea construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări făcute de un proprietar pe terenul său cu materialele aparținând unei alte persoane;

accesiunea construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări făcute de o persoană cu materialele sale pe terenul proprietatea altuia.

Accesiunea construcțiilor sau plantațiilor făcute de un proprietar

pe terenul său cu materialele altei persoane

Acest tip de accesiune a fost reglementat încă din epoca veche a dreptului roman, în Legea celor XII Table existând dispoziții care interziceau revendicarea materialelor după ce fuseseră încorporate unei construcții. Constructorul era obligat să plătească dublul valorii materialelor și să restituie materialul prelucrat, dar neîncorporat încă în construcție.

În dreptul lui Justinian, constructorul care construia cu material străin pe terenul său devenea proprietar al construcției, aplicându-se regula potrivit căreia tot ce se construiește pe un teren aparține proprietarului acestuia – quia omne quod inaedificatur, solo credit. Dacă, dintr-o cauză oarecare, construcția se dărâma, proprietarul materialului avea posibilitatea să-l revendice sau să introducă acțiune ad exibendum, dacă între timp nu fusese despăgubit cu dublul valorii materialulului.

În vechiul drept român, exista regula potrivit căreia proprietarul terenului dobândea proprietatea materialelor încorporate construcției, având obligația de a plăti despăgubiri proprietarului materialelor. Codul Calimach reglementa un tratament juridic diferit pentru proprietarul constructor de bună-credință și cel de rea-credință, în sensul că acesta din urmă era obligat să plătească „prețul neobișnuit sau îndoit al materiei, dar și toată paguba pricinuită proprietarului”.

În prezent, proprietarul care contruiește pe terenul său cu materialele altuia devine proprietarul construcției din momentul încorporării materialelor în sol sau construcție. Potrivit art. 493 C. civ., el este dator să plătească valoarea materialelor și poate fi obligat și la plata de daune-interese. Proprietarul materialelor nu are dreptul să le revendice. Aceste regului nu pot fi aplicate bunurilor din domeniul public, pentru că acestea pot fi oricând revendicate. Proprietarul terenului devine prin accesiune proprietarul construcțiilor sau plantațiilor, indiferent dacă a cunoscut ori nu că materialele pe care le întrebuințează aparțin altei persoane. Altfel spus, indiferent dacă este de bună sau de rea-credință, el va beneficia de aplicarea principiului superficies solo credit, însă, în timp ce proprietarul terenului care a fost de bună-credință datorează numai despăgubirile reprezentând valoarea efectivă a materialelor, cel de rea-credință poate fi obligat să plătescă și daune-interese.

Fiind o aplicare a principiului îmbogățirii fără just temei, valoarea materialelor trebuie să fie aceea din momentul restituirii, iar nu cea din momentul ridicării construcției ori plantației. Daunele-interese ar putea să privescă paguba suferită de proprietarul materialelor prin faptul că nu a putut folosi aceste materiale într-o construcție proprie, fiind obligat să amâne începerea acesteia.

Întrucât, de obicei, materialele necesare unei construcții, plantații sau altor lucrări sunt bunuri de gen și în același timp bunuri fungibile, proprietarul terenului poate restitui, în natură, materiale din categoria celor folosite.

Proprietarul materialelor are un termen de trei ani pentru a solicita despăgubirile, termen ce începe să curgă din momentul în care a cunoscut ori trebuia să cunoască faptul că cineva a folosit materialele sale și pe cel care a folosit aceste materiale (proprietarul terenului).

În situația în care proprietarul terenului care a folosit materiale străine le-a obținut cu bună-credință de la un terț (detentor precar) și dacă aceste materiale nu au fost pierdute sau furate (adică au ieșit din posesia adevăratului proprietar cu voia lui), el a devenit proprietarul acestora potrivit art. 1909 alin. 1 C. civ., astfel încât nu mai este obligat să restituie valoarea lor, pentru că a mai plătit-o o dată detentorului precar.

Potrivit legislației actuale, materialul străin, odată întrebuințat, nu mai poate fi revendicat, întrucât, deși a fost un bun mobil, a devenit prin încorporațiune imobil. Proprietarul terenului dobândește prin accesiune, în mod definitiv și irevocabil, proprietatea materialelor folosite, astfel încât el le păstrează și dacă ulterior acestea devin mobile (prin demolarea construcției).

În doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia proprietarul de rea-credință, spre deosebire de cel de bună-credință, ar trebui să fie obligat să restituie materialele ori de câte ori este posibil.

b) Accesiunea construcțiilor sau plantațiilor făcute de o persoană

cu materialele sale pe terenul proprietatea altuia

În dreptul roman, atunci când se construia un imobil pe teren străin, în temeiul principiului superficies solo credit, proprietarul terenului devenea și proprietarul imobilului. Constructorul de bună-credință avea însă dreptul să primească despăgubiri, fie contravaloarea materialelor și a manoperei, fie o sumă reprezentând sporul de valoare dobândit de teren. Constructorul de rea-credință nu avea dreptul la despăgubiri, considerându-se că a lucrat în numele proprietarului sau i-a dăruit acestuia valoarea materialelor și a manoperei. Soluția era, însă, inechitabilă, ducând la îmbogățirea fără just temei a proprietarului terenului, așa încât în dreptul lui Justinian s-a impus opinia potrivit căreia constructorul de rea-credință putea fi silit să demoleze construcția și să ridice materialele.

În dreptul vechi român, Codul Calimach păstrează principiul din dreptul roman potrivit căruia proprietarul terenului dobândește prin accesiune și proprietatea asupra construcțiilor și face distincție între constructorul de bună-credință și cel de rea-credință, numai primul având dreptul la despăgubiri pentru cheltuielile făcute cu ridicarea construcției.

În situația în care proprietarul terenului cunoștea că o persoană de bună-credință construiește pe ternul său și nu o anunța să oprescă lucrările, el nu mai putea invoca accesiunea, fiind silit să vândă constructorului de bună-credință terenul la prețul locului.

În prezent, situația construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări realizate pe ternul altuia este reglementată de art. 494 C. civ., potrivit căruia proprietarul terenului devine, prin accesiune, proprietarul lor, având obligația plății unei anumite dezdăunări față de constructor, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

Jurisprudența a stabilit că dispozițiile art. 494 C. civ. se aplică numai situațiilor în care un terț ridică pe terenul altuia construcții noi, nu și atunci când lucrările efectuate reprezintă reparații sau îmbunătățiri aduse imobilului. De asemenea, nu se vor aplica aceste dispoziții dacă lucrările, plantațiile sau construcțiile au fost efectuate în temeiul unei convenții încheiate între proprietarul terenului și constructor.

Tratamentul juridic al constructorului este diferit după cum el a fost de bună-credință ori de rea-credință.

Tratamentul juridic al constructorului de rea-credință

Prin constructor de rea-credință se înțelege acea persoană care efectuează o construcție, plantație sau altă lucrare pe un teren despre care știe că aparține altei persoane. Se află în această situație cel care folosește terenul în baza unui titlu lovit de vicii care îi sunt cunoscute sau cel care, cunoscând caracterul litigios al titlului său, construiește pe teren înainte de rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. Tot de rea-credință sunt și detentorii precari care, fără știrea celui de la care au primit terenul, relizează pe acesta o construcție, plantație sau altă lucrare.

Potrivit dispozițiilor art. 494 alin 1-2 și alin 3 (prima parte), în aceste situații proprietarul terenului are dreptul să opteze pentru una din următoarele posibilități:

să invoce accesiunea și să dobândească astfel dreptul de proprietate asupra construcției, având obligația de a dezdăuna pe constructor cu valoarea materialelor încorporate și prețul muncii efectuate, indiferent de sporul de valoare dobândit de teren prin realizarea construcției;

să-l oblige pe constructor să desființeze sau să ridice construcțiile, plantațiile sau lucrările executate, pe cheltuiala sa, cu obligația acestuia să-i plătească despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului. Fiind vorba de o obligație de a face, proprietarul terenului poate fi autorizat de instanță să demoleze construcțiile, cheltuielile fiind tot în sarcina constructorului (art. 1077 C. civ.).

În literatura juridică, s-a afirmat că ridicarea construcțiilor sau plantațiilor devine chiar un drept pentru constructor, când proprietarul le păstrează, dar refuză să plătească constructorului valoarea cheltuielilor ocazionate de efectuarea construcțiilor sau plantațiilor respective.

Posibilitatea prevăzută de art. 494 C. civ. ca proprietarul terenului să poată cere ridicarea construcției ori scoaterea plantației, este consecința relei-credințe a celui care, deși știa că terenul este al altei persoane, a executat totuși lucrări pe acest teren.

Reaua-credință nu se va putea deduce de către instanțele de judecată numai din faptul că cel care a construit, a plantat sau a executat lucrări pe un teren ce nu-i aparține, nu are vreun titlu asupra terenului, ci se vor cerceta condițiile în care construcțiile, plantațiile sau lucrările a căror desființare se cere s-au executat.

În acest scop, printr-o decizie de îndrumare, care în mare parte rămâne actuală, fosta instanță supremă a statuat că:

– instanța de judecată va trebui să stabilească dacă acțiunea proprietarului nu îmbracă aspectul unui abuz de drept, prin pasivitatea sau acceptarea efectuării lucrărilor și introducerea acțiunii după terminarea sau aproape de sfârșitul lor. Instanța trebuie să constate dacă acțiunea reclamantului nu are un caracter șicanator sau dacă nu urmărește obținerea unor foloase necuvenite;

– soluția neeconomică a demolării construcțiilor sau a desființării plantațiilor ori altor lucrări ar trebui, pe cât posibil, înlocuită printr-o despăgubire în bani, ori de câte ori această rezolvare este mai echitabilă și de natură a pune în concordanță interesele individuale ale părților din proces cu cele economice generale;

– în cazul în care pentru desființarea unei construcții sau amenajări este necesară autorizația unui organ de stat competent, instanța nu poate hotărî astfel de măsuri fără existența acelei autorizații.

Desființarea unor construcții și amenajări se face pe baza autorizației de desființare obținută în prealabil, eliberată conform Legii nr. 50/1991. În situația în care organul administrativ competent nu eliberează autorizația de desființare a construcției, proprietarul terenului nu va avea decât posibilitatea de a plăti constructorului de rea-credință despăgubiri reprezentând valoarea materialelor și a manoperei.

Tratamentul juridic al constructorului de bună-credință

Buna-credință a constructorului se determină prin raportarea la dispozițiile art. 486 C. civ., conform cărora posesorul este de bună-credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute.

Prin constructor de bună-credință se înțelege acea persoană care ridică o construcție, face o plantație sau altă lucrare pe un teren, având convingerea fermă, dar eronată că acel teren se află în proprietatea sa.

Buna-credință rezultă, deci, din existența unui titlu asupra terenului, titlu ale cărui vicii nu sunt cunoscute de către dobânditor. În practică, se admite însă că buna-credință poate fi dedusă și din alte împrejurări, cum ar fi:

– persoana a construit în baza unei promisiuni de donație a terenului, având convingerea că în curând va dobândi dreptul de proprietate

asupra acelui teren;

– persoana a construit pe terenul pe care îl poseda în baza unui antecontract de vânzare-cumpărare

coproprietarul a construit pe terenul aflat în indiviziune în prezența și fără opunerea celuilalt coproprietar;

constructorul a ridicat clădirea cu știrea și fără opunerea proprietarului terenului. Ca și în vechiul drept român, se consideră că proprietarul care cunoaște că pe terenul său se efectuează lucrări și nu-l oprește pe constructor, trebuie sancționat, întrucât pasivitatea proprietarului poate îmbrăca forma abuzului de drept.

Potrivit opiniei majoritare, buna-credință a constructorului trebuie să existe în momentul efectuării lucrărilor, reaua-credință care intervine după terminarea lor neputând produce o schimbare de regim juridic în ce privește drepturile constructorului și cele ale proprietarului terenului, potrivit principiului mala fides superveniens non nocet. Constructorul devine de rea-credință din momentul în care viciile titluilui său i-au devenit cunoscute (art. 487 C. civ.).

Ca o protecție acordată bunei-credințe a constructorului, legiuitorul nu-i permite proprietarului terenului să ceară desființarea sau ridicarea construcției, lucrării sau plantației executate. Conform art. 494 alin. 3, partea finală C. civ., proprietarul terenului devine și proprietarul construcției, plantației sau lucrării, cu obligația de a-i plăti constructorului despăgubiri, în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză. Protejând și interesul proprietarului terenului, legiuitorul îi permite să opteze între două moduri de determinare a despăgubirilor cuvenite constructorului de bună-credință:

plata contravalorii materialelor și a prețului muncii;

plata unei sume egale cu sporul de valoare dobândit de teren.

Fiind obligat să păstreze construcțiile, plantațiile sau lucrările edificate pe terenul său, proprietarului i s-a creat posibilitata să aleagă despăgubirea cea mai mică pe care trebuie să o plătească.

Tratamentul juridic al constructorului de bună-credință, care implică pentru proprietarul terenului obligația de a păstra construcțiile, este un efect al posesiei de bună-credință, al aparenței de proprietate în care constructorul a crezut atât de mult încât a efectuat pe teren lucrări, nu pentru a încălca un drept de proprietate al altuia, ci exercitându-și propriul său drept.

O problemă controversată în doctrină este aceea a stabilirii momentului în care se naște dreptul de accesiune imobiliară artificială reglementat de art. 494 C. civ.

Într-o opinie, s-a apreciat că acest drept se dobândește atunci când proprietarul terenului își manifestă intenția de a deveni și proprietarul construcției ridicate pe ternul său deoarece, până atunci, constructorul de bună-credință este prezumat a fi atât proprietarul construcției, cât și al terenului. Opinia contrară, care este majoritară, pornește de la constatarea că în concepția Codului civil accesiunea se produce de plin drept, pe măsura edificării construcției, fără a fi necesară o manifestare de voință din partea proprietarului terenului.

Corespunzător acestor două opinii, în practica judecătorească și în doctrină au fost adoptate poziții diferite cu privire la natura juridică a dreptului pe care constructorul îl are asupra construcției, plantației sau lucrării în intervalul cuprins între momentul încorporării materialelor în sol și cel în care proprietarul terenului își manifestă intenția de a dobândi dreptul de proprietate prin accesiune.

Într-o primă opinie, se consideră că, până în momentul invocării accesiunii de către proprietarul terenului, constructorul are un drept de proprietate rezolubilă, stăpânind bunul animo sibi habendi . Condiția rezolutorie ar consta în precizarea atitudinii proprietarului terenului ori în eventualitatea demolării construcției, evenimente viitoare și nesigure. S-a apreciat că ar fi vorba de o proprietate rezolubilă atipică, deoarece se dobândește în temeiul unui fapt juridic, nu al unui act juridic.

Conform unei alte opinii, întrucât accesiunea are ca efect nașterea dreptului de proprietate al proprietarului terenului asupra construcției, pe măsura încorporării materialelor în teren, constructorul dobândește un drept de creanță. În situația în care constructorul este de bună-credință, creanța sa este, încă de la început, certă și lichidă, devenind exigibilă numai în momentul în care proprietarul terenului revendică acea construcție. Dreptul de creanță al constructorului de rea-credință devine cert și lichid doar la data când proprietarul terenului optează pentru preluarea construcției. Așadar, din faptul edificării unei construcții pe terenul altuia, chiar din momentul încorporării materialelor de construcție în sol, în virtutea legii, rezultă, pe de o parte un drept de proprietate asupra construcției aparținând proprietarului terenului, drept pur și simplu, în temeiul accesiunii, iar pe de altă parte, un drept de creanță al cărui titular este constructorul, născut pe principiul îmbogățirii fără justă cauză. În perioada dintre data realizării construcției și a invocării accesiunii de către proprietarul terenului, constructorul exercită asupra construcției o posesie, ca simplă stare de fapt, care nu face parte din conținutul juridic al unui drept real. Dacă posesia se prelungește în timp, ea poate duce la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiune.

Până când proprietarul terenului își va manifesta intenția de a prelua construcția, dreptul de creanță al constructorului va fi afectat de o condiție suspensivă. Rolul condiției suspensive îl va juca tocmai manifestarea de intenție a proprietarului de a prelua construcția. Proprietarul terenului nu poate fi astfel obligat de constructor să-l despăgubească, atâta timp cât nu-și valorifică dreptul de a invoca dobândirea proprietății asupra construcțiilor prin accesiune și lasă pe constructor să le folosească nestingherit.

Dacă proprietarul terenului va invoca accesiunea, dreptul de creanță al constructorului se va considera născut concomitent cu nașterea dreptului de proprietate al debitorului obligației de despăgubire; el va deveni însă exigibil numai de la data realizării condiției. Dimpotrivă, în ipoteza în care proprietarul terenului nu va invoca accesiunea și se vor fi îndeplinit condițiile uzucapiunii, dreptul său de proprietate asupra construcției încetează, născându-se dreptul de proprietate al constructorului; prin urmare, condiția suspensivă nu s-a mai realizat și este imposibil a se realiza, efectele accesiunii fiind anihilate de efectele uzucapiunii. De asemenea, condiția suspensivă se consideră nerealizabilă și în cazul unui constructor de rea-credință, dacă proprietarul terenului va opta pentru a-l obliga la desființarea construcției și plata de eventuale despăgubiri.

Atunci când despăgubirea constă în prețul materialelor și al muncii, ea trebuie calculată la valoarea existentă în momentul judecății, iar nu în funcție de cea existentă la data edificării construcției.

Dreptul de creanță al constructorului este supus prescripției extinctive în termenul general de trei ani. Termenul de prescripție începe să curgă din momentul realizării condiției suspensive, constând în manifestarea de voință a proprietarului terenului de a prelua construcția, plantația sau lucrarea realizată de creditor. Până la plata integrală a despăgubirilor, constructorul are un drept de retenție asupra construcției, plantației sau, după caz, lucrării respective. Dreptul de retenție nu se stinge prin înstrăinarea imobilului de către proprietar înainte de a plăti despăgubirea.

Conform practicii judiciare, constructorul este îndreptățit să pretindă despăgubirile ce i se cuvin chiar și de la terțul care a dobândit construcția de la proprietarul terenului. În motivarea acestei soluții, se arată că dreptul constructorului la despăgubiri este opozabil și proprietarului subsecvent, deoarece obligația corelativă lui este atât de strâns legată de posesie, încât în mod necesar trebuie considerat că s-a transmis odată cu imobilul. Altfel, creditorul ar fi amenințat cu imposibilitatea realizării creanței în acele situații în care proprietarul de la data edificării construcției ar fi insolvabil.

În situația în care o construcție, plantație sau lucrare se realizează de către o persoană pe terenul altuia în baza unei convenții încheiată cu proprietarul terenului, constructorul devine proprietarul acesteia și titularul dreptului de superficie, dispozițiile art. 494 nefiind aplicabile.

7.4. ACCESIUNEA MOBILIARĂ

În Cartea a II-a din Codul civil, Secțiunea a II-a a Capitolului II se intitulează „Despre dreptul de accesiune relativ la lucrurile mișcătoare” (art. 504-516).

Prin accesiune mobiliară se înțelege unirea a două bunuri mobile care aparțin unor proprietari diferiți ori confecționarea sau obținerea unui bun de către o persoană, prin munca sa folosind materialele altuia.

Codul civil reglementează trei cazuri de accesiune mobiliară: adjuncțiunea, specificațiunea și confuziunea (amestecul).

Accesiunea mobiliară are însă în practică o importanță redusă, întrucât este înlăturată de dispozițiile art. 1909 C. civ., conform cărora simplul fapt al posesiei valorează titlu de proprietate, cu condiția ca posesorul să fie de bună-credință. În acest context, accesiunea se aplică numai în cazuri excepționale, atunci când posesia nu valorează proprietate, neîntrunind condițiile cerute de art. 1909 C. civ., adică atunci când este vorba de o posesie de rea-credință, ori de un bun mobil furat sau pierdut care se află în mâinile unui terț de bună-credință în termenul de trei ani din momentul în care bunul a ieșit din posesia proprietarului fără voia acestuia.

Adjuncțiunea (art. 504-507 C. civ.)

Conform art. 504 C. civ., adjuncțiunea constă în unirea a două bunuri mobile, având proprietari diferiți, în așa fel încât, deși formează un singur tot, ele pot fi despărțite și conservate separat, fără a-și pierde individualitatea. Așa sunt, de exemplu o piatră prețioasă și inelul în care este fixată, tabloul și rama în care este încadrat, o dantelă cusută la o haină.

Bunul rezultat prin unire aparține proprietarului lucrului care reprezintă partea principală (accesorium sequitur principale), acesta având obligația de a plăti celuilalt proprietar prețul bunului unit cu al său, în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 505 C. civ., este considerat principal acela dintre bunuri pentru uzul, ornamentul sau completarea căruia a servit unirea celuilalt bun. În art. 507 C. civ. se prevede că, în situația în care nici unul dintre bunuri nu poate fi privit ca accesoriu al celuilalt, se consideră principal acela care are o valoare mai mare. Dacă valoarea bunurilor este egală, va fi considerat principal lucrul cu volumul cel mai mare. Dacă nici volumul nu poate fi folosit ca un criteriu pentru determinarea bunului principal, atunci lucrul retultat prin adjuncțiune va fi comun ambilor proprietari, în situația în care separarea lor nu se poate face fără pagube importante pentru unul dintre proprietari.

Prin excepție, adjuncțiunea nu se aplică atunci când bunul accesoriu are o valoare mult mai mare decât bunul principal, iar unirea lor s-a făcut fără știrea proprietarului (art. 506 C. civ.). În acest caz, proprietarul bunului accesoriu, neinteresat de despăgubirea oferită, are posibilitatea să ceară restituirea lucrului său, chiar dacă despărțirea bunurilor ar aduce o deteriorare a lucrului principal.

Dacă proprietarul lucrului accesoriu a fost de acord cu unirea, el nu mai poate revendica lucrul său, indiferent de valoarea sa, ci trebuie să accepte prețul acestuia. Cu atât mai mult, dacă adjuncțiunea a fost opera sa.

Specificațiunea (art. 508-510 C. civ.)

Specificațiunea constă în confecționarea, realizarea unui bun nou (nova species) de către o persoană (specificator), prin munca sa, folosind sau prelucrând un material, un bun, o materie primă aflată în proprietatea altuia.

În această situație, lucrul nou nu rezultă din încorporarea propriu-zisă a două lucruri mobile, ci din unirea a două valori: materia primă și munca specificatorului. Așa se întâmplă atunci când un sculptor a făcut un obiect de artă din marmura sau metalul altei persoane, sau când un tâmplar realizează un obiect de mobilier din lemnul altei persoane, ori croitorul confecționează un costum din stofa altei persoane.

În principiu, proprietarul materiei prime are dreptul de a pretinde bunul rezultat, indiferent dacă materia poate fi sau nu adusă în starea inițială. El este obligat, potrivit principiului îmbogățirii fără just temei, să restituie specificatorului valoarea muncii sale, specificatorul având un drept de retenție asupra lucrului până la plata acesteia.

Prin excepție, atunci când manopera are o valoare mult mai mare decât valoarea materialului folosit, lucrul revine specificatorului, care are obligația de a-i restitui proprietarului valoarea materialului folosit.

Confuziunea sau amestecul (art. 511-512 C. civ.)

Confuziunea sau amestecul (confusio, commixtio) constă în unirea a două sau mai multe bunuri mobile având proprietari diferiți, în așa fel încât își pierd individualitate, se topesc în bunul nou rezultat, neputând fi separate. Este cazul a două metale topite împreună ori a două lichide amestecate.

Amestecul se deosebește de adjuncțiune, unde obiectele, deși unite, se pot recunoaște și distinge unele de altele. Se deosebește, de asemenea de specificațiune, pentru că formarea lucrului nou nu presupune munca, manopera cuiva.

Dacă unul dintre bunuri poate fi considerat principal după valoare ori cantitate, proprietarul său devine, prin accesiune, proprietar al bunului obținut în urma amestecului, cu obligația de a-l despăgubi pe proprieatarul lucrului accesoriu.

Atunci când nici unul dintre bunurile amestecate nu poate fi considerat principal, bunul astfel obținut va face obiectul proprietății comune pe cote părți a celor doi proprietari (art. 511 C. civ.).

Art. 515 C. civ. instituie o regulă generală în materia accesiunii mobiliare, conform căreia cel care folosește materiale străine fără știrea proprietarului lor poate fi obligat și la plata de daune-interese. Este o sancțiune pentru cel care a fost de rea-credință (a știtut că materia folosită aparține altuia) și o măsură de ocrotire a dreptului de proprietate. Daunele-interese vor cuprinde atât prejudiciul suferit (damnum emergens), cât și beneficiul de care a fost lipsit cel în cauză (lucrum cessans). Tot ca o măsură de protecție a proprietarului bunului folosit fără știrea sa, art. 514 C. civ. prevede că, în toate cazurile în care proprietarul lucrului folosit fără știrea sa este îndreptățit să primească bunul nou format, el are și posibilitatea de a cere un bun asemănător bunului său. Este absolut normal ca proprietarul să fie cel care să opteze între a invoca accesiunea, pentru a deveni astfel proprietar al unui bun nou, ori a pretinde numai ceea ce a avut. Soluția se întemeiază pe echitate și este folositoare mai ales atunci când proprietarul nu are posibilitatea să plătească celuilalt prețul muncii sau valoarea bunului său, ori când rezultatul accesiunii nu prezintă pentru el nici un interes.

8. UZUCAPIUNEA

8.1. CONSIDERAȚII GENERALE

Unul dintre efectele cele mai importante ale posesiei când aceasta se prelungește în timp, este uzucapiunea sau prescripția achizitivă.

Uzucapiunea este modul originar de dobândirea a proprietății prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru ca urmare a unui fapt juridic complex, constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul și condițiile prevăzute de lege.

Uzucapiunea este reglementată în Cartea a III-a, Titlul XX al Codului civil. Aceste dispoziții se completează cu unele prevederi ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În acele provincii istorice românești supuse regimului de publicitate imobiliară prin vechile cărți funciare, uzucapiunea operează în condițiile prevăzute de Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare. Însă, Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, care a instituit cadastrul general național și cărțile funciare pe întreg teritoriul țării, nu a mai preluat cazurile speciale de uzucapiune din sistemul cărților funciare reglementat de Legea nr. 115/1938. În consecință, în prezent, uzucapiunea este reglemntată pe întreg teritoriul țării de dispozițiile Codului civil. În lipsa unor norme legale tranzitorii privitoare la uzucapiune în legea nouă, uzucapiunile începute și împlinite, în acea parte a țării în care se aplicau dispozițiile Legii nr. 115/1938, îanainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, și-au produs efectele potrivt acelor dispoziții. Însă, uzucapiunile începute sub legea veche și neîmplinite încă urmează să-și producă efectele numai în condițiile și în teremenele prevăzute de Codul civil.

Deși există unele reguli comune cu privire la prescripția achizitivă (uzucapiune) și prescripția extinctivă, în special regulile referitoare la calculul termenelor de prescripție, cele două instituții nu trebuie confundate. Prescripția achizitivă are ca efect dobândirea unor drepturi (dreptul de proprietate sau alt drept real), pe când prescripția extinctivă are ca efect încetarea posibilității de a obține realizarea, prin constrângere, a unor drepturi, fiind un mod de stingere a dreptului la acțiune în sens material, dacă n-a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

Uzucapiunea se justifică pe următoarele considerente:

Deși este o stare de fapt, cel mai adesea posesia corespunde dreptului de proprietate și, întrucât dovada dreptului de proprietate este greu de făcut, uzucapiunea are rolul de a înlătura dificultățile și inconvenientele dovedirii dreptului de proprietate în cadrul unei acțiuni în revendicare. În sistemul Codului civil român, uzucapiunea este concepută, alături de ocupațiune, ca o probă absolută a dreptului de proprietate, deoarece acela care reușește să dovedească faptul că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune nu mai are de suferit rigorile impuse de probatio diabolica;

Uzucapiunea îndeplinește o funcție de clarificare a unor situații juridice, deoarece, având ca efect nașterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformă o aparență îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert și indiscutabil;

Uzucapiunea constituie și o sancțiune indirectă, îndreptată împotriva fostului proprietar al imobilului care, dând dovadă de neglijență, l-a lăsat timp îndelungat în posesia altei persoane, permițându-i, prin pasivitatea sa, să se comporte public ca proprietar sau titular al altui drept real.

În ceea ce privește determinarea domeniului de aplicare al uzucapiunii, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1844 C. civ., potrivit cărora „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie sau dintr-o declarație a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț”. Așadar, pentru a face obiectul uzucapiunii, bunurile trebuie să se afle în circuitul civil și să fie alienabile. Nu vor putea fi dobândite prin uzucapiune bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică, indiferent dacă titular este statul sau o unitate adminstrativ-teritorială, bunuri care, potrivit art. 11 din Legea nr. 213/1998 „nu pot fi dobândite de alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credință asupra bunurilor mobile”. Imprescriptibilitatea bunurilor ce aparțin domeniului public este expres prevăzută și de Legea nr. 215/2001, Legea nr. 18/1991, cu modificările ulterioare, dar și de Constituție prin art. 135.

În consecință, pot fi dobândite prin uzucapiune numai bunurile imobile care se află în proprietate privată, indiferent de titularul dreptului de proprietate, persoană fizică ori persoană juridică, inclusiv statul și unitățile sale administrativ-teritoriale. Deci, pot fi uzucapate numai bunurile care se află în circuitul civil, deoarece „imprescriptibilitatea este un corelativ necesar al inalienabilității”.

Pot fi dobândite prin uzucapiune dreptul de proprietate privată, cât și dezmembrămintele acestuia: uzufructul, uzul, abitația, servituțile continue și aparente.

Nu pot forma obiectul uzucapiunii universalitățile de bunuri care, în general, nu sunt susceptibile de a fi posedate.

Domeniul de aplicare al uzucapiunii se circumscrie numai la categoria bunurilor imobile, întrucât, potrivit art. 1909 alin 1 C. civ., bunurile mobile se dobândesc în proprietate prin însuși faptul posesiei lor cu bună-credință, fără a fi necesară trecerea unui interval de timp. În doctrină, se arată însă că trebuie acceptată uzucapiunea și în domeniul bunurilor mobile, argumentându-se că nu poate fi permisă o inegalitate de tratament juridic între posesorul de rea-credință al unui bun imobil (care poate fi dobândit în proprietate prin uzucapiune) și posesorul de rea-credință al unui bun mobil (este vorba de cel care exercită o posesie de rea-credință, de hoț sau găsitor).

Pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, posesia trebuie să fie utilă și efectivă (neechivocă). Posesia este utilă atunci când îndeplinește calitățile prevăzute în art. 1847 C. civ. (să fie continuă, netulburată, publică) și nu este afectată de vicii. Posesia există în mod efectiv când cel ce deține bunul săvârșește acte de folosință asupra lui cu intenția de a deveni proprietar sau titular al altui drept real.

De asemenea, pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate sau a altui drept real, posesia trebuie să fie exercitată pe toată perioada termenului prevăzut de lege, fără ca posesorul să fi făcut acte de întrerupere a posesiei.

Simpla detenție precară ori posesia viciată, oricât ar dura în timp, nu pot duce niciodată la uzucapiune. Detentorii precari nu pot dobândi bunul prin uzucapiune, deoarece ei dețin acest bun în baza unui contract potrivit căruia sunt obligați să-l restituie la termen proprietarului. Precaritatea are un caracter perpetuu, durând pe tot timpul detențiunii, fiind în același timp un viciu absolut, față de toată lumea. Dacă precaritatea dispare, posesia devine utilă, însă numai prin intervertirea titlului posesiei, ca urmare a voinței detentoului de a nu mai poseda pentru altul, începând să posede pentru sine.

Conform practicii judecătorești, chiriașul, exercitând o detenție precară, nu poate dobândi proprietatea prin uzucapiune, cât timp exercită stăpânirea ca locatar și nu ca proprietar.

De asemenea, s-a decis că stăpânirea unei construcții de către o altă persoană decât proprietarul, însă cu îngăduința acestuia, nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției prin uzucapiune, deoarece persoana respectivă nu exercită o posesie utilă, fiind un simplu detentor precar.

8.2. FELURILE UZUCAPIUNII

În funcție de termenul necesar pentru realizarea uzucapiunii, Codul civil prevede două feluri de uzucapiune:

uzucapiunea de 30 de ani, denumită și uzucapiune de drept comun sau uzucapiune lungă (art. 1890 C. civ.);

uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, denumită și uzucapiune prescurtată sau scurtă (art. 1895-1899).

a) Uzucapiunea de 30 de ani

Potrivit dispozițiilor art. 1890 C. civ., uzucapiunea de 30 de ani, denumită și uzucapiune longissimi temporis, operează indiferent de atitudinea posesorului, important fiind ca acesta să exercite o posesie utilă pe această perioadă de timp: posesorul poate „prescrie prin 30 de ani (…) fără a fi obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință”.

Așadar, pentru a putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiunea de 30 de ani, posesorul trebuie să îndeplinească două condiții:

să posede bunul în tot acest timp;

posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu.

Astfel, potrivit art. 1847 C. civ., pentru a putea prescrie se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. Nici unul dintre viciile posesiei nu se prezumă, cel care susține că posesia nu este utilă trbuind să probeze.

Conform art. 1890 C.civ., aceste două condiții sunt necesare și suficiente pentru a uzucapa, cel ce invocă prescripția putând fi de bună sau de rea-credință și nefiind obligat să prezinte vreun titlu.

b) Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani

Denumită și uzucapiune scurtă, uzucapiunea de 10 până la 20 de ani este reglementată în art. 1895-1899 C.civ.

Potrivit dispozițiilor art. 1895 C. civ., „cel care câștigă cu bună-credință și printr-o justă cauză un nemișcător determinat, va prescrie proprietatea aceluia prin 10 ani, dacă adevăratul proprietar locuiește în circumscripția tribunalului unde se află nemișcătorul, și prin 20 de ani dacă locuiește afară din acea circumscripție”.

Din textul art. 1895 C.civ. rezultă că acest fel de uzucapiune se aplică numai bunurilor imobile individual determinate.

Pentru a putea invoca uzucapiunea de scurtă durată, trebuie întrunite cumulativ două condiții speciale, și anume:

posesia să se întemeieze pe un just titlu sau, după exprimarea Codului civil, pe o „justă cauză”;

posesia să fie de bună-credință.

Posesia să se întemeieze pe un just titlu

În conformitate cu prevederile art. 1897 C. civ., prin just titlu se înțelege orice act juridic translativ de proprietate, precum: vânzarea-cumpărarea, donația, schimbul.

Majoritatea autorilor și practica judiciară consideră că, pentru a fi în prezența unui just titlu, esențial este faptul ca el să provină, în mod obligaotiru, de la o altă persoană decât adevăratul proprietar, adică de la un neproprietar, pentru că dacă ar proveni de la adevăratul proprietar, ar fi suficient prin el însuși să ducă la dobândirea proprietății, fără să fie nevoie de vreo trecere a timpului. Nu este de conceput o uzucapiune care se bazează pe un titlu ce emană de la adevăratul proprietar.

Calificativul „just” folosit de art. 1895C. civ. desemnează calitatea titlului de a îndeplini condițiile de validitate prevăzute de lege pentru actul respectiv. Justul titlu trebuie să fie un act juridic valabil. El trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond și de formă cerute de lege, uzucapiunea scurtă acoperind numai lipsa dreptului însrăinătorului. Un act juridic lovit de nulitate absolută nu poate servi ca temei al uzucapiunii scurte (art. 1897 alin. 2 C. civ.), spre exemplu o donație nulă absolut din cauza lipsei formei autentice nu poate fi invocată drept just titlu. În aschimb, un titlu anulabil poate fi invocat drept just titlu împotriva oricăror persoane, cu excepția celui care are dreptul să ceară nulitatea relativă (art. 1897 alin. 3 C. civ.). După împlinirea termenului de prescripție pentru acțiunea în anularea actului, titlul anulabil devine perfect valid și poate fi invocat chiar îpotriva celui care ar fi putut cere anularea lui.

Justul titlu trebuie să existe în realitate și nu doar în imaginația celui care invocă uzucapiunea. Altfel spus, nu este suficient un titlu putativ.

Exigența unui titlu real presupune ca actul invocat să cuprindă exact, în toată întinderea sa, bunul pe care posesorul îl stăpânește și pe care urmărește să-l prescrie.

Așadar, justul titlu trebuie să fie un act juridic real, efectiv. Condiția nu este îndeplinită, de exemplu, în situația în care uzucapantul a intrat în posesie în calitate de legatar, în temeiul unui testament care fusese revocat, împrejurare pe care posesorul nu a cunoscut-o. Chiar dacă el este de bună-credință, nu are un just titlu, ci doar unul putativ. De asemenea, în cazul simulației, nu poate reprezenta just titlu pentru uzucapiunea scurtă, actul juridic aparent, care prin ipoteză este nereal, mincinos.

În literatura juridică și în practica judiciară, referitor la actele juridice care pot fi calificate just titlu, s-au conturat următoarele aprecieri:

– sunt considerate just titlu: tranzacția; actul de adjudecare a unui imobil întocmit de executorul judecătoresc în cadrul procedurii vânzărilor silite; hotărârea judecătorească prin care se constată existența unei convenții translative de proprietate între părțile unui proces; hotărârile judecătorești care țin loc de act autentic de înstrăinare;

– nu constituie just titlu: convențiile pe baza cărora un bun imobil este în stăpânirea unui detentor precar (locațiunea, depozitul, comodatul); hotărârile judecătorești declarative de drepturi, cum ar fi cele pronunțate într-un partaj; convențiile de împărțeală. De asemenea, certificatul de moștenitor nu poate fi invocat ca just titlu, deoarece el nu este un act translativ de proprietate, ci o dovadă a calității de moștenitor și a întinderii drepturilor succesorale. Nu poate fi calificat just titlu nici antecontractul de vânzare-cumpărare.

Așadar, pentru ca actul juridic pe baza căruia posesorul a intrat în stăpânirea imobilului să fie un just titlu, trebuie să fi fost apt să transfere dreptul de proprietate către dobânditor, dacă ar fi emanat de la adevăratul proprietar.

O problemă care s-a pus în practica judecătorească a fost dacă succesiunea ab intestat ori legatul universal poate să constituie just titlu. Ipoteza este următoarea: A decedează, bunurile sale trecând la succesorul B. Dacă în detenția lui A se afla un bun care nu era al său, se pune problema dacă B va putea să dobândească acest bun prin prescripția de 10-20 de ani, dacă este de bună-credință și consideră că bunul aparținea lui A.

Soluția Codului nostru civil este în sensul că titlul pro herede poate fi considerat drept just titlu, pentru a duce la o uzucapiune de 10-20 de ani, deoarece art. 1858 alin 4 C. civ. admite că transmisiunea universală către un succesor de bună-credință este de natură a interverti precaritatea și a o preface în posesie utilă în persoana succesorului care astfel invocă titlul său pro herede pentru a beneficia de uzucapiunea prescurtată.

Răspunsul dat de doctrină acestei probleme este însă unul negativ și aceasta deoarece succesorul nu poate avea mai multe drepturi decât autorul său, chiar dacă a fost de bună-credință. Transmisiunea succesorală nu poate să-i confere mai multe drepturi: nemo plus juris ad allium transfere potest quam ipse habet. Pe de altă parte, justul titlu este, potrivit dispozițiilor art. 1895 C. civ., un act translativ de proprietate cu titlu particular.

S-a considerat că transmisiunea universală către un succesor de bună-credință este de natură a interverti precaritatea autorului său în posesie utilă aptă să conducă la dobândirea proprietății prin păstrarea ei un timp de 30 de ani, însă nu poate fi o justă cauză în sensul art. 1897 C. civ., întrucât actele enumerate de acesta (vânzarea, schimbul) sunt acte translative cu titlu particular.

O ultimă condiție a justului titlu este aceea ca el să aibă dată certă, numai așa va putea fi opus celui care se pretinde proprietar și care are calitatea de terț față de actul translativ de proprietate, care, prin ipoteză, a fost încheiat de posesorul uzucapant cu o altă persoană. Nu este necesar ca justul titlu să fi fost trascris în registrele de publicitate imobiliare.

Justul titlu este o condiție de sine stătătoare a uzucapiunii, distinctă de buna-credință, astfel că existența sa trebuie dovedită de cel ce invocă uzucapiunea. În această materie, spre deosebire de cea a dobândirii fructelor de către posesor, justul titlu nu este numai un element al bunei credințe. Cele două elemente ale uzucapiunii scurte se condiționează reciproc, în sensul că nu poate exista bună-credință fără să existe un just titlu pe baza căruia posesorul să fi dobândit imobilul. Uzucapiunea nu-și produce efectele dacă una din cele două condiții lipsește.

Posesia să fie de bună-credință

A doua condiție specială în vederea aplicării auzucapiunii scurte se referă la poziția subiectivă a uzucapantului, căruia i se cere să exercite posesia cu bună-credință. Art. 1898 alin. 1 C. civ. cuprinde o definiție a bunei-credințe, precizând că aceasta este „credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”.

Credința posesorului în calitățile transmițătorului bunului trebuie să fie deplină. El va fi de rea-credință atunci când cunoaște că un terț este sau se pretinde a fi proprietar al imobilului a cărui posesie el a dobândit-o. Orice îndoială posibilă referitoare la dreptul autorului este de natură a înlătura buna-credință a posesorului și, odată cu ea, și uzucapiunea scurtă. Nu poate fi socotit de bună-credință posesorul care cunoaște că autorul său nu a plătit prețul imobilului persoanei de la care acesta a cumpărat. Este exclusă buna-credință atunci când posesorul cumpără de la un singur coproprietar, deși cunoaște că bunul aparține în coproprietate mai multor persoane și este posibil să nu-i fie atribuit după partaj.

Potrivit dispozițiilor art. 1898 alin. 2 C. civ., este suficient ca buna-credință să fi existat în momentul „câștigării imobilului”. Nu este, așadar, necesar ca buna-credință să subziste pe toată durata termenului cerut pentru uzucapiune. Dacă ulterior dobândirii bunului, posesorul cunoaște că a dobândit de la un neproprietar, el va putea invoca totuși prescripția achizitivă scurtă, pentru că malla fides superveniens non impedit uzucapionem.

Atunci când este vorba de acte juridice între vii, buna-credință trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic ce va constitui just titlu. Când este vorba de acte juridice mortis causa (legatul cu titlu particular), pot fi luate în discuție două momente: data deschiderii succesiunii (data morții testatorului) și data la care legatarul acceptă legatul. Dobândirea unui bun prin legat devine efectivă atunci când legatarul își manifestă voința de a-l accepta, voință care include printre elementele sale și buna sau reaua-credință. De aceea, în doctrină, se susține că buna credință trebuie să existe în momentul acceptării legatului, moment în care legatarul trebuie să creadă că autorul său este adevăratul proprietar al imobilului.

Dacă în privința justului titlu legea cere ca posesorul să facă dovada acestuia, în privința bunei-credințe ea instituie o prezumție relativă, astfel încât el nu este obligat să dovedească faptul că nu a avut cunoștință de împrejurarea că transmițătorul bunului nu ara proprietar. Prezumția de bună-credință este însă relativă, ea putând fi răsturnată prin orice mijloc de probă de către cel ce se pretinde adevăratul proprietar.

În ceea ce privește termenul uzucapiunii scurte, acesta este de 10 până la 20 de ani, nu neapărat de 10 ori de 20 de ani. Diferența este în funcție de prezența ori absența adevăratului proprietar în circumscripția teritorială a tribunalului unde se află bunul imobil. Dacă el locuiește în județul în care se află bunul, termenul este de 10 ani, iar dacă locuiește în alt județ, termenul va fi de 20 de ani.

Potrivit dispozițiilor art. 1896 C. civ., termenul de bază este de 10 ani și el se prelungește întotdeuna când proprietarul nu a locuit pe tot parcursul său în raza aceluiași tribunal în care se află imobilul. Astfel, la numărul anilor cât proprietarul a locuit în raza tribunaluilui județean unde se afla imobilul, se adaugă un număr dublu de ani cât a locuit în raza altui tribunal, respectiv se dublează anii rămași până la împlinirea termenului de 10 ani. Un an de prezență face, deci, cât doi ani de absență. Spre exemplu, dacă adevăratul proprietar a locuit 6 ani în raza teritorială a Tribunalului Argeș și 4 ani în cea a Tribunalului Vâlcea, cei 4 ani se dublează și se adaugă la cei 6 ani, astfel încât termenul de prescripție va fi de 14 ani.

Trebuie avută în vedere locuința efectivă a adevăratului proprietar, de vreme ce legea distinge după cum acesta „a locuit la diferite timpuri” (art. 1896 C. civ.). În acest sens, absența trebuie să fie una continuă, să nu fie vorba de o simplă plecare ori o absență trecătoare.

În situația în care uzucapiunea privește un bun aflat în coproprietate, împotriva fiecărui coproprietar va curge un termen diferit, de 10 ani pentru cei care locuiesc în același județ, ori de până la 20 de ani pentru cei care locuiesc în alte județe. În măsura în care se poate uzucapa împotriva statului ( este vorba de bunurile din domeniul privat al statului care sunt alienabile), acesta este socotit a fi prezent pe tot teritoriul, astfel că termenul prescripției va fi întotdeauna de 10 ani.

S-a consideratcă, întrucât în prezent mijloacele moderne de transport și comunicații dau posibilitatea unei persoane de a se deplasa și a cunoaște foarte repede situația unui imobil aflat în orice parte a țării, nu se mai justifică stabilirea termenului de prescripție în funcție de absența sau prezența proprietarului.

8.3. MODUL DE CALCUL AL TERMENULUI UZUCAPIUNII

Dobândirea proprietății prin uzucapiune este legată în mod esențial de împlinirea termenelor legale. Indiferent de felul uzucapiunii, termenul se calculează în același mod: pe zile și nu pe ore.

Ziua în care începe prescripția nu se ia în calcul, adică se va ține seama numai de zilele întregi, nu și de fracțiunile de zile (art. 1887 C. civ.). Ziua se socotește de 24 de ore și începe la ora zero, sfârșindu-se la miezul nopții următoare (art. 1888 C. civ.). Prescripția se socotește încheiată la împlinirea ultimei zile a termenului (art. 1889 C. civ.).

La calculul termenului de prescripție achizitivă nu se ține seama de ziua complementară a anilor bisecți, după cum nu se ține seama nici de zilele de sărbătoare legală, indiferent dacă acestea sunt la începutul, pe parcursul ori la sfârșitul termenului.

Se poate ține seama, la calcularea termenului, de opțiunea pentru joncțiunea posesiilor și, nu în ultimul rând, de faptul că pe parcursul termenului de prescripție pot interveni anumite împrejurări care pot afecta cursul acestuia, prin întrerupere sau suspendare.

Întreruperea prescripției achizitive

Primtre condițiile cerute de lege pentru uzucapiune este enumerată și aceea ca „prescripția să fie neîntreruptă” (art. 1847 c. civ.)

Această cerință – distinctă de viciul discontinuității posesiei – se referă în realitate nu la posesie, ci la termenul prescripției achizitive.

Întreruperea prescripției achizitive poate fi definită ca modificarea cursului acesteia care constă în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze întreruptive și începerea unei noi prescripții achizitive. Astfel, potrivit art. 1867 C. civ., întreruperea șterge cu totul orice prescripție începută înaintea sa; în nici un caz acea prescripție nu mai poate fi continuată. Posesorul poate începe o nouă prescripție după ce actele constituive de întrerupere încetează, conform naturii lor.

Potrivit art. 1863 C. civ., prescripția poate fi întreruptă în mod natural sau în mod civil.

Întreruperea naturală este proprie numai prescripției achizitive și intervine, cu aceleași efecte, în două situații prevăzute de art. 1864 C. civ.:

când posesorul este și rămâne lipsit mai mult de un an de posesia bunului, indiferent cine este autorul deposedării;

Pierderea în fapt a posesiei intervine atunci când posesorul este și rămâne lipsit mai mult de un an de folosința lucrului, indiferent dacă lucrul intră în folosința fostului proprietar sau a altei persoane. Prescripția este întreruptă natural, în sensul că elementul material, obiectiv pe care se întemeiază este absent. De vreme ce elementul material al posesiei – corpus – poate fi exercitat și prin altă persoană, prescripția nu este întreruptă dacă bunul este predat cu titlu precar unui terț (cel puțin până când pentru acesta apare un caz de intervertire a precarității).

Întreruperea se produce indiferent dacă pierderea posesiei are loc împotriva voinței posesorului ori prin propriul său fapt de renunțare la stăpânirea bunului.

când bunul cu privire la care se exercită posesia este declarat imprescriptibil în urma unei transformări legale a naturii sau destinației sale.

Este cazul bunurilor trecute în domeniul public, trecere care face imposibilă începerea unei noi prescripții atâta timp cât acestea vor aparține proprietății publice. În realitate, de această dată, posesia încetează definitiv și ireversibil, neputând reîncepe atâta vreme cât imobilul este scos din circuitul civil.

În privința acestui caz de întrerupere naturală a cursului prescripției achizitive, s-a pus problema de a ști dacă dispozițiile extrem de restrictive cuprinse în art. 30 din Legea nr. 58/1974 și respectiv art. 44 din Legea nr. 59/1974 potrivit cărora terenurile de orice fel puteau fi dobândite numai prin moștenire legală, au fost de natură să întrerupă prescripțiile achizitive în curs la momentul intrării lor în vigoare.

În perioada în care s-au aflat în vigoare aceste legi, doctrina și jurisprudența au apreciat unanim că adoptarea celor două acte normative a avut ca efect scoaterea terenurilor din circuitul civil, consecința fiind întreruperea naturală a cursului prescripției achizitive.

După abrogarea acestor legi prin Decretul-lege nr. 1/1989, această problemă a devenit obiect de controversă atât în doctrină, cât și în practică.

Astfel, într-o opinie, s-a susținut că intrarea în vigoare a acestor legi nu a determinat o întrerupere a prescripției achizitive, întrucât nu se poate susține că terenurile proprietate particulară au fost transformate în natura sau destinația lor cum prevede art. 1864 alin. 2 C. civ. și nici nu au fost scoase din circuitul civil general (art. 1844 C. civ.). A avut loc doar o severă restrângere a atributului dispoziției juridice din conținutul dreptului de proprietate asupra terenurilor, dar ele au continuat să fie în circuitul civil deoarece puteau fi dobândite prin moștenire legală.

Opinia contrară pornește de la premisa că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974 și a Legii nr. 59/1974, dreptul de proprietate nu a mai putut fi dobândit prin uzucapiune, întrucât terenurile au fost scoase din circuitul civil general, iar cursul prescripției achizitive a fost astfel întrerupt.

Chiar dacă ele nu au fost declarate în mod expres de lege imprescriptibile, prin transformarea naturii ori a destinației lor în sensul art. 1864 C. civ., este de necontestat că terenurile, ca efect al dispozițiilor restrictive din aceste legi, au fost indisponibilizate.

Tot în sprijinul acestei opinii, s-a mai susținut că dispozițiile art. 1864 C. civ. au în vedere situația în care un bun este scos din circuitul civil general, fiind declarat de lege inalienabil, iar imprescriptibilitatea unui bun este corolarul inalienabilității sale, deoarece un bun, în măsura în care este inalienabil, este și imprescriptibil. Pentru cursul prescripțiilor achizitive deja începute, art. 30 din Legea nr. 58/1974 și art. 44 din Legea nr. 59/1974 au reprezentat veritabile cauze de de întrerupere naturală speciale, ale căror efecte au fost reglementate, în lipsă de prevederi exprese contrare, tot de dispozițiile art. 1866-1867 C. civ.

În concluzie, rațiunea celor două legi a fost evident aceea de a atribui terenurilor un caracter inalienabil, care ar fi iluzoriu dacă nu este însoțit de corolarul său care este imprescriptibilitatea. Ar fi ilogic să se accepte dobândirea terenurilor prin uzucapiune când se interzice dobândirea lor prin acte juridice, dându-le posibilitatea celor interesați să eludeze legea. Neîndoielnic, cele două acte normative au reflectat o anumită ideologie, iar efectele lor au fost inechitabile și de aceea au fost abrogate expres în anul 1989. Dar, cu toată dorința de a trece peste acea perioadă istorică, nu se poate totuși nega că ea a existat și că puterea politică de atunci a emis acte normative a căror forță obligatorie, pe timpul cât au fost în vigoare, nu poate fi înlăturată decât cu prețul unei inechități și mai mari, adică făcând să retroactiveze legile de abrogare a lor

Așadar, nu i se poate recunoaște posesiei exercitate sub imperiul acestei legi aptitudinea de a conduce la uzucapiune, indiferent dacă termenul necesar acesteia s-a împlinit atunci când erau în vigoare ori după abrogarea lor.

Întreruperea naturală, în ambele cazuri, produce efecte absolute, putând fi invocată de către orice persoană interesată (art. 1866 C. civ.) ale cărei drepturi ar fi amenințate de uzucapiune.

Întreruperea civilă

Potrivit dispozițiilor art. 1865 C. civ., întreruperea civilă operează în trei cazuri:

printr-o cerere făcută în judecată, fie introductivă de instanță sau numai incidentală într-un proces întrerupt;

printr-un act începător de executare, precum sechestrul sau cererea execuției unui titlu căruia legea îi recunoaște puterea executorie;

prin recunoașterea de către posesor a dreptului celui în contra căruia prescrie.

Cauzele de întrerupere civilă a prescripției achizitive au fost considerate comune cu cele aplicabile în materia prescripției extinctive și aceasta întrucât Codul civil reglementează și după intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 prescripția extinctivă aplicabilă dreptului la acțiune privitor la drepturile reale principale (art. 21 din Decretul nr. 167/1958). Oricum, cauzele de întrerupere reglementate în art. 16 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 sunt, chiar dacă într-o altă ordine și exprimare, aceleași:

recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția;

Recunoașterea voluntară de către posesor a dreptului adevăratului proprietar echivalează cu o renunțare la posibilitatea de a dobândi acest drept, așa încât trebuie să aibă capacitatea de a încheia un act de dispoziție (capacitate de exercițiu deplină). Practic, din momentul recunoașterii posesorul – dacă mai păstrează posesia – se transformă într-un detentor precar. Așa se întâmplă, de exemplu, atunci când el acceptă să încheie un contract de închiriere sau când acceptă oferta de a cumpăra bunuri.

introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească ori la un organ arbitral necompetent (art. 1870 C. civ.);

Nu se poate vorbi de întreruperea prescripției dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori cel care a făcut-o a renunțat la ea (art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958; art. 1868-1871 C. civ.).

Pentru a produce efectul întreruptiv, acțiunea în justiție trebuie să fie efectivă (să fie făcută cu scopul de a fi admisă) și să fie admisă printr-o hotărâre definitivă.

Formulată de acela împotriva căruia se prescrie (proprietarul), cererea trebuie îndreptată împotriva posesorului, a celui care uzucapează, în caz contrar prescripția nu poate fi întreruptă pentru că hotărârea judecătorească produce efecte numai între părți.

printr-un act începător de executare.

Potrivit art. 1866 C. civ., întreruperea civilă, cu excepțiile prevăzute de lege, nu folosește decât celui ce o face și nu vatămă decât pe cel împotriva căruia se face. Are, așadar, efecte relative, spre deosebire de întreruperea naturală care are efecte absolute.

Suspendarea prescripției achizitive

Cursul prescripției achizitive este oprit și în acele situații în care din anumite motive reglementate expres și limitativ de lege, titularul dreptului de proprietate (sau altui drept real) este oprit din cauze neimputabile lui să intervină pentru protejarea acetuia. Potrivit art. 1874 C. civ., suspendarea oprește cursul prescripției cât durează, fără însă a o șterge pentru timpul trecut (art. 15 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958).

Art. 1875 C. civ. dispune că prescripția curge în contra oricărei persoane care n-ar putea invoca o excepție anume stabilită de lege iar, potrivit art. 1885 alin. 2 C. civ., uzucapiunea curge în favoarea posesorului chiar în contra drepturilor reale afectate de un termen sau o condiție (modalități ale unui act juridic civil care produce efecte numai între părți iar posesorul nu este parte), fără ca termenul sau condiția să poată suspenda uzucapiunea posesorului.

Așadar, suspendarea prescripției achizitive este acea modificare a cursului acestei prescripții care constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripție, pe timpul cât durează situațiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acționa pe titularul dreptului de proprietate.

În Codul civil cauzele de suspendare sunt reglementate în art. 1874-1885, însă în prezent aceste dispoziții au fost modificate prin dispozițiile Decretului nr. 167/1958 (art. 13 și 14), potrivit căruia prescripția se suspendă:

cât timp proprietarul este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere;

cât timp posesorul care invocă uzucapiunea sau adevăratul proprietar al imobilului se află în rândul forțelor armate române puse pe picior de război;

între părinți și tutore, pe de o parte și cei aflați sub ocrotirea lor, pe de altă parte, între curator și cei pe care îi reprezintă, precum și între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătorești, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp nu au fost date și aprobate socotelile;

cât timp proprietarul care este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu nu are un reprezentant legal, ori cât timp acestuia nu are cine să-i încredințeze actele;

pe timpul căsătoriei între soți. Poate fi ipoteza în care, inaintea încheierii căsătoriei, unul dintre soți a început să posede un bun al celuilalt în condiții în care ar fi putut invoca uzucapiunea.

La încetarea cauzei care a determinat suspendarea, prescripția își va relua cursul de drept, continuând de la momentul în care a fost oprită.

Referitor la suspendarea prescripției achizitive, în doctrină s-a pus problema dacă dispozițiile art. 15 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 se aplică și cu privire la uzucapiune. Aceste dispoziții reglementează ceea ce s-a numit efectul special al suspendării prescripției care constă, în esență, în prorogarea momentului împlinirii termenului de prescripție în așa fel încât, între momentul încetării cauzei de suspendare și momentul împlinirii termenului, să se asigure șase luni ori o lună, după cum termenul de prescripție este mai mare sau mai mic de șase luni.

Au fost exprimate opinii favorabile cu privire la aplicarea acestui efect și în materia prescripției achizitive, chiar dacă el nu este reglementat în Codul civil. Pentru că termenele prescripției achizitive sunt mai mari de șase luni, înseamnă că prorogarea va fi de șase luni, iar rațiunea acestei prorogări este ca proprietarul să aibă efectiv timp să acționeze după încetarea cauzei de suspendare, care l-a pus în imposibilitate (materială, morală sau juridică) de a acționa.

Contrar acestor opinii, s-ar putea însă susține că proprietarul a avut suficient timp să acționeze de vreme ce termenele prescripției achizitive sunt de 10-20 sau 30 de ani, deci mult mai lungi decât termenele prescripției extinctive reglementate prin Decretul nr. 167/1958, care reglementează și efectul special al suspendării.

Joncțiunea posesiilor

Termenele lungi prevăzute de lege pentru a opera prescripția achizitivă sunt rareori împlinite în persoana unui singur posesor. Potrivit dispozițiilor art. 1860 C. civ., „orice posesor posterior are facultatea, spre a opune prescripția, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului”.

Joncțiunea posesiilor înseamnă, așadar, unirea posesiei uzucapantului, adică a posesorului actual, cu intervalul de timp cât posesia a fost exercitată de autorul său, pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune.

Cel care hotărăște dacă la calcularea termenului uzucapiunii se ține seama sau nu de posesia autorului este acela care invocă uzucapiunea pentru că joncțiunea posesiiilor este numai o facultate, o posibilitate, în sensul că posesorul actual are de ales între a începe o posesie actuală ori a invoca joncțiunea posesiilor (art. 1859 și 1860 C. civ.).

Joncțiunea posesiilor este o derogare de la regula cuprinsă în art. 1859 C. civ., potrivit căreia dacă lucrul trece prin mai multe mâini, fiecare posesor începe, în persoana sa, o posesie nouă, fără a ține seama dacă transmiterea posesiei s-a făcut în mod singular sau universal, gratuit ori oneros.

Pentru a fi posibilă joncțiunea sunt necesare următoarele condiții:

să fie vorba de o posesie propriu-zisă, pentru că detenția precară nu poate fi unită cu posesia;

cel ce invocă joncțiunea să fie un succesor în drepturi al autorului, pentru că cel care a uzurpat posesia altcuiva nu poate invoca unirea posesiei sale cu aceea ce a aparținut celui pe care l-a înlăturat. El poate fi un succesor universal, cu titlu universal sau particular al vechiului posesor, important fiind să fi primit posesia în baza unui raport juridic.

De asemenea, mai este necesar ca între prima și a doua posesie să existe o continuitate, adică să nu fi intervenit o cauză de întrerupere.

Jurisprudența a statuat că prin autor, în sensul prevederilor art. 1860 C. civ., se înțelege persoana care, la fel ca și cel ce invocă uzucapiunea, nu este titulatul dreptului de proprietate, pentru că numai în această ipoteză are sens joncțiunea posesiilor. Totodată, trebuie să fie vorba de un raport juridic valabil, astfel încât joncțiunea nu va opera atunci când posesia este transmisă printr-un act lovit de nulitate absolută.

Dacă aceste condiții vor fi îndeplinite, termenul posesiei noi va fi adăugat la termenul scurs în favoarea fostului posesor, posesorul actual continunâd posesia anteriaoră cu toate carențele pe care, eventual, aceasta le avea. Așadar, posesorul actual va trebui să continuie posesia cu toate viciile sau calitățile pe care aceasta le are, fără a putea să-i schimbe, în avantajul său, natura. El va avea interes să invoce joncțiunea întotdeauna când schimbarea naturii posesiei îi va fi favorabilă.

În practiă se pot ivi trei ipoteze:

posesia actuală este de aceeași natură cu posesia anterioară, fiind de bună-credință sau de rea-credință. În această ipoteză, întotdeauna va fi în avantajul posesorului actual să invoce joncțiunea posesiilor, pentru că posesia sa continuă calitatea și termenului autorului său. Spre exemplu, dacă autorul a posedat cu rea-credință 25 de ani, posesorul actual, care este tot de rea-credință, are nevoie de încă 5 ani. Ori, dacă autorul a posedat în virtutea unui just titlu și cu bună-credință 18 ani, posesorul actual, în aceleași condiții, are nevoie de încă 2 ani (sau de un an dacă adevăratul proprietar se întoarce în județul unde se află imobilul);

dacă posesorul actual este de rea-credință, iar autorul său a exercitat o posesie de bună-credință și cu just titlu, el va uzucapa în termenul de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ., așa încât are tot interesul să ceară joncțiunea posesiilor. Spre exemplu, dacă autorul a posedat în virtutea unui titlu și cu bună-credință 15 ani, posesorul actual are nevoie de 15 ani;

dacă posesorul actual este de bună-credință și are just titlu, iar autorul său a exercitat o posesie de rea-credință, el va fi interesat de joncțiune numai atunci când, prin unirea celor două posesii, teremenul de 30 de ani necesar autorului s-ar realiza mai repede dacât dacă ar începe o prescripție nouă de 10-20 de ani, adică întotdeauna când din termenul de 30 de ani au rămas mai puțin de 10 ani. Spre exemplu, dacă autorul a posedat cu rea-credință 25 de ani, posesorul actual, având nevoie de numai 5 ani, este normal să nu dorească a începe o prescripție nouă de 10-20 de ani. Dar dacă autorul a posedat numai 5 ani, posesorul actual nu va fi interesat de joncțiune, el începând o nouă posesie bazată pe just titlu și de bună-credință.

Dacă termenul prescripției s-a împlinit în persoana autorului, fără ca acesta să fi solicitat constatarea dobândirii proprietății astfel, posesorul actual nu are nevoie să unească posesia sa cu cea a autorului, ci poate invoca efectele uzucapiunii împlinite deja, joncțiunea fiind inutilă.

8.4. EFECTELE UZUCAPIUNII

Uzucapiunea are ca efect nașterea dreptului de proprietate al posesorului asupra bunului uzucapat, concomitent cu stingerea dreptului de proprietate al fostului titular. Uzucapantul va fi considerat proprietar nu din momentul împlinirii termenului legal al prescripției achizitive, ci din momentul în care a intrat în posesia lucrului (el sau autorul său dacă a optat pentru joncțiunea posesiilor). Altfel spus, efectul uzucapiunii este retroactiv.

În consecință, toate drepturile pe care posesorul le-a constituit asupra bunului în favoarea unor terți pe parcursul uzucapiunii vor fi consolidate, iar posesorul de rea-credință dobândește definitiv și irevocabil dreptul de proprietate asupra fructelor și productelor percepute în cursul uzucapiunii.

Uzucapiunea poate fi invocată atât pe cale de acțiune, când posesorul cere să se constate dobândirea dreptului de proprietate astfel, cât și pe cale de excepție, când el se apără împotriva acțiunii în revendicare introdusă împotriva sa de către fostul proprietar al lucrului. Ea nu poate fi însă invocată din oficiu de către instanță, ci trebuie cerută de către cel interesat (art. 1841 C. civ.).

Beneficiarul prescripției achizitive poate să renunțe la efectele acesteia, însă numai după împlinirea ei (art. 1838 C. civ.). Renunțarea poate fi expresă sau tacită. Renunțarea expresă nu trebuie să îmbrace formă solemnă, ci este suficientă forma scrisă. Renunțarea tacită trebuie să rezulte dintr-un fapt neechivoc, care presupune delăsarea dreptului câștigat (art. 1839 C. civ.). Posesorul trebuie să renunțe la uzucapiune în mod voit și conștient, așa cum se întâmplă atunci când încheie cu adevăratul proprietar un contract de închiriere cu privire la bunul pe care l-a posedat. Cel care renunță la efectele uzucapiunii trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina (art. 1840 C. civ.).

Renunțarea la uzucapiune nu are efecte dacă acest act prejudiciază creditorii uzucapantului sau alte persoane interesate. În consecință, ei pot să invoce prescripția câștigată de debitorul lor, chiar dacă acesta a renunțat la ea (art. 1843 C. civ.). Renunțarea făcută în frauda drepturilor creditorilor uzucapantului va putea fi revocată pe calea acțiunii pauliene.

8.5. UZUCAPIUNEA ÎN SISTEMUL VECHILOR CĂRȚI FUNCIARE

În unele teritorii ale țării – Transilvania, Banat și Bucovina – unde se aplică sistemul de publicitate imobiliară prin cărți funciare, uzucapiunea este reglementată prin Legea nr. 115/1938, care a intrat în vigoare la 12 iulie 1947. Această lege se aplică numai uzucapiunilor începute după intrarea sa în vigoare, cele anterioare rămânând reglementate de vechile legi maghiare, Codul civil austriac și Codul civil român, după caz.

Legea nr. 115/1938 reglementează două cazuri excepționale de dobândire a dreptului de proprietate prin uzucapiune: uzucapiunea tabulară și uzucapiunea extratabulară.

Uzucapiunea tabulară

Potrivit dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 115/1938, în cazul în care s-au înscris fără cauză legitimă drepturi reale care pot fi dobândite prin uzucapiune, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul astfel înscris le-a posedat cu bună-credință, potrivit legii, timp de 10 ani.

Acest caz se mai numește uzucapiune tabulară pentru că prin bună-credință și stăpânirea pe timpul prevăzut de lege, posesorul deja înscris dar fără titlu valabil, își consolidează titlul. Se afirmă că în acest fel titlul „se curăță de viciile sale”, dobândirea dreptului realizându-se prin „convalescența titlului”, pentru faptul că titlul pe baza căruia s-a făcut întabularea, deși nevalabil, prin trecerea termenului de 10 ani „se vindecă”, devenind pe deplin valabil. În acest fel, starea de aparență tabulară, creată prin întabulare, se consolidează, punându-se de acord cu realitatea sau starea de fapt.

Uzucapiunea produce efecte retroactive, de la data întabulării acelui drept în cartea funciară.

Pentru a opera uzucapiunea în condițiile art. 27 din Legea nr. 115/1938 trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

înscrierea nevalabilă a unui drept. Nevalabilitatea cauzei înscrierii se poate referi, în general, la orice viciu care ar afecta titlul în baza căruia a fost operată înscrierea, spre deosebire de justul titlu necesar în cazul uzucapiunii scurte reglementată de Codul civil, al cărui singur viciu constă în lipsa calității de proprietar a transmițătorului. Poate fi vorba de acele situații în care titlul nu este valabil ori când prin înscriere dreptul a fost greșit calificat;

exercitarea posesiei cu bună-credință de către titular. Posesia trebuie exercitată de către cel înscris ca titular în cartea funciară și trebuie să aibă ca obiect dreptul înscris. Buna-credință constă în convingerea fermă, dar eronată, a celui înscris în cartea funciară că această operațiune s-a făcut în baza unei cauze valabile. Este aplicabil și aici principiul malla fides superveniens non impedit uzucapionem, fiind suficient ca buna-credință să existe în momentul intrării în posesie;

titularul să posede imobilul timp de 10 ani de la înscrierea în cartea funciară.

În doctrină s-a afirmat că exercițiul în fapt al prerogativelor dreptului real când este conform cu situația care rezultă din cartea funciară face ca această situație să nu mai poată fi contestată, să se prezume în mod absolut că posesorul este titularul dreptului.

Uzucapiunea extratabulară

Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. 1 din Legea nr. 115/1938, posesorul unui imobil care l-a posedat, în condițiile legii, timp de 20 de ani de la moartea titularului dreptului de proprietate înscris în cartea funciară, poate cere întabularea dreptului în favoarea sa, în temeiul uzucapiunii.

În acest caz uzucapiunea se numește extratabulară pentru că dobândirea dreptului de proprietate de către posesorul imobilului se produce fără să fi fost întabulat la începerea posesiei.

Prescripția achizitivă nu poate curge împotriva persoanei înscrise în cartea funciară decât dacă aceasta a decedat.

Stăpânirea exercitată de cel care invocă uzucapiunea trebuie să îndeplinească toate condițiile necesare unei posesii utile (art. 1847 C. civ.). Nu se cere ca posesorul să fie de bună-credință, dobândirea proprietății operând indiferent dacă cel care a posedat 20 de ani imobilul a cunoscut sau nu că acesta nu-i aparține de drept.

Așadar, pentru a opera uzucapiunea extratabulară, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

titularul dreptului întabulat în cartea funciară să fi decedat;

uzucapantul să posede imobilul timp de 20 de ani de la moartea proprietarului tabular;

posesia exercitată de uzucapant să fie utilă.

9. SUCCESIUNEA

Dispozițiile Codului civil enumeră succesiunea printre modurile de dobândire a proprietății alături de celelalte moduri originare și derivate, art. 644 prevăzând: „proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune”. S-ar părea că legiuitorul distinge între succesiune și legate, însă în realitate, este vorba de cele două forme ale moștenirii: moștenirea legală și moștenirea testamentară.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul succesiune își găsește originea în latinescul succesio-succesionis care înseamnă înlocuire, dar și urmarea sau succesiunea lucrurilor.

Prin moștenire se înțelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una ori mai multe persoane în ființă (persoane fizice, persoane juridice ori statul).

Într-o primă accepțiune largă, prin succesiune se înțelege orice transmisiune de drepturi (universale, cu titlu universal sau cu titlu particular) de la o persoană la alta, fie prin acte între vii, fie pentru cauză de moarte. Astfel, se poate spune că donatarul succede donatorului, cumpărătorul succede vânzătorului.

În accepțiunea restrânsă, prin succesiune sau moștenire se înțelege transmiterea unui patrimoniu, a unei fracțiuni de patrimoniu sau a unor bunuri singulare de la o persoană fizică decedată la una sau mai multe persoane fizice în ființă, pe baza unor norme prestabilite. Acesta este sensul avut în vedere de art. 644 C. civ.

Persoanele care dobândesc în temeiul legii patrimoniul lui decujus se numesc moștenitori sau erezi; ei sunt moștenitori universali, cu vocație la întreg patrimoniul succesoral.

Moștenitorii care vin la succesiune în virtutea legii sunt numiți moștenitori legitimi sau regulați, datorită înrudirii lor cu defunctul. Moștenitorii neregulați sau iregulari sunt cei care vin la moștenire tot în temeiul legii, dar fără a avea vreo legătură de rudenie cu defunctul. În această categorie intră soțul supraviețuitor și statul.

Moștenitorii legali nu pot avea vocație succesorală la bunuri singulare, privite izolat, neputând exista moștenitori legali cu titlu particular.

Spre deosebire de aceștia, moștenitorii legatari pot fi și cu titlu particular, având vocație la unul sau mai multe bunuri individual determinate.

Moștenirea se deosebește de celelalte moduri de transmitere reglementate de art. 644 C.civ. prin aceea că:

este o transmisiune pentru cauză de moarte;

nu are ca obiect bunuri individual determinate. Patrimoniul este inseparabil de persoana titularului pe timpul vieții acestuia, de aceea toate transmisiunile între vii sunt cu necesitate cu titlu particular, iar la moartea titularului transmisiunea este universală;

obiectul transmisiunii, fiind patrimoniul sau o fracțiune din patrimoniu, iar acesta fiind alcătuit din drepturi și obligații, moștenirea transmite nu doar activul, ci și pasivul patrimoniului. Între vii însă se transmit numai drepturile, obligațiile fiind intransmisibile cu titlu particular.

În ceea ce privește condițiile în care are loc transmiterea patrimoniului, legea civilă distinge între succesorii regulați și cei neregulați.

Succesorii regulați sunt considerați ca fiind o continuare a persoanei defunctului. În privința lor se produce o contopire a patrimoniului lor cu cel al defunctului din chiar momentul decesului acestuia, astfel că ei se substituie defunctului în toate raporturile în care decujus era subiect activ sau pasiv. Se poate spune că patrimoniul este absorbit odată cu persoanalitatea titularului în patrimoniul și personalitatea celui care moștenește.

Din principiul continiutății persoanei defunctului decurg următoarele consecințe:

moștenitorul regulat ar trebui să se bucure de sezină, de plin drept, din ziua deschiderii moștenirii. Legea face însă o excepție și acordă sezină doar rudelor în linie dreaptă, pe când colateralii și soțul supraviețuitor trebuie să ceară punerea în posesie de la notarul public;

persoana moștenitorului înlocuiește pe cea a defunctului nu doar în raporturile de drept în care acesta era subiect activ, ci și în cele în care era subiect pasiv. Așadar, de drept, moștenitorul este ținut de întregul pasiv succesoral (toți creditorii defunctului devin creditorii moștenitorului).

Moștenitorii regulați, dacă nu au acceptat moștenirea sub beneficiu de inventar, răspund de întregul pasiv al moștenirii ultra vires hereditatis, adică dincolo de limita activului.

În privința moștenitorilor neregulați, legea nu mai consacră soluția după care persoana este nedespărțită de patrimoniu, ci are în vedere doar patrimoniul privit ca universalitate juridică, ce poate face obiectul unei transmisiuni. Personalitatea defunctului nu se mai absoarbe în cea a moștenitorului și odată cu ea și patrimoniul și, în concluzie, moștenitorii neregulați nu mai răspund ultra vires hereditatis, ci intra vires hereditatis, adică în limita activului.

Moștenirea se transmite de drept succesorilor, însă ea nu este definitivă, nici obligatorie. Succesibilul, prin actul său unilateral de voință, poate să-și confirme titlul de moștenitor, acceptând moștenirea sau să o repudieze renunțând la moștenire.

Moștenitorul care nu a decis încă dacă acceptă sau nu moștenirea se numește succesibil. Succesibilul are, conform art. 685-689 C. civ., un drept de opțiune care poate să constea în:

a accepta pur și simplu moștenirea;

a accepta sub beneficiu de inventar;

a renunța la moștenire.

Dreptul de opțiune este un act juridic unilateral care produce efecte erga omnes. Această declarație unilaterală de voință nu poate fi afectată de modalități, este indivizibilă, irevocabilă și cu efect retroactiv. Termenul de opțiune succesorală este de 6 luni de la data deschiderii moștenirii.

Acceptarea pură și simplă este actul sau faptul prin care succesibilul acceptă succesiunea fără a cere beneficiu de inventar, consolidând astfel titlul său de moștenitor. Transmisiunea succesorală se produce provizoriu la deschiderea succesiunii, devenind definitivă prin acceptare. Acest efect retroactivează până la data morții lui decujus.

Acceptarea poate fi voluntară sau forțată.

Acceptarea voluntară este un act unilateral de voință, consensual și poate fi expresă sau tacită. Este expresă când succesibilul își însușește calitatea de erede într-un act autentic sau privat. Este tacită acceptarea care rezultă dintr-un act sau fapt juridic pe care succesibilul nu-l putea face decât în calitatea sa de erede și din care rezultă, în mod neîndoielnic, intenția sa de acceptare (art. 689 C. civ.).

Acceptarea forțată este impusă moștenitorilor care au sustras sau ascuns bunurile moștenirii (art. 703 C. civ.)

Renunțarea la moștenire este actul juridic prin care succesibiulul declară că nu primește dreptul la moștenire. Renunțarea nu poate fi tacită, ea fiind un act solemn, deoarece nu poate rezulta decât dintr-o declarație făută în fața notarului public și înregistrată într-un registru special.

În cazul în care în termenul de 6 luni prevăzut pentru acceptare, moștenirea este acceptată de alți succesibili, cel care nu și-a exercitat dreptul de opțiune succesorală nici expres, nici tacit pierde dreptul la moștenire.

Renunțătorul este socotit că nu a fost niciodată erede (art. 696 C. civ.).

Acceptarea sub beneficiu de inventar are ca efect faptul că nu se produce confuziunea între patrimoniul succesoral și cel al succesorului. Această separare se produce prin faptul că la data acceptării se face o inventariere a bunurilor, cu efectul că succesorul nu răspunde de pasivul moștenirii decât în limita bunurilor sau valorii bunurilor înscrise în inventar.

Așadar, succesiunea este o transmisiune mortis causa prin care, afară de cazul în care se referă la bunuri singulare, se transmit nu numai drepturi, ci și obligații (cu excepția obligațiilor exclusiv personale, care se sting odată cu moartea), deci mai mult decât simpla proprietate.

SECȚIUNEA a III-a MODURILE SPECIFICE DE DOBÂNDIRE A

DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

1. ENUMERARE

Potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică se dobândește:

pe cale natural;

prin achiziții publice efectuate în condițiile legii;

prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

prin acte de donație sau legate acceptate de Guvern, de consiliul județean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;

prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de uitilitate publică;

prin orice alte moduri prevăzute de lege.

2. DOBÂNDIREA PROPRIETĂȚII PUBLICE PE CALE NATURALĂ

Legea nu explică în ce constă acest mod dedobândire a proprietăți publice. Printr-o interpretare gramaticală a textului legal s-ar înțelege dobândirea proprietății publice fără intervenția omului, asupra bunurilor care se găsesc în natură. Prin bogăție naturală se înțelege bogăția (necultivată) a solului sau a subsolului, sau a unei regiuni, a unei țări.

S-a arătat că este vorba de bogățiile de orice natură care se vor forma pe teritoriul sau în subsolul țării. Însă, în art. 135 alin. 3 din Constituție, bogățiile de orice natură ale subsolului sunt enumerate expres printre bunurile din proprietatea publică, așa încât o asemenea considerare apare lipsită de interes practic. Nu poate fi vorba nici de fructele naturale ale bunurilor aflate în proprietate publică, pentru că acestea sunt culese în virtutea dreptului de proprietate, fără a fi nevoie să se considere că reprezintă un mod special de dobândire a proprietății.

În acest context, dispoziția legală rămâmne una de principiu, aplicabilă atunci când nu există o reglementare specială.

3. DOBÂNDIREA PROPRIETĂȚII PUBLICE PRIN ACHIZIȚII PUBLICE

Prin O.U.G. nr. 60/2001 privind achizițiile publice au fost stabilite principiile, cadrul general și procedurile pentru atribuirea contractului de achiziție publică, precum și căile de atac împotriva actului sau deciziei autorității contractante care aplică una din procedurile de atribuire a contractului de achiziție publică.

În general, prin achiziție se înțelege o anumită formă de comerț care constă în cumpărarea de produse sau de materiale de către stat pe calea unor contracte speciale. Potrivit legii, achiziția publică este dobândirea, definitivă sau temporară, de către o persoană juridică definită ca autoritate contractantă, a unor produse, lucrări sau servicii, prin atribuirea unui contract de achiziție publică (art. 3 lit. a). În acest caz, proprietatea publică se dobândește în baza unui act juridic bilateral, cu titlu oneros, încheiat în formă scrisă și cu respectarea condițiilor legale.

Este autoritate contractantă (art. 5):

orice autoritate publică, așa cum este definită în Constituție, inclusiv autoritatea judecătorească;

orice instituție publică, de interes general sau local, autonomă ori aflată în subordinea sau sub controlul unei autorități publice;

Academia Română și instituțiile subordonate acesteia;

orice persoană juridică ce desfășoară activități relevante în unul din sectoarele de utilități publice – apă, energie, transporturi și telecomunicații – și care benefiaciază de drepturi speciale sau exclusive pentru desfășurarea unor activități.

La baza atribuirii contractului de achiziție publică stau următoarele principii:

libera concurență, care presupune asigurarea condițiilor ca orice furnizor de produse, executant de lucrări sau prestator de servici, indiferent de naționalitate, să aibă dreptul de a deveni, în condițiile legii, contractant;

eficiența utilizării fondurilor publice, care presupune folosirea sistemului concurențial și a criteriilor economice pentru atribuirea contractului de achiziție publică;

transparența, care impune ca informațiile referitoare la aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de achiziție publică să fie puse la dispoziția tuturor celor interesați;

tratamentul egal, care impune aplicarea în mod nediscriminatoriu a criteriilor de selecție și a criteriillor pentru atribuirea contractului de achiziție publică, astfel încât orice furnizor de produse, executant de lucrări sau prestator de servicii să aibă șanse egale de a i se atribui contractul respectiv;

confidențialitatea, care impune garantarea protejării secretului comercial și a proprietății intelectuale a ofertantului.

Atribuirea unui contract de achiziție publică se face prin:

licitație deschisă (are dreptul să depună oferte orice furnizor, executant ori prestator interesat de contract);

licitație restrânsă (pot depune oferte numai cei selectați de către autoritatea contractantă în prima etapă a procedurii);

negociere competitivă (când o autoritate contractantă se consultă și negociază clauzele contractuale, exclusiv prețul, cu mai mulți furnizori, executanți sau prestatori);

negocierea cu o singură sursă (când o autoritate contractantă se consultă și negociază clauzele contractuale, inclusiv prețul, cu un singur furnizor, prestator sau executant);

cerere de ofertă (este o procedură simplificată prin care se solicită, fără publicarea unui anunț publicitar, oferte de la mai mulți furnizori, executanți sau prestatori).

Poate participa la procedura pentru atribuirea unui contract de achiziție publică orice furnizor, executant sau prestator, român sau străin, persoană fizică sau juridică. Persoanele străine care participă la această procedură beneficiază de același regim juridic de care beneficiază persoanele române în țara în care cel interesat este rezident.

Prin obiectul său, contractul de achiziție publică nu se deosebește esențial de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între subiecte de drept civil. Prin contractul de achiziție publică administrația obține bunuri, servicii sau lucrări, în aschimbul unui preț, el fiind o categorie particulară de contract, încheiat de adminiatrație pentru nevoile serviciului public.

Contractul de achiziție publică este un contract administrativ, întrucât:

reprezintă un acord de voință între o autoritate publică și un alt subiect de drept, public sau privat;

unele dintre clauzele contractuale sunt stabilite prin lege și nu pot fi negociate cu cealaltă parte, iar, în temeiul acestora, autoritatea contractantă are dreptul să rezilieze contractul, în considerarea interesului public;

alte clauze contractuale stabilite de autoritate prin caietul de sarcini și prin anunțurile referitoare la achiziția publică au același caracter de drep public;

contractul se încheie prin proceduri speciale;

litigiile apărute în derularea acestui contract sunt de competența instanțelor de contencios administrativ.

4. DOBÂNDIREA PROPRIETĂȚII PUBLICE PRIN EXPROPRIEREA

PENTRU CAUZĂ DE UTILITATE PUBLICĂ

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică este prevăzută, cu caracter de excepție, în art. 41 din Constituție, precum și în art. 481 C. civ. La data de 27 mai 1994 a fost adoptată Legea nr. 33 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care cuprinde dispoziții de natură să asigure cadrul legal adecvat procedurilor de expropriere și stabilire a despăgubirilor, dar și apărarea dreptului de proprietate privată. Această lege se completează cu Regulamentul privind procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilității publice pentru lucrări de interes național sau de interes local.

În doctrină, exproprierea a fost definită ca fiind un mod originar de dobândire a proprietății, constând în trecerea forțată a unor bunuri determinate din proprietatea privată în proprietatea publică, în vederea satisfacerii unor necesități de interes național sau local, după o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită prin învoială sau pe baza unei hotărâri judecătorești. Ori, ca instituție juridică de drept public care constă în achiziția forțată, cu titlu oneros, pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii și sub control judiciar, a unor bunuri imobile proprietate privată.

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică este o excepție de la caracterul absolut și inviolabil al dreptului de proprietate privată. Ea operează o transformare calitativă a proprietății, din proprietate privată în proprietate publică, în condițiile legii.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 33/1994, pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea personelor fizice sau juridice, cu sau fără scop lucrativ, precum și cele aflate în porprietatea privată a comunelor, orașelor, municipiilor și județelor. Este vorba de imobilele prin natura lor, inclusiv recoltele care încă se țin de rădăcini și fructele de pe arbori, neculese încă.

Imobilele prin destinație vor fi expropriate numai dacă sunt alipite fondului în mod permanent, neputând fi despărțite fără a fi deteriorate sau fără a deteriora imobilul.

De principiu, dezmembrămintele dreptului de proprietate se sting prin exproprierea proprietății, dar nu pot forma obiectul unei exproprieri separate. Servituțile stabilite prin fapta omului se sting numai dacă devin incompatibile cu situația naturală și juridică a obiectivului urmărit prin expropriere (art. 28 alin. 2). Cu privire la dreptul de superficie, structura acestuia, care constă în dreptul de proprietate asupra unei construcții sau plantații aflate pe terenul altei persoane, combinat cu dreptul de folosință asupra terenului respectiv, impune exproprierea concomitentă a terenului și a construcției sau plantației.

Nu pot fi expropriate imobilele proprietate publică ce aparțin statului ori unităților administrativ-teritoriale care sunt și pot fi afectate unei utilități publice prin voința autorității competente. Nu pot fi expropriate nici bunurile proprietate privată a statului, pentru că acesta, în calitate de proprietar, poate să afecteze unei utilități publice oricare din bunurile sale. Cât privește bunurile proprietate privată a unităților administrativ-teritoriale, dacă utilitatea publică este de interes local, nu este necesară exproprierea, ci o decizie a organului competent de trecere a bunului în porprietatea publică este suficientă.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 33/1994, exproprierea nu poate fi hotărâtă decât după ce utilitatea publică s-a declarat. Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes național sau de interes local. Legea stabilește categoriile de lucrări considerate de utilitate publică ce pot atrage exproprierea, lăsând deschisă posibilitatea ca pentru orice alte lucrări decât cele prevăzute, utilitatea publică să se declare pentru fiecare caz în parte, prin lege (art. 7 alin. 3).

Declararea utilității publice se face de către Guvern pentru lucrări de interes național, ori de consiliile județene și Consiliul General al Municipiului București pentru lucrările de interes local. Ea se declară prin lege atunci când, indiferent de natura lucrărilor, sunt supuse exproprierii lăcașuri de cult, monumente, ansambluri și situri istorice, cimitire, alte așezăminte de valoare națională deosebită ori localități urbane sau rurale în întregime. Pentru lucrări de interes local care se desfășoară pe teritoriul mai multor județe, se constituie o comisie alcătuită din președinții consiliilor județene respectrive.

Declararea utilității publice se face numai după o cercetare prealabilă efectuată de comisii special numite de către Guvern, de către delegația permanentă a consiliului județean ori de primarul general al cpitalei.

Cercetarea prealabilă va stabili dacă există elemente care să justifice interesul național sau local, avantajele economico-sociale, ecologice sau de orice altă natură care susțin necesitatea lucrărilor și nu pot fi ralizate pe alte căi decât prin expropriere, precum și încadrarea în planurile de urbanism și de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii (art. 10 alin. 1). Procesul-verbal în care se consemnează rezultatele cercetării prealabile se va înainta Guvernului, consiliului județean ori Consiliului General al Municipiului București.

Pe baza rezultatelor cercetării prealabile, se adoptă actul de declarare a utilității publice care se aduce la cunoștință publică prin afișare la sediul consiliului local în a cărui rază este situat imobilul și prin publicare în Monitorul Oficial (pentru utilitatea publică de interes național) sau în presa locală (pentru utilitatea publică de interes local). Nu sunt supuse publicității actele prin care se declară utilitatea publică pentru lucrări privind apărarea țării și siguranța națională (art. 11 alin.2).

Chiar dacă legea nu prevede expres, odată adusă la cunoștință publică, declarația de utilitate întrunind elementele unui act-condiție care declanșează procedura exproprierii, este supusă controlului legalității sale în această etapă, de către Curtea Constituțională (atunci când utilitatea publică a fost declarată prin lege) ori de instanța de contencios administrativ (când utilitatea este declarată prin hotărâre de Guvern sau prin act al organelor administrației locale), fără a se putea examina oportunitatea actului administrativ.

După declararea utilității publice, expropriatorul (statul prin organismele desemnate de Guvern ori județele, municipiile, orașele și comunele, după caz) întocmește planul imobilelor propuse spre expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor și a ofertelor de despăgubire, care se depun la consiliul local al localității în care sunt situate imobilele respective, în vederea consultării de către cei interesați. Administrația publică trebuie să ia măsuri pentru ca cei interesați să poată consulta efectiv aceste documente.

Expropriatorul este obligat, în termen de 15 zile de la publicare și pe cheltuiala sa, să notifice titulatilor drepturilor reale asupra imobilelor vizate, propunerea de expropriere și procesul-verbal care încheie procedura prealabilă declarării utilității publice. Aceștia pot formula întâmpinare împotriva acestora în termen de 45 de zile de la primirea notificării, care se depune la primarul localității unde se află imobilul. Primarul va primi și va înregistra întâmpinările și va consemna ofertele de despăgubire și pretențiile proprietarilor sau ale titularilor de alte drepturi reale, înaintând dosarul cuprinzând toate documentele și întâmpinătile, Secretarului General al Guvernului ori consiliului județean, după caz (art. 14 alin. 3).

Întâmpinările sunt soluționate în teremn de 30 de zile de către o comisie constituită prin hotărâre a Guvernului, prin decizie a delegației permanente a consiliului județean ori dispoziție a primarului capitalei. Comisia este alcătuită din 3 specialiști din domeniul de activitate în care se realizează lucrarea de utilitate publică, 3 proprietari de imobile din localitatea în care sunt situate imobilele și primarul localității. Comisia lucrează sub conducerea unui delegat al Guvernului sau al consiliului județean, după caz, în calitate de președinte, care nu are drept de vot (art. 16 alin. 3).

Comisia poate accepta punctul de vedere al expropriatorului sau îl poate respinge. Ea dă o hotărâre motivată, care se comunică părților în teremen de 15 zile de la adoptare. Dacă părțile se înțeleg asupra problemelor legate de expropriere, comisia consemnează această învoială, sub semnătura acestora. Dacă propunerile expropriatorului sunt respinse, acesta poate reveni cu noi propuneri, cu refacerea corespunzătoare a planurilor.

Hotărârea comisiei este supusă căii de atac a contestației care poate fi promovată de partea interesată, în termen de 15 zile de la comunicare, la curtea de apel în raza căreia se află situat imobilul, potrivit contenciosului administrativ.

Soluționarea cererilor privitoare la expropriere este de competența tribunalelor în raza cărora este situat imobilul propus spre expropriere.

Instanța este competentă să verifice dacă sunt întrunite toate condițiile cerute de lege pentru expropriere și să stabilească cuantumul despăgubirilor precum și suma cuvenită proprietarilor, posesorilor, altor titulari de drepturi reale ori altor persoane care pot justifica un interes legitim asupra imobilului. Așdar, instanța nu poate analiza probleme de fond privind exproprierea, limitându-se la anliza aspectelor procedurale.

Dacă intervenie înțelegerea părților, instanța va lua act de aceasta printr-o hotărâre de expedient. Dacă părțile nu se înțeleg ori nu se înțeleg cu privire la întinderea despăgubirilor, instanța va proceda la stabilirea acestora. În acest scop, instanța va constitui o comisie de experți (unul numit de instanță și câte unul de fiecare parte). Experții vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit imobile de același fel în aceeași localitate la data încheierii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau altor persoane îndreptățite.

Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului și altor persoane îndreptățite. Despăgubirea acordată de instanță nu poate fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de persoana interesată.

Având în vedere că hotărârea pronunțată de instanță este supusă căilor de atac prevăzute de lege, este posibil ca în momentul plății, despăgubirea să nu mai corespundă valorii reale a imobilului și cuantumului prejudiciului produs, așa încât persoanele interesate pot cere reactualizarea cuantumului despăgubirii pentru ca ea să rămână dreaptă, așa cum prevede legea.

Exproprierea produce următoarele efecte:

imobilul expropriat trece din proprietatea privată în proprietatea publică, prin hotărâre judecătorească, liber de orice sarcini. Transferul dreptului de proprietate se produce îndată ce obligațiile impuse prin hotărârea judecătorească au fost îndeplinite. Hotărârea judecătorească prin care s-a dispus exproprierea nu reprezintă prin ea însăși titlu executoriu și nu are efect translativ de proprietate dacă nu sunt plătite despăgubirile. Termenul de plată nu poate fi mai mare de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii;

drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate – uzufruct, uz, abitație și superficie – cât și concesionarea și darea în folosință se sting prin efctul exproprierii, titularii lor având dreptul la despăgubiri. Servituțile stabilite prin fapta omului se sting numai dacă devin incompatibile cu noua situație;

dreptul de ipotecă și privilegiul imobiliar special care grevează imobilul ipotecat se strămută de drept asupra despăgubirilor stabilite, legea reglementând un caz special de subrogație legală cu titlu particular;

se sting toate drepturile personale dobândite de alte persoane asupra imobilului, cum ar fi cele izvorâte din locațiune. Dacă exproprierea are ca obiect clădiri cu destinația de locuință, evacuarea persoanelor care le ocupă legal se face numai după asigurarea de către expropriator a spațiului de locuit la cererea persoanelor interesate;

nașterea unui drept de creanță în favoarea personelor stabilite în hotărârea judecătorească asupra despăgubirilor acordate. Dreptul se naște la data rămânerii definitive a hotărârii și devine exigibil la data stabilită de părți sau de instanță;

un drept prioritar la închirierea imobilului în favoarea fostului proprietar, în situația în care expropriatorul s-a hotărât să-l închirieze înaintea utilizării lui în scopul pentru care a fost expropriat.

Punerea în posesie a expropriatorului se va face în temeiul titlului executoriu eliberat în baza unei încheieri a instanței, care constată îndeplinite obligațiile privind despăgubirea, nu mai târziu de 30 de zile de la data plății.

Lege reglementează pentru proprietarul expropriat dreptul de a cere și obține retrocedarea imobilului expropriat și un drept de preemțiune la cumpărarea acestuia de la expropriator.

Potrivit art. 35 din Legea nr. 33/1994, dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivt scopului pentru care au fost prelute de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică. Cererea de retrocedare se va adresa tribunalului, care, verificând temeuiul acesteia, va putea dispune retrocedarea. Prețul imobilului se va stabili ca și în situația exproprierii și nu poate fi mai mare decât despăgubirea actualizată. Hotărârea tribunalului este supusă căilor legale de atac.

Dreptul de retrocedare este un drept relativ, opozabil numai expropriatorului, patrimonial, principal, pur și simplu și prescriptibil extinctiv în termenul general de trei ani care începe să curgă de la expirarea termenului de un an prevăzut în art. 135 din Legea nr. 33/1994.

Potrivit art. 37 din Legea nr. 33/1994, în cazul în care lucrările pentru care s-a făcut exproprierea nu s-au realizat iar expropriatorul dorește înstrăinarea imobilului, fostul proprietar are un drept prioritar la dobândire, la un preț ce nu poate fi mai mare decât despăgubirea actualizată. În acest scop, expropriatorul se va adresa în scris fostului proprietar, iar dacă acesta nu optează pentru cumpărare sau dacă nu răspunde în termen de 60 de zile de la primirea notificării, expropriatorul poate dispune de imobil. În doctrină, s-a arătat că este vorba de un drept de preemțiune, iar comunicarea făcută fostului propriatar de către expropriator are valoarea unei oferte ferme de vănzare, fiind irevocabilă în termenul de 60 de zile. Nerespectarea acestui drept atrage anularea actului de înstrăinare a imobilului.

Cei implicați, de o parte sau de alta, în procedura exproprierii pot conveni atât asupra modalității de transfer a dreptului de proprietate, cât și asupra cuantumului și naturii despăgubirilor, fără a declanșa procedura exproprierii (art. 4 alin. 1). Dacă înțelegerea părților privește numai modalitatea de transfer al dreptului de proprietate, dar nu și cuantumul sau natura despăgubirii, acestea vor fi stabilite de instanță.

În orice moment al exproprierii, ajungerea părților la un acord duce la oprirea procedurii de expropriere. Înțelegerea este posibilă și în situația exercitării dreptului de retrocedare de către fostul proprietar.

5. DOBÂNDIREA PROPRIETĂȚII PUBLICE PRIN TRECEREA UNOR BUNURI DIN DOMENIUL PRIVAT AL STATULUI SAU AL UNITĂȚILOR

ADMINISTRATIV-TERITORIALE, ÎN DOMENIUL PUBLIC AL

ACESTORA, PENTRU CAUZĂ DE UTILITATE PUBLICĂ

Potrivit art. 8 alin. 1 din Legea nr. 33 /1994, trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora se face prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, a Consiliului General al Municipiului București ori a consiliului local, după caz. Fiind vorba de un act administrativ, hotărârea de trecere a bunului dintr-un domeniu în altul, în patrimoniul aceluiași proprietar, poate fi atacată, în condițiile legii, la instanța de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se află bunul.

Trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăților comerciale, la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acționar, se poate face numai cu titlu oneros și cu acordul adunării generale a acționarilor societății comerciale respective. În lipsa acestui acord, bunurile respective pot fi trecute în domeniul public numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică și după o justă și prealabilă despăgubire (art. 8 alin. 3)

Prin expropriere pot fi trecute în domeniul public național bunurile din domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale. Un bun din proprietatea privată a statului poate ajunge în domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale, de exemplu, prin trecerea lui în domeniul public național de unde, prin hotărâre de Guvern, la cererea autorității locale competente, trece în domeniul public local sau județean.

Spre deosebire de expropriere, trecerea unor bunuri din domeniul public în domeniul privat este gratuită.

CAPITOLUL III APĂRAREA DREPTULUI DE

PROPRIETATE

SECȚIUNEA I PREZENTARE GENERALĂ

Apărarea dreptului de proprietate este una dintre propblemele importante ce preocupă știința juridică din țara noastră, precum și practica instanțelor judecătorești. Fiind unul dintre drepturile fundamentale ce aparține persoanelor fizice și juridice, dreptul de proprietate este apărat printr-o multitudine de mijloace juridice.

Apărarea dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale principale se realizează, direct sau indirect printr-o diversitate de mijloce juridice, reglementate de normele mai multor ramuri de drept: dreptul civil și dreptul procesual civil, dreptul penal și dreptul procesual penal, dreptul administrativ, dreptul comercial, dreptul muncii.

De regulă, apărarea drepturilor reale prin alte mijloace juridice decât acelea de drept civil și de drept procesual civil se realizează de manieră indirectă. Prin instituțiile și normele juridice respective se urmărește, în principal realizarea altor scopuri și numai implicit ele au ca efect apărarea dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale.

Mijloacele de drept civil prin care se apără dreptul de proprietate sau alt drept real principal constau în totalitatea acțiunilor în justiție prin care titularul dreptului solicită instanțelor de judecată să pronunțe hotărâri în scopul înlăturării oricărei atingeri sau încălcări a dreptului său.

În literatura juridică, aceste mijloace juridice au fost grupate în două mari categorii: indirecte sau nespecifice și directe sau specifice.

Mijloacele juridice indirecte sau nespecifice sunt acele acțiuni în justiție care se întemeiază direct și nemijlocit pe drepturi de creanță, în scopul realizării lor. Însă, drepturile de creanță se nasc și se realizează în strânsă legătură cu dreptul de proprietate care constituie „coloana vertebrală” a patrimoniului oricărei persoane. De aceea, de cele mai multe ori, prin promovarea acestor acțiuni, se înlătură, indirect, atingerile aduse însuși dreptului de proprietate al reclamantului. Ele sunt mijloace indirecte sau nespecifice, deoarece nu se întemeiază direct pe dreptul de proprietate sau alt drept real. Se includ în această categorie: acțiunile în executarea contractelor civile sau comerciale, acțiunea în răspundere contractuală, acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, acțiunea în restituirea plății nedatorate.

Mijloacele juridice directe sau specifice de apărare a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale constau în totalitatea acțiunilor, așa-zisele acțiuni reale, care se întemeiază direct și nemijlocit pe un drept real sau pe faptul posesiei unui imobil. Aceste acțiuni sunt de două feluri: acțiuni petitorii și acțiuni posesorii.

Acțiunile petitorii sunt acele acțiuni prin care se solicită instanței de judecată să stabilească în mod direct că reclamantul este titulatul dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra unui bun. Redobândirea posesiei bunului asupra căruia poartă acel drept real este doar un efect accesoriu al admiterii acțiunii petitorii. Sunt acțiuni petitorii: acțiunea în revendicare, acțiunea în prestație tabulară, acțiunea în grănițuire, acțiunea negatorie și acțiunea confesorie. Privind însuși fondul dreptului, acțiunile petitorii aparțin exclusiv titularului dreptului real încălcat sau contestat.

Acțiunile posesorii sunt acele acțiuni prin care se urmărește apărarea posesiei ca simplă stare de fapt, împotriva oricărei tulburări, fie pentru a o menține, fie pentru a o redobândi când a fost pierdută. Așadar, acțiunile posesorii se deosebesc de cele petitorii, deoarece prin ele se apără doar posesia ca stare de fapt, fără a se pune în discuție existența unui drept real asupra imobilului respectiv. Ele sunt întotdeuna acțiuni imobiliare.

Acțiunile posesorii prezintă avantajul că reclamantul nu trebuie să dovedească dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar faptul posesiei. Totuși, întrucât de cele mai multe ori posesorul este și proprietarul bunului, prin redobândirea posesiei ca efect al admiterii acțiunii posesorii, se apără însuși dreptul de proprietate. Pe de altă parte, proprietarul care a pierdut o acțiune posesorie are posibilitatea de a pomova ulterior o acțiune petitorie. Exercitarea unei acțiunii petitorii, în care se analizează însuși fondul dreptului, împiedică însă introducerea unei acțiuni posesorii.

SECȚIUNEA a II-a ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE

1. DEFINIȚIE. CARACTERE JURIDICE

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „revendicare” exprimă o acțiune al cărei obiect este reclamarea unui drept sau a unui bun cuvenit revendicantului și deținut de o altă persoană (sau contestat) din diferite motive.

Înțelesul juridic al cuvântului de „revendicare”, deși se apropie în mare măsură de conceptul general etimologic, este deosebit de acesta, întrucât instituția juridică a revendicării este destinată apărării numai a anumitor drepturi subiective, respectiv a celor cu caracter real.

Codul civil evocă acțiunea în revendicare, fără să o definească, în cuprinsul art. 1909 alin. 2, dispunând că acela care a pierdut sau i s-a furat un lucru poate să-l revendice în curs de 3 ani din ziua când l-a pierdut sau i s-a furat.

În practica judiciară, s-a admis că revendicarea este acțiunea reală prin care proprietarul care nu mai are posesia bunului, cere, în temeiul dreptului său de proprietate, restituirea acestuia de la persoana ce îl deține fără drept. Această definiție apare, într-o formulare sintetică, într-o decizie a instanței noastre supreme, în care se arată că revendicarea este „acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar.

Unii autori au considerat că această definiție nu este riguros exactă, întrucât omite faptul că acțiunea în revendicare poate fi exercitată și împotriva detentorului precar, creditorul având opțiune între utilizarea acestei acțiuni sau a unei acțiuni derivate din contract.

În doctrină, acțiunea în revendicare a fost definită ca acea acțiune reală prin care reclamantul cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și, pe cale de consecință, să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului.

Așadar, se poate spune că revendicarea este o acțiune reală întemeiată pe dreptul de proprietate, prin care se cere predarea posesesiei unui bun de către cel ce se pretinde proprietarul acestuia.

Din definiția dată noțiunii de revendicare se desprind o serie de trăsături ce caracterizează această acțiune. Astfel, acțiunea în revendicare prezintă următoarele caractere juridice: reală, petitorie și imprescriptibilă.

A. Acțiunea în revendicare este o acțiune reală

Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, deoarece poate fi introdusă împotriva oricărei persoane care încalcă dreptul de proprietate. Acest caracter se explică prin aceea că ea însoțește, apără și se întemeiază direct și nemijlocit pe dreptul de proprietate, drept care este opozabil tuturor.

Acțiunea în revendicare se deosebește, astfel, de acțiunile personale care se întemeiază pe drepturi de creanță și deci sunt admisibile doar împotriva debitorului, care este o persoană determinată întotdeauna în momentul nașterii raportului obligațional.

Caracterul real al acțiunii în revendicare subzistă atâta timp cât există și posibilitatea ca bunul revendicat să fie readus în patrimoniul revendicantului. Dacă însă bunul a pierit dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț ce a dobândit în mod irevocabil proprietatea lui, obiectul revendicării se convertește într-o pretenție de despăgubiri și astfel acțiunea însăși devine personală.

B. Acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie

Acțiunea în revendicare are un caracter petitoriu, întrucât în cadrul ei este pusă în discuție însăși existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului. Reclamantul va trebui astfel să facă dovada dreptului său de proprietate, drept care constituie temeiul juridic al acestei acțiuni.

Prin acest caracter, acțiunea în revendicare se deosebește de acțiunile posesorii al căror scop constă în păstrarea sau obținerea restituirii posesiei bunului ca simplă stare de fapt, fără a pune în discuție existența dreptului de proprietate sau a altui drept real al reclamantului. Scopul acțiunii în revendicare constă în stabilirea dreptului de proprietate, dobândirea posesiei fiind numai o consecință a recunoașterii dreptului de proprietate, adică un efect al acestei acțiuni petitorii.

C. Acțiunea în revendicare este imprescriptibilă

Acțiunea în revendicare este, în principiu imprescriptibilă sub aspect excinctiv. Perpetuitatea dreptului de proprietate este cea care atrage și imprescriptibilitatea acțiunii care îl apără. Astfel, oricât timp nu ar fi exercitată, această acțiune nu se stinge, decât odată cu stingerea însuși a dreptului de proprietate pe care îl însoțește și îl apără. Stingerea dreptului de proprietate are loc numai în ipoteza în care o altă persoană l-a dobândit prin uzucapiune sau, după caz, prin posesie de bună-credință. În aceste situații, acțiunea în revendicare este paralizată, este ineficientă.

Referitor la caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, inițial, practica judiciară a decis că, atunci când revendicantul este o persoană fizică sau o persoană juridică de drept privat, acțiunea în revendicare este imprescriptibilă dacă obiectul ei este un imobil și prescriptibilă prin 30 de ani dacă are ca obiect un bun mobil corporal atunci când nu operează dispozițiile art. 1909 C. civ.

În literatura de specialitate această soluție a fost criticată motivat de faptul că, pe de o parte, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, oricare ar fi natura bunului revendicat și, pe de altă parte, pentru că majoritatea bunurilor ce se află în patrimoniul unei persoane fizice sunt mobile între care pot fi și obiecte de mare preț, ar fi inechitabil ca hoțul să poată dobândi după expirarea a 30 de ani un drept de proprietate irefragabil, rezultat dintr-o faptă infracțională.

Ulterior, instanța supremă a decis că, indiferent dacă se revendică un bun imobil sau un bun mobil, dreptul la acțiune este imprescriptibil, pentru că proprietatea nu se stinge prin neuz.

Caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare ține de natura și nu de esența acțiunii în revendicare. În unele situații excepționale revendicarea este prescriptibilă. Astfel, potrivit art. 520 C. proc. civ., în cazul vânzării la licitație publică a unui imobil supus urmăririi silite, acel bun nu poate fi revendicat decât în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 498 C. civ., în materia avulsiunii, revendicarea porțiunii de pământ smulsă prin forța apelor din terenul unui proprietar și alipită la terenul ce aparține altuia, poate fi revendicată numai în termen de un an, iar potrivit art 1909 alin 2 C. civ., acțiunea în revendicarea bunurilor pierdute sau furate, aflate în posesia unui dobânditor de bună-credință, se prescrie în termen de 3 ani.

Potrivit unei opinii, acțiunea în revendicarea unui bun mobil este prescriptibilă extinctiv după trecerea a 3 ani sau a 30 de ani, după cum posesorul pârât este de bună sau de rea-credință. Există, deci, opinii contradictorii privind prescriptibilitatea revendicării mobiliare.

EXERCITAREA ACȚIUNII ÎN REVENDICARE

De vreme ce temeiul juridic al acțiunii în revendicare îl constituie dreptul de proprietate, subiectul activ al acțiunii în revendicare poate fi numai proprietarul.

Cel ce formulează o acțiune în revendicarea uni bun imobil sau mobil trebuie să aibă calitatea de a pretinde dreptul reclamat, adică să fie proprietarul bunului respectiv, chiar dacă dreptul său de proprietate este condițional. Astfel, proprietatea sub condiție rezolutorie, pendente condițione (anterior realizării condiției), dă dreptul de a revendica. De asemenea, nu este necesar pentru a revendica de a avea toate atributele dreptului de proprietate, nudul proprietar putându-o face chiar dacă imobilul este grevat de un uzufruct.

În acest sens, în practică, instanțele judecătorești au statuat că în orice acțiune în justiție, instanța de judecată este obligată să verifice calitatea părților, întrucât raportul de drept procesual nu se poate stabili valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății.

Referindu-se la calitatea procesuală a părților, într-o decizie privitoare la dreptul de proprietate, fostul Tribunal Suprem a arătat că: „În orice acțiune privitoare la proprietatea sau folosința unui bun, înainte de a discuta dreptul pârâtului asupra bunului, trebuie să se examineze calitatea reclamantului de a introduce acțiunea. Aceasta trebuie respinsă, chiar dacă pârâtul deține bunul fărăr titlu, atunci când reclamantul nu poate să-și justifice calitatea.

Lipsa de calitate a uneia dintre părți constituie o excepție de fond ce poate fi invocată pe tot parcursul procesului.

În legătură cu calitatea procesuală a reclamantului, în cadrul unei acțiuni în revendicare, în practica judecătorească s-a statuat că, pentru a avea exercițiul acțiunii în revendicare, „reclamantul trebuie să facă dovada calității de proprietar, în momentul introducerii acțiunii. Împrejurarea că o persoană, care a transmis dreptul de proprietate, a fost în trecut proprietarul bunului revendicat nu o îndrituiește pe aceasta a revendica bunul care a trecut în patrimoniul altei persoane, aceasta fiind singura îndreptățită să-l revendice, iar în cazul în care transmisiunea dreptului de proprietate are loc în cursul procesului, noul proprietar trebuie să se substituie reclamantului.

Prin urmare, calitatea de a intenta acțiunea în revendicare o are numai proprietarul care a fost lipsit de posesia bunului său, ce se află în posesia altei persoane, care îl deține fără drept. Subiectul activ al acțiunii în revendicare nu poate fi decât titularul dreptului de proprietate încălcat.

În afara titularului dreptului de proprietate mai au calitatea de a introduce o acțiune în revendicare moștenitorii care au acceptat moștenirea sub beneficiu de inventar, curatorul succesiunii vacante, curatorul instituit potrivit Codului familiei, creditorii chirografari pe calea acțiunii oblice, creditorii ipotecari, moștenitorii sezinari, precum și moștenitorii nesezinari după obținerea trimiterii în posesie.

Întrucât prin acțiunea în revendicare se urmărește restituirea bunului, aceasta trebuie îndreptată împotriva celui ce deține materialmente bunul revendicat. Pârâtul nu poate avea calitatea pasivă de a sta în proces decât în cazul în care el este posesor al bunului ce alcătuiește obieictul acțiunii în revendicare.

În cazul în care pârâtul are numai calitatea de detentor precar, el va trebui să indice persoana în numele căreia deține bunul sau exercită un alt drept asupra bunului respectiv, pentru ca reclamantul să poată să ceară introducerea în cauză a acelei persoane.

Dacă detentorul nu indică persoana în numele căreia deține lucrul, dar contestă dreptul de proprietate al reclamantului, această atitudine reprezintă o cauză de intervertire a precarității, astfel că fostul detentor devenind posesor, dobândește calitatea procesuală pasivă în cadrul acțiunii în revendicare. În mod excepțional, după o tradiție moștenită din dreptul roman, se admite că poate avea calitatea de pârât și posesorul care, prin dol, a încetat să mai posede pentru a împiedica exercitarea împotriva sa a acțiunii în revendicare a proprietarului, qui dolo desiit possidere tenetur in rem actione.

Acțiunea în revendicare va fi respinsă ca greșit îndreptată în situația în care pârâtul nu ar avea calitatea de posesor al bunului revendicat. Lipsa calității active sau a celei pasive, ori în unele cazuri și a uneia și a celeilalte concomitent, face ca acțiunea în revendicare să fie respinsă ca inadmisibilă sau ca lipsită de interes.

Obiectul material al acțiunii în revendicare îl constituie numai bunurile individual determinate, aceasta pentru că acțiunea în revendicare presupune din partea reclamantului dovada nu numai a dreptului de proprietate, dar și a identității bunului, bun ce se află în posesia nelegitimă a pârâtului.

Reclamantul cere să i se restituie bunul a cărui identitate a dovedit-o și nu un alt bun ce se află în patrimoniul pârâtului. Bunul revendicat trebuie să aibă o individualitate distinctă și independentă. Aceasta înseamnă că obiectul material al acțiunii în revendicare trebuie să aibă o existență de sine stătătoare, determinarea lui putându-se face fără prea mari greutăți.

Obiectul material al acțiunii nu poate fi schimbat, pârâtul fiind obligat în toate cazurile să restituie reclamantului bunul asupra căruia acesta din urmă are un drept de proprietate și nu un alt bun de același fel sau valoarea lui. De asemenea nu pot constitui obiect al acțiunii în revendicare bunurile incorporale. Prin excepție, pot fi revendicate acele bunuri incorporale care, prin modul lor de a circula în comerț, se materializează în documentele care le constată (titlurile la purtător).

Universalitățile juridice, cum sunt succesiunile, nu pot face obiectul acțiunii în revendicare, ele fiind ocrotite prin petiția de ereditate. Universalitățile faptice, considerate ca bunuri particulare (cum ar fi o turmă de animale) pot fi revendicate.

3. EFECTELE ACȚIUNII ÎN REVENDICARE

Prin hotărârea judecătorească prin care se admite acțiunea în revendicare, trebuie clarificate cel puțin trei aspecte: problema restituirii lucrului revendicat, problema fructelor acestui bun și problema cheltuielilor făcute cu lucrul de posesorul neproprietar în timpul în care l-a stăpânit.

Restituirea bunului revendicat

Urmare a admiterii acțiunii în revendicare, instanța de judecată recunoaște existența dreptului de proprietate al reclamantului, împotriva voinței și susținerilor pârâtului. Pe cale de consecință, îl obligă pe pârât să restituie bunul adevăratului proprietar și să se abțină de la orice faptă prin care ar aduce atingere exercițiului normal și deplin al dreptului de proprietate.

Bunul se restituie în natură și liber de sarcinile constituite de pârât în favoarea unor terțe persoane, potrivit principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis. Dacă bunul nu poate fi restituit în natură, pârâtul este obligat să-i plătească reclamantului un echivalent bănesc, obligația de restituire schimbându-se într-o obligație de dezdăunare. Astfel, dacă lucrul a pierit din culpa pârâtului, el va fi obligat să-i plătească reclamantului contravaloarea acestuia.

Atunci când lucrul a pierit din caz fortuit sau forță majoră, iar pârâtul a fost un posesor de rea-credință, acesta va fi obligat la despăgubiri reprezentând contravaloarea lucrului, dacă nu dovedește că bunul ar fi pierit și la proprietar. Posesorul de bună-credință nu va fi însă obligat la despăgubiri într-o asemenea situație, riscul pieirii lucrului fiind suportat de către reclamant în calitate de proprietar.

Dacă bunul care a pierit a fost asigurat, pârâtul datorează indemnizația de asigurare încasată, indiferent dacă a fost de bună sau de rea-credință.

Atunci când bunul a fost expropriat, pârâtul va fi obligat să restituie despăgubirea primită de la expropriator.

În situațiile în care pârâtul a înstrăinat bunul, iar dobânditorul de bună-credință a dobândit proprietatea, fie prin uzucapiune, fie conform art. 1909 alin. 1 C. civ., pârâtul va fi obligat să-i plătească reclamantului contravaloarea bunului.

Restituirea fructelor

În privința restituirii fructelor produse de lucrul revendicat până în momentul introducerii acțiunii, trebuie să se facă distincție între posesorul de bună-credință și cel de rea-credință:

posesorul de de bună-credință devine proprietarul fructelor și deci nu are obligația să le restituie;

posesorul de rea-credință este obligat să le restituie; în cazul în care restituirea nu mai este posibilă deoarece posesorul de rea-credință fie a consumat fructele, fie a neglijat să le culeagă sau să le perceapă, el va fi obligat la plata contravalorii fructelor.

Posesorul de rea-credință are însă dreptul să pretindă de la proprietar, cheltuielile pe care le-a făcut în legătură cu producerea și culegerea fructelor, de vreme ce este vorba de cheltuieli necesare pe care ar fi trebuit să le facă și adevăratul proprietar. Aceste cheltuieli nu dau dreptul la restituire posesorului de bună-credință, întrucât acesta este scutit de restituirea fructelor.

Și posesorul de bună-credință va fi obligat să restituie fructele percepute după data introducerii acțiunii în revendicare, pentru că buna sa credință încetează în momentul chemării sale în judecată; fructele percepute de alții cu autorizația sa sau în numele său, precum și pe acelea care din neglijența sa nu au fost percepute.

Fructele percepute anterior introducerii acțiunii se cuvin posesorului de bună-credință în temeiul art. 485 C. civ.

Restituirea cheltuielilor făcute de posesor cu bunul

Referitor la cheltuielile efectuate de pârâtul posesor în legătură cu bunul pe care trebuie să-l restituie, Codul civil recunoaște, ca și în dreptul roman, trei feluri de cheltuieli care pot da naștere la restituiri și anume:

cheltuielile necesare (impensae necessariae), respectiv cele făcute pentru conservarea lucrului și care dacă nu ar fi fost efectuate lucrul ar fi pierit;

cheltuielile utile (impensae utile), adică acele cheltuieli făcute pentru îmbunătățirea lucrului și pe care Codul civil le denumește în art. 771 ameliorațiuni. Aceste cheltuieli sporesc valoarea lucrului și deci aduc un folos. Sporirea valorii lucrului se apreciază în momentul restituirii acestuia de către posesor;

cheltuielile de agrement sau voluptuarii (impensae voluptuariae), prevăzute de art. 1346 C. civ. și care au ca scop înfrumusețarea lucrului. Aceste cheltuieli efectuate de posesor pentru plăcerea lui estetică nu măresc valoarea lucrului.

Restituirea cheltuielilor efectuate de posesor constituie o aplicație a principiului de drept al îmbogățirii fără justă cauză, potrivit căruia persoana care realizează o îmbogățire în dauna altei persoane, în lipsa oricărui temei juridic, este obligată să restituie valoarea cu care s-a îmbogățit.

Corespunzător acestui principiu, proprietarul căruia i s-a admis acțiunea în revendicare este dator să restituie cheltuielile necesare și utile efectuate în legătură cu bunul chiar de către un posesor de rea-credință.

Cheltuielile utile sunt datorate de proprietar numai în măsura sporului de valoare pe care aceste cheltuieli l-au adus lucrului, cuantumul fiind stabilit în raport de momentul restituirii lucrului.

Cheltuilile voluptuarii sau de simplă plăcere au caracter de lux, fiind făcute de posesor pentru plăcerea lui personală. Ca atare, posesorul nu are nici un drept să ceară restituirea lor, dar poate să le ridice dacă prin aceasta nu ar produce deteriorarea lucrului.

4. CATEGORII ALE ACȚIUNII ÎN REVENDICARE

Codul civil nu numai că nu definește acțiunea în revendicare, dar nu conține practic nici o dispoziție care s-o privească în mod direct. Textele sale care fac referire la revendicarea bunurilor mobile se găsesc plasate în materia prescripției, iar pentru revendicarea imobiliară nu există nici o prevedere, nici explicită și nici implicită.

Practica judiciară și literatura de specialitate, intemeiate pe principiile generale ale dreptului civil și pe unele dispoziții legale cuprinse în diferite materii, au conturat regimul juridic al acțiunii în revendicare. Acest regim juridic este diferențiat după cum este vorba despre revendicarea unui bun proprietate privată sau despre revendicarea unui bun proprietate publică, deoarece bunurile proprietate publică sunt imprescriptibile, atât extinctiv, cât și achizitiv. Ca atare, se poate vorbi despre un regim de drept comun al acțiunii în revendicare, pentru bunurile proprietate privată, indiferent de titular, și despre un regim special, derogatoriu, pentru acțiunea în revendicare a bunurilor proprietate publică.

Întrucât cea mai importantă împărțire a bunurilor este în bunuri imobile și mobile, corespunzător acestei clasificări acțiunea în revendicare poate fi imobiliară, când are ca obiet bunuri imobile, și mobiliară, când are ca obiect bunuri mobile. Fiecare dintre aceste forme ale acțiunii în revendicare prezintă particularități fundamentale, ca urmare a deosebirilor importante de regim juridic pe care le prezintă cele două categorii de bunuri. Pe de altă parte, în materia acțiunii în revendicare mobiliară se aplică dispozițiile art. 1909 și 1910 C. civ., care determină un regim juridic diferit al acesteia.

4.1. ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE IMOBILIARĂ

Deși Codul civil nu cuprinde nici o prevedere în legătură cu revendicarea bunurilor imobile, totuși, în practica judecătorească și literatura de specialitate a fost stabilit regimul juridic al acestei acțiuni.

Regimul juridic al acțiunii în revendicare imobiliară privește două probleme: imprescriptibilitatea acestei acțiuni sub aspect extinctiv și proba dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Problema cea mai importantă în cadrul revendicării imobiliare este dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Temeiul juridic al acțiunii în revendicare îl constituie dreptul de proprietate. Tocmai pe baza acestuia proprietarul poate cere restituirea bunului ce alcătuiește obiectul dreptului său de proprietate de la posesorul ce-l deține nelegitim.

Atât în teorie, cât și în practică, s-a recunoscut că principiul din dreptul roman „actori incumbit probatio”, reglementat și în art. 1169 C. civ., potrivit căruia „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”, este de aplicație generală, el aplicându-se și în cazul acțiunii în revendicare. Acțiunea în revendicare exercitându-se pe baza dreptului de proprietate, reclamantul nu este obligat de lege să facă alte dovezi decât că el este proprietarul obiectului revendicat și că acesta este posedat de pârâtul de la care îl revendică.

Atâta timp cât revendicantul nu poate face dovada dreptului său de proprietate, acțiunea sa va fi respinsă, iar bunul revendicat rămâne mai departe în posesia pârâtului. Acesta, în cadrul acțiunii în revendicare, are o situație avantajoasă. În favoarea sa el are situația de fapt și prezumția că este proprietar, rezultând din faptul posesiei. Bucurându-se de o prezumție relativă de proprietate, pârâtul nu trebuie să facă dovada titlului în baza căruia stăpânește bunul. Numai dacă reclamantul aduce dovezi în sprijinul existenței dreptului său de proprietate, pârâtul va fi obligat să iasă din pasivitate și să încerce, la rândul său, să-și probeze titlul. Într-o asemenea situație, instanța va compara titlurile de proprietate înfățișate de părți și va da câștig de cauză părții al cărei titlu este preferabil.

Prin titlu apt să facă proba dreptului de proprietate într-o acțiune în revendicare se înțeleg toate actele juridice translative de proprietate și cele declarative de drepturi, inclusiv hotărârile judecătorești de partaj.

În stabilirea situației de fapt, instanțele judecătorești au obligația de a se baza pe probe concrete. Este semnificativă în această privință decizia fostului Tribunal Suprem în care se arată că o acțiune în revendicare imobiliară, trebuind să se bazeze pe probe obiective, nu poate fi admisă exclusiv pe prezumția trasă din neprezentarea pârâtului la interogatoriu.

Dovada dreptului de proprietate este problema cea mai dificilă pe care trebuie să o rezolve reclamantul din acțiunea în revendicare. Proba propriu-zisă a proprietății imobiliare întâmpină în dreptul nostru serioase dificultăți, care provin din următoarele motive:

în foarte multe cazuri, mai ales în trecut, nu s-au redactat înscrisuri doveditoare ale transmisiunii dreptului de proprietate;

în multe cazuri, înscrisurile întocmite nu sunt însoțite de planuri topografice precise pentru delimitarea bunului imobil dobândit;

insuficiența probatorie a titlurilor prin care se încearcă a se face dovada proprietății.

În sistemul legislației noastre, înscrisul translativ de proprietate nu poate să facă dovada deplină și inatacabilă a dreptului de proprietate, decât dacă emană de la adevăratul proprietar. Pentru aceasta, revendicantul nu se poate limita numai la a dovedi că autorul lui imediat a fost adevăratul proprietar, ci trebuie să demonstreze că această condiție este îndeplinită în tot șirul transmițătorilor succesivi, adică toți autorii, care anterior au înstrăinat lucrul, au fost ei înșiși adevărații proprietari. O astfel de probă, consecință a principiului conform căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși, este însă dificilă, iar adesea iposibil de realizat, motiv pentru care a fost numită „probatio diabolica”.

O altă insuficiență a probei cu înscrisuri decurge dintr-o anumită interpretare dată principiului relativității actelor juridice. Potrivit dispozițiilor art. 973 C. civ. actele juridice produc efecte numai între părțile care le-au încheiat, ele nefiind opozabile terților.

Potrivit principiului relativității efectelor actelor juridice, valoarea probantă a titlului se circumscrie la părțile contractante și la succesorii universali și cu titlu universal ai acestora. În temeiul acestui principiu, titlul invocat de proprietar pentru dovedirea dreptului său de prorietate nu-i poate fi întru nimic opozabil pârâtului. Cu toate acestea, pârâtul nu are temei să conteste titlul invocat de reclamant numai pentru motivul că nu ar fi luat parte la încheierea acestuia, întrucât invocarea de către reclamant a unui titlu provenit de la o altă persoană decât cea cu care se află în conflict nu reprezintă o abatere de la principiul relativității actelor juridice instituit prin art. 973 C. civ. Atunci când o parte opune adversarului un titlu de proprietate, ea nu invocă, în realitate, caracterul absolut al titlului – titlul nici nu are acest caracter – ci invocă o prezumție de proprietate în favoarea sa, decurgând din faptul existenței titlului. Titlul nu face dovada absolută a dreptului de proprietate, ci crează numai o prezumție simplă de existență a acestui drept în patrimoniul celui care îl invocă și îl dovedește. Ca atare, pârâtul poate să combată titlul reclamantului printr-un alt titlu sau invocând prescripția.

Așadar, titlurile nu pot servi ca probe absolute ale dreptului de proprietate, ci ca o dovadă relativă a unui drept mai probabil decât al adversarului, respectiv ca o prezumție de fapt. Singurele probe absolute ale dreptului de proprietate sunt considerate modurile originare de dobândire a proprietății, respectiv ocupațiunea, accesiunea și uzucapiunea, deoarece în cazul lor nu apar dificultățile întâmpinate cu ocazia probei dreptului de proprietate prin acte juridice.

Având în vedere dificultățile de probă a dreptului de proprietate, jurisprudența și doctrina au ajuns la concretizarea unor principii aplicabile în soluționarea cazurilor practice. Aceste reguli disting între situațiile în care ambele părți prezintă titlulri de proprietate și cele în care numai una dintre părți are un asemenea titlu. Astfel:

dacă ambele părți prezintă titluri de proprietate care provin de la același autor, va avea câștig de cauză cel care a îndeplinit primul formalitățile de publicitate imobiliară, făcându-și astfel dreptul dobândit opozabil erga omnes.

Dacă nici una dintre părți nu a îndeplinit aceste formalități, va câștiga partea al cărei titlu are data cea mai veche, făcându-se aplicarea principiului qui prior tempore, potior iure. Prin excepție, dacă titlurile ce se prezintă sunt două testamente, va triumfa titlul cel mai recent, întrucât în materia succesiunii testamentare testamentul nou revocă testamentele anterioare.

în cazul în care atât reclamantul, cât și pârâtul prezintă titluri de proprietate, dar acestea provin de la autori diferiți, instanța va verifica titlurile acestor autori și va da eficiență titlului care provine de la autorul al cărui drept este preferabil. Sarcina probei că autorul său avea un drept preferabil incumbă reclamantului;

atunci când numai reclamantul are titlu, el va câștiga procesul dacă titlul emană de la un terț (și nu de la reclamantul însuși) și dacă data titlului este anterioară posesiei pârâtului;

dacă numai pârâtul are titlu, acțiunea reclamantului va fi respinsă, deoarece se dovedește legitimitatea posesiei sale;

în ipoteza în care nici una dintre părți nu are titlu și nici nu poate invoca un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, acțiunea reclamantului ar putea fi respinsă de plano, dându-se câștig de cauză posesorului, în baza principiului in pari causa melior est causa possidentis. Jurisprudența a nuanțat însă soluția în această situație, astfel:

acțiunea în revendicare va fi respinsă de plano dacă pârâtul a posedat fără vicii, iar reclamantul nu a posedat niciodată;

dacă însă a posedat și reclamantul, va trebui să se compare cele două posesii, urmând să se dea câștig de cauză părții a cărei posesie a fost mai bine caracterizată. Pentru ca o posesie să fie mai bine caracterizată decât alta, trebuie să fie de bună-credință, neviciată și să aibă originea într-un titlu. Eventuala admitere a acțiunii în revendicare trebuie să se întemeieze pe diverse prezumții (posesia fiind numai una dintre ele) de natură a determina convingerea pentru instanța de judecată că asupra bunului care constituie obiectul litigiului reclamantul are un drept de proprietate;

dacă însă, în urma cercetării judecătorești s-a stabilit în mod cert că este vorba numai de o posesie a reclamantului, chiar dacă aceasta este mai bine caracterizată decât posesia pârâtului, acțiunea în revendicare va trebui respinsă pentru lipsa de calitate procesuală a subiectului activ.

Specificul procedurii de constituire și reconstituire a dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991, procedură care cunoaște mai multe etape, finalizate prin diverse acte juridice, al căror corolar este titlul de proprietate emis de comisia județeană pentru aplicarea acestei legi, a suscitat controverse referitoare la modul în care se poate proba dreptul de proprietate astfel constituit sau reconstituit, în cazul unei acțiuni în revendicare pornită pentru apărarea sa.

Subiectul principal al controversei l-a constituit natura juridică a adeverințelor de proprietate eliberate în temeiul Legii nr. 18/1991 (anterior emiterii titlului de proprietate) și efectele acestora.

Conform opiniei restrictive, adeverințele de proprietate nu pot servi ca titlu într-o acțiune în revendicare, deoarece constituie acte provizorii, supuse revocării. Ca urmare, o asemenea acțiune, având ca obiect terenuri pentru care dreptul de proprietate a fost constituit sau reconstituit în condițiile Legii nr. 18/1991 nu ar putea fi pornită decât în baza titlului de proprietate emis conform art. 93 din lege (devenit art. 116 după republicarea acestei legi).

Opinia liberală este în sensul că adeverințele de proprietate înlocuiesc provizoriu titlurile de proprietate, astfel încât, până la emiterea acestora, adeverințele au aceeași forță juridică. Aceste adeverințe, unite cu procesele-verbale de punere în posesie asupra terenurilor care au făcut obiectul constituirii sau reconstituirii dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991, pot astfel servi pentru dovada acestui drept în cazul acțiunii în revendicare.

Având în vedere modificările aduse Legii nr. 18/1991 prin Legea nr. 169/1997, trebuie considerată corectă cea de-a doua opinie. Posibilitatea revocării adeverinței de proprietate de către emitent nu poate servi ca argument viabil pentru a-i refuza acesteia caracterul de titlu într-o acțiune în revendicare. O asemenea revocare nu poate fi discreționară, ea fiind supusă cenzurii instanțelor judecătorești, conform art. 55 din Legea nr. 18/1991. Pe de altă parte, conform art. III din Legea nr. 169/1997, coroborat cu art. 63 din Legea nr. 18/1991, și titlurile de proprietate emise de comisiile județene pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 pot fi desființate, dacă sunt lovite de cauze de nulitate absolută. Aceasta nu înseamnă că, atâta timp cât nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească de constatare a nulității lor absolute, aceste titluri nu vor putea servi pentru pornirea unei acțiuni în revendicare.

Pentru a servi ca titlu într-o acțiune în revendicare, este necesar ca adeverința să fie însoțită de procesul-verbal de punere în posesie întocmit de comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 și eventual și de o schiță a terenului la care acesta se referă.

În nici o situație vechile titluri de proprietate deținute de părți sau de autorii lor anterior cooperativizării nu vor putea servi ca temei al unei acțiuni în revendicare. Ele vor putea fi folosite numai pentru a putea obține reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, drept ce s-a stins ca efect al cooperativizării.

În situațiile în care comisiile județene de aplicare a Legii nr. 18/1991 au emis titluri de proprietate unor persoane diferite asupra aceluiași teren, cu privire la întreaga lui suprafață sau numai la o parte din acesta, persoana interesată va putea ca, în temeiul art. III din Legea nr. 169/1997 și al art. 63 din Legea nr. 18/1991, să ceară pronunțarea nulității absolute, totală sau parțială, după caz, a titlului eliberat unei terțe persoane.

S-a arătat că într-o astfel de împrejurare este posibilă intentarea unei acțiuni în revendicare, iar instanța astfel învestită, prin compararea titlurilor, va verifica în ce măsură la eliberarea lor au fost respectate dispozițiile legale privitoare la constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, și să dea câștig de cauză celui al cărui titlu îndeplinește condițiile legii.

În regimul cărților funciare, unde, potrivit art. 17 și 18 din Decretul-lege nr. 115/1938, un drept real se constituie, modifică, strămută sau stinge numai prin întabularea în aceste cărți funciare, dificultățile dovezii proprietății prin titluri sunt înlăturate. Titlul rămâne un simplu act care obligă la constituirea sau strămutarea unui drept real. Numai înscrierea face să se nască dreptul real (jus in re) și conferă dobânditorului prezumția absolută de proprietate (juris et de jure) care nu poate fi combătută prin proba contrară.

Aceste caracteristici ale sistemului de publicitate imobiliară prin cărțile funciare, au dus la restrângerea domeniului acțiunii în revendicare imobiliară doar la trei cazuri:

revendicarea unui imobil succesoral de către adevăratul moștenitor de la moștenitorul aparent care exercită o posesie nelegitimă asupra sa. Acest caz este posibil deoarece dreptul de proprietate se dobândește prin moștenire fără a fi necesară întabularea în cartea funciară;

atunci când se poate cere înscrierea dreptului de proprietate pe calea acțiunii în prestație tabulară, în condițiile art. 25 din Legea nr. 115/1938;

dacă statul sau o entitate administrativ-teritorială revendică un bun din domeniul public de interes național sau din domeniul public de interes local.

4.2. ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE MOBILIARĂ

În dreptul civil român, revendicarea bunurilor mobile are un regim juridic distinct de cea a bunurilor mobile.

Regimul juridic al revendicării bunurilor mobile este puternic influențat de regula înscrisă în art. 1909 alin. 1 C. civ., care prevede că: „Lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără a fi trebuință de vreo curgere de timp”. Astfel, spre deosebire de bunurile imobile, pentru care posesia creează doar o prezumție simplă de proprietate ce poate fi răsturnată prin proba contrară, pentru bunurile mobile posesia creează pentru cel ce posedă bunul o prezumție de proprietate absolută, juris et de jure sau, altfel spus, posesia de bună-credință a bunurilor mobile valorează titlu de proprietate.

Așadar, dispozițiile art. 1909 C. civ. restrâng considerabil sfera de aplicare a acțiunii în revendicare mobiliare. Revendicarea mobiliară va fi admisibilă numai atunci când posesorul nu se poate prevala de dispozițiile art. 1909 alin. 1 C. civ., adică atunci când este vorba de un lucru furat sau pierdut.

Revendicarea bunurilor mobile aflate în posesia unui dobânditor de bună-credință se poate face numai în cazul în care bunurile au ieșit din posesia proprietarului fără voia sa. Potrivit art. 1909 alin. 2 C. civ., proprietarul care a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru îl poate revendica din mâinile posesorului de bună-credință în termen de 3 ani de la data pirderii sau furtului („Cu toate acestea, cel care a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, poate să-l revendice în curs de 3 ani, din ziua în care l-a pierdut sau i s-a furat, de la cel la care-l găsește, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care-l are”). Aceste dispoziții sunt aplicabile situațiilor în care bunul mobil pierdut sau furat a ajuns în posesia de bună-credință a unui terț care l-a dobândit de la găsitor sau de la autorul furtului. Nu se are în vedere revendicarea lucrului de la găsitor, hoț sau posesorul de rea-credință, adică persoana care cunoaște că a dobândit bunul de la un neproprietar.

Deși textul art. 1909 alin. 2 C. civ. se referă numai la cazul pierderii și furtului lucrului, în realitate, sfera de aplicare a prevederilor sale este mai largă, cuprinzând toate situațiile în care lucrul a ieșit din posesia proprietarului fără voia sa. Astfel, prin lucruri pierdute se înțeleg nu numai cele care au fost rătăcite ca urmare a neglijenței proprietarului, ci și cele de care proprietarul a fost lipsit datorită unui eveniment de forță majoră sau caz fortuit, precum și cele care au fost rătăcite din cauza trimiterii lor sub o adresă greșită, indiferent dacă eroarea s-a datorat culpei expeditorului sau a comisionarului.

De asemenea, se au în vedere, pe lângă furtul propriu-zis (art. 208 C. pen.) și alte situații incriminate de legea penală, precum tâlhăria, pirateria, jefuirea celor căzuți pe câmpul de luptă, adică infracțiuni în care deposedarea victimei s-a făcut fără consimțământul său.

În schimb, nu intră sub incidența prevederilor art. 1909 alin. 2 C. civ. infracțiuni precum: abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea, întrucât în aceste cazuri proprietarul însuși s-a desesizat de bunul său, astfel că, dacă între timp lucrul ajunge în posesia unui dobânditor de bună-credință, el nu mai poate fi revendicat.

Cel ce revendică un bun mobil în temeiul art. 1909 alin. 2 C. civ., trebuie să dovedească trei elemente: că a fost posesorul bunului, că a fost deposedat de lucru împotriva voinței sale și că bunul revendicat este identic cu cel pierdut sau furat.

Dovada posesiei reclamantului se poate face cu martori și prezumții. Pentru a-și demonstra dreptul pretins, proprietarul deposedat prin furt sau pierdere trebuie să stabilească faptul că anterior a deținut bunul pentru că aceasta echivalează cu dovada proprietății conform art. 1909 alin. 1 C. civ.

Proprietarul mai trebuie să probeze că a fost deposedat de mai puțin de trei ani prin pierdere sau furt, căci el trebuie să-și exercite acțiunea în revendicare în termen de trei ani, calculați de la data sustragerii sau pierderii și nu din ziua când a început posesia terțului.

În legătură cu acest termen, în doctrină au existat numeroase controverse cu privire la natura sa juridică, punându-se problema dacă acest termen este un termen de prescripție ori unul de decădere. Problema prezintă interes practic, deoarece numai termenele de prescripție sunt supuse cauzelor de suspendare prevăzute de lege.

Potrivit opiniei majoritare, termenul de trei ani nu poate fi considerat un termen de prescripție, nici achizitivă, nici extinctivă. Ca să fie considerat termen de prescripție achizitivă ar trebui ca terțul dobânditor de bună-credință să fi exercitat el însuși o posesie prelungită timp de trei ani, ceea ce este imposibil, întrucât textul legii arată că termenul curge din momentul sustragerii sau din cel al pierderii. Este posibil, spre exemplu, ca terțul dobânditor să fi dobândit bunul cu puțin înainte de expirarea termenului sau chiar după expirare. Chiar și în această ipoteză, deși durata posesiei a fost mai mică de trei ani sau ea a început după ce au trecut trei ani de la sustragere ori de la pierdere, terțul dobânditor nu va mai putea fi obligat să restituie lucrul, dacă s-a împlinit termenul prevăzut de lege.

Termenul de trei ani nu ar putea fi considerat nici un teremen de prescripție extinctivă. Ca să fie considerat termen de prescripție extinctivă, ar trebui să existe dreptul de a revendica bunul de la terțul dobânditor de bună-credință. Însă, dacă acest terț a dobândit bunul după expirarea termenului, nici dreptul de a-l revendica nu există, iar dacă bunul a fost dobândit spre sfârșitul perioadei de trei ani, acțiunea în revendicare ar mai putea fi intentată numai în perioada de timp care a mai rămas până la împlinirea acestui termen.

Așadar, termenul de trei ani este un termen de decădere. Dacă în cuprinsul lui nu a fost intentată acțiunea în revendicare, se stinge însuși dreptul de proprietate al celui care revendică. Acest termen de decădere operează o suspendare a aplicării regulii înscrise în alin. 1 al art. 1909 C. civ., adică a regulii conform căreia, în materia bunurilor mobile, posesia de bună-credință valorează titlu de proprietate.

În situația în care reclamantul a intentat acțiunea în decursul celor trei ani și a reușit să-și demonstreze dreptul pretins, obținând astfel restituirea bunului de la posesorul nelegitim, el nu va avea obligația de a plăti acestui posesor contravaloarea bunului, chiar dacă posesorul ar dovedi că a cumpărat acel bun și a plătit prețul. Dobânditorul de bună-credință al bunului mobil revendicat va avea la dispoziție o acțiune personală în despăgubire împotriva celui de la care și-a procurat bunul.

Cu toate acestea, în cazul în care dobânditorul de bună-credință a cumpărat lucrul de la un bâlci, târg, dintr-un loc public sau de la un comerciant care vinde în mod obișnuit astfel de bunuri, adică din locuri și în condiții în care se prezumă proveniența cinstită a mărfurilor, proprietarul revendicant, pentru a reintra în posesia bunului, este obligat, potrivit art. 1910 C. civ., să restituie terțului dobânditor prețul pe care acesta l-a plătit cu ocazia achiziționării lucrului.

Dobânditorul de bună-credință are un drept de retenție asupra lucrului până în momentul în care primește prețul de la proprietar. Adevăratul proprietar, în cazul în care rambursează prețul, va avea la dispoziție o acțiune în despăgubire contra hoțului sau a găsitorului.

Prevederile art. 1909 C. civ. sunt inaplicabile în cazul bunurilor mobile ce au ieșit din posesia proprietarului fără voia sa și se află în posesia hoțului, găsitorului sau dobânditorului de rea-credință, adică persoanei care cunoaște că a dobândit bunul de la un neproprietar.

Problema care s-a pus în doctrină și jurisprudență în astfel de situații este prescriptibilitatea acțiunii în revendicare.

Unii autori, cât și practica instanțelor judecătoreși până în anul 1982, au considerat că, în lipsa unui termen special prevăzut de lege, acțiunea în revendicarea unui bun mobil se prescrie în termen de 30 de ani, adică se aplică termenul general de prescripție în materia drepturilor reale (art. 1890 C. civ.).

Alți autori, ca și practica instanțelor judecătorești începând cu anul 1982, au apreciat că, în ceea ce privește incidența normelor privind prescripția extinctivă, nu se poate face nici o diferență între drepturile reale imobiliare și cele mobiliare și că dreptul la acțiune în revendicare, indiferent dacă este vorba de un bun mobil sau imobil, este imprescriptibil.

Întrucât dreptul de proprietate este fără diferențiere un drept perpetuu, acțiunea cea mai energică prin care el este apărat trebuie să fie iprescriptibilă, fără nici o distincție, după cum este vorba despre un bun imobil sau un bun mobil.

Așadar, acțiunea în revendicare a proprietarului unui bun mobil ieșit fără voie din posesia sa se prescrie în termen de trei ani numai în favoarea terților subdobânditori de bună-credință și este imprescriptibilă atunci când este îndreptată împotriva hoțului sau a găsitorului, respectiv împotriva terților subdobânditori de rea-credință.

5. APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE COMUNĂ

PRIN ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE

Având în vedere noțiunea și structura complexă sub care se înfățișează dreptul de proprietate comună, apărarea acestui drept prin acțiunea în revendicare a ridicat numeroase probleme atât în practica instanțelor judecătorești, cât și în doctrină.

Prima și cea mai importantă dintre a ceste probleme este admisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă de un singur coproprietar împotriva celorlalți. Practica constantă a instanțelor judecătorești este împotriva admisibilității acțiunii în revendicare în raporturile dinte coproprietari. Astfel, instanța supremă a statuat că: „Este de principiu că o acțiune în revendicare privind imobile aflate în indiviziune mai înainte ca această stare să fi luat sfârșit prin împărțeală, este inadmisibilă, deoarece, prin definiție, revendicarea, fiind acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar, este inadmisibilă în raporturile dintre coproprietarii aflați în indiviziune. Într-o asemenea ipoteză, atât pârâtul, cât și reclamantul, sunt proprietari asupra bunului revendicat, iar exercitarea acțiunii în revendicare presupune un drept de proprietate exclusiv. Singurul drept pe care îl are un coproprietar în astfel de situații este de a cere împărțirea bunului ce alcătuiește obiectul coproprietății.

În consecință, în cazurile în care instanțele de judecată stabilesc că revendicantul nu are un drept de proprietate exclusiv asupra bunului ce face obiectul acțiunii în revendicare, acțiunea sa este inadmisibilă.

Soluția la care s-a ajuns în practica judiciară cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în raporturile dintre titularii dreptului de proprietate comună este în deplină concordanță cu principiile ce guvernează exercițiul acțiunii în revendicare, precum și cu noțiunea și structura complexă sub care se înfățișează dreptul de proprietate comună, drept ce se manifestă printr-o generalizare asupra bunului comun și a cărui individualizare din punct de vedere juridic este imposibilă înainte de efectuarea partajului.

O a doua problemă privește cazul în care bunul ce alcătuiește obiectul dreptului de proprietate comună pe cote-părți este revendicat de unul sau de o parte dintre coproprietari din posesia nelegitimă a unor terțe persoane, altele decât coproprietarii.

Practica a stabilit că este inadmisibilă o asemenea acțiune, instanța supremă pronunțându-se astfel: „Coproprietarul unui bun, având numai un drept limitat asupra bunului respectiv, exprimat printr-o cotă-parte care nu este determinată în materialitatea sa, nu poate să revendice singur bunul de la o terță persoană, deoarece acțiunea în revendicare are ca scop recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu și readucerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate asupra unei cote ideale, nedeterminate în materialitatea sa”.

Prin acțiunea în revendicare se urmărește predarea lucrului revendicat în proprietatea și posesia reclamantului, astfel îcât atribuirea bunului revendicat în proprietatea deplină și exclusivă a reclamantului înseamnă în realitate încetarea stării de coproprietate. În cadrul proprietății comune pe cote-părți, exercitarea atributelor ce alcătuiesc conținutul dreptului de proprietate aparține tuturor coproprietarilor. Dacă restituirea bunului revendicat s-ar face numai unuia dintre coproprietari, acesta ar exercita singur atributele ce decurg din dreptul de proprietate asupra bunului, prin aceasta contravenind natrurii și regimului juridic al dreptului de proprietate comună pe cote-părți.

Recent însă, invocându-se o opinie minoritară exprimată în doctrina franceză, se susține că acțiunea în revendicare poate fi promovată și de către un singur titular al dreptului, fără acordul celorlalți coproprietari, întrucât ea nu este un act de dispoziție, ci unul de conservare. Pornindu-se de la definirea actelor de conservare, prin care se urmărește evitarea unei pierderi materiale a unui bun sau dispoziției juridice a unui drept, se susține că din această categorie fac parte, fără îndoială, actele de întrerupere a unei prescripții. Prin exercitarea acțiunii în revendicare are loc tocmai o asemenea întrerupere, și anume întreruperea prescripției achizitive în favoarea terțului care, prin ipoteză, stăpânește bunul indiviz animus sibi habendi.

De asemenea, se arată că, de vreme ce se admite oricărui coproprietar posibilitatea promovării unui partaj de folosință, ar fi cu totul nefiresc să nu se admită și dreptul său la promovarea unei acțiuni în revendicare împotriva terțului posesor, pentru că altfel ar însemna ca partajul bunului indiviz să devină o obligație impusă indirect de către coproprietarii care se opun introducerii acțiunii în revendicare, ceea ce nu poate fi admis, întrucât partajul judiciar trebuie să rămână o facilitate acordată tuturor coproprietarilor, iar nu obligația lor civilă.

Această opinie a fost împărtășită de o parte a doctrinei, însă a fost și criticată, considerându-se că acțiunea în revendicare nu poate fi promovată de către un singur coproprietar. Obiectul material al acestei acțiuni îl constituie numai bunurile individual-determinate, reclamantul având obligația să facă dovada dreptului de prioprietate și a identității bunului care se află în posesia nelegitimă a posesorului. Acțiunea unui coproprietar este inadmisibilă pentru că el este titularul unei părți din dreptul de proprietate și nu poate pretinde readucerea bunului în patrimoniul său, deoarece nu a avut și nu i se poate inapoia stăpânirea materială asupra întregului bun. Cel care nu are ceva determinat materialmente nu poate revendica ceva determinat materialmente. Atât recunoașterea dreptului de proprietate, cât și stăpânirea efectivă a întregului bun revendicat sunt vădit incompatibile cu regimul juridic al coproprietății și indiviziunii.

Combătându-se opinia exprimată în doctrina franceză și preluată de unii autori români, se susține că acțiunea în revendiacre nu poate fi considerată un act de conservare, pentru că necesită cheltuieli judiciare foarte mari și are un caracter grav, întrucât prin hotărârea finală s-ar putea statua ieșirea imobilului respectiv din patrimoniul reclamantului. Dacă ar fi considerată un act de conservare, ar trebui acceptat faptul că poate fi promovată și de către un minor, ceea ce este absurd.

Totuși, argumentele pentru care un coproprietar nu poate folosi singur o acțiune în revendicarea bunului comun nu poat avea aceeași intensitate în toate ipotezele proprietății comune. Astfel, în cazul proprietății în devălmășie, contrar doctrinei, practica judecătorească admite acțiunea în revendicarea unui bun comun introdusă de un singur soț. În doctrină, se susține că în cazul bunurilor mobile, acțiunea în revendicare poate fi introdusă numai de unul dintre soți, deoarece se aplică prezumția mandatului tacit reciproc, în timp ce în cazul bunurilor imobile, acțiunea în revendicare trebuie introdusă de ambii soți, întrucât nu mai funcționează prezumția de mandat tacit reciproc. Jurisprudența însă, a statuat că acțiunea în revendicare, indiferent de obiectul său, poate fi introdusă de un singur soț, căci, deși o astfel de acțiune se încadrează în categoria actelor de dispoziție și în mod normal ar trebui să figureze ambii soți în calitate de reclamanți, totuși, fiind vorba de mărirea patrimoniului comun, ea profită implicit și celuilalt soț. De asemenea, în cazul proprietății comune pe cote-părți forțate și perpetue, coproprietarii au drepturi foarte largi și au posibilitatea să se comporte adesea ca și când ar avea un drept de proprietate exclusiv. În această situație nu există nici un impediment ca un singur coprioprietar să poată reclama bunul indiviz din mâinile unui terț care îl stăpânește singur. Ceilalți coproprietari nu pot să se opună unui astfel de demers, putându-se considera că există un mandat acordat celui care acționează.

În consecință, problema inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată de către un singur coproprietar se pune în situația proprietății comune pe cote-părți obișnuite sau temporare.

Fără a susține că acțiunea în revendicare este un act de conservare, se poate totuși constata că ea produce anumite efecte specifice unui astfel de act. Pe de altă parte, este corectă afirmația jurisprudenței potrivit căreia acela care nu are ceva determinată materialmente (și în această situație se află toți coproprietarii) nu poate revendica ceva determinat materialmente. Există însă situații în care respingerea acțiunii prin care un singur coproprietar solicită bunul de la un terț care îl folosește fără nici un drept, duce la consecințe inadmisibile, ceea ce însemnă că această regulă nu poate fi absolută. Este unanim admis că posesia și folosința materială a bunului comun în întregime pot fi exercitate de fiecare coproprietar. Dacă aceste drepturi pot fi opuse în raporturile dintre copărtași, unde fiecare va fi ținut să nu stânjenească drepturile concomitente la care sunt îndreptățiți ceilalți, cu atât mai mult ele pot fi opuse în raporturile cu terții, unde nu există o astfel de limită.

În altă ordine de idei, coproprietatea este o modalitate a dreptului de proprietate și are conținutul juridic al acestuia. Dacă celelalte drepturi reale principale, care sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (și au, în consecință, în conținutul lor juridic numai o parte din atributele dreptului de proprietate), sunt apărate, pe lângă acțiunea posesorie, prin acțiuni reale specifice (acțiunile confesorii), echivalente acțiunii în revendicare din materia dreptului de proprietate, cu atât mai mult ar trebui să existe un astfel de mijloc juridic pentru protejarea dretului de proprietate comună. Protecția juridică a drepturilor subiective civile trebuie să fie proporțională cu puterea pe care acestea o oferă titularului dată de conținutul lor juridic. Oferindu-i coproprietarului în raporturile cu terții numai o acțiune posesorie, înseamnă a-i recunoaște o situație juridică asemănătoare cu cea a posesorului, însă el nu exercită o posesie (coposesie) ca stare de fapt, ci una care este un atribut al dreptului său de proprietate.

În concluzie, dreptul de proprietate trebuie protejat prin mijloace juridice corespunzătoare conținutului său juridic. Atunci când un coproprietar solicită instanței să-l oblige pe terț să înceteze actele prin care îi tulbură sau îi neagă dreptul său, obligându-l în consecință să-i restituie bunul comun, el nu afirmă în mod necesar că este un proprietar exclusiv, nu neagă dreptul celorlalți coproprietari, ci își exercită dreptul său.

Cu toate că în prezent practica nu admite acțiunea în revendicare introdusă de un singur coproprietar, întrucât regimul juridic al coproprietății nu este reglementat prin lege, el fiind construit de doctrină și practică, în perspectiva organizării prin lege a coproprietății nu este exclusă reglementarea unei acțiuni reale, alta decât acțiunea posesorie, prin care un singur coproprietar să poată reclama bunul indiviz din mâinile unui terț care îl stăpânește fără drept. Regimul juridic al acestei acțiuni va fi însă diferit de cel al acțiunii în revendicare în cazul proprietății exclusive. Trebuie să se găsească soluția cea mai potrivită pentru ca efectele unui astfel de mijloc de apărare a coproprietății să fie compatibile cu regimul ei juridic special.

6. ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE – MIJLOC DE APĂRARE

A DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Datorită importanței și destinației lor, anume aceea de a satisface interesele de ordin general, social, la nivel național sau la nivelul unităților administrativ-teritoriale, bunurile proprietate publică au un regim juridic deosebit.

Titularii dreptului de proprietate publică sunt statul și unitățile administrativ-teritoriale. Aceste persoane juridice beneficiază de aceleași acțiuni și măsuri de protecție ce sunt recunoscute oricărui proprietar, având posibilitatea apărării dreptului lor și pe calea unei acțiuni în revendicare atunci când bunuri din domeniul public se găsesc la un terț, iar acesta neagă dreptul statului sau al unităților administrativ-teritoriale și refuză restituirea lor.

Regimul juridic al revendicării dreptului de proprietate publică prezintă anumite particuilarități față de revendicarea din dreptul comun. Aceste particularități își găsesc fundamentul și explicația în caracterele juridice specifice acestui drept de proprietate: inalienabilitatea, imprescriptibilitatea și insesizabilitatea.

Problema revendicării bunurilor aparținând domeniului public se poate pune mai mult cu privire la bunurile care sunt proprietate publică prin destinația legii. Situația apare mai mult teoretică pentru bunurile care, prin natura lor, fac parte din domeniul public al staului sau al unităților administrativ-teritoriale, întrucât este greu de conceput că cineva ar putea intra în stăpânirea unui bun din cele prevăzute de art. 135 alin. 3 din Constituție și ar refuza restituirea acestuia (de exemplu o cale de comunicație).

În procesul care are ca obiect revendicarea unui bun proprietate publică, calitatea procesuală activă sau pasivă aparține titularului dreptului de proprietate, reprezentat de autoritatea publică desemnată de lege. Astfel, potrivit art. 12 alin. 5 din Legea nr. 213/1998, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar unitățile administrativ-teritoriale de consiliile județene sau locale, care dau mandat scris în fiecare caz președintelui consiliului județean sau primarului. Ei pot, la rândul lor, să desemneze un alt funcționar de stat sau un avocat care să-i reprezinte în instanță.

Acțiunea în revendicare a bunurilor proprietate publică prezintă următoarele trăsături:

este imprescriptibilă extinctiv. Ea este imprescriptibilă sub aspect extinctiv și în situația în care, în dreptul comun, în mod excepțional este prescriptibilă, așa cum se întâmplă în situațiile reglementate de dispozițile art. 498 C. civ. (avulsiunea terenurilor) și art. 520 C. proc. civ. (adjudecarea imobilelor). Dacă problema revendicării imobiliare în cazul avulsiunii este, ca și în dreptul comun, rar întâlnită în practică, un bun public vândut în cadrul executării silite prin licitație publică, poate fi revendicat oricând, indiferent de momentul când a fost înscris actul de adjudecare în cartea funciară;

este imprescriptibilă și sub aspect achizitiv. Într-o acțiune în revendicare a unui bun proprietate publică, pârâtul nu se poate apăra niciodată invocând dobândirea proprietății imobiliare prin uzucapiune ori dobândirea proprietății mobiliare prin posesia de bună-credință, în condițiile art. 1909-1910 C. civ.;

ca și în dreptul comun, reclamantul din acțiunea în revendicare a unui bun proprietate publică trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate. Nu este suficient să dovedească faptul că pârâtul nu este propriearul bunului, ci trebuie să probeze că acesta face parte din domeniul public în care a intrat în condițiile legii. În toate cazurile în care statul revendică bunuri dintre acelea care prin natura lor fac parte din domeniul public (prevăzute în art. 135 alin. 3 din Constituție), există o prezumție absolută de proprietate juris et de jure, în favoarea statului. În consecință, ceea ce trebuie să probeze este doar că acel bun a ieșit potrivnic legii din patrimoniul său, precum și identitatea bunului revendicat cu cel aflat în posesia pârâtului.

În ceea ce privește drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate publică (dreptul real de administrare, dreptul real de concesiune și dreptul real de folosință), care constituie modalități de exercitare, în planul dreptului civil, a dreptului de proprietate publică, pot fi și ele apărate prin acțiunea în revendicare. Regimul juridic al acestei revendicări este asemănător cu cel al revendicării dreptului de proprietate publică.

Cât perivește dovada acestor drepturi, reclamantul trebuie să probeze actul administrativ sau contractul în baza căruia a dobândit dreptul său.

În cadrul unui astfel de proces se poatre pune în discuție numai dreptul real principal derivat din dreptul de proprietate publică, ori însuși dreptul de proprietate asupra bunului respectiv. În această ultimă situație, titularul dreptului real derivat din dreptul de proprietate are obligația de a anunța și a introduce în proces pe titularul dreptului de proprietate (art. 12 alin. 4-6 din Legea nr. 213/1998). Neîndeplinirea acestei obligații de către titularul dreptului real derivat din dreptul de proprietate publică atrage răspunderea acestuia pentru prejudiciile cauzate, dreptul real putând fi revocat sau retras, cu titlu de sancțiune.

În cazul în care pârâtul contestă doar dreptul real principal derivat din dreptul de proprietate publică, nu există obligația introducerii în proces a autorității publice care îl reprezintă, în condițiile legii pe proprietar. Dacă, totuși, ambele părți din proces (reclamantul și pârâtul) prezintă acte sau contracte administrative prin care le-a fost constituit dreptul real asupra bunului aflat în litigiu, instanța are obligația de a aduce această împrejurare la cunoștința acelei autorități pentru a decide în conformitate cu reglementările privind regimul juridic al respectivului drept.

SECȚIUNEA a III-a ACȚIUNEA ÎN GRĂNIȚUIRE

1. DEFINIȚIE

Potrivit art. 584 C. civ., „orice proprietar poate obliga pe vecinul său la grnițuirea proprietății lipite de a sa; cheltuielile grănițiuirii se vor face pe jumătate”.

Grănițuirea ca atare nu trebuie confundată cu acțiunea în grănițuire.

Grănițuirea reprezintă o operațiune de delimitare prin semne exterioare a două proprietăți vecine, ce aparțin unor titulari diferiți. Dacă între aceștia nu există conflict ea este o simplă operațiune materială realizată prin acordul părților.

În caz de conflict însă, prin acțiunea în grănițuire se urmărește determinarea, prin hotărâre judecătorească a limitelor dintre proprietăți și stabilirea traseului real pe care trebuie să-l urmeze titularul .

În literatura juridică și în practica judecătorească, s-a arătat că grănițuirea, în raport cu titularii dreptului real asupra celor două fonduri, este, pe de o parte, o obligație reală de a face (propter rem), iar, pe de altă parte, privită exclusiv din punct de vedere al celui care o solicită, este un atribut al dreptului real.

Chiar dacă art. 584 C. civ. este situat în materia servituților, fiind subsumat servituților naturale, nu este vorba de o servitute, deoarece în această situație nu există o sarcină impusă unui fond în folosul altui fond, nefiind astfel în prezența unui fond dominant și a unui fond aservit.

Acțiunea în grănițuire este acea acțiune prin care reclamantul pretinde ca, în contradictoriu cu pârâtul, instanța să determine, prin semne exterioare, întinderea celor două fonduri învecinate.

2. CARACTERE JURIDICE ȘI EXERCITARE

Acțiunea în grănițuire este o acțiune reală, petitorie, imobiliară, imprescriptibilă și declarativă de drepturi.

Caracterul real al acestei acțiuni decurge din împrejurarea că ea se întemeiază pe dreptul de proprietate asupra fondului sau pe oricare alt drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate.

Acțiunea în grănițuire este o acțiune petitorie, întrucât are drept scop delimitarea proprietăților limitrofe, realizând astfel, în ultimă instanță, apărarea dreptului de proprietate. Ea își păstrează acest caracter chiar și atunci când dreptul de proprietate sau alt drept real nu este contestat.

În literatura juridică, s-a susținut că această acțiune se situează la limita dintre acțiunile petitorii și cele posesorii, întrucât ea nu pune în discuție existența a însuși dreptului real, în general, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin ea nu se apără posesia, ca în cazul strămutării de hotare.

Apărând drepturi reale imobiliare, acțiunea în grănițuire are ea însăși un caracter imobiliar și este imprescriptibilă.

Prin exercitarea acestei acțiuni nu se tinde la crearea unui nou hotar între cele două fonduri, acesta existând prin definiție dar fiind contestat, ci la reconstituirea și marcarea adevăratului hotar, având astfel un caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi. De aceea, acțiunea în grănițuire poate fi exercitată nu numai atunci când nu există semne exterioare de hotar, ci și atunci când ele există dar sunt contestate. Este evident necesar, ca ambele fonduri să fie limitrofe și să aparțină unor proprietari diferiți, nefiind admisibilă grănițuirea între coproprietari cu privire la fonduri ce formează obiectul coproprietății.

Acțiunea în grănițuire poate fi exercitată, în primul rând, de proprietarul fondului, chiar și de nudul proprietar, dar și de orice persoană care are un drept real asupra acestuia (uzufructuar, superficiar, titularii drepturilor reale de folosință asupra terenurilor proprietate publică). Fiind un act de administare, grănițuirea este recunoscută și administratorului general de bunuri, cum este tutorele, dar nu au acest drept chiriașul, arendașul și, în general, detentorii precari, pentru că dreptul lor este un drept personal.

Acțiunea în grănițuire este introdusă, de regulă, împotriva proprietarului fondului limitrof, dar ea poate fi îndreptată și împotriva titularului unui dezmembrământ al dreptului de proprietate și chiar împotriva chiriașului sau arendașului, dar cu introducerea în cauză a proprietarului.

În operațiunea de grănițuire se va proceda mai întâi la identificarea hotarului real dintre cele două proprietăți, de regulă pe baza titlurilor părților, a expertizei și/sau cercetării la fața locului, după care va fi trasată linia de hotar și vor fi așezate semnele vizibile ale acestuia.

Obiectul acțiunii în grănițuire constituindu-l numai delimitarea fondurilor învecinate, probele care se vor administra trebuie să conducă numai la dovedirea traseului hotarului real, care urmează să fie marcat prin semne exterioare, fără a fi necesar să se dovedească și existența dreptului de proprietate al reclamantului cu privire la porțiunile de teren asupra cărora urmeză să se stabilească hotărnicia. Sarcina probei revine ambelor părți, deoarece se admite că acțiunea în grănițuire are caracterul unui judicium duplex, în care fiecare dintre ele are atât rolul de reclamant, cât și de pârât.

3. EFECTELE ACȚIUNII ÎN GRĂNIȚUIRE

Acțiunea în grănițuire produce efecte numai cu privire la delimitarea fondurilor ce aparțin părților, nu și cu privire la însuși dreptul real, așa încât oricare dintre ele poate introduce, ulterior, o acțiune în revendicare privind suprafața determinată de teren, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești pronunțate în acțiunea în grănițuire.

Trasarea liniei care delimitează cele două proprietăți are însă autoritate de lucru judecat între părți. O nouă acțiune poate fi introdusă numai dacă limitele au dispărut.

Dacă grănițuirea s-a făcut prin convenția părților, poate fi contestată doar printr-o acțiune în anulare.

Potrivit art. 584 C. civ., cheltuielile ocazionate de grănițuire urmează să fie suportate deopotrivă de ambele părți. Este vorba de cheltuielile necesare pentru amenajarea hotarului despărțitor. Dacă pârâtul în mod culpabil a schimbat hotarul dintre proprietăți, el va fi obligat să suporte toate cheltuielile, inclusiv cele de judecată. Nici unul dinte proprietarii terenurilor limitrofe nu poate să ridice un gard despărțitor a cărui valoare să fie împovărătoare pentru celălalt vecin, dacă acesta nu a consimțit la o asemenea cheltuială.

SECȚIUNEA a IV-a ALTE ACȚIUNI REALE

1. ENUMERARE

Pe lângă acțiunea în revendicare, indubitabil cea mai importantă acțiune în justiție prin care este apărat dreptul de proprietate, dreptul civil român admite existența altor acțiuni reale de care poate dispune fie titularul dreptului de proprietate, cum este acțiunea negatorie, fie titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, cum este acțiunea confesorie.

2. ACȚIUNEA NEGATORIE

Acțiunea negatorie reprezintă a cea acțiune reală prin care titularul dreptului de proprietate asupra unui bun cere instanței de judecată să stabilească prin hotărârea sa că pârâtul din acțiune nu este titularul unui drept real, dezmembrământ al proprietății – uzufruct, uz, abitație, servitute, superficie – asupra bunului său și să-l oblige la încetarea exercițiului nelegitm al unuia dintre aceste drepturi.

Așadar, în cazul acțiunii negatorii, conflictul apare între titularul dreptului de proprietate asupra unui bun și cel care pretinde că este îndreptățit să exercite prerogativele ce țin de un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra aceluiași bun.

Pare paradoxal, dar pârâtul nu neagă dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului respectiv, ci doar susține că el este titularul altui drept real asupra bunului. La rândul său, proprietarul nu are interes să intenteze o acțiune în revendicare cu toate dificultățile pe care aceasta le presupune, căci acest drept nu-i este negat de către adversarul său. Dimpotrivă, proprietarul neagă dreptul pretins de pârât, pe calea acțiunii negatorii.

Dat fiind obiectul ei, acțiunea este imprescriptibilă extinctiv, dar prescriptibilă achizitiv, căci pârâtul poate invoca dobândirea dreptului său, dezmembrământ al proprietății, prin uzucapiune, dacă aceasta este compatibilă cu dreptul în discuție.

3. ACȚIUNEA CONFESORIE

Acțiunea confesorie are ca obiect recunoașterea de către pârât a existenței unui drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate, asupra unui bun proprietatea altei persoane și obligarea pârâtului la respectarea acestui drept. Acțiunea confesorie este asemănătoare acțiunii în revendicare prin aceea că ea tinde la recunoașterea unui drept subiectiv, dar nu de proprietate, ci a unuia din dezmembrămintele sale. De aceea, ea poate fi intentată și împotriva proprietarului bunului.

Acțiunea confesorie, spre deosebire de acțiunea în revendicare, este prescriptibilă în termenul general de prescripție pentru drepturile reale, de 30 de ani, căci, potrivit art. 557 C. civ., dreptul de uzufruct se stinge prin neexercitarea lui timp de 30 de ani, ceea ce înseamnă că în același termen se stinge și acțiunea prin care el este apărat. Același lucru se poate spune și despre dreptul de uz și de abitație cărora li se aplică dispozițiile din materia uzufructului (art. 565C. civ.), cât și despre dreptul de servitute care, în temeiul art. 639 C. civ., se stinge prin neexercitarea lui timp de 30 de ani.

*** CONCLUZII ***

Dreptul de proprietate este mai mult decât o simplă noțiune juridică. El reprezintă una din problemele fundamentale ale existenței individuale și ale societății umane.

În sistemul nostru juridic actual, dreptul de proprietate ocupă o poziție privilegiată, ținând seama de faptul că este vorba de principalul drept real al omului, iar principiul apărării proprietății este unul din cele mai importante ale dreptului civil, exprimând orientarea generală a legislației. Mai mult, se vorbeșete astăzi de o dimensiune constituțională și europeană a dreptului de proprietate, de vreme ce este un drept fundamental al cetățenilor țării (Constituția îl reglementează în Titlul II intitulat „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale”) și este reglementat în acte internaționale, mai ales în art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, considerându-se, cu valoare de principiu, că orice măsură care reprezintă o ingerință în exercițiul acestui drept trebuie să asigure un just echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativul salvgardării drepturilor fundamentale ale individului.

Se poate spune că, în sistemul nostru de drept, proprietatea beneficiază de o dublă garanție: o garanție de ordin constituțional și o garanție de drept comun manifestată prin mijloace juridice de apărare, în cadrul cărora un loc important îl ocupă acțiunea în revendicare.

Ca regulă generală, încălcarea unui drept subiectiv civil dă posibilitatea titularului să-l cheme în judecată civilă pe cel răspunzător de știrbirea dreptului său, așa încât se poate afirma că mijlocul juridic de ocrotire a drepturilor subiective civile îl reprezintă, obișnuit, procesul civil, acțiunea civilă.

Întrucât principiul proprietății este un principiu fundamental al dreptului civil, ocrotirea dreptului de proprietate constituie o permanentă preocupare pentru legiuitor. Însă, pentru a se bucura de protecție juridică, dreptul de proprietate trebuie exercitat:

potrivit scopului lui economic și social;

cu respectarea legii și moralei (art. 54 din Constituție; art. 970 C. civ.);

în limitele sale materiale și juridice.

Numai dacă dreptul de proprietate, și în general orice drept subiectiv civil, este exercitat cu respectarea acestor principii, își poate dovedi exactitatea adagiul qui suo iure utitur nemini laedit. În caz contrar titularul dreptului săvârșește un abuz de drept ce poate fi reprimat prin refuzul ocrotirii dreptului de proprietate, ori pe calea unei acțiuni în răspundere civilă, formulată de cel care a suferit un prejudiciu în urma exercitării anormale a dreptului de proprietate.

Există însă și situații în care, deși titularul dreptului de proprietate își exercită dreptul cu bună-credință, respectând principiile impuse unei exercitări normale a dreptului de proprietate, legea permite totuși unei persoane de bună-credință să „încalce” dreptul proprietarului.

Astfel, în materia accesiunii imobiliare artificiale, prin art. 494 alin. 3 partea finală C. civ. se aduce atingere dreptului de proprietate supra terenului. Protejând buna-credință a constructorului, legiuitorul nu-i permite proprietarului terenului să ceară desființarea sau ridicarea construcției, lucrării sau plantației executate pe terenul său. Deși terenul rămâne proprietarului, dreptul său de proprietate asupra acestuia, contrar voinței sale și în afara oricărei cauze de utilitate publică, a fost violat în suportul lui material și rămâne astfel prin păstrarea unor lucrări pe care nu le-a dorit și nu le dorește.

În această situație, trebuie conciliate două principii fundamentale ale dreptului: pe de o parte, principiul apărării proprietății, pe care nimeni nu mai poate astăzi să-l pună sub semnul întrebării, iar pe de altă parte, principiul ocrotirii bunei-credințe, care, fără a fi reglementat anume, rezultă fără dubiu dintr-o generalizare a diverselor reglementări particulare în care buna-credință este expres prevăzută și protejată. Există în această situație un conflict între cele două principii care trebuie tranșat în favoarea unuia (tertium non datur).

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 485 C. civ., posesorul câștigă proprietatea fructelor când posedă cu bună-credință. În acest caz, este încălcat numai un atribut al dreptului de proprietate, dar este cert că proprietarul suferă o pagubă, care se explică prin neglijența sa de a fi făcut ca bunul să fi ajuns la posesor. De fapt, culegerea fructelor este un beneficiu acordat bunei-credințe, un efect al posesiei de bună-credință, nu neapărat o sancțiune pentru proprietar, însă este sigur că îl afecteză pe acesta. Tot astfel, în cazul accesiunii imobiliare artificiale, tratamentul juridic al constructorului de bună-credință, care implică pentru proprietarul terenului obligația de a păstra construcțiile, fiindu-i astfel încălcat dreptul său, este un efect al posesiei de bună-credință (constructorul este fără îndoială un posesor), al aparenței de proprietate în care constructorul a crezut atât de mult încât a efectuat pe teren lucrări nu pentru a încălca un drept de proprietate al altuia, ci exercitându-și propriul său drept.

Proprietarul poate fi pus în situația de a-i fi nu doar încălcat dreptul, ci pur și simplu „desființat” de posesia de bună-credință. Așa se întâmplă în cazul posesiei de bună-credință asupra bunurilor mobile, când posesorul devine proprietar, dacă sunt întrunite condițiile art. 1909 C. civ. De asemenea, în ipoteza uzucapiunii dreptul de proprietate este practic „demolat”, căci uzurpatorul păstrează pentru totdeauna imobilul, opunându-i proprietarului un drept mai puternic decât acesta are. Esențial pentru uzucapiune este factorul timp; proprietatea este „roasă” de timp în folosul posesorului.

În concluzie, în toate aceste situații, soluția care înclină spre subiectul de drept de bună-credință are în vedere o altă regulă fundamentală a dreptului: nevoia de stabilitate și securitate a raporturilor juridice.

BIBLIOGRAFIE

DOCTRINĂ:

1. Academia de studii economice – Catedra de drept

2. Ana Boar

3. Constantin Crișu

4. Corneliu Bârsan

5. Corneliu Bârsan, Maria Gaiță, Mona Maria Pivniceru

6. Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan

7. C. Hamangiu, Al. Băicoianu, I. Rosetti-Bălănescu

8. Dumitru Lupulescu

9. Dumitru Văduva

10. Eugenia Popa

11. Eugen Chelaru

12. E. Safta-Romano

13. Eugen Chelaru

14. Edvard Kardely

„Drept civil”, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 2000.

„Uzucapiunea, prescripția, posesia și publicitatea drepturilor”, Editura Lumina Lex, București, 1999.

„Acțiuni civile în justiție”, Editura Argessis, Curtea de Argeș, 1992.

„Drept civil. Drepturile reale principale”, Editura All Beck, București, 2001.

„Drept civil. Drepturile reale”, Editura Institutul European, Iași, 1997.

„Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale”, Universitatea București, 1980.

„Tratat de drept civil român”, vol. II, Editura All, București, 1997.

„Drept civil. Drepturile reale principale”, Editura Lumina Lex, București, 2002.

„Drept civil. Teoria generală a obligațiilor”, Editura Paralela 45, 2002.

„ Acțiunea în revendicare”, Editura Lumina Lex, București, 1998.

„Curs de drept civil. Drepturile reale principale”, Editura All Beck, București, 2000.

„Dreptul de proprietate publică și privată în România”, Editura Graphix, Iași, 1993.

„Circulația juridică a terenurilor”, Editura All Beck, București, 1999.

„Autoconducerea și proprietatea socială”, Editura Politică, București, 1997.

15. Flavius A. Baias, Bogdan Dumitrache, Marian Nicolae

16. Florin Ciutacu

17. Francisc Deak

18. George Plastara

19. George N. Luțescu

20. Gheorghe Fekete, Ioan Zinveliu

21. Ioan Adam

22. Ioan Adam

23. Ioan Adam, Adrian Rusu

24. Ioan Zinveliu

25. Ioan G. Mihuță, Alexandru Lesviodax

26. Ion Dogaru, Sevastian Cercel

27. Ion Dogaru și colaboratorii

28. Ion P. Filipescu

„Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv”, Editura Rosetti, București, 2002.

„Dreptul de proprietate și alte drepturi reale. Culegere de spețe, Editura Lumina Lex, București, 2001.

„Tratat de drept succesoral”, Editura Universul Juridic, București, 2002.

„Curs de drept civil român”, Editura Cartea Românească, București, 1980, vol. II.

„Teoria generală a drepturilor reale”, Imprimeria Văcărești, București, 1947.

„Drept civil. Drepturile reale”, EDP, București, 1969.

„Proprietatea publică și privată asupra imobilelor în România”, Editura All Beck, București, 2000.

„Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv”, Editura All Beck, București, 2001.

„Drept civil. Succesiuni”, Editura All Beck, București, 2003.

„Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor cu sau fără construcții”, Editura Dacia, Cluj, 1972.

„Repertoriu de practică judiciară în materie civilă pe anii 1952-1969”, Editura Științifică, București, 1970.

„Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale”, Editura All Beck, București, 2003.

„Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice”, Editura All Beck, București, 2002.

„Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale”, Editura Actami, București, 1998.

29. Ion P. Filipescu, Alexandru

Filipescu

30. Istrate Micescu

31. Liviu Pop

32. Matei B. Cantacuzino

33. Matei B. Cantacuzino

34. M. N. Costin, Mircea C. Costin

35. M. N. Costin

36. Ovidiu Ungureanu

37. Paul Mircea Cosmovici

38. Traian Ionașcu, S. Brădeanu

39. Traian Mircea

40. Traian Sâmbrian

„Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale”, Editura Actami, București, 2000.

„Curs de drept civil”, Editura All Beck, București, 2000.

„Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale”, Editura Lumina Lex, București, 2001.

„Elementele dreptului civil”, Editura All Educațional, Timișoara, 1998.

„Codul civil adnotat”, vol. I Editura All Beck, București, 2003.

„Dicționar de drept civil”, vol. II, Editura Lumina Lex, București, 2000.

„Marile instituții ale dreptului civil român”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982.

„Drepturile reale. Curs practic”, Editura Rosetti, București, 2001.

„Drept civil. Drepturile reale. Obligații. Codul civil”, Editura All Beck, București, 1998.

„Drepturile reale principale în RSR, Editura Academiei, București, 1978.

„Drept civil. Drepturile reale”, Editura Argument, București, 2000.

„Modurile originare de dobândire a proprietății”, Editura Europa, Craiova, 1996.

LEGISLAȚIE ȘI PUBLICAȚII:

1. *** Constituția României din 21 noiembrie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 21 noiembrie 1991, revizuită prin Legea de revizuire a Constituției României din 18 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 22 septembrie 2003;

2. *** Codul civil, Editura All Beck, București 2002;

3. *** Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 37 din 20 februarie 1991, modificată prin Legea nr. 169/1997 și republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998;

4. *** Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 139 din 2 iunie 1994;

5. *** Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 448 din 21 noiembrie 1998;

6. Revista Dreptul nr. 8/1990;

7. Revista Dreptul nr. 10/1990;

8. Revista Dreptul nr. 8/1993;

9. Revista Dreptul nr. 12/1993;

10. Revista Dreptul nr. 7/1994;

11. Revista Dreptul nr. 3/1996;

12. Revista Dreptul nr. 5/1996;

13. Revista Dreptul nr. 11/1998.

JURISPRUDENȚĂ:

1. Tribunalul Suprem, col. civ., dec. nr. 624/1955, în Culegerea de decizii pe anul 1955, vol. II;

2. Tribunalul Suprem, col. civ., dec. nr. 1063/1955, în Culegerea de decizii pe anul 1955, vol. I;

3. Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 467/1956, în Culegerea de decizii pe anul 1965;

4. Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 1160/1958, în Culegerea de decizii pe anul 1958;

5. Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 1028/1960, în Culegerea de decizii pe anul 1960;

6. Tribunalul Suprem, col. civ., dec. nr. 670/1961, în Culegerea de decizii pe anul 1961;

7. Tribunalul Suprem, col. civ., dec. nr. 406/1965, în Culegerea de decizii pe anul 1965;

8. Tribunalul Suprem, secț. civ., dec. nr. 972/1976, în Culegerea de decizii pe anul 1976;

9. Tribunalul Suprem, secț. civ., dec. nr. 2007/1979 în Culegerea de decizii pe anul 1979;

10. Tribunalul Suprem, secț. civ., dec. nr. 144/1982 în Culegerea de decizii pe anul 1982.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: .dobandirea Si Apararea Dreptului de Proprietate (ID: 125209)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

.dobandirea Si Apararea Dreptului de Proprietate

Copyright Notice

Drepturi, Nevoi Si Masuri DE Protectie Acordate Persoanelor CU Handicap

Procedura DE Negociere A Duratei Timpului DE Muncă ÎN Contractul Individual DE Muncă

Efectele Si Reglementarile Urmaririi Penale

Abuzul de Drept Si Abuzul de Putere

Metode DE Cercetare A Infractiunilor Savarsite DE Grupuri Criminale Organizate

Auditorii de Justitie

Copyright Notice

Similar Posts