. Dobanda Si Inflatia. Caracterizare, Concept Si Forme
Introducere
În această lucrare denumită „Dobânda și inflația” am încercat să găsesc o legătură între conceptul economic de dobândă și fenomenul economic numit inflație.
Pentru început am abordat fenomenul inflației, în capitolul 1, am arătat conceptele, formele și efectele acestuia după care am trecut la prezentarea fenomenului în gândirea monetaristă și cea keynesistă. Ca un subcapitol distinct (capitolul 1.3) am abordat inflația în România deoarece aceasta ne afectează pe noi toți de 15 ani, și până acum țara noastră nu a reușit să scape de acest fenomen nociv pentru economie.
În capitolul 2 al acestei lucrări am abordat conceptul economic de dobândă în aceeași pași ca la fenomenul inflației. Într-un subcapitol separat am încercat să arăt existența unei relații între dobândă și inflație (capitolul 2.3) la finalul căreia am tras o mică concluzie despre folosirea dobânzii ca și instrument de combatere a inflației.
Capitolul 3 este destinat politicilor antiinflaționiste și a problemelor ce apar în aplicarea acestora, capitol în care am tratat separat și trecerea la regimul de țintire al inflației (capitolul 3.6) deoarece este o metodă folosită cu mult succes în multe state și pe care a adoptat-o și România de curând.
În concluzii voi încerca să arăt că un stat nu se poate baza doar pe dobândă în încercarea de a elimina inflația și că nu se pot folosi doar politicile antiinflaționiste monetare sau doar cele financiare ci toate tipurile de politici trebuiesc combinate pentru a ieși un program de combatere a inflației specific țării respective.
Sper că după citirea acestei lucrări cei ce nu au studiat științe economice și sunt interesați de fenomenul inflației, de combaterea acestuia și de cum ar putea fi folosită dobânda în eliminarea inflației să își formeze o viziune clară despre aceste lucruri. Cei ce au studiat sau studiază științe economice sper să găsească această lucrare interesantă și poate să o considere un material bun de păstrat în bibliotecă care să fie recitit atunci când doresc să își readucă aminte anumite ideii și concepte.
Cap. 1 Caracterizarea procesului inflaționist
Cap. 1.1 Inflația: concept, forme, efecte/consecințe
Inflația, un cuvânt pe care toți românii îl pronunță de 15 ani și un fenomen economic pe care nu îl înțeleg mulți dintre ei. În acest capitol voi încerca să explic ce înseamnă inflație și să o prezint în viziunea celor două curente de gândire mai importante din economie keynesismul si monetarismul.
Una din definițiile inflației este că aceasta “reprezintă un dezechilibru structural între masa monetară și economia reală (producția de bunuri și servicii), care se manifestă printr-o creștere persistentă a nivelului general al prețurilor, provocând deprecierea monetară (scăderea puterii de cumpărare a mijloacelor banești)”.
O altă definițe explică inflația ca fiind “un proces de creștere continuă a prețurilor sau, prin echivalență, de depreciere continuă a valorii banilor”.
Costin Kirițescu spune că inflația apare atunci când “în circulație se află o masă de bani fără valoare proprie, excesivă comparativ cu nevoile circulației, iar banii se depreciază în raport cu aurul și cu celelalte mărfuri”.
O definiție completă a inflației prezintă acest fenomen ca fiind “procesul de creștere disproporționată a masei monetare în circulație, în raport cu masa obiectiv necesară cerută de dimensiunea activității economice, care determină o creștere autoîntreținută a prețurilor, reducerea puterii de cumpărare a banilor și redistribuirea venitului național ca efect al disparităților dintre prețuri, dintre acestea și venituri”.
După definirea inflației, ca fiind o creștere generalizată a prețurilor, s-a încercat clasificarea acesteia după criterii cum ar fi funcționarea mecanismului pieței, ritmul de creștere a prețurilor, așteptările inflaționiste și cauzele acesteia.
După criteriul funcționării mecanismului pieței inflația se împarte în deschisă și reprimată. Inflația este deschisă atunci când economia de piață continuă să funcționeze cu un mecanism de prețuri fixe și orice creștere a cererii duce la o creștere a prețurilor și salariilor (acest tip de inflație este în legătură directă cu insuficiența bunurilor, a serviciilor și a forței de muncă într-o economie). Inflația reprimată apare odată cu intervenția statului asupra prețurilor în sensul împiedicării creșterii acestora, însă în felul acesta cererea în exces nu dispare ci este doar “ascunsă”; imediat cum statul nu va mai interveni în menținerea prețurilor la un anumit nivel acestea vor crește foarte repede până la nivelul la care ar fi trebuit să fie dacă nu ar fi existat intervenția statului.
Criteriul ritmului de creștere a prețurilor împarte inflația în târâtoare, moderată, galopantă și hiperinflația. Inflația târâtoare este caracterizată de o creștere a prețurilor ce nu depășește 2-3% și nu se anticipează o inflație propriu-zisă. Inflația moderată are ca și caracteristică o creștere a prețurilor cuprinsă între 3-10% iar când acest prag este depășit se trece la inflația galopantă. Dacă ritmul de creștere a prețurilor depășește 50% atunci se poate vorbi de hiperinflație și în acest caz banii își pierd funcția de rezervă de valoare.
În funcție de așteptările inflaționiste găsim două categorii în care este clasificată inflația: anticipată și neanticipată. Deosebirea dintre cele două este că inflația anticipată este primită de fiecare actor de pe piață iar cea neanticipată produce efecte negative asupra economiilor, forței de muncă și a producției de bunuri și servicii.
După cauzele care duc la apariția inflației putem delimita două categorii: inflația prin cerere și cea prin costuri. Inflația prin cerere apare datorită excesului cererii globale iar cea prin costuri se caracterizează prin faptul că declanșarea ei are drept cauză principală producerea unor deformări ale costurilor în condiții de slabă concurență (în special pe piața muncii) ce vor duce la încercări de aplicare a autogestiunii prin preț de la consumatori si influențarea viitoarelor creșteri salariale cerute de angajați prin presiuni specifice. Totuși această clasificare și-a pierdut rolul datorită nereușitei de a identifica empiric cele două tipuri de inflație.
Procesul invers al inflației se numește dezinflație și reprezintă diminuarea autoîntreținută a ratei de sporire a prețurilor.
Alte denumiri date anumitor stări ale economiei în care este inclusă și inflația sunt:
stagflație – fenomenul de creștere paralelă a inflației și a șomajului sau de menținere a inflației și a șomajului la un nivel ridicat, deși politicile monetare și fiscale continuă să fie aplicate;
slumpflația – procesul de declanșare a unei inflații accelerate, paralel cu scăderea dezastroasă a producției.
Consecințele economice ale inflației sunt următoarele:
slăbirea capacității concurențiale ale firmelor naționale: inflația are consecințe directe asupra importului și exportului de mărfuri, astfel că într-o primă fază exporturile vor fi stimulate prin ieftinirea mărfurilor dar cu timpul prețul importurilor de materii prime va crește mult mai repede decât al exporturilor de mărfuri și în acest fel se ajunge la export de venit național;
accentuarea și extinderea șomajului: datorită costurilor mari ale forței de muncă patronatele vor fi atrase de investiții în tehnologii mai productive care să înlocuiască forța de muncă umană. Acest lucru este benefic doar în cazul unor rate mici ale inflației și dacă în același timp cu disponibilizările efectuate de patronate vor apărea noi locuri de muncă (pentru a absorbi noii șomeri) în alte ramuri cum ar fi cele pentru întreținerea și depanarea mijloacelor tehnice;
favorizarea și accelerarea procesului investițional: în anumite limite inflația favorizează investițiile deoarece patronatele anticipând creșteri de prețuri la anumite produse și servicii vor investi în înoirea echipamentelor și marirea capacitaților de producție și pentru că inflația ieftinește creditul;
descurajarea economisirii și stimularea creditului: economisirea este descurajată deoarece depozitele bancare sunt afectate de o pierdere de substanță. Dobânzile fixe nu vor proteja sumele aflate în depozite la bănci iar trecerea la dobănzi real pozitive se face cu întârziere astfel că cei care au astfel de disponibilități vor dori să le cheltuiască imediat. În felul acesta este afectat și procesul investițional deoarece fără resurse băncile nu vor avea de unde să acopere cererea de credite;
avantajarea debitelor datorncilor: în condițiile persistenței inflației sunt avantajați cei care se împrumută deoarece în viitor, în termeni reali, dobânzile la credite vor fi din ce în ce mai mici. Cei ce se împrumută pot investi în bunuri reale ce pot conduce la creșteri patrimoniale importante, în timp ce ei vor rambursa valori nominale cu mult sub valoarea reală datorită perioadei de timp ce se scurge până la trecerea practicării de rate ale dobânzii real pozitive;
favorizarea creșterii profiturilor: acest lucru este favorizat de mobilitatea prețurilor de vânzare a mărfurilor ce permit producătorilor să includă în preț cote de profit fără corespondent în efortul propriu. Profiturile cresc și datorită adaptării întârziate a salariilor la dinamica prețurilor diferența rămasă trecând la producător.
Ca și consecințe sociale a inflației putem aminti deformarea valorii reale a averilor, a patrimoniilor și repartiției veniturilor. La unele bunuri cum ar fi terenurile, clădirile, echipamentele, etc. prețurile se modifică într-un ritm apropiat de cel al inflației și permit păstrarea valorii reale a puterii de cumpărare; la alte bunuri cum ar fi bijuterii, automobile, etc. inflația permite o creștere mai accelerată a prețurilor ceea ce poate duce la o îmbogățire rapidă pentru firme și persoane.
La alte active cum ar fi acțiuni, obligațiuni, active monetare, depozite bancare, bonuri de tezaur, etc. inflația acționează invers iar persoanele ce le dețin suferă pierderi importante datorită păstrării valorii nominale a acestora. În felul acesta marii investitori și producători se îmbogățesc foarte repede în timp ce partea mai săracă a societății va sărăcii și mai mult.
În cazul revendicărilor salariale de către sindicate se poate intra în spirala prețuri–salarii și în felul acesta să se alimenteze și mai mult inflația.
Cap. 1.2 Reflectarea inflației în doctrinele monetare
Cap. 1.2.1 Inflația in gândirea monetaristă
Monetarismul a apărut ca o reacție teoretică la gândirea keynesistă dominantă în anii 1950. Anii 1970 aduc gloria monetarismului odată cu aplicarea acestuia de către F.E.D., de către Margaret Thatcher și de către experți ai F.M.I.
Membrii școlii monetariste se disting prin aceptarea următoarelor patru idei:
“sectorul privat al economiei este inerent stabil. Sistemul economic revine în mod automat la un echilibru de ocupare deplină în urma unei tulburări; rata șomajului revine la valoarea ei “naturală”;
orice rată de creștere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină, deși rezultă rate ale inflației diferite;
o modificare a ratei de creștere a ofertei de bani modifică mai întâi rata creșterii economice reale (și de aici și rata șomajului); pe termen lung acest efect real dispare și se menține numai o creștere permanentă a tendinței ratei inflației (teorema accelerației);
politica activistă de gestionare a cererii este dezavuată, fie ea monetară sau fiscală, și se preferă “reguli” pentru politica monetară pe termen lung sau obiective prestabilite”.
Prima teoremă a monetariștilor presupune că economia reală este relativ stabilă dar că ea poate fi destabilizată de evoluțiile monetare. A doua idee este de fapt teoria cantității pe termen lung care spune că într-o stare stabilă rata inflației este determinată de rata de creștere a ofertei de bani. Cea de-a treia teoremă poate fi considerată o teorie a cantității pe termen scurt și spune că o creștere a ofertei de bani determină doar temporar o creștere a ratei creșterii economice reale și 1970 aduc gloria monetarismului odată cu aplicarea acestuia de către F.E.D., de către Margaret Thatcher și de către experți ai F.M.I.
Membrii școlii monetariste se disting prin aceptarea următoarelor patru idei:
“sectorul privat al economiei este inerent stabil. Sistemul economic revine în mod automat la un echilibru de ocupare deplină în urma unei tulburări; rata șomajului revine la valoarea ei “naturală”;
orice rată de creștere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină, deși rezultă rate ale inflației diferite;
o modificare a ratei de creștere a ofertei de bani modifică mai întâi rata creșterii economice reale (și de aici și rata șomajului); pe termen lung acest efect real dispare și se menține numai o creștere permanentă a tendinței ratei inflației (teorema accelerației);
politica activistă de gestionare a cererii este dezavuată, fie ea monetară sau fiscală, și se preferă “reguli” pentru politica monetară pe termen lung sau obiective prestabilite”.
Prima teoremă a monetariștilor presupune că economia reală este relativ stabilă dar că ea poate fi destabilizată de evoluțiile monetare. A doua idee este de fapt teoria cantității pe termen lung care spune că într-o stare stabilă rata inflației este determinată de rata de creștere a ofertei de bani. Cea de-a treia teoremă poate fi considerată o teorie a cantității pe termen scurt și spune că o creștere a ofertei de bani determină doar temporar o creștere a ratei creșterii economice reale și reducerea șomajului, inflația rezultată însă va duce la o ajustare a sistemului economic iar rata de creștere a economiei reale va reveni la valoarea inițială. Ultima teoremă a monetariștilor respinge gestionarea activă a cererii și politicile compensatorii anticiclice deoarece sunt considerate o sursă de instabilitate iar efectul lor asupra economiei reale va fi eliminat treptat de o rată ridicată a inflației.
În legătură cu inflația, în abordările adepților școlii monetariste, apar trei ipoteze:
inflația este în esență un fenomen monetar;
teoria keynesiană nu poate explica problema inflației, în special accelerarea inflației;
rata de creștere și accelerarea ofertei de monedă explică rata inflației și, respectiv, accelerarea acesteia.
După cum se prezintă inflația în ideile monetariste aceasta are doar o cauză monetară, creșterea cantității de bani peste nevoile reale ale economiei ducând inevitabil către aceasta, această creștere putând fi dată și de creșterea vitezei de rotație a banilor fără creșterea cantității acestora (teoria cantitativă unde ecuația de echilibru este în care P reprezintă prețurile, Q cantitatea de bunuri și servicii, M reprezintă masa monetară sau cantitatea de monedă și V este viteza de rotație a banilor).
Însă cum se împarte impulsul dat economiei de o creștere a cantității de bani? Monetariștii au împărțit acest impuls într-un aspect inflaționist și un efect productiv. Pentru a analiza aceste impulsuri Milton Friedman a sugerat următoarele ipoteze de reprezentare:
pentru inflație: π = π* + α(γ – γ*) + γ(log X – log X*)
pentru efectul productiv: x = x* + (1 – α)( γ – γ*) – γ(log X – log X*)
unde literele mici reprezintă variațiile relative ale variabilelor respective iar cele mari nivelele acestora (π-rata inflației, π*-rata așteptată a inflației, α-coeficient, γ-rata de creștere, γ*-rata asteptată de creștere, X-utilizarea capacităților de producție, X*-utilizarea așteptată a capacităților de producție, x-produsul intern, x*-produsul intern așteptat).
După aceste ecuații date de Friedman devierea ratei de creștere de la rata așteptată ridică atât rata inflației (prin intermediul coeficientului α dar și rata de creștere a produsului național brut real (cu un coeficient 1–α). Dacă relația log X – log X*>0 indicele va exprima suprautilizarea capacității ceea ce va duce la reducerea creșterii reale și va accelera inflația, invers indicele va exprima un exces de capacitate ceea ce va duce la creșterea reală și reducerea inflației. În cadrul abordării friedmaniene, de realizare a echilibrului monetar, rata dobânzii joacă un rol minim (cererea de monedă are o elesticitate redusă față de rata dobânzii).Pentru a explica ideile monetariste putem folosi modelul lui Friedman care este alcătuit dintr-un sector real și unul monetar (voi prezenta acest model în capitolul dedicat dobânzii).
Monetarismul este împărțit în monetarism de ordinul I și monetarism de ordin II. Cel de ordin I este format de combinarea curbei Phillips cu legea lui Okun iar cel de ordin II se bazează pe așteptările raționale.
Monetarismul de ordin I este considerat ca fiind modelul standard pentru inflație făcut de monetariști. Modelul face o legătură între teoria cantitativă, curba lui Phillips și legea lui Okun. Legea lui Okun spune că „un impuls monetar generează o creștere a ratei efective a creșterii reale peste rata anticipată care duce la o diminuare a ratei șomajului”. Această lege este exprimată astfel:
u = u* – a((X – X*)/X*)
unde a>0 este un termen constant, u și u* reprezintă ratele efectivă și respectiv naturală a șomajului iar X și X* reprezintă venitul real efectiv și respectiv venitul real potențial.
Dacă combinăm legea lui Okun cu curba lui Phillips va rezulta următoarea expresie denumită și curba Okun-Phillips:
π = π* – ab(x – x*) – b(u-1 – u*).
Reprezentată grafic această curbă va arăta în felul următor:
Această curbă prezintă caracteristicile cerute de Friedman și explică rata inflației prin așteptările inflaționiste (π*), prin accelerația neprevăzută a creșterii reale (x – x*) și prin nivelul excesului de cerere exprimat prin deviația ratei șomajului de la valoarea naturală decalată cu o perioadă (u-1 – u*). Se observă că cu cât panta curbei este mai mare cu atât mai mari sunt coeficienții a și b. Curba PO1 reprezintă curba Phillips-Okun pentru un exces de ofertă (u-1 – u* > 0) iar curba PO2 reprezintă aceeași curbă pentru un exces al cererii (u-1 – u* < 0).
Conform ideilor monetarismului de ordin I economia este în echilibru pe termen lung dacă în același timp avem:
x = x*
u = u-1 = u*
adică economia reală crește în ritmul așteptat x* iar rata șomajului a atins nivelul natural u*. Cele două presupuneri implică ca rata inflației să fie egală cu cea așteptată de producători și populație, adică π = π*. Echilibrul pe termen scurt se caracterizează numai prin proprietatea 1, acest lucru implică ca rata șomajului să nu se modifice.
Monetarismul de ordin II lucrează cu trei relații:
mt = πt + x* + gt + εt
πt = π*t – b(ut – u*) + εt
ut = u* – agt + εt
unde:
xt – rata creșterii venitului real
πt – rata inflației
ut – rata șomajului
mt – rata de creștere a ofertei nominale de bani
gt – variația ratei efective de creștere față de nivelul așteptat (xt – x*).
Așteptările raționale pornesc de la determinarea unei relații de creștere sistematică a ofertei de bani în economie și doi monetariști, T. J. Sargent și N. Wallace, au propus următoarea relație:
mt = μ0 + μ1gt-1 + μ2πt-1 + et.
Această relație conține o parte sistematică dată de politica monetară (termenii ce conțin π), care este prevăzută în mod rațional, și o parte aleatorie (et), care nu poate fi prevăzută. Conform acestei teorii rata de creștere a ofertei de bani din economie depinde de abaterea ratei de creștere reală față de rata naturală, gt, și de rata inflației din perioadele anterioare.
Formarea ratei inflației anticipate rațional se formează ca diferență între componenta sistematică a ratei de creștere a ofertei de bani (E(mt/It-1) – x*) și tendința creșterii economice reale. Deci rata efectivă inflației este dată de diferența dintre rata inflației așteptată rațional și componenta nesistemică a ofertei de bani:
π* = E(mt/It-1) – x*.
Ideea monetariștilor cum că rata inflației este explicată de cantitatea de monedă „a fost verificată de Anna Schwartz în perioada 1952-1969 în 40 de țări” iar în anul 1973 aceasta a dat publicității datele adunate și concluzia că există o legătură între rata inflației și politica monetară expansionistă a respectivelor țări.
Putem încerca să facem aceeași comparație și pentru România:
Tabel nr. 1 Evoluția masei monetare, a ratei inflației și a produsului intern brut între anii 1994-2003*
*Sursa: Raport anual al Băncii Naționale a României 2003 – Secțiune statistică
După cum observăm și în cazul României există o legătură strânsă între masa monetară pusă în circulație și rata inflației iar acest lucru nu face decât să întărească ideile monetariste expuse până acum în această lucrare. Chiar dacă în unele perioade inflația a rămas în urma creșterii cantității de monedă pusă în circulație (anii 1995, 1996 și 1998 deoarece prețurile au fost fixate de stat) aceasta a recuperat decalajul în perioada imediat următoare (anii 1997, 1999 și 2000 odată cu liberalizarea prețurilor). Revirimentul economiei se observă abia după anul 2000 când creșterea producției a reușit să surclaseze creșterea masei monetare în felul acesta ducând la scăderea ratei inflației. Cauzele acestei creșterii a masei monetare și cauzele inflației în România le vom analiza separat în alt capitol.
Piața monetară
După cum am arătat în descrierea ideilor monetariste până acum cantitatea de monedă din economie trebuie să fie egală cu necesarul acesteia. Normal că cererea și oferta de monedă trebuie să se întâlnească pe o „piață” iar banii să aibă un anumit „preț”. Piața pe care se întâlnesc cererea și oferta de bani este „piața monetară” și așa zis-ul preț al banilor este dobânda. În funcție de dobândă cererea de bani este diferită, scăzând odată cu creșterea dobânzii, însă oferta de monedă poate fi influențată doar de banca centrală (sau banca de emisiune). Dacă încercăm să facem un grafic la ceea ce am spus mai sus vom obține ceva de forma:
Cererea de bani ne arată ce sumă de bani doresc oamenii să dețină sub formă de numerar la o anumită rată a dobânzii. Dată fiind cantitatea de bani oferită și rata dobânzii cererea de bani va avea o singură valoare, exact acest echilibru între suma oferită și cea cerută nu va mai fi posibil la o altă rată a dobânzii.
În caz că dobânda va fi modificată în sensul descreșterii ei oamenii vor dori să păstreze mai mult numerar, toți vor încerca să vândă diferite active pentru a obține numerar, randamentul activelor (dobânda) va crește, costul deținerii de numerar va crește iar piața va ajunge din nou la echilibru. În acest caz revenirea la echilibru s-a realizat în urma creșterii dobânzii și a scăderii cererii de bani fără ca oferta de bani să fie modificată de banca centrală.
Dacă dobânda va fi modificată în sensul creșterii acesteia oamenii vor dori să păstreze mai puțini bani, vor dori să cumpere diferite active, randamentul acestor active (dobânda) va scade, costul deținerii de numerar va scade și el și se va ajunge din nou la echilibru. Și în acest caz oferta de bani trebuie să rămână constantă.
Ce se întâmplă dacă se modifică oferta de bani? Ca prezentare grafică acest lucru arată în felul următor:
În caz că banca centrală injectează pe piață o cantitate suplimentară de monedă (nu ne referim la monedă fară acoperire), prin operațiuni pe piața liberă (open market), băncile comerciale vor avea un exces de monedă și vor încerca plasarea excesului în titluri de valoare ceea ce va duce la creșterea prețului acestora, deci la scăderea dobănzii. Băncile pot plasa excedentul și în noi credite acordate concurența ducând la scăderea dobânzilor din această sferă. Prin modificarea ratei dobânzii cererea de monedă va crește (absorbind în felul acesta oferta suplimentară) și va ajunge la un echilibru cu oferta la o nouă dobândă, evident mai mică decât cea inițială.
În cazul restrângerii masei monetare de către banca centrală mecanismul se va desfășura exact invers, noul nivel de echilibru având o rată a dobânzii mai mare decât cea care era înaintea intervenției băncii de emisiune.
O emisiune de monedă nu va produce inflație însă numai dacă se respectă „regula de aur” a monetariștilor: „creșterea ofertei de bani trebuie să se situeze sub nivelul creșterii prețurilor, astfel încât agregatul monetar M2 (cuprinde toate mijloacele de plată sub forma monedei efective și a depunerilor în conturi curente și depozitele la termen ale populației și a societăților) să fie cât mai aproape de ritmul de creștere al produsului național brut”.
Monetarismul a fost adoptat de tot mai mulți economiști (în anii 1970) în detrimentul keynesismului deoarece ideile acestuia din urmă nu reușeau să explice clar fenomenul inflaționist iar politicile propuse pentru combaterea acesteia nu au dus la rezultatul scontat, combaterea inflației persistente.
Cap. 1.2.2 Inflația în gândirea keynesistă
J. M. Keynes economistul burghez considerat cel mai mare după Adam Smith și David Ricardo a avut o concepție modernă „asupra importanței cu care trebuie investite finanțele publice și asupra rolului pe care trebuie să-l joace în dezvoltarea economică, socială și culturală a unei țări”. Keynes a acordat o atenție deosebită și problemelor monetare pronunțându-se împotriva etalonului aur acesta având consecințe dezastroase pentru economie.
„Modelul economic keynesian se bazează pe cinci indicatori globali ai economiei:
volumul folosirii brațelor de muncă (E)
venitul național (Y)
consumul individual (C)
investițiile (I)
economiile (S)”.
În concepția lui Keynes venitul global (Y) este egal cu produsul național și se repartizează între consum și investiții (Y = C + I) iar economiile (S) se deduc din diferența dintre venitul global și consum. Un nou concept introdus de Keynes este cererea efectivă a cărei mărime este determinată de cheltuielile pentru consum și cele pentru investiții. Din acestea putem deduce ecuația de echilibru a lui Keynes : I = S (mărimea investițiilor este egală cu cea a economiilor).
„Macroanaliza l-a ajutat pe Keynes să explice o serie de factori psihologici ca înclinația spre consum (c’= ΔC/ΔY unde ΔC = sporul de consum și ΔY = sporul de venit), preferința pentru lichiditate, înclinația spre investiții” și multi alți factori „care se manifestă la nivelul indivizilor, grupurilor și statelor, de care autoritățile publice trebuie să țină seama întrucât joacă un rol esențial în funcționarea mecanismului economic”.
Despre cantitatea de bani din economie Keynes spunea că aceasta depinde de cererea și oferta de monedă. Oferta de bani este asigurată de deciziile băncii centrale sau ale guvernului iar cererea de bani depinde de preferința indivizilor pentru lichiditate. Oamenii ar dori sa-și păstreze banii sub formă lichidă din patru motive:
mobilul veniturilor: tendința oamenilor de a păstra bani lichizi, de a nu-i cheltui pe măsura încasării lor din cauza nesincronizării încasărilor cu cheltuielile;
mobilul afacerilor: păstrarea unui volum de bani în așteptarea unor plasamente viitoare mai avantajoase;
mobilul prudenței: pregătirea oamenilor să facă față unor situații viitoare neprevăzute;
mobilul speculației: deținerea de bani lichizi poate fi o acțiune mai avantajoasă din punct de vedere al câștigului, decât deținerea altor titluri de valoare, acest mobil fiind în strânsă legătură cu rata dobânzii și randamentele titlurilor de valoare.
Despre inflație Keynes spune că aceasta apare datorită creșterii cererii efective care nu poate fi acoperită de oferta de mărfuri și apare ca o alternativă la subutilizarea forței de muncă existentă într-o anumită țară la un moment dat; inflația prin costuri poate fi încadrată și ea în sistemul keynesian.
Pentru a ilustra simplist inflația prin cerere din gândirea keynesistă putem folosi următorul grafic:
Celebrul economist spune că nu orice cantitate de bani suplimentară în economie și nici orice urcare a prețurilor nu constituie inflație. Inflația la Keynes apare numai atunci „când se pune în circulație o cantitate suplimentară de bani care duc la creșterea volumului cererii efective, fără ca aceasta să determine o nouă creștere a producției, în schimb are loc o creștere a costurilor proporțional cu creșterea cererii efective”. Economistul englez spunea că „o creștere a cantității de bani nu va modifica prețurile, atât timp cât există un anumit grad de șomaj; gradul de ocupare va crește exact proporțional cu modificarea cererii efective, determinată de creșterea cantității de bani în circulație. Pe de altă parte, de îndată ce s-a realizat folosirea deplină a forței de muncă, salariile unitare și prețurile vor crește proporțional cu creșterea cererii efective”. Desigur acest lucru este valabil într-o economie închisă unde importurile nu preiau surplusul de cerere sau într-o economie deschisă unde nici importurile nu mai fac față cererii.
„Important este și faptul că, pentru economistul britanic, fenomenul inflației are o dimensiune politică care, în consecință, nu-și poate găsi remedii pur economice”. J. M. Keynes și-a explicat raționamentul printr-un exemplu numeric simplu:
avem o sumă de venituri ale agenților de 6000 unități monetare și prelevarea fiscală a statului este de 1400 unități. Agenților le va rămâne un venit disponibil de 4600 unități din care vor economisi 700, deci cererea de bunuri de consum va fi egală cu 3900 unități monetare (6000 u.m. – 1400 u.m. – 700 u.m. = 3900 u.m.). Dacă achizițiile statului sunt de 2750 u.m. atunci valoarea produselor oferite consumatorilor este de 3250 u.m. (6000 u.m. – 2750 u.m. = 3250 u.m.) deci va exista un surplus de cerere de 650 u.m. (3900 u.m. – 3250 u.m. = 650 u.m.) care provine din deficitul bugetului de stat (cheltuieli de 2750 u.m., venituri de 1400 u.m. și apelarea la economiile private de 700 u.m.). Singura posibilitate de echilibrare a cererii cu oferta este creșterea prețurilor care vor crește în acest exemplu cu 20% (650 u.m./3250 u.m.= 0,2). Crearea de venituri suplimentare prin creșterea prețurilor va duce la o dinamică inflaționistă mai ales în cazul când statul va continua să cheltuiască mai mult decât are venituri din impozite și taxe. Dacă statul va impune decalarea plății salariilor sau va majora impozitele cu o sumă corespunzătoare, creșterea prețurilor nu va avea loc. Însă sporirea prețurilor se va traduce și într-o creștere a prelevărilor la bugetul statului ceea ce va duce la reducerea într-o oarecare măsură a ecartului inflaționist.
Moneda în gândirea lui Keynes este neutră în relație cu inflația până la nivelul folosirii depline a factorilor de producție. „Keynes se declară adeptul existenței unei inflații controlate de stat în economie” pentru a stimula investițiile productive și pentru a ajunge la ce acesta își dorea, scăderea aproape de zero a șomajului.
Dacă încercăm să explicăm mai aprofundat inflația prin cerere descrisă de Keynes vom observa că aceasta are loc în două etape distincte.
Presupunem o stare de echilibru inițială în punctul A la intersecția curbei cererii globale D0 cu S0 curba ofertei globale, la un nivel al prețurilor P0 și o cantitate de bunuri X0. Să presupunem că funcția cererii globale se deplasează de la D0 la D1, această deplasare putând rezulta „în urma acțiunii oricărui factor care are ca efect deplasarea fie a curbei IS, fie a curbei LM, fie a amândurora (acești factori pot fi: sporirea înclinației spre consum și/sau o variație a cheltuielilor individuale cu investițiile, în sectorul privat; creșterea cheltuielilor guvernamentale; creșterea ofertei de bani; o combinație a creșterii cheltuielilor guvernamentale și a ofertei de bani; creșterea exporturilor într-o economie deschisă)”. Această creștere va duce la o insuficiență de bunuri mărimea fiind diferența dintre X2 și X0 iar ca echilibrul să se restabilească (în punctul B de pe grafic odată cu creșterea producției până în punctul X1) prețurile vor urca la nivelul P1. Datorită creșterii prețurilor firmele vor încerca să își mărească producția prin angajarea de noi salariați (investițiile în noi mijloace de producție cer timp iar analiza keynesiană se desfășoară pe termen scurt) crescând și ele cuantumul salariului oferit iar producția va crește la nivelul X1. Muncitorii vor crește și ei oferta de forță de muncă datorită interpretării greșite de către aceștia a creșterii nominale a salariilor ca o creștere reală.
Keynes se oprește aici cu analiza și spune că inflația va genera o creștere a producției și a folosirii mâinii de lucru, în caz că mijloacele de producție nu sunt pe deplin folosite (de unde și politicile fiscale keynesiene de stimulare a economiei prin creșterea cererii agregate cu ajutorul creșterii cheltuielilor publice – deficitul bugetar).
Însă analiza noastră nu se oprește aici. După o perioadă lucrătorii își vor da seama că salariul lor real nu a crescut datorită creșterii prețurilor și își vor corecta cerințele salariale cu nivelul creșterii pe care le-au suferit prețurile. Deci va avea loc o creștere a salariilor pentru a restabili salariul real la nivelul său de echilibru iar deplasarea curbei ofertei globale la S1 reflectă ajustarea completă a salariilor. Se va stabili un nou punct de echilibru (C) în care va exista același salariu real ca în punctul inițial de echilibru (A) însă între timp au crescut și salariul nominal și nivelul general al prețurilor.
Astfel, inflația prin cerere se desfășoară în două etape:
„prima etapă caracterizată printr-o creștere a nivelului general al prețurilor și o creștere temporară a producției și a ocupării
a doua etapă caracterizată printr-o creștere suplimentară a nivelului general al prețurilor și o ajustare a funcției ofertei la costurile mai ridicate”.
După mulți ani de aplicare a polticii de sorginte keynesiană multe state s-au trezit cu probleme din cauza inflației persistente iar după un timp apariția stagflației le-a obligat pe acestea să treacă la politici monetariste pentru a-și redresa cadrul economic.
Cap. 1.3 Inflația în România
România a început să cunoscă mai bine și pe propria piele inflația și consecințele ei după decembrie 1989 când s-a trecut de la sistemul economiei centralizate la economia de piață.
Liberalizarea prețurilor a început în România din 1 noiembrie 1990 și odată cu ea a apărut și inflația care nu a fost combătută nici până astăzi. Inflația în România a fost ridicată și variabilă în decursul ultimului deceniu, datorită, în principal, eforturilor de stabilizare întrerupte, de tip "stop-and-go" și indisciplinei financiare pe scară largă. Această lipsă de disciplină financiară a luat diferite forme de-a lungul timpului, inclusiv deficite fiscale și cvasi-fiscale mari, acumulare de arierate, și explozii de creșteri salariale cu mult în exces față de nivelul productivității.
Tabel nr. 2 Evoluția ratei inflației între anii 1994-2003*
*Sursa: Raport anual al Băncii Naționale a României 2003 – Secțiune statistică
Inflația în perioada 1990 – 1992
La începutul tranziției inflația s-a situat pe o pantă ascendentă ajungând la valori cuprinse între 200-300%. Până în 1991 prețurile au fost ținute sub controlul statului, cererile populației fiind satisfăcute prin utilizarea diferitelor rezerve ale țării. Motivul apariției acestui fenomen îl găsim în liberalizarea prețurilor de consum (din 1991) care au urcat vertiginos datorită unei cereri foarte mari care nu putea fi acoperită. Au fost și alte măsuri care au dus la această creștere cum ar fi cele de reformă fiscală și cele privind cursul de schimb al monedei naționale.
Inflația în perioada 1992 – 1996
După anul 1992 când s-a înregistrat o oarecare micșorare a inflației, fiind an electoral, prețurile și-au reluat creșterea, acestea urcând în medie cu 12,1% pe lună. În 1994, pe fondul reluării creșterii economice și al temporizării reformei prețurilor, inflația s-a calmat până în anul 1997 când avea să-și arate din nou colții. Forțarea creșterii economice, practic pe vechile structuri, și operațiunile cvasifiscale la care au recurs autoritățile pentru a menține în funcțiune un aparat productiv inadecvat au fost principalele cauze pentru care nici expansiunea economiei și nici procesul de dezinflație nu au fost durabile. „Anul 1995 a fost considerat anul eșecului românesc de reformă în trepte, în care s-a înregistrat cel mai mare deficit comercial extern cunoscut vreodată de țara noastră.”
Inflația în perioada 1996 – 2000
În 1997 inflația a reizbucnit, ultima etapă majoră de liberalizare a prețurilor (care a însemnat ridicarea oricăror restricții privind prețurile alimentelor și renunțarea la politica de subevaluare a energiei electrice, termice și a gazelor naturale) producându-se pe fondul unui declin al produsului intern brut de peste 6 procente. Creșterea din anul 1997 are ca o cauză complementară emisiunii monetare excesive liberalizarea prețurilor din agrigultură și a prețurilor energiei. În următorul an scăderea inflației a fost un raspuns la politica monetară restrictivă aplicată de către banca centrală, totuși, pe fundalul unui deficit bugetar mare și a continuării creșterii salariale rapide, această încetinire s-a produs cu costul unei aprecieri reale mari și a unei pierderi severe de competitivitate. O depreciere corectivă a urmat în următorii ani (1999 și 2000, corecția se poate observa mai bine în tabelul 1), în anul 2000 contribuind la creșterea ratei inflației și seceta ce a dus la o creștere majoră a prețurilor alimentelor. Totuși aceste rate nu sunt atât de mari pe cât ar fi trebuit să fie, deoarece România a avut o inflație reprimată, fiindcă guvernul a declarat o cantitate foarte mare de produse de importanță națională și le controla prețul în timp ce tarifele la utilități erau stabilite de stat deoarece regiile autonome aparțineau acestuia.
Inflația a continuat să fie ridicată și în următorii ani: în 1998 și 1999, pe fondul continuării declinului economic de ansamblu, majorarea TVA, evoluțiile prețurilor și tarifelor administrate practicate la utilitățile publice (mai ales scumpirea energiei electrice prin eliminarea subvențiilor încrucișate) și deprecierea cursului de schimb au creat presiuni continue asupra prețurilor; abia în anul 2000, odată cu reluarea creșterii economice, a început un nou proces de dezinflație, rata anuală de creștere a prețurilor de consum reducându-se cu peste 14 puncte procentuale. „România a trecut printr-un moment foarte dificil în 1999, când plăți externe mari au venit la scadență (în total, peste 3 miliarde USD), ceea ce a făcut pe mulți analiști să considere că țara nu poate evita încetarea de plăți. Și totuși, România a reușit să evite această situație foarte grea grație unei ajustări fiscale și de balanță de plăți remarcabile. Astfel, s-a redus la jumătate deficitul de cont curent (de la circa 8% la 4%) și deficitul bugetului consolidat a scăzut sub 3%.”
Inflația în perioada 2000 – 2004
În ultima perioadă analizată s-a înregistrat un recul al inflației datorită reușitei guvernului din acea perioadă și a conducerii băncii centrale de a corela politica fiscală cu cea monetară. A fost perioada în care producția internă a crescut continuu (România a înregistrat o creștere economică chiar de peste 5%) însă nu s-a reușit echilibrarea balanței de plăți a țării noastre iar creșterea economică nu s-a simțit și la populație, foarte mulți români trăind încă sub pragul sărăciei. În această perioadă s-au reușit și privatizările Băncii Agricole și a combinatului SIDEX însă arieratele adunate în decursul timpului nu au scăzut prea mult. Trecerea de către BNR la regimul de țintire al inflației (căpătarea independenței față de guvern) a ajutat-o pe aceasta să lupte mai eficient și cu rezultate mai bune împotriva inflației din țara noastră, în anul 2004 România ajungând la o inflație cu o cifră.
“Studii cu privire la inflație în economiile în tranziție au pus în lumină atât rolul factorilor tradiționali de cost (cost-push) și cerere (demand-pull) în generarea și susținerea inflației, cât și efectul ajustării relative a prețurilor în întârzierea dezinflației. Se pare că fiecare din acești factori au fost prezenți în România. Presiunile prin creșterea costurilor au rezultat din etape de creșteri salariale cu mult în exces față de productivitate – datorate în mod fundamental lipsei disciplinei financiare – ca și deprecierilor reale ale leului. Factorii de presiune prin cerere au inclus ajustarea monetară a deficitelor fiscale și/sau cvasi-fiscale, reflectând din nou indisciplina financiară și constrângerile bugetare lejere, omniprezente la nivelul întreprinderilor. Ajustările de preț relative au fost în România, în mod special, prelungite datorită procesului fragmentat și ocazional inversat de liberalizare a prețurilor”.
Modificările regimului fiscal au contribuit la majorarea prețurilor deși, teoretic, înăsprirea fiscalității ar fi trebuit să ducă la diminuarea cererii agregate, deci la atenuarea presiunilor inflaționiste. „Efectul a fost inversat de indisciplina financiară, inelasticitatea cererii și expansiunea cheltuielilor guvernamentale”. Fiscalitatea legată de forța de muncă a avut și ea un rol în creșterea prețurilor deoarece, cu toate că salariile nu au avut un nivel ridicat, întreprinderile trebuiau să plătească foarte mult la stat pentru fiecare persoană angajată, lucru care s-a reflectat în prețurile bunurilor.
“Politica salarială neadecvată a fost pe parcursul anilor ’90 una din principalele cauze ale inflației, astfel: conservarea puterii de cumpărare a salariilor (prin indexările și compensările acordate drept protecție socială față de inflație) a avut loc concomitent cu scăderea producției; supradimensionarea forței de muncă și necorelarea creșterilor salariale cu rezultatele economice, practici des întâlnite în marile întreprinderi neperformante, au majorat artificial costurile, provocând presiuni asupra prețurilor”; politica veniturilor salariale nejustificat de mari a fost practicată de societățile și companiile naționale cu poziție monopolistă.
“Acumularea arieratelor a avut un impact inflaționist cert, cu atât mai mult cu cât a fost în strânsă legătură cu derapajele politicii salariale; în majoritatea întreprinderilor neperformante și în companiile naționale care furnizează utilități publice, creșterile salariale au fost acoperite în mod sistematic prin arierate și prin majorarea prețurilor și tarifelor aferente produselor și serviciilor respective”.
Cursul de schimb a exercitat, de asemenea, în toți acești ani presiuni asupra costurilor și, implicit, asupra prețurilor, presiuni care au variat ca intensitate, în funcție de politicile aplicate. “La începutul reformei, ajustările de curs au fost mai rare, dar mai abrupte, trecerea de pe un palier de stabilitate pe altul provocând de fiecare dată adevărate explozii ale prețurilor prin influențele obiective și prin anticipații”. După liberalizarea pieței valutare, în 1997, nu s-au mai înregistrat episoade de depreciere abruptă a cursului monedei naționale, dar “atât prețurile producției industriale, cât și cele de consum au continuat să manifeste o sensibilitate ridicată față de variațiile cursului”.
Incertitudinea dată de mediul inflaționist din România a speriat și investitorii străini lucru care a îngreunat acoperirea deficitului comercial și a datoriei externe a țării noastre (împrumuturile făcute după 1989 deoarece până la căderea comunismului țara noastră își plătise toate datoriile externe).
Deteriorarea sistemului bancar a fost un alt factor de impulsionare a inflației deoarece băncile au preferat investirea banilor în plasamente interbancare sau titluri de stat în locul creditării economiei ceea ce a dus la distanțarea și mai mare a ofertei de bunuri în comparație cu cererea.
Încă un plus pentru creșterea inflației a fost adus de scăderea economisirii de către populație ducând la încă o impulsionare a cererii deja excesive.
Altă cauză a inflației a fost deficitul bugetar acoperit prin emisiune monetară; acest deficit fiind creat de cheltuieli pentru protecția socială dar și de cheltuieli suplimentare survenite de preluarea la datoria publică a unor active neperformante (ex: bănci falimentare ca Bancorex, Banccoop etc.).
La creșterea cererii agregate din economia României a contribuit și creșterea cererii externe de bunuri din țara noastră, întradevăr această creștere nu a fost extrem de mare dar trebuie să fie luată în considerare pentru a putea explica toate cauzele inflației.
Inflația importată și-a adus și ea contribuția la alimentarea creșterii prețurilor în România, “factorii externi cu impact semnificativ asupra inflației importate sunt: prețul internațional al petrolului, cursul de schimb euro-dolar și nivelul inflației în țările care dețin o pondere importantă în comerțul exterior al României. Acești factori acționează atât în mod direct, prin efectul asupra prețurilor interne la energie și combustibili și prin prețurile bunurilor de consum importate, cât și în mod indirect, prin intermediul influenței exercitate asupra costurilor de producție ale celorlalte bunuri și servicii.
Inflația în România nu a avut o singură cauză, mai multe dereglări ale economiei punându-și amprenta pe continua creștere a acesteia. Doar politica monetară restrictivă, fără să fie ajutată de o politică fiscală adecvată, nu va avea nici o șansă în stăvilirea acestui flagel din țara noastră.
Cap. 2 Dobânda
Cap. 2.1 Dobânda: concept și forme
Dobânda este un alt concept economic care se află în mintea și pe buzele tuturor românilor de la trecerea la economia de piață, și a cărui mărime îi îngrijorează pe mulți dintre ei. Această situație se datorează nivelelor de dobândă chiar cu trei cifre, întâlnite după anul 1990.
Dobânda este considerată ca fiind prețul pentru folosirea unei sume de bani de care momentan nu dispunem și pe care o împrumutăm. Aceasta este o remunerare pe care capitalistul o primește pentru capitalul încredințat spre utilizare altor persoane, pe o durată dată, pentru o folosire oarecare.
„În concepția marxistă dobânda este plusprodusul în expresie bănească pe care debitorul îl plătește creditorului pentru împrumutarea unei sume de bani”.
Indiferent de cine a definit dobânda esențial a fost și este faptul că ea reprezintă o sumă de bani pe care debitorul o plătește creditorului.
O clasificare a dobânzii se poate face ca în următorul tabel:
„Taxa oficială a scontului (dobânda de reescont) este practicată de către banca centrală pentru efectele de comerț prezentate de către băncile comerciale pentru achitare în cadrul operațiunii de reescontare”. Aceasta se caracterizează printr-un nivel minim în ansamblul ratelor dobânzii din economie. Nivelul ei este un nivel de referință al dobânzilor precum și o importantă pârghie de influențare a dobânzilor din întreaga economie.
Taxa privată a scontului (dobânda de scont) este practicată de către băncile comerciale pentru efectele de comerț scontate. Aceasta are un nivel superior taxei de reescont.
Asupra dobânzii acționează mulți factori, în gândirea lui Pavel Ungureanu aceștia sunt împărțiți în patru grupe:
conjunctură
politica monetară
finanțarea statului
economia externă.
Dintre acești factori prezentați în această figură cei mai importanți, care exercită o influență puternică asupra dobânzii, sunt: factorii monetari (care au o influență directă asupra mărimii dobânzii), investițiile, economisirea și prețurile interne, datoria publică, dobânda externă și cursul valutar.
Efectul inflației asupra dobânzii îl voi analiza într-un capitol separat deoarece este esențial pentru această lucrare.
După cum am observat dobânda are multe caracteristici și poate fi structurată după multe criterii. Voi încerca acum, exact cum am procedat și la inflație, să prezint funcțiile dobânzii în cele două gândirii predominante în economie keynesismul si monetarismul.
Cap. 2.2 Reflectarea dobânzii în doctrinele monetare
Cap. 2.2.1 Dobânda în gândirea monetaristă
În gândirea monetaristă dobânda are un rol minim, datorită elasticității reduse a cererii de bani în funcție de dobândă. Această gândire respinge creația monetară și manevrarea ratelor dobânzii ca mijloace de stimulare a creșterii economice. Monetariștii mai spun că nu mărimea dobânzii sufocă producția ci termenul de acordare a creditului.
O contribuție considerabilă la gândirea monetaristă despre dobândă a avut și Irving Fisher, după ceea ce spunea el „rata reală a dobânzii este determinată de productivitatea marginală a capitalului fizic, care depinde de înclinația spre economisire a populației și de starea tehnologiilor”.
Și monetariștii contemporani s-au sprijinit pe teoria dezvoltată de I. Fisher. Pe această bază Augustus Kelley a construit o ecuație de calcul a dobânzii:
„K = r + x + p + m,
unde:
K = dobânda de pe piață sau cea practicată de bănci;
r = rata reală a dobânzii pentru resursele atrase sau productivitatea marginală a capitalului determinată de forțele cererii și ofertei;
x = prima de inflație;
p = prima de risc de insolvabilitate a debitorului;
m = prima privind riscul dobânzii”.
Pentru a-și explica mai bine ideile M. Friedman a alcătuit un model de piață format dintr-un sector real și unul monetar, numindu-l „cea de-a treia cale” între teoria clasică și modelul keynesian.
Cele două sectoare sunt:
„sectorul real:
C/P = c*Y/P (funcția consumului)
I/P = A – Ir (funcția investițiilor)
Y/P = C/P + I/P (condiția de echilibru pe piața bunurilor);
sectorul monetar:
MD = P* (k*Y/P – I*r) (cererea de bani)
MS = M (oferta de bani)
MS = MD (condiția de echilibru pe piața monetară)”.
Sectorul real constă într-o funcție simplificată a consumului, unde consumul real C/P este proporțional cu venitul real Y/P. Investițiile reale cuprind o parte autonomă A (investiții independente de rata dobânzii) și o componentă Ir care depinde de rata dobânzii. Cheltuielile reale pentru bunuri de consum și investiții sunt egale cu venitul național real. Sectorul monetar cuprinde cererea de monedă care constă în două componente: una tranzacțională, k(Y/P), și una speculativă, Ir. Oferta de bani este o variabilă exogenă, ea fiind determinată de banca centrală.
Se observă că în acest model sunt șase ecuații și șapte necunoscute. Pentru a rezolva această problemă Friedman a construit o relație suplimentară, o ecuație a ratei dobânzii prin care aceasta să fie prestabilită.
Friedman a dezvoltat următoarea ecuație a ratei dobânzii pornind de la teoria lui Irving Fisher:
„r = ρ* + π*”
Rata nominală a dobânzii r este explicată prin rata reală a dobânzii (ρ*) și rata anticipată a inflației (π*).
Dacă vom combina ecuațiile sectorului real pe care le-a conceput Friedman obținem expresia:
„Y/P = A + c*Y/P – ar”
expresie care evidențiază toate combinațiile Y/P și r pentru care vom avea echilibru pe piața reală. Aceasta este curba IS din modelul lui Hicks și Hansen pe care o vom explica în subcapitolul următor (pag. 33).
Dacă combinăm ecuațiile lui Friedman care explică sectorul monetar vom obține expresia:
„M/P = k*Y/P – Ir”
expresia ne arată toate combinațiile venitului real (Y/P) și a ratei dobânzii (r) pentru care oferta de monedă va fi egală cu cererea de monedă. Această ecuație reprezintă curba LM din modelul lui Hicks și Hansen care va fi și ea explicată în următorul subcapitol (pag. 34).
Friedman ezită să explice ecuația sa referitoare la rata dobânzii și din această cauză sistemul conceput de el nu a scăpat de critici. Tobin a caracterizat sistemul lui Friedman ca fiind „ultra-keynesian” deoarece, în mod paradoxal, în modelul economistului american doar cheltuielile guvernamentale vor afecta producția și ocuparea în vreme ce politica monetară de stimulare a economiei (prin impulsul productiv al creșterii cantității de bani) ar fi ineficientă. Tobin a arătat acest efect din modelul lui Friedman și a spus că acesta apare datorită fixării ratei dobânzii prin ecuația pe care a conceput-o economistul american.
Cu toate că se pare că în legătură cu dobânda gândirea monetaristă nu a reușit să surclaseze pe cea keynesiană nu putem spune că întradevăr elasticitatea cererii de bani în funcție de dobândă nu este redusă, mai ales în cazul existenței unei inflații puternice. Acest lucru a putut fi observat și la noi în țară cand la o rată medie a dobânzii active de 91,40% pe an (anul 1994) creditul neguvernamental s-a ridicat la o valoare de 9.484,5 miliarde lei. Se poate admite că de la o anumită rată a dobânzii cererea de bani devine inelastică iar acest lucru se poate pune pe seama mobilului afacerilor și cel al speculației dar și pe faptul că firmele oricum au nevoie de capital pentru a se dezvolta iar cheltuielile cu dobânzile sunt deductibile din profit.
Cap. 2.2.2 Dobânda în gândirea keynesistă
Dobânda, în gândirea lui Keynes, se stabilește exclusiv pe piața monetară, prin raportul cerere – ofertă asupra banilor. Economistul englez spune că dobânda nu este „decât o recompensă pentru renunțarea la lichiditate pentru o perioadă anumită de timp”.
Pentru a putea apărea aceste economii persoanele trebuie să-și dorească să economisească, deci trebuie mai întâi luată în considerare înclinația spre consum (partea din venitul fiecăruia care este cheltuită imediat, restul fiind economii), apoi preferința pentru lichiditate a celor ce fac economii (cât din suma rămasă pentru economii este păstrată ca numerar și cât este împrumutată sau depusă la bănci; preferința pentru lichiditate este dată de mobilele prezentate anterior la pag. 13); după ce acești factori psihologici sunt luați în considerare trebuie să avem în vedere și dacă venitul persoanei îi permite să economisească.
Pe lângă factorii de mai sus trebuie să avem în vedre și masa monetară și putem întâlni două cazuri:
cazul în care rata dobânzii este redusă, automat cantitatea de bani suplimentară pe care populația va dori să o păstreze asupra ei va crește;
cazul în care dobânda va crește, se va manifesta o ofertă foarte mare de numerar din partea populației și va apare o cantitate suplimentară de bani pe care nimeni nu va dori să o păstreze sub formă lichidă.
O corelație între rata dobânzii, preferința pentru lichiditate și nivelul veniturilor poate fi prezentată prin figura următoare:
La o rată a dobânzii dată, independentă, oferta de bani MA1 se stabilește la intersecția curbei L (cererea de monedă) cu rata dobânzii r1; acest nivel al preferinței pentru lichiditate este caracteristică pentru un nivel al venitului Y1.
Dacă veniturile înregistrează o creștere va avea loc o deplasare a curbei preferinței pentru lichiditate (fiind afectată de motivul tranzacțiilor și cel al precauției; MT) din punctul 1 în punctul 2, iar cel al curbei L către L’. În această situație dacă oferta de bani rămâne constantă rata dobânzii va crește de la r1 la r’1.
În cazul inițial, aferent venitului Y1, dacă oferta de bani va crește de la MA1 la MA2, rata dobânzii va scădea de la r1 la r2.
Astfel dobânda pare să fie stabilită de cererea și oferta de capital.
În unele privințe Keynes are dreptate, dar analiza acestuia are și unele lacune. Realitatea arată că esențial, în momentul intervenției statului în economie, este controlul ratei dobânzii prin masa monetară, lucru ce presupune ca la o cerere dată L să fie prezentă o ofertă elastică, însă în modelul economistului englez oferta este rigidă. „De asemenea, la un venit dat cererea de bani este considerată ca depinzând doar de rata dobânzii, ori ea depinde și de rata preconizată a randamentului – direct proporțional – și de rata anticipată a inflației – invers proporțional. Keynes a construit astfel un model bazat pe ideea unui preț fix, într-un sistem bani – titluri – bunuri de consum, ori această fixitate a prețurilor nu este reală”.
Se consideră că cererea de bunuri este în raport cu dobânda o funcție inelastică, astfel considerată se diminuează, din punct de vedere teoretic, rolul banilor într-o economie reală și cel al masei monetare.
Keynes nu se referă în lucrarea sa „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a banilor și a dobânzii” la o singură rată a dobânzii, ci vorbește de rata efectivă (de pe piață), de cea naturală (rata dobânzii care asigură echilibrul între economii și investiții indiferent de gradul de utilizare a resurselor) și de cea neutră (rata dobânzii care asigură echilibrul economii – investiții în condiții de deplină folosire a resurselor).
În cadrul abordării keynesiene „utilizarea ratei dobânzii în lupta antiinflaționistă nu ar putea avea succes decât dacă ratele reale ale dobânzii pe piață ar crește suficient pentru a reduce ecartul inflaționist între rata naturală și cea reală”.
Instrumentul preferat de reglare al economiei pentru Keynes este reprezentat de bugetul statului, mai exact de reglare a cererii globale, însoțit de pasivitatea Băncii Centrale în creația monetară. Modelarea principiilor economistului englez a fost realizată de către economiștii Hicks și Hansen prin modelul IS-LM.
Modelul IS-LM „apare ca o chintesență a implicării instrumentelor financiar – monetare în realizarea creșterii economice și a dezvoltării echilibrate”. Modelul are în vedere raporturile de intercondiționare între mărimi valorice cum sunt: venitul global (Y), impozitele (T), venitul disponibil (Yd), consumul privat (Cp), investițiile private (Ip) și cheltuielile publice ale guvernului (G). Aceste relații se pot sintetiza într-un grup de relații de forma:
Y = Yd + T
Yd = Y – T
Y – T = Cp + Ip
Y = Cp + Ip + G
T ≤ G
Deficitul bugetar exprimat mai sus (T ≤ G) poate fi acoperit fie din împrumuturi fie din emisiune monetară, cu toate că există riscul provocării sau amplificării inflației.
Cheltuielile publice (G) sunt formate de cheltuieli neproductive ale guvernului (Cs) și de investiții publice (Is), consumul total (C) se formează din cheltuielile publice și cele private, investițiile totale sunt formate din investițiile publice și cele private, deci:
C + I = Y = Cs + Cp + Is + Ip.
Cele două curbe din acest model reprezintă echilibrul pe piața reală, curba IS (investiții – economii), și pe piața monetară, curba LM (cererea – oferta de monedă).
Curba IS se formează pornind de la exprimarea clasică a condiției de echilibru pe piața reală și combinând-o pe aceasta cu ecuațiile echilibrului keynesian. Pornind de la relația Y=D (Y – venitul global sau oferta agregată; D – cererea agregată) și înlocuind Y cu C+I iar D cu C+S (C – consumul total; I – investițiile; S – economiile) vom ajunge la ecuația de echilibru I=S.
Echilibrul economic pe piața reală este redat de evoluția curbei IS, având drept coordonate nivelul ratei dobânzii și mărimea venitului global, după cum apare în următorul grafic:
Din acest grafic rezultă că, în baza interacțiunilor specifice dintre variabilele implicate, investițiile și venitul global vor crește atunci când rata dobânzii tinde să scadă și invers. Efectul scontat al politicii financiare expansioniste este creșterea investițiilor, concretizată prin noua poziție a curbei IS, notată IS’, care reflectă și o creștere a volumului activitații. Dacă presupunem și o creștere a ofertei de monedă deplasarea curbei IS poate avea loc în condiții de reducere a ratei dobânzii (de la d1 la d1’) iar mărimea creșterii economice va fi dată de diferența dintre Y1’ și Y1. Dacă nu se aplică în același timp o politică monetară expansionistă (exact cum spunea Keynes), deci deficitul bugetar este finanțat din împrumuturi, se va înregistra o creștere a ratei dobânzii de la d1 la d1’’. În acest caz venitul global va crește în proporții mai reduse, creșterea fiind dată de diferența dintre Y1’’ și Y1. Aici se poate observa impactul negativ al creșterii ratei dobânzii asupra creșterii economice, diferența de creștere economică ce ar fi putut fi obținută fiind egală cu Y1’ – Y1’’ (fără a lua în calcul inflația ce ar putea apare datorită acestei politici).
Curba LM ne prezintă echilibrul pe piața monetară la niveluri diferite ale ratei dobânzii, păstrând aceleași coordonate această curbă ar avea următoarea formă:
Pe ansamblu curba LM prezintă o traiectorie ascendentă, această curbă fiind delimitată pe două segmente:
LM1 – arată evoluția echilibrului cerere – ofertă de monedă pentru tranzacțiile de bunuri și servicii;
LM2 – arată evoluția echilibrului cerere – ofertă de monedă pentru operațiunile speculative, care, de regulă, se amplifică odată cu creșterea ratei dobânzii.
După cum se observă o politică de expansiune a ofertei de monedă va influența rata dobânzii în sensul descreșterii acesteia și în acest fel se poate influența creșterea economică în sensul creșterii (din nou nu luăm în calcul inflația care ar putea rezulta în urma aplicării acestei politici).
Sub impactul creșterii ofertei de monedă, echilibrul cu cererea se stabilește la alte cote, curba LM deplasându-se spre dreapta pe poziția LM’ iar rata dobânzii va scădea la nivelul d1’, venitul global va trebui să crescă la nivelul Y1’.
Curba LM reflectă global egalitatea dintre cererea totală de monedă și oferta totală, adică:
L = L1(Y) + L2(d) = M
unde L1(Y) (echivalent cu LM1 din grafic) reprezintă cererea de monedă pentru tranzacții iar L2(d) (echivalent cu LM2 din grafic) cererea de monedă pentru operații speculative.
Trebuie admis și faptul că redistribuirea cererii de monedă se poate face și între cele două segmente, când dobânda crește să crească operațiunile speculative și să scadă investițiile și invers atunci cănd dobânda scade.
Însă modelul IS-LM urmărește echilibrul simultan pe ambele piețe, în acest scop folosind o reprezentare a intersecției celor două curbe (fig. 10).
Pornim de la situația de echilibru din punctul a unde venitul global este Y1. În urma aplicării politicilor bugetare de stimulare a economiei (politica keynesiană favorită) ar urma să se înregistreze sporirea investițiilor deplasând curba IS spre dreapta (în poziția IS’) în punctul de echilibru b.
Dacă ne oprim aici rata dobânzii se va situa la o valoare mai ridicată decât în poziția de echilibru, însă pentru Keynes acest lucru nu ar fi un impediment deoarece pentru el masa monetară nu reprezintă un instrument de stimulare a economiei și pentru că în gândirea acestuia oferta de monedă este foarte rigidă, deci dobânda nu va putea fi influențată în sensul descreșterii. Dar, după cum am arătat la curba IS creșterea economică obținută va fi mai mică decât este posibil dacă s-ar acționa și cu o politică monetară adecvată. Hicks și Hansen au continuat discuția și au arătat că prin măsuri de politică monetară se va reduce rata dobânzii, curba LM se va deplasa la dreapta iar noul punct de echilibru va fi c (cu venitul global de echilibru YE), punct în care rata dobânzii este mai mică decât cea din punctul b.
În acest fel se observă că efectul aplicării concomitente a celor două tipuri de politici va duce la o creștere echilibrată, însă acestea trebuie aplicate într-o economie de piață în care mecanismele de autoreglare să funcționeze.
După cum se observă din explicarea modelului IS-LM economistul englez J. M. Keynes nu a greșit în totalitate în concepția sa asupra stimulării economiei, însă nu a acordat o importanță suficientă masei monetare ca factor de influențare a economiei reale. Ceea ce a prezentat Keynes ar fi perfect valabil doar în cazul în care oferta de monedă ar fi constantă, lucru care este negat de realitate, mai ales datorită necesității acoperirii deficitelor bugetare (deficite care nu pot fi reduse, deoarece, cum tot Keynes spunea, reducerea acestora ar putea arunca economia în recesiune), deficitele neputând fi acoperite la nesfârșit din împrumuturi deoarece s-ar ajunge la un mare dezechilibru pe piața monetară și la rate ale dobânzii care nu vor mai putea fi suportate de către agenții economici și persoanele fizice (multe state după aplicarea politicilor keynesiene s-au trezit cu datorii publice foarte mari, care au îngreunat stabilizarea datorită plății dobânzilor la aceste împrumuturi, și cu o inflație prin cerere foarte puternică).
Cap. 2.3 Relația inflație – dobândă
„În condițiile unei creșteri generale a prețurilor și a manifestării fenomenului inflaționist”, băncile vor realiza o pierdere atunci când vor recupera creditele acordate. În consecință, acestea vor crește rata dobânzii pentru a se apăra de o pierdere a puterii de cumpărare, această creștere fiind în funcție de rata inflației.
În creșterea dobânzii băncile vor lua în considerare atât inflația actuală cât și inflația anticipată deoarece dobânda vizează perioada viitoare.
„În cazul ideal, între evoluția ratei inflației și evoluția ratei dobânzii trebuie să existe o stare de proporționalitate”, aceasta exprimându-se astfel:
di/dπ = 1.
În realiate însă intâlnim o relație de forma:
di/dπ > 1
rata dobânzii ce se va forma fiind denumită rata dobânzii real pozitive. Se poate întâmpla ca pentru scurte perioade de timp, datorită erorilor de estimare, să se înregistreze pe piață dobânzi real negative, adică rata dobânzii să fie inferioară ratei inflației. Desigur că în acest caz cel care încasează dobânda va avea o pierdere.
Pentru a observa echilibrul matematic dintre rata dobânzii și inflație va trebui să abordăm structural rata dobânzii. Astfel, în perioade în care rata inflației va crește, rata nominală a dobânzii va crește și ea, dar ritmul va fi mai mic decât cel al inflației, de aici rezultă că rata dobânzii reale va înregistra o scădere. În perioade în care rata inflației va înregistra o scădere, rata dobânzii nominale va scădea și ea dar, din nou, într-un ritm inferior celui al inflației, fiind însoțită acum de o creștere a ratei dobânzii reale.
Analizând acest mecanism am putea spune că băncile își vor acoperi pierderile suferite în perioada când inflația a crescut cu profitul mult mai mare în perioada când inflația are un ritm descendent. Însă realitatea ne arată iarăși că băncile obțin profit și în perioade când inflația are o tendință crescătoare, iar în caz că înregistrează pierderi, acestea se pot acoperi din provizioane realizate în cursul anului.
Rata dobânzii reale conține:
o parte care reprezintă profitul propriu al băncii, la un nivel mediu din economie, în care se pot înregistra unele modificări în plus sau minus;
o parte care acoperă riscul nerambursării creditului;
o parte care acoperă riscul lichidității băncii pe perioada creditului;
„o „supradobândă” percepută de către bancă și care să poată fi folosită cu rol stimulativ/frânare în cadrul procesului de creditare”; această dobândă este relativ redusă însă nu este de neglijat atunci când volumul creditului este mare.
Dobânzile, ca obiectiv operațional al băncilor centrale, pot da politicii monetare fie o înclinație inflaționistă, fie una deflaționistă. Dacă ratele dobânzii sunt la un nivel prea scăzut, politica monetară va servi ca parte într-un proces de genul următor: în urma creșterii venitului nominal va crește cererea de bani, ceea ce va duce la creșterea dobânzii;banca centrală va suplimenta cantitatea de bani pentru a readuce dobânda la același nivel, odată cu cantitatea de bani cresc și împrumuturile și cheltuielile firmelor și indivizilor, practic crește cererea agregată;producția reală și prețurile cresc, venitul nominal urmând aceeași tendință (de creștere);cererea de bani va crește și ea din nou și procesul se reia, iar dacă banca centrală nu oprește emisiunea de monedă nimic nu va putea opri inflația.
În sens invers, dacă dobânzile vor fi menținute la un nivel prea înalt, economia se va contracta. Ratele dobânzii vor avea tendința să coboare sub nivelul dorit de autoritatea monetară; dacă aceasta va reacționa prin diminuarea ofertei de bani pentru a readuce dobânzile la nivelul anterior, va obține ca rezultat o accentuare a contracției economiei.
După jumătatea anilor 1970, pentru a putea opri inflația care se accentua datorită politicilor de sorginte keynesistă, băncile centrale au început să stabilească ca țintă operațională, înafară de nivelul ratei dobânzii, nivelul creșterii masei monetare. După anul 1982 Sistemul Rezervelor Federale a început să ia în considerare, pentru ghidarea operațiunilor de „open market” și modificarea taxei scontului, mai mulți indicatori:
ratele dobânzii;
ritmul de creștere a masei monetare în sens larg;
ritmul de creștere a creditului;
ritmul real de creștere al nivelului venitului național;
modificarea nivelului prețurilor.
O corelație între rata dobânzii din România și inflație o putem observa în următorul tabel:
Tabel nr. 3 Ratele dobânzilor de referință, active și pasive în comparație cu rata inflației*
*Sursa: Raport anual al Băncii Naționale a României 2003 – Secțiune statistică
Se observă că au existat în România ani în care rata dobânzilor pasive nu a acoperit rata inflației (anul 1996, 2000, 2001, 2002, 2003), dar și ani în care nici una din cele trei rate ale dobânzii prezentate nu a trecut peste rata inflației (1994, 1997, 1998, 1999), în acest ultim caz banca centrală a încercat să ajute statul la acoperirea deficitului prin împrumuturi menținând o rată a dobânzii scăzută. În anii în care rata dobânzii pasive nu a depășit rata inflației, o parte din banii care erau plasați în depozite au fost retrași și au mărit și mai tare cererea agregată care, la rândul ei, a stimulat și mai tare inflația. În anii în care nici dobânzile active și nici cele pasive nu au acoperit rata inflației, cererea agregată a fost mult mai tare stimulată atât de banii scoși din depozite cât și de creditele contractate de persoanele juridice și fizice.
Prin acest exemplu nu putem spune că J. M. Keynes a avut dreptate în cazul inflației și că dobânda ar fi cel mai bun instrument de combatere a acesteia și nici că M. Friedman a avut perfectă dreptate și că cel mai bun instrument de combatere a inflației este ținerea sub control a masei monetare deoarece, după cum am arătat în capitolul anterior (pag. 19), inflația în țara noastră a avut și are o multitudine de cauze. Ambii economiști au avut dreptate, însă ambilor li se poate imputa faptul că nu au analizat inflația într-un sistem economic complex, gândirea fiecăruia bazându-se pe sistemul economiei conceput de ei și care credeau că reprezintă cel mai bine economia acelor vremuri.
Cap. 3 Politici antiinflaționiste
Cap. 3.1 Considerații generale
Când spunem „politică antiinflaționistă” nu ne referim la o singură măsură sau alta folosite pentru a acționa împotriva inflației, ci ne gândim la un ansamblu de măsuri folosit în acest scop.
După primul război mondial s-au încercat numeroase planuri de combatere a inflației pentru a stabiliza monedele și a se asigura premisele unei dezvoltări durabile și într-un ritm cât mai bun. S-a ajuns până la readucerea în actualitate a vechiului sistem al etalonului aur care a dus la frânarea creșterii economiilor datorită slabei alimentări a economiei cu bani. Criza din anii 1929 – 1933 și apariția decontărilor prin clearing ne arată greșelile care s-au făcut în conceperea politicilor de combatere a inflației.
După cel de-al doilea război mondial statele s-au putut baza la început pe conceptele keynesiste, existând și o experiență mai mare în folosirea lor, și apoi pe conceptele monetariste.
Însă niciodată o strategie de combatere a inflației nu s-a bazat numai pe unul din concepte ci pe o combinare a acestora.
Caracteristicile politicii economico-financiare în condiții de inflație se pot structura în șase puncte:
politica trebuie să permită crearea de valori după modelul „bulgăre de zăpadă” în condiții de concurență, la nivel macro și microeconomic, astfel încât să nu fie în contradicție cu cele patru obiective fundamentale ale politicii economice (stabilitatea prețurilor, echilibrul balanței de plăți, o ocupare cât mai mare a forței de muncă și creșterea economică);
politica financiară trebuie să se coreleze cu politica monetară în vederea colectării de venituri suficiente bugetului de stat pentru îndeplinirea funcțiilor sale, fără a se înregistra deficite bugetare considerabile și fără a apela la o emisiune monetară inflaționistă;
politica financiară trebuie să urmărească limitarea cheltuielilor statului prin eliminarea din acțiunile sale a celor cu grad mare de intervenționism statal;
protecția socială și protejarea mediului nu trebuie scăpate din vedere, știut fiind faptul că în condiții de deficit bugetar și inflație aceste probleme au o prioritate redusă;
nu trebuie transferate problemele generației de azi asupra generațiilor viitoare;
politica trebuie să atragă atenția investitorilor străini pentru a reîncadra economia unei țări în circuitul economic mondial.
Cap. 3.2 Politici financiare antiinflaționiste
Politica financiară (fiscal-bugetară) se poate dovedi benefică pentru dezvoltarea economică în condițiile în care ține seama de condițiile concrete ale vieții economico-sociale, de exigențele prezentului și necesitățile viitorului; altfel, dacă nu sesizează aceste imperative, ea poate frâna dezvoltarea, poate conduce la regres economic și tensiuni sociale.
Politica fiscal-bugetară este reprezentată de ansamblul deciziilor statului în domeniul fiscalității și cheltuielilor bugetare.
Politicile financiare antiinflaționiste au ca principal instrument politicile bugetare restrictive. În acest caz se folosesc măsuri de reducere a cheltuielilor publice, deci de ofertă a monedei și îmbunătățire a raportului dintre cererea și oferta de bunurii și servicii, și de mărire a veniturilor bugetare.
În caz că inflația se datorează cheltuielilor excesive ale statului atunci pentru combaterea acesteia ar fi necesar să se realizeze un excedent bugetar, excedentul putând fi utilizat pentru achitarea datoriilor; însă această abordare este doar teoretică.
Politica financiară se bazează pe sporirea încasărilor statului din impozite și taxe, un caracter antiinflaționist având și împrumuturile statului contractate de la persoanele fizice și jurudice.
Reducerea cheltuielilor bugetare. Printre măsurile fiscale antiinflaționiste, un loc aparte îl au cheltuielile guvernamentale. Acestea măresc capacitatea de cumpărare pe plan intern sau diminuează rezervele valutare naționale. Cheltuielile guvernamentale sunt variabile în raport cu obiectivele politice ale statului, care, la rândul lor, sunt determinate de considerente interne și internaționale. Indiferent de natura lor aceste cheltuieli pot declanșa inflația sau să rămână neutre din acest punct de vedere. Totul depinde de mărimea lor, de felul în care măresc cererea în raport cu oferta de mărfuri și servicii pe plan intern. Corelată cu alte elemente antiinflaționiste, reducerea cheltuielilor statului este de natură să contribuie la relaxarea cererii de mărfuri și servicii.
Suplimentarea diferitelor categorii de taxe. În politica antiinflaționistă, sistemul de taxe și impozite se aplică diferențiat, în funcție de obiectivul urmărit. Peste o anumită limită, impozitele și taxele pot contribui la stagnarea producției. Dacă impozitele și taxele plătite de producători sunt mai mari decât profiturile încasate, atunci apare dezinteresul față de mobilizarea factorilor de producție. Folosirea acestui sistem vizează în special veniturile individuale, prin a căror diminuare se urmărește reducerea cererii pentru bunuri și servicii. Tarifele pentru import sunt diferențiate în funcție de structura cererii interne și în funcție de alte considerente.
Economisirea forțată. Inflația realizează și un proces de economisire forțată; economisirea forțată este și un mijloc de temperare a inflației. Cu toate că se folosește aceeași denumire (economisire forțată) aceste procese sunt diferite; în primul caz este un fenomen spontan, iar în al doilea caz de unul dirijat. Economisirea forțată presupune prelevarea unei părți din veniturile populației, pentru reducerea creanțelor acesteia asupra mărfurilor și serviciilor din economia națională.
Economisirea forțată se poate realiza prin două căi:
prin reținerea unei părți din veniturile populației, impunându-i acesteia cumpărarea unor titluri de creanță. Metoda este brutală și nu este acceptată decât atunci când sacrificiul este considerat o condiție fundamentală a existenței naționale. Sistemul este conceput în așa fel încât titlurile de creanță să nu poată fi utilizate pentru alt gen de cumpărături; titlurile rămân creanțe solvabile într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. În acest fel capacitatea potențială de cumpărare a populației este diminuată înainte de a deveni efectivă.
acordarea de împrumuturi forțate statului (s-a folosit în al doilea război mondial în unele dintre țările beligerante). Populația și întreprinderile sunt obligate să cumpere titluri de creanță guvernamentale, concomitent cu blocarea de către stat a unei părți din depozitele bancare. Aceste titluri nu au putere circulatorie și nu pot fi negociate la bursă. Înlocuirea monedei cu aceste titluri este de natură să reducă cererea de mărfuri și servicii prin reducerea ofertei de monedă.
Acest sistem nu s-a bucurat de prea mare succes în aplicare și a fost limitat doar în cazuri excepționale. Cu toate că uneori se acționează pentru reducerea cantității de monedă, rezultatele nu sunt cele așteptate deoarece alte mijloace devin mai operante, îndeplinind rolul monedei și constituind baza acordării creditului. În acest caz, se recurge la înlocuirea monedei cu titluri de creanță, care sunt apoi folosite pentru acordarea de credite; fenomenul se numește anularea datoriilor și declanșează aproximativ același mecanism.
Sterilizarea aur. Metoda nu se mai aplică în prezent. Deoarece s-a renunțat demult la aprecierea valorii monedelor în funcție de aur, această metodă nu mai are decât o semnificație teoretică. Metoda constă în: atunci când se înregistrau creșteri masive ale intrărilor de aur, care puteau fi folosite ca mijloc de acoperire a emisiunii monetare, guvernul cumpăra acest aur cu banii încasați din vânzarea anterioară a unor titluri de creanță. Titlurile nu pot fi revândute și nici nu pot fi utilizate ca bază legală de acoperire a emisiunii monetare. În acest fel băncile primeau doar moneda necesară acordării de credite economiei, aurul era scos din circulația monetară nemaiputând fi utilizat pentru emisiuni noi. Efectul antiinflaționist consta în faptul că emisiunea monetară era oprită, prin aceste cumpărări de aur de către guvern cu moneda existentă în circulație, dobândită prin vânzarea unor titluri care nu sunt negociabile.
În utilizarea politicii financiare apar și unele probleme cum ar fi:
obiective conflictuale
Nu este totdeauna posibil să se atingă simultan obiectivele majore ale politicilor macroeconomice. Încercările de realizare a unui obiectiv pot fi în detrimentul altuia. Spre exemplu, încercările de rezolvare a șomajului pot contribui la creșterea inflației sau se poate întâmpla și invers, încercarea de a micșora inflația poate contribui la mărirea inflației (curba lui Phillips).
efecte contadictorii
Realizarea unui obiectiv poate avea efecte secundare negative. Ca exemplu putem da încercările de a controla masa monetară care pot menține rata dobânzii la un nivel ridicat, ceea ce scumpește creditele și înfrânează investițiile.
probleme de prognozare și evaluare
Prognozarea este dificilă și depinde de:
acuratețea și încrederea în datele statistice;
calitatea modelelor economice folosite la prognozare;
reducerea decalajelor de timp între momentul unei decizii de politică economică, momentul aplicării ei și momentul perceperii efectelor sale.
Pentru a arăta cât de greu este să se stăpânească inflația și șomajul în același timp prin politica fiscal-bugetară voi prezenta măsurile acestei politici și efectele lor, în comparație, asupra celor două fenomene economice:
Tabel nr. 4 Efectele măsurilor politicii fiscal-bugetare asupra șomajului și a inflației
Pentru a satisface nevoile de cheltuieli publice fără a introduce presiuni inflaționiste în economie este necesar ca aceste cheltuieli să se realizeze în limitele veniturilor bugetare obținute din activitățile economice. În cazul în care echilibrul bugetar este realizat nu se vor înregistra presiuni inflaționiste suplimentare în economie iar prețurile au un rol neutru în relația cu bugetul statului; dacă societatea cheltuiește în funcție de posibilități se va evita o presiune a cererii asupra ofertei și, deci, o creștere a prețurilor. În caz de deficite trebuie să se țină cont de faptul că efectele economice ce vor apare mai târziu vor fi mai mari decât cheltuiala inițială.
Pentru a avea o politică financiară antiinflaționistă utilă, ea trebuie formulată în așa fel încât să se realizeze cu eforturi cât mai mici din partea contribuabililor. O asemenea politică, însă, nu este ușor de înfăptuit. O politică financiară înțeleaptă trebuie să realizeze o rată cât mai ridicată a creșterii economice, o folosire deplină a forței de muncă, stabilitatea prețurilor și echilibrul balanței de plăți. Prin politica financiară se urmărește eliminarea cauzelor de natură fiscală care au contribuit la apariția inflației.
Cap. 3.3 Politici monetare antiinflaționiste
După abandonarea etalonului aur-monede, datorită frânării economiei de către acesta, cantitatea de monedă din economie nu se mai adaptează spontan la necesitățile circulației. Pentru a ține inflația sub control cu ajutorul politicii monetare se pot folosi următoarele instrumente:
ridicarea taxei oficiale a scontului;
plasarea de noi împrumuturi de stat;
plasarea de către băncile de emisiune a efectelor publice în cadrul operațiilor de open market;
majorarea procentului rezervelor bancare minime obligatorii;
adoptarea de către banca centrală a măsurilor de planificare a creditelor.
Majorarea taxei oficiale a scontului este o metodă de micșorare a masei monetare. Acest instrument de politică monetară a fost folosit mai mult în secolul al XIX-lea, însă și în secolul al XX-lea până în anii 1980. Creșterea dobânzilor a avut însă efecte negative asupra economiei datorită scăderii investițiilor deoarece prețul capitalului a crescut foarte mult și rentabilitatea investițiilor nu reușea să acopere dobânda ce tebuia plătită pentru resursele bănești împrumutate.
Rescontarea efectelor comerciale de către banca centrală este supusă unor exigențe:
„toate creanțele nu sunt imediat eligibile rescontării. În acest sens, banca centrală nu cumpără de la bănci decât efecte care dispun de o securitate completă;
capacitățile de mobilizare au fost global limitate pentru fiecare bancă, limitarea fiind realizată prin intermediul fixării plafoanelor de rescontare impuse fiecărei bănci considerate individual”.
Teoretic, ridicarea ratei scontului ar putea să limiteze volumul aportului de lichiditate din partea băncilor, însă practic se relevă mai puțin eficace din cel puțin două motive:
„variațiile costurilor refinanțării băncilor nu răspund destul de rapid necesităților conjuncturale. În primul rând, deoarece banca centrală nu poate modifica frecvent rata scontului și, apoi, deoarece o operațiune de rescontare efectuată de banca centrală pentru o anumită bancă se consideră un împrumut acordat acestei bănci pentru o anumită durată egală cu perioada care separă data operațiunii de data scadenței efectului rescontat. Cum această perioadă poate fi relativ lungă, există un decalaj net între momentul în care banca centrală modifică rata sa de scont și momentul în care modificarea acestei rate de scont se repercutează efectiv asupra costului refinanțării băncilor;
nevoile politicii de credit au condus la numeroase excepții de la plafoanele de scont. Din aceste motive de interes general, de altfel de înțeles, banca centrală admite mobilizarea de credite în afara plafoanelor, și la rate ale dobânzii privilegiate. În timp, aceste intervenții selective se pot cumula, astfel încât volumul creditelor în afara plafoanelor poate atinge o pondere – prag din volumul creditelor acordate de banca centrală în cadrul plafonului – prag dincolo de care raționalitatea și eficacitatea scontului dispar. În acest caz, o altă tehnică de acțiune a băncii centrale asupra lichidității bancare se impune, și anume, intervențiile acesteia pe piața monetară”.
Operațiunile pe piața liberă (open market) constau în vânzarea – cumpărarea de titluri ale împrumuturilor de stat. Intervențiile pe piața liberă (deschisă) sunt, atât prin spiritul lor cât și prin tehnica aplicată, diferite de scontare. Desigur că banca centrală furnizează în continuare lichiditate băncilor contra efectelor pe care le cumpără sau pe care le ia în garanție, dar acționează discreționar, zilnic, pentru sumele pe care le definește ea însăși, în afara unui angajament prealabil și la un preț pe care-l poate modifica zilnic.
Vânzarea acestor titluri va determina o retragere a unor sume de bani din circulație, această micșorare a disponibilităților se numește puncție de monedă. Retragerea banilor din circulație prin operațiuni pe piața liberă și prin plasarea de noi împrumuturi de către stat are caracter inflaționist doar dacă rezervele retrase sunt folosite pentru cheltuieli bugetare neproductive. Datoria publică însă îngreunează viitoarea echilibrare a bugetului statului și dacă se încearcă acoperirea deficitului prin emisiune de monedă se ajunge din nou la inflație.
Tehnica intervențiilor pe piața monetară prezintă trei avantaje:
obligă băncile să fie mai atente la situația trezoreriilor – această tehnică nu asigură banca că va putea găsi pe piață lichiditățile de care are nevoie și, mai mult, la o rată a dobânzii fixată în avans, deci, banca având incertitudini asupra volumului refinanțării și asupra prețului acestora va fi mai prudentă în distribuirea creditelor;
datorită faptului că poate varia zilnic ratele dobânzii la refinanțările acordate, în condițiile în care o mare parte din acestea sunt pe termen scurt, banca centrală va influența rapid ansamblul de refinanțări al băncilor;
influența variațiilor ratei pieței monetare asupra costului refinanțărilor bancare este mai puțin marginală decât aceea a unei variații a ratei scontului. În cazul operațiunilor pe piața monetară toate tranzacțiile care se desfășoară pe această piață își aliniază, aproape instantaneu, ratele la rata intervențiilor băncii centrale, determinând costul tuturor refinanțărilor bancare.
Sistemul rezervelor bancare minime obligatorii s-a născut înaintea primului război mondial și prin folosirea lui se poate obține un control foarte puternic asupra masei monetare aflate în circulație. Rezervele minime obligatorii reprezintă procente din depozitele atrase de bănci care trebuie depuse la banca centrală fără a fi remunerate de o dobândă.
Majorarea acestui procent are ca efect reducerea creditelor acordate de bănci și creșterea costurilor acestora, deci reducerea masei monetare aflate în circulație.
Instrumentul rezervelor minime obligatorii permite băncii centrale să creeze un defict de lichiditate pe piață, acest deficit situând banca centrală într-o poziție dominantă în raport cu băncile comerciale și o ajută la influențarea acestora prin mărimea ratei dobânzii, și să evite fluctuația mare a ratei dobânzii. Tot cu ajutorul acestui instrument se poate realiza și o plafonare a creditelor ce are efecte imediate asupra agregatelor monetare în sensul descreșterii ratei de expansiune a acestora, efectul de plafonare îl putem înțelege mai bine prin următorul raționament: la un volum al depozitelor, „D”, se poate acorda clienților un volum al creditelor „C”. Acest volum al creditelor posibile a se acorda este diminuat de rezerva societății bancare; în cazul în care rezerva minimă obligatorie ar fi zero, atunci C = D, creditele acordate vor fi egale cu depozitele atrase. Cu cât rata rezervei este mai mică cu atât diferența dintre dobânzile active și pasive va fi mai mică datorită lichidităților mai mari pe care banca le poate folosi pentru acordarea de noi credite, mecanismul funcționând și în sens contrar.
Folosirea acestui instrument este însă greoaie deoarece cantitatea de monedă retrasă din circulație prin mărirea cu un procent a acestui coeficient este mai mare decât suma care intră în contul băncii centrale datorită multiplicatorului creditelor, și se poate ajunge la o slabă alimentare a economiei cu bani, deci la frânarea acesteia.
Plafonarea creditelor este o măsură de intervenție mai directă a băncii centrale în activitatea băncilor comerciale.
În perioada în care inflația este relativ puternică și în care întreprinderile acceptă să plătească procente suplimentare de dobândă la creditele pe care le obțin, deoarece ele pot transfera creșterea cheltuielilor lor financiare în prețul produselor lor, autoritățile sunt nevoite, pentru a stăpânii creșterea diferitelor agregate monetare, să abandoneze incitațiile indirecte și suple și să intervină mai direct asupra distribuirii creditelor de către bănci, prin plafonarea creditelor.
„Principiul acestui instrument este: limitarea, pe calea reglementării progresive, a sursei esențiale a creației monetare, adică a creșterii creditelor distribuite de bănci și instituții financiare, prin fixarea unei rate limitate de progresie, în general lunar sau trimestrial, a volumului lichidității bancare de orice natură distribuite de orice bancă luată individual.”
În scopul de a face mai suplu acest instrument se adoptă un mecanism care-l face mai suportabil fără să-i reducă eficacitatea, anumite categorii de credite (pentru exporturi, investiții, construcții de locuințe, etc.) putând fi sustrase temporar restricțiilor plafonării sau plafonate pe baza unor norme de creștere mai ridicate; aceste plafonări pot fi fixate numai micilor bănci pentru a împiedica dezvoltarea de noi instituții bancare.
Banca centrală poate crea o piață a „deplafonării” pentru a permite băncilor care acționează în interiorul normelor lor să cedeze altor bănci dreptul de a distribui credite suplimentare.
Vocația acestui instrument nefiind una de a limita activitatea bancară ci de a controla creația monetară, băncile și instituțiile financiare pot deduce din suma creditelor distribuite, pentru a calcula creditele plafonate, creșterea netă a fondurilor lor și împrumuturile lor obligatare.
Marele avantaj al plafonării creditelor este acela că permite controlarea surselor principale ale creațiiei monetare și prin aceasta a eficacității acesteia.
Pe de altă parte, plafonarea creditelor are multe incoveniente:
tinde să rigidizeze situațiile bancare și să diminueze concurența între instituțiile de credit. Singura „supapă” este cea a creditelor neplafonate sau plafonate cu norme particulare, lăsând o anumită marjă de dezvoltare a concurenței între bănci, dacă acestea își orientează activitățile spre distribuirea acestui tip de credit;
întreprinderile nu se află pe picior de egalitate în ceea ce privește plafonarea creditelor. Întreprinderile mici vor fi obligate să accepte acordarea creditelor de preferință întreprinderilor mari. Plafonarea tinde să împiedice dezvoltarea întreprinderilor noi deoarece instituțiile de credit tind să plafoneze propriile lichidități acordate clienților în funcție de riscul acestora, deci se diminuează câmpul de afirmare a noilor afaceri sau a clienților noi;
acest instrument economic diminuează eficiența ratei dobânzii ca mecanism de influențare a economiei și împiedică fixarea acesteia la niveluri apropiate pentru a se asigura o selecție eficientă a investițiilor. Acest incovenient poate fi reconsiderat sub două aspecte: dacă este sigur că plafonarea creditului tinde a realiza o situație generală a ratei dobânzii relativ joase, deoarece în acest caz nu prin nivelul ridicat al prețului lichidității se încearcă să se modifice cererea de credit, este tot atât de adevărat că plafonarea tinde să mențină înțelegerea tacită a băncilor asupra nivelului scăzut al ratei dobânzii, pentru a nu se realiza concurența asupra ratei; orice instituție de credit care ar propune condiții mai avantajoase clientelei sale, ar deturna o parte din clientela altor bănci și ar atinge foarte rapid plafonul său de creditare. Băncile pot deduce din volumul creditelor plafonate creșterea capitalurilor lor permanente (fonduri proprii și titluri obligatare emise către populație), ceea ce incită colectarea economisirii pe termen lung de la populație și oferirea unei rate a dobânzii suficient de atractive favorizând, deci, constituirea unei economisiri pe termen lung.
Eficacitatea relativă a intervențiilor asupra lichidității bancare
Intervențiile asupra lichidității bancare sunt insuficiente pentru a asigura supravegherea evoluției masei monetare din următoarele motive:
aceste intervenții nu au decât o incidență limitată asupra costului creditului și, desigur, asupra cererii de credit și, deci, asupra creației monetare.
Mecanismul de transmitere, prin care intervențiile băncii centrale dimensionează alimentarea băncilor cu lichiditate bancară, ar trebui să influențeze creația monetară. Scumpirea sau ieftinirea refinanțării băncilor ar trebui să influențeze ratele debitoare ale acestora și, prin descurajare sau încurajare, cererea de credit.
În realitate această influență este relativ slabă și există o anumită inelasticitate în reacția cererii de credit la modificarea condițiilor de aprovizionare a băncilor cu lichidități. Această inelasticitate se manifestă, în primul rând, la nivelul băncilor, deoarece refinanțarea creditelor bancare nu reprezintă decât o pondere mică din aceste credite. Mai mult, creditele bancare sunt acceptate adesea global, ceea ce tinde să diminueze impactul concurenței asupra prețului creditului.
Experiența ne-a arătat că numai o variație puternică a ratelor dobânzii ar putea duce la reducerea cererii de credit într-o perioadă în care eroziunea monetară este relativ rapidă. În plus băncile pot avea adesea un comportament marginal asupra costului, constând în repercutarea aproape integrală a variațiilor ratelor băncii centrale asupra ratei noilor lor credite, suportate de clienți.
intervenția nu afectează decât o parte din creditele distribuite, o mare parte din credite fiind afectate de rate reglementate și bonificate, deconectate de ratele de piață ale dobânzii;
în perioada de puternică inflație, anticipațiile creșterii prețurilor sunt la niveluri asemănătoare creșterii costului creditului, putând atinge niveluri foarte ridicate;
instituțiile de credit sunt afectate de restricțiile lichidității bancare pe piața monetară. În acest sens, anumite instituții specializate în colectarea de resurse sau beneficiare de avantaje specifice în ceea ce privește economisirea lichidă pot dispune de excedente permanente de trezorerie, care le fac total independente de condițiile refinanțării pe piața monetară, deoarece nu au nevoie de aceasta pentru a face față scadențelor.
Limitele în aplicarea politicii monetare
Se poate spune că acțiunea politicilor monetare este limitată de două categorii de fenomene:
conflicte între obiective;
dificultăți tehnice în aplicarea politicii.
Politica monetară a unui stat trebuie să contribuie la realizarea mai multor obiective, care pot să nu fie totdeauna compatibile, cel puțin pe termen scurt.
Ca și conflicte între obiective putem aminti:
conflictul între obiectivele interne și externe
Politica monetară trebuie să contribuie simultan la echilbrul pieței valutare și să permită o dezvoltare rapidă a activității economice în scopul favorizării ocupării și productivității. Dar, în perioada de creștere a ratei dobânzii pe piețele internaționale, poate fi necesară, pentru a evita ieșirile de capital și dezechilibrele pe piețele valutare, menținerea ratelor dobânzii la niveluri relativ ridicate, chiar dacă situația de pe piața muncii și grija de a nu mări cheltuielile întreprinderilor ar justifica scăderea ratei dobânzii. Neputând avea decât o singură politică a ratei dobânzii autoritățile trebuie să aleagă unul sau altul dintre cele două obiective.
Datorită panopliei de mijloace de intervenție de care dispun autoritățile publice pot atenua acest incovenient. Spre exemplu când o țară se confruntă cu o situație în care apărarea monedei proprii impune ridicarea ratei dobânzii, în timp ce situația ocupării și a investițiilor ar justifica rate scăzute ale dobânzii, autoritățile vor încerca, dacă privilegiează obiectivul extern, să micșoreze costul mediu al creditului recurgând la dezvoltarea finanțărilor privilegiate și la o selectivitate crescută a creditului. Dacă se privilegiează obiectivele interne, se va încerca atenuarea consecințelor în planul dezechilibrului piețelor valutare consolidând măsurile de control valutar.
conflictul între obiective interne
Dacă se dorește combaterea inflației iar cauzele acesteia nu sunt descoperite se pot obține efecte peverse ale politicii monetare.
Dacă inflația nu se explică prin excesul de cerere ci este una structurală, rigiditățile din întreprinderi împingând în permanență în sus costurile de producție, o politică restrictivă, care de obicei este însoțită de o creștere a ratei dobânzii, nu va face altceva decât să aducă costuri suplimentare pentru întreprinderi care vor fi incluse în prețuri. În felul acesta inflația nu va fi stopată ci stimulată deoarece autoritățile monetare nu ar acționa asupra adevăratei probleme.
conflictul între imperativele politicii monetare și acelea ale supravegherii bancare
„În calitatea ei de autoritate monetară banca centrală trebuie, fără nici o îndoială, în anumite circumstanțe, să practice politici monetare restrictive, care implică tensiuni asupra ratei dobânzii, asupra lichidității și asupra profitului ansamblului sistemului bancar.” Tot baca centrală este responsabilă și de bunul mers al sistemului de plăți, ea fiind „gardianul” acestuia, acest sistem trebuind să funcționeze fără zguduiri (fără ca vreo bancă să se afle în imposibilitatea de a-și plăti scadențele și de a restitui fondurile deponenților).
În orice țară existând și bănci fragile, o politică monetară restrictivă ar putea să le pună pe acestea în dificultate. Însă banca centrală nu va putea abandona politica ei de reglare a economiei iar acest lucru ar putea duce la căderi în lanț a instituțiilor de credit cu consecințe foarte grave asupra economiei. În ultimă instanță banca centrală va acționa pentru sprijinirea băncilor aflate în dificultate.
Pe alt plan o țară s-ar putea vedea nevoită să interzică împrumuturile de monedă națională către nerezidenți, pentru a proteja propria monedă de o depreciere accentuată prin alimentarea cererilor de conversie a acesteia în devize pe piața valutară. Însă băncile trebuie să susțină, în cadrul structurilor financiare internaționale, țările care au grave dificultăți financiare pentru a nu pune în pericol sistemul monetar internațional. Din această cauză băncile vor trebui să vândă moneda națională și să cumpere devize pentru a-și pune propria monedă în poziție defavorabilă (ratele dobânzilor naționale putând diferi, nefavorabil, față de ratele dobânzilor din celelealte țări). „Riscurile valutare apărute pot debilita băncile naționale.”
Ca probleme legate de utilizarea politicii monetare putem aminti:
autoritățile monetare să fie sigure că realizarea obiectivelor urmărite (creșterea masei monetare, evoluția ratei dobânzii sau a cursului de schimb) corespunde situației monetare efective pe care acestea doresc să o favorizeze, deci că realizarea obiectivului nu este o iluzie;
nerealizarea obiectivului sau a obiectivelor propuse.
Internaționalizarea economiilor, mobilitatea crescută a capitalurilor din zilele noastre, limitează acțiunea autorităților monetare asupra ratei dobânzii sau a cursurilor de schimb. Autoritățile nu vor mai putea stăpâni complet efectele acțiunilor lor. Condițiile din economia unei țări se repercutează într-un mod imperfect și imprevizibil asupra economiilor din celelalte țări; țările nu pot desface legăturile și interdependențele dintre economiile lor, deci nu vor putea frâna sau pune obstacole mișcărilor internaționale de capitaluri.
Internaționalizarea activității bancare este urmarea logică a internaționalizării piețelor și a întreprinderilor. Autoritățile naționale nu pot încerca să-ți impună foarte autoritar propria politică monetară fără a se confrunta cu mari pericole, putându-se ajunge la dezorganizarea monedei naționale.
Independent de obstacolele cu care se confruntă autoritățile monetare în conducerea acțiunii lor, politica monetară are propriile limite. Politica monetară constituie un instrument prețios de reglare care însă nu poate face miracole.
„Experiența ultimilor ani a arătat că acțiunile monetare restrictive care au fost aplicate în majoritatea marilor țări occidentale au antrenat, înaintea moderării inflației, o puternică contracție a activității economice în volum și o stopare a investițiilor.”
Condițiile reușitei politicii monetare.
Pentru ca o politică monetară să fie reușită ea trebuie să îndeplinească mai multe condiții:
adaptarea politicii monetare la tipul de inflație. Înainte de toate trebuie să ne dăm seama despre ce fel de inflație este vorba. Numai după aceasta putem stabili ce fel de politică trebuie să aplicăm pentru reglarea antiinflaționistă. Dacă ne confruntăm cu o inflație prin cerere atunci e bine să aplicăm o politică restrictivă de credit. Însă, o inflație prin costuri nu va putea fi temperată prin restricții monetare, deoarece efectul imediat ar fi reducerea producției și a nivelului activității economice în general. Deci, abia după ce am stabilit tipul inflației putem preciza modul de acțiune pentru a proceda cu mai multă exactitate asupra cauzei esențiale care a generat acest fenomen.
adaptarea politicii monetare la etapele inflației. Sunt mai multe posibilități de a preciza etapa inflaționistă prin care trece economia. Dacă luăm în considerare rata șomajului putem distinge: inflația accelerată (se manifeată o acută lipsă de forță de muncă), inflație stabilă (se manifestă o tendință de stabilizare a creșterii prețurilor și un nivel constant de utilizare a factorilor de producție), inflație descendentă (se înregistrează creșterea șomajului și a gradului de neutilizare a capacităților de producție). Delimitarea cantitativă a acestor limite de demarcație nu este stabilă, ele putând să varieze de la o țară la alta.
acțiuni speculative. Chiar dacă stabilim exact etapa inflaționistă este posibil ca politica monetară să nu ducă întotdeauna la cele mai bune rezultate. Comportamentul agenților economici poate fi diferit față de etape și inadecvat mecanismului antiinflaționist al ratei dobânzii. Pot apare situații când creșterea ratei dobânzii să declanșeze mecanisme care în mod obișnuit apar la reducerea acesteia. Explicația acestui comportament se bazează pe faptul că inflația poate avea rădăcini structurale sociologice și speculative. Din aeastă cauză mecanismul ratei dobânzii se transformă într-o cauză a inflației și nu într-un mijloc de temperare a ei. Asemenea fenomene s-au înregistrat în perioada 1970- 1980 când autoritățile s-au găsit de multe ori în situații contradictorii.
corelarea cantității de monedă cu nevoile creșterii economice. „O creștere economică continuă presupune stabilirea unei corelații prezente și de perspectivă între stocul de monedă și nivelul prețurilor.” Dacă încercăm să folosim politica monetară pentru a contracara alți factori ce perturbează activitatea economiei nu vom face altceva decât să destabilizăm economia. Stabilitatea se realizează numai dacă stocul de monedă este modificat în funcție de rata de creștere a economiei, deci este firesc ca atunci când economia stagnează aceeași evoluție să o aibă și stocul de monedă aflat în circulație.
Cap. 3.4 Politici de control asupra producției, salariilor și prețurilor
Pe lângă politica monetară și fiscală, practica economică a consacrat și alte instrumente de atenuare sau combatere a fenomenului inflaționist. Cu toate că politicile ce le voi prezenta în continuare nu constituie elemente de bază în combaterea inflației, ele sunt de folos pentru a completa efectele antiinflaționiste ale politicilor monetare și fiscale.
Ajustarea producției.
Creșterea producției de bunuri și servicii duce la scăderea presiunilor inflaționiste mai ales dacă reorientarea producției se face către acele produse a căror lipsă este mai pronunțată.
În țările din Uniunea Europeană și în Statele Unite ale Americii se promovează politica ofertei. Aceasta are ca scop stimularea producției în așa fel încât oferta de bunuri și servicii să fie mai mare decât cererea de bani existentă. Ca dezavantaj al acestei politici putem indica existența unui șomaj destul de ridicat și faptul că aceasta funcționează într-o economie bazată pe proprietatea privată. Dificultatea aplicării acestei politici este că se diminuează resursele statului iar acesta trebuie să-și reducă angajamentele, lucru dificil de realizat mai ales datorită cheltuielilor ce nu se pot micșora (administrația, mari investiții în curs, cheltuieli militare indispensabile, etc.).
Realizarea unui astfel de mecanism are șanse mici de a se împlini datorită caracterului dirijist foarte redus al economiei, iar prelungirea zilei de muncă peste limitele obișnuite este respinsă de populație.
Importurile pot și ele relaxa presiunea inflaționistă doar pe termen scurt. Folosirea lor repetată ca mijloc antiinflaționist va duce la epuizarea rezervelor valutare sau la majorarea dobânzilor în totalul cheltuielilor internaționale ale statului.
Politica înghețării salariilor
Criteriul economic de bază pentru satisfacerea cererilor sindicale de majorare a salariilor îl constituie productivitatea muncii. Dacă nu se respectă relația dintre productivitate și salarii, atunci creșterile salariale pot determina creșterea costurilor, iar această situație duce la creșterea prețurilor. Chiar și atunci când majorarea salariilor se realizează în concordanță cu evoluția productivității, șansele evitării inflației nu sunt absolute deoarece nu întotdeauna creșterile declarate ale productivității sunt reale. În schimb, pe baza acestor declarații au loc creșteri salariale care nu mai reprezintă fricțiuni. Chiar atunci când declarațiile de creștere a productivității sunt reale, în condiții de inflație salariile cresc mai repede decât prețurile.
Metoda „înghețării” salariilor, adică a blocării creșterii acestora, în condițiile în care prețurile de consum cresc determină scăderea puterii de cumpărare a monedei și creșterea profiturilor realizate de societățile comerciale. Însă indexarea salariilor nu este nici ea o metodă eficientă de a apăra puterea de cumpărare a populației deoarece nu se pot corela creșterile acestora.
Controlul prețurilor
Controlul prețurilor reprezintă un mijloc administrativ prin care se stabilesc limitele maxime de creștere a prețurilor. Această acțiune este la fel de populară ca și creșterea salariilor. Sunt păreri care spun că stabilirea administrativă a prețurilor stingherește realizarea corelației dintre puterea de cumpărare a populației și cantitatea de mărfuri destinată în acest sens. De fapt, făcând abstracție de cost, raportul dintre cerere și ofertă reprezintă singurul element obiectiv de stabilire a prețului. Stabilirea administrativă a limitelor de creștere a prețurilor reprezintă un factor perturbator al raporturilor sociale deoarece mărește injustiția redistribuirii. J. M. Keynes spunea că este mai utilă introducerea unei economii forțate, prin reducerea puterii de cumpărare a consumatorului, iar apoi acesta să fie lăsat liber în alocarea puterii sale de cumpărare.
Înghețarea prețurilor de către stat nu face decât să ascundă inflația și nu să o trateze; datorită acestei politici poate apare o cerere artificială pentru anumite produse la care prețurile sunt plafonate în timp ce alte întreprinderi care ar dori să investească și să se dezvolte nu vor fi capabile să-și creeze resursele necesare stânjenite fiind de blocarea prețurilor. Chiar dacă înghețarea prețurilor nu constituie un remediu miraculos pentru inflație, aceasta îi poate obliga pe producători să reducă costurile în loc să crească prețurile cu anticipările inflaționiste.
Supraevaluare monetară
Economia mondială pare ca o multitudine de interdependețe economice care au căpătat noi valențe, mai ales cu trecerea la etalonul devize. Când valoarea internațională a monedei nu mai este stabilită prin etalonul aur, ea continuă să existe, dar de această dată valoarea se formează pornind de la nivelul prețurilor interne.
Teoria parității puterii de cumpărare explică formarea valorii internaționale a monedei fără acoperire în aur, pornind de la nivelul prețurilor interne. J. M. Keynes a dezvoltat această teorie, arătând că valoarea internațională a monedei este influențată și de mișcările de capital pe termen scurt sau lung.
Voi încerca să explic această teorie în următoarele rânduri:
presupunem că rata de schimb între dolar și lira sterlină este de 2/1. Acest raport arată că un importator american va trebui să plătească 2$ pentru a cumpăra mărfuri în valoare de 1£ din Anglia. Dacă în Anglia prețurile cresc cu 100%, iar în S.U.A. rămân constante, se va realiza o creștere a parității puterii de cumpărare a dolarului în raport cu lira. În noua situație raportul de schimb devine 2/2. Prin modificarea parității puterii de cumpărare au loc modificări ale importului și exportului. Fenomenul se realizează prin intermediul subevaluării și supraevaluării în funcție de evoluția prețurilor interne. În aceste condiții modificarea parității puterii de cumpărare poate constitui un punct de plecare în acțiunea de combatere a inflației. Prin inflație se reduce puterea de cumpărare a monedei pe plan intern. Când are loc creșterea cursului de schimb al monedei naționale, sunt favorizate importurile, iar cu ajutorul lor se va relaxa presiunea asupra cererii interne. Din punct de vedere al exportului, ca urmare a faptului că mărfurile autohtone vor devenit mai scumpe exprimate în moneda țării importatoare, supraevaluarea monedei naționale va determina o restrângere a acestuia. Prin restrângerea activității de export se vor reduce presiunile inflaționiste a acestuia; mai mult, importul de materii prime va ușura și el povara inflaționistă dacă acestea devin mai ieftine decât cele de pe piața internă. Însă, combaterea inflației prin acest procedeu nu poate continua la nesfârșit deoarece posibilitățile de import sunt limitate de capacitatea de plată externă a economiei care, la rândul ei, depinde de volumul exportului. Nici o țară nu va prefera combaterea inflației pe această cale, căci menținând o balanță de plăți deficitară o perioadă lungă de timp se va ajunge la înrăutățirea cursului de schimb valutar. Combaterea inflației prin supraevaluare are avantaje substanțiale: moneda națională poate fi subevaluată față de o anumită monedă și supraevaluată față de o alta. Metoda este limitată în aplicare doar pentru importul dintr-o țară sau din câteva țări. În timp, supraevaluarea își pierde din eficacitate, prin degradarea cursului de schimb valutar.
Cap. 3.5 Mix-ul instrumentelor bugetar-monetare
Politica fiscală este strâns legată de cea bugetară, ele fiind elaborate concomitent de către autoritățile publice: în timp ce cresc cheltuielile bugetare și se diversifică este necesar să se găsească și noi resurse de alimentare a fondurilor publice.
Deoarece veniturile și cheltuielile bugetare afectează cererea globală, politica fiscală poate acționa asupra consumului prin modificarea cererii solvabile a populației. Când se urmărește reducerea consumului se recurge fie la majorarea impozitelor existente fie la introducerea de noi impozite. Dacă se vrea orientarea cererii către anumite produse se vor folosi taxele de consumație prin selectarea produselor supuse impunerii și diferențierea cotelor de impunere.
Cheltuielile publice afectează în mod direct consumul datorită cumpărărilor de bunuri și servicii și în mod indirect cererea particulară prin transferurile sociale și remunerația acordată funcționarilor publici. Fiecare plată ce provine din sectorul public sporește oferta de monedă în sectorul particular și orice plată a sectorului particular spre cel public reduce oferta de monedă.
Bugetul statului influențează economia prin soldul lui care arată o creștere a cererii agregate de către acesta, când avem deficit bugetar, și o scădere a cererii agregate, atunci când avem excedent bugetar. Interdependența cu politica monetară devine mai pregnantă în funcție de modul la care se recurge pentru finanțarea deficitului bugetar.
Opțiunea de a emite monedă, pentru a finanța deficitul bugetar, aparține domeniului politicii monetare. Efectul acesteia este de a spori cererea agregată fără contrapartidă respectivă asupra cererii particulare, cu condiția ca presiunile inflaționiste să nu anuleze efectele stimulatoare de creștere a cheltuielilor publice.
În caz că se recurge la datoria publică, pentru a finanța deficitul bugetar, prin creșterea datoriei interne a statului se va produce o creștere a cererii de credite, care la rândul ei duce la sporirea ratei dobânzii (un alt element al politicii monetare), aceasta va duce la scăderea investițiilor, mai ales cele private, în felul acesta se consolidează sectorul public în detrimentul celui particular. Dacă finanțarea deficitelor bugetare se realizează doar prin intermediul tranzacțiilor cu banca centrală sau instituții internaționale vor avea loc doar scăderi sau creșteri (în caz de excedent bugetar) ale disponibilităților bănești în conturi.
În aceste condiții orice decizie luată în domeniul fiscal-bugetar se realizează și repercutează în domeniul monetar, putând crea dezechilibre în economie cum ar fi: accentuarea inflației, creșterea ratei dobânzii, etc.
Politica monetară utilizată pe termen scurt, pentru a face față șocurilor date economiei de politica fiscală, are repercusiuni pe termen lung. Autoritățile monetare trebuie să evalueze și să rezolve problemele suplimentare create de perturbațiile financiare asigurându-se că, dintr-o perspectivă pe termen lung, creșterea lichidității nu va perpetua inflația. Singură politica monetară nu poate face față acestei cerințe, ea trebuie să fie corelată cu politica fiscal-bugetară (aceasta trebuie să tindă spre reducerea deficitelor și diminuarea datoriilor publice).
După cum se întrepătrund cele două politici va depinde gradul de stabilitate a fluxurilor care se formează, nivelul ratei dobânzii, situația balanței de plăți și evoluția ratei de schimb. Din experiența țărilor din occident trebuie să învățăm că este necesară echilibrarea cu rigurozitate a „policy-mix”-ului care va fi aplicat. Gândind politica fiscală în corelație cu cea monetară putem dezvolta mijloace extrem de utile în combaterea inflației și în stimularea creșterii economice însoțită de stabilitatea prețurilor.
Cap. 3.6 Trecerea la regimul de țintire a inflației
Regimul de țintire a inflației a început să fie aplicat în anii 1990 în unele țări ca Cehia, Noua Zeelandă, Marea Britanie, Canada, Spania, Suedia, etc. ducând la obținerea de rezultate foarte bune în combaterea inflației. De ce au ales aceste țări țintirea inflației în locul altor cadre de politici antiinflaționiste? În primul rând, deoarece autoritățile din aceste țări au decis că atingerea unei stabilități a prețurilor (exprimată printr-o rată foarte mică și stabilă a inflației) este cea mai mare contribuție pe care o poate aduce politica monetară pentru creșterea economică; în al doilea rând, experiența practică a demonstrat că manipularea politicii monetare pe termen scurt pentru a atinge o mai mare folosire a forței de muncă sau pentru a mări producția internă poate intra în conflict cu stabilitatea prețurilor.
Acest regim presupune ca banca centrală să aibă un obiectiv de atins pentru un anumit nivel al inflației (sau o bandă de fluctuație a acesteia). Acest nivel al inflației este comparat cu rata inflației pe care guvernul o crede adecvată pentru economie iar diferența dintre ele arată cât de mult trebuie ajustată inflația de către politica monetară. Autoritatea monetară își determină anumite clauze sau excepții când va renunța la țintirea inflației. Banca centrală trebuie să aplice măsuri de combatere a inflației înainte ca aceasta să înceapă să crească, deci estimarea ratelor inflației de către banca centrală este un element critic în folosirea regimului de țintire a inflației. În acest fel crește transparența măsurilor de politică monetară, scad presiunile îndreptate către banca centrală pentru promovarea unei politici monetare expansioniste și se mărește gradul de independență în luarea deciziilor de politică monetară. În aplicarea acestei metode trebuie să se țină cont și de factori exogeni care influențează indicele prețurilor de consum cum ar fi prețuri subvenționate, impozitele indirecte, etc.
Ce este necesar pentru a trece la țintirea directă a inflației?
În primul rând banca centrală trebuie să aibă un anumit grad de independență în folosirea politicii monetare. Nici o bancă centrală nu este total independentă de influența guvernului dar ea trebuie lăsată liberă în ceea ce privește alegerea instrumentelor pe care să le folosească la atingerea țintei de inflație. Pentru a se ajunge la această independență, în țările ce doresc trecerea la țintirea inflației nu trebuie să primeze importanța politicii fiscale în detrimentul celei monetare (acest simptom se numește dominare fiscală). Acest lucru presupune ca împrumutul statului de la banca centrală să fie mic sau nul iar piețele financiare interne să aibă capacitatea de a absorbi plasamentele împrumutului public. Dacă există această dominare fiscală, presiunile inflaționiste de origine fiscală vor submina eficiența politicii monetare obligând banca centrală să ajute guvernul prin metode cum ar fi micșorarea ratei dobânzii pentru a atinge scopurile politicii fiscale.
A doua cerință a trecerii la acest sistem este ca autoritățile monetare să-și dorească și să aibă abilitatea de a nu încerca să atingă alte ținte la alți indicatori cum ar fi salariile, nivelul șomajului sau cursul de schimb. Spre exemplu, o țară care a ales un sistem de cursuri de schimb fixe, care este folositor în anumite cazuri, va fi nevoită să-și subordoneze politica monetară acestui obiectiv și nu va putea mânui un sistem de țintire a inflației mai ales atunci când capitalul poate ieși și intra liber din și în țară. Dacă populația nu este sigură că autoritățile vor lăsa deoparte ceilalți indicatori și se va trece doar la țintirea inflației, nici o politică aplicată nu va avea parte de credibilitatea necesară pentru a avea succes.
Aceste cerințe fiind satisfăcute, în teorie, o țară poate trece la un regim de țintire a inflației. În practică autoritățile trebuie să mai facă câțiva pași preliminari acestui regim:
trebuie să stabilească explicit anumite rate ale inflației ca ținte de atins pe câțiva ani;
trebuie să indice clar și fără ambiguități populației că țintele de inflație vor preceda alte obiective ale politicii monetare;
trebuie să pună la punct un model de prognozare a inflației care să folosească indicatori ce conțin date despre inflația viitoare;
trebuie să conceapă o procedură de operare prevăzătoare în care instrumentele monetare să fie ajustate în așa fel încât să se atingă ținta preconizată.
Autoritățile monetare trebuie să aibă capacitatea tehnică și instituțională pentru a face un model și pentru a previziona inflația, să țină cont de întârzierea dintre ajustarea instrumentelor monetare și efectul lor asupra inflației și să fie bine informate cu privire la eficiența instrumentelor care le sunt la dispoziție.
Ca o bilă neagră pentru acest sistem putem pune în discuție rata șomajului destul de ridicată în timpul aplicării acestuia. Țărilor în curs de dezvoltare le este mai greu să treacă la acest regim deoarece banca centrală nu poate duce o politică monetară independentă datorită piețelor financiare incomplet dezvoltate, a sistemului bancar fragil și a dominării fiscale a statului (care obligă banca centrală să emită monedă suplimentară).
Cap. 3.7 Rolul consiliului monetar în combaterea inflației
Consiliul monetar reprezintă un mecanism cu rată de schimb fixă în care baza monetară internă este susținută 100% de active cu risc redus denominate în monedă străină. „Consiliul monetar nu are nici un drept de a emite bani în contrapartida activelor interne ca bancă centrală tradițională.”
„Aranjamentele în cadrul unui consiliu monetar presupun un regim monetar ce se bazează pe un angajament legislativ implicit de a schimba moneda națională pe o monedă străină specificată la o rată de schimb fixă, combinat cu restricții asupra autorității emitente care să o determine să-și îndeplinească obligațiile legale. Un asemena regim de schimb implică ca moneda națională să fie emisă numai contra valută și emisiunile să fie acoperite în totalitate cu devize străine.”
Peste tot unde au fost adoptate (Argentina, Hong Kong, Bulgaria, Estonia, etc) consiliile monetare au ajutat țările respective la reducerea foarte rapidă a inflației. Însă acestea nu prezintă performanțe deosebite în stabilizarea producției și a reducerii deficitului balanței comerciale. În cazul unei aprecieri a monedei de referință produsele țării care a adoptat consiliul pot deveni necompetitive pe piața externă, în felul acesta scăzând exporturile iar deficitul comercial al țării crește, putând chiar să se ajungă la falimente în rândul societăților ce se bazează doar pe exportul produselor lor de unde se ajunge la o creștere a șomajului și chiar la revoltarea populației (cazul Argentinei).
Într-o țară cu consiliu monetar nu se mai poate folosi politica monetară pentru stimularea cererii și ocupării, însă politica fiscală are o mare putere expansionistă asupra economiei. Țările din Europa de Sud-Est care au un șomaj mare se pot folosi de politica fiscală pentru reducerea acestuia, însă pe termen lung împrumuturile vor duce la deficite bugetare mari și la rate ale dobânzii ridicate.
O altă deficiență a consiliilor monetare (pe lângă pierderea folosirii politicii monetare) este nevoia acestora de rezerve valutare mari pentru a putea funcționa și posibilitatea ca țările să fie expuse atacurilor speculative asupra propriei monede.
Concluzii
Scopul acestei lucrări a fost să găsesc o concordanță între rata dobânzii și rata inflației din economie așa că voi prezenta concluziile în următoarele rânduri.
După cum am arătat și în conținutul lucrării (pag. 40) dobânda nu poate combate inflația dacă nu este corelată cu alte politici de combatere a acestui flagel și dacă nu se stabilesc clar cauzele care au dus la apariția inflației. Creșterea ratei dobânzii pentru a micșora rata inflației poate avea și efecte perverse:
se știe și s-a observat și în realitate (chiar și în țara noastră) că o creștere prea mare a ratei dobânzii nu va reuși să oprească inflația deoarece de la o anumită rată a dobânzii elasticitatea cererii de monedă se reduce iar populația și firmele se vor împrumuta oricum în felul acesta cererea de bunuri se va mări și va produce încă o impulsionare pentru creșterea prețurilor;
dacă se dorește o micșorare a cererii de produse prin creșterea ratei dobânzii se poate lovi în firmele a căror produse erau cerute pe piață, în special prin credite, și care poate se pregăteau să investească în noi mijloace de producție (poate că doreau și alte firme să intre pe piața acelor produse și se vor răzgândi) în felul acesta amânându-se micșorarea diferenței dintre cererea prea mare de produse față de ofertă (fenomen care s-a întâmplat și în România atunci când BNR a mărit dobânda de referință pentru a stopa creșterea deficitului balanței de plați dar în același timp a lovit și în firmele românești a căror produse începuseră să fie cerute mai mult în acea perioadă);
firmele care întradevăr sunt productive și profitabile se vor împrumuta pentru a-și dezvolat activitatea iar o creștere a ratei dobânzii va duce la o creștere a cheltuielilor financiare a acestora care, la rândul lor, vor duce la o creștere a prețurilor produselor respective, deci la impulsionarea inflației;
dacă luăm în considerare și aderarea la Uniunea Europeană și faptul că se va liberaliza circulația capitalurilor, atunci o creștere a ratei dobânzii va duce la intrarea masivă de capitaluri speculative care, prin dobânzile primite, vor antrena un export net de lichiditate către alte țări mai ales că se va pierde puterea de apărare prin cursul de schimb al monedei;
o creștere prea mare a ratei dobânzii poate duce la îndreptarea capitalurilor către activele financiare, firmele producătoare de bunuri și servicii putându-se găsi, la un moment dat, într-o penurie de capitaluri. Neputându-se împrumuta la o rată a dobânzii care să permită acestora rambursarea împrumuturilor și negăsind capitaluri disponibile pentru a se împrumuta, firmele nu se vor putea dezvolta astfel diferența dintre cererea și oferta de bunuri devenind și mai pronunțată (deci un nou impuls dat inflației);
folosirea unei dobânzi real negative nu poate duce tot timpul la reducerea inflației. Un prim caz poate fi când pe termen scurt folosirea unei astfel de rate a dobânzii va duce la stimularea investițiilor dar și a inflației pentru bunurile folosite de firme în investițiile lor (va crește și cererea pentru restul bunurilor datorită creditelor contractate și a scoaterii banilor din conturile bancare și cheltuirea lor deoarece aceștia își pierd valoarea) urmând ca pe termen lung rata dobânzii să fie mărită pentru a frâna investițiile, în acest răstimp (de la scăderea ratei dobânzii până la creșterea ei) investițiile deja făcute urmând să acopere diferența dintre cererea și oferta de bunuri. Al doilea caz poate fi când folosirea unei rate a dobânzii real negative să ducă la fuga capitalurilor în alte țări în care dobânda permite căștiguri în felul acesta economia reală rămânând fără capitaluri de împrumut și neputându-se dezvolta, deci nu se va realiza obiectivul propus de reducere a inflației.
După cum se observă, dobânda de una singură este neputincioasă în fața obiectivului de a reduce sau elimina inflația.
În gândirile monetare tratate în această lucrare (monetarismul și keynesismul) dobânda nu are un rol central în combaterea inflației, motivele se pot găsi în rândurile de mai sus și se poate adăuga că fiecare gândire avea ideile ei despre inflație și combaterea ei, idei în care dobânda nu avea un rol important.
Politicile financiare antiinflaționiste inspirate de gândirea keynesistă au puterea de a reduce rata inflației însă pe termen lung se poate ajunge la dificultăți datorită deficitelor bugetare înregistrate. Alte probleme de aplicare a acestor politici au fost prezentate detaliat în conținutul lucrarii (pag. 46), aici doar le voi enumera:
obiective conflictuale
efecte contradictorii
probleme de prognozare și evaluare.
Politica financiară trebuie să urmărească doar eliminarea cauzelor de natură fiscală care au dus la apariția inflației și să nu încerce să îndeplinească în același timp obiective conflictuale.
Politicile monetare antiinflaționiste inspirate de Milton Friedman au o influență mai puternică asupra inflației și pot fi folosite cu mai mult succes în combaterea acesteia. Însă nici politicile puse la dispoziție de gândirea monetaristă nu sunt lipsite de deficiențe. Aceste deficiențe au fost prezentate pe larg în paginile anterioare (pag. 53) acum aș dori doar să le puctez:
au o incidență limitată asupra costului creditului;
nu sunt afectate decât o parte din creditele distribuite;
nu sunt afectate toate instituțiile de creditare.
Limitele politicilor monetare antiinflaționiste sunt de două tipuri:
conflicte între obiective;
dificultăți tehnice în aplicarea politicii.
Politicile de ajustare a producției, de înghețare a salariilor și de control al prețurilor nu își au locul într-o economie de piață așa că nu este indicat să se apeleze la acestea decât în cazul economiilor în tranziție unde majoritatea întreprinderilor aparțin statului, și chiar și în acest caz, trebuie aplicate pentru scurt timp (până atunci să se realizeze echilibrul între cerere și ofertă) pentru ca atunci când renunțăm la aceste politici să nu ne trezim cu o inflație și mai mare în economie. Supraevaluarea monetară poate duce la micșorarea inflației prin cerere însă poate aduce o inflație la alte categorii de produse a căror preț este legat de o monedă străină.
Consiliul monetar nu este o alternativă viabilă pentru combaterea inflației din mai multe cauze:
poate fi folosit cu succes doar la economii nu prea complexe (în cazul României nu se putea apela la consiliul monetar și pentru că avem o economie complexă față de alte state care au aplicat această metodă, spre exemplu Bulgaria);
consiliul monetar are nevoie de o rezervă apreciabilă de devize pentru a putea menține un curs stabil al monedei naționale față de moneda de referință, în caz contrar tot mecanismul este destrămat;
economia țării care adoptă consiliul monetar este legată de valoarea pe piețele externe a monedei de referință. În caz de apreciere a monedei de referință exporturile țării care a adoptat consiliul monetar se vor reduce semnificativ și în felul acesta se poate ajunge la falimente în lanț, șomaj, destabilizarea balanței de plăți și toate efectele negative ce derivă din aceste consecințe. În caz contrar, de depreciere a monedei de referință, exporturile țării care a adoptat consiliul monetar vor cunoaște o creștere iar dacă economia nu este în stare să reacționeze prin creșterea producției (presupunând că produsele își găsesc deja cumpărători pe piața internă, deci nu se produce pe stoc) se va înregistra o inflație prin cerere, adică exact ceea ce consiliul monetar ar trebui să elimine (inflația).
Argumentele aduse mai sus împotriva consiliului monetar sper să fie de ajuns pentru toată lumea pentru a respinge această metodă de combatere a inflației în România.
În final cele mai bune politici de combatere a inflației sunt reprezentate de mix-uri între politicile fiscale și cele monetare. Desigur că nu există o „rețetă” universală a acestui mix deoarece fiecare țară este diferită iar inflația are mai multe cauze, însă fiecare stat trebuie să găsească acea combinație de politici fiscale și monetare care se potrivesc pentru țara sa și pot duce la reducerea și în final eliminarea acestui flagel din economie.
Regimul de țintire al inflației este un astfel de mix de politici însă mai complex deoarece fiecare parte din mix este concepută separat (politica fiscală este făcută de guvern care are o anumită idee despre cât este bine să fie rata inflației în țara sa, politica monetară a băncii centrale având ca scop să reducă diferența de la inflația dorită de stat până la nivelul care a fost ales ca obiectiv de către bancă). Acest regim este eficient în special datorită gradului foarte mare de independență a băncii centrale față de guvern în felul acesta ea putând folosi orice instrument monetar și oricum dorește pentru a-și atinge scopul, reducerea ratei inflației și eliminarea acesteia.
De curând și țara nostră a trecut la regimul de țintire a inflației însă acesta nu va aduce rezultatele scontate dacă:
societățile cu pierderi imense nu vor fi privatizate pentru a putea fi retehnologizate și pentru a avea un management eficient;
salariile din domeniul bugetar nu vor fi controlate mai bine în așa fel încât să dispară cazurile în care societăți cu pierderi aveau manageri plătiți cu sute de milioane de lei și banii societăților respective erau folosiți în alte mijloace decât în rentabilizarea societății și în scopul ei lucrativ;
nu vor dispare arieratele din economie și statul nu își va recupera toate sumele ce îi sunt datorate în felul acesta să se reducă creditul guvernamental și firmele să poată dispune de mai multe surse de finanțare la costuri mai mici pentru a se putea dezvolta;
statul nu va reuși să-și reducă deficitul bugetar în așa fel încât cheltuielile efectuate de acesta să nu mai aducă presiuni inflaționiste în plus în economie, dacă deficitul bugetar nu poate fi redus până la 0 măcar sumele cheltuite să atragă firmele către investiții productive pentru a acoperi diferența dintre cerere și ofertă;
reducerea treptată a fiscalității pentru a impulsiona societățile către dezvoltare sau pentru a impulsiona pe cei ce doresc să investească în scopuri productive (se știe că suntem o țară cu o fiscalitate foarte ridicată în comparație cu alte țări și cu serviciile publice oferite);
nu i se va acorda băncii naționale independența de care are nevoie pentru a reuși să-și atingă obiectivele pe care și le-a propus.
Desigur că ar mai putea fi găsite și alte condiții pentru ca acest regim să își dovedească utilitatea în țara noastră dar cred că cele enumerate mai sus sunt printre cele mai importante și care nu au fost îndeplinite nici după 15 ani de tranziție de la economia centralizată la economia de piață.
După cum se observă în această lucrare inflația nu este un fenomen ușor de înțeles și nici ușor de combătut iar rolul dobânzii în reducerea acesteia este unul destul de redus datorită multor incoveniente pe care folosirea singulară a acesteia le are. Pentru a reuși în lupta lor împotriva inflației statele trebuie să ia măsuri antiinflaționiste înainte ca aceasta să scape de sub control și înainte ca economia să fie afectată profund deoarece revenirea acesteia (economiei) se va face foarte greu și cu cheltuieli financiare și sociale destul de mari.
Bibliografie
Bezbakh Pierre – „Inflație, dezinflație, deflație”; Editura Humanitas; București; 1992
Brăilean Tiberiu – „Monetarismul în teoria și politica economică”; Editura „Institutul European”; Iași; 1998
Coste Valeriu – „Inflația”; Editura Gaudeamus; Iași; 1993
Daniel Sami – „Money and macroeconomic policy”; Editura „Edward Elgar” Publishing; Cheltenham; 1999
Dăianu Daniel – „Echilibrul economic și moneda – keynesism și monetarism”; Editura Humanitas; București; 1993
Dăianu Daniel – „România și UE: inflație, balanță de plăți, creștere economică”; Editura Polirom; Iași; 2002
Doltu Claudiu, Tașnadi Alexandru – „Monetarismul: teorie și politici economice”; Editura Economică; București; 1996
Gheorghe Filip – „Finanțe publice”; Editura Junimea; Iași; 2002
Gheorghe Manolescu – „Politici economice. Concepte, instrumente, experiențe”; Editura Economică; București; 1997
Gheorghe Voinea – „Mecanisme și tehnici valutare și financiare internaționale”; Editura Sedcom Libris; Iași; 2004
Helmut Frisch – „Teorii ale inflației”; Editura Sedona; Timișoara; 1997
Iulian Văcărel – „Politici economice și financiare”; Editura Economică; București; 1996
Jassa Bruno – „Inflation, unemployment and money: interpretations of the Phillips curve”; Editura „Edward Elgar” Publishing; Cheltenham; 1998
Keynes John Maynard – „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor”; Editura Științifică; București; 1970
Kirițescu Costin – „Moneda: mică enciclopedie”; Editura Științifică și Pedagogică; București; 1982
Kirițescu Costin – „Un secol de frământări monetare: 1900-1996”; Editura Enciclopedică; București; 1996
Lucian Ionescu – „Economia și rolul băncilor”; Editura Economică; București; 1997
Mihaela Onofrei – „Impactul politicilor financiare asupra societații”; Editura Economică; București; 2000
Mihai Todosia – „Keynesismul și locul lui în gândirea economică contemporană”; Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” Iași, Secțiunea III, Tomul XXIX; 1983
Nicolae Ivanciuc Văleanu – „Istoria gândirii economice”; Editura Didactică și Pedagogică; București; 1992
Ovidiu Stoica – „Efecte ale integrării europene asupra sistemului bancar românesc”; Editura Universității „Al. I. Cuza”; Iași; 2005
Țugui Alexandru – „Inflația: concepte, teorii și politici economice”; Editura Economică; București; 2000
Ungureanu Pavel – „Dobânda și rolul ei în economia de piață”; Editura Risoprint; Cluj-Napoca; 1998
Ungureanu Pavel – „Dobânda: ghid practic”; Editura Risoprint; Cluj-Napoca; 1998
Vasile Nechita, Gheorghe Gorincu – „Creșterea economică”; Editura Danubius; Brăila; 1991-1993
Vasile Turliuc – „Forța stimulentelor economice”; Editura Fundației „Economist 2000”; Iași; 2001
Vasile Turliuc, Vasile Cocriș – „Monedă și credit”; Editura Ankarom; Iași; 1997
XXX – Raport anual al Băncii Naționale a României 2003 – Secțiune statistică; www.bnr.ro
XXX – Raport asupra inflației; www.bnr.ro; 2001
XXX – Raport F.M.I.; www.fmi.org
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Dobanda Si Inflatia. Caracterizare, Concept Si Forme (ID: 131980)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.