. Dobanda Si Costul Creditului. Dobanda Si Impactul sau Asupra Economiei

INTRODUCERE

Comerțul cu bani a apărut cu mult înainte de apariția băncilor. Încă din Evul Mediu, din rândul negustorilor, zarafi s-au separat ca o categorie socială care se ocupa cu comerțul de monede locale și monede străine. Concentrarea de monedă în mâinile zarafilor se limita. la început, la păstrarea în deplină siguranță a monedelor de aur ale privilegiaților, ca, după un timp, din sumele păstrate zarafii să acorde credite. O dată cu evoluția societății, o parte din zarafi s-au transformat în bancheri.

Primele bănci au apărut, în secolul XVI în Veneția, Genova., Milano, extinzându-se, diferențiindu-se și dezvoltându-se treptat, contribuind la eliberarea creditului de condițiile înrobitoare ale cămătăriei. Apar asociații de credit (Olanda, Anglia, Italia, Germania), generalizarea organizațiilor de credit, a băncilor realizându-se în secolul XIX.

Băncile reprezintă întreprinderi particulare, societăți în nume colectiv, societăți anonime sau ale statului care concentrează capitalurile disponibile din economie și le pun la dispoziția subiecților economici, inclusiv a statului, sub formă de credite.

Necesitatea băncilor rezidă în alimentarea continuă a economiei cu capitaluri, posibil de realizat deoarece rotația de ansamblu a acestor capitaluri se soldează cu importante sume temporar libere, care trebuie integrate în economie, orientate spre obiectivele dezvoltării economiei.

Fiind instituții cu un înalt grad de specializare în operațiuni monetare dintre cele mai diverse, băncile dispun de tehnici și instrumente adecvate inducerii încrederii în operațiunile monetare și unui grad ridicat de certitudine a eficacității produselor monetare și financiare, astfel încât creează o psihologie cooperatistă în relațiile dintre posesorii de capitaluri (creditori) și beneficiarii acestora (debitori). Ca instituții specializate, băncile se ocupă de organizarea și realizarea împrumuturilor, obiectul lor de activitate fiind, în principal, gestionarea acestora, iar scopul final obținerea profitului bancar.

În ansamblul lor băncile îndeplinesc următoarele funcții:

– atragerea disponibilităților monetare, temporar libere, ale subiecților economici sub formă, în principal, de depozite;

– emisiunea și deci punerea în circulație de monedă de hârtie, monedă divizionară, cât și de monedă de cont;

– crearea instrumentelor de credit ale circulației mărfurilor, limitându-se astfel cantitatea de numerar din economie;

– acordarea, distribuirea de mijloace bănești suplimentare diferiților subiecți economici, în vederea complinirii capitalurilor proprii ale acestora în schimbul unei taxe intitulate dobândă.

Dobânda reprezintã “prețul” pe care îl plãtește debitorul pentru dreptul ce i se acordã de a utiliza capitalul de împrumut. Dobânda este calculatã atât pentru soldurile debitoare ale conturilor bancare curente deschise clienților, cât și pentru soldurile creditoare ale acestor conturi, ca remunerare a depunerilor fãcute la bancã.

Dobânda aferentã soldurilor debitoare este “prețul” plãtit de cãtre agenții deficitari din economie pentru folosirea împrumuturilor. Pentru utilizarea creditelor, dobânda se coreleazã cu rata profitului obținutã de întreprinzãtori.

Esențial în acest proces este faptul că unul din parteneri este banca, iar relațiile dintre bancă și partenerii – debitori se desfășoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile, fiind de fapt o componentă a relațiilor economice constituite în procesul complex al intermedierii financiare, proces în care banca joacă un rol central.

CAPITOLUL I : DOBÂNDA – ELEMENT PRINCIPAL AL COSTULUI CREDITULUI

În epoca contemporană, in țările cu economie de piața, băncile, creditul și dobânda au un rol determinant in desfăsurarea proceselor economice, in reglarea circuitelor economice la nivel micro- și macro economic, a lichiditații agenților economici, a economiei în ansamblul ei.

Conținutul economic al dobânzii și factorii de influiență

Atunci când Adam Smith, în lucrarea sa fundamentală, „AVUȚIA NAȚIUNILOR…” se ocupa de părțile care alcătuiesc prețul mărfurilor, el arată că "venitul scos din capital, de către persoana care nu îl întrebuințează ea însăși, ci îl dă împrumut alteia, se numește dobânda sau venitul băncilor. Acesta este compensația pe care împrumutatul are prilejul să-1 realizeze prin întrebuințarea banilor"

Cu toate că de-a lungul timpului s-au emis și alte definiții ale dobânzii esența definiției lui Adam Smith a rămas. Astfel, Keynes definește dobânda ca "recompensă pentru renunțarea la lichiditatea capitalului pe o anumită perioadă timp", iar Irving Fisher ca "plată pentru nerăbdarea" de a folosi bunurile imediat în loc de o folosire viitoare.

Într-o economie monetară în care nu există piețe ale creditului, veniturile obținute de către agenți pot fi orientate în două direcții: (1) ei pot să schimbe venitul monetar pe bunuri și servicii (să-1 consume) sau (2) pot să economiseasca o parte din venitul lor și să păstreze banii ca o rezervă generalizată a puterii de cumpărare. Banii păstrați pot fi cheltuiți la o dată ulterioară.

Dacă există piețe ale creditului într-o economie, venitul primit poate fi destinat unei a treia opțiuni: (3) agenții respectivi pot să dea cu împrumut economiile realizate și să obțină un câștig din dobândă.

Privită prin prisma mecanismului de formare a veniturilor, dobânda reprezintă un mijloc de obținere de venituri din acumulări anterioare, în măsura în care acumulările cedate de creditor sub formă de împrumut debitorului sunt capital, dobânda constituie un venit adus de capital.

Dohânda este suma de bani pe care cei care dau cu împrumut o primesc pentru creditul acordat.

Rata dobânzii este indicele obținut din raportarea dobânzii la suma împrumutului.

În lumina legăturii pe care creditul o permite între consumul actual (al celui care primește creditul) și cel viitor (al celui care dă creditul), rata dobânzii poate fi văzută ca preț-exprimat în procente pe an – care face legătura între valoarea actuală și cea viitoare a unei sume de bani dată sau luată cu împrumut.

Nivelul minim al ratei dobânzii plătite de bănci pentru fondurile atrase condiționat de veniturile pe care acestea le pot obține prin plasarea sumelor atât pe piață (împrumuturi acordate, investiții în valori mobiliare etc.).

Nivelul maxim al ratei dobânzii încasate de bănci de la debitori depinde, în principal, de rata dobânzii percepută de instituțiile financiare la credite acordate băncilor, de dobânzile achitate deponenților de capital, de dividendele acordate acționarilor, de concurență etc.

Dobânzile înalte la credite elimină activitățile economice care nu reușesc să creeze condițiile necesare reducerii costurilor, afectate de rata dobânzii, sub limita prețului de vânzare. Din contră, o rată scăzută a dobânzilor lărgește aria celor care au acces la credit, contribuind la creșterea masei creditului în economie, dar nu întotdeauna cu urmări benefice asupra acesteia.

În primul caz, printr-o politică de dobânzi înalte se ajunge la reducerea cererii și, implicit, a investițiilor și, deci, la creșterea șomajului, în al doilea caz, prin reducerea dobânzilor are loc o creștere a cererii și, deci, a investițiilor, dar poate conduce și la inflație.

Nivelul dobânzii ce este acceptat într-o relație de credit este rezultatul negocierii dintre debitor și creditor, fiecare încercând să obțină condițiile cele mai avantajoase. Ca urmare, putem privi factorii care influențează nivelul dobânzii ca venind atât din partea creditorului, cât și a debitorului.

Un prim factor (ce vine dinspre debitor) îl reprezintă productivitatea capitalului, adică rata profitului ce o poate realiza utilizatorul creditului (debitorul). Se știe că, pentru ca îndatorarea să aibă efect benefic asupra ratei rentabilității financiare a firmelor, trebuie ca firmele să fie capabile să realizeze o rată a rentabilității economice mai mare decât rata dobânzii la credit.

Deoarece structura capitalului utilizat de către firme este diferită de la o firmă la alta, se pune în evidență următoarea condiție ce trebuie respectată, astfel încât apelarea la credite să nu conducă la pierderi (cheltuielile financiare să nu anihileze profitul din exploatare):

re>i-h

re = rata rentabilității economice

i = rata anuală a dobânzii

h = raportul dintre împrumuturile angajate de firmă și pasivul total.

Inegalitatea arată că firma este nevoită să realizeze o rată a rentabilității economice cu atât mai mare cu cât sunt mai mari rata dobânzii și ponderea împrumuturilor în totalul pasivului.

Deoarece fondurile disponibile pentru a fi date cu împrumut provin de la deținătorii de capitaluri (investitori), aceștia, în calitate de creditori de primă instanță, trebuie să aprecieze în mod real productivitatea capitalului celor care folosesc creditul, atunci când își formează pretențiile cu privire la nivelul dobânzilor solicitate, astfel încât să creeze condiții ca debitorii (cei împrumutați de bănci) să continue să existe, iar ei (creditorii) să poată astfel să-și fructifice în viitor capitalurile deținute.

Acordul dintre debitor și creditor în privința ratei dobânzii este inclus ca un element semnificativ în contractul de credit care va guverna relația de credit pe toată durata de existență a acestuia.

Al doilea factor care determină nivelul dobânzii este lichiditatea. Bancile acordă credite, dar, din motive de prudențialitate și apărare a intereselor lor pe termen lung, preferă formele de împrumut pe termen scurt care să le asigure lichiditatea. Orice angajare în credite pe termen mai îndelungat a resurselor disponibile conduce la diminuarea lichidității și la creșterea riscului ce-1 implică și, ca urmare, banca solicită o rată a dobânzii mai mare (o primă de risc).

Al treilea factor ce influențează nivelul dobânzii este riscul nerambursării. Beneficiarii de credite se pot confrunta în activitatea lor cu situații deosebite (pierderea unor piețe, condiții economice generale nefavorabile, un management slab etc.) care pot avea în unele cazuri drept consecință starea de insolvabilitate, în astfel de situații, ei nu mai sunt capabili să ramburseze împrumutul.

Deoarece rambursarea împrumutului este o cerință generală a creditării, ea poate fi realizată, printre altele, și prin luarea în calculul nivelului ratei dobânzii a unei prime de risc pentru acoperirea riscului nerambursarii. Acest lucru se realizează în urma analizei fiecărei solicitări de credit în parte și stabilirea condițiilor particulare de acordare a creditelor, în funcție de condițiile reale ale fiecărui debitor.

Având în vedere că riscul nerambursarii poate veni și din partea bancilor față de deponenți (investitori), acestora din urmă le sunt garantate investiți până la o anumită limită, de instituții specializate (în România, Fondul petru Garantarea Depozitelor). Pentru a se realiza această garantare, băncile contribuie cu sume la acest fond care reprezintă pentru ele cost și, implicit, cost al creditul.

Al patrulea factor, de departe cel mai important, care determină nivelul ratei dobânzii este raportul dintre oferta și cererea de credite.

Oferta de credite este, la rândul ei, determinată de mai multi factori:

Nivelul economisirii, reprezintă factorul esențial care, deși poate fi stimulat de nivelul dobânzii, este condiționat de nivelul venitului individual, de numărul populației ocupate și de înclinația spre consum a populației.

Nivelul ratei dobânzii pe piata monetară-interbancară. Nivelul ratei dobânzii pe această piață constituie pentru bănci costul dobânzii aferent resurselor pe care acestea le achiziționează fie pentru a depăși probleme de lichidități, fie pentru a-și asigura resurse în vederea realizării unor investiții.

Nivelul prognozat al inflatiei.Există o relație directă între nivelul ratei dobânzii și nivelul inflației.Ratele scad când inflația scade și cresc când inflația crește.Inflația este prezentă în orice economie înte prezentă în orice economie însă diferă în funcție de intensitatea creșterii prețurilor; acest lucru impune a lua în considerare cele două ipostaze de existență a dobânzii: dobânda reală și dobânda nominală.

Politica B.N.R.. Prin intermediul politicii monetare conduse de BNR, statul intervine în economie pentru a asigura controlul lichidității economiei în scopul de a asigura stabilitatea monedei naționale. Pentru atingerea acestui obiectiv, BNR elaborează politica monetar valutară și de credit în cadrul politicii generale a statului.Pentru stăvilirea procesului inflaționist declanșat odată cu liberalizarea prețurilor (octombrie 1990), Banca Națională a intervenit printr-o serie de intrumente de politică monetară, cum ar fi: taxa scontului, dobânda de refinanțare, rata rezervelor minime obligatorii, dobânzile practicate la licitații în cadrul operațiilor pe piața liberă, introducerea, începând cu 9 iulie 1997, a noului instrument de politică monetară – atragerea de depozite de la societățile bancare de către BNR.

Utilizarea acestor instrumente de politică monetară au vizat reducerea lichidităților din economie și stoparea inflației.

Măsurile promovate de BNR pentru stăvilirea procesului inflaționist în perioada 1990-1998 nu au fost însoțite însă și de măsuri în economia reală, care să ducă la creșterea producției și a cererii.Practicarea unor dobânzi înalte pe o perioadă atât de mare, 1990-1998, s-a dovedit a fi o măsură ineficientă, care s-a materializat în alimentarea blocajului financiar în economie, blocaj care a generat creșterea soldurilor creditelor și dobânzilor restante înregistrate de bănci.

Costurile de achiziție a resurselor cuprind atât costurile cu dobânda pe care banca o bonifică, cât și alte costuri, cum ar fi: costuri de operare, costuri de asigurare a resurselor, costuri de marketing (de promovare), costuri privind rezervele minime obligatorii. Costurile de achiziție sunt specifice fiecărei categorii de resurse, constituind un reper funcție de care fiecare bancă își restructurează structura pasivelor (resurselor).

Asigurarea unui nivel ridicat al ratei de recuperare a investitiei proprietarilor în bancă – return on equity (ROE): constituie obiect fundamental al managementului din fiecare bancă.La stabilirea nivelului ROE-ului managementul trebuie să ia în considerare rata inflației prognozate și rata dobânzii la depozitele la termen practicate în sistemul bancar, pentru ca nivelul ROE-ului să se situeze peste nivelul inflației dobânzilor practicate de bănci.

Stabilitatea economică și politică constituie un alt factor important al formarii capitalului.Orice fenomen de instabilitate politică și de dezechilibru economic diminuează nivelul economisirii și influențează negativ mărimea resurselor disponibile pentru credite.

Cererea de credite vine din partea a trei mari grupe de actori ai vieții economice: statul, agenții economici și populația. Ea este influiențată de evoluția activitații economice si tendințele investiționale ce se manifestă la un moment dat în economie.

Teorii asupra dobânzii

Teoria dobânzii a constituit una din problemele cele mai discutate de filosofi, sociologi, economiști. Multe școli au intenționat să construiască o teorie a dobânzii, fiecare din acestea încercând să confere dobânzii o caracteristică determinantă și distinctă în conformitate cu propriile lor puncte de vedere.

Teoriile legate de categoria economică dobândă, apărute în istoria cercetării economice, încearcă să justifice din punct de vedere economic, psihologic sau moral dobânda ca și corolar al creditului.

Deși Biblia și filozofi precum Aristotel fac referire la dobândă ca la ceva ce contravine firii lucrurilor, justificarea dobânzii vine din realitatea economică existentă în cursul istoriei, care a impus-o pe aceasta ca pe un preț al banilor utilizați de altcineva decât proprietarul lor.

Dobânda este latura specifică și esențială a manifestării relațiilor de credit.

Dobânda este în mod firesc comună cu conceptul de capital și cu elementele „timp" si „risc".

Ansamblul teoriilor asupra dobânzii se divide în două grupe majore:

Teorii pure sau ale capitalului real care consideră dobânda ca preț al capitalului real.

Teorii monetare care consideră formarea dobânzii ca un ecou spontan și inert al naturii capitalului.

Diversitatea teoriilor asupra dobânzii implică însă considerarea și a altor teorii grupate în:

Teorii eclectice și sintetice

Teorii contmporane asupra dobânzii.

I. a) Teoria productivitații și a utilizarii capitalului.

Această teorie aparține lui A.R.J.Turgot, și se rezumă în expresia: "Acela care împrumută cedează nu numai posesia strictă a banului, ci își răpește beneficiul sau venitul pe care și 1-ar putea crea, iar dobânda ce-l compensează pentru aceasta nu poate fi considerată ca ceva injust”.

Teoria productivitații capitalului considera capitalul dotat cu o forță productivă ce poate genera profit, când este aplicat altor factori de producție cu prisos fizic si economic. Prisosul constituie fundamentul dobânzii împrumutului.

Teoria utilizării capitalului susține că utilizarea capitalului ar fi ceva distinct de substanța capitalului,de aici valorile distincte ale unuia și ale altuia (capital și capital utilizat).

I. b) Teoriile privind costul formarii capitalului.

Aceste teorii încearcă să explice dobânda prin abstinență. Ele pornesc de la faptul că în perioada acumulării se renunță la o parte din consumul imediat. Capitalul este deci rezultatul abstinenței, iar dobânda este remunerația acestei abstinențe.

Aceste teorii se divid în: teoria așteptarii și sacrificiului și teoria profitului.

Teoria așteptării și sacrificiului consideră structura capitalului ca o acumulare în timp a rezultatelor, a faptului că an de an , consumurile au fost amânate către un viitor îndepărtat,în vederea unei realizări finale care are drept cost sacrificiul.

Teoriile profitului pun în evidență o lege psihologică considerată “naturală" în virtutea căruia, a te bucura de un lucru în prezent este preferabil folosinței la timpul viitor. În această viziune dobânda și profitul sunt prezentate ca un cost, ca o remunerare pentru renunțarea la un bun prezent, pentru.a se folosi de el viitor. Această renunțare trebuie să fie compensată în funcție timpul scurs între prestație și contraprestație.

I. c)Teoriile rarității

Aceste teorii decurg din conceptul că dobânda derivă din raritatea capitalurilor (conceptul lui Cassel). După Cassel o mare parte din acumulare se face în scopul de a obține un capital care să permită “a trăi din dobândă”. Dacă rata dobânzii se menține între anumite limite aceasta determina creșterea economiilor; dacă rata scade sub această limită economiile încep să se diminueze și capitalul se consumă treptat.Dobânda poate deci influența asupra acumulării capitalului și prin aceasta asupra relativei sale rarități.

I d)Teoria riscului

În această teorie se pleacă de la premisa că există un risc evident în legătură cu restituirea banilor împrumutați și a fost susținută de Galliani. Teoria nu rezistă la o analiză mai atentă deoarece se percep dobânzi și în cazul în care creditul este garantat cu ipoteci și alte valori materiale, sau prin asigurare apare eliberarea de riscuri.

În toate curentele sale, teoria pură a dobânzii consideră mai direct sau mai pe ocolite, rata dobânzii determinată de oferta de economii și cererea de economii pentru investiții.

II. Teorii monetare moderne asupra dobânzii

Cele mai importante teorii monetare ale dobânzii sunt:

II.a) Teoria fondurilor de împrumut definește fondurile de împrumut ca fiind integrate în economiile crescânde, ca disponibilitâți bănești care își au originea în precedentele investiții de capital fix sau circulant aceste rezerve bănești constituie oferta, cererea este reprezentată prin solicitările producătorilor pentru noi investiții. După această teorie, dobânda este determinată de echilibrul între investiția actuală și oferta de fonduri de împrumut. În termeni științifici, dobânda este remunerarea plătită pentru fondurile de împrumut cerute și având în vedere intensitatea cererii de referință la ofertă. Se consideră o anumită ordine de desfășurare a investițiilor.

Astfel, intensitatea cererii de capital este determinată, în special, de cererea pentru investițiile destinate bunurilor de capital, dar investițiile de noi bunuri de capital sunt condiționate de satisfacerea cerințelor privind bunurile de consum necesare populației. Când investiția de bunuri de capital este preponderentă, prin aceasta se limitează consumul și, în mod necesar, se mărește și venitul național; cu această majorare crește oferta de fonduri de împrumut și se diminuează dobânda.

II.b) Teoria preferinței pentru lichiditate a lui Keynes. La originea acestei teorii stă critica lui Keynes asupra teoriei clasice a dobânzii și a fondurilor de împrumut. Pornind de la aceste critici Keynes formulează propriile sale teze. Eliminând variabilele economiei de investiții, determinante ale ratei dobânzii, Keynes concluzionează că funcția monetară este mărimea economică determinantă a dobânziii. Această apreciere decurge din cererea și oferta din sfera monetară. Oferta de monedă este dată de sistemul determinat de autoritățile monetare. Rata dobânzii se stabilește prin intermediul echilibrului dintre oferta si cererea de monedă. Această cerere de monedă pune în evidență așa-zisa preferință pentru lichiditate care își are originea în cunoscutele motive tranzacționale, de precauție, de speculație.

Potrivit concepției keynesiene, motivul cel mai important al preferinței pentru lichiditate este motivul speculativ. Speculația este efectul cel mai puternic al cererii ele monedă, în scopul de a obține câștiguri prin mijlocirea investițiilor efectuate, în virtutea previziunilor curente privind mărfurile, conjunctura cursurilor bursiere și rata viitoare a dobânzii. După Keynes, primele două motive enunțate, tranzacționale si de precauție, sunt funcții crescătoare ale venitului, aceste doua motive putând subzista chiar intr-o economie de troc, în timp ce motivul speculativ este caracteristic unei economii monetare, fiind o funcție descrescândă a ratei dobânzii. Se poate spune că preferința pentru lichiditate determinată de speculație, tinde a se majora o dată cu mărirea ratei dobânzii și invers.

În consecință a avea fonduri lichide este cu atât mai ieftin cu cât este mai redusă rata dobânzii, cu atât mai scump cu cât rata dobânzii creste.

Teoria lui Keynes se sprijină pe ideea că o politică monetară expansionistă va face să scadă rata de piață a dobânzii și deoarece cererea de bunuri reacționează la variațiile ratei dobânzii, cererea de bunuri de echipament se va majora.

Keynes a acordat o atenție deosebita dobânzii, modificării nivelului acesteia ca instrument de influențare a dezvoltării economice și asigurării unui grad ridicat de utilizare a factorilor de producție, în special a forței de muncă, realizate prin diminuarea dobânzii.

Dobânda este un instrument fundamental al politicii monetare. Prin intermediul modificării dobânzii, banca centrală influențează asupra expansiunii creditului si monedei scripturale. De asemenea, dobânda este idilizată în unele limite în influențarea inflației si deflației, în mobilizarea economiilor latente si determinarea nivelului investițiilor. Diferitele tipuri de dobândă ce se utilizează pe piață, potrivit destinației economice productive sau de consum, servesc pentru repartizarea masei monetare disponibile între diferite utilizări.

Evoluția dobânzii decurgând din cerințele spontane ale dezvoltării economice sau derivată prin politicile monetare si de credit au un rol deosebit în orientarea si uneori dirijarea tendințelor economice. Optimizarea ei în funcție de potențialul ei si de cerințele reale ale economiei reprezintă o chestiune majoră în economia de piață contemporană.

III. Teorii eclectice și sintetice

Teoriile eclectice au intenționat să combine, într-un sistem logic conex, diferitele determinante ale dobânzii, susținute de școli distincte.

Între acestea, un aport teoretic deosebit la dezvoltarea teoriei dobânzii, cu ample rezonanțe cu caracter practic aduce Irving Fischer. Acesta, dezvoltând teoria dobânzii, acordă o deosebită importanță aprecierii diferite a dobânzii nominale (de piață) vis-a-vis de dobânda reală. După Fischer rata reală a dobânzii este determinată de productivitatea marginală a capitalului fizic, care depinde de comportamentul, respectiv înclinația spre economii, a populației și starea tehnologiilor.

Rata reală a dobânzii este deci, după Fischer, rata fundamentală a acestuia, pe când rata nominală a dobânzii incorporează „o primă a inflației”, expresie a tendințelor dominante privind evoluția echilibrului monetar. Deci trebuie să avem în vedere întotdeauna în evoluția dobânzii, o posibilă rată a inflației.

Acest concept a început să fie denumit pe scară largă „efectul Fischer".

Sub imperiul practicii, cu aceleași sau alte semnificații, corelația între dobânda reală și cea nominală, este o realitate a vieții economice în ultimele decenii, așa cum se va vedea mai departe.

Teoria lui Wicksell este una din teoriile cele mai importante și de ținută care își propune să concilieze teoriile reale cu cele monetare. După Wicksell există o „rată monetară" sau dobândă a pieței care derivă din factorii monetari (politica băncilor, cantitatea de bani în circulație, viteza de circulație, fluctuațiile inflaționiste) și o rată naturală.

Această rată naturală, după Wicksell, este „rata ce corespunde punctului de echilibru exact între cererea de împrumuturi de capital și oferta de fonduri economisite”. Într-o formă alternativă aceasta este similară nivelului în care rata dobânzii elimină orice tendințe ale nivelului general al prețurițor mărfurilor de a se deplasa în sens ascendent sau descendent.

Pentru a înțelege această alternativă trebuie să comparăm dobânda naturală cu dobânda de piață, adică dobânda ce naște din echilibrul perfect între cererea și oferta de capitaluri disponibile, cu cea care derivă din modificările cantitative ale masei monetare.

Dacă băncile diminuează dobânda de piață sub rata naturală, cererea de capital va fi mai mare decât oferta de disponibilități.

În acest caz, o rapidă amplificare a monedei bancare va determina inflația.

În cazul invers, dacă rata de piață va fi mai ridicată decât rata naturală, cererea de capital se va diminua, astfel că o parte din economiile destinate investițiilor va rămâne nefolosită determinând o situație deflaționistă.

De aici concluzia că prețurile vor crește sau se vor orienta spre scădere, potrivit relațiilor între cele două forme ale ratei dobânzii. Cu alte cuvinte, prețurile vor fi stabile când cele două tipuri de dobânzi vor fi coincidente sau când va fi prioritar tipul de dobândă natural.

Aceste concepte ale lui Wicksell au meritul de a fi deschis calea teoriilor pur monetare ale dobânzii, transformând conceptul pur teoretic al dobânzii, reale al clasicilor, căruia i-a dat o structură monetară, într-o categorie mai de înțeles și mai puțin abstractă.

IV.Teorii contemporane ale dobânzii

Relația între dobânda reală și cea nominală este un element esențial al teoriilor contemporane asupra dobânzii.

Inflația anilor '70 a determinat economiștii să reevalueze teoria dobânzii, în acest sens, ei s-au sprijinit pe analiza neoclasică ce fusese dezvoltată de Irving Fischer în 1930.

Principalii susținători ai noii viziuni asupra dobânzii, sunt: Milton Friedman și Eugen Fama (1975). Cercetări empirice extinse au fost revelatoare, în care s-au angajat William Gibsen (1972), M. Levi și I. Makin{1979).

Acest curent susține că rata nominală (de piață a dobânzii) este egală cu rata dobânzii reale și rata anticipată a inflației.

Teoria se bazează pe un model de expresie neoclasică, ale cărui coordonate sunt următoarele :

Ca punct de plecare se presupune o economie unde utilizarea factorilor de producție este înaltă, într-un regim de echilibru dinamic, astfel că rata dobânzii reale este egală cu cea a dobânzii nominale. Se consideră de asemeni că rata de creștere a masei monetare este egală cu rata de creștere reală, pe termen lung a producției și că prețurile sunt constante.

Modificarea începe cu majorarea ratei de creștere a masei monetare. Pornind de aici, rata dobânzii se va diminua, cererea de bunuri se va consolida și veniturile se vor mări. Diferiți agenți vor gândi că majorarea cererii le este convenabilă. Ei vor utiliza resursele lor în mod intensiv și vor angaja resurse latente și din rezervă, în măsură ce cererea, veniturile și producția cresc, cererea de monedă se va majora și ea și dobânda de piață va începe să urce.În plus, prețurile și salariile se vor majora de asemeni. De aici, modificarea își schimbă sensul.

Creșterile de mai sus (venituri, producție, prețuri, salarii) vor conduce la diminuarea stocului real de monedă, vor influența creșterea dobânzii nominale, îngreunând condițiile de producție și exercitându-și influența în a facilita tendințele de diminuare a producției, nivelul producției revenind la stadiul inițial.

Modelul contemporan (spre deosebire de modelul neoclasic) presupune că rata dobânzii nominale își menține tendința de creștere, chiar dacă rata de creștere a masei monetare a revenit la nivelul anterior, iar prețurile încetează de a crește.

Atâta timp cât rata de creștere a masei monetare depășește rata de "creștere a produsului intern, există o cerere excedentară de bunuri și indivizii vor anticipa inflația.

Deponenții vor insista să beneficieze de o dobândă nominală, cel puțin egală cu rata reală a dobânzii, majorată cu rata anticipată a inflației.

La rândul lor, debitorii vor fi gata să plătească dobânzi majorate, întrucât ei știu că ridicarea prețurilor le va permite să plătească dobânzi la un nivel superior ratei reale a dobânzii.

Astfel, teoria contemporană a dobânzii reunește teoriile reale și monetare prin intermediul efectului de anticipație a prețurilor.

Dobânda reală și dobânda nominală

Un aport teoretic 1a dezvoltarea teoriei dobânzii aduce Irwing Fischer. Acesta acordă o importanță deosebită aprecierii diferite a dobânzii nominale (de piață), față de dobânda reală. După Fischer rata reală a dobânzii este determinată de productivitatea marginală a capitalului fizic, care depinde de înclinația spre economii a populației și starea tehnologică.

Rata reală a dobânzii este după Fischer, rata fundamentală a acestuia, pe când rata nominală este în esență o secundantă a ratei reale.

Rata nominală a dobânzii încorporează o frână a inflației, expresie a echilibrului monetar.

Relația între dobânda reală si cea nominală este un element esențial al teoriilor contemporane asupra dobânzii.

Rata dobânzii nominale este definită ca rată de schimb dinte un dolar astăzi și un dolar la timpul viitor. De exemplu, dacă dobânda de pe piață sau rata dobânzii nominale este de 10% pe an, atunci un dolar astăzi poate fi schimbat pentru 1,10 dolari pe an.

Rata reală a dobânzii, pe de altă parte, este rata de schimb între bunuri si servicii astăzi si bunurile și serviciile la o dată viitoare.

Într-o lume fără inflație sau deflație, rata nominală a dobânzii este egală cu rata reală a dobânzii.

Perioada actuală caracterizată prin intense, permanente și generalizate procese inflaționiste pune pe prim plan riscul eroziunii capitalurilor. Riscul eroziunii capitalului se reflectă la posibilitatea pierderilor pe care creditorii le pot suferi prin faptul că valoarea reală (la momentul de referință) a ratelor de rambursare a împrumutului nu poate acoperi integral capitalul împrumutat, evaluat în aceeași termeni. În aceste condiții creditorul nu renunță a-și valorifica capitalul prin împrumuturi, dar, va căuta, prin condițiile creditului, să-și asigure o compensare corespunzătoare pentru pierderile suferite prin deprecierea monetară, prin ridicarea nivelului dobânzii etc.

O egalitate simplă poate fi folosită pentru a arăta relația dintre rata nominală a dobânzii si rata reală a dobânzii.

Rata nominală a dobânzii = Rata reală + Rata previzibilă a inflației

Egalitatea poate fi reașezată astfel:

Rata reală a dobânzii = Rata nominală a dobânzii – Rata previzibilă a inflației

Ecuația este:

Dobânda nominală = Dobânda reală + Rata previzibilă a inflației (Dobânda reală Rata previzivilă a inflației)

Egalitatea 3) poate fi rescrisă:

Rata dobânzii reale=-1

Dobânda reală este deci direct proporțională cu dobânda nominală și invers proporțională cu gradul de depreciere monetară.

Exemplu:În condițiile în care rata previzibilă a inflatiei este de 10%, iar rata dobânzii de pe piață de 20%, vom avea:

Rata reală a dobânzii= -1 = = 1,0909-1= 0,09%

În tabelul de mai jos este prezentată rata nominală a dobânzii și rata reală, ajustată cu rata medie a inflației pe ansamblul țărilor occidentale industrializate.

TABELUL nr. 1

Sursa: Vasile Dedu, „Gestiune bancară”, EDP, București, 1996

Rata reală a dobânzii este foarte dificil de măsurat deoarece rata previzibilă a inflației nu poate fi măsurată. Numai rata nominală a inflației este dată publicitații.

Unii economiști au încercat să estimeze rata previzibilă a inflației luând în considerare ratele trecute. Aceste încercări s-au dovedit a fi fără succes.

In America, Federal Reserve obișnuia să publice o rată estimativă a dobânzii reale, dar s-a oprit în momentul în care a realizat cât de imprecise sunt aceste estimări.Cu toate acestea distincția între rata nominală și cea reală a dobânzii este de foarte mare importanță într-o lume a inflației sau cu o inflație previzibilă.

Evoluția dobânzii reale în lumea contemporană demonstrează disparitățile dintre dobânda nominală și dobânda reală.

CAPITOLUL II: COSTUL CREDITULUI –CRITERIU DE SELECȚIE A RESURSELOR DE FINANȚARE

Creditul a apărut pe baza dezvoltării producției de mărfuri, în evoluția acesteia, într-un anumit moment, relațiile de credit depășind sfera producției și circulației mărfurilor, schimbul căpătând forma unor relații monetare.

Apariția creditului a depins de un anumit stadiu de dezvoltare a schimbului, când vânzătorul predă valori de întrebuințare in schimbul unei promisiuni că va primi cândva o valoare. Acest fapt constituie o vânzare pe credit. Sub aspect economic creditul constă, deci, în cedarea unor valori de întrebuințare prezente în schimbul unor valori de primit.

Termenul de credit vine din limba latină, de la creditum, participiul trecut al verbului credere, semnificând încrederea celui care dă unei persoane anumite bunuri, lucrări sau servicii, că va primi în schimb valori corespunzătoare. În limba română cuvântul credit a pătruns în secolul XVIII, preluat din limba franceză prin cuvântul „credit”.

Sub alt aspect, creditul a apărut din necesitatea stingerii obligațiilor dintre diferiți agenți economici, proces căruia nu-i poate face față moneda lichidă, în această perspectivă creditul reprezentând o pârghie a desfășurării oricărui proces economic. La nivelul agentului economic se constată că pe lângă capitalul propriu acesta contractează și împrumuturi, în particular bancare, sub forma creditului.Lărgirea producției, către care tinde orice manager, crearea condițiilor pentru a rezista proceselor concurențiale și, nu în ultimul rând, obținerea unui profit care să-i asigure desfășurarea normală a activității sunt de neconceput fără existența creditului.

Într-o economie de piață raporturile de credit sunt considerabile, în dimensiunile lor, și multiple, în varietatea lor. Clasificarea creditelor în forme distincte va apărea, în aceste condiții, discutabilă, prin criteriile utilizate sau prin gradul de cuprindere; totuși, gruparea operațiunilor de credit, funcție de natura !or și de cadrul în care acționează, oferă posibilitatea caracterizării fenomenului general și, totodată, permite cuprinderea, în mare parte, a raporturilor de credit semnificative.

1.Costul creditului bancar pe termen scurt

Partea principală care marchează costul creditelor pe termen scurt o formează dobânda, care este prețul capitalului de împrumut respectiv, partea din profit ce se cedează de

întreprinzător băncii pentru folosirea creditului în calitate de capital.

Nivelul dobânzii diferă în funcție de conjunctura economică, de cererea si oferta de capitaluri de împrumut. Taxa scontului, ca dobândă percepută de bănci cu prilejul mobilizării efectelor comerciale reprezintă baza pentru care se eliberează cea mai mare parte a creditelor pe termen scurt, având rolul hotărâtor pentru nivelul dobânzilor practicat de bănci. La rândul său taxa scontului (TS) depinde de taxa oficială a scontului (TOS) care nu este altceva decât dobânda percepută de banca centrală cu prilejul operațiunilor de rescont. TOS poate fi considerată dobânda minimă pentru operațiuni de scont și în acest fel determină nivelul general al dobânzilor la creditele pe termen .scurt.

Luând drept punct de plecare taxa scontului, băncile adaugă o cotă reprezentând propriile cheltuieli administrative și beneficiul propriu, formând astfel rata dobânzii la care oferă credite pe termen scurt clienților lor. Majorarea sau diminuarea taxei scontului provoacă creșteri sau reduceri ale ratei dobânzilor practicate pe piață, respectiv scumpirea sau ieftinirea creditelor, ceea ce în ultimă instanță poate conduce la creșterea sau recesiunea economică.

Comisioanele bancare pot fi legate de natura creditului însuși sau de diverse servicii făcute de bancă debitorilor. Astfel, pot fi cerute comisioane pentru confirmarea scrisă a creditului deschis în contul curent; comisioane de mișcare sau de cont curent care se aplică pentru fiecare operațiune făcută în cont curent, fie că este vorba de viramente între conturile deschise la aceeași bancă, fie de decontări cu terții; comisioane de andosare (garantare) de către bancă a efectelor în cazul rescontării; comision pentru soldul cel mai mare al lunii care urmărește să cointereseze întreprinderea să nu folosească la maximum plafonul aprobat la cont curent, adică să nu solicite excesiv trezoreria bancară.

În ultimă instanță, costul total al creditului pe termen scurt se majorează și cu un anumit număr de zile în plus față de termenul creditului, numite zile-valoare pentru care banca calculează remunerația sa. Practicarea acestor zile-valoare, negociate în prealabil între bancă si debitori si care pot fi de la o zi până la cinci zile sau mai multe, se explică prin rațiuni de ordin tehnic-barncar. Este vorba de diferența in timp, spre exemplu, între depunerea la bancă a unui cec reprezentând rambursări de credite și încasarea efectivă a cecului de către bancă debitorului, de la banca trasului. La fel se întâmplă cu depunerile de numerar la bancă (rambursări de credite), care se înregistrează în cont în seara zilei de operațiuni, dar care devine disponibil pentru bancă abia în ziua următoare. Clienții bancari trebuie să negocieze cu banca numărul de zile-valoare, altfel se va stabili la aprecierea exclusivă a acesteia, ceea ce poate conduce la stabilirea unui număr mai mare de zile-valoare și deci, la un cost mai ridicat al creditelor.

Zilele-valoare corespund datelor de operare în conturi bancare și nu coincid cu cele înregistrate simetric în contabilitatea întreprinderilor. Perioada de calculare a dobânzilor este mai mare decât durata de folosire efectivă a creditelor de către întreprinderi ceea ce înseamnă că stima totală a dobânzilor percepute corespunde unei rate de dobândă superioară celei negociate.

Exemplu:În cont curent este un credit cu dobânda de 14%, pe 15 zile (10—24 sept.). În conformitate cu uzanțele bancare, banca înregistrează creditul pe 9 mai la acordare, si pe 25 mai la închidere, deci perioada de calculare a dobânzilor este 17 zile.

— Costul aparent (nominal) al creditului este ……. 14%.

— Costul real al creditului este : 14• = …….. 15.86%

Incidența comisioanelor si zilelor-valoare asupra costului tolal al creditului pe termen scurt poate face creditul mult mai costisitor decât dacă s-ar avea în vedere exclusiv rata dobânzii.

Exemplu. O societate comerciala trage o cambie asupra unui client, în sumă de 80 000 000 lei, pe care o scontează la bancă pe un termen de 90 zile.

Banca aplică următoarele, .costuri :

-10,50% rata de bază a dobânzii bancare ;

-0,70% comision de securitate, in funcție de mărimea întreprinderii ;

-0,20% comision de mișcare;

-0,80% comision de andosare;

-0,50% comision specific băncii respective.

Din necesitați ce analiză întreprinderea dorește să cunoască :

Rata nominală ( taxa) scontului = 10,5 + 0,7 + 0.2 + 0,8 +0,5 =12,70%

Volumul dobânzii==2540000

Valoarea actuală a cambiei în momentul scontării=80000000-2540000=77460000.

Rata de revenire a scontului==13,11%

Rata de revenire a scontului, care se obține plecând de la rata de revenire la care se adaugă incidența factorului zile-valoare.

Cambia se depune la scontare la I.IV, scadența fiind 30.VI;

În realitate societatea primește creditul (77460000) pe data de 3.IV,cu două zile întârziere;

Rambursarea se face pe 30.VI dar în contul bancar operația are loc pe 4.VII cu patru zile întârziere.

În aceste condiții, întreprinderea dispune efectiv de credit 88 zile, dar plătește dobânda pe 94 zile,ceea ce înseamnă un număr de șase zile valoare.

Rata efectivă a scontului= =13,53%.

În general, suma dobânzii ΔD de bază plătită de beneficiarii de credite este direct proporțională cu volumul creditului C, rata dobânzii D și timpul de folosire a creditului T.

ΔD=

În condițiile unui anumit nivel al dobânzii, suma acesteia crește proporțional cu volumul creditelor și cu durata de folosire a acestora astfel încât, unitățile sunt cointeresate să folosească un volum cât mai redus de credite și pe perioade cât mai scurte posibil, imprimând o viteză de rotație accelerată activelor circulante.

La creditele pe termen scurt se folosește calculul dobânzii simple ceea ce înseamnă că suma dobânzii nu se adaugă la capital pentru a aduce ea însăși dobândă.

Pentru anumite contracte de credit pe termen scurt se aplică dobânda post-calculată adică suma ei se varsă, împreună cu rambursarea creditului, la sfârșitul anului sau al contractului. Suma totală de vărsat, respectiv principalul plus dobânda Cf se determină astfel:

Cf= Co+= Co(1+)

D=;

T=.

La numeroase categorii de credite pe termen scurt se aplică dobânda antecalculată adică volumul său se determină și se reține de bancă la începutul contractului de credit; reținerea ei încă de la început din volumul creditului aprobat se face ca debitorul să primească un credit efectiv Ce mai mic decât cel aprobat C.

În aceste condiții rata efectivă a dobânzii De este diferită de rata nominală a dobânzii D.

De=

2. Costul creditului bancar pe termen mediu și lung

Creditele pe termen mediu sunt o inovație bancară relativ recentă, reconstrucția industrială și construcția de locuințe declanșate după cel de-al doilea război mondial generând nevoi considerabile de capital, în timp ce economisirea era foarte slabă. In acest sens, au fost promovate tehnici noi, care prelungeau termenul scurt sau care scurtau termenul lung.

Creditele pe termen mediu oferă posibilitatea mobilizării de împrumuturi, ale căror titluri reprezentative sunt cedate Băncii Centrale sau unui organism financiar, în contraparte obținându-se moneda centrală, aceste credite rnobilizabile afirmându-se ca un mijloc de refinanțare, în condițiile asigurării unui coeficient de trezorerie la nivelul instituțiilor care distribuie acest tip de împrumuturi.

Costul unei surse de finanțare si deci, și a împrumutului, se poate defini drept rata actuarială ce se determină prin egalitatea dintre sumele primite cu titlu de împrumut, pe de o parte, și vărsămintele în contul rambursărilor periodice, a plății remunerației și altor cheltuieli financiare aferente capitalului împrumutat — pe de altă parte.

Costul creditului bancar pe termen mijlociu (3 — 7 ani) urmează frecvent evoluția ratei bancare a dobânzii de bază, utilizată și la calcularea costurilor creditelor pe termen scurt, în timp ce creditele pe termen lung urmează evoluția costului obligațiunilor pe piața financiară.

Întrucât creditele bancare nu presupun cheltuieli suplimentare ca în cazul împrumuturilor obligatare, costul actuarial al acestora se apropie foarte mult de rata nominală a dobânzii, uneori identificându-se cu aceasta.

Mărimea costului creditului bancar respectiv, suma dobânzii depinde de trei factori: volumul creditului(C), rata dobânzii(D) și timpul de creditare(T).

În situația creditului pe termen mediu și lung T(exprimat în ani)>1 =>

ΔD=; ΔC=; K=+

Dacă un credit bancar, acordat pe mai mulți ani, se rambursează și se plătesc dobânzile abia la scadența finală, apare posibilitatea capitalizării dobânzilor anuale astfel că pentru perioadele N+1→N+n volumul dobânzii se calculează atât asupra creditului inițial, cât si asupra volumului dobânzilor calculate dar neplătite. Dobânda compusă intervine deci, atunci când la sfârșitul fiecărei perioade de plasament dobânzile se adaugă la capital generând ele înseși dobândă în condițiile contractului inițial. Este vorba de așa-numitul anatocism contabil.

Notăm cu:

C0= creditul inițial

Cf= capitalul final

n = numărul de ani de creditare

i = rata dobânzii/1 leu (D/100)

un = (1+i)n

ΔD = suma dobânzii

Rezultă următoarele relații:

Cf 1= C0+C0 D/100= C0(1+i)

Cf 2= C1+C1D/100= C0 (1+i)2

Cf=C0(1+i)n=C

ΔD=C-C=C(un-1)

Finanțările pe termen lung au în vedere ansamblul surselor de acoperire a cheltuielilor de investire atât a surselor proprii cât și a celor obținute prin angajamente la termen.Costurile aferente finanțărilor pe termen lung se referă atât la capitalul propriu cât și la capitalul de împrumut. Compararea costurilor este, în genere, dificil de realizat ca urmare a deosebirilor existente între diverse modele de finanțare. Chiar și pentru creditele pe termen mijlociu și lung compararea costurilor și deci alegerea celui mai avantajos credit, este o operațiune complicată din cauza multiplelor posibilități de stabilire a scadențelor, a capitalizării dobânzilor în cazul acordării de perioade de grație, a diverselor comisioane sau cote de risc etc.

Finanțarea pe termen lung a economiei se realizează prin organisme de credit care colectează depuneri de la populație, cum sunt casele de economii, și își plasează resursele, în principal sub forma creditelor pe termen lung, și organisme de credit care își mobilizează resursele de pe piața financiară.

Băncile și instituțiile financiare au posibilitatea de a accede pe piața lichidităților și prin emisiunea de titluri negociabile, de a mobiliza direct capitaluri disponibile. Ele pot crea Organisme de Plasament Colectiv în Valori Mobiliare (OPCVM) care drenează disponibilitățile existente și le valorifică.

Toate instituțiile financiare, băncile casele de economii pot crea OPCVM-uri.ele drenează atât economiile financiare pe termen lung stabile, cât și economiile pe termen scurt și excedentele de trezorerie ale întreprinderilor, permițând omai bună fructificare a acestora.

3. Costul creditului obligatar

Creditul obligatar reprezintă o grupă a operațiilor de credit cu existență seculară care se referă la relațiile de credit în care partenerii sunt instituțiile statale sau întreprinderile economice în calitate de debitori, care emit obligațiunile, în această calitate, pe. De o parte, și creditorii, subscriitori și deținători ai acestor obligațiuni, care-și angajează astfel capitalurile, în vederea obținerii unui venit sigur sub formă principală de dobânzi.

Obligația este un titlu de recunoaștere a datoriei care reprezintă o creanță financiară, pe care deținătorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul), sau altfel spus, este o promisiune scrisă de a plăti o sumă de bani (principal) la o dată stabilită. Deținătorul încasează de regulă, periodic dobânzile convenite în raportul de credite.

O mare parte a obligațiunilor sunt emise de stat, fie de către Tezaur (Ministerul sau Departamentul Finanțelor), fie de instituții locale (primării, prefecturi, comitate, state federale etc.).

Ne vom referi în continuare la obligațiile societăților, la raporturi de credit obligatar în care întreprinderile emitente sunt debitori, iar subscriitorii, creditori.

Specificul acestor raporturi în economia de piață, este faptul că ele se angajează primordial în sfera publică, respectiv este deschis tuturor doritorilor de a investi. Pe de o parte, subscrierile au caracter public, ele fiind, de regulă, precedate de campanii publicitare susținute. Pe de altă parte, subscrierea încheiată, obligațiile iac obiectul negocierii la bursa ele valori. Ele sunt solicitate la achiziție de investitori și oferite de deținători care au nevoie de lichidități, prin natura lor și a condițiilor de piață, obligațiunile reprezentând unul din activele financiare ușor lichidabile. În aceste condiții obligațiile sunt preferate primordial de investitori, în special de cei care doresc o investiție, necondiționată de timp, și în măsură să le asigure, oricând, rapid și fără mari diferențe valorice, schimbarea opțiunii.

Emisiunea de obligații este o sursă preferată de capital pentru întreprinderi.

Există mai multe motivații bine întemeiate ale acestui fapt.

Întreprinderile, de regulă societăți pe acțiuni, având o structură dată a deținerilor (și deținătorilor de capital) și prin aceasta, o repartizare dată în poziția puterii în consiliul de administrație, evită noile emisiuni de acțiuni ca sursa de sporire a capitalurilor, situație care ar putea duce la schimbarea raportului de forțe. Acest fapt explică, preponderent, preferința pentru împrumut, în opoziție cu posibilitatea de sporire a capitalului propriu prin emitere de acțiuni.

Pentru un credit clasic, fără comisioane diverse, fără primă de emisiune sau de rambursare, costul actuarial este egal cu dobânda nominală. Pentru împrumutul obligatar, în volumul costurilor figurează, alături de dobânda stabilită la nivelul dobânzii de pe piața financiară și de numărul de ani pentru care se emit obligațiunile, și alte cheltuieli de emisiune, de publicitate, comisioane bancare, cheltuieli cu imprimarea certificatelor de obligațiuni, prime de emisiune, prime de rambursare etc. Toate aceste cheltuieli se stabilesc de la început în cotă procentuală, urmând să se deducă din suma totală a împrumutului.

Rata dobânzii nominale (faciale) este cea care permite calcularea remunerației (cuponului pe baza valorii nominale a obligațiunii și se stabilește în momentul emisiunii împrumutului. Rata dobânzii poate fi fixă când cuponul rămâne nemodificat ca volum pe toată durata împrumutului și variabilă, când valoarea cupoanelor se modifică în funcție de diverși factori și în primul rând de oscilația dobânzii pe piața financiară.

Rata dobânzii nominale nu trebuie confundată cu rata actuarială care se evaluează pe baza ratei rentabilității interne a investirii în obligațiuni, ținând cont atât de rata dobânzii nominale cât si de primele de emisiune, primele de rambursare, comisioane și cheltuieli diverse ele emisiune. Rata actuarială pentru subscriitor este randamentul anual al unui împrumut care se determină actualizând suma fluxurilor pozitive primite în timpul duratei de viață a împrumutului (cupoane, valoarea de rambursare), în timp ce pentru emitentul obligațiunilor, rata actuarială reprezintă costul brut al împrumutului.

Rata actuarială (costul actuarial) a împrumutului obligatar reprezintă rata efectivă plătită de debitor și încasată de creditori, determinată nu numai de rata nominală a dobânzii dar și de alți factori : emisiunea la scont, emisiunea la primă și prețul de rambursare.

Model de calcul al costului:

Notăm cu: ra rata acturială sau costul acturial;

rn rata nominală (facială) a dobânzii;

PE prețul de emisiune al obligațiunilor;

PR prețul de rambursare al obligațiunilor;

VN valoarea nominală a obligațiunilor;

F fluxurile financiare nete negative ale emitentului.

Se obține: ra = rn , dacă PE = PR = VN

ra > rn, dacă PE < VN și PR > VN

Rata actuarială brută, fără incidența fiscală, este rata care egalizează prețul de emisiune cu valoarea actuarială a fluxurilor viitoare pozitive generate de obligațiune (cupoane, preț de emisiune, preț de rambursare). Cumpărătorul de obligațiuni varsă un preț și în fiecare an primește un cupon, iar la scadență valoarea obligațiunii la prețul de rambursare.

Exemplu. Un împrumut obligatar are următoarele caracteristici :

— 3000 obligațiuni cu VN = l 000 000 …. total 3 000 000 000;

— PE = 990 000 ; PR = l 025 000 ; D = 10,50% ; T = 8 ani;

— cheltuieli de serviciu ale împrumutului = 5 000 lei/obligațiune;

— reducerea sarcinilor fiscale asupra cheltuielilor financiare și a cheltuielilor de serviciu ale împrumutului = 50%.

Se observă că întreprinderea angajează și alte cheltuieli decât cele financiare (principal+dobânda), dar realizează și o economie de cheltuieli egală cu 50% din totalul cheltuielilor (cheltuieli financiare + cheltuieli de serviciu).

Ținând cont de caracteristicile împrumutului, pentru o obligațiune cheltuielile anuale ale emitentului sunt de 55 000 lei,

=55 000 lei

La o intrare netă de trezorerie de 990 000 (PE), corespund ieșiri nete de trezorerie după cum urmează :

-55 000 lei în fiecare din primii 7 ani,

-l 080 000 lei în anul al 8-lea (PR = l 025 000; dobânzi = 55 000).

Costul net al împrumutului obligatar se obține prin calculul actuarial, rezolvând ecuația următoare:

V0=

3 000990 000 = (++ …..+) +

990 000 = 55 000 ++ ….. ++

i = 5,89%

O altă metodă pentru determinarea costului net al împrumutului obligatar pornește de la următoarea formulă:

Costul net =

În calculul exemplului dat rezultă bineînțeles același rezultat:

Costul net(i) = = 5,89%

Deși rata nominală a dobânzii împrumutului este 10,50%, și au avut loc și alte cheltuieli de emisiune, totuși costul actuarial net pentru emitentul obligațiunilor este de 5,89%, datorită reducerii de impozit de 50% asupra cheltuielilor financiare si de serviciu.

Activele în obligațiuni crează baza unor operațiuni de împrumut declanșate de deținătorii care primesc credite, prin gajarea acestora, deținătorii obținând, prin aceasta disponibilități lichide în momentele considerate oportune, în condiții avantajoase, iar pe de altă parte, păstrând în continuare calitatea de proprietar al acestor obligațiuni și deci privilegiul de a încasa, la termenele stabilite, dobânzile ce li se cuvin.

Se poate concluziona că obligațiunile, în sine, reprezintă fondul material al unor ample operațiuni bancare active și generează diverse și numeroase operațiuni de credit bancar.

4.Costul lesing-ului

În literatura de specialitate acest credit poartă denumirea de credit contract de închiriere sau credit-bail.

În fapt, acest credit reprezintă o metodă de finanțare care, în esență, se poate asimila împrumutului, întreprinderea utilizatoare a obiectivelor de investiție ce se construiesc cu acest credit nu are calitatea de proprietar, ci uzufructier, un fel de chiriaș în acest contract. Contractul de credit se încheie pentru o perioadă determinată — în general, până la amortizarea activului fix — în cursul căreia nici o parte nu poate rezilia contractul.

Din punct de vedere economic, angajamentele ce decurg din lesing fac parte din datoriile pe termen mijlociu sau lung. Întreprinderea obține utilizarea la început, apoi devine proprietar al activului fix, în schimbul plăților periodice (anuități de plată).

Din punct de vedere financiar, deși este un contract oneros, lesing-ul prezintă avantaje în raport cu creditul obișnuit: suplețe în utilizare, posibilitatea acoperirii integrale a necesarului de capital, avantaje fiscale.

Creditul-contract de închiriere este o operațiune de finanțare care permit întreprinderii să dispună de un bun după cum crede de cuviință fără a fi necesar să-și constituie fond de investiții, ci plătind o chirie.

Întreprinderea își alege bunul pe care dorește să-1 exploateze, examinând ea însăși împreună cu furnizorul caracteristicile tehnice și condițiile de cumpărare; comanda este adresată producătorului prin intermediul societății de credit-bail; contractul intră în funcțiune începând cu livrarea materialulu către utilizator, durata închirierii este prevăzută, în general, pentru perioada de viață economică a utilajului sau pentru perioada amortizării fiscale; la expirarea termenului contractual există trei posibilități : fie înapoierea bunului către proprietar, fie cumpărarea lui la o valoare reziduală prevăzută în contract, fie reînnoirea creditului-contract de închiriere.

Chiriile plătite periodic de utilizator se compun din contravaloarea amortizării, din costul capitalului imobilizat (dobânda), din prețul serviciilor (comisionul) furnizate de întreprinderea de credit-bail, precum și dintr-o primă de risc. De cele mai multe ori plățile periodice (redevențele) sunt stabilite după un barem regresiv anual, cu defalcări trimestriale, urmând ca în final suma totală a plăților să depășească cu 15—20% valoarea bunului închiriat. Desigur că plățile pot fi stabilite și proporțional sau progresiv, contractul dintre părți precizând acest lucru.

Avantaje ale leasing-ului Această modalitate de finanțare a cunoscut în ultimul timp, o dezvoltare considerabilă mai ales în domeniul imobiliar.

Pe plan financiar, creditul-bail este o operațiune care nu modifică structura financiară a întreprinderii (îndatorarea) ci numai angajamentele de plată anuale. Capitalul propriu rămâne neangajat legal ceea ce creează întreprinderii posibilitatea unor împrumuturi bancare.

Operațiunile de împrumut obișnuit nu acoperă, în general, decât 50-60% din valoarea proiectelor de finanțat, restul concretizându-se în participarea cu fonduri proprii. Spre deosebire de creditul bancar, leasing-ul acoperă 100% valoarea bunului închiriat, întreprinderea putându-și rezerva capitalul propriu drept garanție pentru contractarea altor împrumuturi de dezvoltare.

Leasig-ul permite accelerarea dezvoltării fără a pune în pericol autonomia financiară a întreprinderii. Pe plan fiscal, plățile făcute în contul chiriilor micșorează baza impozabilă.

Inconveniente ale lesingului. Pentru utilizator, creditul-bail este tehnică de finanțare a investițiilor pe seama rentabilității exploatării. Aparent, creditul-bail nu grevează îndatorarea, în sensul că nici un împrumut de acest gen nu apare în bilanț; în fapt însă, afectează inevitabil autofinanțare viitoare ca urmare a obligațiilor periodice de plată. Ratele practicate, respectiv redevențele, care cumulează chiria, comisionul de servici și cote de risc sunt relativ ridicate, ceea ce impune necesitatea obținerii unei rentabilități cel puțin acoperitoare.

CAPITOLUL III: GESTIUNEA RISCULUI RATEI DOBÂNZII ȘI TEHNICI DE PROTECȚIE ÎMPOTRIVA ACESTUIA

Băncile comerciale se sprijină în activitatea de creditare nu atât pe capitalul propriu (care are o pondere mică), cât mai ales pe capitalurile de pe piața financiar-monetară. Capitalurile și fondurile proprii reprezintă baza de desfășurare a operațiunilor bancare. Ele se folosesc în special ca o primă de asigurare pentru acoperirea riscului ce le implică plasamentele fiecărei bănci.

Noțiunea de risc poate fi definită ca un angajament care poartă o incertitudine datorită probabilității de câștig sau pierdere. Etimologic, termenul provine din latina „re-secare” care înseamnă ruptură într-un echilibru.

În activitatea bancară, asumarea riscurilor poate fi cercetată pentru posibilele sale avantaje viitoare, cum este cazul operațiunilor speculative pe piețele financiare sau de schimb, dar și a posibilelor pierderi imprevizibile.

In general, asumarea riscurilor este legată de funcția de bază pe care o au băncile în economie, și anume funcția de investiții. Or, riscul este atribut al investițiilor în general, asumarea riscului devine inevitabilă și justifică existența băncilor.

După cum observam, băncile investesc resurse împrumutate – care sunt un multiplu substanțial al propriului capital. Recuperarea cu întârziere a resurselor investite provoacă o serie de dezechilibre la nivelul băncii care pot îmbrăca diferite forme și se pot alimenta reciproc.

Perioada actuală este denumită „era managementului de risc” în domeniul bancar, iar managementul riscului constituie o sarcină extrem de complexă și importantă a managementului bancar, dar, asumarea unor riscuri atrage după sine și câștiguri mai mari.

Măsurarea riscului ratei dobânzii și gestiunea acestuia

Riscul ratei dobânzii se datorează fluctuațiilor în nivelul ratei dobânzi, atât la active, cât și la pasivele din portofoliul băncii.

Riscul ratei dobânzii se repercutează asupra băncii sub două forme:

-prima formă constă în pierderi (diminuarea venitului din dobânzi) ca urmare a unei variații neconvenabile a ratei dobânzii;

-a doua formă constă în deteriorarea situației patrimoniale a băncii (diminuarea capitalului propriu) ca urmare a variației ratei dobânzii.

Riscul ratei dobânzii apare atât ca urmare a deținerii de active și pasive cu dobândă fixă, care, în plus, diferă ca scadență și preț, dar și din deținerea de active și pasive cu dobândă variabilă, care se adaptează în mod diferit la fluctuațiil dobânzii.

Managementul riscului ratei dobânzii constă în măsurarea riscului și gestiunea acestuia.

Din punct de vedere al unei bănci, schimbările neanticipate în nivelul ratei dobânzii și compoziția pasivelor ei pot ridica sau coborî în mod semnificativ profiturile băncii deoarece cheltuiala cu dobândă poate crește sau scade mai mult decât venitul din dobândă. Aceste schimbări pun în pericol și poziția băncii față de riscul de dobândă.

Asupra riscului ratei dobânzii managerii își concentrează atenția în mod deosebit, deoarece fluctuația ratei dobânzii pune în pericol atât câștigurile, dar și întregul portofoliu bancar (active, pasive, capital propriu).

Variațiile mari ale ratei dobânzii, potențate de inflație și conjunctura economică, pot influența în mod drastic costurile, rambursările și valoarea activelor băncii. Băncile care dau împrumuturi cu rata dobânzii fixă și susțin aceste împrumuturi prin depozite pe termen scurt cu rata dobânzii fluctuantă au, în mod cert, rezultate dezastruoase, fiind condamnate la faliment.

Situația ideală ar fi ca fiecărei categorii de activ să-i corespundă un pasiv aceleași cu caracteristici din punct de vedere al valorii, volatilității și duratei.

Or, această situație în mod real nu există, în schimb, se poate crea printr-o corelare (echilibrare) a resurselor și plasamentelor băncii de către managementul băncii.

O bancă care își asumă un risc mic al dobânzii va fi insensibilă la modificările ratei dobânzii.

Fluctuațiile ratei dobânzii modifică valoarea de piață a unei bănci dacă managementul nu elaborează strategii în vederea reducerii impactului. Riscul ratei dobânzii depinde de această volatilitate a ratelor dobânzii. Toate băncile dispun de un management al activelor și pasivelor care evaluează în mod regulat riscul ratei dobânzii.

Politicile elaborate de managementul active-pasive vizează nevoia de fonduri, veniturile din afara dobânzilor pentru acoperirea cheltuielilor indirecte și de asemenea monitorizează resursele lichide.

În funcție de caracteristicile cash-flow-ului pasivelor și activelor unei bănci, schimbările în ratele dobânzii pot crește sau scădea venitul net din dobândă și valoarea de piață a activelor și pasivelor.

Să considerăm că o bancă dă un împrumut cu rată fixă pe o perioadă de zece ani, susținerea împrumutului îl face din depozite pe termen scurt până la l an

În marja inițială dintre dobânda încasată de bancă și cea plătită se consideră atât venitul băncii, cât și schimbările prognozate în ratele dobânzii pe perioada derulării împrumutului.

Dacă cresc ratele dobânzii (atât la active, cât și la pasive) peste ceea ce a prognozat banca, cheltuiala cu dobânda pe depozite va crește mai mult decât venitul din dobânda la active, astfel încât venitul net din dobândă și valoarea băncii scad.

Dacă ratele dobânzii scad sub pragul prognozat, diferența dintre venitul din dobândă și cheltuiala cu dobânda se va mări, iar valoarea băncii va crește.

Managerii activelor/pasivelor (A/P) trebuie să stabilească limitele riscului ratei dobânzii pe care și-1 asumă banca, pentru a micșora consecințele negative ce ar putea rezulta din mișcările ratei dobânzii.

Managementul A/P este prin natura sa o activitate imprecisă care necesită informații substanțiale privind rata dobânzii la active și pasive, scadențele acestora.

Pentru multe instituții financiare, în special pentru cele din țările dezvoltate o prioritate în vederea îmbunătățirii managementului A/P o constituie mărirea calității si volumului datelor necesare în procesul luării deciziilor.

Maniera în care o bancă își structurează activele și pasiveie determină poziția riscului ratei dobânzii. Exemplul cel mai frecvent este cel al unei bănci ce finanțează active pe termen lung cu dobânda fixă din pasivele pe termen scurt sau cu dobânda variabilă. Având în vedere că dobânzile pentru termene scurte sunt mai mici decât dobânzile pe termene lungi, asemenea bănci obțin profituri luând cu împrumut de pe piețele cu termene scurte si dând cu împrumut pe piețe cu termene lungi.

Consecința acestei strategii este faptul că banca își asumă un risc al ratei dobânzii. Atunci când dobânzile pe termen scurt cresc, crește și costul fondurilor atrase în timp ce dobânzile câștigate din active pe termen lung rămân relativ fixe. În această situație marja dinte câștigul din active și costul pasivelor poate deveni negativă. Chiar dacă ea ar fi pozitivă venitul net din dobânzi al băncii va fi insuficient să acopere cheltuielile generale ale băncii, fapt ce duce la pierderi care vor eroda capitalul.

Poziția riscului ratei dobânzii unei bănci este determinată în principal de măsura în care activele si pasivele sale sunt în ,,concordanță”. Neconcordanța se referă la sincronizarea modificării dobânzilor la active și la pasive.

În măsura în care ajustarea dobânzilor la active se face la o dată diferită de cea a pasivelor, există o nepotrivire, o neconcordanță.

Rezultă că ele sunt supuse unui risc al ratei dobânzii si su afectate de mișcările ratei dobânzii.

În țările unde dobânzile sunt determinate pe piață, managerii A/P se confruntă cu efectele modificării dobânzilor.

Trebuie subliniat faptul că riscul ratei dobânzii apare si în țările în care dobânzile sunt fixate de administrație și rămân fixe o perioadă îndelungată. Un anumit număr de factori pot conduce la schimbări ale acestor rate (de exemplu, creșterea substanțială a ratei inflației) si o asemenea schimbare va afecta condițiile financiare în care operează instituțiile și adeseori consecințele modificărilor ratei dobânzii în asemenea țări pot fi mult mai pronunțate având în vedere faptul că managerii băncii nu au experiență în management riscului ratei dobânzii.

Strategia riscului ratei dobânzii este stabilită în principal de Direcția Resurse si Plasamente împreună cu conducerea băncii. Strategia de stabilire a ratei dobânzii este stabilită în funcție de strategia de creditare, de atragere de fonduri si de ratele dobânzii practicate de celelalte bănci.

În majoritatea băncilor, estimarea riscului ratei dobânzii se face apreciind în ce fel anumite schimbări ale ratei de dobândă vor afecta câștigurile băncii.

Într-o bancă obișnuită, dobânzile la pasiv se restabilesc mai rapid decât la active, iar câștigul din dobânzi crește dacă dobânzile scad. El va scădea si atunci când dobânzile cresc. Contrariul se realizează în cazul, mai puțin obișnuit, in care dobânzile la active se restabilesc mai repede decât la pasive; câștigul din dobânzi va crește când dobânzile cresc si va scădea când dobânzile scad.

Un bun manager al A/P utilizează anumite tehnici de măsurare pentru a stabili cum vor fi afectate viitoarele câștiguri de mișcările potențiale ale ratei dobânzii.

Fiecare tehnica de măsurare pornește de la o ipoteză simplificată si prin urmare fiecare din ele prezintă anumite limite. Din aces motiv este necesară o judecată de valoare pentru a interpreta rezultatul rnăsurării riscului.

Anumite informații de bază formează fundamentul tuturor tehnicilor de măsurare.

Esențiale pentru măsurarea riscului ratei dobânzii sunt acuratețea și actualitatea informațiilor cu privire la termenele de ajustare a dobânzilor la active si la pasive.

A ști în ce moment dobânzile la active și la pasive pot sufer modificări, este esențial în a determina mărimea riscului ratei dobânzii.

O tehnică de măsurare frecventă este utilizarea unui raport în care sunt prezentate aceste informații de bază. Acest raport prezint activele și pasivele ale căror dobândă poate fi restabilită în cadrul unor perioade de timp în viitor. Raportul este cunoscut sub numele de raportul GAP asupra ratei dobânzii.

Rapoartele GAP sunt folosite pentru a estima modificările potențiale ale venitului net din dobânzi pe un termen scurt, în general primele trimestre ale anului următor. Dar ele pot fi imprecise uneori chiar greșite, putând conduce la concluzii false.

Au fost dezvoltate numeroase proceduri pentru a preveni deficiențele rapoartelor GAP.

Cele mai bune rezultate pot fi obținute utilizând simulările pe calculator.

Cele mai bune simulatoare proiectează câștigurile din dobânzi ce se obțin într-o varietate de scenarii ale ratei dobânzii. Ele nu trebuie să fie prea complexe sau extinse.

Au fost create modele simple, dar eficiente pentru a putea fi utilizate computerele personale.

În general, modeleie utilizează același tip de informații luat din rapoartele GAP. Dar, în plus, ele oferă posibilitatea de a utiliz, informații privind ratele curente ale dobânzii asociate activelor și pasivelor existente.

Pornind de la aceste date și adăugând previziunile asupra viitoarelor rate ale dobânzii, modelele anticipează viitorul câștig obținut din dobânzi într-o varietate de scenarii privind rata viitoare a dobânzii.

Nivelul înalt și instabilitatea ratei dobânzii au condus la creșterea complexității managementului portofoliului financiar.

Riscul mare al ratei dobânzii a făcut ca strategia de management a activelor si pasivelor bancare să devină o problemă de cea mai mare importanță pentru băncile comerciale.

Multe bănci au dat dovadă de încetineală în adoptarea tehnicilor de control a riscului ratei dobânzii în condițiile în care este un fapt dovedit că bancherii trebuie să caute să-si extindă tehnicile de management a riscurilor pentru a supraviețui într-un mediu tot mai competitiv.

Managementul A/P a fost dezvoltat pe la mijlocul deceniului șapte ca o cale de a menține performanțe băncii în fața unor rate ale dobânzii înalte și instabile.

Obiectivul managementului A/P ca si obiectivul managementului activelor, care a fost folosit între 1940 si 1950 și al managementului pasivelor, preferat în anii ‚60, este să maximizeze câștigul acționarilor băncii menținând riscul la un nivel acceptabil.

Managementul A/P realizează acest obiectiv prin coordonarea managementului lichidității, managementul investițiilor, managementul creditelor si managementul pasivelor.

Aceste funcțiuni trebuie să fie coordonate deoarece ratele înalte și fluctuante ale dobânzii pot să afecteze drastic venitul net al dobânzii obținute din gestionarea instrumentelor purtătoare de dobânzi.

Băncile au făcut față în ultimii ani la presiuni asupra câștigului lor atât din partea ratei dobânzii, cât și din partea concurenței exercitate de celelalte instituții financiare, ca urmare a unor tehnicilor de apărare împotriva riscului ratei dobânzii care au fost introduse în politica lor.

Managementul discrepanței activ-pasiv (G A.P.) și calculul duratei (D.G.A.P.) ajută managerii să echilibreze rata dobânzii aferentă activelor cu rata dobânzii aferentă pasivelor, precum și durata activelor cu durata pasivelor. Riscul ratei dobânzii nu este singurul risc căruia banca trebuie să-i facă față în viitor.

Banca trebuie să se confrunte și cu riscurile modificărilor valorilor activelor, pasivelor și capitalului, datorită procesului inflaționist, trebuind să găsească căi de soluționare a lor pentru a asigura supraviețuirea băncii în condițiile unei piețe în continuă modificare.

Managementul discrepanței activ-pasiv (G.A.P.) presupune o monitorizare continuă a fiecărei părți a bilanțului contabil al băncii divizat în grupuri de elemente (în funcție de vechime) al căror flux de lichidități este fluctuant (nefluctuant) la fluctuațiile ratei dobânzii pe termen scurt.

Grafic această metodă este redată de tabelul următor:

TABELUL nr. 2

SA- susținerea parțială a activelor sensibile cu pasive sensibile

GA- susținerea parțială a activelor sensibile cu pasive insensibile

NA- susținerea activelor insensibile cu pasive insensibile și capital propriu

RSAs- active sensibile la fluctuațiile ratei dobânzii

RSPs- pasive sensibile la fluctuațiile ratei dobânzii

RNA- active insensibile la fluctuațiile ratei dobânzii

RNP- pasive insensibile la fluctuațiile ratei dobânzii

K- capital propriu

Tabelul 2 reprezintă o bancă în care valoarea activelor sensibile la rata dobânzii este mai mare decât valoarea pasivelor sensibile la rata dobânzii.

În această situație, activele sensibile la rata dobânzii (RSAs) sunt susținute parțial (SA) de pasive sensibile la rata dobânzii (RSPs) și parțial (GA) de pasive insensibile la rata dobânzii (RNP).

Activele insensibile la rata dobânzii (RNA) sunt susținute (NA) atât din pasive insensibile la rata dobânzii (RNP), cât și din capitalul băncii (K).

Diferența dintre activele fluctuante și pasivele fluctuante poate fi negativă când pasivele fluctuante depășesc activele fluctuante și pozitivă când activele fluctuante depășesc pasivele fluctuante; și raportul dintre activele fluctuante și pasivele fluctuante poate fi folosit: un raport supraunitar arată că activele fluctuante depășesc pasivele fluctuante, un raport subunitar arată că pasivele fluctuante depășesc activele fluctuante.

Poziția echilibrată a fluctuației ratei dobânzii este considerată atunci când diferența dintre activele fluctuante și pasivele fluctuante este egală cu 0 sau raportul lor este egal cu l.

De menționat că metoda G.A.P. nu ține cont de evoluția valorii de piață a activelor, pasivelor și capitalului băncii, valorile cu care operează sunt valori contabile, nu valori de piață.

Managementul discrepanței duratei D.G.A.P. permite ca prin comparația dintre durata portofoliului de active cu durata portofoliului de pasive o bancă să-și controleze ratele dobânzilor aferente întregului portofoliu de active-pasive.

Dacă duratele activului coincid cu duratele pasivului, fluctuația ratei dobânzii are aceleași efecte asupra valorii activelor și pasivelor băncii.

Intervalul de durată măsoară nepotrivirea duratelor activului și pasivului și; cel puțin teoretic, oferă un indice al expunerii la fluctuația dobânzii a întregului portofoliu.

Metoda operează cu valoarea de piață a portofoliului băncii, deci ține cont de modificările neregulate care au loc în structura activului și pasivului băncii ca urmare a fluctuației ratei dobânzii.

Exemplu de calcul al metodei discrepanței (GAP)

Câștigurile din active și costurile cu dobânzile nu se schimbă concomitent și prin sume egale chiar în cadrul intervalelor de timp distincte, dobânzile la active și pasive nu evoluează la aceleași intervale de timp.

Pentru o analiză eficientă cu ajutorul G.A.P.-ului, managerii trebuie să-și fixeze orizonturi de timp scurte. Frecvența schimbărilor în rata dobânzii nu pot fi prognozate cu acuratețe datorită imposibilității anticipării momentului schimbării.

Pentru asigurarea protecției băncii la riscul de credit, managementul active-pasive trebuie să monitorizeze continuu rata dobânzii, structura și volumul portofoliului.

Mulți manageri își monitorizează poziția de risc a băncii și schimbările potențiale în venitul net din dobândă, structurând activele și pasivele pe orizonturi de timp așa cum reiese din următorul tabel:

TABELUL nr. 3

Sursa: Maricica Stoica, „Management bancar”, Ed. Economică, 1998, pg. 113

Structura activelor și pasivelor s-a făcut în funcție de scadența pe orizonturi de timp de la o săptămână până la l an. Toate soldurile apar în orizontul de timp la termenul cel mai apropiat.

În cazul plasamentelor și împrumuturilor pe piața interbancară, durata variază de la câteva ore până la o săptămână, modificarea dobânzii se face în funcție de cererea și oferta de pe piața interbancară. De obicei, acestea sunt cele mai scumpe credite, băncile apelînd în caz de forță majoră – criza de lichidități.

Celorlalte active și pasive, chiar dacă intră la scadența în orizontul respectiv, li se poate modifica dobânda și pentru câteva zile până la termenul scadent

De exemplu, cele 517 mild. lei credite existente în sold, 20 mild lei intră la scadența între 8-30 zile față de momentul de referință, 130 mild. lei intră la scadența între 31-90 zile față de momentul de referință, 32 mild. lei intră la scadența între 91 – 180 zile, 160 mild. lei intră la scadența între 181 – 365 zile și I75 mild lei intră la scadența peste 365 zile

Pe baza structurii, se poate calcula G.A.P.-ul periodic aferent fiecărui orizont de timp și G.A.P.-ul cumulativ începând cu primul orizont l – 7 zile până la l an.

Se constată că pasivele sensibile la rata dobânzii depășesc activele sensibile la rata dobânzii pe toate orizonturile de pe perioada unui an, G.A.P.-ul cumulativ măsoară suma G.A.P.-urilor periodice, astfel G.A.P.-ul pe perioada l – 90 zile este egal cu suma G.A.P.-urilor periodice de pe cele 3 orizonturi: l – 7 zile, 8-30 zile și 3 l – 90 zile, suma G.A.P.-ului pe perioada 91 zile – l an este egal cu G.A.P.-ul cumulativ pe perioada 31 – 90 zile plus G.A P.-urile aferente orizonturilor de timp până la l an.

Semnul G.A.P.-ul periodic și cumulativ indică evoluția venitului net în funcție de schimbările care au loc în nivelul ratei dobânzii.

Valoarea G.A.P.-ului cumulativ pune în evidență sensibilitatea dobânzii fiecărui orizont de timp, practic indică valoarea activelor și pasivelor cărora trebuie să li se modifice nivelul dobânzii în ultima zi a orizontului.

Se constată că G.A.P.-ul cumulativ este negativ pe toate orizonturile mai puțin cele de peste un an. Deci banca va obține o creștere a venitului net din dobândă dacă ratele dobânzilor scad uniform în timpul anului, în condițiile în care atât în structură, cât și în volumul portofoliului nu intervin schimbări majore.

Dacă ratele pe termen scurt cresc, venitul net din dobândă se va diminua. Mărimea G.A.P.-ului indică o variație mare a venitului net din dobânda pe ultimele 6 luni ale anului, G.A.P.-ul cumulativ este de 236 mild. lei reprezentând aproape 20% din activele purtătoare de dobândă.

Considerăm că între luna aprilie și mai are loc o scădere generală a ratelor dobânzilor:

TABELUL nr. 4

Dobânzi bonificate de bancă:

– Pentru disponibilități și carnete de economii la vedere

– 13% aprilie

– 12% mai

Carnete de economii

TABELUL nr. 5

Certificate de trezorerie:

-aprilie 75 %

-mai 60%

Dobânzi încasate de bancă pentru credite pe termen scurt:

-aprilie 61 %

-mai58 %

Între luna aprilie și mai, în structura volumului activelor și pasivelor băncii au loc următoarele schimbării:

-intră la scadență 100 mild. lei depozite constituite la bănci, scadența 30 zile, cu dobândă 68,42 % /an;

-intră la scadență 32 mild. lei, certificate de trezorerie cu dobândă 75%/an scadentă 90 zile;

-achiziționează certificate de trezorerie în valoare de 132 mild. lei cu dobândă de 60% scadentă 90 zile;

-acordă credite clienților în valoare de 3 mild. lei cu dobândă 61%/an termen scurt;

-diminuarea soldului depozite clienți pe o lună cu 130 mild. lei cu o dobândă de 49%/an;

-creșterea soldului depozite clienți la 3 luni cu 130 mild. lei cu o dobândă de 50%/an.

În vederea analizei variației la performanță a băncii în luna mai față de aprilie vom urmări schimbările care au loc în structura, volumul și ratele dobânzii

TABELUL nr: 6 (mild. lei)

Valorile din bilanț și cifrele ratei dobânzii sunt medii. Evoluția veniturilor și cheltuielilor în perioada aprilie-mai are următoarea structură:

Venituri din dobânzi:

-Disponibilități și dobânzi la bănci: = 5,62

-Certificate de trezorerie: = 1.97; = 6,5

-Credite acordate clienților:= 0,15

Total venituri: 14,24 mild. lei

Cheltuieli cu dobânzi:

Depozite clienți – 1 lună: = 5,23

Depozite clienți – 3 luni: = 5,34

Total cheltuieli: 10,57 mild lei

Așa cum rezultă din variațiile dobânzii medii, banca a câștigat în medie 65,64% la activele care s-au schimbat și a plătit în medie 49,5% la pasivele care au schimbat.

Dat fiind G.A.P.-ul negativ pe tot anul, diminuarea ratelor a dus la creșterea venitului net din dobândă, deși evoluția portofoliului a fost modestă (+3 mild. lei la active) în schimb, structura activelor a determinat ca banca să încaseze venituri mari datorită plasamentelor în certificate de trezorerie cu dobândă fixă în timp ce volumul portofoliului de pasive sensibile a rămas neschimbat.

Decizia managementului de a investi 132 mild. lei în certificate de trezorerie pe 3 luni cu dobândă fixă de 60% în loc să investească tot pe 3 luni la banci cu dobândă sensibilă medie de 72,84%/an este discutabilă deoarece banca a pierdut 1,4 mild. lei (7,9-6,5).

= 7,9 mild. lei

Totuși, pe fundalul general al diminuării ratei dobânzii (economiștii anticipând un declin în nivelul ratei) managementului i se pot acorda circumstanțe atenuante.

Estimările G.A.P.-ului pun în evidență câștigurile viitoare ale băncii. Orice estimare este subiectivă deoarece se bazează pe evoluția ratei dobânzii. Totuși pe baza unor scenarii privind evoluția ratelor dobânzii se pot obține informații privind amploarea riscului ratei dobânzii.

Pe baza informațiilor se pot stabili prețurile noi ale activelor în scopul menținerii stabilității venitului net din dobândă în condițiile schimbării ratelor și a volumului de active – pasive. Se poate estima, practic, cum s-ar putea menține stabilitatea venitului net din dobândă fie prin modificări în portofoliu, fie prin schimbarea prețului

Pe exemplul considerat (Tabelul 3) considerăm poziția sensibilității ratei dobânzii la sfârșitul lunii martie. Banca are G. A.P. de -3 l mild. lei pe următoarele 30 zile și 313 mild. lei active sensibile la rata dobânzii.

Pentru susținerea unor noi plasamente, managementul băncii decide contractarea de pe piață a noi împrumuturi prin emisiunea unor certificate de depozit în valoare totală de 10 mild. lei.

Economiștii preconizează pentru următoarea perioadă de timp un declin substanțial al ratei dobânzii . Impactul potențial al descreșterii generale pe termen scurt a dobânzii poate fi pus în evidență pentru banca pe luna aprilie, plecând de la situația lunii martie privind portofoliul, G.A.P.-ul și nivelul dobânzilor.

La sfârșitul lunii martie portofoliul de active sensibile la rată era de 313 mild. lei; portofoliul de pasive sensibile 344 mild. lei. Se estimează o scădere cu 9% a dobânzilor bonificate de la bancă de la 62% la 53%.

În aprilie 313 mild lei active și 344 mild. lei pasive pot primi dobânzi noi. Pentru active banca încasează 78% iar pentru pasive plătește 62%. Dacă ratele dobânzii, volumul și structura rămân neschimbate banca poate câștiga în următoarele 30 zile 1,99 mild. lei.

mild. lei

Să presupunem că rata medie bonificată la pasivele cu prețuri noi scade cu 11%, banca contractează și împrumuturi de 10 mild. lei prin emisiunea de certificate de depozit cu dobândă de 53%. Această cădere anticipată a ratei micșorează cheltuiala bancară prognozată cu pasivele existente cu 2,6 mild. lei.

mild. lei

Dobânda plătită pe certificatele de depozit noi este egală cu:

0,43 mild.lei

active cu preț nou 313 mild.lei

pasive cu preț nou 344 mild.lei

G. A. P. -31 mild. lei

venit din dobândă 20,06 mild. lei

cheltuiala cu dobândă 18,03 mild. lei

venii na/ din dobândă 1,99 mild.lei

Dobânzi schimbate:

cheltuială cu dobândă nouă pentru pasivele existente:15,42 mild lei

cheltuială cu dobândă pentru 10 mild. lei la certificate de depozit :0,43 mild. lei

venit net din dobânda pe care banca trebuie să-1 păstreze pentru menținerea stabilității 1,99 mild. lei

venit net din dobânzi necesar a fi încasat de bancă 17,84 mild. lei

dobândă nouă pe care banca trebuie să o practice la active pentru a menține venitul net din dobândă: =67%

Deci banca poate să își micșoreze dobânzile la active de la 78% la maximum 67% dacă dorește să nu-și modifice venitul net din dobândă în noile condiții. Ușurința cu care banca poate să facă acest lucru depinde de cât de mult se diminuează câștigurile ei din active. Rata de bază a dobânzii băncii în jurul căreia gravitează celelalte rate se micșorează cu întârziere față de dobânzile de pe piață.

Acest mod de analiză prezintă următoarele lacune:

-greutatea prognozării direcției și amplitudinii ratei dobânzii chiar pe termen foarte scurt. Managerul trebuie să facă o analiză de sensibilitate a venitului net din dobândă luând în calcul diverse scenarii ale dobânzii.

-măsurile G.A.P. nu indică cu precizie riscul ratei dobânzii, deoarece nu relevă și nesincronizările în cash-flow-urile pentru activele și pasivele care pot să apară, chiar dacă au aceeași scadență. G.A.P. apreciază doar riscul ratei dobânzii. Chiar la un G.A.P. egal cu zero, venitul net din dobândă variază ca urmare a nesincronizârii cash-flow-ului activelor cu cel al pasivelor.

3.2 Tehnici de protecție împotriva riscului de dobândă

În complexul activităților lor, agenții economici sunt expuși atât la riscuri economice cât și la riscuri financiare. Riscul financiar are în vedere riscul ratei dobânzii, riscul ratei schimbului valutar, riscul de nerambursare.

Ca mijloc de protecție împotriva riscului ratei dobânzii agenții economici utilizează anumite procedee:

Tehnici tradiționale de protecție:

Alegerea deliberată fie a ratei fixe, fie a ratei variabile a dobânzii în funcție de tendințele pieței.În perioada de creșterea ratei dobânzii întreprinderile se străduiesc să plaseze disponibilități cu o rată variabilă a dobânzii și să împrumute cu o rată fixă de dobândă, în situația inversă, când pe piață se conturează un proces de reducere a ratei dobânzilor, întreprinderile vor căuta să plaseze cu dobândă fixă și să împrumute cu dobândă variabilă, Prin aceste încercări întreprinderile obțin sau caută să obțină cele mai bune condiții valabile pentru momentul contractării și vizând anticiparea evoluției pieții dar, odată încheiat contractul, gestionarea riscului se limitează la simpla supraveghere a fluxului dobânzilor neputând interveni pe parcursul contractului de plasament sau de credit.

Alegerea plasamentelor sau creditelor pe termen lung, mediu sau scurt.-Decizia privind mărimea perioadei se ia în funcție de anticipările făcute în legătură cu creșterea sau scăderea probabilă a ratei dobânzii pe piața financiară. Pentru împrumuturi se va tinde pentru perioade cât mai mari dacă se anticipează o creștere a ratei dobânzii și invers, se va urmări contractarea creditelor pentru perioada cât mai redusă dacă se anticipează o reducere a ratei dobânzii pe piață. Pentru plasamente se vor urmări perioade cât mai lungi dacă se anticipează scăderea ratei dobânzii și perioade cât mai scurte dacă se anticipează creșterea ratei dobânzii.

Alegerea unor contracte, de împrumut cu posibilitatea expresă de a putea rambursa la anumite termene în avans față de scadența finală, sau creditorul să poată cere rambursarea în avans. Dacă pe piață va crește rata dobânzii, creditorul poate ieși din contract (poate retrage creditul) găsind alt plasament mai convenabil; dacă pe piață va scădea rata dobânzii debitorul poate ieși din contract rambursând anticipat și angajând alt împrumut în condiții mai avantajoase.

Divizarea împrumutului in două tranșe egale si indexate invers, cu un
anumit indice de creștere sau scădere a ratei dobânzii. Orice evoluție viitoare a
ratei dobânzii va face ca pierderea realizată la o tranșă să se compenseze
cu câștigul realizat la cealaltă tranșă. Astfel de împrumuturi se numesc de
sensibilități opuse sau bull and bear.

Ceea ce caracterizează, aceste tehnici tradiționale se materializează în faptul că eficacitatea garanției împotriva riscului depinde de alegerea inițială. Dacă alegerea este pertinentă, debitorul își vede cheltuielile diminuate; în cazul scăderii ratei dobânzii si nemajorate în cazul procesului de creștere a ratei dobânzii, întreprinderile care plasează disponibilități își păstrează, șansele inițiale în cazul scăderii ratei dobânzii și beneficiază în cazul creșterii acesteia. Dacă alegerea inițială este greșită apar inevitabil greutăți financiare.

Tehnici moderne de protecție:

În noile tehnici de gestionare a riscului ratei dobânzii apare posibilitatea de a disocia creditul de plasament. Ele permit acoperirea riscului de dobândă atât pentru creditor și debitor, cât și pentru plasamente făcute și plasamente primite.

Aceste tehnici au o flexibilitate mai mare, o independență față de angajamentul inițial (contract) permițând o mai bună gestionare a riscului de dobândă. Principalele tehnici sunt swap, contractul la termen și opțiunile.

Swap pentru rata dobânzii.Tehnica svvap cunoaște în prezent un succes însemnat în viața financiară datorită facilităților pe care le oferă gestiunii de trezorerie. Această tehnică permite unei întreprinderi care anticipează, spre exemplu, o reducere a ratei dobânzii pe piața financiară, să schimbe o datorie cu dobândă fixă într-una cu dobândă variabilă.

Noțiunea swap se traduce prin schimb. Swap este o tranzacție prin care o întreprindere schimbă un contract de credit cu anumite caracteristici, cu un contract având alte caracteristici. Swap pentru rata dobânzii este tot un contract între două părți care schimbă caracteristicile împrumutului sau a plasamentelor lor.

Swap pentru rata dobânzii se poate realiza în mai multe combinații schimbul unei datorii cu dobândă variabilă, contra unei datorii cu dobândă fixă exprimate în aceeași monedă; schimbul unei datorii cu dobândă variabilă, contra unei datorii cu dobândă variabilă exprimate în aceeași monedă; schimbul unei datorii cu dobândă variabilă, contra unei datorii cu dobândă variabilă exprimate în devize diferite ; schimbul unei datorii cu dobândă fixă, contra unei datorii cu dobândă fixă exprimate în alte devize ; schimbul unei datorii cu dobândă fixă, contra unei datorii cu dobânda variabilă exprimate în alte devize.

Contractul dintre cele două părți cuprinde clauze variate: durata contractului, capitalul de referință (care este purtător de dobânda în discuție), periodicitatea plății dobânzii, ce fel de rate ale dobânzii se schimbă, data intrării în vigoare, devizele tratate etc.

Swap poate oferi condiții bune pentru apărarea pe termen lung contra riscului ce decurge din oscilația ratei dobânzii pe piața financiară, poate îmbunătăți condițiile unui împrumut sau unui plasament pe baza unei anticipări corecte a evoluției viitoare a ratei dobânzii pe piața financiară.

Contractul la termen pentru rata dobânzii, în perioada de fluctuații bruște și însemnate ale dobânzilor există șansa de câștig dar și riscul de pierdere. Contractele la termen răspund unor nevoi reale a operațiunilor în perioadele de instabilitate a dobânzilor în sensul de a proteja împotriva variațiilor neașteptate și negative ; prin intermediul lor pot fi schimbate creanțe la termen în scopul reducerii incertitudinii în perioada de instabilitate, contracarării efectelor fluctuațiilor imprevizibile, în vederea mențiunii plasamentelor și afacerilor viitoare.

Contractul la termen definește în prezent condițiile unei livrări viitoare; spre exemplu, poate stabili în prezent prețul la care se va livra o marfă, un titlu de credit peste un anumit timp, în vederea eliminării incertitudiniiși așteptării.

Întreprinzătorul care cumpără un titlu la termen, în condiții prestabilite, elimină incertitudinea cu privire la cursul viitor al titlului respectivr numai că prețul convenit în prezent poate să-i fie defavorabil în momentul când primește livrarea.

Caracteristic contractelor Ia termen este faptul că incertitudinea sau riscul se transferă de la cei ce nu vor să și le asume, către cei ce vor și au mijloace de a și le asuma în mod oneros.

Opțiuni pentru rata dobânzii. Opțiunea este un drept (nu și o obligație) de a cumpăra sau a vinde un volum stabilit de active, la o dată determinată sau în orice moment până la acea dată, la un preț stabilit în avans (preț de exercițiu) contra unei prime plătibilă imediat. Opțiunile au avantajul, comparativ cu swap sau contractul la termen, de a câștiga în eventualitatea unei evoluții favorabile a ratei dobânzii și de a nu pierde în cazul unei evoluții nefavorabile. De aceea opțiunile oferă cea mai mare suplețe în gestionarea riscului ratei dobânzii; ele permit întreprinderii de a nu suporta consecințele unei erori de anticipație a evoluției ratei dobânzii, având dreptul de a nu exercita opțiunea în aceste cazuri.

Cumpărarea unei opțiuni pentru rata dobânzii permite unei întreprinderi să-și asigure, pentru o perioadă de timp, fie costul maxim acceptabil al unui credit viitor, fie remunerația minimă acceptabilă a unui plasament viitor. La termenul convenit pentru luarea creditului sau efectuarea plasamentului întreprinderea are posibilitatea de a exercita opțiune (dacă evoluția ratei dobânzii este favorabilă) sau de a abandona opțiunea.

Pentru ca întreprinderea să-și exercite dreptul de opțiune la un plasament (cumpărări de titluri) rata dobânzii de exercițiu (la care se încheie contractul) trebuie să fie mai mare decât rata dobânzii de referință (rata care va fi la termenul cumpărării) ; la un împrumut, dimpotrivă, pentru a exercita opțiunea, rata dobânzii de exercițiu trebuie să fie mai mică decât rata dobânzii de referință.

Dacă rata de exercițiu este cea din momentul contractării opțiunii și este cunoscută cert de părți și specificată în contract, rata dobânzii de referință se va cunoaște în viitor, la termenul convenit în contract, în general, rata dobânzii de referință se stabilește în funcție de costurile înregistrate de bănci pentru procurarea capitalului (IBOR), la care se adaugă beneficiul băncii. Diverse piețe financiare pot avea costuri diferite. Astfel, pentru piața financiară a Londrei costurile se calculează LIBOR, pentru piața Franței PIBOR, pentru Berlin BIBOR etc.

CAPITOLUL IV : DOBÂNDA INSTRUMENT DE POLITICĂ MONETARĂ

4.1 Dobânda și impactul său asupra economiei

Mulți analiști consideră că nivelul ratei dobânzii și creșterea economică variază proporțional în timp. Rata dobânzii are tendința să crească când cheltuielile cresc și scade când cheltuielile scad.

Economia unei țări este evaluată în funcție de evoluția produsului intern brut (P.l.B.)

P.l.B. crește când producția crește, cresc exporturile, persoanele fizice își cresc cheltuielile cu bunuri și servicii. În general, ratele dobânzii cresc deoarece clienții împrumută pentru a-și finanța cheltuielile.

P.l.B. scade când cheltuielile cu producția și investițiile se reduc, se exporturile, iar consumatorii își reduc cheltuielile.

Reducerea cheltuielilor conduce la scăderea ratei dobânzii.

Grafic, economia în condițiile unei inflații constante în funcție de P.I.B. are o variație ciclică.

În perioada de creștere economică, cresc cheltuielile consumatorilor și întreprinderilor.

Aceste creșteri determină o presiune asupra prețurilor deoarece producția, în general, rămâne în urmă față de cererea de bunuri și servicii.

Ratele dobânzii cresc, deoarece cererea pentru fonduri de împrumut depășește oferta de fonduri de imprumut.

În punctul de maxim al P.I.B.-ului cheltuielile au tendința de a se stabiza.

Pentru a contracara inflația, se impune restrângerea creditului din economie, ceea ce atrage presiuni asupra ratei dobânzii ca urmare a restrângerii ofetei de fonduri de împrumut, în timp ce cererea de fonduri de împrumut este relativ mare.

În perioada de declin economic scad cheltuielile și deci și cererea de fonduri de împrumut, ceea ce atrage scăderea ratei dobânzii.

În punctul de minim al P.I.B.-ului se impune stimularea producții cheltuielilor, reducerea șomajului ca urmare a restrângerii consumului, producției și investițiilor.

Modelul în sine este destul de simplist și nu redă cu fidelitate realitatea, nu întotdeauna perioada de creștere economică este egală cu perioada de descreștere economică, de obicei, perioada de creștere este mai lungă decât perioada de descreștere economică.

Reglementările ca forme de intervenție directă a autorităților bancare, în desfășurarea activității băncilor își are originea în criza mondială din 1929—1933, care după cum se știe a sancționat drastic lipsa de lichiditate a băncilor în SUA prin falimentul a 9106 bănci (36% din totalul acestora) și având repercusiuni importante si față de economia țările europene.

Reflectând învățămintele acestei experiențe, legea Glass Stegal Act din 1933 stabilește măsuri importante în delimitarea operațiunilor bancare de cele bursiere, urmărind împiedicarea implicării băncilor în, creditarea speculațiilor bursiere și angajarea de resurse în acest scop, cauze principale a crahului bursier și bancar din 1929.

Astfel, sus-numita lege stabilește principii ce s-au menținut în vigoare câteva decenii, atât în SUA, cât și în țările ernopene, unde aceste principii au fost pe larg îmbrățișate și aplicate.

Trebuie subliniat că aceste principii de organizare bancară erau expresia aplicării teoriei keynesiste a cărei teză principală era rolul major al dobânzii în echilibrul circulației monetare și a celui economic general creșterea circulației monetare conduce la reducerea dobânzii, stimulează investițiile și duce la creșterea economică; dezvoltarea economică majorând tranzacțiile, conduce la creșterea dobânzii.

Întrucât potrivit acestei teorii general acceptate, dobânda respectiv dirijarea ei, era cheia de boltă a politicii economice și celelalte componente ale politicii bancare erau concepute în cadrul unei stricte reglementări corelate de susținere.

În această lumină s-au cristalizat politicile, respectiv măsurile legiferate sau normate de către autoritățile bancare, măsuri care, prin norme cu acțiune directă au stabilit comportamente pentru bănci privind volumul lichidităților sau o anume utilizare predeterminată a activelor bancare.

Măsurile de acest gen au avut forme concrete de aplicare diferită în diverse țări, dar exemplificările la care recurgem au menirea să ne orienteze asupra obiectivelor urmărite.

Plafonul efectelor publice — stabilește o destinație obligatorie care trebuie dată resurselor rezultate din creșterea depozitelor (metodă folosită în Franța în perioada 1948 — 1967). Prin aceasta se asigură un plasament obligatoriu în activele bancare a bonurilor de tezaur fapt ce ușura plasarea acestor titluri și sprijinea îndatorarea statului față de bănci. Evident se asigură astfel și un grad sporit de lichiditate.

Coeficientul de reținere stabilea obligația de a reține un portofoliu minim din efectele pe termen mijlociu, ceea ce restrânge pentru bănci posibilitatea de a le resconta și crea necesitatea de a le acoperi din alte resurse.

Îmbinând ambele reglementări, coeficientul de trezorerie instituia un raport obligatoriu între o parte a lichidităților, efectele (creditele) pe termen mediu și bonurile de tezaur, pe de o parte, și totalul depozitelor, pe de altă parte.

Toate aceste norme stabileau deci un cadru normat de utilizare obligatorie a resurselor, printr-o structură predeterminată a activelor bancare.

4.2 Orientări actuale în politica ratelor dobânzii

.Agenții economici pot fi în următoarele raporturi față de bancă:

– au capital disponibil, care caută plasament și fructificare;

– au nevoie de capital pentru activitatea curentă sau pentru investiții, pe care îl caută în schimbul fructificării.

Banca are menirea și de a pune în contact agenții economici sau persoanele fizice cu spirit întreprinzător, cu persoanele fizice sau juridice care dispun de mijloace bănești.

În anul 2002, în România se constată o creștere a disponibilităților în conturi la vedere care au generat peste 58 la sută din creșterea agregatului monetar M1 cu 49 la sută mai mult decât la sfârșitul anului 2001. Peste 73 la sută din această majorare s-a datorat disponibilităților în lei ale societăților comerciale cu capital privat, dar cea mai susținută dinamică a fost înregistrată în cazul conturilor curente personale, care s-au majorat cu 72,2 la sută (46,2 la sută creștere în termeni reali), evoluție stimulată în parte și de extinderea operațiunilor cu carduri.

Tabel nr. 7 Ratele dobânzilor la credite în perioada 1995 – 2003

– procente pe an –

Sursa : Prelucrare după Buletinul Lunar nr.2/2004 al BNR

Economiile populației (în lei) din bănci se cifrau la finele lunii decembrie 2002 la 88 894,2 miliarde lei. Creșterea înregistrată în anul 2002 a fost de 39,5 la sută (25 187,8 miliarde lei), într-un ritm mediu lunar de 2,8 la sută. Ponderea depozitelor populației din sistemul bancar în totalul masei monetare a fost de 23,8 la sută la finele anului 2002. Procesul de economisire în lei (18,4 la sută creștere în termeni reali) a fost influențat, pe de o parte, de majorarea veniturilor diferitelor categorii ale populației (salarii, pensii, ajutoare sociale, subvenții acordate agricultorilor), iar pe de altă partede ratele dobânzilor mai atractive practicate de bănci la depozitele în lei, comparativ cu cele în valută.

Depozitele în lei ale agenților economici, în sumă de 49 701,9 miliarde lei, au înregistrat celmai ridicat ritm anual de creștere dintre componentele masei monetare: 86,1 la sută. Expansiunea acestui agregat monetar a fost generată de:

-depozitele pe termen ale agenților economici

– certificatele de depozit, care au sporit față de 31 decembrie 2001 cu 115,5% la sută, fiind componenta cea mai dinamică a acestui segment al r, datorită randamentelor mai atractive oferite de aceste produse bancare;

– depozitele condiționate (pentru deschideri de acreditive, emiteri de garanții, ordine de plată

Creditul neguvernamental, în volum de 179 626,4 miliarde lei la 31 decembrie 2002, a crescut în termeni nominali cu 51,9 la sută, într-un ritm mediu lunar de 3,5 la sută, înregistrând în termeni reali o majorare de 28,9 la sută.

În condițiile în care moneda națională s-a apreciat în termeni reali pe parcursul anului 2002, iar ecartul dintre ratele dobânzilor la creditele în lei și la cele în valută a fost semnificativ, creditul în valută a apărut drept mai atractiv decât cel în monedă națională.

Structura creditului neguvernamental în funcție de tipul agenților economici beneficiari de credite evidențiază majorarea volumului creditelor acordate societăților comerciale cu capital integral sau majoritar privat cu 39,9 la sută, ponderea acestora în totalul creditului bancar diminuându-se cu 6 puncte procentuale, până la 70,3 la sută. În același timp, aceste societăți dețineau 88,2 la sută din totalul creditelor restante din sistemul bancar. În anul 2002, ponderea creditelor acordate societăților comerciale cu capital majoritar de stat s-a redus de la 14,1 la sută la 13,5 la sută, în parte ca urmare a restrângerii sectorului de stat din economie. Creditele acordate populației dețin o cotă redusă, dar în creștere, din piața creditului bancar: 11,6 la sută la 31 decembrie 2002, față de 6,8 la sută la sfârșitul anului anterior. La sfârșitul anului 2002, creditele acordate populației erau restante în proporție de 8,2 la sută.

În cazul creditelor restante se constată că acestea au scăzut cu 17,4 la sută (-606 miliarde lei) până la nivelul de 2 868 miliarde lei, ponderea acestora în totalul creditelor neguvernamentale diminuându-se de la 2,9 la sută la 1,6 la sută. În structură, volumul creanțelor restante în valută s-a redus cu 35,6 procente, iar cele în monedă națională au crescut cu 32,1 la sută, ajungând la 1 233 miliarde lei.

Practica din ultimi ani a pus în evidență câteva caracteristici generale specifice activității de creditare din țara noastră și anume:

principala destinație a creditelor acordate a constituit-o activitatea economică și de producție, și într-o mai mică măsură consumul individual;

creditul pe termen scurt deține o pondere ridicată în volumul total de credite acordate, îți condițiile în care creditele pe termen mediu și lung deși cu o pondere scăzută, înregistrează în ultima perioadă o dinamică accelerată;

pentru asigurarea unei finanțări corespunzătoare a economiei reale , multe bănci, în completarea resurselor proprii, au contractat linii de credit din străinătate, fie de la bănci cu caracter internațional, precum BIRD și BERD, fie de la bănci comerciale cu renume. Aceste credite au fost orientale cu precădere spre sectorul privat al economici, spre întreprinderile mici și mijlocii;

principiile generale după care băncile s-au călăuzii în activitatea de creditare s-au concretizat în: – prudență bancară adecvată, pentru a putea gestiona un portofoliu de credite corespunzător calitativ, cu un randament așteptat și risc asumat; – cunoașterea și selectarea mai bună a clienților și a afacerilor acestora; – garantarea și consolidarea suficientă, uneori excesivă, a creditelor acordate; – rambursarea la timp a creditelor, monitorizarea și recuperarea creanțelor aliate în dificultate; – constituirea de provizioane, specifice de risc;

În aceste condiții interesul băncilor pentru rentabilitate, respectiv pentru profitabilitate conduce la un nivel destul de crescut al dobânzii care inhibă dezvoltarea normală a economiei.

Concluzii

Importanța activității bancare în ansamblul activității sociale este evidențiată de evoluția ponderii serviciilor bancare în PIB, care au crescut în țările dezvoltate de la cea. 2-2,5% în 1960, la 4,5 – 6,5% în prezent

Băncile combină cu atenție cererile de finanțare pe care, în general, le încurajează cu respectarea regulilor bancare de prudență și asigurare împotriva tuturor riscurilor de nerambursare a ratelor de împrumut și a dobânzilor la termenele contractuale. Politica băncilor în domeniul creditării ține seama și este influențată de mai mulți factori cu acțiune și efecte diferite. Principalul factor îl reprezintă cererea de creditare care, în general, se menține foarte ridicată. Cererea de creditare este la rândul ei impulsionată de nivelul scăzut de capitalizare al multor agenți economici, de capacitatea redusă de creștere pe baza profitului sau prin alte pârghii ale acestui nivel de capitalizare și apoi de procesul de erodare pe care inflația îl alimentează.

În timp ce cererea de creditare tinde în mod normal spre creșterea volumului creditelor, ca urmare a celui specificate mai sus, alți factori sunt meniți să temporizeze această creștere.

Astfel, Banca Națională a României, prin politica sa monetară, acționează pentru restrângerea și ținerea sub control a masei monetare, inclusiv a creditului bancar mai ales prin intermediul dobânzii.

Variația ratei dobânzii se repercutează asupra agenților economici și populației,pe trei canale:

— costul îndatoratorării și, depinzând de acesta, randamentul plasamentelor financiare, care influențează în special asupra componentelor ivestiționale ale cererii globale;

— efectul de avere;

— efectul de venit, deoarece cheltuielile cu dobânda reprezintă o fracțiune neneglijabilă a utilizărilor sau resurselor contului de venit al populației și întreprinderilor.

Dacă mult timp evoluția investițiilor a fost explicată prin mecanismele de accelerare , rentabilitate, restricție financiară treptat componenta explicativă a ratei dobânzii la credite capătă o pondere semnificativă.

Motivația subzistă în creșterea sensibilă a ratei de autofinanțare a agenților economici, precum și în extinderea contribuției pieței financiare.

Dificultățile evidențierii econometrice a unei relații simple și stabile între rata dobânzii și investiția întreprinzătorilor rezidă în principal din următoarele:

-ponderea factorilor nefinanciari în decizia de investiții rămâne considerabilă;

-investiția este, înainte de toate o acțiune de încredere în viitor, fiind influiențată de anticipațiile conducerii intreprinderii asupra propriei activități, impactul variațiilor ratei dobânzii asupra climatului psihologic al deciziei investiționale depinzând de context și conjunctură;

-sofisticarea și diversificarea modalităților de finanțare îngreunează posibilitatea determinării nivelului ratei dobânzii a cărei incidență este cea mai favorabilă asupra investiției.

Bibliografie

1.Basno Cezar; Dardac Nicolae Produse, costuri și performanțe bancare, Editura Economică, București, 2000

2. Basno Cezar, Dardac Nicolae, Operațiuni bancare : Instrumente și tehnici de plată Floricel Constantin EDP, București, 1996

3. Basno Cezar, Dardac Nicolae, Monedă. Credit. Bănci. , EDP, București, 1997

Floricel Constantin

4. Basno Cezar, Dardac Nicolae Management bancar,Editura Economică, București, 2002

5. Berea Aurel Management bancar, Editura Econimică, București, 200

6. Boariu Angela Creditarea bancară a activității de exploatare a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iași, 2003

7. Brendea, Cosmin ș.a. Riscul și performanța creditului bancar în România, Ed. Coresi, București, 2001

8. Bucătaru Dumitru Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iași, 2002

9. Cerna Silviu Banii și creditul în economiile contemporane,Editura Enciclopedică, București, 1994

10. Cocriș Vasile; Ișan Vasile Economia afacerilor, Editura Ankarom, Iași, 1996

11. Cocriș Vasile Tehnici și operațiuni bancare – Note de curs

12. Dănilă, Nicolae Privatizarea băncilor, Ed.Economică, București, 2000

13. Dănilă Nicolae, Berea A. O. Managementul bancar, Editura Economică, București, 2000

14. Dedu Vasile Gestiune bancară (ediția a-2-a), EDP, București, 1999

15. Hoanță Nicolae Bani și bănci, Editura Economică, București, 2001

16. Ionescu Lucian C. Băncile și operațiunile bancare, Editura Economică, București, 1996

17. Lăzărescu Vasile Băncile comerciale în economia de piață din România, Editura Agora, Bacău, 1998

18. Manolescu Gheorghe Moneda și ipostazele ei, Editura Economică, București, 1997

19. Petria Nicolae Monedă și Credit Bănci și Burse,Editura Alma Mater, Sibiu, 2003

20. Rotaru Constantin Managementul performanței bancare, Editura Expert, București, 2001

21. Stancu Ion Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Economică, București, 1994

22. Stoica Maricica Management bancar, Editura Economică, București, 2001

23. Stoica Ovidiu Integrare financiar- monetară europeană – curs „Jean Monnet”, Editura Junimea, Iași, 2003

24. Trenca loan Metode și tehnici bancare. Principii, reglementări, experiențe, Casa Cărții de Știință,Cluj Napoca, 2002

25. Tudorache Dumitru Monedă, Credit , Bănci, Editura Sylvi, București, 2000

26. Turliuc Vasile Mecanismele și institițiile economiei de piață, Editura Universității „ Al.I.Cuza”, Iași, 1997

27. Turliuc Vasile; Cocriș, Vasile Monedă și Credit, Ed. Ankarom, Iași, 1997

28. Voinea Gheorghe Mecanisme și tehnici valutare și financiare internaționale , Ed. Sedcom Libris, Iași, 2003

* * * BNR – Raport Anual 1998 – 2002

* * * BNR – Buletin Lunar – Februarie 2004

* * * Legea nr. 58/1998, Legea bancară

* * * Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României

* * * Regulamentul BNR nr. 2/2000 privind clasificarea creditelor și plasamentelor, precum și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit

* * * Regulamentul nr.5/2002 privind clasificarea creditelor și plasamentelor, precum și constituirea, regularizarea și regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit

* * * Legea nr.88/1997 ce aprobă ordonanța Guvernului nr.39/1996 privind înființarea și funcționarea Fondului de Garantare a Depozitelor în sistemul bancar

* * * Legea nr.83/1997 privind privatizarea societăților bancare unde statul este acționa,

* * * Legea nr.83/1998 privind procedura falimentului societăților bancare

* * * Normele nr. 13/2002 privind capitalul minim al organizațiilor cooperatiste de credit și capitalul agregat minim al rețelelor operatiste de credit

* * * Normele nr. 14/2002 privind fondurile proprii ale organizațiilor cooperatiste de credit și ale rețelelor cooperatiste de credit

* * * Normele nr. 20/2002 pentru modificarea și completarea Normelor nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit al băncilor, cu modificările și compeltările ulterioare