Dobandirea Mostenirii. Privire Comparativa Intre Prevederile Codului Civil Cuza Si ale Actualului Cod Civil

Drept

Dobandirea Mostenirii. Privire Comparativa Intre Prevederile Codului Civil Cuza Si ale Actualului Cod Civil

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE DE LICENȚĂ

DOBÂNDIREA MOȘTENIRII. PRIVIRE COMPARATIVĂ ÎNTRE PREVEDERILE CODULUI CIVIL CUZA ȘI ACTUALULUI COD CIVIL

Cuprins

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI GENERALE

1.1. Noțiunea de moștenire

1.2. Precizări terminologice

1.2.1. Noțiunea de succesiune

1.2.2. Noțiunea de masă succesorală

1.3. Sediul materiei

1.4. Felurile moștenirii

1.4.1. Moștenirea legală

1.4.2. Moștenirea testamentară

1.4.3. Coexistența celor două feluri de moștenire

CAPITOLUL 2. DOBÂNDIREA MOȘTENIRII POTRIVIT CODULUI CIVIL DIN ANUL 1864

2.1. Scurt istoric

2.2. Definiția moștenirii

2.3. Noțiuni specifice dreptului de moștenire

2.4. Sediul materiei

2.5. Felurile moștenirii

2.5.1. Precizări prealabile

2.5.2. Moștenirea legală

2.5.3. Moștenirea testamentară

2.5.4. Coexistența celor două feluri de moștenire

CAPITOLUL 3. DOBÂNDIREA MOȘTENIRII POTRIVIT CODULUI CIVIL ÎN VIGOARE

3.1. Generalități

3.1.1. Moștenirea (articolul 953 Cod civil actual)

3.1.2. Moștenirea legală și testamentară

3.1.3. Actele juridice asupra moștenirii nedeschise

3.1.4. Nedemnitatea succesorală

3.2. Moștenirea legală

3.2.1. Principiul chemării la moștenire în ordinea claselor de moștenitori legali

3.2.2. Principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă

3.2.3. Principiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad

3.2.4. Descendenții defunctului

3.2.5. Ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați

3.2.6. Ascendenłii ordinari

3.2.7. Colateralii ordinari

3.2.8. Reprezentarea succesorală

3.2.9. Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor

3.3. Moștenirea testamentară. Testamentul

3.3.1. Formele testamentului

3.3.2. Testamentul ordinar

3.3.3. Testamentul privilegiat

3.3.4. Testamentul sumelor și valorilor depozitate

3.3.5. Revocarea voluntară a testamentului

3.4. Legatul

3.5. Dezmoștenirea(articolul 1074 Cod civil actual)

3.6. Execuțiunea testamentară (articolele 1077-1090 Cod civil actual)

3.7. Capacitatea de a dispune prin testament

3.8. Incapacitățile speciale (articolele 990-991)

3.9. Substituțiile fideicomisare

3.10. Revizuirea condițiilor și a sarcinilor

3.11. Rezerva succesorală. Cotitatea disponibilă. Reducțiunea liberalităților excesive

3.11.1. Rezerva succesorală

3.11.2. Cotitatea disponibilă

3.11.3. Reducțiunea liberalităților excesive

3.12. Transmiterea moștenirii

3.12.1. Opțiunea succesorală(articolele 1100-1105)

3.12.2. Acceptarea moștenirii

3.12.3. Renunțarea la moștenire

3.12.4. Sezina

3.12.5. Petiția de ereditate

3.12.6. Certificatul de moștenitor

3.12.7. Moștenirea vacantă (articolele 1135-1140)

3.12.8. Amintirile de familie(articolele 1141-1142)

3.12.9. Partajul succesoral și raportul donațiilor

CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ

4.1. Procedura de judecată

4.1.1. Cererea de chemare în judecată

4.1.2. Apărările formulate

4.1.3. Probe

4.1.4. Aspecte procedurale

4.2. Soluția instanței

4.2.1. În ceea ce priveste deschiderea succesiunii

4.2.2. În ceea ce priveste masa succesorală

4.2.3. În ceea ce privește calitatea de moștenitor

4.2.4. Asupra cheltuielilor de judecată

4.2.5. În ceea ce priveste ajutorul public judiciar

CAPITOLUL 5. CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea de față încearcă să acopere o problemă fundamentală ce apare pe parcursul vieții fiecărui om și anume moștenirea.

Cuprinsul lucrării conține aspecte generale privind moștenirea în Codul civil Cuza și în Codul civil actual, pentru a observa în ce măsură vechile prevederi trebuiau actulizate sau în ce măsură Codul civil actual acoperă necesitățile actuale ale societății.

Moștenirea, născută dintr-o necesitate obiectivă, componentă a mecanismului numit societate civilă, alături de formele de proprietate, de relațiile de producție ale economiei statului și abordând interesele întregii populații, a fost și este recunoscută ca fiind principala verigă a vieții sociale. Datorită acestui fapt, se poate explica și învestirea instituției moștenirii cu statut constituțional în țara noastră. Astfel, Constituția României, printr-o reglementare exactă și concisă, prin însăși modalitatea ei de formulare, prevede în articolul 46 că „Dreptul la moștenire este garantat”.

Însă până să fie introdusă în legea fundamentală a țării noastre, insitituția moștenirii a fost cuprinsă în mai multe sisteme juridice, amintind în continuare dreptul roman.

Dreptul roman prezintă o importanță deosebită pentru că el constituie temelia pe care s-a construit sistemul juridic. Chiar dacă dreptul roman, în forma sa originală, nu mai este în vigoare, principiile și elementele sale care s-au perpetuat de peste două milenii până astăzi sunt aplicabile. Prin urmare, el nu a rămas o simplă dovadă arheologică a existenței unei civilizații, așa cum se întâmplă în cazul altor norme de legislație antice, ci a avut un curs propriu, a reușit să depășească contururile societății care l-a creat și a exercitat o influență decisivă asupra formelor dreptului ulterior.

Dreptul românesc s-a născut și a evoluat sub influența dreptului roman, în trei etape principale, respectiv etapa de formare a poporului român și de creare a dreptului cutumiar (bazat pe obiceiuri – mores majorum – și cutume) pe o fundație juridică de drept roman; etapa dreptului juridic scris, când norme ale dreptului roman au pătruns prin filieră bizantină și în cele din urmă etapa realizării legilor din perioda lui Alexandru Ioan Cuza atunci când s-au preluat o serie de principii și noțiuni ale dreptului roman clasic.

Codul civil român nu a păstrat principiul roman referitor la incompatibilitatea dintre moștenirea testamentară și cea legală (nemo partim testatus partim intestatus decedere potest – nimeni nu poate muri în parte cu testament, în parte fără testament).

În schimb, în lucrările de specialitate, termenul de moștenire legală se înlocuiește uneori cu noțiunea din dreptul roman de succesiune sau moștenire ab intestat (fără testament).

Utilizând această idee, care precizează că regulile moștenirii legale se aplică doar atunci când persoana a decedat fără testament (ab intestato mori), menționăm că folosirea ei este pur convențională, fără înțelesul din dreptul roman, ea fiind, de fapt, improprie cu această semnificație în dreptul nostru.

În dreptul roman moștenirea testamentară era considerată regulă, astfel că moștenirea legală acționa în cazul inexistenței testamentului, mai exact în cazul persoanei decedate care nu a făcut un testament (intestat) sau care a făcut unul ce nu respecta regulile de drept (situație echivalentă cu lipsa testamentului). În altă ordine de idei, în dreptul roman trebuia ca în testament, sub sancțiunea nulității, să fie cuprinsă instituirea succesorului, potrivit principiului herdis institutio est caput et fundamentum totius testamenti – instituirea moștenitorului reprezintă capul și baza întregului testament.

De-a lungul timpului, au apărut în dreptul roman și alte forme de testament care se regăsesc și astăzi în Codul civil român după cum urmează:

testamentul olograf, reglementat în perioada împăratului roman Valentin al III-lea (419-455);

testamentul excepțional, făcut în condiții deosebite ca atunci când testatorul nu poate vorbi, auzi sau vedea (în timpul lui Iustinian a fost instituit testamentul orbilor);

testamentul surdo-muților;

testamentul militarilor (apărut în timpul împăratului Caesar și apoi dezvoltat în timpul împăratului Traian).

În dreptul nostru regula o reprezintă moștenirea legală, însă ea poate fi înlăturată, în tot sau în parte, prin lăsarea unui testament de către de cujus. Dar normele precizează că moștenitorii nu pot fi însitituiți prin testament (conform principiului gignuntur, non scribuntur heredes – prin naștere devin moștenitori, nu prin înscrisuri), ci pot deveni doar legatari, care pot dobândi bunurile moștenirii nu doar cu titlu particular, dar și cu vocație universală cu titlu universal, caz similar moștenitorilor legali, ceea ce duce la justificarea denumirii de moștenitori (testamentari) a acestora. Împăratul Iustinian a pus capăt definitiv sistemului succesoral ce avea la bază agnațiunea și a făcut astfel din rudenia de sânge singurul criteriu al moștenirii.

Prin reforma sa, Iustinian a creat 4 categorii de moștenitori care parțial se mai regăsesc astăzi în codul civil român:

clasa I, clasa descendenților;

clasa a II-a, clasa ascendenților, frații și surorile bune, precum și copii acestora;

clasa a III-a, frații și surorile consangvini sau uterini și copiii lor;

clasa a IV-a, ceilalți colaterali.

Dreptul succesoral care reglementează moștenirea ab intestat se caracterizează prin conflictul permanent existent între vechi (agnațiunea sau rudenia reglementată civil) și nou (cognațiunea sau rudenia de sânge), conflict sfârșit prin victoria noului. La origine doar agnațiunea constituia fundamentul dreptului succesoral.

Întorcându-ne la cuprinsul lucrării, aceasta cuprinde aspecte ale moștenirii, noțiuni generale despre această problemă fundamentală a existenței omului, precum și elemente ce au fost reglementate în Codul civil de la 1864, elemente care au rezistat și în Codul civil actual.

Cuprinzând modificările aduse de Codul civil actual față de Codul civil Cuza într-o singură idee, putem aprecia faptul că noțiunile de „succesiune” și „succesor” din codul civil abrogat au fost înlocuite de termenii „moștenire” și „moștenitor”, termeni mai exacți în contextul transmisiunilor mortis causa.

Codul civil actual încearcă să se muleze mai bine în fața problemelor actuale ale societății. De aceea, chiar dacă la baza acestui cod rămân principiile întâlnite în dreptul roman, reglementările actuale folosesc și experiențele franceză, italiană și germană, codurile civile reformate (Quebec și Franța), reglementările europene și internaționale, soluțiile CEDO.

NOȚIUNI GENERALE

Noțiunea de moștenire

Dreptul civil cuprinde în rețeaua normelor sale întreaga viață a omului, de la naștere, ba chiar de la zămislire până la moarte și la urmarea ei patrimonială, moștenirea, care mai este numită și succesiune sau ereditate.

În conformitate cu prevederile articolului 2636 alineat 1 din actualul Cod civil, care reglementează domeniul de aplicare a legii moștenirii și succesiunea vacantă, legea aplicabilă moștenirii stabilește îndeosebi:

momentul și locul deschiderii moștenirii;

persoanele cu vocația de a moșteni;

calitățile cerute pentru a moșteni;

exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct;

condițiile și efectele opțiunii succesorale;

întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul;

condițiile de fond ale testamentului, modificarea și revocarea unei dispoziții testamentare, precum și incapacitățile speciale de a dispune sau de a primi prin testament;

partajul succesoral.

Alineatul 2 al aceluiași articol precizează următoarele: „În cazul în care, conform legii aplicabile moștenirii, succesiunea este vacantă, bunurile situate sau, după caz, aflate pe teritoriul României sunt preluate de statul român în temeiul dispozițiilor legii române privitoare la atribuirea bunurilor unei succesiuni vacante.”

Fiind unul dintre drepturile importante ale omului, și deci un drept important al cetățeanului român, dreptul la moștenire a fost consacrat și prin Constituția României, în articolul 46 din Capitolul II intitulat „Drepturile și libertățile fundamentale”.

În dreptul civil, noțiunea de succesiune are mai multe semnificații, și anume:

lato sensu, orice transmisiune de drepturi de la o persoană la alta, prin acte între vii (inter vivos) sau pentru o cauză de moarte (mortis cauza);

stricto sensu, numai transmisiunea pentru cauză de moarte a unui întreg patrimoniu, astfel cum rezultă în special din prevederile articolului 952 Cod civil;

obiectul însuși al moștenirii, adică totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter patrimonial aparținând defunctului care trec la moștenitorii săi; în acest sens se folosește noțiunea pentru a desemna succesiunea vacantă, moștenirea rămasă, împărțircte ale moștenirii, noțiuni generale despre această problemă fundamentală a existenței omului, precum și elemente ce au fost reglementate în Codul civil de la 1864, elemente care au rezistat și în Codul civil actual.

Cuprinzând modificările aduse de Codul civil actual față de Codul civil Cuza într-o singură idee, putem aprecia faptul că noțiunile de „succesiune” și „succesor” din codul civil abrogat au fost înlocuite de termenii „moștenire” și „moștenitor”, termeni mai exacți în contextul transmisiunilor mortis causa.

Codul civil actual încearcă să se muleze mai bine în fața problemelor actuale ale societății. De aceea, chiar dacă la baza acestui cod rămân principiile întâlnite în dreptul roman, reglementările actuale folosesc și experiențele franceză, italiană și germană, codurile civile reformate (Quebec și Franța), reglementările europene și internaționale, soluțiile CEDO.

NOȚIUNI GENERALE

Noțiunea de moștenire

Dreptul civil cuprinde în rețeaua normelor sale întreaga viață a omului, de la naștere, ba chiar de la zămislire până la moarte și la urmarea ei patrimonială, moștenirea, care mai este numită și succesiune sau ereditate.

În conformitate cu prevederile articolului 2636 alineat 1 din actualul Cod civil, care reglementează domeniul de aplicare a legii moștenirii și succesiunea vacantă, legea aplicabilă moștenirii stabilește îndeosebi:

momentul și locul deschiderii moștenirii;

persoanele cu vocația de a moșteni;

calitățile cerute pentru a moșteni;

exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct;

condițiile și efectele opțiunii succesorale;

întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul;

condițiile de fond ale testamentului, modificarea și revocarea unei dispoziții testamentare, precum și incapacitățile speciale de a dispune sau de a primi prin testament;

partajul succesoral.

Alineatul 2 al aceluiași articol precizează următoarele: „În cazul în care, conform legii aplicabile moștenirii, succesiunea este vacantă, bunurile situate sau, după caz, aflate pe teritoriul României sunt preluate de statul român în temeiul dispozițiilor legii române privitoare la atribuirea bunurilor unei succesiuni vacante.”

Fiind unul dintre drepturile importante ale omului, și deci un drept important al cetățeanului român, dreptul la moștenire a fost consacrat și prin Constituția României, în articolul 46 din Capitolul II intitulat „Drepturile și libertățile fundamentale”.

În dreptul civil, noțiunea de succesiune are mai multe semnificații, și anume:

lato sensu, orice transmisiune de drepturi de la o persoană la alta, prin acte între vii (inter vivos) sau pentru o cauză de moarte (mortis cauza);

stricto sensu, numai transmisiunea pentru cauză de moarte a unui întreg patrimoniu, astfel cum rezultă în special din prevederile articolului 952 Cod civil;

obiectul însuși al moștenirii, adică totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter patrimonial aparținând defunctului care trec la moștenitorii săi; în acest sens se folosește noțiunea pentru a desemna succesiunea vacantă, moștenirea rămasă, împărțirea moștenirii.

Succesiunea (moștenirea, ereditatea) – păstrând sensul din materia succesiunilor – reprezintă transmisiunea patrimoniului, a unor părți sau fracțiuni ale acestuia, sau a unor bunuri sau valori determinate de la o persoană fizică ce a decedat către una sau mai multe persoane fizice care sunt în viață, către una sau mai multe persoane juridice sau către stat, în conformitate cu anumite norme de drept prestabilite.

Noțiunea de „moștenire” se utilizează în limbajul curent și pentru a desemna averea lui de cujus care formează obiectul transmiterii succesorale.

Jurisconsultul Iulian scria despre moștenire următoarele: „Moștenirea nu este altceva decât dobândirea întregului drept pe care l-a avut defunctul”.

Normele juridice aplicabile moștenirii sunt valabile numai în cazul încetării din viață a unei persoane fizice și nu se pune în discuție în cazul încetării existenței unei persoane juridice.

Din analiza definiției date moștenirii rezultă că acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

moștenirea este o transmisiune de patrimoniu;

obiectul transmisiunii este un patrimoniu (drepturi și obligații luate împreună și nu bunuri singulare);

transmisiunea se face întotdeauna de la o singură persoană decedată către una sau mai multe persoane în ființă;

persoana al cărui patrimoniu se transmite trebuie să fie decedată (transmisiunea mortis cauza);

persoana a cărei moștenire se transmite este numai o persoană fizică, regulile care guvernează moștenirea neputându-se aplica în cazul încetării existenței unei persoane juridice (pentru care operează reguli specifice);

persoanele care pot primi moștenirea trebuie să fie în ființă (să existe) neavând relevanță dacă sunt persoane fizice, persoane juridice sau statul.

Precizări terminologice

În cazul moștenirii, persoanele care interesează, în principal, sunt:

persoana decedată a cărui patrimoniu se transmite;

persoana sau persoanele care dobândesc patrimoniu lăsat de defunct.

Persoana decedată a cărui patrimoniu se transmite, defunctul, se mai numește și de cujus, abreviere de la formula dreptului roman is de cujus succesionis (rebus) agitur (cel despre a cărui moștenire este vorba). Folosirea acestui termen, de cujus, s-a impus mai ales din punct de vedere gramatical, folosindu-se de exemplul formula „moartea lui de cujus” fiind impropriu să se vorbească de moartea defunctului.

Conform prevederilor articolului 954 alineat 1 Cod civil, moștenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia.

Cu alte cuvinte, este importantă analizarea morții persoanei pentru a putea discuta despre moștenire și deschiderea acesteia. Prezentăm în continuare cele mai importante aspecte ale morții persoanei:

moartea reprezintă momentul în care încetează atât capacitatea de folosință a persoanei fizice (conform prevederilor articolului 35 Cod civil actual) cât și capacitatea de exercițiu a acesteia. Astfel, vorbim despre momentul în care toate drepturile și obligațiile persoanei fizice, deoarece nu mai pot fi executate de către titularul lor, se sting sau se transmit către succesori.

legea prevede două situații pentru moartea persoanei fizice: când moartea este constată direct (ipoteza „morții fizic constatate”) și atunci când cadavrul nu este găsit, iar moartea nu poate fi constatată direct (ipoteza „morții judecătorește declarate”). În ambele cazuri, certificatul de deces reprezintă dovada decesului. Fiind un înscris autentic, are forța probantă prevăzută de lege pentru această categorie de acte. Actele de stare civilă sunt reglementate la articolele 98-103 Cod civil actual.

certificatul de deces trebuie să cuprindă în mod obligatoriu numele și prenumele persoanei decedate, codul numeric personal al acesteia, data decesului și ultimul domiciliu pe care aceasta l-a avut.

pentru cetățenii români care au decedat în România, dovada morții se face cu certificatul de deces eliberat conform condițiilor de mai sus;

pentru cetățenii români care au decedat în afara României, dovada decesului se face cu certificatul de deces eliberat de autoritățile străine, după ce acesta a fost transcris la oficiul competent al stării civile din România;

pentru cetățenii străini care au decedat în România, dovada morții acestora va fi făcută cu certificatul de deces eliberat de autoritățile române cu competențe în această materie;

pentru cetățenii străini care au decedat în străinătate, dovada de deces va fi făcută cu actul de deces eliberat de autoritățile străine competente, apostilat sau, după caz, supralegalizat;

în cazul morții fizic constatate nu există probleme deosebite privind dovada decesului;

în cazul morții judecătorește declarate, reglementările legale sunt cuprinse de de articolele 49-57 Cod civil actual și conform prevederilor articolului 51 Cod civil actual soluționarea cererii de declarare judecătorească a morții se face potrivit normelor Codului de procedură civilă. Moartea judecătorește declarată se dovedește cu hotărârea declarativă de moarte rămasă definitivă (articolul 53 Cod civil actual). Data morții persoanei se va considera data morții stabilită prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă ((articolul 52 Cod civil actual-Data prezumată a morții celui dispărut). Serviciul stării civile va emite certificatul de deces pe baza hotărârii declarative de moarte rămase definitive.

importanță juridică a datei morții este deosebită, deoarece:

în cazul legii aplicabile succesiunii, sub aspectul dreptului material, va fi aplicată legea care se află în vigoare la această dată; în ceea ce privește procedura succesorală, actele juridice de acceptare ori și cele de renunțare la moștenire, efectuarea partajului între succesori) va fi aplicată legea care se află în vigoare în momentul îndeplinirii acestora

în funcție de această dată se stabilesc succesibilii lui de cujus, capacitatea succesorală a acestora și drepturile pe care le au asupra moștenirii;

termenul de opțiune succesorală începe să curgă de la această dată;

această dată stabilește momentul în care se face transmisiunea patrimoniului către moștenitori; declarația de acceptare nu reprezintă decât o întărire retroactivă a drepturilor moștenitorilor;

până la data morții, și actul de renunțare la moștenire va opera cu efect retroactiv;

în funcție de această dată se stabilește masa succesorală, compunerea acesteia fiind cea de la data respectivă;

orice act juridic asupra moștenirii este valabil dacă a fost întocmit după data deschiderii moștenirii.

ultimul domiciliu al defunctului prezintă importanță deoarece stabilește competențele cu privire la problemele referitoare la moștenire.

În cazul moștenirii legale, de cujus poate primi și termenul de autor (exemplu: autorul comun al comoștenitorilor), iar în cazul moștenirii testamentare se poate numi testator.

Persoana care dobândește patrimoniul defunctului poartă denumirea de moștenitor sau succesor. În cazul moștenirii testamentare cel care dobândește se poate numi legatar, care poate fi universal (dacă se dobândește prin moștenire întreg patrimoniul), cu titlu universal (dacă se dobândește prin moștenire o fracțiune a patrimoniului) sau cu titlu particular(dacă se dobândesc prin moștenire unul sau mai multe bunuri determinate).

Dacă în locul termenului de moștenire se folosește termenul de ereditate, cel care dobândește moștenirea se poate numi erede.

Noțiunea de succesiune

Moștenirea, născută dintr-o necesitate obiectivă, componentă a mecanismului numit societate civilă, alături de formele de proprietate, de relațiile de producție ale economiei statului și abordând interesele întregii populații, a fost și este recunoscută ca fiind principala verigă a vieții sociale. Datorită acestui fapt, se poate explica și învestirea instituției moștenirii cu statut constituțional în țara noastră. Astfel, Constituția României, printr-o reglementare exactă și concisă, prin însăși modalitatea ei de formulare, prevede în articolul 46 că „Dreptul la moștenire este garantat”.

Prin moștenire, patrimoniul unei persoane fizice decedate este transmis către una sau mai multe persoane în viață, această transmitere a patrimoniului lui de cujus având loc, indiferent de forma moștenirii (legală sau testamentară), din clipa decesului persoanei care lasă masa succesorală. Transmisiunea se face chiar în momentul morții persoanei, deoarece patrimoniul nu poate fi lăsat fără stăpân, și nu prezintă importanță faptul că de la data deschiderii moștenirii și până la exercitarea dreptului de opțiune succesorală trece un timp scurt sau mai îndelungat.

Persoanele care au vocație generală pentru dobândirea patrimoniului succesoral (succesibilii), pot să își exercite dreptul de opțiune succesorală. Prin urmare, succesiibilii au dreptul de a alege între următoarele posibilități:

pot accepta succesiunea pur și simplu;

pot accepta succesiunea sub beneficiu de inventar;

pot renunța la succesiune.

În concluzie, dreptul de opțiune succesorală (al cărui termen este reglementat de articolul 1103 Codul civil actual) este un drept subiectiv care se naște în persoana moștenitorilor care au vocație succesorală, din clipa deschiderii moștenirii.

Potrivit articolului 686 Cod civil Cuza „Nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moșteniri care i se cuvine”, care în Codul civil actual ia forma articolului 1110 – Actele cu valoare de acceptare tacită.

Astfel, dintre cele trei posibilități pe care le au succesibilii pentru a alege la moștenirea defunctului, cea mai importantă este reprezentată de neacceptarea moștenirii, deci de renunțarea la moștenire.

Putem întări afirmația de mai sus prin faptul că legiuitorul nu poate obliga pe nimeni să moștenească, dacă respectiva persoană nu dorește. Legiuitorul însă poate să intervină în materie de succesiuni, în diverse forme, având ca bază unele limite ale drepturilor legate de moștenire, prin impunerea anumitor condiții, dar niciodată nu poate obliga o persoană la acceptarea succesiunii dacă aceasta nu își exprimă dorința.

În continuare, vom prezenta pe scurt etapele ce se desfășoară pe parcursul succesiunii:

deschiderea succesiunii – moștenirea se deschide prin moarte, prin urmare data deschiderii acesteia este reprezentată de data decesului lui de cujus. Moartea persoanei este atestată de certificatul de deces sau de o hotărâre judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă.

transmisiunea succesorală (devoluțiunea succesiunii) – în urma morții unei persoane, patrimoniul acesteia se transmite succesorilor săi, fie ei legali sau testamentari. Deși transmiterea patrimoniului celui care a murit pornește din clipa decesului său, ea nu are caracter obligatoriu și definitiv. Conform legii, nimeni nu este obligat să accepte o moștenire care i se cuvine. Astfel, moștenitorul (succesibilul) poate opta între consolidarea titlului de moștenitor acceptând moștenirea și desființarea acelui titlu renunțând la aceasta. Deci, succesorul are următoarele posibilități ale dreptului de opțiune succesorală:

poate accepta moștenirea pur și simplu;

poate renunța la mostenire.

partajul succesoral (împărțeala) – reprezintă operațiunea juridică prin care se încheie starea de indiviziune (coproprietate – modalitate a patrimoniului care, aparținând în comun mai multor persoane, are ca obiect o universalitate nedivizată de bunuri) prin împărțirea, în natură sau prin echivalent, a bunurilor aflate în indiviziune și care are ca efect înlocuirea retroactivă a cotei-părți ideale, indivize, asupra acestora, cu drepturi exclusive ale fiecăruia dintre coindivizari asupra anumitor bunuri sau valori determinate în materialitatea lor. Procedura împărțelii este reglementată de Codul civil, Codul de procedură civilă, Legea 36/1995 a notarilor publici, dar și de alte acte normative. Partajul poate fi provizoriu sau definitiv:

partajul provizoriu (împărțeala de folosință) este acela prin care coindivizarii (coproprietari sau coposesori) cad de acord asupra unei împărțeli temporare a folosinței bunurilor care compun masa indiviză sau a unora dintre ele. Dacă între coidivzari există neîntelegeri cu privire la folosința bunurilor indivize și partajul folosinței nu se poate rezolvă prin acordul lor, împărțeala folosinței se poate solicita în instanță. Așadar, acțiunea în justiție nu trebuie neapărat să aibă ca obiect împărțeala definitivă, așa cum practica judecatorească și chiar doctrina au statuat multă vreme în trecut. Partajul folosinței pronunțat de instanță nu poate fi considerat incompatibil cu starea de indiviziune, iar soluționarea neînțelegerilor privind folosința bunurilor prezintă interes din punct de vedere practic. Astfel, este justificată posibilitatea realizării partajului de folosință pe cale judecatorească, daca împarteala este posibilă în fapt fără vătămarea intereselor coproprietarilor și dacă niciunul dintre ei nu cere ieșirea din indiviziune (partajul proprietății). Numai cererea de ieșire definitivă din indiviziune a unui coproprietar împiedică partajul folosinței pe cale judecatorească, deoarece nimeni nu poate fi obligat să ramână în indiviziune. Totuși, deoarece în cazul împărțelii provizorii nu se pot îndeplini formele de publicitate imobiliară, acesta îngreunează circulația bunurilor succesorale imobile. Iar în caz de deces al unora dintre coindivizari, când se realizează transmisiuni succesorale succesive care se suprapun, creează dificultăți în stabilirea drepturilor succesorale ale fiecarui copărtaș și în realizarea împarțelii propriu-zise (de proprietate) a moștenirii.

împărțeala definitivă a proprietății este cea care pune capăt, cu efect retroactiv, stării de indiviziune. Partajul definitiv al proprietății, indiferent dacă se realizează prin înțelegere sau pe cale judecătorească, poate fi total – când are ca obiect întreaga masă indiviză, sau parțial – când are ca obiect numai unul sau anumite bunuri succesorale și comoștenitorii și-au manifestat expres sau tacit voința să rămână în indiviziune asupra celorlalte bunuri. Când există trei sau mai mulți coindiviziari, partajul poate fi parțial și în raport de persoane – de exemplu, dacă numai unul (sau unii) dintre ei cere (cer) despărțirea părților la care are (au) dreptul, iar ceilalți doresc să rămână în indiviziune asupra bunurilor rămase după satisfacerea solicitantilor. Partajul parțial este inadmisibil când toți coindivizarii solicită ieșirea din indiviziune sau partajarea tuturor bunurilor indivize. Condițiile generale de fond ale împărțelii moștenirii vizează calitatea persoanelor care o pot cere, capacitatea lor de exercițiu și, rareori, necesitatea unei autorizații. Partajul proprietății moștenite se poate face ambiabil, prin buna înțelegere a moștenitorilor (partaj voluntar) sau pe cale judiciară atunci când moștenitorii nu se înțeleg asupra părții din moștenire care să-i revină fiecaruia.

Potrivit legii, succesibilul, după deschiderea moștenirii, are dreptul de a alege între trei posibilități:

să accepte moștenirea pur și simplu – succesibilul care optează în acest sens își consolidează titlul de moștenitor și va fi obligat să răspundă pentru datoriile și sarcinile succesiunii, chiar dacă acestea ar depăși ca valoare activul moștenit (răspunde ultra vires hereditas). Astfel fiind, succesibilul va opta în acest sens dacă moștenirea este neîndoielnic solvabilă sau din considerente personale (familiale, morale etc.) își asumă riscul plății datoriilor peste valoarea activului moștenit. Acceptarea pură și simplă are un caracter unitar; nu se poate accepta pur și simplu, pentru o parte din bunurile moștenirii și sub beneficiu de inventar pentru celelalte bunuri. Acceptarea pură și simplă a moștenirii este o modalitate de exercitare a dreptului de opțiune succesorală constând în exprimarea voinței moștenitorului de a primi pur și simplu succesiunea deschisă în favoarea sa, fără a uza de posibilitatea mai avantajoasă a acceptării acesteia sub beneficiu de inventar. Acceptarea poate fi voluntară sau forțată:

acceptarea voluntară rezultă dintr-un act sau fapt juridic unilateral al succesibilului prin care își consolidează necondiționat calitatea de moștenitor, definitivând transmisiunea succesorală care a operat la data deschiderii succesiunii. La rândul său, acceptarea voluntară poate fi expresă sau tacită. Acceptarea voluntară (expresă sau tacită) se poate face și prin reprezentare, prin procură specială, ca și prin ratificarea, în termenul legal de opțiune succesorală, a actelor de acceptare pe care o altă persoană le-a efectuat ca gestor de afaceri. Ca efecte generale ale acceptării pure și simple a moștenirii, amintim:

consolidarea titlului de moștenitor – acceptarea pur și simplu a moștenirii definitivează titlul de moștenitor al succesibilului în toate cazurile. Ca urmare a acceptării pure și simple, transmisiunea moștenirii, care a operat cu titlu provizoriu la momentul deschiderii succesiunii, se consolidează, devenind definitivă. Acest efect se produce retroactiv indiferent de momentul în care se realizează acceptarea (în cadrul termenului de opțiune).

stingerea definitivă a dreptului de opțiune a succesibilului – opțiunea succesorală este un act juridic irevocabil, de aceea prin efectul acceptării pure și simple succesibilul nu va putea reveni, în principiu, asupra opțiunii exprimate, dreptul său de opțiune stingându-se definitiv. Astfel, moștenitorul decade din dreptul de a renunța la moștenire sau de a o accepta sub beneficiu de inventar.

contopirea, confundarea patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moștenitorului, succesor universal sau cu titlu universal – ca urmare a acceptării pure și simple, moștenitorul răspunde personal pentru pasivul succesoral care depășeste limitele activului averii moștenite; Datoriile sau creanțele moștenitorului față de de cujus se sting integral prin confuziune, dacă este singurul moștenitor și proporțional cu cota moștenită, dacă este comoștenitor; tot astfel încetează și drepturile reale – dezmembrăminte ale proprietății sau drepturi reale accesorii pe care moștenitorul le avea asupra unui bun moștenit sau pe care le avea de cujus asupra unui bun din patrimoniul moștenitorului – prin consolidare (uzufruct, uz, abitație), respectiv prin confuziune (servitiți, ipoteci etc.); Acceptând pur și simplu succesiunea, moștenitorul îi va lua locul lui de cujus în raporturile contractate de acesta din urmă cu terții în timpul vieții. Așadar, terții vor putea opune moștenitorului excepțiile personale pe care le puteau invoca în contra lui de cujus (de exemplu, dacă moștenitorul revendică un bun al său pe care defunctul l-a vândut unui terț – vânzarea lucrului altuia – terțul îi poate opune „excepția de garanție” – quem de evictione tenet actio eundem agentem repellit exceptio). Tot astfel, terțul chemat în judecată pentru a fi obligat să achite datoria față de moștenire, va putea opune în compensație o obligație personală a moștenitorului etc. În privința înscrisurilor sub semnătură privată ale defunctului, moștenitorul nu are calitatea de terț în sensul articolului 1182 Cod civil, ele fiindu-i opozabile înainte de a fi căpătat dată certă.

acceptarea este forțată în situațiile în care, cu titlu de sancțiune civilă, succesibilul este obligat să accepte succesiunea fără beneficiu de inventar (sau în care acceptarea este considerată de lege ca fiind făcută astfel) ca urmare a faptului că moștenitorul s-a făcut vinovat de dosirea sau darea la o parte a unor bunuri succesorale. Consecința acceptării pure și simple a succesiunii este aceea că între patrimoniul propriu al moștenitorului și patrimoniul dobândit prin succesiune se realizează, automat, o contopire, așa încât moștenitorul urmează să răspundă pentru datoriile și sarcinile succesiunii nu numai în limita valorilor dobândite (dacă pasivul succesoral ar întrece activul), ci și cu bunurile sale proprii (ultra vires hereditatis). Efectele generale ale acceptării pure și simple se produc atât în cazul acceptării voluntare, cât și al celei forțate. Totusi, pentru că acceptarea forțată este o sancțiune civilă, legea prevede o dublă decădere din drepturi a moștenitorului.

acceptarea sub beneficiu de inventar a moștenirii, situație în care confuziunea celor două patrimonii, al defunctului și al mostenitorului, nu are loc, iar moștenitorul va răspunde pentru datoriile și sarcinile moștenirii numai în limitele activului moștenit (intra vires hereditatis).

renunțarea la moștenire este un act juridic unilateral, expres si solemn prin care moștenitorul declară că renunță la titlul de moștenitor. Moștenitorul trebuie să dea această declarație în fața notarului în cadrul termenului de prescripție de un an al dreptului de opțiune succesorală prevăzut de articolul 1103 Cod Civil. Declarația de renunțare la moștenire desființează cu efect retroactiv vocația succesorală a declarantului, devenind străin de moștenirea care face obiectul declarației. Dreptul de a renunța aparține tuturor moștenitorilor. Prin renunțare succesibilul desființează cu efect retroactiv vocația sa succesorală (articolul 1120 Cod civil – Forma renunțării). Conform articolului amintit, renunțarea la moștenire nu se presupune, cu excepția cazurilor prevăzute la articolul 1112 – Prezumția de renunțare și articolul 1113, alineat 2 – Reducerea termenului de opțiune. Declarația de renunțare se face în formă autentică la orice notar public sau, după caz, la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, în condițiile și limitele prevăzute de lege. Pentru informarea terților, declarația de renunțare se va înscrie, pe cheltuiala renunțătorului, în registrul național notarial, ținut în format electronic, potrivit legii.

Noțiunea de masă succesorală

Potrivit articolului 954 alineat 2 Cod civil: „Locul deschiderii moștenirii îl reprezintă ultimul domiciliu al defunctului”.

Această regulă este justificată de interesul practic pe care îl reprezintă, întrucât locul ultimului domiciliu al defunctului reprezintă temeiul stabilirii competențelor în toate problemele care sunt subsumate moștenirii.

Facem precizarea că, în materie de moștenire, regulile de competență sunt excepționale, imperative și absolute, ultimul domiciliu al defunctului fiind de natură a determina o competență exclusivă, de la normele căreia nu se poate admite nici o abatere.

Însă, în cazul în care ultimul domiciliu nu este cunoscut sau nu este pe teritoriul României, articolul 954 alineat 3 Cod civil stabilește o serie de reguli privind competența de soluționare a cauzei succesorale respective. Considerăm că, fiind vorba de situații speciale, în care ultimul domiciliu, nefiind cunoscut sau neaflându-se pe teritoriul României, nu poate fi luat în considerare ca și loc de stabilire a competenței de dezbatere a moștenirii și de soluționare a tuturor celorlalte aspecte legate de moștenire, normele prevăzute de articolul 954 alineat 3 Cod civil reprezintă reguli de competență alternativă. Ceea ce spunem aici nu este de natură să contravină competenței exclusive și absolute determinată de locul ultimului domiciliu al defunctului. Acesta este și rămâne regula imuabilă, de la care nu se poate deroga. Articolul despre care vorbim și pe care îl vom analiza mai jos, stabilește anumite reguli aplicabile tocmai în situația în care ultimul domiciliu nu poate fi folosit ca și etalon de stabilire a competenței, întrucât el fie că nu există fie că nu este situat în România. Practic, alineatul 3 al articolului 954 Cod civil stabilește regulile ce se vor urma în cazurile speciale în care ultimul domiciliu nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României. Pentru considerentele pe care le vom analiza mai jos, afirmăm că aceste reguli reprezintă o excepție de la normele generale, justificată prin aceea că aplicarea lor este limitată strict la anumite situații excepționale. Astfel stând lucrurile, pentru aceleași considerente pe care le vom argumenta mai jos, afirmăm că ele reprezintă, așa cum am mai spus, norme de competență alternativă.

Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces, atât în cazul morții fizic constatate cât și în cazul morții judecătorește declarate, după cum am precizat și mai devreme, astfel:

pentru cetățenii români sau străini decedați în România, dovada ultimului domiciliu se va face cu certificatul de deces emis de autoritațile române competente;

pentru cetățenii români decedați în străinătate, dovada ultimului domiciliu se va face cu certificatul de deces emis de autoritatea străină competentă, transcris de către oficiul de stare civilă competent;

pentru cetățenii străini decedați în străinătate, dovada ultimului domiciliu se va face cu certificatul de deces emis de autoritatea străină competentă, apostilat sau supralegalizat;

Domiciliul persoanei este definit de articolul 87 Cod civil astfel: „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală.”

Observații:

acesta este așa-zisul domiciliu de drept comun, care are relevanța în ceea ce privește stabilirea ultimului domiciliu al unui defunct.

nu are importanță, din punctul de vedere al notarului public instrumentator al unei cauze succesorale, reședința pe care a avut-o persoana, definită de articolul 88 Cod civil ca fiind locuința secundară a persoanei, nici chiar prin prisma prezumției de domiciliu pe care o stabilește articolul 90 Cod civil („reședința va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut”). Această prezumție va opera ca și temei al completării în certificatul de deces, de către funcționarul de stare civilă competent, a rubricii referitoare la ultimul domiciliu al defunctului. Din prisma notarului public, dovada ultimului domiciliu al defunctului se face numai cu certificatul de deces. În cazul în care ultimul domiciliu nu este cunoscut (de exemplu, defunctul a fost nomad) sau nu se află pe teritoriul României se vor aplica prevederile articolului 954 alineat 3 Cod civil.

chiar dacă alineatul 2 al articolului 954 Cod civil vorbește de hotărârea judecătorească declarativă a morții ca și act cu care se poate face dovada ultimului domiciliu, aceasta va fi folosită pentru dovedirea ultimului domiciliu în fața serviciului de stare civilă competent a emite certificatul de deces. Pentru deschiderea procedurii succesorale notariale, se va utiliza certificatul de deces emis în baza respectivei hotărâri judecătoresti.

vom avea în vedere prevederile articolului 92 Cod civil, articolului 93 Cod civil și articolului 137 Cod civil care stabilesc domiciliul minorului atât ca regulă generală cât și în situații speciale, chiar dacă față de notarul public dovada ultimului domiciliu se va face tot cu certificatul de deces, emis de către serviciul de stare civilă cu respectarea prevederilor de mai sus.

nu va avea importanță existența unui domiciliu profesional – reglementat de articolul 96 Cod civil – și nici existența unui domiciliu ales anterior de către defunct – reglementat de articolul 97 Cod civil. Niciunul dintre aceste domicilii speciale nu vor putea fi considerate vreodată ca și „ultim domiciliu” al unui defunct, cu prioritate față de domiciliul de drept comun, stabilit și dovedit în condițiile articolelor 87 și 91 Cod civil. Nici chiar în ipoteza unei persoane care nu a avut ultimul domiciliu în România sau al cărei domiciliu este necunoscut nu se va putea face aplicarea celor două variante de domiciliu – profesional sau ales – întrucât în această materie există o reglementare juridică expresă și explicită care nu permite nici o derogare. Singura relevanță a acestor tipuri de domiciliu în materia luată în discuție ar putea fi data de existență la acel domiciliu a unor bunuri mobile sau de faptul că imobilul în care se stabilise domiciliu profesional sau ales să fi fost proprietatea defunctului. Chiar și în această situație stabilirea competenței se face în conformitate cu regulile articolului 954 alineat 3 Cod civil, pe care le vom analiza în cele ce urmează, iar nu în funcție de existența unui domiciliu profesional sau ales al defunctului.

Dacă ultimul domiciliu nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, regula pe care o impune Codul civil actual – și care se va aplica tuturor procedurilor succesorale a căror dezbatere începe după data de 01.10.2011 – este de natură să simplifice modalitatea de stabilire a competenței notarului public. Articolul 954 alineatul 3 Cod civil precizează că locul deschiderii succesiunii este în circumscripția notarului public cel dintâi sesizat, competență circumstanțiată sub aspectul existenței în patrimoniul defunctului a bunurilor imobile sau mobile, după caz. Astfel, dacă în patrimoniul defunctului s-au aflat bunuri imobile, moștenirea se va deschide la locul din țară aflat în circumscripția notarului public cel dintâi sesizat, cu condiția ca în acea circumscripție să existe cel puțin un bun imobil. Dacă în patrimoniul defunctului nu s-au aflat bunuri imobile, moștenirea se va deschide la locul din țară aflat în circumscripția notarului public cel dintâi sesizat, cu condiția ca în acea circumscripție să se afle bunuri mobile. În cazul în care defunctul nu a avut bunuri, locul deschiderii moștenirii este în circumscripția notarului public cel dintâi sesizat. Prevederea de față, după cum vedem, stabilește care este locul deschiderii moștenirii în cazul în care acesta nu se poate stabili avându-se în vedere regula generală a locului ultimului domiciliu. Este o prevedere aplicabilă în situații excepționale, și care comportă mai multe observații, după cum urmează:

prevederea legală nu comportă probleme în cazul în care defunctul nu a avut bunuri situate pe teritoriul României: competent este notarul public cel dintâi sesizat. În practică, se vor putea întâlni asemenea situații atunci când este vorba de un defunct, cetățean român sau străin, care nu a avut ultimul domiciliul în România și pentru care se solicită un certificat de moștenitor de calitate, succesorii având interes să-și dovedească această calitate în fața diverselor autorități, institutii, etc.

în cazul în care, însa, defunctul a avut bunuri imobile pe teritoriul României, pot apărea conflicte de competență, locul deschiderii moștenirii putând fi stabilit având în vedere următoarele opinii:

după o primă părere, competența va aparține notarului public cel dintâi sesizat din cadrul circumscripției în care se află bunurile imobile, chiar dacă, anterior, a fost depusă o cerere la un alt notar public, în a cărei circumscripție nu există bunuri imobile ci numai bunuri mobile. Asceastă opinie se bazează pe considerentul că regulile de competență stabilite de articolul în discuție sunt absolute, neputându-se deroga în nici un mod de la ele, iar stabilirea ierarhiei de competență prin articolul 954 alineat 3 are la baza o ierarhizare a bunurilor, primordiale fiind cele imobile, iar cele mobile având doar caracter subsecvent față de acestea. Prin urmare, în cazul unui conflict de competență având la bază existența sau inexistența bunurilor imobile în patrimoniul defunctului, chestiunea va trebui soluționată astfel : notarul public cel dintâi sesizat, în a cărei circumscripție nu există decât bunuri mobile, va avea obligația să decline competența în favoarea notarului public cel dintâi sesizat în a cărei circumscripție există bunuri imobile, acesta din urmă fiind în mod legal competent a soluționa moștenirea respectivă întrucât legea îi acordă o competență prioritară. Argumentul pe care îl aducem în favoarea opiniei sus-arătate este textul de lege care spune că "în cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile " locul deschiderii moștenirii este în circumscripția notarului public cel dintâi sesizat, cu condiția ca în această circumscripție să se afle bunuri mobile ale defunctului. Astfel, se consideră că cea de-a doua variantă de competență este condiționată de inexistența în masa succesorală a bunurilor imobile, pentru că în cazul existenței acestora competența va aparține notarului public din circumscripția situării imobilelor. Dacă adoptăm acest punct de vedere, soluția va fi cea din exemplul următor:

X moare fără a avea domiciliul în România. El deține un bun imobil în București și mai multe bunuri mobile în diverse localități din România (în Arad, Constanța și Timișoara). Moștenitorii săi depun o cerere de deschidere a procedurii succesorale notariale la un notar public din Timișoara, acesta fiind practic primul notar sesizat. În momentul în care constată că în masa succesorală se află un imobil amplasat în București, notarul public din Timișoara, chiar dacă a fost sesizat cel dintâi, va avea obligația să îndrume partea să se adreseze cu o cerere unui notar public din București și să-și decline competența în favoarea acestuia.

într-o altă opinie, competența aparține notarului public cel dintâi sesizat, indiferent dacă în circumscripția sa se află bunuri imobile sau mobile. Argumentul care se poate aduce în favoarea acestei opinii ar fi acela că articolul 954 alineat 3 Cod civil stabilește o competență alternativă, având la bază regula principală a notarului public cel dintâi sesizat, posibilitatea stabilirii unei priorități în funcție de categoria de bunuri aflate în patrimoniul defunctului având numai caracter orientativ și nefiind de natură a crea o competență absolută, imperativă și obligatorie. Sunt de părere că această a doua opinie, din punct de vedere practic, este de natură să creeze mai putine probleme , ceea ce este, fără îndoială, un avantaj. Din acest motiv consider că această ultimă opinie este cea care ar trebui utilizată în practică. Pentru exemplificare vom analiza speța următoare:

X moare fără a avea domiciliul în România. El deține un imobil în București și mai multe bunuri mobile în Timișoara, Arad și Constanța. Moștenitorii săi depun o cerere de deschidere a procedurii succesorale la un notar public din Timișoara, menționând că în masa succesorală se află numai bunurile mobile din cele 3 orașe, fără a indica existența imobilului din București. Notarul public soluționează cererea și eliberează certificatul de moștenitor, aplicând regulile de competență ale articolului 954 alineat 3 teza 2. Ulterior, moștenitorii constată că în masa succesorală se află și imobilul situat în București și se adresează notarului public instrumentator solicitând eliberarea unui certificat de moștenitor suplimentar în care să fie cuprins și bunul imobil. Analizând cererea, notarul din Timișoara va fi pus în fața următoarei dileme: Pe de o parte este obligat să elibereze un certificat de moștenitor suplimentar, în condițiile legii 36/1995. Pe de altă parte, analizând categoriile de bunuri existente în masa succesorală și făcând aplicarea opiniei anterioare, va constata că, dacă ar fi cunoscut existența imobilului ar fi trebuit să se considere necompetent a soluționa cauza și să o transfere unui notar public din București. Dacă va socoti aceste norme de competență imperative și absolute, va fi obligat să considere că certificatul de moștenitor deja eliberat este lovit de nulitate absolută, nemaiputând prin urmare să elibereze un certificat de moștenitor suplimentar. Care ar fi finalitatea practică a acestei operațiuni? Niciuna. Care ar fi beneficiul pe care l-ar avea parțile dintr-o asemenea aplicare a legii? Niciunul. Scopul și finalitatea legii nu sunt atinse dacă prin aplicarea ei se crează disfuncții sociale. Câtă vreme nici un interes social major nu a fost încălcat, câtă vreme interesele particulare nu au fost prejudiciate, nu vedem nici un motiv pentru o aplicare in extremis a legii, cu atât mai mult că tocmai această aplicare este de natură a creea dificultați.

În concluzie, față de cele analizate anterior, considerăm că este indicat să adoptăm cel de-al doilea punct de vedere, considerând că locul deschiderii moștenirii va fi locul din țară aflat în circumscripția notarului public cel dintâi sesizat, dacă în patrimoniul defunctului au existat bunuri imobile sau bunuri mobile, fără să dăm prioritate felului bunurilor, respectiv imobile și abia apoi mobile.

În practică este însă recomandat ca notarul să depună toate diligențele pentru a determina care sunt bunurile ce au aparținut unui asemenea defunct, astfel încât moștenirea să fie deschisă după regulile articolului 954 alineat 3, în funcție de categoria bunurilor aflate în masa succesorală. Prin urmare, dacă în masa succesorală se află bunuri imobile, este indicat ca notarul cel dintâi sesizat să dezbată moștenirea numai dacă cel puțin unul dintre bunurile imobile se află în circumscripția sa. De asemenea, dacă în masa succesorală există bunuri mobile, este indicat ca notarul cel dintâi sesizat să verifice atent inexistența imobilelor și abia apoi să-și declare competența cu privire la dezbaterea moștenirii. În cazul în care moștenitorii declară că nu există nici un fel de bunuri în masa succesorală, solicitând doar eliberarea unui certificat de calitate, notarul are obligația de a verifica atent dacă în masa succesorală există sau nu bunuri și abia apoi să procedeze la deschiderea și dezbaterea moștenirii. Apreciem aceasta întrucât cea mai indicata poziție a notarului este aceea de a aplica în mod corect legea, iar nu de a apela, în apărarea sa, atunci când intervin situații litigioase, la interpretări și analize care pot fi de cele mai multe ori contradictorii. Toate analizele pe care le-am făcut anterior cu privire la articolul 954 alineat 3 sunt corecte și, după părerea mea, aplicabile pentru a face față unor situații speciale. Aceasta nu înseamnă, însă, crearea unor asemenea situații speciale ca urmare a unei greșite gestionări a cauzei succesorale.

Nu este relevant dacă defunctul a avut mai multe bunuri imobile, situate în circumscripții diferite, după cum nici criteriul valoric al bunurilor, mobile sau imobile, nu are relevanță. Indiferent de situarea bunurilor sau de valoarea acestora, notarul public cel dintâi sesizat va fi competent să soluționeze cererea, chiar dacă există și alte bunuri imobile, amplasate în alte circumscripții.

În cazul moștenirilor succesive, în care autorii au avut domicilii situate în circumscripții diferite, de natură a determina competențe notariale diferite, se va face aplicarea articolului 10 litera b din legea 36/1995. În conformitate cu acesta, competența aparține oricărui birou notarial situat în circumscripția judecătoriei în care și-a avut ultimul domiciliu acela dintre defuncți care a decedat ultimul. Este o soluție legală care-și va dovedi oportunitatea și utilitatea practică în situația retransmiterii dreptului de opțiune succesorală conform articolului 1105 Cod civil.

Sediul materiei

„Dreptul la moștenire este garantat.”, se precizează în articolul 46 din Constituție, ceea ce înseamnă că statul nu s-a limitat doar la recunoașterea formală a acestui drept fundamental, dar asigură prin instituțiile sale specializate protecția juridică a acestui drept.

Constituția doar precizează acest drept în cadrul drepturilor fundamentale și îl garantează, însă reglementarea amănunțită a acestui drept o găsim în Codul civil.

Codul civil reglementează succesiunea în Cartea a-IV-a DESPRE MOȘTENIRE ȘI LIBERTĂȚI(articolele 953-1163).

Pe lângă Codul civil, au existat o multitudine de legi speciale în care au fost reglementate reglementate unele probleme referitoare la succesiune și anume:

Legea numărul 319/1944 pentru dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor;

Legea numărul 603/1943 privind simplificarea procedurii împărțelii judiciare;

Decretul numărul 40/1953 privitor la procedura succesorală notarială;

Decretul numărul 32/1954 pentru punerea în aplicare a Decretului numărul 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice;

Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie 1924;

Decretul numărul 377/1960 pentru organizarea și funcționarea Notariatului de Stat;

Decretul numărul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă;

Legea numărul 18/1991 privind fondul funciar;

Legea numărul 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

Succesiunile prezintă o importanță economică și politică, iar dacă despre existența în sine a dreptului de moștenire nu sunt probleme, soluțiile legislative vor diferi în funcție de diversitatea concepțiilor politice și sociale .

Din punctul nostru de vedere, mai ales în condițiile de astăzi ale României, instituția moștenirii a devenit una din instituțiile fundamentale ale dreptului civil.

Felurile moștenirii

Articolul 955 (Felurile moștenirii) din Codul civil prevede următoarele:

Patrimoniul defunctului se transmite prin moștenire legală, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament.

O parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moștenire testamentară, iar cealaltă parte prin moștenire legală.

Moștenirea legală

Moștenirea legală presupune transmisiunea pentru cauza de moarte a patrimoniului succesoral care are loc în temeiul legii. Ea intervine doar în cazul în care persoana care a decedat nu a dispus, prin testament ori prin instituțiuni contractuale de bunurile sale în favoarea uneia sau a mai multor persoane.

Moștenirea legală mai este cunoscută și sub denumirea de moștenire ab intestat, adică fără testament.

Moștenirea este legală și atunci când cel care a decedat a lăsat testament, dar acesta nu cuprinde dispoziții referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral sau, deși conține astfel de clauze, ele sunt nule și ca urmare, nu vor produce efecte. În cazul în care prin testament, testatorul înlătură de la moștenire una sau mai multe persoane, iar cel înlăturat este moștenitor rezervatar, el va culege rezerva ca moștenitor legal, împotriva voinței testatorului, tot așa cum ceilalți moștenitori – care beneficiază de exheredare vor culege moștenirea în temeiul legii, deci ca moștenitori legali.

Moștenirea este legală deoarece patrimoniul succesoral se transmite persoanelor stabilite de lege, în ordinea și cotele strict determinate.

Persoanele care dobândesc patrimoniul lui de cujus în temeiul legii sunt moștenitori universali, cu vocație la întreg patrimoniul succesoral, chiar dacă, atunci când există o pluralitate de moștenitori, ei beneficiază numai de o fracțiune din patrimoniu. Moștenitorii legali se mai numesc și succesori, erezi (coerezi) sau moștenitori. În ceea ce privește rezerva succesorală, aceasta se culege, întotdeauna, cu titlu universal. Deci, moștenitorii legali nu pot avea vocație numai la bunuri singulare, privite izolat, neputând exista moștenitori legali cu titlu particular.

În cazul moștenirii legale legea stabilește patrimoniul succesoral, persoanele chemate a dobândi moștenirea, ordinea în care vin la moștenire, cotele – părți etc. Chiar și în cazul partajului de ascendent moștenitorii între care are loc ieșirea din indiviziune, tot în baza legii vor veni la succesiune. În doctrina juridică veche au fost numiți moștenitori legitimi, legiuiți sau regulați datorită înrudirii lor cu defunctul.

Moștenitorii neregulați sau iregulari sunt cei care vin la moștenire tot în temeiul legii, dar fără a avea vre-o legătură de rudenie cu defunctul, în această categorie fiind inclus soțul supraviețuitor și statul. Conform articolului 963 Cod civil printre moștenitorii neregulați este inclus și copilul natural. În realitate acești copii sunt moștenitori legitimi.

Moștenirea testamentară

Moștenirea este testamentară în cazul în care transmisiunea patrimoniului succesoral are loc în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, voință manifestată prin testament.

Cel care dispune de patrimoniul său prin testament poartă numele de testator. Persoanele care au fost desemnate să moștenească în baza unui testament se numesc legatari, iar în funcție de vocația acestora la patrimoniul succesoral legatarii pot fi:

universali – când moștenesc întregul patrimoniu;

cu titlu universal – când moștenesc o fracțiune din patrimoniu;

cu titlu particular – când moștenesc un bun sau mai multe bunuri determinate.

Principiul roman nemo partim testatus partim intestatus decedere potest (nimeni nu poate să moară fără testament) nu și-a mai găsit aplicabilitatea în dreptul succesoral modern.

Coexistența celor două feluri de moștenire

În dreptul nostru moștenirea legală poate fi aplicată în același timp cu moștenirea testamentară, deci cele două feluri de moștenire coexistă, atât în principiu cât și în manifestările concrete ale acestui principiu. Patrimoniul succesoral poate fi transmis în întregime persoanelor, în ordinea și în cotele determinate de lege, după cum poate fi transmis, în întregime prin testament. Însă nimic nu-l împiedică pe de cujus să facă prin testament numai legate cu titlu particular, lăsând ca patrimoniul succesoral să fie împărțit moștenitorilor în temeiul legii, după cum este posibil ca legatele cu titlu universal din cadrul testamentului să nu epuizeze întregul patrimoniu, situație în care transmisiunea succesiunii va fi atât legală cât și testamentară, în limitele care vor rezulta din combinarea celor două devoluțiuni.

În situația în care testatorul a instituit prin testament legate care epuizează întreg patrimoniu succesoral și lasă în același timp în urma sa și moștenitori rezervatari pe care fie că nu i-a inclus în testament, fie că i-a inclus ca legatari dar cu o cotă mai mică, atunci aceștia (moștenitorii rezervatari) vor primi partea din moștenirea cuvenită rezervei succesorale în temeiul legii.

În consecință moștenirea testamentară înlătură moștenirea legală în următoarele condiții :

testatorul a instituit unul sau mai mulți legatari universali, care împreună au vocație la întreaga moștenire;

nu există moștenitori rezervatari.

În literatura de specialitate s-a pus întrebarea: „O persoană poate să culeagă o moștenire în calitate de legatar și o altă parte în calitate de moștenitor legal, deci să se cumuleze cele două calități în aceeași persoană?”, problemă cu care s-au confruntat și instanțele judiciare. Având în vedere cele afirmate despre coexistența dintre cele două forme de moștenire se admite și această posibilitate. De asemenea instanța supremă a stabilit următoarele: „Calitatea de moștenitor legal subzistă și în cazul în care aceasta este unită cu aceea de moștenitor testamentar, fiind de neconceput ca titularul unui drept bazat pe o pluralitate de temeiuri să fie pus în situația de a lua mai puțin și de a fi exclus de la un beneficiu pe care l-ar putea culege numai pe baza unuia dintre temeiurile juridice componente”. Jurisprudența a recunoscut dreptul moștenitorilor legali de a primi terenuri pe cale testamentară, nefăcându-se deosebiri între legatarii care au în același timp și calitatea de moștenitori legali și legatarii care nu au această calitate.

Este posibil ca persoana chemată la moștenire de lege și totodată gratificată prin testament să opteze diferit cu privire la moștenirea legală și la legat, adică să accepte pe prima și să renunțe la legat sau invers. Dacă însă legatul este mai mic decât cota legală, moștenitorul legal nu poate renunța la legat pentru a putea moșteni mai mult, pentru că un asemenea legat poate avea și o semnificație a unei exheredări parțiale, caz în care moștenitorul legal poate reclama numai rezerva (dacă este mai mare decât legatul) prevăzută de lege în favoarea sa (rezervă care se dobândește întotdeauna în calitate de moștenitor legal).

În concluzie apreciem că așa cum moștenirea legală se poate aplica în același timp, într-o situație dată cu moștenirea testamentară la fel o persoană poate avea în același timp, într-o situație dată, atât calitatea de moștenitor legal cât și de moștenitor testamentar.

DOBÂNDIREA MOȘTENIRII POTRIVIT CODULUI CIVIL DIN ANUL 1864

Scurt istoric

Codul Civil din 1865 sau Codul Civil al lui Cuza sau Codicele Civil din 1864 a fost Codul Civil în vigoare în Principatele Unite Române și ulterior România din 1 decembrie 1865 si până în 1 octombrie 2011. Este singurul cod care a scăpat de modificările comuniste, râmânând aproape la fel în toată perioada comunistă.

Elaborarea Codului Civil a fost începută de Guvernul Mihail Kogălniceanu sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, ca parte a marilor reforme legislative și a intrat în vigoare în timpul Guvernului Nicolae Crețulescu 2.

Codul Civil a fost elaborat după modelul Codului Civil Napolenian din 1804, luându-se în considerare și modificările aduse între timp acestui cod, precum și proiectul de Cod Civil italian, legea franceză asupra transcripției din 23 martie 1853, legea ipotecară belgiană din 10 decembrie 1851, dispoziții din vechiul drept românesc.

Codul a fost promulgat în anul 1864 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. De la acea dată, Codul Calimach aplicat până atunci în Moldova și Legiuirea Caradja din Țara Românească, celelalte legi civile, ordonanțe domnești și instrucțiuni ministeriale fiind abrogate. Acest Cod a început să se aplice și în Transilvania, de la data de 15 septembrie 1943, în temeiul Legii nr. 389 din 22 iunie 1943.

Codul Civil cuprindea 1914 articole și era împărțit în trei cărți. De-a lungul timpului, numeroase acte normative au abrogat, modificat și completat articole din Codul Civil. În ciuda unor numeroase eforturi de modificare, care au fost culminate prin pregătirea și finalizarea unor noi proiecte de Cod Civil, care erau menite să îl înlocuiască, precum cele din anii 1940, 1971 și 2004, Codul Civil din vremea lui Alexandru Ioan Cuza a rămas în vigoare până la data de 1 octombrie 2011 când a intrat în vigoare un nou Cod Civil inspirat după Codul Civil din provincia Quebec, Canada și care este unul dintre cele mai moderne coduri civile din lume.

Definiția moștenirii

Dreptul civil a fost și este definit, de regulă, ca fiind acea ramură a sistemului de drept sau acel ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale stabilite între persoane fizice și persoane juridice aflate pe poziții de egalitate juridică.

Dreptul civil cuprinde în rețeaua normelor sale întreaga viață a omului, de la naștere, ba chiar de la zămislire până la moarte și la urmarea ei patrimonială, moștenirea care mai este numită și succesiune sau ereditate.

Noțiunea de succesiune apare în Codul civil de la 1864 în CARTEA A III-A DESPRE DIFERITELE MODURI PRIN CARI SE DOBINDESCE PROPRIETATEA.

Dar Codul civil nu definește în articolul 644 succesiunea, ci o enumeră printre modurile de dobândire a proprietății, și anume:

„Proprietatea bunuriloru se dobindesce și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convențiune și prin tradițiune.”

Cu toate că nu este definit, termenul de succesiune este folosit în mod curent de Codul civil.

În articolul 651 Cod civil de la 1864, se specifică: „Succesiunile se deschidu prin morte.”

Prin urmare, semnificațiile noțiunii de succesiune se păstrează, și anume:

lato sensu, orice transmisiune de drepturi de la o persoană la alta, prin acte între vii sau pentru o cauză de moarte (mortis cauza) ; „Moștenirea, scrie jurisconsultul Iulian, nu este altceva decât dobândirea întregului drept pe care l-a avut defunctul”;

stricto sensu, numai transmisiunea pentru cauză de moarte a unui întreg patrimoniu, înțeles care ne interesează îndeosebi în dreptul succesoral;

obiectul însuși al moștenirii, adică totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter patrimonial aparținând defunctului care trec la moștenitorii săi;

Prin succesiune, moștenire sau ereditate – în sensul avut în vedere în materia succesiunilor – se înțelege o transmisiune a patrimoniului, a unor fracțiuni ale acestuia, ori a unor bunuri sau valori determinate de la o persoană fizică decedată către una sau mai multe persoane fizice în viață, către una sau mai multe persoane juridice sau către stat, în baza unor norme de drept prestabilite.

Normele juridice aplicabile moștenirii sunt valabile numai în cazul încetării din viață a unei persoane fizice.

Din analiza definiției date moștenirii rezultă că acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

moștenirea este o transmisiune de patrimoniu;

obiectul transmisiunii este un patrimoniu (drepturi și obligații luate împreună și nu bunuri singulare);

transmisiunea se face întotdeauna de la o singură persoană decedată către una sau mai multe persoane în ființă;

persoana al cărui patrimoniu se transmite trebuie să fie decedată (transmisiunea mortis cauza) (articolul 651 Cod civil de la 1864 „Succesiunile se deschidu prin morte.”);

persoana a cărei moștenire se transmite este numai o persoană fizică;

persoanele care pot primi moștenirea trebuie să fie în ființă (să existe) neavând relevanță dacă sunt persoane fizice sau statul (articolul 654 Cod civil de la 1864 „Pentru a succede trebuie neapărat ca persona ce succede să esiste în momentulu deschiderii succesiunei. Copilulu conceputu este consideratu că esiste. Copilulu născutu mortu este consideratu că nu esiste.”).

Noțiuni specifice dreptului de moștenire

În cazul moștenirii, persoanele care interesează, în principal, sunt: persoana decedată a cărui patrimoniu se transmite și persoana sau persoanele care dobândesc patrimoniu lăsat de defunct.

Persoana decedată a cărui patrimoniu se transmite, defunctul, se mai numește și de cujus, abreviere de la formula dreptului roman is de cujus succesionis (rebus) agitur (cel despre a cărui moștenire este vorba). Folosirea acestui termen, de cujus, s-a impus mai ales din punct de vedere gramatical, folosindu-se de exemplul formula „moartea lui de cujus” fiind impropriu să se vorbească de moartea defunctului.

În Codul civil din anul 1864 se folosește termenul defunct, ca exemple putând indica
articolul 653 referitor la „momentulu morții defunctului” sau în articolul 655 „… a omorâtu sau a incercatu sa omore pe defunctu”.

Cu privire la defunct se mai folosește și termenul de autor în cazul moștenirii legale; de exemplu autorul comun al comoștenitorilor, precum și termenul de testator în cazul moștenirii testamentare.

Persoana care dobândește patrimoniul lui de cujus se numește, de regulă moștenitor sau succesor. În cazul moștenirii testamentare dobânditorul se mai numește și legatar, care poate fi universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, după cum este vorba de dobândirea prin moștenire a unei întregi universalități (patrimoniu), a unei fracțiuni dintr-un patrimoniu sau un bun ori bunuri determinate .

Atunci când pentru desemnarea moștenirii este folosit termenul de ereditate, cel care dobândește ereditatea se numește erede.

Sediul materiei

Dacă la momentul actual, „Dreptul la moștenire este garantat.”, așa cum se precizează în articolul 46 din Constituția României, ceea ce înseamnă că statul nu s-a limitat doar la recunoașterea formală a acestui drept fundamental, dar asigură prin instituțiile sale specializate protecția juridică a acestui drept, în 1864 acest drept era reglemental doar de Codul civil.

Codul civil de la 1864 reglementează succesiunea în Cartea a III-a privind DESPRE DIFERITELE MODURI PRIN CARI SE DOBÎNDESCE PROPRIETATEA, în Titlul I „Despre succesiuni” (articolele 650–799) și Titllul II „Despre donațiuni între vii și despre testament” (articolele 800–941). De asemenea, tot în Codul civil există o multitudine de dispoziții referitoare la moștenire și moștenitori.

Pe lângă Codul civil au existat o multitudine de legi speciale adoptate ulterior, în care au fost reglementate unele probleme referitoare la succesiune și anume:

Legea numărul 319/1944 pentru dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor;

Codul familiei;

Legea numărul 603/1943 privind simplificarea procedurii împărțelii judiciare;

Decretul numărul 40/1953 privitor la procedura succesorală notarială;

Decretul numărul 32/1954 pentru punerea în aplicare a Decretului numărul 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice;

Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie 1924;

Decretul numărul 377/1960 pentru organizarea și funcționarea Notariatului de Stat;

Decretul numărul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă;

Legea numărul 18/1991 privind fondul funciar;

Legea numărul 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

Succesiunile prezintă o importanță economică și politică, iar dacă despre existența în sine a dreptului de moștenire nu sunt probleme, soluțiile legislative vor diferi în funcție de diversitatea concepțiilor politice și sociale.

Din punctul nostru de vedere, atât astăzi cât și în trecut, instituția moștenirii a reprezentat una din instituțiile fundamentale ale dreptului civil.

Felurile moștenirii

Precizări prealabile

Articolul 650 din Codul civil de la 1864 prevede următoarele:

„Succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voința omului, prin testament”. Din acest text de lege rezultă că succesiunea este de două feluri și anume:

succesiune legală;

succesiune testamentară.

În literatura de specialitate este cunoscută și cea de-a treia formă de moștenire, moștenirea convențională. Această formă a moștenirii, deși reglementată de Codul civil în articolului 821, articolul 933 și articolul 934, nu a prezentat importanță practică niciodată în dreptul nostru. Este cazul donației de bunuri viitoare, adică acele donații care au ca obiect o moștenire, o fracțiune din aceasta și bunuri individuale. Conform articolului 821 „Donațiunea între vii pentru bunurile viitore este revocabile.”. Cum donația de bunuri viitoare poate avea loc numai prin contractul de căsătorie, iar dispozițiile din Codul civil care reglementează acest contract au fost abrogate, intrarea în vigoare a Codului familiei face ca succesiunea convențională să fie practic inaplicabilă.

În doctrina juridică s-a arătat că ar mai exista și moșteniri speciale prevăzute de articolul 316 și articolul 684 din Codul civil.

Aceste moșteniri prevăzute de articolul 316 și articolul 684 din Codul civil sunt în prezent inexistente în dreptul nostru deoarece articolul 316 a fost abrogat prin articolul 49 din Decretul numărul 32/1954 pentru punere și aplicare a Codului familiei și a Decretului nr.31/1994 privitor la persoanele fizice și la persoanele juridice, iar articolul 684 a fost abrogat prin Legea numărul 319/1944 pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor.

În dreptul nostru civil, regula generală o constituie moștenirea legală, iar excepția moștenirea testamentară.

Moștenirea legală

Moștenirea legală presupune transmisiunea pentru cauza de moarte a patrimoniului succesoral care are loc în temeiul legii. Ea intervine doar în cazul în care persoana care a decedat nu a dispus, prin testament ori prin instituțiuni contractuale de bunurile sale în favoarea uneia sau a mai multor persoane.

Moștenirea legală mai este cunoscută și sub denumirea de moștenire ab intestat adică fără testament.

Moștenirea este legală și atunci când cel care a decedat a lăsat testament, dar acesta nu cuprinde dispoziții referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral sau, deși conține astfel de clauze, ele sunt nule și ca urmare, nu vor produce efecte. În cazul în care prin testament, testatorul înlătură de la moștenire una sau mai multe persoane, iar cel înlăturat este moștenitor rezervatar, el va culege rezerva ca moștenitor legal, împotriva voinței testatorului, tot așa cum ceilalți moștenitori, care beneficiază de exheredare, vor culege moștenirea în temeiul legii, deci ca moștenitori legali.

Moștenirea este legală deoarece patrimoniul succesoral se transmite persoanelor stabilite de lege, în ordinea și cotele strict determinate.

Persoanele care dobândesc patrimoniul lui de cujus în temeiul legii sunt moștenitori universali, cu vocație la întreg patrimoniul succesoral, chiar dacă, atunci când există o pluralitate de moștenitori, ei beneficiază numai de o fracțiune din patrimoniu. Moștenitorii legali se mai numesc și succesori, erezi (coerezi) sau moștenitori. În ceea ce privește rezerva succesorală, aceasta se culege, întotdeauna, cu titlu universal. Deci, moștenitorii legali nu pot avea vocație numai la bunuri singulare, privite izolat, neputând exista moștenitori legali cu titlu particular .

În cazul moștenirii legale legea stabilește patrimoniul succesoral, persoanele chemate a dobândi moștenirea, ordinea în care vin la moștenire, cotele–părți etc. Chiar și în cazul partajului de ascendent, moștenitorii între care are loc ieșirea din indiviziune, vor veni la succesiune tot în baza legii. În doctrina juridică veche au fost numiți moștenitori legitimi, legiuiți sau regulați datorită înrudirii lor cu defunctul.

Moștenitorii neregulați sau iregulari sunt cei care vin la moștenire tot în temeiul legii, dar fără a avea vreo legătură de rudenie cu defunctul, în această categorie fiind inclus soțul supraviețuitor și statul. Conform articolului 678 Cod civil printre moștenitorii neregulați sunt incluși și copiii naturali, dar în realitate acești copii sunt moștenitori legitimi.

Moștenirea testamentară

Moștenirea este testamentară în cazul în care transmisiunea patrimoniului succesoral are loc în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, voință manifestată prin testament.

Cel care dispune de patrimoniul său prin testament poartă numele de testator. Persoanele care au fost desemnate să moștenească în baza unui testament se numesc legatari, iar în funcție de vocația acestora la patrimoniul succesoral legatarii pot fi:

universali – când moștenesc întregul patrimoniu;

cu titlu universal – când moștenesc o fracțiune din patrimoniu;

cu titlu particular – când moștenesc un bun sau mai multe bunuri determinate.

Principiul roman nemo partim testatus partim intestatus decedere potest (nimeni nu poate să moară fără testament) nu și-a mai găsit aplicabilitatea în dreptul succesoral modern.

Coexistența celor două feluri de moștenire

În dreptul nostru moștenirea legală poate fi aplicată în același timp cu moștenirea testamentară, deci cele două feluri de moștenire coexistă, atât în principiu cât și în manifestările concrete ale acestui principiu. Patrimoniul succesoral poate fi transmis în întregime persoanelor, în ordinea și în cotele determinate de lege, după cum poate fi transmis, în întregime prin testament. Însă nimic nu-l împiedică pe de cujus să facă prin testament numai legate cu titlu particular, lăsând ca patrimoniul succesoral să fie împărțit moștenitorilor în temeiul legii, după cum este posibil ca legatele cu titlu universal din cadrul testamentului să nu epuizeze întregul patrimoniu, situație în care transmisiunea succesiunii va fi atât legală cât și testamentară, în limitele care vor rezulta din combinarea celor două devoluțiuni.

În situația în care testatorul a instituit prin testament legate care epuizează întreg patrimoniu succesoral și lasă în același timp în urma sa și moștenitori rezervatari pe care fie că nu i-a inclus în testament, fie că i-a inclus ca legatari dar cu o cotă mai mică, atunci aceștia (moștenitorii rezervatari) vor primi partea din moștenirea cuvenită rezervei succesorale în temeiul legii.

În consecință moștenirea testamentară înlătură moștenirea legală în următoarele condiții:

testatorul a instituit unul sau mai mulți legatari universali, care împreună au vocație la întreaga moștenire;

nu există moștenitori rezervatari.

În literatura de specialitate s-a pus întrebarea: „O persoană poate să culeagă o moștenire în calitate de legatar și o altă parte în calitate de moștenitor legal, deci să se cumuleze cele două calități în aceeași persoană?”, problemă cu care s-au confruntat și instanțele judiciare. Având în vedere cele afirmate despre coexistența dintre cele două forme de moștenire se admite și această posibilitate. De asemenea instanța supremă a stabilit următoarele: „Calitatea de moștenitor legal subzistă și în cazul în care aceasta este unită cu aceea de moștenitor testamentar, fiind de neconceput ca titularul unui drept bazat pe o pluralitate de temeiuri să fie pus în situația de a lua mai puțin și de a fi exclus de la un beneficiu pe care l-ar putea culege numai pe baza unuia dintre temeiurile juridice componente”. Jurisprudența a recunoscut dreptul moștenitorilor legali de a primi terenuri pe cale testamentară, nefăcându-se deosebiri între legatarii care au în același timp și calitatea de moștenitori legali și legatarii care nu au această calitate.

Este posibil ca persoana chemată la moștenire de lege și totodată gratificată prin testament să opteze diferit cu privire la moștenirea legală și la legat, adică să accepte pe prima și să renunțe la legat sau invers. Dacă însă legatul este mai mic decât cota legală, moștenitorul legal nu poate renunța la legat pentru a putea moșteni mai mult, pentru că un asemenea legat poate avea și o semnificație a unei exheredări parțiale, caz în care moștenitorul legal poate reclama numai rezerva (dacă este mai mare decât legatul) prevăzută de lege în favoarea sa (rezervă care se dobândește întotdeauna în calitate de moștenitor legal).

În concluzie apreciem că așa cum moștenirea legală se poate aplica în același timp, într-o situație dată cu moștenirea testamentară la fel o persoană poate avea în același timp, într-o situație dată, atât calitatea de moștenitor legal cât și de moștenitor testamentar.

DOBÂNDIREA MOȘTENIRII POTRIVIT CODULUI CIVIL ÎN VIGOARE

Generalități

Codul civil actual consacră Cartea a IV-a (articolele 953-1063) reglementării moștenirii și liberalităților, prevederile codului urmând să înlocuiască textele codului din 1864 și reglementările completatoare în materia succesorală și, în principal, în domeniul contractului de donație.

În domeniul succesiunilor, inovațiile aduse de Codul civil actual sunt relativ puține, legiuitorul mulțumindu-se să păstreze, în liniile sale esențiale, reglementarea anterioară. Unele dintre soluțiile actuale ale doctrinei și ale jurisprudenței și-au găsit consacrarea expresă în Codul civil în vigoare.

Moștenirea (articolul 953 Cod civil actual)

„Moștenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă.”

În Codul civil este prevăzută regula conform căreia „succesiunile se deschid prin moarte”. Per a contrario, succesiunea unei persoane aflate în viață nu poate fi deschisă, altfel spus, nu poate trece către moștenitorii lui de cujus.

Data și locul deschiderii moștenirii, respectiv momentul morții și ultimul domiciliu al celui care o lasă, sunt elemente asemănător reglementate și în prezent, noul cod civil făcând și unele precizări cu caracter practic privind dovada ultimului domiciliu al defunctului (cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte, rămasă definitivă).

Moștenirea legală și testamentară

Codul civil actual menține principiul potrivit căruia în dreptul nostru moștenirea legală este regulă, iar cea testamentară reprezintă excepția (vezi, de pildă, articolul 955).

Actele juridice asupra moștenirii nedeschise

Se păstrează soluțiile existente în materia prohibirii, sub sancțiunea nulității absolute, (articolul 956 Cod civil actual).

Nedemnitatea succesorală

O importantă inovație este adusă de Codul civil actual în ceea ce privește reglementarea acestei instituții (articolele 958-961).

Reglementarea adusă rezolvă, în mod unitar, chestiunea nedemnului în ambele sisteme ale devoluțiunii succesorale, distingând între ne demnitatea de drept și nedemnitatea judiciară, ambele privind atât moștenirea legală cât și cea testamentară.

Nedemnitatea de drept (articolul 958 Cod civil actual) sancționează persoana condamnată penal pentru o infracțiune săvârșită cu intenția de a-l ucide (alineat 1) pe cel care lasă moștenirea sau (alineat 2) pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data faptei, ar fi înlăturat ori ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului. Alineatul 3 prevede că nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanta de judecată ori de către notarul public.

În cazul nedemnitătii judiciare (articolul 959 Cod civil actual) poate fi declarat nedemn de a moșteni (alineat 1, punctul a) cel care a fost condamnat penal pentru săvârșirea, împotriva celui ce lasă moștenirea, cu intentie, a unor fapte grave de violentă, fizică sau morală ori, după caz, a unor fapte ce au avut ca urmare moartea victimei.

Tot astfel, poate fi declarat nedemn cel care (alineat 1, punctul b), cu rea-credintă, a ascuns, a alterat, a distrus ori a falsificat testamentul defunctului, ca și persoana care (alineat 1, punctul c), prin dol sau violentă, l-a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.

Codul civil prevede un termen de decădere de un an, de la deschiderea moștenirii, în care orice succesibil poate cere instantei declararea nedemnitătii (articolul 959, alineat 2).

Dat fiind că moștenirea vacantă se transmite comunei, orașului ori municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile la data deschiderii moștenirii, aceste unităti vor putea cere declararea nedemnitătii dacă nu există alti moștenitori decât cel a cărui nedemnitate se cere a fi declarată (articolul 959, alineat 6).

O altă inovatie cuprinsă în reglementare în vigoare se referă la posibilitatea înlăturării efectelor nedemnitătii prin vointa expresă a celui care lasă moștenirea (articolul 961 Cod civil actual).

În fine, noua reglementare înlătură vechea injustitie consacrată de legea civilă prin care, în cazul reprezentării succesorale, nedemnitatea celui reprezentat făcea imposibilă venirea la succesiune a reprezentantilor. Potrivit prevederilor articolului 967, alineat 1 „poate fi reprezentată persoana lipsită de capacitatea de a moșteni, precum și nedemnul, chiar aflat în viață la data deschiderii moștenirii”. Mai mult decât atât, reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn față de reprezentat sau a renuntat la moștenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoștenit de el (articolul 967, alineat 3).

Moștenirea legală

Moștenirea legală păstrează, cu putine exceptii, regulile Codului civil de la 1864.

Dacă legea este cea care stabilește persoanele, ordinea și cotele în care are loc transmiterea patrimoniului succesoral, suntem în prezența devoluțiunii succesorale legale.

În cazul acestui tip de moștenire acționează următoarele principii:

principiul chemării la moștenire în ordinea claselor de moștenitori legali;

principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă;

principiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad.

Principiul chemării la moștenire în ordinea claselor de moștenitori legali

Acest principiu exprimă regula de drept potrivit cu care clasele de moștenitori sunt chemate să culeagă patrimoniul succesoral într-o anumită ordine instituită de Codul civil.

Legiuitorul a stabilit patru clase de moștenitori legali:

clasa I, numită și clasa descendenților, formată din toți descendenții defunctului, fără limită în grad (copii, nepoți, strănepoți etc.);

clasa a II-a, numită și clasa ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați, formată din părinții defunctului plus frații și surorile acestuia și descendenții lor până la gradul al IV-lea inclusiv;

clasa a III-a, numită și clasa ascendenților ordinari, formată din bunicii, străbunicii ș.a.m.d. ai defunctului, fără limită de grad;

clasa a IV-a, numită și clasa colateralilor ordinari, formată din unchii și mătușile defunctului, verii primari ai acestuia, frații și surorile bunicilor defunctului.

Codul civil actual consacră expres (articolul 964, alineat 2) regulă potrivit căreia, dacă în urma exheredării rudele defunctului din clasa cea mai apropiată nu pot culege întreaga moștenire, partea rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă care îndeplinesc conditiile pentru a veni la moștenire.

Principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă

Acest principiu exprimă regula de drept confrom căreia înlăuntrul aceleiași clase de moștenitori legali, rudele de grad mai apropiat cu defunctul înlătură de la moștenire rudele cu grad mai depărtat. Așadar, înlăuntrul fiecărei clase de moștenitori, dudele cu gradul cel mai apropiat cu defunctul înlătură de la moștenire rudele cu gradul mai îndepărtat, cu excepția cazurilor când legea dispune altfel.

Excepțiile acestui principiu privesc:

clasa a II-a de moștenitori unde ascendenții privilegiați nu înlătură de la moștenire frații, surorile defunctului sau descendenții lor;

reprezentarea succesorală.

Principiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad

Acest principiu exprimă regula de drept potrivit cu care rudele din acceași clasă de moștenitori legali și având același grad de rudenie în raport cu defunctul împart moștenirea în mod egal.

Excepțiile de la principiul egalității se referă la:

împărțirea pe tulpini a moștenitorilor în cazul venirii la moștenire a rudelor de același grad prin reprezentare succesorală;

împărțirea pe linii când la moștenire sunt chemați doi sau mai mulți colaterali privilegiați provenind din părinți diferiți (indiferent dacă sunt din căsătorii diferite, din afara căsătoriei ori din adopție), egalitatea se păstrează numai între frații pe aceeași linie.

Descendenții defunctului

Codul civil actual prevede aceleași drepturi succesorale pentru descendenți ca și Codul civil de la 1864. În concurs cu soțul supraviețuitor aceștia au dreptul la trei sferturi din moștenire, indiferent de numărul lor. Când vin la succesiune în nume propriu au dreptul la părti egale.

Ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați

Și în acest caz, regulile privind împărtirea moștenirii sau a părții din moștenire se păstrează din Codul civil de la 1864.

Astfel:

în cazul în care la moștenire vine un singur părinte, acesta va culege un sfert, iar colateralii privilegiați, indiferent de numărul lor, au dreptul la trei sferturi;

în cazul în care la moștenire vin doi părinți, aceștia vor culege împreună o jumătate, iar colateralii privilegiați vor culege cealaltă jumătate.

În cazul venirii la moștenire a colateralilor privilegiati, Codul civil actual păstrează, după cum am precizat mai sus, și regulile împărțirii pe linii, pentru ipoteza în care au vocație succesorală frați și surori ai defunctului care nu provin din aceiași părinți; prin urmare, alături de frații buni pot veni la moștenire și frații consangvini și cei uterini.

Ascendenłii ordinari

Dacă de cujus nu are moștenitori din primele două clase ori dacă acestea nu pot sau nu vor să vină la moștenire, este chemată la moștenire clasa ascendenților ordinari, adică bunicii, străbunicii etc. (rude în linie dreaptă ascendentă ale defunctului, cu excepția părinților acestuia) lui de cujus, fără limită de grad, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline. Adopția cu efecte restrânse nu produce efecte față de familia adoptatorului și nici nu le întrerupe pe cele cu familia naturală, așadar vocație succesorală vor avea bunicii din familia biologică, părinții adoptatorului neavând această vocație.

Colateralii ordinari

Dacă de cujus nu are moștenitori din primele trei clase ori dacă acestea nu pot sau nu vor să vină la moștenire, este chemată la moștenire clasa colateralilor ordinari, adică unchii, mătușile, verii primari, frații și surorile bunicilor lui de cujus, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline.

Colateralii ordinari vin la moștenire în ordinea gradelor de rudenie. Unchii și mătușile înlătură pe verii primari și pe frații și surorile bunicilor care sunt rude colaterale de gradul al IV-lea. Așadar, în cadrul acestei clase de moștenitori, care cuprinde rude de grad diferit, se aplică principiul proximității gradului de rudenie, ceea ce determină ca unchii și mătușile să-i înlăture de la moștenire pe verii primari. Între toți unchii sau mătușile defunctului sau între toți verii primari, în absența primei categorii, moștenirea se împarte în mod egal, indiferent de numărul lor (împărțirea pe capete).

Reprezentarea succesorală

Codul civil actual păstrează și solutia reprezentării succesorale, pentru înlăturarea inechitătilor ce pot fi provocate, în anumite ipoteze, de aplicarea principiului proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă (articolul 965). Prin urmare, reprezentarea succesorală, aplicabilă în prezent doar pentru cazul în care cel reprezentat era decedat la data deschiderii succesiunii, a fost extinsă și la ipoteza în care reprezentatul nu poate veni la moștenire din cauză că este nedemn. Ca și la ipoteza consacrată prin articolul 967, alineat 3, reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn fată de reprezentat, ori a renunțat la moștenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoștenit de el.

Remarcăm, totuși, că poate fi discutată reglementarea care privește nedemnitatea reprezentantului și care pare a împinge excesiv de mult caracterul relativ al sanctiunii nedemnitătii.

Ca și în prezent, pot veni la moștenire prin reprezentare succesorală numai descendenții copiilor defunctului și descendenții fraților sau surorilor acestuia.

Împărtirea moștenirii, în cazul în care operează reprezentarea succesorală, se face pe tulpină, în modul stabilit prin articolul 968 alineat 2 Cod civil actual.

În fine, noua reglementare stabilește, ca o inovatie, efectul particular al reprezentării, prevăzând obligatia copiilor nedemnului, concepuți înainte de deschiderea moștenirii de la care acesta a fost exclus, de a raporta, la moștenirea acestuia din urmă, bunurile moștenite prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la moștenirea acestuia în concurs cu alti copii ai săi, conceputi după deschiderea moștenirii de la care a fost înlăturat nedemnul.

Aceasta, însă, numai în cazul și în măsura în care valoarea bunurilor moștenite prin reprezentare a depășit valoarea pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit să-l suporte că urmare a reprezentării.

Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor

În afara condițiilor generale cerute pentru a moșteni, soțul supraviețuitor trebuie să îndeplinească și o condiție specială: aceea de a avea calitatea de soț la data deschiderii moștenirii. Potrivit articolului 970 Cod civil soțul supraviețuitor îl moștenește pe soțul decedat dacă, la data deschiderii moștenirii, nu există o hotărâre de divorț definitivă, ori dacă nu s-a eliberat un certificat de divorț. Această ultimă situație o întâlnim în cazul în care căsătoria se desface, potrivit articolului 375 Cod civil, prin acordul părților pe cale administrativă sau prin procedura notarială. În această situație căsătoria este considerată desfăcută la data eliberării certificatului de divorț.

Ca și în Codul civil de la 1864:

soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs cu moștenitorii legali din oricare clasă (articolul 971 Cod civil actual); dacă vine în concurs cu moștenitorii ce aparțin unor clase diferite, cota acestuia se stabilește ca și când ar veni în concurs numai cu cea mai apropiată dintre ele (articolul 972, alineat 2);

conform prevederilor articolului 973, alineat 1, „soțul supraviețuitor care nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuință corespunzătoare nevoilor sale beneficiază de un drept de abitație asupra casei în care a locuit până la data deschiderii moștenirii, dacă această casă face parte din bunurile moștenirii.” Acest drept se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la deschiderea succesiunii. Dreptul de abitație se stinge și în cazul în care beneficiarul său se recăsătorește.

în ipoteza în care nu vine în concurs cu descendenții defunctului, soțul supravietuitor are un drept special la moștenire, pe lângă cota ce i se cuvine potrivit legii, având dreptul să primească mobilierul și obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinței comune a sotilor (articolul 974 Cod civil actual). Noua reglementare nu mai include, printre drepturile succesorale speciale ale soțului supraviețuitor, darurile de nuntă.

Moștenirea testamentară. Testamentul

Institutia moștenirii testamentare și a testamentului este reglementată începând cu articolul 1034 Cod civil actual. În enumerarea dispozitiilor ce pot fi cuprinse într-un testament, noul cod civil nu a prevăzut și recunoașterea unui copil, dat fiind că acesta este un act special, cu caracter irevocabil și care produce efecte, nu la moartea testatorului, ci imediat. Aceasta nu oprește testatorul, în opinia noastră, să recunoască, prin testament, un copil (a se vedea și articolul 1048, alineat 2).

Ca și în reglementarea actuală, este interzis, sub sancțiunea nulitătii, testamentul reciproc (articolul 1036 Cod civil actual), denumit și conjunctiv.

Oricine pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament este obligat, potrivit articolului 1037, alineat 1, să dovedească existența și conținutul lui în una din formele prevăzute de lege. Validitatea formei și cuprinsul testamentului vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă, în cazul în care testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forță majoră, ori prin fapte ale unui terț, fie după moartea testatorului, fie în timpul vieții acestuia, dar fără ca el să-i fi cunoscut dispariția.

Cât privește viciile de consimtământ, reglementarea aplicabilă este cea generală, însă o reglementare specială privește dolul(articolul 1038, alineat 2), acesta putând atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele dolozive nu au fost săvârșite de beneficiarul dispozitiilor testamentare și nici nu au fost cunoscute de acesta.

Interpretarea testamentului se face potrivit regulilor de interpretare a contractelor, dacă ele sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia (articolul 1039).

Formele testamentului

Codul civil se referă la următoarele forme ale testamentului, reglementarea fiind, desigur, exhaustivă:

testamentul ordinar, care poate fi olograf sau autentic;

testamentul privilegiat;

testamentul sumelor și valorilor depozitate.

Pe fond, reglementarea formelor testamentului coincide, în bună măsură, cu cea din Codul civil de la 1864. A fost eliminat, însă, testamentul mistic sau secret.

Testamentul ordinar

Testamentul ordinar poate fi, așa cum am enunțat în rândurile de mai sus, olograf sau autentic.

Testamentul olograf (articolul 1041 Cod civil actual) trebuie, sub sancțiunea nulității, să fie scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului. Codul civil prevede că, înainte de a fi executat, testamentul olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare; în cadrul procedurii succesorale testamentul urmează a fi validat, iar deschiderea și starea în care se găsește se constată prin proces-verbal (articolul 1042 Cod civil actual).

Testamentul autentic este, potrivit articolului 1043 Cod civil actual, cel autentificat de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii. Testatorul poate fi asistat de unul sau doi martori, cu ocazia autentificării. În scopul informării persoanelor ce justifică un interes legitim, notarul care autentifică testamentul are obligația să îl înscrie, de îndată, în Registrul național notarial ținut în format electronic, potrivit legii. Informații cu privire la existența unui testament nu se pot da decât după decesul testatorului (articolul 1046 Cod civil actual).

Testamentul privilegiat

Testamentele privilegiate sunt testamente autentice în formă simplificată, întocmite de persoane care se află în situații sau împrejurări speciale. Așadar, în cazurile în care o persoană se află în anumite împrejurări neobișnuite, excepționale și dorește să facă un testament în formă autentică, dar nu poate recurge la formalitățile autentificării potrivit dreptului comun, legea prevede posibilitatea testării într-o formă simplificată de autentificare, potrivit unor reguli speciale, derogatorii de la regulile autentificării înscrisurilor (Legea nr. 36/1995 republicată în Monitorul Oficial nr. 72 din 04 februarie 2013).

Există patru forme de testamente privilegiate:

testamentul militarilor;

testamentul făcut în timp de boală contagioasă, catastrofă, război;

testamentul maritim;

testamentul persoanelor internate în instituții sanitare.

În toate cazurile este obligatoriu ca testamentul să se întocmească în prezenta a doi martori.

Încheiat în condițiile arătate, testamentul privilegiat devine caduc la 15 zile de la data când dispunătorul ar fi putut să întocmească un testament ordinar. Se exceptează dispozițiile testamentare privind recunoașterea unui copil. Termenul de 15 zile se suspendă dacă testatorul a ajuns într-o stare în care nu îi este cu putintă să testeze.

Testamentul sumelor și valorilor depozitate

Testamentul sumelor și valorilor depozitate este prevăzut de Codul civil în vigoare la articolul 1049 și presupune aplicarea condițiilor de formă prevăzute de legile speciale referitoare la sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la instituții specializate, sume și valori ce fac obiectul unor dispoziții testamentare.

Instituțiile specializate nu vor putea proceda la predarea legatului având ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare decât în baza hotărârii judecătorești ori a certificatului de moștenitor care constată valabilitatea dispoziției testamentare și calitatea de legatar, prevederile referitoare la raport și reducțiune fiind aplicabile.

Instituțiile de credit au obligatia ca, la instituirea de către clienții acestora a unei dispoziții testamentare, să comunice, de îndată, mențiunea acesteia în registrul prevăzut la articolul 1046 Cod civil.

Revocarea voluntară a testamentului

Reglementarea cuprinsă în Codul civil actual nu aduce inovații importante față de prevederile Codului civil de la 1864. Trebuie, totuși, semnalată necesitatea ca revocarea expresă a testamentului făcută prin act autentic, ca și retractarea unei dispoziții revocatorii, să fie înscrisă, de îndată, de către notar, în registrul național notarial reglementat prin articolul 1046 al Codului civil.

Revocarea voluntară a testamentului poate fi expresă (articolul 1051 Cod civil actual) sau tacită (articolul 1052 Cod civil actual).

Revocarea voluntară expresă nu poate fi făcută decât prin act autentic, sau printr-un testament ulterior; testamentul revocator poate avea o formă diferită față de cel revocat.

Revocarea voluntară tacită a unui testament olograf poate fi făcută și prin distrugerea, ruperea sau ștergerea sa.

Dispoziția revocatorie poate fi retractată expres, prin act autentic ori prin testament.

Legatul

Legatul este o dispoziție testamentară prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit întregul său patrimoniu sau o fracțiune din acesta ori anumite bunuri determinate.

Legatele pot fi clasificate în fucnție de două criterii:

după obiectul dispoziției testamentare, distingem între: legate universale, legate cu titlu universal, legate cu titlu particular;

după prezența ori absența modalităților, distingem între: legate pure și simple, legate cu termen sau sub condiție, legate cu sarcină.

Cât privește legatul cu titlu universal, Codul civil precizează că acesta conferă vocație la o fracțiune a moștenirii.

Prin această fracțiune se întelege:

fie proprietatea unei cote-părti din moștenire;

fie un dezmembrământ al proprietății asupra totalității sau a unei cote-părți din moștenire;

fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalității ori asupra unei cote-părți din universalitatea bunurilor determinate după natură sau provenienta lor.

Aceste precizări, cuprinse în articolul 1056 Cod civil actual, sunt de natură să pună capăt unor controverse teoretice și unor dificultăți de ordin practic în domeniul moștenirii testamentare.

Cât privește efectele legatelor, articolul 1060 Cod civil actual prevede că, în cazul în care legatarul nu poate îndeplini sarcina care grevează legatul său, fără a depăși valoarea bunurilor primite, se va putea libera predând beneficiarului sarcinii bunurile sau valoarea lor.

Codul civil stabilește și soluții pentru ipoteza în care legatul are ca obiect bunul altuia și nu se află în patrimoniul succesoral la data deschiderii moștenirii. În ipoteza în care, la data întocmirii testamentului, testatorul nu a știut că bunul nu-i aparține, legatul este lovit de nulitate absolută. Dacă, însă, testatorul a știut că bunul nu este al său, cel însărcinat cu executarea legatului este obligat, la alegerea sa, să dea fie bunul în natură, fie valoarea acestuia de la data deschiderii moștenirii (articolul 1064). Soluția este cea consacrată prin articolul 906 Cod civil.

Codul civil consacră, prin prevederile articolului 1067 un drept de preferință al creditorilor moștenirii față de legatari, prevăzând că dacă legatele cu titlu particular depășesc activul net al moștenirii, ele vor fi reduse în măsura depășirii. Iar în ipoteza în care un legat a fost executat fără a se cunoaște anumite datorii ori sarcini ale moștenirii, moștenitorul, creditorii sau orice persoană interesată poate solicita restituirea de la legatarul plătit, în măsura în care legatul urmează a fi redus.

Revocarea judecătorească a legatului poate fi solicitată pentru neîndeplinirea fără justificare a sarcinii instituite de testator (articolul 1069, alineat 1), ca și pentru ingratitudine, în cazurile enumerate de articolul 1069, alineat 2.

Legatele sunt supuse dispozițiilor legale privind revocarea voluntară a testamentului. Potrivit articolului 1068, alineat 2 Cod civil actual, orice înstrăinare a bunului ce face obiectul unui legat cu titlu particular, consimțită de către testator, chiar dacă este afectată de modalități, revocă implicit legatul pentru tot ce s-a înstrăinat.

Dreptul la acțiune în revocarea judecătorească a legatului se prescrie în termen de un an de la data când moștenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine ori, după caz, de la data când sarcina trebuia executată.

Articolul 1071 din Codul civil actual enumeră cazurile de caducitate a legatului.

Articolul 1073 consacră expres soluția aplicată ce privește regimul juridic al legatului-sarcină, în sensul că acesta nu va deveni ineficace în cazul în care legatul grevat devine ineficace ori este revocat judecătorește; într-o asemenea situație moștenitorii ce beneficiază de ineficacitatea legatului au obligatia executării legatului-sarcină.

Dezmoștenirea(articolul 1074 Cod civil actual)

Reprezintă dispoziția cuprinsă în testament prin care testatorul înlătură de la moștenire, în tot sau în parte, unul sau mai mulți dintre moștenitorii săi legali.

Prin exheredare, moștenitorul legal, fie el și nerezervatar, pierde numai emolumentul moștenirii, calitatea sa de moștenitor păstrându-se.

Dezmoștenirea poate fi directă, atunci când testatorul dispune înlăturarea unuia sau mai multor moștenitori de la succesiune și indirectă, când testatorul instituie unul sau mai multi legatari.

Cât privește dezmostenirea cu titlu de sancțiune, recunoscută, în literatura de specialitate și în jurisprudenta actuală, ca putând fi valabilă, considerăm că aceasta dispare din dreptul nostru succesoral prin aplicarea articolul 1009 Cod civil actual, potrivit căruia clauzele testamentare prin care s-ar institui o asemenea sancțiune sunt considerate nescrise.

Socotind că dezmoștenirea reprezintă, ea însăși, ca manifestare unilaterală de voință, un act juridic, apare firesc ca dispoziția testamentară ce o contine să fie supusă cauzelor de nulitate, absolută ori relativă, prevăzute de lege. Este ceea ce prevede articolul 1076 Cod civl actual.

Execuțiunea testamentară (articolele 1077-1090 Cod civil actual)

Execuțiunea testamentară este o dispoziție cuprinsă în testament, prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară pentru a putea asigura executarea dispozițiilor testamentare.

Prin urmare, testatorul poate numi una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară executării dispozițiilor testamentare. Executorul testamentar trebuie să aibă capacitate deplină de exercitiu și să accepte misiunea prin declarație autentică notarială. Executorul testamentar administrează patrimoniul succesoral pe o perioadă de cel mult doi ani de la deschiderea moștenirii. Puterile executorului nu pot fi transmise altei persoane.

Executorul testamentar administrează patrimoniul succesoral, putând cere punerea sigiliilor, inventarierea bunurilor moștenirii. Va cere instantei să încuviințeze vânzarea bunurilor pentru obținerea de sume necesare executării legatelor, va încasa creanțele moștenirii și, dacă este împuternicit prin testament, va plăti datoriile acesteia, va depune diligențe pentru executarea testamentului și va apăra validitatea acestuia în caz de contestație.

Misiunea executorului testamentar este gratuită, dacă prin testament nu s-a prevăzut o remunerație care să se plătească din moștenire. Executorul răspunde ca un mandatar pentru executarea misiunii sale. La finele fiecărui an și la încetarea misiunii sale, executorul testamentar este obligat să dea socoteală pentru gestiunea sa.

Capacitatea de a dispune prin testament

Codul civil reglementează în general capacitatea de a dispune prin liberalități, fără a distinge după cum acestea s-ar face prin acte între vii sau pentru cauză de moarte.

În prezent, această capacitate este refuzată minorului și, bineînțeles, persoanei puse sub interdicție judecătorească.

Codul civil (articolul 988) prevede că cel lipsit de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități. Amintim, totuși, că minorul dobândește, prin căsătorie, capacitate deplină de exercițiu (articolul 39 Cod civil actual), iar, cu respectarea conditiilor prevăzute la articolul 272, alineat 2, minorul se poate căsători și la vârsta de 16 ani.

Precizăm, de asemenea că, potrivit art. 40 din Codul civil actual, pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, capacitate deplină de exercițiu.

Incapacitățile speciale (articolele 990-991)

Sunt sancționate cu nulitate relativă. Ele privesc liberalitățile făcute medicilor, farmaciștilor și altor persoane în perioada în care, direct sau indirect, acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului; incapacitatea se aplică și cât privește preoții sau alte persoane ce acordau asistență religioasă.

Sunt, tot astfel, lovite de nulitate relativă legatele în favoarea notarului public care a autentificat testamentul, interpretului și martorilor ce au luat parte la procedura de autentificare, agenților instrumentatori în cadrul testamentelor privilegiate, persoanelor ce au acordat în mod legal asistență la redactarea testamentului. Aceste incapacități speciale, prevăzute de articolul 991, sunt reglementate în premieră de Codul civil actual.

Substituțiile fideicomisare

Substituția fideicomisară este o dispoziție prevăzută în actul de liberalitate (testament ori donație) prin care dispunătorul îl obligă pe beneficiarul liberalității (legatar, donatar), numit instituit sau grevat fiduciar, să conserve bunurile primite și să le transimtă, în tot sau în parte, la moartea sa, unei alte persoane, numită substituit, fideicomisar, desemnată tot de către dispunător.

Codul civil actual prevede că „o liberalitate poate fi grevată de o sarcină care constă în obligația instituitului, donatar sau legatar, de a administra bunurile care constituie obiectul liberalității și de a le transmite, la decesul său, substituitului desemnat de dispunător" (articolul 994).

Sub denumirea de liberalități reziduale, Codul civil îngăduie dispunătorului să stipuleze ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data decesului instituitului, din donațiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă (articolul 1001).

Așa fiind, Codul civil nu numai că îngăduie substituția fideicomisară în materia legatului, dar o reglementează și pentru donatii.

Totuși, substituția funcționează numai la „prima generație", dat fiind că, potrivit articolului 996, alineat 3, substituitul nu poate fi supus obligației de administrare și transmitere a bunurilor.

Revizuirea condițiilor și a sarcinilor

O inovație în domeniul liberalităților sub condiție sau cu sarcină privește (articolul 1006 Cod civil actual) posibilitatea revizuirii condițiilor și a sarcinilor, care poate fi cerută instanței de judecată dacă, din motive imprevizibile și care nu-i pot fi imputate, condițiile sau sarcinile au devenit extrem de dificile sau excesiv de oneroase pentru beneficiar.

Este consacrată expres (articolul 1010) posibilitatea confirmării unei liberalități de către moștenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului, aceștia renunțând la dreptul de a opune viciile de formă sau la orice alte motive de nulitate. Confirmarea nu poate, desigur, să prejudicieze drepturile terților.

Rezerva succesorală. Cotitatea disponibilă. Reducțiunea liberalităților excesive

Rezerva succesorală

Rezerva succesorală, așa cum a fost definită ea prin lege (articolul 1086 Cod civil actual), reprezintă acea parte din patrimoniul celui care lasă moștenirea la care moștenitorii rezervatari au dreptul în temeiul legii, împotriva voinței defunctului manifestată prin liberalități făcute în timpul vieții sau pentru cauză de moarte.

O inovație importantă față de Codul civil de la 1864 privește reglementarea întinderii rezervei succesorale, renunțându-se la modul de stabilire a întinderii rezervei descendenților (în funcție de numărul lor). Așa fiind, potrivit articolului 1088 Cod civil actual, rezerva succesorală a fiecărui moștenitor rezervatar este de jumătate din cota succesorală care, în absența liberalităților sau dezmoștenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moștenitor legal.

Cotitatea disponibilă

Articolul 1089 definește cotitatea disponibilă ca fiind partea din bunurile moștenirii care nu este rezervată prin lege și de care defunctul poate dispune în mod neîngrădit prin liberalități.

Este consacrată, de asemenea, cotitatea disponibilă specială a soțului supraviețuitor (articolul 1090 Cod civil actual). Potrivit textului alineatului 1, liberalitățile neraportabile făcute soțului supraviețuitor, care vine la moștenire în concurs cu alți descendenți decât cei comuni lor, nu pot depăși un sfert din moștenire și nici partea descendentului care a primit cel mai puțin. Această redactare a textului are avantajul de a elimina unele neclarități ale prevederilor Codului civil de la 1864, printre altele cele legate de referirea la copiii din altă căsătorie cu o formulă ce poate include și copiii din afara căsătoriei defunctului. Astfel, textul din actualul Cod civil nu mai vorbește, de altfel, despre copii, ci are în vedere, cum era și firesc, pe descendenții lui de cujus.

Reducțiunea liberalităților excesive

Reducțiunea reprezintă sancțiunea care se aplică în cazul în care liberalitățile făcute de către de cujus încalcă drepturile moștenitorilor rezervatari în sensul că depășesc cotitatea disponibilă.

Reducțiunea liberalităților excesive este reglementată începând cu articolul 1091 Cod civil actual.

După deschiderea moștenirii, liberalitățile care încalcă rezerva succesorală sunt supuse reducțiunii, la cerere. Articolul 1095 din Codul civil actual prevede un termen de prescripție de trei ani pentru acțiunea în reducțiunea liberalităților excesive.

Acest termen curge de la deschiderea moștenirii ori, după caz, de la data când moștenitorii rezervatari au pierdut posesia bunurilor ce formează obiectul liberalităților. Pentru liberalitățile excesive necunoscute de moștenitorii rezervatari, prescripția curge de la data când aceștia au aflat de existenta și de caracterul lor excesiv.

Ordinea reducțiunii este stabilită prin articolul 1096 din Codul civil actual.

Transmiterea moștenirii

Opțiunea succesorală(articolele 1100-1105)

Opțiunea succesorală este dreptul succesibilului să aleagă, în termenul stabilit de lege, între a-și consolida titlul de moștenitor prin acceptarea moștenirii sau desființarea acestui titlu, renunțând la moștenire.

Succesibilul este persoana care îndeplinește condițiile prevăzute de lege spre a putea moșteni, dar care nu și-a exercitat încă dreptul de opțiune succesorală. Acesta poate accepta moștenirea sau poate renunța la ea.

Opțiunea succesorală este, sub sancțiunea nulității absolute, indivizibilă și nu poate fi afectată de nicio modalitate (articolul 1101 Cod civil actual).

Moștenitorul care, în temeiul legii ori al testamentului, cumulează mai multe vocații la moștenire are, pentru fiecare din ele, un drept de opțiune distinct (articolul 1102).

Articolul 1103, alineat 1 Cod civil actual stabilește un termen de opțiune succesorală de un an de la deschiderea moștenirii.

Reglementarea cuprinsă în Codul civil nu elimină posibilitatea continuării unor discuții privind natura termenului de opțiune, deși se prevede expres că termenului astfel stabilit i se aplică prevederile legale referitoare la suspendarea și repunerea în termenul de prescripție extinctivă (articolul 1103, alineat 3).

Codul civil conține prevederi ce îngăduie prorogarea termenului de opțiune, anume în ipoteza în care succesibilul a cerut, înainte de exercitarea dreptului de opțiune, întocmirea inventarului; în acest caz, termenul de opțiune nu se va împlini mai curând de două luni de la comunicarea procesului-verbal de inventariere (articolul 1104).

Acceptarea moștenirii

Acceptarea moștenirii este actul sau faptul juridic unilateral prin care succesibilul își însușește în mod definitiv moștenirea transmisă în mod provizoriu de la deschiderea acesteia, consolidându-și necondiționat titlul său de moștenitor.

Altfel spus, acceptarea produce doar efectul de a atribui un caracter definitiv transmiterii operate anterior exprimării ei.

Acceptarea unei moșteniri este deci manifestarea voinței de a păstra titlul de moștenitor pe care îl conferă legea; cu alte cuvinte, renunțarea la dreptul de a mai putea renunța la moștenire (Semel heres, semper heres – odată ce ești moștenitor, rămâi moștenitor).

Acceptarea este irevocabilă, afară de cazul în care succesibilul și-a manifestat voința sub imperiul unui viciu de consimțământ.

Acceptarea își produce efectele retroactiv din ziua deschiderii moștenirii.

Acceptarea moștenirii poate fi voluntară sau forțată.

Acceptarea voluntară

Acceptarea voluntară este acceptarea care rezultă dintr-un act sau fapt juridic unilateral și consensual al succesibilului.

Este un act sau fapt juridic unilateral pentru că este rezultatul unei singure voințe, a succesibilului, și consensual, pentru că este exprimarea voinței succesibilului de a-și însuși titlul de moștenitor și de a uza de drepturile pe care vocația sa legală sau testamentară i le conferă asupra moștenirii.

Acceptarea voluntară poate fi expresă sau tacită (articolul 1108, alineat 1 Cod civil actual).

Acceptarea voluntară expresă

Acceptarea voluntară este expresă când succesibilul își însușește explicit titlul sau calitatea de moștenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătura privată (articolul 1108, alineat 2 Cod civil).

Forma scrisă este concepută atât din rațiuni de ordin probatoriu, cât și pentru a oferi un timp de reflecție mai mare succesibilului înainte de manifestarea voinței de a accepta succesiunea.

De aceea, acceptarea voluntară expresă este considerată un act formal, dar nu solemn.

Înscrisul este cerut în acest caz ad validitatem și nu ad probationem.

În situația în care acceptarea este făcută printr-un înscris autentic, declarația de acceptare se va înscrie în registrul național notarial, ținut în format electronic, potrivit legii.

Acceptarea voluntară tacită

Acceptarea voluntară este tacită când succesibilul face un act sau un fapt pe care nu-l putea săvârși decât în calitate de moștenitor și din care rezultă neîndoielnic intenția sa de a accepta succesiunea (articolul 1108, alineat 3 Cod civil actual).

Actele de acceptare tacită trebuie să fie neechivoce în sensul însușirii calității de moștenitor, cele echivoce neputând fi luate în considerare ca atare. Acceptarea tacită a moștenirii poate fi făcută nu numai în cazul moștenirii legale, ci și a celei testamentare, dar în acest caz ea nu poate fi făcută în mod valabil decât dacă acceptantul avea cunoștință de existența și conținutul testamentului.

Trebuie menționat faptul că acceptarea tacită, cât și cea expresă trebuie făcută personal de succesibil sau de un mandatar convențional împuternicit special de acesta (cum ar fi mandatarul împuternicit să vândă bunuri din moștenire).

Articolul 1110 Cod civil actual, în cadrul alineatului 1, prevede ca acte cu valoare de acceptare tacită:

înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra moștenirii;

renunțarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moștenitori determinați;

renunțarea la moștenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comostenitorilor sau moștenitorilor subsecvenți.

De asemenea, alineatul 2 al articolului 1110 precizează că pot avea valoare de acceptare tacită a moștenirii actele de dispoziție, administrare definitivă ori folosință a unor bunuri din moștenire.

Un alt act de acceptare tacită este menționat la articolul 959, alineat 2, fraza a 2-a: „Introducerea acțiunii constituie un act de acceptare tacită a moștenirii de către succesibilul reclamant.”

Prin urmare, acceptarea tacită a moștenirii rezultă mai mult din intenție decât din felul actului sau faptului juridic.

Acceptarea tacită a moștenirii rezultă din orice act de dispoziție juridică privitor la un bun succesoral, indiferent dacă acesta este mobil sau imobil, corporal sau incorporal, sau individual determinat. Succesibilul nu poate să dispună de un bun decât dacă în prealabil a acceptat moștenirea.

Astfel, pot constitui acte de acceptare tacită a moștenirii:

actele de dispoziție juridică asupra drepturilor succesorale;

actele de dispoziție materială asupra bunurilor succesorale;

actele de administrare definitivă și de folosință asupra bunurilor succesorale;

actele care au ca finalitate atribuirea în tot sau în parte a succesiunii.

Acceptarea forțată

Acceptarea forțată este o excepție de la caracterul voluntar al actului de opțiune succesorală și reprezintă o pedeapsă civilă pentru săvârșirea, cu rea-credință, de către succesibil a unor delicte civile constând în sustragerea sau ascunderea unor bunuri din patrimoniul succesoral în scopul de a și le însuși, sau ascunderea unei donații supusă raportului sau reducțiunii (articolul 1119 Cod civil).

Succesibilul care, cu rea-credință, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donație supusă raportului sau reducțiunii este considerat că a acceptat moștenirea, chiar dacă anterior renunțase la ea.

El nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau ascunse și, după caz, va fi obligat să raporteze sau să reducă donația ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat.

Pentru a opera acceptarea forțată, este necesar să existe cumulativ:

un element material, obiectiv, constând în sustragerea sau în ascunderea unor bunuri din patrimoniul succesoral ori ascunderea unei donații supuse raportului ori reducțiunii;

un element subiectiv, psihologic, intenția frauduloasă.

Efectul general și comun al tuturor formelor de acceptare este consolidarea (definitivarea) titlului de moștenitor al succesibilului.

Renunțarea la moștenire

Renunțarea la moștenire este actul juridic unilateral, expres și solemn, prin care succesibilul declară, în mod categoric și precis în fața notarului public competent, că nu își însușește titlul de moștenitor și că nu înțelege să uzeze de drepturile pe care vocația sa legală sau testamentară i-o conferă asupra moștenirii.

Articolul 1120 prevede că renunțarea la succesiune nu se presupune, cu excepția cazurilor prevăzute de articolul 1112 (prezumția de renunțare) și articolul 1113, alineat 2 (dacă succesibilul nu optează în termenul stabilit de instanțele judecătorești).

Este reglementat dreptul creditorilor de a cere instanței revocarea renunțării frauduloase, dar numai în ce îi privește și numai în trei luni de la data când au cunoscut renunțarea (articolul 1122 Cod civil actual). Este vorba, așadar, despre acțiunea pauliană.

Revocarea renunțării la succesiune poate avea loc în tot cursul termenului de opțiune, dar numai dacă moștenirea nu a fost deja acceptată de alți moștenitori care au vocație la partea ce i-ar reveni renunțătorului (articolului 1123 Cod civil actual). Un termen de prescriptie de șase luni a fost reglementat pentru dreptul la acțiunea în anularea acceptării sau renunțării; termenul curge din momentul în care titularul dreptului la acțiune a cunoscut cauza de nulitate relativă, iar în caz de violentă, de la încetarea acesteia (articolul 1124 Cod civil actual).

Sezina

Sezina este definită ca fiind stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral și care conferă moștenitorilor sezinari și dreptul de a administra acest patrimoniu și de a exercita drepturile și acțiunile lui de cujus (articolul 1125). În Codul civil de la 1864 (articolul 653, alineat 1), erau trecuți ca moștenitori sezinari numai descendenții și ascendenții defunctului. Acestora li se adaugă, potrivit Codului civil actual, soțul supraviețuitor.

Petiția de ereditate

Moștenitorul cu vocație universală sau cu titlu universal poate obține oricând recunoașterea calității sale de moștenitor contra oricărei persoane care, pretinzând că se întemeiază pe titlul de moștenitor, posedă toate sau o parte din bunurile din patrimoniul succesoral.

Recunoașterea calității de moștenitor îl obligă pe deținătorul fără titlu al bunurilor din patrimoniul succesoral la restituirea acestor bunuri cu aplicarea regulilor prevăzute la articolele 1635-1649.

În privința actelor juridice încheiate între deținătorul fără titlu al bunurilor succesorale și terți, dispozițiile articolului 960, alineatul 3 se aplică în mod corespunzător.

Certificatul de moștenitor

Se eliberează de către notarul public și cuprinde constatări referitoare la patrimoniul succesoral, numărul și calitatea moștenitorilor și cotele ce le revin din acest patrimoniu, precum și alte mențiuni prevăzute de lege.

Certificatul de moștenitor face dovada calității de moștenitor, legal său testamentar, precum și dovada dreptului de proprietate al moștenitorilor acceptanți asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia.

În vederea stabilirii componenței patrimoniului succesoral, notarul public procedează, mai întâi, la lichidarea regimului matrimonial.

Moștenirea vacantă (articolele 1135-1140)

Moștenirea vacantă este definită în articolul 1135 din Codul civil actual astfel:

„Dacă nu sunt moștenitori legali sau testamentari, moștenirea este vacantă. Dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a moștenirii și nu există moștenitori legali ori vocația acestora a fost restrânsă ca efect al testamentului lăsat de defunct, partea din moștenire rămasă neatribuită este vacantă.”

Deci, moștenirea e vacantă în cazurile în care, fie nu există moștenitori legali sau testamentari, fie aceștia există, însă vocația lor succesorală concretă nu se întinde asupra întregii mase succesorale.

Moștenirile vacante revin comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii și intră în domeniul lor privat (articolul 1138 Cod civil actual).

Articolul 1140 Cod civil actual consemnează că în cazul în care, deși s-a constatat vacanța moștenirii, există moștenitori,atunci aceștia pot exercita petiția de ereditate împotriva comunei, orașului sau, după caz, municipiului. Pe baza unei hotărârii definitive și irevocabile, notarul public va putea elibera certificatul de moștenitor.

Amintirile de familie(articolele 1141-1142)

Codul civil actual reglementează regimul juridic al bunurilor ce constituie amintiri de familie, stabilind că sunt incluse în această categorie bunuri precum corespondența purtată de membrii familiei, arhivele familiale, decorațiile, armele de colecție, portretele de familie, documentele, precum și orice alte bunuri cu semnificație morală deosebită pentru respectiva familie.

Potrivit prevederilor articolului 1142 Cod civil actual, moștenitorii pot ieși din indiviziune cu privire la bunurile care constituie amintiri de familie numai prin partaj voluntar.

În cazul în care nu se realizează partajul voluntar, bunurile care constituie amintiri de familie rămân în indiviziune.

Pe durata indiviziunii, prin acordul moștenitorilor sau, în lipsa acestuia, prin hotărârea instantei, amintirile de familie sunt depozitate în interesul familiei la unul ori mai mulți dintre moștenitori sau în locul convenit de ei.

Moștenitorul desemnat ca depozitar poate revendica bunurile care constituie amintiri de familie de la cel care le deține pe nedrept, dar nu le poate înstrăina, împrumuta sau da în locatiune fără acordul unanim al coindivizarilor.

Partajul succesoral și raportul donațiilor

Indiviziunea succesorală

Indiviziunea este o modalitate a dreptului de proprietate comună pe cote părți în care prerogativele dreptului aparțin împreună și concomitent la doi sau mai mulți titulari, iar obiectul dreptului îl constituie o universalitate juridică.

Indiviziunea succesorală este cârmuită de trei principia generale:

principiul liberei dispoziții asupra cotei-părți ideale (dreptul fiecărui coindivizar de a dispune liber prin acte între vii și pentru cauză de moarte de cota ideală din dreptul de proprietate care îi revine asupra indiviziunii);

principiul unanimității care cere ca toate actele juridice de dispoziție privind un bun din indiviziune să fie făcute cu acordul unanim al tuturor coindivizarilor;

principiul că „Nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune” (articolul 1143 din Codul civil actual prevede că nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Moștenitorul poate cere oricând ieșirea din indiviziune, chiar și atunci când există convenții sau clauze testamentare care prevăd altfel.)

Raportul donațiilor(art.1146-1154)

Raportul donațiilor este regelementat în Codul civil actual ca fiind obligația pe care o au între ei, unii față de alții, descendenții și soțul supraviețuitor ai defunctului care vin efectiv și împreună la moștenirea legală, de a readuce la moștenire bunurile pe care le-au primit cu titlu de donație de la de cujus, cu excepția cazului când acesta a dispus scutirea de raport a donației.

În ipoteza scutirii de raport a donației, prin voința donatorului, donația nu va mai avea caracterul unui simplu avans asupra moștenirii, ci va fi definitivă. În dreptul succesoral românesc nu sunt raportabile în temeiul legii decât donațiile, iar nu și legatele. Raportul tine de moștenirea legală. În cazul renuntării la moștenirea legală, succesorul nu are obligația de raport, putând păstra donația primită în limitele cotității disponibile.

În afara descendenților și a soțului supraviețuitor, dreptul de a cere raportul îl au doar creditorii personali ai acestora, pe cale oblică.

Raportul se face prin echivalent; donatarul nu poate fi obligat să facă raportul în natură (articolul 1151 Cod civil actual).

Partajul succesoral

Împărțeala sau partajul este operațiunea juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune prin transformarea drepturilor la cote părți abstracte de proprietate din moștenire în drepturi de proprietate individuale asupra bunurilor făcând parte din masa partajabilă ori a contravalorii acestora.

Partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în condițiile legii (articolul 670 Cod civil actual).

Prin urmare, putem preciza că există:

partaj succesoral voluntar (constituie modalitatea practică și comodă de ieșire din indiviziune, care poate fi folosită oricând de coindivizari);

partaj succesoral judiciar (reprezintă o modalitate de partajare a succesiunii folosită în cazurile în care există neînțelegeri între coindivizari care fac imposibilă realizarea împărțelii prin bună învoială).

STUDIU DE CAZ

Procedura de judecată

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecatoriei B la data de 16.06.2011 sub număr de dosar X/2011, repartizat în mod aleatoriu prezentului complet (civil nr. 8), reclamantul A l-a chemat în judecată pe pârâtul B, solicitând dezbaterea succesiunii în urma decesului tatălui C, decedat la data de 18.02.2001 și dezbaterea succesiunii defunctei mame D, decedată la data de 11.07.2009.

În motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că la data de 18.02.2001 a decedat C, la mostenirea căruia are vocație succesorală, împreună cu D în calitate de soție supraviețuitoare și pârâtul B în calitate de fiu. Acte de acceptare tacită a succesiunii a efectuat doar el împreună cu mama sa, îngrijindu-se direct de bunurile ce compun masa succesorală, pârâtul B neefectuând acte de acceptare a moștenirii. Din masa succesorală face parte casa de locuit situată în loc. I, jud. V, cu suprafața de teren aferentă de 996 m.p. și terenul în suprafață de 2 ha și 500 m.p. situat în intravilanul și extravilanul com. I, conform Titlului de proprietate nr. X/48931 din 21.11.2000 emis de Comisia județeană V.

Reclamantul a arătat că, la data de 11.07.2009 a decedat mama sa D, la moștenirea căreia are vocație succesorală, împreună cu pârâtul B. Reclamantul a arătat că a făcut acte de acceptare a succesiunii singur, pârâtul neacceptând moștenirea. Din masa succesorală face parte 5/8 din casa de locuit situată în loc. I, jud. V, cu suprafața de teren aferentă de 996 m.p. și ? din terenul în suprafață de 2 ha și 500 m.p. situat în intravilanul și extravilanul com. I, conform Titlului de proprietate nr. X/48931 din 21.11.2000 emis de Comisia județeană V.

În drept, reclamantul a invocat Legea 319/1944, art. 644 și urm. C.civ.

Cererea de chemare in judecată a fost timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 493,6 lei conform art. 3 din Legea 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar în cuantum de 3 lei, conform art. 3 din O.G. 32/1995 privind timbrul judiciar.

Apărările formulate

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a arătat că este de acord cu cererea de chemare în judecată cu privire la dezbaterea succesiunii C și D. Masa succesorală este corect indicată de reclamant. Nu este de acord cu înlăturarea sa de la moștenirea părinților. A arătat că, dupa decesul tatălui, a lucrat suprafețe de teren rămase moștenire, lucrările fiind suportate în mod egal de către el și reclamant. A arătat că, a lucrat împreună cu reclamantul via, producția de vin fiind împărțită în trei. După decesul mamei, a luat din gospodarie bunuri mobile.

În drept, pârâtul nu a invocat nicio dispoziție legală.

Probe

Reclamantul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, probei cu interogatoriul pârâtului și probei testimoniale.

În cadrul probei cu înscrisuri a depus la dosar următoarele copii de pe înscrisuri: acte de stare civilă, Titlul de proprietate nr. X/48931 din 21.11.2000, act de vânzare cumpărare, certificat de atestate fiscală, încheieri de verificare a evidentelor succesorale, adeverință, chitanțe și facturi fiscale.

Pârâtul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, probei cu interogatoriul reclamatului și probei testimoniale.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri și proba testimonială cu martorii V și W – pentru reclamant și martorii X și Y – pentru pârât, declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosar, proba cu interogatoriul părților, răspunsurile la interogatorii fiind atașate la dosar.

Aspecte procedurale

Pârâtul a beneficiat prin încheierea din data de 02.12.2011 de ajutor public judiciar în forma asistenței prin avocat.

Soluția instanței

După analizarea înscrisurilor din dosar, instanța a reținut următoarea situatie de fapt:

La data de 18.02.2001 a intervenit decesul numitului C cu ultimul domiciliu în loc. I, județul V (conform certificatului de deces seria DM nr. X).

În urma decesului acestuia au ramas ca succesori, conform actelor de stare civilă depuse la dosar, D, în calitate de soție supraviețuitoare, reclamantul A și pârâtul B, în calitate de fii.

Din înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților rezultă că, defunctul C și soția acestuia D au dobandit în timpul căsătoriei, în cote egale, imobilul casă de locuit și terenul în suprafață de 996 m.p. (act de vânzare cumpărare) .

Conform Titlului de proprietate nr. X /48931 din data de 21.11.2000 emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate V defunctului C, în timpul vieții, i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață totală de 2 ha și 1496 m.p., dar în care a fost inclusă și suprafața de teren dobandită de defuncți în timpul căsătoriei cu suprafața de 996 m.p.

La data de 11.07.2009 a intervenit decesul numitei D cu ultimul domiciliu în loc. I, județul V (conform certificatului de deces seria DS nr. X).

În urma decesului acesteia au rămas ca succesori, conform actelor de stare civilă depuse la dosar, reclamantul A și pârâtul B, în calitate de fii.

Din cele de mai sus, instanta reține că părțile din prezentul dosar se află în stare de indiviziune cu privire la bunurile din masa succesorală.

În drept, potrivit art. 91 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind codul civil, moștenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moștenirii.

Astfel, întrucât moștenirea se deschide prin moarte, constatând că atât C, cât și D au decedat înainte de 01.10.2011, speței de față îi sunt aplicabile următoarele dispozitii ale Codului civil din 1864, în vigoare la această dată.

Art. 651 din Codul civil din 1864 prevede că succesiunile se deschid prin moarte. În conformitate cu prevederile Codului civil (art. 654 – 658), pentru ca o persoană să poată moșteni trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să aibă capacitate succesorală, să nu fie nedemnă de a moșteni și să aibă vocație concretă la moștenire.

Conform art. 669 C.civ. copiii sau descendenții defunctului și urmașii lor în linie dreaptă la infinit sunt chemați la moștenire, cota parte din moștenire stabilindu-se în mod egal (pe capete) dacă toți sunt descendenți de gradul I.

În conformitate cu art. 1 din Legea 319/1944 pentru dreptul la moștenire a soțului supraviețuitor, soțul supraviețuitor moșteneste o cota de 1/4 din moștenire dacă vine la moștenirea soțului în concurs cu descendenții defunctului, indiferent de numărul lor, cotă care se impută cu prioritate asupra moștenirii.

Raportând textele de lege de mai sus la situația de fapt reținută, instanța apreciază că acțiunea cu care a fost investită este întemeiată numai în parte.

În ceea ce priveste deschiderea succesiunii

Constatând că potrivit Încheierii de verificare a evidențelor succesorale ale Camerei Notarilor Publici și Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România asupra moștenirii rămase de pe urma defunctului C nu s-a deschis procedura succesorală până în prezent, instanța urmează a constata deschisă succesiunea defunctului C, la data de 18.02.2001, cu ultimul domiciliu în sat./com.I, jud. V.

În ceea ce priveste deschiderea succesiunii defunctei D, constatând că potrivit Încheierii de verificare a evidențelor succesorale ale Camerei Notarilor Publici și Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România asupra moștenirii rămase de pe urma defunctei nu s-a deschis procedura succesorală până în prezent, instanța urmează a constata deschisă succesiunea defunctei D, la data de 11.07.2009, cu ultimul domiciliu în sat./com.I, jud. V.

În ceea ce priveste masa succesorală

Referitor la masa succesorală rămasă de pe urma defunctului C, având în vedere principiul disponibilității și probele administrate în dosar, cât și faptul că nu a fost contestată calitatea de bun comun a imobilului casă și teren cu suprafața de 996 m.p. dobândite prin actul de vânzare cumpărare din data de 17.09.1959 înscris în Registrul de transcripțiuni la data de 22.09 1959 sub nr. 204 la grefa Tribunalului popular Raionul B, Regiunea I, întrucât nu a fost răsturnată prezumția de cotă egală de contribuție la dobândirea bunurilor din timpul căsătoriei, instanța urmează să stabilească ca din masa succesorală rămasă de pe urma defunctului face parte 1/2 din casa de locuit și suprafața de 996 m.p. situată în sat./com. I, jud. V, cealaltă 1/2 din aceste bunuri reprezentând cota de bun comun a soției D.

Cu privire la suprafața de teren de 2 ha 500 m.p. înscrisă în Titlul de proprietate X/48931 din data de 21.09.2000 emis pe numele defunctului C, întrucât aceste terenuri au fost dobândite prin reconstituirea dreptului de proprietate, instanța urmează a aprecia că, din masa succesorală a defunctului fac parte terenurile în suprafață totală de 2 ha 500 mp., în cotă de 1/1.

În ceea ce privește masa succesorală rămasă de pe urma defunctei D, având în vedere principiul disponibilității și probele administrate în dosar, cât și faptul că nu este contestată calitatea de moștenitor a acesteia în calitate de soție supraviețuitoare de pe urma defunctului D, cât și calitatea de bun comun a imobilului casă și teren cu suprafața de 996 m.p. dobândite prin actul de vânzare cumpărare din data de 17.09.1959 înscris în Registrul de transcripțiuni la data de 22.09.1959 sub nr. 204 la grefa Tribunalului popular Raionul B, Regiunea I, instanța urmează să stabilească că din masa succesorală rămasă de pe urma defunctei fac parte 5/8 din casa de locuit și din suprafata de 996 m.p. situată în sat./com. I, jud. V și 1/4 din terenurile cu suprafata de 2 ha 500 m.p. înscrise în Titlul de proprietate X/48931 din data de 21.09.2000 emis pe numele C, ca bunuri proprii.

În ceea ce privește calitatea de moștenitor

Potrivit condițiilor stabilite în art. 654 și 655 din Codul civil pentru a putea moșteni, o persoană trebuie să întrunească două condiții: una pozitivă, aceea de a exista la data deschiderii succesiunii, adică de a avea capacitate succesorală și una negativă, respectiv de a nu fi nedemnă. La aceste condiții expres cerute de lege, doctrina a mai adăugat una, și anume aceea a existenței vocației la moștenire. Dreptul succesoral roman conferă vocație succesorală generală la moștenirea ab intestat rudelor defunctului, respectiv persoanelor care se află într-o legătură de descendență sau ascendență în linie dreaptă sau colaterală cu de cujus.

Astfel cum rezultă din certificatul de naștere seria N.G. nr. X, respectiv certificatul de naștere N.G. nr. X, reclamantul și pârâtul sunt fiii defunctului C și a defunctei D și, având în vedere aceste elemente de fapt, respectiv legătura de descendență între defuncți și părțile din proces, instanța reține că aceștia au vocație succesorală generală la moștenirea lăsată de defuncți.

Din certificatul de căsătorie seria Ce nr. X rezultă că D și C au fost soți. Se remarcă că părtile recunosc erorile materiale intervenite cu ocazia întocmirii actelor de stare civilă.

Din declarațiile martorilor și înscrisurile depuse la dosarbrezultă că defuncții D și C au mai avut un fiu, E, care a fost adoptat cu efecte depline, pierzând astfel vocația la moștenirea părinților firești.

În ceea ce privește persoanele cu vocație la moștenire, se reține că pentru a veni efectiv la moștenirea lui de cujus, cel cu vocație succesorală trebuie să accepte succesiunea înauntrul termenului de prescriptie de 6 luni prevazut de art. 700 alin. 1 Cod civil. Expirarea termenului de prescripție, fără ca succesibilul să fi făcut acte de acceptare expresă sau tacită a moștenirii are drept consecință pierderea dreptului de a accepta moștenirea, iar odată cu acesta și a vocației succesorale, fiind considerat străin de moștenire.

Așa cum s-a reținut la capitolele anterioare, la data de 18.02.2001 a intervenit decesul defunctului C, iar la data de 11.07.2009 a intervenit decesul defunctei D.

Din probele administrate (declarații de martori, interogatorii) rezultă că ambele părți s-au comportat, de la data decesului fiecărui părinte, ca moștenitori. Astfel, toți martorii audiati nemijlocit de instanță au declarat că, atât la înmormântarea defunctului C, cât și la înmormântarea defunctei D au participat ambii frați, care au contribuit cu muncă și cu diverse produse la înmormantare. Se observă că părțile au domiciliile în loc. B, în imobilul succesoral din loc. I a locuit, după decesul defunctului C, soția supraviețuitoare D, după decesul căreia, reclamantul a încuiat imobilul succesoral, aspect recunoscut în răspunsurile la interogatoriu. Martorul X a declarat că pârâtul, la scurt timp de la decesul mamei defuncte, a mers la imobilul succesoral cu intentia de a face curat în curte, însă a găsit poarta încuiată. Acest aspect a fost confirmat și de martora Y audiată în cauză.

În lumina situației de fapt reținute trebuie văzut dacă părțile și-au însușit în interiorul termenului de prescripție de 6 luni de la data deschiderii succesiunii calitatea de moștenitor pe care o au încă de la acest moment, consolidând, astfel, transmisiunea succesorală care a operat prin simplul fapt al mortii defuncților. Potrivit art. 689 Cod civil, însușirea, consolidarea necondiționată a calității de moștenitor se realizează prin acceptare expresă, prin acte de acceptare tacită a moștenirii sau prin acceptarea forțată a moștenirii. Potrivit art. 689 teza a II-a Cod civil, acceptarea este expresă atunci când succesibilul își însușește calitatea de erede printr-un înscris autentic sau sub semnatură privată, voința de a accepta succesiunea trebuind, așadar, să fie manifestată în formă scrisă. Potrivit acelui text legal, acceptarea tacită constă în săvârșirea de către succesibil a unui act sau fapt, pe care nu-l putea savârși decât în calitatea sa de erede și din care rezultă neîndoielnic intenția sa de acceptare a moștenirii.

Codul civil nu reglementează sistematic actele de acceptare tacită, rezumându-se să prevadă în art. 690 că actele de conservare, de îngrijire și administrare provizorie nu constituie prin ele însele acte de primire a moștenirii, iar în art. 691 că actele de dispozitie juridică asupra drepturilor succesorale constituie acte de acceptare.

Pentru a ne afla în prezența unei acceptări tacite trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: actul săvârșit de succesibil să fie făcut în calitate de moștenitor, să fie neechivoc. Un fapt echivoc nu poate fi considerat ca o acceptare tacită. În măsura în care actul succesibilului poate primi și o altă interpretare, el nu poate avea valoarea unei acceptări, deoarece actele echivoce nu pot constitui o manifestare tacită a voinței de a accepta.

Instanta va analiza îndeplinirea condițiilor mai sus menționate.

Reclamantul susține că singurii moștenitori ai defunctului C sunt el, în calitate de fiu și mama sa, D, pârâtul B, fiind străin de moștenire prin neacceptarea tacită a succesiunii. Reclamantul susține că după decesul tatălui s-a ocupat de imobil, a cultivat pământul, plătind o persoană care să îngrijească de mama sa, a deținut cheile casei. De asemenea, susține că este singurul moștenitor al defunctei D, în calitate de fiu, pârâtul B fiind străin de moștenire prin neacceptarea tacită a succesiunii. A arătat că a îngrijit în mod direct de bunurile din masa succesorală.

Pârâtul susține că, după decesul tatălui a participat la cultivarea terenului, a luat bunuri mobile din imobilul succesoral, produse rezultate din cultivarea terenului. Imediat după decesul mamei sale, pârâtul susține că a luat din gospodarie bunuri mobile, iar ulterior, întrucât poarta a fost încuiată de fratele său, nu a mai avut acces în imobil.

Instanța constată că martorii audiati susțin interesul părții în favoarea căreia au depus mărturie. Astfel, martorii V și W confirmă aspectele relatate de reclamant, în timp ce martorii X și Y confirmă aspectele relatate de pârât. La interpretarea declarațiilor martorilor, instanța are în vedere că martorii, prieteni sau cunoștinte, nu pot reda cu exactitate anumite aspecte, după trecerea unui timp îndelungat. În ceea ce privește relația de afinitate între pârât și martorul X, instanta are în vedere că art. 189 alin. 1 C.proc. civ. este o normă de ordine privată, părțile putând conveni, expres sau tacit, ca aceste persoane sa fie audiate ca martori. Se observă că, la momentul în care pârâtul a nominalizat martorii (încheierea din data de 29.11.2011), reclamantul, prezent la judecată cu asistență calificată, nu s-a opus la încuviințarea acestei probe, cea ce semnifică o acceptare tacită. Având în vedere acest aspect, instanța nu a dat eficiență opunerii la administrarea acestei probe, la termenul din data de 13.12.2011, însă la aprecierea declarației martorei, va avea în vedere această calitate prin raportare la celelalte probe administrate în dosar.

Analizând declarația martorei X, instanța observă că majoritatea aspectelor relatate de aceasta au fost declarate și de martorul Y.

Analizând susținerile și probele administrate în dosar, instanța constată că atât reclamantul, cât și pârâtul au efectuat acte cu valoare de acceptare tacită a moștenirii defuncților, cu valoare juridică similară, în termenul de acceptare a moștenirii de 6 luni.

Se reține că, după decesul defunctului C, atât reclamantul, cât și pârâtul au lucrat terenurile proprietatea defunctului, acte care ar putea fi interpretate ca fiind acte de acceptare a moștenirii. Astfel, martora Y a declarat că, după decesul defunctului C, pârâtul a lucrat pământurile, iar martorul X a relatat că l-a ajutat pe pârât să transporte anumite produse de la țară, după decesul tatălui. Se observă că martora V nu face referire exactă la momentul când numai reclamantul a lucrat pământurile, iar declarația martorei V, cu privire la acest aspect, nu va fi reținută, având în vedere că martora are o poziție contradictorie, declarând că nu il cunoaște pe pârât, după care relatează că l-a vazut la înmormântarea părinților.

Instanța nu va reține declarația martorei V sub aspectul faptului că părțile aveau împărtit terenul cu vie, după decesul defunctului C, întrucât nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

Actele de îngrijirea a imobilului casă de locuit nu reprezintă acte de acceptare tacită a moștenirii defunctului C, întrucât au caracter echivoc, din împrejurările în care s-au efectuat nu rezultă că reclamantul și-a însușit prin ele calitatea de moștenior sau reprezintă un ajutor dat mamei, în viață la acel moment, D. Nu rezultă că vreuna din părți a plătit impozitul pentru terenuri, a înstrăinat bunuri din masa succesorală. Nici faptul îngrijirii unui părinte, aflat în nevoie nu constituie act de acceptare tacită a moștenirii, ci reprezintă concretizarea obligației legale de întreținere dintre ascendenți și descendenți, cât și obligația morală față de părintele aflat în nevoie.

Așadar, din analiza probelor din dosar, instanța constata că, după decesul defunctului C, atât reclamantul, cât și pârâtul au efectuat lucrări agricole asupra terenurilor defunctului, acte care pot fi interpretate ca fiind acte de acceptare tacită, având în vedere că părțile s-au considerat moștenitori.

Instanța observă că după decesul mamei părților, D, terenurile au fost cultivate numai de către reclamant, care s-a ocupat de îngrijirea imobilului. Martorii propuși de reclamant au declarat în mod generic că pământurile sunt muncite numai de către reclamant. Din adeverința depusă la dosar, rezultă că reclamantul utilizează din anul 2007 suprafetele de teren care au aparținut tatălui său, defunctul C. Se observă că reclamantul a lucrat pământurile în calitate de moștenitor al tatălui, din timpul vieții defunctei. Însă aceste acte pot fi interpretate ca fiind acte de acceptare tacită, întrucât reclamantul s-a considerat moștenitor.

Nu rezultă că la imobilul succesoral s-au efectuat lucrări de reparații care să angajeze viitorul bunurilor. Se observă că reclamantul a plătit impozitul pe teren și casă și cheltuielile privind energia electrică, după expirarea celor 6 luni de la data decesului mamei la data de 11.07.2009.

În ceea ce-l privește pe pârât, din raspunsul la interogatoriu, martorii audiați în cauză, rezultă că acesta a luat anumite bunuri mobile (perne, cuverturi) din imobilul succesoral. Aceste acte, luate de pomană, în opinia martorilor, având în vedere tradiția creștină, pot dovedi că pârâtul s-a considerat moștenitor, îndreptățit a lua aceste lucruri.

De asemenea, dupa moartea mamei, reclamantul a încuiat cu lanț și lacăt poarta de acces în locuință. Constatând că părțile sunt în relații conflictuale, aceasta atitudine a reclamantului a fost interpretată de către pârât ca fiind o împiedicare din partea acestuia să pătrundă în imobil pentru a efectua alte acte.

În aprecierea actelor de acceptare a moștenirii după părinți, instanta are în vedere și art. 8 alin. din Conventia Europeana a Drepturilor Omului care prevede că ,,orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului sau și corespondentei sale". În jurisprudența sa, Curtea a stabilit că domeniul succesiunilor și al donațiilor între rude apropiate apare strâns legat de viața de familie (Marckx c. Belgiei – hotararea din 13.06.1979, Pla si Puncernau impotriva Andorei, nr. 69498/01, pct. 26). Astfel, drepturile succesorale reprezintă un element al vieții de familie ce nu poate fi neglijat.

Având în vedere elementele de fapt și de drept mai sus mentionate, în ceea ce privește ambele moșteniri rămase de la defuncți, întrucât părțile nu s-au considerat niciodată străini de moștenire, constatând că părțile au efectuat acte cu valoare juridică similară (cultivarea terenului, dar fară plata impozitului, îngrijirea casei, pe de o parte, cultivarea terenului, luare de bunuri mobile de valoare redusă, pe de alta parte) în termenul de 6 luni de la momentul deschiderii moștenirilor, instanța apreciază că părțile au acceptat moștenirea în maniera în care fiecare a înțeles semnificația și efectele actului său, având în vedere și faptul că acestea nu au cunoștinte juridice.

Acest aspect se coroborează cu atitudinea procesuală a părților în proces. Se constată că în fața instanței (încheierea din data de 25.10.2012), pârâtul a arătat că va ceda partea sa de moștenire cu privire la casa de locuit și terenul aflat îngrăditură, urmând ca să-i fie atribuit terenul extravilan. La același termen de judecată, părțile au precizat că sunt frați, aspect ce se observă din înfățișarea lor, că doresc să pună capăt litigiului pe cale amiabilă, solicitând un termen încuviințat de instanță. La termenul din data de 08.11.2011, părțile nu au încheiat tranzacția, întrucât nu au fost de acord cu modalitatea de împărțire, pârâtul nefiind de acord să plătească cheltuielile de judecată.

Aceste declarații efectuate în ședința publică sunt apreciate de instanță ca fiind mărturisiri spontane ale părților cu privire la calitatea de moștenitor, atât a reclamantului cu privire la calitatea de moștenitor al pârâtului, cât și a pârâtului cu privire la calitatea de moștenitor a reclamantului. Întrucât mărturisirea este un act juridic unilateral, mărturisirea își produce efecte fără a fi nevoie să fie acceptată de cealaltă parte și este irevocabilă. Ea constituie un mijloc de probă împotriva autorului ei și în favoarea celui care își întemeiază pretenția sau apărarea pe faptul mărturisit.

De asemenea, trebuie precizat că, datorită unicității patrimoniului și a succesiunii, actul de opțiune succesorală are caracter indivizibil, nefiind posibil ca o moștenire să fie acceptată în parte, doar pentru anumite bunuri. Invers, acceptarea anumitor bunuri de succesiune în mod necesar duce la reținerea acceptării întregii moșteniri ce i se cuvine acceptantului. Așadar, nu are relevanță faptul că din masa succesorală, așa cum au solicitat părțile să fie constatată, nu sunt incluse bunuri mobile.

Instanța ia act că defunctei D nu îi este contestată calitatea de moștenitor al defunctului C, în calitate de soție supraviețuitoare.

Prin urmare, pentru aceste considerente, instanța urmează a stabili că de pe urma defunctului C au rămas următorii moștenitori legali:

D (în prezent decedată), în calitate de soț supraviețuitor căreia ii revine o cota de 1/4 din masa succesorală;

A, în calitate de fiu, căruia îi revine o cotă de 3/8 din masa succesorală;

B, în calitate de fiu, căruia îi revine o cotă de 3/8 din masa succesorală;

Totdată, instanta va stabili că de pe urma defunctei D au rămas următorii moștenitori legali:

A, în calitate de fiu, căruia îi revine o cotă de 1/2 din masa succesorală;

B, in calitate de fiu, caruia ii revine o cotă de 1/2 din masa succesorală.

Asupra cheltuielilor de judecată

Față de soluția la care a ajuns instanta în urma deliberării, având în vedere dispozitiile art. 274 C.proc.civ. care prevăd că partea care cade în pretentii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, instanța urmează să ia act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveste ajutorul public judiciar

Prin încheierea din data de 02.12.2011, pârâtul a beneficiat de ajutor public judiciar în forma asistenței prin avocat, plata onorariului de avocat în cuantum de 270 lei fiind virată din fondurile statului.

Instanța reține ca, O.U.G. 51/2008 stabilește reguli de acordare a ajutorului public judiciar, dar și obligații ce revin părților în proces de a le plăti statului.

Potrivit art. 50 indice 2 din O.U.G. 51/2008, în situația în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, beneficiarul ajutorului public judiciar dobândește bunuri sau drepturi de creanță a căror valoare, respectiv cuantum, depășeste de 10 ori cuantumul ajutorului public acordat, acesta este obligat să restituie ajutorul public.

Având în vedere valoarea masei succesorale (13143,2 lei), stabilită prin raportare la Raportul de expertiză a Camerei Notarilor Publici, văzând valoarea ajutorului public judiciar de care a beneficiat pârâtul (270 lei), instanta a apreciat că situația pârâtului se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 50 indice 2 O.U.G. 51/2008, motiv pentru care va obliga ca pârâtul sa plătească statului suma de 270 lei, reprezentând ajutorul public judiciar de care a beneficiat.

CONCLUZII

În urma celor spuse în capitolele anterioare, putem concluziona că acceptarea moștenirii reprezintă o fracțiune din noțiunea complexă a succesiunii, care nu se poate analiza separat.

Moștenirea, izvorâtă dintr-o necesitate obiectivă, fiind în dependență directă de formele de proprietate, de relațiile de producție ale sistemului economic al statului și abordând interesele unor pături largi ale populației, a fost și este cea mai importantă verigă a vieții sociale. De altfel, prin aceasta se și explică învestirea instituției moștenirii cu statut constituțional în legislația noastră.

Acceptarea moștenirii este actul sau faptul juridic unilateral prin care succesibilul își însușește în mod definitiv moștenirea transmisă în mod provizoriu de la deschiderea acesteia, consolidându-și necondiționat titlul său de moștenitor.

Efectul general și comun al tuturor formelor de acceptare este consolidarea (definitivarea) titlului de moștenitor al succesibilului.

BIBLIOGRAFIE

Diana Anca ARTENE, Drept civil. Succesiuni, Editura Fundației România de Mâine, București, 2012;

Mircea Dan BOB, Probleme de moșteniri în vechiul și în noul cod civil, Editura Universul juridic, 2012;

Dumitru C. FLORESCU, Dreptul succesoral, Editia a 2-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2012;

Dumitru C. FLORESCU, Dreptul succesoral în noul cod civil, Ediția a IV-a, Editura Universul juridic, București, 2013

Gabriel BOROI, Liviu STĂNCIULESCU, Instituții de Drept Civil în reglementarea noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București, 2012;

Legea nr.287/2009 privind Noul Cod Civil, republicat în temeiul art.218 din legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României , Partea I, nr.409 din 10 iunie 2011;

Ilioara GENOIU, Ce drepturi are sotul supravietuitor la mostenirea sotului decedat?, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2013;

Ilioara GENOIU, Dreptul la moștenire în Noul Cod civil, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2012;

Veronica STOICA, Laurențiu DRAGU, Moștenirea legală în noul cod civil, Universul juridic, 2012;

Ionel REGHINI, Șerban DIACONESCU, Paul VASILESCU, Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu, 2010;

Stanciu D. CĂRPENARU, Dreptul de moștenire, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982;

http://notariat-tineretului.net;

Daniela NEGRILĂ, http://lecturijuridice.blogspot.ro/2012/05/data-si-locul-deschiderii- mostenirii.html;

http://ro.wikipedia.org/wiki/Codul_Civil_din_1865;

www.legeaz.net.