Dizidentele Liberale la Sfarsitul Secolului Xix Anii 1881 1888
INTRODUCERE
Lucrarea de față intitulată „Dizidențele liberale la sfârșitul secolului XIX. Anii 1881-1888” tratează problemele legate de dizidențele liberale din perioada guvernării lui I. C. Brătianu, acest studiu bazându-se pe o bibliografie solidă a unor autori cunoscuți în materie, printre care amintesc: Constantin Argetoianu, N. Bănescu, Norberto Bobbio, Cornelia Bodea, Ioan Micu Bucur, Ion Bulei, Ioan Colan, Damian Huruzeanu, Ion Ilincioiu, Nicolae Iorga, Al. Lapedatu, Titu Maiorescu, Stelian Neagoe, Iacob Negruzzi, Nicolae C. Nicolescu, D. Onciu, G. Panu, M. S. Rădulescu, Apostol Stan, Adolphe Stern, Florian Tănăsescu, I. E. Torouțiu, A. D. Xenopol și alții.
Lucrarea este structurată în trei capitole.
Lucrarea începe cu prezenta introducere.
În cadrul celui dintâi capitol, intitulat „Partidul Liberalilor Sinceri” s-a urmărit prezentarea dizidenților politici: Gheorghe Vernescu, Nicolae Ionescu și Vasile Boierescu, din perspectiva carierei politice a acestora și a nemulțumirilor acestora față de guvernarea Brătianu.
Cel de-al doilea capitol, intitulat „Opoziția Unită” tratează Partidul Liberalilor Sinceri, Partidul Liberalilor Moderați și Partidul Conservatorilor, în contextul Opoziției Unite ce avea drept scop răsturnarea guvernului.
Capitolul al treilea, intitulat „Partidul Liberal Democrat” are în vedere disidenții politici: Dimitrie Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Petre Grădișteanu, George Marzescu și George D. Pallade.
Pe baza informațiilor prezentate pe parcursul lucrării în cele trei capitole amintite, sunt formulate, în final unele concluzii referitoare la tematica lucrării abordate.
Prin prezenta lucrare, am dorit să demonstrez importanța deosebită a cunoașterii aspectelor definitorii privind dizidențele liberale la sfârșitul secolului al XIX-lea, întru realizarea scopului propus stabilindu-mi următoarele:
Analiza aspectelor istorice privind activitatea politică a dizidenților politici de la sfârșitul secolului al XIX-lea;
Identificarea și analiza confuziilor și contradicțiilor în ceea ce privește proiectele legislative din perioada guvernării lui I. C. Brătianu.
Obiectivele urmărite în această cercetare sunt următoarele:
Stabilirea temei de cercetare;
Selectarea bibliografiei în vederea documentării, selecționând atât materiale informative pur teoretice, cât și rapoartele unor studii pe aceeași temă, elaborate în prealabil de către specialiști;
Documentarea propriu-zisă atât din materialele selectate, cât și urmărirea unui curs de specializare în materie;
Interpretarea și prelucrarea datelor obținute.
Modelele și ariile abordate în această lucrare sunt:
Documentarea teoretică din cărțile de specialitate indicate selectiv în bibliografie;
Documentarea practică prin culegerea de date din studiile de specialitate;
Culegerea și sistematizarea datelor;
Analiza datelor și formularea de concluzii și propuneri.
CAPITOLUL I
PARTIDUL LIBERALILOR SINCERI
Sistemul vieții politice a avut la bază un regim democratic, instaurat prin legea fundamentală din 1866. Democratizarea societății românești a avut loc însă lent, deoarece limitele reformei agrare din 1864 au dat naștere unor probleme sociale grave. Menținerea votului cenzitar a fost o piedică de seamă pe drumul către o evoluție democratică, în limitele inerente epocii, acceptată ca măsură de prevedere a unei posibile manipulări a votului omului neinstruit politic.
Puterea politică era gestionată de marii proprietari industriali (liberali) și funciari (conservatori). Deoarece influența celor din urmă era precumpănitoare, între cele două tabere s-a desfășurat o luptă acerbă pentru controlul puterii politice. Orientarea liberală a criticat vechiul regim politic, dar a fost prudentă față de tendința de radicalizare a cadrului politic-democratic.
Principalele instituții ale statului modern român au dobândit forma definitivă pentru sfărșitul secolului al XIX-lea. S-au pus bazele principalelor partide politice (Partidul Național Liberal și Partidul Conservator), nelipsite însă de constituirea unor disidențe și fluctuații ale oamenilor politici. În 1895 s-a inaugurat rotativa guvernamentală, ea fiind o modalitate specifică de a menține echilibrul politic în baza regimului întemeiat pe Constituția din 1866, modalitate care s-a impus în peisajul guvernării din România, din perspectiva evoluției ulterioare. Prin alternanța la putere a Partidului Național Liberal și a celui Conservator, regele și-a păstrat rolul de arbitru în viața politică și nu a permis vreunei formațiuni politice să-și sporească în mod nemăsurat puterea. Nu a lipsit însă nici instabilitatea guvernamentală.
Partidul Național Liberal a reprezentat interesele burgheziei mici și a marilor proprietari industriali. Din punct de vedere economic el se sprijinea, în principal, pe zestrea industrială și pe sistemul bancar. La originea lui s-a aflat, în 1875 coaliția de la Mazar-Pasa, o uniune a grupărilor liberale ce publica ziarul „Alegătorul liber”. Centrul său de putere a fost asigurat, la început de Ion C. Brătianu, adeptul unei guvernări de mână forte, C. A. Rosetti și grupul politic pe care aceștia l-au format. În condițiile despărțirii politice dintre cei doi conducători, din cauza opiniilor divergente asupra căilor de dezvoltare a țării, conducerea P.N.L. a fost exercitată de I. C. Brătianu și respectiv după 1892, de Dimitrie A. Sturdza, legat de marii proprietari agricoli. În general programul partidului a prevăzut idei progresiste, pentru modernizarea statului român, dar, de cele mai multe ori el a rămas la nivelul declarativ al unor principii generoase ca: respectarea legii, reforma forțelor armate, descentralizarea administrației.
Oricum însă, multe din măsurile guvernelor liberale au prevăzut protejarea economiei naționale și încurajarea sistemului bancar. În lupta pentru egalitatea în cursa pentru puterea politică, burghezia a luptat pentru modificarea sistemului colegiilor electorale.
În 1884 Constituția a fost modificată, în sensul reducerii numărului colegiilor de la patru la trei, prin aceasta marii proprietari industriali găsind și ei sprijin în plan politic. Nu a fost însă vorba despre o modificare de substanță, votul având în continuare un caracter restrictiv. Față de abordarea problemei agrare, liberalii au manifestat unele rezerve, propunând drept soluție constituirea Casei Rurale.
După 1890 partidul și-a consolidat prestigiul o dată cu conturarea la conducerea sa a unei grupări de oameni tineri, în frunte cu Ion I. C. Brătianu. Acesta s-a sprijinit între alții pe Constantin Stere, reprezentant al curentului poporanismului și pe așa-zișii „generoși”, ce părăsiseră Partidul Socialist.
În rândurile partidului s-au manifestat unele tendințe și frământari politice, care au dus, uneori chiar la individualizarea unor grupări, expresie a încercării de lărgire a obiectivelor liberalismului. Unii oameni politici au trecut în alte partide, alții au fost atrași din rândul formațiunilor neliberale.
În 1878 s-a desprins Partidul Liberal Moderat, condus de Vasile Conta și Grigore Cobalcescu, iar în 1880 s-a format Fracțiunea Liberală și Independentă, ce s-a alăturat apoi conservatorilor în lupta contra Partidului Național Liberal. În același an Grigore Vernescu a părăsit rândurile partidului împreună cu Liberalii Sinceri. Aceștia, alături de unii membrii ai Fracțiunii, au constituit Partidul Liberal Conservator.
Pe poziții separate, dar nu rupți de rândurile partidului s-au plasat liberal-radicalii, conduși de C. A. Rosetti. Aceștia au insistat pentru asigurarea libertății presei, lărgirea dreptului de vot prin constituirea unui singur colegiu de alegători, realizarea unei reforme agrare radicale. Unul din membrii săi, Gheorghe Panu, a pus bazele Partidului Radical, ce publica ziarul „Lupta”. El cerea: introducerea impozitului progresiv, o nouă reformă agrară, adoptarea unei legislații eficiente a muncii, introducerea votului universal. Liderul său a desfășurat, de asemenea, o importantă campanie antimonarhică și republicană. În cele din urmă el a trecut la conservatori, iar în 1886 s-au desprins tinerii liberali în frunte cu Nicolae Fleva.
În 1897 s-a constituit gruparea drapelistă, ce avea ca organ de presă ziarul „Drapelul”, condusă de P. S. Aurelian, acesta atacând politica liberalilor în unele probleme social-economice. În timpul guvernării sale s-a adoptat legea repaosului duminical.
Guvernele aflate la conducerea țării în această perioadă s-au preocupat de adoptarea de măsuri privind consolidarea statului național român, întărirea legăturilor cu românii de peste munți, încurajarea economiei, menținerea și funcționarea cadrului democratic. Nu au lipsit însă nici insinuările, violențele verbale, afacerile politice, crizele de guvern, dezbaterile furtunoase. Prin aplicarea rotativei guvernamentale, liberalii au guvernat alternativ cu conservatorii.
O dată cu câștigarea independenței de stat a României, în timpul guvernării liberale din 1876-1888 s-a trecut la materializarea programului de modernizare a societății. Astfel, au fost adoptate legi cu caracter economic, privind rezolvarea urmărilor afacerii Stroussberg, responsabilitatea ministerială (1878), organizarea comunelor (1878, 1882), a armatei (1878, 1883), a învățământului (1878, 1883). De asemenea s-a obținut recunoașterea internațională a independenței și s-a reglementat succesiunea la tron. În 1881, în vederea stăvilirii mișcării socialiste și a propagandei sale, s-a adoptat legea contra străinilor, prin care șase democrați ruși au fost expulzați la insistențele guvernului țarist.
O vastă activitate politică s-a desfășurat în jurul modificării Constituției din 1866. În 1884, deși numărul colegiilor electorale a fost redus la trei, s-a menținut votul cenzitar, în același an votându-se legea Domeniilor Regale, prin care regele și familia sa au fost înzestrați cu 12 proprietăți care aveau suprafața de 118.286 hectare teren arabil și păduri. În 1885, Biserica Ortodoxă Română și-a proclamat autocefalia față de Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, fapt cu implicatii pozitive asupra suveranității naționale.
În 1888, „Opoziția Unită” a dus la căderea guvernului liberal, moment din care, până în 1895, la conducerea țării s-au aflat conservatorii și junimiștii. Au fost votate legi privind problema agrară, bogățiile naturale, statutul clerului.
Ianuarie 1880
La 10 ianuarie 1880 George Grigore Vernescu punea bazele Partidului Liberalilor Sinceri, având ca principali colaboratori pe Vasile Boerescu, Nicolae Ionescu și Dimitrie Gianni. Purtătorul de opinie al noului partid va fi gazeta „Binele public”, editată în perioada 29 noiembrie 1878 – 17 martie 1884. El s-a sprijinit pe moșieri cu vederi liberale, comercianți, intelectuali.
Fără să aibă un program bine conturat, acest partid se pronunța asupra unor chestiuni concrete, precum: înlăturarea neajunsurilor din calea comerțului, instituirea unei mai bune administrații, împiedicarea majorării impozitelor ș.a. Acesta s-a evidențiat prin luările de poziții în Parlament, în întruniri publice și prin articole publicate în gazeta partidului. În acțiunea sa publică contra guvernului condus de I. C. Brătianu, s-a apropiat de liberalii moderați conduși de Mihail Kogălniceanu și, treptat, de Partidul Conservator. Toate aceste formațiuni se concentrau în martie 1883 în „Opoziția Unită”, despre care voi trata în paginile următoare.
Gheorghe Vernescu
Un moment decisiv de raliere liberală l-a constituit campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875. Încă de la 4 ianuarie 1875, liberalii alcătuiseră un Comitet Central Electoral, cu scopul de coordona activitatea politică în întreaga Românie. Campania politică a liberalilor coalizați nu le-a adus rezultatele scontate în Parlament. Rămași în opoziție, liderii lor s-au convins că, pentru succesul politic, trebuia să se mai facă un pas înainte spre a se ajunge la fuziune.
La 24 mai 1875, Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A. G. Golescu, Gh. Vernescucare voi trata în paginile următoare.
Gheorghe Vernescu
Un moment decisiv de raliere liberală l-a constituit campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875. Încă de la 4 ianuarie 1875, liberalii alcătuiseră un Comitet Central Electoral, cu scopul de coordona activitatea politică în întreaga Românie. Campania politică a liberalilor coalizați nu le-a adus rezultatele scontate în Parlament. Rămași în opoziție, liderii lor s-au convins că, pentru succesul politic, trebuia să se mai facă un pas înainte spre a se ajunge la fuziune.
La 24 mai 1875, Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A. G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Anastasiu, C. Fusea, Al. Candiano-Popescu, Anastase Stolojan, Gh. Chițu, C.G. Peșacov și N.C. Furculescu, printr-un program întărit de semnături puneau bazele Partidului Național Liberal. Programul menționat, publicat la 4 iunie 1875 în „Alegătorul liber”, nu era o expunere de principii doctrinare, ci o consemnare a unor obiective concrete din perspectiva unei succesiuni guvernamentale. Se accentua astfel dezvoltarea „bunei stări a claselor muncitoare” prin ocrotirea muncii și avutului acestora, combaterea legii tocmelilor agricole spoliatore pentru țărănime, împroprietărirea însurățeilor de la sate și a „mahalagiilor” din orașe, dezvoltarea învățământului public, autonomie comunală. Reuniunile de la Mazar Pașa depășeau cadrul unor contacte dintre parlamentarii liberali, aceștia vizând crearea unei atmosfere favorabile în opinia publică pentru ca, prin presiune, să se forțeze îndepărtarea conservatorilor de la putere.
Liderii liberalismului român deschiseseră, între timp, în coloanele „Românului” o listă de adeziune la partidul constituit. La 5 iunie se insera numele a 25 de membri care alcătuiau Comitetul director. În ordine alfabetică aceștia erau: V. Arvanezu, D. Berindei, Pană Buescu, Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu, dr. Nae Calinderu, Dimitrie Cariagdi, Ion Câmpineanu, M. C. Epureanu, Nicolae Fleva, Mihail Pherekyde, Ion Ghica, Dimitrie Gianni, A.G. Golescu, C. Grădișteanu, M. Kogălniceanu, Al. Lupescu, C. Nacu, Remus Opran, Pache Protopopescu, C. A. Rosetti, Eugeniu Stătescu, Dimitrie A. Sturdza, George Vernescu. Numele menționate reprezintă principalele nuanțe liberale care sub raport organizatoric se bazau îndeosebi pe structurile partidului radical al lui I. C. Brătianu și C. A. Rosetti.
În lunile iunie și iulie 1875 rețeaua de organizații liberale se diversifica și întindea în întreaga țară, afiliindu-se grupului central inclusiv fracționiștii lui Nicolae Ionescu.
În titulatura partidului se îngemănau două concepte, național și liberal, care expuneau însuși sensul dezvoltării societății și statului român. Termenul „național” semnifica continuarea procesului de recuperare identitară nu numai sub raportul întregirii statului în atributele suveranității și independenței depline, ci și sub acela al dezvoltării economice, culturale, intelectuale și educaționale. Cuvântul „liberal” exprima natura regimului social – economic și politic instituțional bazat pe proprietate și libertate, prin căutarea permanentă a unui echilibru între diferitele clase ale societății. Denumirea partidului reprezintă deci o chintesență istorică a două curente de gândire politică românească din care s-a întrupat statul român modern, ele contopindu-se și regăsindu-se in ideologia și practica unui partid care, după 1866, a devenit vehiculul politic al procesului de modernizare a României. S-a ajuns la promovarea la cârma țării a guvernului M. C. Epureanu, cu Kogălniceanu la externe, Gh. Vernescu la interne, I. C. Brătianu la Finanțe, Gh. Chițu la Culte și instrucțiune Publică, colonelul Slăniceanu la Război.
Guvernul liberal era o expresie a coaliției de la Mazar Pașa, în care președintele de Consiliu, Manolache Costache Epureanu, un conservator moderat, avea rolul de garant al unei tranziții line dinspre conservatorismul cu multe înfăptuiri restaurator-regulamentare spre un liberalism ponderat. Prin acest guvern România intra într-o fază decisivă a dezvoltării sale social-economice și politic-instituționale.
Jurist și om politic român, Gheorghe Vernescu a studiat la București și Paris. După obținerea, în capitala Franței, a doctoratului în drept se intoarce în țară și începe să practice avocatura, activitate de pe urma căreia reușește să strângă o mare avere. În anul 1864 este numit în Consiliul de Stat, iar în anul 1866 este numit în Constituantă.
Gheoghe Vernescu s-a numărat prin fondatorii Partidului National Liberal, formațiune din partea căreia a fost ales în mai multe rânduri ca deputat si senator in Parlamentul Romaniei. În anul 1880 se desparte de această grupare politică pentru a deveni președintele Partidului Liberalilor Sinceri, formațiune de orientare liberal-moderată care s-a aliat în anul 1884 cu conservatorii lui Lascăr Catargiu. Această organizație politică ad-hoc este cunoscută în istorie drept Partidul Liberal-Conservator și a fost principala forță de opoziție a guvernului condus de I. C. Brătianu. După anul 1891 a revenit în cadrul Partidului Național Liberal.
Printre funcțiile politico-administrative deținute de Vernescu se mai numără: ministru al Justiției, Cultelor și Instrucțiunii (26 ianuarie -14 iunie 1865), ministru de Interne (24 iulie 1876 – 19 ianuarie 1877), ministru al Justiției (12 noiembrie 1888 – 22 martie 1889), ad-int. în cadrul aceleasi institutii (21 februarie – 2 noiembrie 1891), ministru al Finanțelor (29 martie – 3 noiembrie 1889; 21 februarie – 26 noiembrie 1891) și ad-int. în Ministerul Lucrărilor Publice (5-19 ianuarie 1877).
Cu privire la proiectul lui Rosetti referitor dezrobirea sătenilor de datoriile pe care sunt obligați a le plăti cu procentele lor prin muncă, depunerea acestui proiect a provocat o revoltă din partea marilor proprietari, opinia acestora fiind clar exprimată prin declarația lui Gh. Vernescu: „Rosetti, șeful roșilor, nu poate sta liniștit; din 15 în 15 ani lui îi trebuie o nouă lege rurală”. Vernescu vedea în chip vădit că Rosetti voia într-adevăr o nouă lege rurală, fiindcă, așa cum avea să arate la 12 februarie 1882, în Cameră, legea rurală numită de M. Kogălniceanu „legea împroprietăririi”, a fost în realitate o lege a „răscumpărării”, redactată sub presiunea dificultăților politice de atunci, care a scăpat pe proprietari de pericolul în care se aflau și le-a menținut cea mai mare parte din moșii, dar n-a ănlăturat exploatarea țărănimii și posibilitățile boierimii de a nedreptăți prin „tocmelile” agricole. În concepția lui C. A. Rosetti, nou proiect de lege urma să remedieze neajunsurile legii tocmelilor din 1872, care se distingea prin mulțimea mijloacelor de constrângere a locuitorului angajat și printr-o totală lipsă de garanție pentru acesta contra artendașilor, așezând pe noi baze tocmelile stabilite între proprietari și țăranii muncitori pentru lucrările agricole făcute cu ziua sau cu măsura. Dispoziții noi se preconizau și în legătură cu tocmelile pentru arendarea terenurilor de pășune plătite în bani și muncă, tocmelile pentru fânețe care se plăteau în bani, muncă și o parte din recoltă, precum și arendările de orice fel de teren plătite exclusiv în bani, tocmelile privitoare la transportarea cerealelor la gări și schele, precum și angajamentele de serviciu cu anul și luna. C. A. Rosetti propunea ca aceste învoieli să nu fie încheiate decât pe timp de un an, iar legalizarea lor să se facă de către autoritățile comunale, în prezența ambelor părți contractante, înlăturându-se astfel abuzurile învoielilor pe timp nedeterminat sau încheiate în mod verbal între cele două părți fără cunoștința oficialității. O dată cu stabilirea duratei acestor învoieli și a modalității lor de înregistrare, C. A. Rosetti cerea în același timp o delimitare și parcelare precisă a terenurilor lucrate sau arendate precum și garanții legale care să asigure respectarea lor.
Proiectul lui Rosetti a fost încredințat unei comisii formate din 21 de deputați, prezidată de M. Kogălniceanu, iar discutarea sa a durat aproape trei luni. În timpul acesta, la intervenia unor deputați și senatori ca N. Blaremberg, care a afirmat că prin delimitarea terenurilor cerute de Rosetti se aduce o nouă atingere dreptului proprietății, a lui Lascăr Catargiu, Gh. Vernescu și chiar a primului ministru, cu toată stăruința depusă de M. Kogălniceanu și Ion Ionescu de la Brad, vechii apărători ai cauzei țărănimii, proiectul a fost dezbrăcat de prevederile asupra delimitării terenurilor, lucru esențial pentru a evita „spolierea” țăranilor, ca și de garanțiile cerute pentru corecta sa aplicare. În același timp se păstra valabilitatea contractelor încheiate în 1872, cu dreptul ca restul timpului prevăzut în contracte să poată fi răscumpărat. Cu toată insuficiențele sale, prin reducerea duratei învoielilor la doi ani, iar după trecerea primilor doi ani de la promulgarea legii numai la un an, și a obligației de înregistrare a lor, noua lege prezenta un pas înainte în lupta pentru ocrotirea țărănimii muncitoare.
La 26 aprilie 1882 proiectul a fost votat de Senat, unde Lascăr Catargiu ceruse ca învoielile să fie încheiate pe câte cinci ani, cu o majoritate de 31 de voturi contra 4, iar la Camera Deputaților în 8 mai cu 66 voturi contra 13.
Rosetti era însă departe de a fi mulțumit de „meritul” ce i se recunoștea, fiindcă proiectul întocmit de acesta avea prevederi și dispoziții mult mai largi decât cele acceptate de majoritățile parlamentare dominate de primul ministru.
În ceea ce privește revizuirea Constituției, aceasta a fost considerată de către reprezentanții opozițiie, în frunte cu Gh. Vernescu, ca o nouă manevră a lui I. C. Brătianu pentru a-și putea prelungi guvernarea.
Nicolae Ionescu
Alcătuite din oameni de diferite profesii, din grupări neomogene și profesii diferite, grupurile disidente din perioada lui Nicolae Ionescu se regăsesc prin idei și concepții comune. Ele se concentrează în jurul unor lideri politici charismatici, fiecare dintre lideri, reprezentând un caz de nesupunere, de neacceptare a politicii de guvernare, o personalitate aflată în conflict cu aceasta. Fiecare reacționează și acționează în numele unei ideologii politice proprii Partidului Liberalilor Sinceri, în contextul de față. Asistând la o dezintegrare a liberalismului, aceștia privesc noile reguli rigide și străine cu o vădită adversitate. Un astfel de caz era Nicolae Ionescu.
Nicolae Ionescu (1820-1905) este cunoscut în istoriografie secvențial și incomplet, numele său fiind asociat exclusiv statutului de lider al Fracțiunii Libere și Independente. Reconstituirea firului cronologic al vieții lui nu este un demers facil, ba mai mult există încă numeroase secvențe cronologice ce nu pot fi redate decât parțial, în lipsa unor surse care să ofere informațiile necesare.
Fruntaș al Fracțiunii libere și independente din Iași, Nicolae Ionescu (1820, Roman – 24 ianuarie 1905, Brad) era fiul preotului Ion Isăcescu și al Saftei Cima, fiica preotului Toader Cima de la biserica Sf. Gheorghe din Roman. Preotul Ștefan Isăcescu, bunicul patern al fraților Ion Ionescu de la Brad și Nicolae Ionescu, a construit din zid între anii 1747-1770 biserica Sf. Nicolae din Roman, cu contribuția enoriașilor romașcani. A locuit în cartierul Mohoreni din Roman, unde se află și astăzi biserica. Acolo și-au crescut cei trei copii, Ion, Ileana și o altă fată. Descendența preotului Ștefan Isăcescu din vechii boieri moldoveni Isăcești nu ni se pare suficient documentată, dar nu este, firește, exclusă.
Ion Isăcescu devine diacon, preot-iconom, protopop și nacealnic al schitului Brad (Roman). În anul 1834, în urma unor neînâelegeri cu episcopul Meletie, se retrage de la schitul Brad, iar trei ani mai târziu, la 9 martie 1837, se stinge din viață, fiind înnormântat la biserica Trei Ierarhi din Iași. Neavând cu ce achita datoriile integral, Safta Isăcescu începe să vândă toate lucrurile de preț din casă, chiar și pe aceasta. Vânzarea casei se face pentru o datorie de 4.013 lei, înainte de 15 iunie 1839, prin Judecătoria ținutului Roman. E posibil ca în cele din urmă să se fi mutat la Iași, unde se aflau și cei doi fii și unde moare la 6 iunie 1859, fiind înmormântat tot la Trei Ierarhi. Rămășițele pământești ale părținților au fost aduse de cei doi fii, la 24 iunie 1882, în ctitoria familiei de la Brad.
Sora lui Ion Isăcescu, Ileana, a fost căsătorită cu Grigore Costache și apoi cu un Copăceanu. Cu primul soț a avut un copil, care a murit la o vârstă fragedă, iar cu cel de-al doilea a avut o fată, Anica, și un băiat, Costache, ambii veri primari ai fraților Ion și Nicolae Ionescu. O altă fiică a lui Ștefan Isăcescu, al cărei prenume nu îl cunoaștem, a fost soția unui Mavriki, al căror fiu devenise proprietarul casei părintești de la Roman a lui Ion și a Saftei Isăcescu, cea în care se născuse Ion Ionescu de la Brad. Aflăm acest lucru dintr-o scrisoare a lui Nicolae Ionescu către fiul său Eugen: „Mie-mi pare bine că Mavriki este astăzi proprietarul casei părintești de la Sf. Neculai”.
Ion Ionescu de la Brad s-a căsătorit în 1855, în localitatea Pyrgetos din Tesalia, cu o fată al cărui nume nu îl cunoaștem, dar despre care se știe că avea o mamă grecoaică și un tată german de la Stuttgart. După venirea în țară, în anul 1857, a lui Ion Ionescu de la Brad aceasta îl părăsește pentru altcineva. Ion Ionescu de la Brad nu se mai recăsătorește și nu are urmași direcți.
Nici fratele său Nicolae Ionescu nu a avut o viață personală liniștită. Nu a fost căsătorit, dar a avut un copil recunoscut, pe nume Eugen, cu Elena Sturdza, fiica lui Scarlat Sturdza, fratele omului politic Vasile Sturdza, și a soției sale Smaranda Paladi. Elena Studza a fost căsătorită cu doctorul Constantin Vârnav, de care s-a despărțit, recăsătorindu-se ulterior cu generalul Gheorghe Adrian.
Nicolae Ionescu a avut o carieră plină de succes: profesor de istorie la Universitatea din Iași, senator, deputat și ministru de Externe (24 iulie 1876 – 24 martie 1877), membru al Academiei Române. A locuit la Iași, la București și în cele din urmă la Brad, unde a și murit în ziua de 23 ianuarie 1905, fiind înmormântat lângă fratele său. Fiul lui Nicolae Ionescu, Eugen, s-a născut în 1860, la Iași, și a fost crescut de unchiul său Ion Ionescu de la Brad, acesta practicând ziaristica. Din căsătoria sa cu Eleonora Corjescu, care fusese înainte căsătorită cu Miltiade Tzoni, profesor universitar la Iași și politician liberal, au rezultat trei copii: Elena, Nicolae și Eugenia. După ce a divorțat de Eugen Ionescu de la Brad, Eleonora Corjescu s-a recăsătorit cu George Vârnav-Liteanu, nepot de fiică al lui Mihai Kogălniceanu. De subliniat este și faptul că Eugenia, fiica lui Eugen Ionescu de la Brad, s-a căsătorit, la 26 iulie 1918, la Paris, cu inginerul petrolist Dumitru Rallet, a cărui bunică paternă era sora mai sus menționatului Vasile Sturdza. Deși numele s-a stins, descendența lui Nicolae Ionescu se continuă până astăzi, urmașii fiind stabiliți în Occident.
În 1855, Nicolae Ionescu colabora cu trei publicații importante din Iași: „România literară”, redactată de Vasile Alecsandri (pentru care scria „Chronica Politică”); „Steaua Dunării”, redactată de Mihail Kogălniceanu, și „Zimbrul”, care a reapărut în același an. În 1856, el este însărcinat de către partida națională să redacteze la Bruxelles, jurnalul „L’etoile du Danube”, înființat spre a susține cauza românească în străinătate.
Printre primii care l-au felicitat pe Nicolae Ionescu pentru activitatea sa de la Bruxelles, a fost C. A. Rosetti. Acesta din urmă îi reamintea că: „în postul în care ești, ai o răspundere morală: lumea va osândi sau va aplauda pe Ionescu”. El recunoștea că lipsa fondurilor era o problemă majoră, dar își exprima dorința ca Nicolae Ionescu să poată trece peste acest neajuns și să facă din L’etoile du Danube o publicație mai bine scrisă decât cele franceze, o publicație citată de celelalte jurnale, o autoritate în presa europeană.
Activitatea intelectuală a lui Nicolae Ionescu, atât cât a existat, s-a desfășurat concomitent cu activitatea sa politică, cu afirmarea Fracțiunii Libere și Independente pe scena politică românească. Gruparea amintită anterior, al cărui lider nedeclarat era Nicolae Ionescu, s-a individualizat pe palierul politic prin o ideologie radicală, ce avea la bază trei componente principale: antidinasticismul, unionismul și antisemitismul.
Datorită componentei vizibil antisemite a ideologiei fracționiste, Nicolae Ionescu a beneficiat de o imagine profund negativă în rândul membrilor comunității iudaice din spațiul românesc.
Adolphe Stern, intelectual evreu, contemporan cu Nicolae Ionescu, vorbea despre fracționiști ca fiind sursa principală a nenumăratelor abuzuri la care populația evreiască din Iași a fost supusă. Sursa primordială a răului o constituia, în viziunea acestuia, gândirea incoerentă a lui Simion Bărnuțiu, care: „propovăduia un românism fanatic, pretinzând între alte bazaconii, că românii trebuie să se întoarcă la matca lor, la dreptul Romei barbare, și să urmeze față de străini regula: față de dușman, autoritate pe veci; dușmanul fiind neamțul și jidanul”.
Despre programul fracționist, consulul francez la Iași, Delaporte, avea o părere cât se poate de proastă. Grupul deputaților moldoveni, cum îi numește el în corespondență, nu ar avea de fapt niciun program politic, singurul lucru care îi guverna ar fi fost dorința extrem de egoistă de a accede la putere: „egoismul și dăruirea lor de a câștiga putere nu are limite, sentimentele de onestitate și patriotism nu există. Atât timp cât își îndeplinesc obiectivele nu le pasă de nimic: nici că țăranii trăiesc într-o mizerie cumplită, nici că justiția și administrația sunt corupte”.
Ascensiunea fracționistă, implicit a lui Nicolae Ionescu, pe scena politică, este legată de alianța cu gruparea liberală munteană condusă de către Ion C. Brătianu. Dar, cu toate că inițial părea a fi o alianță de lungă durată, relația dintre cele două grupări a fost una destul de tensionată. Eșecul colaborării fracționiste cu liberalii, era văzut de Nicu Gane ca fiind un efect imediat al comportamentului fracționist: „Brătianu nu a dus casă bună cu dânșii, din cauză că aveau ambiții și pretenții cu totul în disproporție cu valoarea capacității lor și cu contingentul numeric de care dispuneau”.
La rândul său, Brătianu era dezamăgit de colaborarea cu fracționiștii și punea eșecul ei pe seama individualismului lor; aceștia nu ar fi reușit să treacă peste interesele proprii în virtutea unei adevărate colaborări: „fracțiunea este tot ce a fost, are simțăminte egoiste și ne paralizează”.
Dacă relația fracționiștilor, implicit a lui Nicolae Ionescu, cu liberalii a fost una fluctuantă, în ceea ce privește raporturile cu junimiștii, lucrurile au fost constante: cele două grupări s-au aflat într-o dispută permanentă, lucru care a afectat vizibil felul în care Nicolae Ionescu a fost perceput de către junimiști, în special de către Titu Maiorescu. Junimiștii au ajuns să îi catalogheze pe fracționiști, între care se afla și Nicolae Ionescu, ca fiind lipsiți de cultură. Panu relata faptul că, în cercul junimist, fracționiștii erau văzuți ca „ignoranți, foarte ignoranți. În materie de artă, estetică și literatură nu aveau aproape nicio cunoștință. Superioritatea junimiștilor era zdrobitoare din acest punct de vedere”. Ideea sa era completată de Titu Maiorescu, care a fost mult mai dur în aprecieri „cei mai mulți dintre fracționiști pe lângă caietul lor de curs nu mai citeau decât poate „Tribuna” lui Ionescu și „Dreptul public al românilor” al lui Simion Bărnuțiu o carte ce impresionează prin lipsa totală de știință juridică”.
Petre Carp descria grupul fracționist ca fiind o grupare de profesori semidocți, tributari mentorului lor Simion Bărnuțiu, și care se puteau menține în atenția opiniei publice doar prin politica agresivă și nejustificată îndreptată împotriva străinilor în general, și a evreilor în particular.
Cu toate acestea, fracționiștii aveau și niște atuuri importante, cum are putere Panu să recunoască: „Inferiori pe tărâm politic (junimiștii), unde fracționiștii erau foarte tari”, „fracționiștii erau foarte tari și aveau foarte multe simpatii printre alegători”.
Mihail Polihroniade explică numirea lui Nicolae Ionescu în funcția de ministru de externe prin necesitatea guvernului de a avea reprezentanți populari din Moldova, dar care, „date fiind însușirile omului, părea foarte puțin nimerită în momentul gravelor complicațiuni externe”. Tot Polihroniade surprinde esențialul atunci când afirmă că „peste capul bietului Nicolae Ionescu sunt Domnul și cu Ion Brătianu”.
Ionescu era în favoarea păstrării unei stricte neutralități, a bunelor relații cu Imperiul Otoman, și a obținerii independenței pe cale exclusiv diplomatică. Această viziune nu corespundea întru totul cu cea a lui Brătianu. Prin urmare, inițiativele personale ale lui Nicolae Ionescu nu erau văzute cu ochi buni. Ionescu era perceput ca fiind un individ impulsiv, vag și lipsit de simțul realității, iar singurul lucru care îl împiedica pe Brătianu să facă o schimbare îl reprezenta grupul moldovenilor din Cameră.
Desfășurarea ulterioară a evenimentelor l-a determinat pe Nicolae Ionescu să își prezinte demisia din funcția deținută. Cu toate acestea, activitatea sa a fost apreciată de majoritatea contemporanilor săi. Despre perioada petrecută ca ministru de externe, Carol afirma că „dânsul era odinioară un adversar hotărât al unui principe străin, iar acum m-a servit cu credință, ca ministru, timp de nouă luni”.
Nicolae Ionescu a fost un caracter puternic, prea puțin dispus la concesii. Crezul său politic i-a adus numeroase critici, dar, în definitiv, el a fost cel care l-a individualizat, cel care i-a făcut pe mulți dintre contemporanii săi să-l respecte și să-l considere un adversar politic de temut.
Nicolae Ionescu a fost deputat în perioada: 1866-1868, 1870-1876 și 1879-1899, senator în perioada: 1868-1870 și 1876-1879 și ministru de Externe în perioada: 24 iulie 1876 – 25 martie 1877.
Cu privire la disinențele politice ale lui Nicolae Ionescu, acestea sunt lizibile la 3 decembrie 1881, cu ocazia proiectului majorității redactat de Emil Costinescu, când acesta este supus dezbaterii publice a Camerei, alinetatele ce fac referire la Dunăre formând obiectul unor ample dezbateri; în acest sens. G. Vernescu și Nicolae Ionescu atacă chestiunea, întemeindu-și afirmațiile pe articolele din „Românul” și pe o broșură a lui N. Callimachi-Catargi, cu revelarea câtorva acte diplomatice.
Vasile Boerescu
Includerea lui Vasile Boerescu în elita liberală este oarecum problematică, datorită oscilației sale politice între conservatori și liberali. Acesta nu este însă un caz singular, motiv pentru care consider că apartenența sa la un cabinet liberal mă obligă să îl integrez în cercetarea mea. Pentru explorarea înrudirilor sale am la îndemână un arbore generalogic aflat în fondul Boerescu de la Arhivele statului din București. Din acesta rezultă că Vasile Boerescu era fiul pitarului Constandin (Dincă) Boerescu din București și a soției sale Anica, vară primară cu Anghelina Găvănescu, soția polcovnicului Nicolae Șoimescu. Aceștia au avut, conform spiței menționate următorii copii: Scarlat, decedat tânăr, Anica, căsătorită de trei ori (Filiu, Vlădescu, Dâmboviceanu), Maria, căsătorită Orășanu, Vasile, Constantin și Fross, soția magistratului Nicolae Sachelarie.
Jurist și om politic, susținător al ideilor liberale moderate, Vasile Boerescu în perioada Revoluției de la 1848 este elev al Colegiului Sf. Sava din București ți colaborează la ziarul „Pruncul român”. Este arestat de către trupele rusești la Ploiești, dar reusește să scape cu ajutorul subadministratorului Manolache Soimescu și se întoarce la București. Termină colegiul în anul 1850, iar după o perioadă de pregătire la nou înființata școală de drept din capitală, pleacă la Paris unde își ia licența (1855) și doctoratul în științe juridice (1857). În perioada petrecută în capitala Franței a militat pentru drepturile politice ale Țărilor Române și pentru Unirea celor două principate sub un principe străin. Întors în țară (1857) este numit profesor de drept comercial la colegiul Sf. Sava, iar din 1859 și până la sfârșitul vieții profesor la Facultatea de Drept din București. A fost rector al Universității București (martie 1871) și decan al Facultății de Drept (octombrie 1873).
În octombrie 1857 fondează ziarul „Naționalul” în ale cărui pagini promovează ideile unioniste ale vremii. În ianuarie 1859 este ales deputat în Adunarea Electivă din Muntenia. După Unire este numit director al Eforiei școalelor.
A îndeplinit numeroase funcții în guvernele post-unioniste: ministru al Justiției (28 mai – 5 iulie 1860; 13 iulie 1860 – 14 aprilie 1861; 16 noiembrie 1868 – 21 ianuarie 1870), ministru Afacerilor Străine (28 aprilie 1873 – 7 noiembrie 1875), ad-int. în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii (13 iulie – 17 octombrie 1860; 9 ianuarie – 7 aprilie 1874), membru în Consiliul superior al Instrucțiunii (octombrie 1863), vicepreședinte al Consiliului de Stat (1864). A făcut parte din delegația care a reprezentat guvernul României în fața marilor puteri reunite în cadrul Conferinței de la Paris (1866) susținând aducerea unui prinț străin. Este ales în Adunarea Constituantă din 1866, iar apoi deputat și senator în Parlamentul României.
S-a distins ca un excelent traducător, avocat și orator și a fost principalul artizan al Convenției comerciale româno-austro-ungare (1875). În anul 1876 a încercat împreună cu Dimitrie Ghica să pună bazele unei grupări politice de centru. Nereușind impunerea acestei grupări pe scena politică românească este nevoit să se înscrie în Partidul Național Liberal (1879), dar un an mai tarziu, împreună cu George D. Vernescu constituite gruparea dizidentă Partidul Liberalilor Sinceri (1880).
CAPITOLUL AL II-LEA
OPOZIȚIA UNITĂ
Stările conflictuale pe plan european se aplanează, doar temporar, prin Tratatul de la Berlin din 1878, acesta satisfăcând unele interese ale Marilor Puteri, fără însă a se fi rezolvat dezideratele de continuă expansiune spre Strâmtori și spre alte zone incadescente, în care se întâlneau obiective diametral opuse. Imperiul otoman fusese numai înfrânt, dar nu și desființat, trecând pe plan secund în resorturile politicii pe continentul european. O lungă perioadă de criză, marcată de numeroase războaie ruso-turce, majoritatea purtate pe teritoriu românesc, își diminua considerabil importanța, făcând loc altor probleme, devenite deosebit de acute pe plan mondial, dar mai ales în Europa.
Rusia țaristă avea nemulțumiri nu numai în privința Austro-Ungariei, dar și a Angliei și Germaniei. De aici, surse multiple de contradicții, generări de noi stări conflictuale sau agravare a celor deja existente, care, în cele din urmă, au dus și nu puteau să nu ducă la grupări și regrupări de forțe pe plan european.
Congresul de pace avusese loc în capitala Germaniei, condusă în mod autoritar de cancelarul Bismarck, cu acordul împăratului, vizând o politică imperială, expansionistă pe plan modial. O alianță se va întemeiia curând, mai întâi între Germania și Austro-Ungaria, la care vor adera, din motive proprii, Italia și România. Austro-Ungaria țintește necontenit spre sud-estul european, Germania în toate direcțiile. Conducerea imperiului habsburgic ajungea la convingerea că numai prin sprijinirea pe politica autoritară a lui Bismark va obține protecție și securitate conglomeratului de națiuni supuse unei politici de anihilare a oricărei tendințe de eliberare.
Atâta timp cât Imperiul otoman își menținuse supremația pe Dunăre, Curtea din Viena a rămas în expectativă. După Tratatul de la Berlin, își revendică fățiș veleități de mare putere riverană, stânjenind, evident, interesele micilor state din bazinul inferior al Dunării, care-și dobândiseră de curând independența sau autonomia, în cazul Bulgariei. Alianța austro-germană, sub numele de „Liga păcii”, realizată în 1879, a încurajat, o dată mai mult, tendințele expansioniste ale Austro-Ungariei, care, și așa, erau cât se poate de stăruitoare, dar lipsite de sprijinul necesar, în caz de mare pericol, survenit într-o eventuală stare de conflict cu o mare putere, tot atât de interesată. Ca atare, sub oblăduirea unui tratat cu Germania, Austro-Ungaria năzuia fierbinte la luarea în posesiune a gurilor Dunării și la penetrație și influență în Balcani, pe diverse căi, mai ales în Bulgaria, nemulțumită de anularea Tratatului de la San Stefano.
România se vedea nevoită să acționeze în cadrul nou creat relațiilor internaționale de alianța dintre Puterile Centrale și de divergențele iscate între Austro-Ungaria și Rusia, din cauza interselor diametral opuse în Balcani.
Cucerindu-și independența cu arma în mână, pe câmpiile de luptă din sudul Dunării, alături de puternicul său aliat, România și-a manifestat nemulțumirea față de practiciile politicii imperiale, neconcordantă cu angajamentele luate înainte de declanșarea războiulu cu Turcia. Totodată, problema Dunării stârnește neumlțumiri pe plan intern și extern, determinate de atitudinea de urmat față de aliatul puternicului Imperiu germna care determina considerabil balanța puterii pe continent. Din rațiuni doctrinare, conservatorii junimiști se grăbesc, prin pana lui Titu Maiorescu, care publica un articol în „Deutsche Revue” din 1 ianuarie 1881, să-și afirme atașamentul față de Puterile Centrale. Reacții puternice vin chiar din partea vechilor conservatori, de multă vreme obișnuiți să întrețină relații cu Rusia. Repercusiunile survin de îndată, prin părăsirea de către junimiști a Comitetului executiv al Partidului Conservator, înființat la începutul anului 1880, sub președinția lui Manolache Costache Epureanu, care, decedând la 7 noiembrie 1880, îi lua locul vechiul conservator Lascăr Catargiu, fostul prim-ministru înainte de 1876.
Dificultăți se ivesc nu numai în Partidul Conservator, care se scindează la puțin timp după constituire, dar, mai ales, în partidul de guvernământ, aflat sub conducerea lui Ion C. Brătianu, încă mai consolidată de cucerirea independenței și de actele interne și externe care i-au urmat. Puternica personalitate a șefului partidului și guvernului inspira respect, dar și invidie și teamă, încât unii îl vor părăsi, constituind disidențe, tot mai numeroase, cu trecerea anilor, care-i vor crea dificultăți și-i vor determina căderea de la putere, însă numai după ani de înverșunate lupte politice, accentuate de animozități personale, caracteristice competiției pentru ajungerea la cârma statului. Deocamdată, în primele luni ale anului 1881 statul român era profund preocupat de rezolvarea a două importante probleme, una de natură externă, referitoare la regimul navigației pe Dunăre, alta de ordin intern, cea a proclamării regatului.
Recunoașterea Independenței României de către marile puteri determina guvernul român să procedeze curând la ridicarea în rang a statului, în concertul celorlalte state europene. În vederea înfăptuirii acestui important act, Ion C. Brătianu dorea alcătuirea unui guvern de coaliției, în care scop se adresează conservatorilor pentru a participa. În loc să solicite concurusul șefului Partidului Conservator, Lascăr Catargiu, el îl solicită lui Petre P. Carp, șeful junimiștilor. Colaborarea, în aceste baze, este refuzată. Întrucât Otto von Bismarck, cancelarul Germaniei, se arătase dispus să recunoască regatul României cu condiția ca guvernul să fie format din liberali și conservatori, domnitorul Carol I a insistat ca Ion C. Brătianu să întreprindă un al doilea demers pe lângă conservatori. Și de data aceasta el se adresează lui Petre C. Carp, care n-a obținut acordul comitetului Clubului conservator, Lascăr Catargiu dorind să fie solicitat direct de către șeful statului. Nu este însă invitat la Palat, precum se aștepta.
Drept urmare, Ion C. Brătianu recurge la o soluție surprinzătoare: demisionează și se retrage la moșia sa Florica, lăsând locul de prim-ministru și ministru de externe fratelui său Dumitru Brătianu, rechemat în grabă de la Constantinopol, nu înainte de proclamarea regatului în Parlament, la 14 martie 1881. Graba cu care procedase astfel se datora, între altele, încercărilor Austro-Ungariei de a dobândi supremația în navigația fluvială pe Dunărea inferioară, unde ea nu era stat riveran. Pentru a contracara surescitarea opiniei publice ca urmare a atitudinii vădit iritante a imperiului vecin, Ion C. Brătianu urgentează actul proclamării, retrăgându-se imediat de la guvern. El nu numai că nu acorda puterea altui partid, dar nici măcar altui liberal decât fratele său, astfel că „întreaga afacere rămânea în familie, Ion Brătianu fiind sigur că va reveni la putere oricând va vrea contând pe docilitatea fratelui său și pe faptul că țara își va da în curând seama că fără el nu se poate”.
Prin telegrama adresată ministrului României la Viena, Ion Bălăceanu, Dumitru Brătianu transmitea că regele își dăduse acordul asupra constituirii unui guvern alcătuit din liberali radicali. Ministerul de externe îi fusese încredințat tot lui Dumitru Brătianu: „eu mp felicit de a vedea stabilite între noi relații directe”. Guvernul avea următoarea componență: Eugen Stătescu la Interne, generalul Gh. Slăniceanu la Război, Dimitrie A. Sturdza la Finanțe, colonelul Nicolae Dabija la Lucrări publice, Vasile Alexandrescu-Urechia la Culte și Instrucțiune publică, Mihai Pherekyde la Justiție. Într-o altă telegramă, Dumitru Brătianu solicita lui Ion Bălăceanu să rămână în continuare la postul său, după demisia dată în același timp cu Ion C. Brătianu, pe care o considera neacceptată deci retrasă.
Pentru prima dată i se oferise lui Dumitru Brătianu șefia unui guvern și credea sincer că fusese chemat și la conducerea efectivă a Partidului Național-Liberal. Vechiul revoluționar și republican și-a făcut însă zadarnice iluzii. Sub influența lor, s-a urcat la tribuna Partlamentului, fiind îndelung aplaudat de majoritate: „El aducea acolo un trecut fără pată, cincizeci de ani de probitate și onestitate personală, de abnegație și de viață plină de privațiuni materiale”. Cum a început să vorbească el a provocat stupoare și spaimă în rândurile acelei majorități. Astfel, el afirma că a trebuit să primească sarcina încredințată de rege „spre a face binele”. În ce sens vedea el binele, o spune de îndată. anume că fiecare să stea la locul său, adică cel ce fură în închisoare, speculanții în carantină, iar cei cinstiți să lucreze. Iar dacă nu se vor găsi destui oameni cinstiți „îi vom face”, pentru că românul dispune de facultatea de a fi repede schimbat atât în bine cât și în rău. Oricum, preciza el, guvernul cel nou nu putea răspunde în nici un fel pentru fapte pe care nu le-a comis. Cuvintele dure, aspre, la adresa unor moravuri politice au produs stupoare în rândurile unei majorități liberale, care nu-l mai putea înțelege: „El vorbea prin mici fraze întretăiate, cu o voce care abia se auzea, stăpânit de o timiditate nativă care-i strangula cuvântul în gât, lovind cu pumnul marginea răsfrântă a tribunei pentru a-și adânci convingerea sa. S-au masat în jurul lui pentru a-l auzi. El domina acest grup compact pe care nu-l vedea, urmprind cu privirile idealul său în depărtare și expunerea programului său. El înfiera politicienii care uită binele țării pentru a nu se ocupa decât de interesele lor personale, guvernele care cumpără conștiințele, deputații care comit trafic de influență.”
Rămas neclintit în convingerile sale, după trecerea anilor, Dumitru Brătianu, militantul onest, dezinteresat, care făcuse atâtea sacrificii pentru cauza națională, considera că era suficient, în continuare, apelul la ardentul sentiment patriotic, pentru a mobiliza toate energiile la înfăptuirea edificiului statal, fără să fo stăruit nici măcar o clipă asupra predominației interesului particular, în noile condiții create de obținerea Independenței de stat. Înavuțirea constituia obiectivul principal al claselor conducătoare, angajate în afaceri de proporții în toate domeniile de activitate. Ele dispuneau și de mijloacele economice și de putere politică în atingerea scopului urmărit. Fără această efervescență, în discordanță flagrantă cu lâncezeala și lipsa de activitate a fostei clase boierești, nimic nu putea progresa în mod vizibil. Întreprinderile de tot felul, afacerile constituiau atribute inseparabile ale noii clase.
Titu Maiorescu, care relata expunerea programului de guvernare a lui Dumitru Brătianu în Parlament, considera aberante și nelalocul lor declarațiile făcute în calitate de prim-ministru și ministru de externe. Astfel, referitor la problema Dunării, el afirma că se va strădui s-o reglementeze în conformitate cu tratatele și libertatea absolută de navigație. Atât în problemele interne, cât și în cele externe, guvernul va fi cât se poate de conciliant, acordându-se concurs vecinilor, dacă opțiunile lor nu contravin intereselor naționale românești.
Guvernul nou numit nu avea cum să dureze prea mult. Agitațiile și interpelările se intensificau și „nu Dimitrie Brătianu este omul, care să stăpânească agitarea și să dea guvernului o direcție bine cumpănită în gravul conflict de interese. Cu fraze a la „tigresa cu puii” și „purtarea dragei Românii pe sân” nu se mai poate face politică în România independentă”.
Cu toate că în guvernul prezidat de Dumitru Brătianu intrase, în ultimul timp, și C. A. Rosetti, la interne, care, „prin personalitatea sa impregna directiva guvernului”, reformele propuse au stârnit reacția vehementă nu numai a conservatorilor, dar chiar și a liberalilor, în numele cărora guverna. Aceste reforme erau „prea înaintate pentru noua mentalitate a liberalilor conservatorizați”. Majoritatea liberală din Parlament și-a revenit repede din stupoarea în care fusese aruncată de Dumitru Brătianu, prin discursul său și, în ziua de 9/21 iunie 1881, „ea a retrimis pe acest visător în uitarea din care-l scosese”. Astfel, mai mulțu membri ai Partidului Național-Liberal, precum și mitropolitul primat, Calinic, și toți episcopii semnau un apel adresat lui Ion C. Brătianu să revină la conducerea partidului. Se amintea că se retrăsese din viața politică, dându-și demisia ca senator, însă el a fost și este conducătorul Partidului Liberal, care l-a urmat în toate actele sale și l-a aprobat în mod absolut în toată conduita sa politică. Când s-a retras de la guvern, el a promis tot sprijinul său partidului, or acesta nu mai poate continua fără Ion C. Brătianu, căci s-ar dizolva. De aceea este conjurat să revină și să ia direcțiunea partidului, semnatarii angajându-se să-l urmeze cu același devotament. Între ei, se aflau membri de seamă ai Partidului Liberal, precum: E. Stătescu, C. A. Rosetti, D. A. Sturdza. P. S. Aurelian, P. Grădișteanu. Lipsea, evident, Dumitru Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri.
Apelul adresat lui Ion C. Brătianu de a reveni la conducerea Partidului Liberal nu însemna decâtpreludiul apropiatei căderi a guvernului prezidat de Dumitru Brătianu. Fratele său Ion a reveit și în fruntea guvernului, triumfător, mult mai puternic decât înaintea părăsirii puterii. Partizanii săi au dat un vot de blam guvernului în Parlament. Dumitru Brătianu demisionează, dar face precizarea că problema Dunării a fost compromisă de guvernul precedent care se retrăsese numai pentru a lăsa puterea altuia, cu nimic angajat în această problemă. Majoritatea liberală își dăduse foarte bine seama la ce pericole s-ar fi expus sub guvernarea în continuare a lui Dumitru Brătianu, după programul prezentat în Parlament. Regele a numit pe C. A. Rosetti să formeze noul guvern, dar acesta a răspuns că națiunea îl vroia pe Ion C. Brătianu și regele i-a încredințat acestuia din nou puterea.
Într-adevăr, Dumitru Brătianu alcătuiește o disidență liberală, denumită „liberalii puri”, în comparație cu partidul condus de fratele său „liberalii impuri”. Prin înființarea ziarului „Națiunea”, s-a aruncat cu toate forțele într-o luptă inegală, în care nu avea altă alternativă decât sucombarea sperațelor sale: „Totul se prăbușise în această luptă pentru o cauză bună – remarca pe bună dreptate Fr. Dame -, totul în afară de credința sa care i-a rămas intactă până în ultima zi.” El nu i-a iertat niciodată fratelui său că-l folosise drept instrument al scopurilor urmărite, ridicându-se cu hotărâre contra lui și guvernului. Contestându-i buna credință, Dumitru Brătianu s-a îndreptat, astfel, cu și mai multă înverșunare contra fratelui său.
Până în anul 1885, Dumitru Brătianu nu trece totuși de partea opoziției în vederea răsturnării guvernului deși își constituie o grupare politică disidentă proprie, deoarece dorea numai îndreptarea și nu înlăturarea acestuia. El continuă să rămână deci mai aproape de liberalii guvernamentali, decât de conservatori.
De la disidența politică la trecerea deschisă de partea opoziției, prin coalizarea în opoziția unită, înfăptuită în toamna anului 1885, Dumitru Brătianu parcursese o etapă importantă a activității sale politice după 1881. Convins că participă la o operă pozitivă, de regenerare și asanare a moravurilor politice, de îndreptare a greșelilor guvernului, el își ascundea totuși cu mare dificultate răbufnirile subiective, cauzate de eșecurile scurtei sale guvernări din aprilie-mai 1881, datorate nu atât adversităților politice, cât lipsei de adaptare la noile împrejutări determinate de necesitățile obiective ale unei impetuoase dezvoltări economice. Fără să se fi implicat în vreun fel în înființarea unor noi instituții care să promoveze avântul economic, el se menținea în rezerva nemulțumitului de mijloacele de îmbogățire folosite de oamenii de afaceri, fervenți susținători ai guvernului liberal. El vedea evoluția unei societăți în plin avânt economic, social și cultural cu ochi de puritan, stigmatizând tot ceea ce contravenea preceptelor de moralitate, onestitate, echitate.
Nimic condamnabil în atitudinea fostului revoluționar de la 1848, fostului republican mazzinist, omului onest și dezinteresat, care a sacrificat atâtea pentru cauza analizei și criticării unor lipsuri ale administrației de stat conforme cu realitatea obiectivă. Antrenat în luptele politice, din porniri mai ales subiective, Dumitru Brătianu s-a angajat totuși, ca disident liberal, pe calea unui opozant dornic cu orice preț de a răsturna guvernul, în pofida unor sentimente firești, întemeiate pe legături de prietenie și rudenie foarte apropiate cu unii dintre membrii săi cei mai marcanți. Nemulțumit din aceleași motive, C. A. Rosetti a procedat mai moderat în acțiunile sale de disident. De la pasiune revoluționară, Dumitru Brătianu ajunsese la patimă politică, care n-a întârziat să-l plaseze în rândurile Opoziției Unite, alături de conservatori. Despre activitatea sa voi reveni în capitolul următor.
Martie 1883
Încă din noiembrie 1882, majoritatea guvernamentală forma o comisie parlamentară menită a stabili articolele constituționale susceptibile de revizuire. Un prim raport în această privință era redactat de Emil Costinescu, care, supus dezbaterii deputaților și senatorilor la 22 decembrie 1882, se întrupa într-o declarație, respinsă însă de M. Kogălniceanu, N. Ionescu, N. Blaremberg, Titu Maiorescu, G. Vernescu și Al. Lahovari.
Majoritatea liberală impunea însă revizuirea parțială a Constituției, precum și a legii electorale. La 7 martie 1883 se deschidea campania electorală pentru organizarea Camerelor de revizuire. Se declanșa astfel o înverșunată înfruntare politică, caracterizată prin scindarea electoratului din colegii, dar mai cu seamă a exponenților acestora. Se conturează o alianță conjuncturală liberal-conservatoare.
Dacă M. Kogălniceanu respingea revizuirea Constituției de teamă ca regimul politic să nu alunece spre o „dictatură” a liberalilor brătienști, conservatorii considerau aceeași acțiune un instrument de subminare a pozițiilor marii proprietăți. Junimiștii, deși potrivnici reformelor, se fac aleși mergând în campania electorală cu liberalii de la putere.
Defășurate între 20 aprile și 2 mai 1883, alegerile sunt câștigate de liberalii guvernamentali, opoziția fiind firavă de numai 12 deputați și 12 senatori. Situația aceasta crease în rândul adversarilor sentimente de „ură”. Coaliția liberal-conservatoare, sub pretextul că „nu mai este legalitate”, abandona funcțiile parlamentare, transferându-și acțiunea protestatară în opinia publică, acuzând guvernul Ion C. Brătianu că punea în pericol siguranța și proprietatea. În numele apărării acestora, recurgea la „revoluțiune”, organizând proteste publice prin care liberalii guvernamentali erau „târâți în noroi”, precum și demonstații de stradă, inclusiv în jurul Palatului Regal, unde apăreau forțele de ordine. Agitații de acest gen erau întreținute și în sate. Ion C. Brătianu era atacat ca șef al unui guvern personal.
Deschise la 10 mai 1883, Camerele de revizuire funcționau până în prima jumătate a anului următor. Întrucât opoziția era nesemnată, cu excepția a patru junimiști numiți „opoziție miluită”, dezbaterile s-au desfășurat în lipsa principalului adversar al reformei. Purtându-se în mijlocul unui Parlament liberal, responsabilitatea acestuia devenea imensă. Ca urmare, în timpul dezbaterilor, neatacați din alte direcții, liberalii s-au descompus în două tabere în funcție de profunzimea deschiderii electorale. Opoziția se constituie prin scindarea lor într-o majoritate moderată și o minoritare radicală.
Partidul Liberalilor Sinceri, Partidul Liberalilor Moderați și Partidul Conservator
Partidul Național-Liberal nu a fost un monolit; în interioriul său, mereu s-au distins linii de stânga, de centru sau de dreapta care ilustrau diverse interese sau tendințe. În afara acestor tendințe, însă, care nu depășeau limitele statutului de organizare, s-au manifestat, altele, care le-au depășit. Mișcarea continuă din cadrul Partidului Liberal, desprinderea unor oameni sau grupări, trecerea în cadrul altor partide sau atragerea unor personalități nu sunt generate numai de interese înguste, individuale sau de grup, nu sunt îndreptate numai împotriva politicii autoritare a lui I. C. Brătianu, exprimând, mai ales, nevoia de de extindere a obiectivelor politice, de depășire a limitelor înguste ale liberalismului care, la început cel puțin, corespundeau doar intereselor restrânse ale marii burghezii. Frământarea politică însoțește, exprimă și justifică procesul de transformare a societății românești, nevoia de adaptare a acesteia; este la fel de dinamică ca și procesul însuși. Ciocnirea intereselor și a ideilor în interiorul Partidului Liberal, care reprezintă o reacție și la impulsurile din afară, a impus o continuă acomodare a liberalismului la cerințele în continuă creștere ale societății, aflate într-un proces rapid de dezvoltare. Mlădirera cu care s-a acomodat, eliminara adversarilor politici, atragerea și utilizarea unor elemente noi, capabile de prestigiu, participarea la marile acte economice și politice care au consolidat România modernă, i-au desăvârșit apoi unitatea și menținut prestigiul Partidului Liberal; în pofida numeroaselor disensiuni și pierderi de partizani, a desprinderii de grupări, și-a menținut, în general, coeziunea, puterea și prestigiul.
Prima formație desprinsă devreme, în 1878, din cadrul Partidului Liberal a fost Partidul Liberal Moderat de la Iași, condus de intelectuali ca: G. Bârzescu, V. Conta, Gr. Cobălcescu, Gr. Buicliu, având drept organ de presă „Steaua României”. Răzvrătindu-se, se pare, de la început, împotriva tendințelor exclusiviste ale autorității centrale, care nu ținea seama de interesele provinciei și de nevoile acute ala Iași-ului, noua formație își afirmă adeziunea deplină la principiile generoase ale liberalismului, manifestându-și totodată, opoziția împotriva exclusivismului intolerabil al Fracțiunii libere și independente și împotriva principiilor conservatoare care nu reprezintă nici ideile „secolulul în care trăim și nici ale țării în care ne găsim”. Afirmândus-se drept partizană a căii de mijloc și afișând principiile programatice ale liberalismului, noua formațiune, fără să se declare adversă a partidului central, își subliniază dezacordul indirect în termenii următori: „Ținem mai mult la triumful principiilor decât la dominațiunea maselor și facem mai mult caz într-un partid se asentimentul său moral și intelectual decât de influența precipitată și efemeră a puterii guvernamentale” – o atitudine în acord cu valoarea personalităților care alcătuiau noul partid.
Formațiunea nu a avut influență și sprijin de masă, unii membrii marcanți, printre care și Vasile Cota, primind portofolii și intrând în formații guvernamentale.
Fracțiunea liberalilor sinceri, dând expresie, în ideologia sa, situației speciale existente la Iași și în Moldova, manifestă aceeai doctrină națională, intransingentă. În programele publicate în ziarul „Mișcarea națională” din 18 septembrie 1880 se pronunță pentru „politica sincer naționalistă” și pentru evitarea limitării interdependenței țării, prin legături economice externe de subordonare. Sprijinirea ideilor liberale trebuia să se facă sacrificarea intereselor naționale care puteau decurge din integrarea țării într-un liberalism cosmopolit.
I. C. Brătianu este acuzat de fals liberalism, fracțiunea alăturându-se Partidului Conservator în acțiunea de răsturnare a guvernului liberal.
Liberalii sinceri, conduși de Gr. Vernescu, după o opoziție moderată, începută din anul 1878, în paginile „Binelui public”, se desprind de partid la începutul anului 1880. Reprezentau interesele marilor proprietari funciari, aceștia împreună cu o parte a membrilor Fracțiunii participând la organizarea opoziției împotriva liberalilor guvernamentali și fuzionâd cu conservatorii în cuprinsul unei formații care a dobândit denumirea de Partid Liberal Conservator, cu organul de presă „România”.
D. Brătianu, în conflict cu fratele său, folosit de acesta ca paravan politic, împreună cu un grup de partizani, în anul 1882, s-a separat definitiv de liberalii guvernamentali, îngroșând rândurile opoziției unite, așa cum vom vedea în paginile viitoare ale lucrării.
Aripa radicală a Partidului Liberal, condusă de C. A. Rosetti, fără să se constituie în grupare proprie, s-a separat definitiv de guvernamentali în anul 1882, cu prilejul discuțiilor referitoare la modificarea Constituției. Rosetti se pronunța în favoarea colegiului unic, pentru o lărgire în sens democratic a legislației, desprinderea rosettiștilor producându-se și ca urmare a vederilor deosebite față de situația țărănimii. C. A. Rosetti cerea o lărgire a acțiunilor legislative și apărarea țăranilor de abuzurile administrației, precum și măsuri în apărarea intereselor micilor comercianți. De asemenea, radicalii se pronunțau pentru electivitatea magistrațilorm, cu scopul de a se ajunge la separarea justiției de puterea executivă. Susținând desecentralizarea administrativă, ei se pronunțau în favoarea aplicării principiului alegerilor directe în toare ramurile organismelor comunale și județene, pentru acordarea libertății comunelor de a se administra ele însele.
În afara activității politice, situată constant la stânga liberală, profesând un democratism nedezmințit, cu scopul de a cuceri „Plevna internă”, C. A. Rosetti a ridicat pe o treaptă superioară tradiția presei românești. „Românul” – organul liberalilor radicali, reprezintă un exemplu în acest sens. Prin C. A. Rosetti, mai cu seamă, ziaristica românească s-a integrat în circuitul ziaristicii europene, fiind transformată într-o disciplină intelectuală și forță socială, instrument de intervenție cotidiană în toate domeniile activității publice.
După moartea lui C. A. Rosetti, în anul 1885, o parte din radicali au trecut în gruparea condusă de D. Brătianu. Un alt grup, condus de Vintilă Rosetti și D. Giani, a continuat linia politică a ilustrului dispărut, dându-i expresie în paginile „Românului”.
Gh. Panu, profesor de istorie, șef de cabinet al lui C. A. Rosetti a încercat să pună bazele unui partid radical. Ideile radicale, înfățișate în ziarul „Lupta” devin tot mai consistente după anul 1886; mutarea redacției la Iași coincide cu noua orientare a programului care, mărturisit, urmărea „înlocuirea liberalismului clasic cu democratismul practic”. Programul democrat-radical atacă principiile înseși ale liberalismului, pronunțându-se pentru înlocuirea politicii „laissez faire laissez passser”, care consfințește „cea mai grozavă inegalitatea și cea mai mare tiranie economică întovărășită de o extremă mizerie pentru imensa masă a cetățenilor”, cu intervenția statului. În egală măsură, radicalii se pronunțau în favoarea impozitului progresiv, pentru extinderea sistemului de învățământ, pentru împroprietărirea continuă a țăranilor, în virtutea căreia toți țăranii, de la vârsta de de 21 ani, să poată deveni cultivatori. Erau propuse, de asemenea, măsuri pentru protejarea muncii și a industriei naționale, salarizarea echitabilă, votul universal, în cuprnsul unui colegiu unic. Pe baza acestui program, radicalii au urmărit sp fuzioneze cu gruparea rosettistă și cu cercurile socialiste din Iași și București, în cuprinsul unui partid democratic. Din cauza atitudinii deosebite față de partidele de guvernământ, fuziunea cu socialiștii nu a fost posibilă. Ca deputat, Gh. Panu a susținut proiectul repausului duminical și măsurile care urmăreau protejarea muncitorilor în cuprinsul unei legislații complete și eficace.
Restrâns la activitatea unui grup de intelectuali, partidul radical nu a putut să joace un rol în acord cu ideile pe care le profesa. În urma unui atac împotriva regelui, inserat în „Lupta”, Panu a trebuit să se autoexileze; s-a întors abia sub scutul imunității parlamentare. În cele din urmă, conducătorul radical a intrat în rândurile Partidului Conservator.
În cuprinsul opoziției unite este încadrată și gruparea tinerilor liberali desprinsă din partid în toamna anului 1886; conducerea formației o avea N. Fleva care condamna omnipotența fracțiunii guvernamentale și încălcarea principiilor liberale. Împreună cu tinerii conservatori, conduși de N. Filipescu, în anul 1887 au alcătuit Liga de rezistență – instrument de luptă pentru răsturnarea guvernului liberal. Fără să manifeste principii deosebite de guvernământ, N. Fleva își va menține calitatea de disident și în împrejurările de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când, din nou, va face opoziție guvernului liberal aflat la conducere.
Ideile conservatoare sunt la fel de vechi ca și cele liberale și își au originea în pragul de ănceput al epocii moderne, când problema organizării statului pe baze și cu instituții noi a devenit curentă în preocupările ideologice și politice ale societății. Ideologia conservatoare s-a cristalizat în cuprinsul frământărilor politice și sociale ale perioadei 1866-1871.
Actul de naștere oficial al Partidului Conservator este semnat la 3 februarie 1880, când un număr de 88 membri semnează un statut și un program, creând un club politic central care devine nucleul central al partidului. Este limpede faptul că, reprezentând în general interesele proprietarilor de pământ, Partidul Conservator a ieșit din necesitatea apărării intereselor acestora, în condițiile organizării statului modern român.
Conservatorii se sprijineau pe proprietatea mare funciară a cărei existență, în condițiile repartiției pământului, reprezenta un impediment obiectiv în calea dezvoltării economice și sociale a României moderne. Presiunea și răscoalele țărănești au fost cele care au impulsionat și impus abordarea soluțiilor corespunzătoare.
În fruntea partidului se afla un Comitet permanent, având drept președinte pe M. K. Epureanu, care era, totodată și președinte al partidului. Organul de presă a fost „Timpul”, al cărui redactor era M. Eminescu. Programul anunțat acum, care condamna liberalismul deoarece „a slăbit simțul conservării naționale” prin cosmpolitism și imitație străină, se pronunța împotriva renovării instituțiilor politice, pentru un program „măsurat dar continuu”, pentru stabilirea armoniei între proprietari și muncitori.
După moartea lui M. K. Epureanu, la 20 decembrie, L. Catargiu este ales ca președinte al partidului.
Practic, junimiștii au fost aceia care au formulat principiile programatice ale Partidului Conservator, aceste principii fiind expuse, pentru prima dată, de P. P. Carp, într-un discurs în Camera Deputaților, rostit la sfârșitul lui martie 1881, care sintetiza idei pe care le formulase în anul 1879 încă. Discursul, reprodus în „Timpul”, la 2 aprilie 1881, dădea expresie programului de reforme cunoscut sub denumirea de Era nouă; el a fost dezbătut în cercul mai restrâns al Junimii, în vara și toamna anului 1881, reluat și adoptat oficial de junimiști, în septembrie 1888.
Considerând că opera trecutului este terminată, apelul sublinia „cea dintâi preocupare pentru soarta sătenilor și a meseriașilor”, echitatea în raporturile agrare, „stârpirea proletariatului la sate și la orașe”; se pronunța în favoarea unei legi a meseriilor, pentru reașezarea impozitelor, pentru extinderea învățământului real, îmbunătățirea situației clerului.
Practic, în afara scurtelor perioade de guvernare, Partidul Conservator nu și-a putut niciodată realiza o deplină unitate. În afara celorlalte tendințe, de centru sau de dreapta, junimiștii nu s-au contopit niciodată pe deplin în cuprinsul partidului, încă de la începutul anului 1882 constituindu-se în grupare autonomă. Fragilitatea alianței conservatoare a ieșit limpede în relief în timpul guvernărilor care au început în 1888.
Cu privire la Opoziția unită, deși fără o opoziție care să le facă dificultăți, Corpurile legiuitoare erau încă ezitante. La 22 februarie 1884, erau remarcați „obstrucționiștii” care tergiversau chiar în rândul guvernului. S-a înfiripat, apoi, un „oarecare curent de opinie”, dar discuțiile, din secții avansau greoi. Raportul privind direcțiile schimbării, prezentat în Senat în ianuarie, era adus în Camera Deputaților tocmai la 26 martie. Supuse revizuirii erau 25 de articole din Constituție, dintre care 13 priveau legea electorală și 12 noua titulatură de Regat al României.
La 26 martie însă, Camera părea încă indecisă. Ion C. Brătianu combătea părerea adoptată prin votul solicitat de președintele Camerei Deputaților, C. A. Rosetti, potrivit căreia se impune un răgaz mai mare pentru studiul raportului. Șeful guvernului, de pe o poziție opusă, declara că nu putea să-și asume răspunderea „în fața unei majorități care trece de la dreapta la stânga”. Anunțându-și demisia, obținea un vot de încredere și implicit începerea procesului efectiv de revizuire.
Despre toate necesitățile de schimbare, vizat era prioritar sistemul electoral. C. A. Rosetti justifica ameliorarea acestuia prin faptul că toți oamenii politici, începând din 1866 și până în acel moment, mai ales când se aflau în opoziție, dezavuau guvernele pentru abuzuri și ingerințe electorale. Organizând alegerile, prin presiune și influență, oamenii politici se bazau pe o clientelă dornică de parvenire. Însuși Ion C. Brătianu denunțase public un sistem de „cerșetori”, prin care demnitarii erau înlănțuiți de oamenii sau grupurile care îi propulsau la putere prin majoritățile parlamentare.
Dar, mai presus de orice, revizuirea legii electorale era necesară pentru introducerea unui curent democratic cu deosebire în Senat, care, datorită bazei sociale restrânse, se configura drept o citadelă a conservatorismului retrogradat, refuzând legi în favoarea țăranilor și apărând o legislație desuetă privitoare la drepturile individuale. Timp de trei ani tărăgănase adoptarea unor garanții speciale privind arestul, detenția și eliberarea pe cauțiune.
Un grup de parlamentari liberali și junimiștii se arătau interesați de îmbunătățirea administrației și magistraturii. Titu Maiorescu denunța numirile în funcții prin influență și presiune parlamentară sau guvernamentală, întrucât prefecții și restul funcționarilor nu erau desemnați potrivit valorii lor. Tot astfel, E. Stătescu era îngrijorat de poziția precară a magistraturii, dependentă în mare măsură de executiv. Deși liberalii încercaseră prin E. Stătescu și D. Giani, foști miniștri de Justiție, să facă din magistratură „o putere constituțională”, ținta nu fusese atinsă. Se impunea ca aceasta să fie scoasă de sub influența executivului, deoarece reglementa raporturile dintre cetățeni și mai seamă putea juca un rol decisiv în asigurarea unor alegeri libere. Devenise, prin urmare, stringentă realizarea interdependenței magistraturii, dacă România era consecventă cu modelele alese: Belgia, Anglia și Franța.
Radicalii lui C. A. Rosetti – din 1881 alăturându-li-se și tânărul Take Ionescu – credeau că magistratura putea să fie reabilitată pe calea eligibilității, conferită colegiilor electorale. Acestui sistem considerat „o calamitate” i se opuneau categoric Titu Maiorescu și Al. Lahovari, văzând în el un instrument deghizat de instituționalizare a ideilor republicane. Pentru aceștia din urmă, inamovibilitatea este calea care asigura independența puterii judecătorești. Părerii menționate i se raliază Ion C. Brătianu, care, la 12 ianuarie 1884, considera că România „nu trebuie să-și croiască haine mai mari decât talia”, modelul de urmat fiind evoluționismul englez.
Datorită unor părerei divergente, o decizie privind magistratura nu era luată în contextul schimbărilor constituționale, deși exista în această privință un proiect al lui D. Giani. Hotărând să amâne măsurile efective, Ion C. Brătianu își aliena radicalii. În 1885, cei mai grăbiți în reglementarea acelei situații se arătau junimiștii. Titu Maiorescu continua să susțină inamovibilitatea magistraturii ca antidot împotriva favoritismului. Dar o lege specială în același sens se lăsa așteptată din cauza lipsei unei voințe politice. O magistratură independentă, în contextul unor moravuri politice îndoielnice, rămânea încă un deziderat de atins.
Reforma constituțională presupunea, cum declara o comisie specială în Senat, apărarea micii proprietăți țărănești dobândite în 1864, prin menținerea principiului inalienabilității loturilor pe o perioadă de încă trei decenii. Se propunea a se permite circulația doar a bunurilor funciare dobândite de săteni prin cumpărări din moșiile statului.
Dar apărarea micii proprietăți era doar formală în acel moment. Guvernul liberal era confruntat cu necesitatea nu numai a consolidării acestei proprietăți, ci și a dezvoltării ei pe seama moșiilor statului. În acest scop se elaborase un proiect de vânzare a acestora în loturi mici, dar fusese împotmolit în Senat și, în plus, suferise amputări defavorizante, tocmai pentru aceia care aveau mai mare nevoie de pământ, deoarece proiectul era menit să vină în întâmpinarea unor nevoi ardente ale țăranilor. Imperativul acesta era dezvăluit în Camera Deputaților de deputatul colegiului al treilea, Mucenic Dinescu, un sătean din județul Argeș, care vorbea de existența a „mii de petițiuni pentru pământ”. În unele județe se crease chiar o mișcare petiționară. Deputatul N. Dimancea credea că petițiile pentru pământ erau o uneltire a unor „șarlatani” deghizați în „apărători ai poporului”. Sătenii receptaseră zvonul că guvernul liberal punea pământul „la disposițiunea lor”.
Mișcarea petiționară apare astfel ca un fenomen social, conturat în conjunctura revizuirii Constituției. Ea este forma sub care o parte a țărănimii, percepea frământările pentru reformă. Extinsă în mai multe județe, impunea din partea autorităților măsuri speciale de stăvilire, dar mai cu seamă restaurarea încrederii țăranului în Corpurile legiuitoare. Ministerul de Interne anunța deja măsuri pentru a „paraliza” acțiunea petiționară a țăranilor pentru dobândirea de pământ în loturi mici.
Încercarea de prezentare a acestei manifestări sociale drept o diversiune politică este dezmințită categoric de același deputat țăran Mucenic Dinescu. El remarca existența unui număr mare de săteni fără pământ, rămas în acea condiție încă din 1864. Guvernului liberal i se ceruse o lege de vânzare a moșiilor statului în loturi mici, o soluție a mișcării petiționare.
Reformele vizau prioritar sistemul electoral, în acest scop efectuându-se o serie de evaluări critice. Se aprecia astfel, că datorită legii electorale înguste, în loc ca Parlamentul să dea guvernul, acesta din urmă îi configura compoziția. Dezamăgiți de sistem erau tentați să considere că, dacă nu era posibil regimul parlamentar unic, de ce să se mențină o formă ipocrită care nu avea nici franchețea regimului personal, nici avantajele celui liberal, cumulând vicii din ambele direcții. Alții, însă, pentru a salva legea electorală, învinuiau pe alegători. Românii, însă simțeau nevoia libertăților, dovada constituind-o întreaga evoluție liberală și democratică a țării, chiar sângele vărsat în campanii electorale care atesta opțiunea pentru regimul reprezentativ.
Imoralitatea legii electorale, susținută de liberalii guvernamentali, inclusiv aripa moderată, consta în „punerea la mezat” a fotoliilor de deputat și senator. Situația nu era specifică României, ci apăruse în Anglia, Belgia și SUA. Alegătorii români, susținea V. Lascăr, erau „mult mai morali decât alegătorii altor țări civilizate”. Imoralitatea consta în faptul că, fiind mici din punct de vedere numeric, colegiile puteau fi manevrate de o familie sau chiar de un om. Ca urmare, când izbutea un candidat, nu credințele sale politice erau cele care îl propulsau, ci relațiile. Realegerea lui nu depindea de moodul cum și-a exercitat mandatul, datorită acelui sistem România devenind o țară de funcționari.
Pentru radicali, sistemul electoral dădea o reprezentare total deformată a realității sociale, deoarece colegiile electorale, după G. Panu, erau „strâmte, protecționiste, despotice, plutocratice și oligarhice”. Al. Orăscu, cel puțin primele două colegii, le considera „coterii”. Ele se transformaseră în niște entități „oligarhice” pentru că fuseseră separate, se blocaseră în cercuri închise care comunicau greu cu societatea.
În sistemul bazat pe colegii, după V. Lascăr, era dificil ca deputatul sau senatorul să se identifice cu o idee politică, atâta timp cât se simțea legat de interesele unor indivizi sau chiar familii. În consecință, parlamentarul își asuma obligația să menajeze și să promoveze interese egoiste, făcând în acest sens demersuri pe lângă guvern și chiar pe lângă instituțiile de credit în favoarea unor susținători din colegii. Miniștrii înșiși, supuși la presiuni, deveneau un instrument de distribuire de favoruri.
Proiectul de reformă constituțională sublinia, totuși, că sistemul electoral cenzitar nu împiedicase Parlamentul să se comporte deseori ca o autentică instanță națională. Elocvente păreau a fi două momente: războiul independenței și soluționarea chestiunii evreilor, ambele efectuându-se prin menținerea climatului de libertate. Combătând părerea nereprezentativității și a caracterului oligarhic al Parlamentului, liberalii guvernamentali evocau înfăptuiri în folosul țărănimii. Corpurile legiuitoare nu legiferau exclusiv în folosul claselor suprapuse, urmărind armonizarea diferitelor interese și reprezentarea numeroaselor idei politice, inclusiv de esență socialistă.
Critica sistemului cenzitar degaja în cadrul majorității liberale o tendință moderată care se opunea unei largi democrații politice. Aspirațiile ei constau în independența alegătorului față de înrâurirea administației, precum și față de presiunile unor electori care făceau „legea în colegiul lor”. Dacă nu se realiza această condiție, susținea în Senat Polizu-Micșunești, regimul reprezentativ devenea „o ficțiune, o unealtă de corupție, de arbitrariu și de despotism”.
În abordarea reformei electorale, se manifestau două curente parlamentare care se confruntau: unul întruchipat de Ion C. Brătianu și altul reprezentat de C. A. Rosetti. În aparență surprinzătoare, pentru faptul că opinia publică fusese deprinsă ca cei doi protagoniști ai liberalismului român să se regăsească laolaltă, în toate actele mari, situarea lor în tabere diferite, chiar divergente în 1884, nu era întâmplătoare. De la preluarea puterii politice, în 1876, dar mai cu seamă în anii independenței, cei doi oameni politici cu idei, mentalități și acțiuni atât de identice într-o întreagă epocă istorică evoluaseră pe traiectorii diferite. Dacă C. A. Rosetti se afirmase mai cu seamă ca ideolog al liberalismului, dezvoltând cu precădere elementele lui democratice, Ion C. Brătianu se ramarcase ca om de stat. Aflat la conducerea guvernului, perspectiva necesităților reformatoare devenise pentru el relativ diferită față de aceea a lui C. A. Rosetti.
Sub raportul dimensiunii și profunzimii deschiderii electorale, C. A. Rosetti rămăsese un om al ideilor și al luptei de opinie. Nu era utopist, așa cum i se reproșa de către amici, dar promova democratismul în doze mai mari decât oricare alt fruntaș liberal. Susținea instituționalizarea colegiului unic, având intenția de a-l impune la o dată cât mai apropiată. Liberalii lui Ion C. Brătianu erau, dimpotrivă, circumspecți. Șeful guvernului devenise evoluționist, pentru el noua lege electorală urmând a fi circumscrisă nu atât dorințelor, cât mai ales realităților.
Pentru a depăși obstrucțiile conservatoare, în 1883, Ion C. Brătianu pronunțase la Craiova un discurs împotriva zvonurilor potrivit cărora ar fi tins ca mulțimea „să intre în Cameră și să atacăm proprietatea”. Acceptase astfel o revizuire moderată a legii electorale, atrăgându-și reproșuri de la amici politici pentru că nu satisfăcea interesele „liberale și democratice”. Combătând pe radicalii care propuneau colegiul unic, Ion C. Brătianu susținea dezvoltarea progresivă a sistemului monarhiei constituționale.
Sub raport teoretic, poziția amintită era dezvoltată de An. Stolojan sub forma unui evoluționism ponderat. Îl învăluia în necesitatea ca schimbările să nu afecteze statul și națiunea, aruncând clasele sociale unele împotriva altora. Invoca ideile lui Herbert Spencer și Gladstone, interpretându-le în sensul unei dezvoltări graduale. Adaptarea reformei la un asemenea ritm decurgea nu atât din teorie, cât mai ales din realitate, unde, după An. Stolojan, coexistau încă două tipuri de civilizație politico-juridică. Era, mai întâi, cea occidentală reprezentată de Constituție, de Codul Napoleon și de legile aferente. Acestea introduseseră schimbări revoluționare, dar numai în rândul claselor de sus. În adâncurile societății se menținea în forme persistente civilizația tradițională, aflată în descompunere. În acel mediu domina „regimul acelor obiceiuri misterioase ale pământului”.
Societatea românească se afla în 1884, când se efectuau schimbări constituționale, în stadiul unui organism care funcționa nu unitar, ci cu două viteze. Legile adoptate nu se aplicau uniform, la nivelul întregii societăți, întrucât contraziceau antinomic vechile cutume de care erau atașați țăranii. Doar orașele asimilaseră, fie numai superficial, noua civilizație occidentală. „Unitatea intelectuală a societății românești nu e încă făcută deplin”, exceptând cele două ipostaze în care se regăsea o identitate de valori de jos până sus: conștiința naționalității și ideea proprietății „ohabnice”, adică depline. Dacă ideea de naționalitate se perpetuase și dezvoltase în straturile de jos, în condițiile slăbirii acesteia în mijlocul păturilor superioare și apoi refacerii sub forma unui curent puternic prin sudura dintre toate straturile sociale, având drept rezultat triumful naționalității române cu întruchiparea supremă a statului, modernizarea prin asimilarea civilizației occidentale era apanajul unor inițiative de sus. Dar impulsurile date de aici prin legislație stârneau încă reticență și rezistență, cu deosebire printre țărani.
Cele două straturi de civilizație, după Al. Stolojan, nu trebuiau contrapuse, ci lăsate să coexiste până la contopire. Din perspectiva menționată se conchidea că oamenii nu erau egali, iar principiul constituțional trebuia interpretat ca „o tendință irezistibilă” a societății spre realizarea egalității politice. Mișcarea egalitară nu putea fi stăvilită, dar era primejdios a o promova înainte de a se maturiza. În plus, românii erau o națiune mică, având nevoie de o perioadă de timp de „disciplină civilă”, înaintându-se cu precauție. Țările de vot universal parcurgeau mari dificultăți tocmai din promovarea lui timpurie. Drept urmare, o deschidere bruscă spre votul universal era dăunătoare pentru România, într-un moment când nici Germania nu o promovase.
Sistemul colegiilor electorale nu trebuia lichiditat deci prin reformă, ci ameliorat. V. Lascăr, un apropiat al lui Ion C. Brătianu, susținea că instituțiile sociale și politice erau rezultatul unor evoluții lente, încât schimbarea lor nu se putea efectua decât prin stadii. Progresul nu se realiza prin salturi spectaculoase, căci ar fi fost subminat de o contrareacție împotriva lui. Propunea a se edifica un sistem electoral „pe baza eternă a diferenței de aptitudini, de capacitate, de o mai mare sau mai mică dezvoltare intelectuală”
Radicalii C. A. Rosetti și G. Panu, aspirând spre votul universal, încercau să consacre colegiul unic. O asemenea încercare se profilase în faza discuțiilor preliminare doar de către un grup restrâns. Nu se făcuse campanie electorală pentru colegiul unic decât în mod excepțional, zelul inițial liberal în această direcție fiind diminuat. Totuși, radicalii au continuat să agite opinia publică în jurul acelei idei, inclusiv în provincie.
Pledând în Camera Deputaților pentru colegiul unic, C. A. Rosetti îi arăta avantajele, printre altele estomparea adversității și a urii dintre oameni și clase, precum și eliminarea inegalităților și nedreptăților. Se urmărea ridicarea țărănimii la nivelul celorlalte clase sociale, scoaterea ei din izolarea colegiului special. Țăranul sau „temelia clasei”, cum era numit, se cuvenea a fi chemat la „școala votului”, văzută ca „un agent de educațiune” care dădea omului conștiința demnității și dorința de a se lumina. Izolarea țăranului prn colegii electorale îl făcea receptiv la demagogie și subversiune. Prin bunul lor simț, țăranii ar fi contrabalansat precaritatea educațională.
O formă de colegiu unic o reprezenta propunerea a 35 de deputați, în frunte cu P. Grădișteanu, de contopire a celor patru colegii într-o singură entitate. Ideea aparținuse unor conservatori ca M. C. Epureanu și Ion Strat care se pronunțaseră, cu mult mai înainte, pentru un singur colegiu. Concretizarea părea a avea șanse de succes, deoarece colegiul unic propus nu însemna o înecare a averii și capacității în masa țărănimii, condițiile de cens și știință de carte rămânând nealterate. Aduși în mijlocul celorlalte categorii de interese, țăranii urmau a face „o școală de libertate”.
Adepții colegiului unic își dezvăluiau intenția finală a votului universal. Petre Grădișteanu îi făcea elogiul, formulându-l ca un obiectiv de atins prin colegiul unic. Evoxa țări cu vot universal, ca Franța, Elveția și SUA, iar parțial Germania, Grecia și Bulgaria. Sistemul nu era apanajul socialiștilor, cum arătase V. Lascăr, ci era un model de guvernare democratică. Dezastrele politice în unele țări europene, evocate de majoritatea liberală pentru a respinge colegiul unic, se datorau guvernărilor autoritare și despotice. Votul universal cel puțin cu aspirație era susținut și de Al. Orăscu, dar mai cu seamă sub forma accesului femeilor la urne solicitat de circa 20 de tineri deputați „inteligenți”.
Majoritatea liberală accepta votul universal doar ca o aspirație. Atât An. Stolojan, cât și Ion C. Brătianu remarcau o tendință irezistibilă în acea direcție, deoarece dreptul de vot posedat de „toată lumea este sufragiul universal”, cum se exprima Ion C. Brătianu, dar exercitat în mod condiționat. Sufragiul universal, deci, era un ideal nu numai al democrației europene, ci și al României.
Colegiul unic și cu atât mai puțin votul universal nu erau o necesitate, deoarece țăranii înșiși, cu rare excepții, nu-l formulaseră ca deziderat imediat. Aflați încă sub protecția unei legislații speciale, în acel moment aveau nevoie de o serie de împliniri economice și educaționale. Dacă s-ar organiza colegiul unic, în condițiile unei populații în pondere copleșitoare aflată în stadiul de căutare a prosperității și a instrucției elementare, alegerile ar deveni apanajul subprefecților, primarilor, preceptorilor și funcționarilor publici. Persoanele independente ar fi copleșite din punct de vedere numeric de oameni influențabili. Egalitatea votului ar cufunda țara în autoritarism sau anarhie.
Un sistem de două colegii era susținut de Eugeniu Stătescu. Polizu-Micșunești aprecia formula inadecvată, deoarece ar fi adus concentrarea laolaltă a unor „elemente diferite”, înăbușindu-se voința unora prin preponderența sau influența celor mai mulți. Se exprima teama că vocea orășenilor mai culți și experimentați putea fi înăbușită de țăranii mai puțin „lămuriți”.
Proprietatea rurală nu se împăca însă cu ideea de a i se altera colegiul special, cerând menținerea lui pentru a se apăra de pretinse tentații subversive. Comisia senatorială combătea acele temeri, susținând că situația țăranului fusese reglementată definitiv în 1864. Începând din acel moment, atât marii, cât și micii proprietari aveau un patrimoniu comun de apărat. Conservatori ca D. Lupașcu și Gr. M. Sturdza perseverau îmn a închide pe marii proprietari devenea imposibilă, fondurile rurale și urbane, precum și o serie de capacitățo, potrivit majorităților liberale, se puteau regăsi în același colegiu.
Restructurarea mai substanțială a corpului electoral după criteriul averii și capacității întâmpină însă reticențe și datorită menținerii, mai cu seamă la primul colegiu, a unui cens ridicat. Era o evidentă concesie făcută tendințelor conservatoare, pe care N. Fleva și V. Maniu le respingeau, dorind o diminuare substanțială a censului în vederea introducerii în primul colegiu senatorial și a unor intelectuali de grad mijlociu. N. Ionescu pleda pentru echilibrarea numerică a colegiilor potrivit intereselor economice ale țării și configurației sociale.
Camerele de revizuire decideau, în final, o ameliorare ușoară a sistemului electoral al colegiilor. Se stabileau astfel pentru Cameră trei colegii, iar pentru Senat două. Potrivit noilor norme de reprezentare, colegiul I pentru Cameră cuprindea alegători cu venit funciar rural sau urban anual de 1.200 de lei. Diminuându-se censul, colegiul încorpora și alte categorii sociale, încetând a mai fi apanajul marii proprietăți. Redefinit legislativ în 1878, colegiul II era identic cu al treilea, al comercianților și industriașilor, accesul la el fiind ușurat prin diminuarea censului de la 80 de lei la 20 de lei, incluzându-se aici și contribuabili cu un impozit până la 1.200 de lei. Tot aici își găseau locul liber-profesioniștii, ofițerii în retragere, pensionarii, profesorii, absolvenții claselor primare. Votul se exercită în două trepte, pentru unii direct, iar pentru alții indirect, un delegat la 50 de alegători.
Colegiul III al țărănimii, reorganizat în scopul de a evita transformarea funcționarilor publici în delegați și de a-l scoate de sub influența guvernamentală rămânea în esență neschimbat. Votau astfel direct absolvenții, a patru clase primare cu un venit de 300 de lei, preoții și învățătorii, cetățenii care plăteau o arendă de 1.000 de lei. Restul alergătorilor, la reședința județeană, votau prin delegație, către un deputat la 50 de alergători.
Pentru Senat condițiile erau mai restrictive, lui conferindu-i-se misiunea stabilității instituționale prin frânarea spiritului de „inovațiuni precipitate”. Menținute la două, colegiile se compuneau din proprietari rurali și urbani, precum și din capacități. Prin noile modificări, la colegiul I, care fusese apanajul proprietarilor de fonduri rurale cu un venit funciar minim de 300 de galbeni, se dădeau drepturi electorale tuturor cetățenilor cu un venit funciar rural sau urban de 2.000 de lei anual. Colegiul devenea accesibil nu numai moșierimii, ci și burgheziei. Cetățenii cu un venit anual între 2.000 și 1.000 de lei, inclusiv posesorii de diplome de doctor, se organizau în colegiul II, fără distincție între sat și oraș, cum se făcea pentru Cameră, cuprinzând tot ce era mai cult și relativ înstărit într-un județ.
Prin modificarea Constituției se majora numărul deputaților și senatorilor. Dacă fosta lege dădea Camerei câte un deputat de județ pentru colegiul I, de data aceasta i se repartizau câte doi, în unele orașe numărul mărindu-se proporțional cu ponderea demografică. Majorări similare erau și pentru colegiul I al Senatului, făcându-se concesii reprezentării proporționale îndeosebi pentru orașe, dar menținând pentru colegiul II o reprezentare de un senator pentru fiecare județ, cu derogările de rigoare pentru orașele mai populate. Nedreptățit era colegiul III pentru Cameră, care trimitea, de regulă, câte un deputat, numărul dublându-se în zonele mai dense.
O reglementare specială privea incapacitățile și incompatibilitățile electorale, urmărind diminuarea cohortelor de funcționari administrativi, financiari și polițienești care se puteau face aleși în Corpurile leguitoare și alcătui „zestrea guvernamentală”. Măsurile care-i priveau tindeau să asigure secretul votului. În aceeași categorie intrau militarii, încercându-se evitarea votului la ordin. Accesul spre funcții parlamentare al aceleiași birocrații era îngrădit prevăzându-se principiul general că mandatul de deputat sau senator era incompatibil cu orice funcție publică retribuită de stat.
Alcătuite în modul menționat, colegiile electortal au în liberalii radicali adversarii neînduplecați. G. Panu vedea în reformatorii liberali oameni dominați de idei conservatoare. Abandonând modelul belgian de dezvoltare instituțional-politică, se inspirau de data aceasta din experienșa statului habsburgic multinațional. Sistemul celor trei colegii era îndreptat împotriva țărănimii, părând lui C. A. Rosetti, P. Grădișteanu și G. Panu o combinație monstruoasă prin care se îndepărta concretizarea colegiului unic. Alcătuite în mod arbitrar, cele trei colegii perpetuau separarea electoratului, nerealizând scopul propus de rezistență față de injocțiunile puterii executive. Drept urmare, prevedea C. A. Rosetti, alegerile vor continua să rămână un apanaj guvernamental.
La 26 mai în Cameră și la 30 mai în Senat, reforma electorală era transpusă în lege. Fusese impus punctul de vedere al majorități guvernamentale Ion C. Brătianu, o direcție politică moderată, acceptată, printre altele, din necesitatea de a nu se antagoniza opoziția liberal-conservatoare care repudia orice schimbare. Grupul radical care inițiase reforma, prin încercarea nereușită de a impune colegiul unic, suferise un eșec. Socotind sistemul celor trei colegii o versiune ușor modificată a vechilor norme de reprezentare, C. A. Rosetti spusese colegilor liberali: „rău faceți țării voastre!”
O altă coordonată a schimbării se referea la regimul presei. Statutul ei privit dintr-o nouă perspectivă se prefigura în lumina unei experiențe cu o presă neîngrădită, manifestată ca atare începând din 1866. Intenția liberală avea de data aceasta o tentă conservatoare. Căci în România, pe fondul existenței colegiilor electorale, presa juca un rol extrem de important, constituindu-se deseori într-o frână împotriva abuzului de putere.
Radicalii din jurul lui C. A. Rosetti, invocând modelele britanic și american prin care presei i se lăsa o libertate deplină, respingeau precauțiile cerute de liberalii moderți. Criticile împotriva unor guverne și șefi de state străine – pe care moderații voiau să le atenueze – nu puteau fi dăunătoare dacă se bazau pe adevăr, devenind, dimpotrivă, folositoare guvernului român.
Ion C. Brătianu intenționa măsuri minime de combatere a licenței presei, recunoscând acesteia funcția de a patra putere în stat. Voia să combată o parte a presei, care, devenind un mijloc de comerț, funcționa fără nici o răspundere. O libertate exercitată astfel avea, după V. Lascăr, efecte incalculabile asupra societății.
Controversa care a scindat majoritatea liberală, compromițând grav și definitiv relația dintre Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti, a fost atitudinea față de instanțele în seama cărora urmau a fi deferite așa-numitele delicte de presă. N. Fleva și Polizu-Micșunești, în Senat, iar în Camera Deputaților C. A. Rosetti, M. Schina și D. Giani cereau ca Juriul să rămână unică jurisdicție, căci altfel s-ar ajunge la „gâtuirea sau chiar îngenuncherea presei”. Excesele puteau fi oprite prin blamul public. D. Giani invoca ideile „liberale și democratice”, precum și pe Benjamin Constant spre a demonstra că introducerea unei „dualități” de delicte de presă ar pune-o pe aceasta la dispoziția executivului, pe fondul unei magistraturi aservite.
Disputele în jurul dualității jurisdicționale și mai cu seamă insistența majorității liberale de a se acorda tribunalelor ordinare atribuții sporite în cazul unor delicte de presă au adus la paroxism confruntarea dintre Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti. Deoarece poziția primului nu se bucura de suficientă audiență, propunea ca cel puțin prin noua reglementare să se preîntâmpine excesele presei față de rege și de capetele încoronate ale altor state. Cazurile acestea nu puteau fi de competența Juriului, pentru că le absolvea, ci în atribuția tribunalelor ordinare.
Intrând în contradicție cu adepții unei singure jurisdicții, considerați amețiți de „lumea luminată” a Europei, Ion C. Brătianu își atrăsese calificatul de „reacționar” chiar din partea lui C. A. Rosetti, cel mai intransingent spirit democratic din Partidul Liberal. Controversa asupra instanțelor de judecare a delictelor de presă aducea pe cei doi protagoniști la o ruptură totală. Înfrânt și de data aceasta, ca și în cazul legii electorale, C. A. Rosetti și radicalii lui abandonau funcțiile de deputați, părăsind în chip protestatar Camera.
Succesul lui Ion C. Brătianu nu era complet, deoarece ambele Corpuri legiuitoare decideau că „numai comisiunea juraților era competentă a statua în materie de presă, atât în privința acțiunii publice, cât și în privința acțiunii părții civile”. Cu alte cuvinte, tribunalele ordinare nu se implicau decât condiționat de un demers al Juriului, rămas instanța supremă pentru delictele de presă.
Realizând modificarea Constituției în 1884, Ion C. Brătianu perturbase deopotrivă rândurile liberale și conservatoare, contribuind la destrămarea modului relativ rigid de organizare a partidelor politice, cum luaseră ființă până atunci. Evoluând tot mai mult spre centrul spectrului politic și mărind rândurile partidului cu elemente moderate Ion C. Brătianu, începând din februarie 1882, se distanța de C. A. Rosetti. Acesta din urmă era animat de o largă deschidere democratică în toate sferele: politică, administrativă, juridică și socială, inclusiv repudierea politicii externe de orientare spre Germania și Austro-Ungaria, rămânând un filofrancez nedezmințit. C. A. Rosetti organizase în jurul său un grup parlamentar minoritar, care, înfrânt în disputa pentru reformele constituționale, la 1 iunie 1884 se retrăgea din Cameră. Prin moartea lui C. A. Rosetti, în 1885, radicalismul liberal era atenuat în măsură considerabilă.
Defecțiunile din Partidul Liberal îl determinau pe Ion C. Brătianu să se apropie de junimiști. Încă din februarie 1884, ca și în toamna anului precedent, conducătorul guvernului propusese lui Titu Maiorescu să preia Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. Maiorescu însă era reticent, refuzând să se asocieze cu „haita roșiilor”, atâta timp cât nu dispunea în guvern de câțiva amici de idei. Insistând în a obține colaborarea junimiștilor, Ion C. Brătianu și D. A. Sturdza, în vara lui 1884, contactau pe P. P. Carp și T. Maiorescu în vederea unui acord. Junimiștii însă puneau condiții grele: stârpirea agioului, desființarea „satrapiilor” liberale, transformarea Iașilor în fief junimist, Carp, Maiorescu și Th. Rosetti în guvern. Asaltat de revendicări, Ion C. Brătianu le respinge pe acestea. Șeful liberal, care părea să-l fi compromis lui Carp succesiunea la conducera partidului, refuza acapararea formațiunii lui politice, într-un moment în care acesta căuta mai cu seamă experți.
Eșecul menționat era compensat prin recrutarea câtorva tineri recent întorși de la studii din Occidennt. Take Ionescu, revenit în 1881 de la Paris cu titlul de doctor în drept, după ce un timp împărtășise ideile lui C. A. Rosetti, interesat de carieră politică, evolua spre ideile lui C. A. Rosetti, interesat de carieră politică, evolua spre Ion C. Brătianu, în 1884 devenind deputat la colegiul țărănesc. Lui i s-au adăugat alți tineri, precum: C. Disescu, Al. Marghiloman, C. C. Arion, Al. Djuvara, A. D. Xenopol, Caton Leca și Vasile Lascăr. Acesta din urmă era membru al baroului din Târgu Jiu, debutând în Parlament de pe poziții moderate cu ocazia modificării Constituției.
Colaboratorii de nădejde ai lui Ion C. Brătianu, în afară de Eugeniu Stătescu și D. A. Sturdza, au devenit C. Nacu și Radu Mihai, general de brigadă în rezervă, în 1884. Ion Câmpineanu era folosit ca ministru în mod alternativ cam la toate departamentele, inclusiv ca primar al Bucureștiului și guvernator al Băncii Naționale. Considerat „una dintre cele mai mari valori” ale liberalilor, era văzut drept succesorul prezumtiv al lui Ion C. Brătianu.
În noiembrie 1884 surveneau alegeri potrivit noilor norme constituționale, câștigate de liberalii guvernamentali. Viața politică internă devenea extrem de agitată, întrucât, cu excepția junimiștilor care se înclinau în fața schimbărilor și acceptau postura de parlamentari, grosul oamenilor politici organizați în Opoziția unită liberal-conservatoare boicotau alegerile. Negau nu numai rezultatul acestora, ci chiar Parlamentul și Constituția. Din aceste motive, alegerile, inclusiv cele comunale din 1886, datorită provocărilor opoziției, se soldează cu numeroase încăierări, unele sângeroase. Pentru a stăpâni strada, guvernul recurge la arestări. Dar acestea nu aveau efectul scontat, deoarece justiția elibera pe culpabili. Urmărind apărarea legitimității în fața unei opoziții care-l contesta, guvernul se refugiază sub scutul administrației și poliției. Aceasta din urmă intervenea deseori împotriva unor ziariști, care erau bătuți. Guvernarea devenise o povară extrem de apăsătoare, un fel de „guerilă” de mici dimensiuni instalându-se în țară.
Starea de necontenită confruntare accentuează printre opozanți o antipatie împotriva lui Ion C. Brătianu, căruia i se încearcă suprimarea vieții, în neputința de a-l îndepărta de pe scena politică. După eșuarea atentatului Pietraru din 2 decembrie 1880, la 4 septembrie 1886, șeful guvernului fusese din nou ținta unei tentative de asasinat din partea lui Stoica Alexandrescu. Indignați de această situație, adepții lui Ion C. Brătianu devastează redacțiile ziarelor „Epoca” și „Voința națională”. Procesul deschis împotriva atentatorului, în care era implicat liberalul disident Iosif Oroveanu, un asociat al lui Dimitrie Brătianu, era transformat într-o confruntare între Opoziția unită și guvern. În apăarea presupușilor complici ai lui Stoica Alexandrescu s-au atuncat cei mai buni avocați: G. Vernescu, Petre Grădișteanu, Ion Lahovari, Gr. Păucescu, succesul acestora fiind transformat într-un triumf al Opoziției unite.
Supuse unor asemenea presiuni, majoritățile liberale înregistrau o distanțare din partea grupului Take Ionescu, care protesta împotriva violențelor față de presa opoziționistă. La 6 decembrie 1886, Take Ionescu și Al. Djuvara formau o disidență liberală în Parlament, ca parte a Opoziției unite. Acestora li se alătură N. Fleva, care încerca să preia conducerea tinerilor protestatari. Toți aceștia blamau guvernul pentru că se ridicase „pe cea mai înaltă treaptă a omnipotenței”.
Deși înfăptuite în limite extrem de restrânse, schimbările constituționale liberale erau suăuse unei aprigi contestații liberal-conservatoare. Junimiștii, în schimb, se dovedesc un element politic constructiv. În noiembrie 1884, P. P. Carp încheia un cartel electoral cu guvernul Brătianu, făcând să fie aleși 9 deputați și 3 senatori junimiști. Datorită acestei colaborări, avem de-a face cu o opoziție miluită. În Camera Deputaților, neîmpăcați cu schimbările constituționale, la 4 decembrie 1884 se cereau garanții că nu vor mai fi tolerate modificări nu pentru unul sau două decenii, cum propusese naționalistul N. Ionescu, ci pentru „generațiuni întregi”.
Recunoscând parțial că exageraseră respingând formele constituționale avansate și că unele instituții tradiționale nu puteau fi recuperate, junimiștii adoptă un evoluționism mai circumspect, dar opus radical ruperilor brusce, convulsive și periculoase.
Adversarul neînduplecat al guvernului Ion C. Brătianu a fost Opoziția unită. Alternativa guvernamentală, care se cuvenea a fi structurată pe principii, dobândește forma unei adversități față de Ion C. Brătianu. Ca atare, după modificarea Constituției, în locul dizolvării, Opoziția unită se menținea. Factorul ei coagulator continua a rămâne formațiunea hibridă intitulată Partidul Liberal-Conservator, care, pe fondul unei mari confuzii, se releva drept principala forță contestatară a guvernării Ion C. Brătianu.
Partidul Liberal-Conservator considera revizuirea Constituției rezultatul acțiunii unilaterale a unui „grup setos de putere”, care ar fi substituit monarhia constituțională cu o dictatură. Se propunea o acțiune menită a asigura restaurarea legalității, adică anularea schimbărilor constituționale. Mai erau contestate Domeniile Coroanei, a căror creare însemna o „lingușire”, precum și împroprietărirea însurățeilor, considerată o recompensă pentru favoriții guvernului. Plasându-se pe terenul vechii Constituții, în noiembrie 1884, Partidul Liberal-Conservator boicota alegerile, făcând opoziție din afara Corpurilor legiuitoare.
Opoziția extraparlamentară iniția acțiuni contestatare în provincie, vizând răsturnarea lui Ion C. Brătianu, D. Brătiani, Gr. Peucescu, D. Giani, P. Grădișteanu, G. Palade.
Începând din toamna lui 1885, D. Brătianu, M. Kogălniceanu, C. Boerescu și G. Mârzescu, declarându-se adevărați liberali, redactau un program opoziționist, o inițiativă de combatere a „colectivismului” prin individualismul „oamenilor de bine”. În noiembrie se anunța întărirea Partidului Liberal-Conservator condus de G. Vernescu ș L. Catargiu, vorbindu-se de data aceasta nu de o alianță, ci de un partid ca atare. Linia confuză a conservatorismului imprimată de L. Catargiu tot de pe poziții antiguvernamentale, își propuseseră s-o limpezească tinerii N. Filipescu, A. Balș și Gr. Peucescu, care începeau a edita „Epoca”.
Adversarii lui Ion C. Brătianu sunt animați acum de o singură idee: răsturnarea lui de la putere. În noiembrie 1885 pecetluiesc înțelegerea printr-un manifest, preconizând reuniuni comune și demonstrații de stradă.
În ecuația luptei pentru putere, Opoziția unită introducea însăși monarhia, văzută ca un stâlp al unei „coterii politice”. Pentru a o constrânge la concesii, se recurgea la un șantaj. La 12 august 1884, prin „România”, Carol I era acuzat pentru că ar favoriza liberalii guvernamentali, compromițând sistemul monarhiei constituționale. Se contestă uneori dinastia lui Carol I, regele fiind făcut vinovat pentru că nu îndepărta de la putere pe Ion C. Brătianu. Critica dinastiei, dar nu a sistemului monarhiei constituționale conținea observații publice făcute regelui de grupurile D. Brătianu, G. Vernescu și L. Catargiu.
În contextul disputelor dintre liberalism și conservatorism se afirma meteoric radicalismul prin C. A. Rosetti, iar după 1885 prin G. Panu. Acesta din urmă, în ciuda afirmării unui program de largă deschidere democratică, avid de funcții guvernamentale, sfârșea prin a deveni conservator.
Confruntarea de idei era animată și de curentul socialist, aflat în stare de delimitare și agregare politică. De la Iași, el se deplasează și spre alte orașe ale țării, mai cu seamă spre București și Ploiești, unde, pe lângă elemente străine, se adaugă români, în general tineret universitar. Aspirațiile împărtășite erau un amestec de idei umanitare și democratice.
CAPITOLUL AL III-LEA
PARTIDUL LIBERAL DEMOCRAT
Prima jumătate a anului 1885 aduce unele clarificări în privința atitudinii lui Dimitrie Brătianu, deși încă ezită să treacă deschis de partea opoziției, prin unirea cu ea. Într-un articol semnat, publicat în „Națiunea”, el afirmă că nu are niciun program, nici grupare aparte și nici nu aparține vreunui grup. Dimpotrivă, constată cu durere înmulțiurea grupurilor politice, ca un simpton de dezmembrare a partidelor, care se întăresc numai prin regrupare. Dimitrie Brătianu declară că nu are angajamente anumite față de vreo grupare politică, fiind și rămânând membru al P.N.L. Aceasta nu-l împiedică să aibă sentimente de prietenie pentru toți oamenii doritori de bine din celelalte partide. În ceea ce privește programul, țara nu duce lipsă. Colectiviștii, cum numește el guvernul liberal, întrucât își raliase elemente din partidul advers, precum Vasile Boerescu și Nicolae Crețulescu, au un program frumos și continuă să-l înfrumusețeze. Promit mult și îndeplinesc puțin sau deloc. Programul lui Dimitrie Brătianu este întreaga lui viață politică și privată, respectiv: onestitate, moralitate, respectarea drepturilor fundamentale ale cetățeanului și Constituției. Cu alte cuvinte, stricta respectare a legilor și pactului fundamental, care este deajuns pentru ca cetățenii să se bucure de drepturile lor. În viziunea sa, națiunea și „monarhul” ei trebuie să-și redobândească libertatea de acțiune. Prin întruniri politice și petiții, el recomandă să i se facă regelui cunoscută voința energetică, nestrămutată a țării într-o schimbare.
Fără a se pronunța deschis în favoarea unei ralieri la opoziția conservatoare în vederea răsturnării guvernului, Dimitrie Brătianu folosește expresii tari la adresa lui, de o duritate fără precedent, cu intenția vădită de a-l determina pe rege să-l schimbe, înainte de a trece la mișcări de stradă. Oricum, se face apel la organizarea de întruniri și la înaintarea de petiții. Într-un alt articol, de asemenea semnat, ceea ce denotă intenția unei lupte fățișe, declarate, Dimitrie Brătianu scria că este necesar să se facă apel la Coroană pentru a interveni în schimbarea guvernului. Regele poate să țină mult la miniștrii săi, „dar ține mai mult la tronul său, la dinastia sa”. Dimitrie Brătianu afirmă că va merge prin țară spre a detecta părerile diverșilor cunoscuți în privința schimbărilor ce se impun. Nu este posibil să se spună mereu că nu se poate face nimic, ci că „tot este de făcut și că putem face tot”. Dar mai întâi să se înceapă.
De la persuasiune se trece direct la amenințarea regelui cu pierderea coroanei și perpetuării dinastiei, în cazul în care nu va ține seama de „voința națiunii”, în esență a opoziției, care-și pierduse răbdarea după o așteptare îndelungată. Vorbele sale au devenit însă de prisos, trecându-se de îndată la fapte. Astfel, la o întrunire a opoziției liberale organizată în sala Manu, la 8 noiembrie 1885, Dimitrie Brătianu a ținut un amplu discurs. Mai întâi de toate, a stigmatizat marea desfășurare poliținească din jurul sălii, după care a declarat că n-a conspirat nici contra domniei existente, nici contra celei trecute, enunțând că el a luptat numai contra răului, pentru trezirea conștiinței naționale politice și pentru a face lumină în jurul tronului. Câtă vreme există libertatea presei și a cuvântului, „nu este nici o trebuință de conspirații”. El continuă, enunțând: „Guvernul nu se sinchisește însă de manifestările de protest contra sa. Se spune că partidul aflat la gvern este mare și puternic, iar liberalii din opoziție puțini și slabi. O realipire la partid în condițiile existente nu este însă posibilă. Se impune, așadar, cu necesitate ca guvernul să părăsească puterea.” Dimitrie Brătianu apelează la unirea tuturor oamenilor onești și doritori de bine în vederea obținerii victoriei finale: înlăturarea guvernului.
Noiembrie 1885
În moțiunea adoptată la întrunirea opoziției din 8 noiembrie 1885, se aprecia că situația politică existentă este de o mare gravitate. Guvernul a încălcat toate drepturile și libertățile publice, sacrificând interesele vitale ale țării, atât în interior, cât și în exterior. Ca atare, acesta, în viziunea lui Dimitrie Brătianu, nu mai merită încrederea P.N.L. și a țării. Drept urmare, a fost numit un Comitet al Partidului Național Liberal, în frunte cu Dimitrie Brătianu, ca președinte, care a elaborat un Manifest – program al acestui partid.Documentul evidenția că P.N.L. are la baza activității sale aceleași principii care au călăuzit liberalismul în secolul al XIX-lea, programele de la Iași și București din 1848, cel de la Concordia din 1867 și programul de la Mazar-Pașa din 1875. În Manifestul – programse arată că, după retragerea de la putere a Partidului Conservator, în 1876, i-a revenit guvernului condus de I. C. Brătianu sarcina de a pune în aplicare programele și principiile liberale. La început, timp de câțiva ani, primul ministru s-a bucurat de încrederea partidului, spre a învinge greutățile oricărui început, apoi cele ale cuceririi Independenței de stat. Puterea a orbit însă tocmai pe cel care beneficiase mai mult de încrederea partidului, continuă Dimitrie Brătianu: „Națiunea a intrat pe mâinile zestrei guvernamentale, care s-a instalat ca un veritabil stăpân, bun numai să dea ordine.” Analizând abaterile guvernului în toate domeniile de activitate, se ajunge la enumerarea punctelor de program al P.N.L., prezidat de Dimitrie Brătianu, considerat ca veritabil purtător al principiilor liberalismului, anume: un guvern care să pună mai presus interesele naționale decât ale sale, o politică externă „fără aventurism și amestec din afară”, un guvern rezultat din alegeri libere, ca expresie a voinței națiunii, stricta aplicare a legilor și prevederilor Constituției, ridicarea morală și materiale a „claselor muncitoare”, reformarea viciatului sistem de impozite, îmbunătățirea administrației publice, descentralizarea administrativă, independența unor instituții față de puterea guvernamentală, înființarea de credite funciare la Craiova și Iași, îmbunătățirea situației militarilor întărirea rolului justiției și deplina sa independență față de puterea executivă. Alte puncte vizau îmbunătățirea situației clerului, industriei, comerțului, agriculturii etc.
În concluzie, autorii Manifestului – program se pronunțau împotriva regimului guvernamental supus voinței unui singur om, care desfide „voința națională”. În strânsă unitate, liberalii de sub conducerea lui Dimitrie Brătianu nu vor precupeți niciun mijloc legal pentru a-și ăndeplini datoria.
Manifestul – program era semnat de Dimitrie Brătianu, ca președinte al Comitetului.
Că la baza constituirii în partidul politic a disidenței conduse de Dimitrie Brătianu stătea interesul politic, generat de lupta pentru putere, nu mai încape nicio îndoială. Criticile la adresa guvernului devin acuzații și atacuri, depășind cu mult limitele realității obiective, ceea ce însemna o răbufnire spectaculoasă a unor resentimente, determinate de pierderea răbdării în urma îndelungatei așteptări a opoziției pentru a prelua puterea. O guvernare neobișnuit de lungă, fără precedent exasperase într-atât opoziția, încât tecerea la acțiuni deschise devenea o necesitate stringentă pentru ea. Disidența liberală însăși, constituită în partid, care dorea, de fapt, să se substituie partidului aflat la guvern, devine agresivă în expresii, amenințând însăși coroana și dinastia. Programul său nu aducea nicio noutate, dar se considera sincer animată și angajată în înfăptuirea lui, spre deosebire de guvernul liberal. Cuvintele, epitetele și atacurile nu lasă niciun dubiu asupra intenției autorilor programului noului partid liberal – dorința preluării puterii pentru înfăptuirea lui.
Preluarea puterii presupunea însă lupta intensă pentru dobândirea ei, iar firava întocmire politică liberală prezidată de Dimitrie Brătianu nu avea nicio șansă de una singură. Coaliția cu Partidul Liberal-Conservator, condus de Gheorghe Vernescu și Lascăr Catargiu, devine o necesitate stringentă, ceea ce se întâmplă îndată după constituirea și publicarea Manifestului – program. Disidența lui Dimitrie Brătianu cade la înțelegere cu șefii partidului de opoziție și publică un așa-numit „Manifest al oposițiunii-unite”, semnat din partea P.N.L. de Dimitrie Brătianu, Mihail Kogălniceanu și generalul Nicolae Haralambie, iar din partea Partidului Liberal-Conservator, de Lascăr Catargiu și Gheorghe Vernescu. În primul rând, se stigmatizau actele primului ministru, păstrându-și individualitatea, cele două partide unindu-se în scopul răsturnării guvernului și formării altuia de tranziție.
Nimic nu se precupețea în vederea înlăturării guvernului și, în lipsă de alte mijloace, se recurge, alternativ, la demagogie politică și la amenințări fățișe. Mihail Kogălniceanu intră chiar în Camera Deputaților ca adversar al lui Ion C. Brătianu. Duritățile luptei politice nu țin seama de vechile relații de prietenie, nici chiar de legăturile de sânge. Și astfel: „Opoziția-unită primește prin Dimitrie Brătianu nota amară a unei dușmănii de familie”. Într-o scrisoare din 13/25 decembrie 1885, Pia Brătianu, soția primului ministru, scria fiilor săi Ionel și Dinu, la Paris, despre mâhnirea produsă familiei prin ralierea unchiului lor Dimitrie opoziției liberal-conservatoare: „O adunătură de oameni imorali cari se pun sub acoperișul lui Dimitrie Brătianu. Cei cari mai țin cu el, îl plâng de această stare și, dacă ar isbutii ca tata să se retragă de la minister, tot nu i-au făcut nici un rău, că tot are prestigiul și autoritatea, ce nu va avea el niciodată, nefiind un om de acțiune.” La 28 februarie / 12 martie 1886, Ion C. Brătianu scria din Paris mamei sale despre opoziția-unită care acționa, incluzând pe toți nemulțumiții. Despre unchiul său Dimitrie afirma că el nu putea face nimic de unul singur, în noile împrejurări, fără un consilier. Acesta putea fi foarte bine Mihai Kogălniceanu, dar el s-a mai dat la o parte, lăsând locul liber, poate lui Lasăr Catargiu.
Dimitrie Brătianu
Oricum, Dimitrie Brătianu se afla pentru prima dată în situația de opozant contra propriului partid. În Senat, el critică cu asprime răspunsul la mesajul tronului, în ședința din 2 decembrie 1885, afirmând că mesajul nu conține nimic demn de luare aminte, la fel ca răspunsul, de fapt o parafrazare frumoasă a celui dintâi. Guvernul, este în viziunea sa, principalul vinovat, dar nu este singurul: „Cu toții, împreună, sunt viovați. Opoziția, pentru că nu a știut să reziste guvernului, majoritatea din Parlament, pentru că nu l-a oprit la timp prin controlarea actelor sale, aplăudând și aprobând totul cu ochii închiși. Dacă opoziția și majoritatea și-ar fi făcut datoria, cu totul alta ar fi situația existentă, care afectează cel mai mult pe țărani.” El își continuă aserțiunea: „Noi albăstrimea, noi o mână de oameni mai putem lupta, deși o ducem greu, tot mai avem cu ce trăi…, dar țăranul d-lor?… Perceptorul așteaptă cu cari s-a împrumutat, vine apoi creditul și-i vinde tot ce i-a mai rămas.” De aceea, Dimitrie Brătianu își exprimă dezideratul ca răspunsul la mesajul tronului să fie completat și de către raportor și prin amendamentele propuse de senatori, spre a constata și regele „ce se petrece în regatul său”.
Doritorii „de a-și încerca posibilitățile creatoare la cîrma țării se arătau din ce în ce mai mulți”, numărul lor sporind pe măsura rezistenței puterii constituite și consolidate ca urmare a unor înfăptuiri de răsune, precum cucerirea independenței de stat. Întrunirile de protest ale opoziției intră în practica curentă în anul 1886, vizând grabnica înlăturare a guvernului liberal. La o astfel de întrunire a opoziției-unite, ținută la București la 23 februarie 1886, Dimitrie Brătianu, care o prezida, lua cuvântul spre a clarifica scopul alianței politice dintre liberalii independenți și liberalii-conservatori. El afirma că s-a opus unei astfel de alcătuiri, pentru că aliații sunt loviți numai în libertățile lor, spre deosebire de liberalii loviți „și în onoarea lor”. Dimitrie Brătianu declară mai departe, că nu înțelege rațiunea unui program, dar dacă este nevoie, programul opoziției nu poate fi decât lupta pentru intrarea în legalitate. Numai un guvern format din partide aliate, care să se controleze reciăroc, ar fi în măsură să garanteze alegerile libere. Un guvern ieșit din astfel de alegeri va avea de îndeplinit o sarcină foarte grea după cel prezidat de Ion C. Brătianu. Deocamdată, continuă D. Brătianu, acesta „este dominat de o mare zăpăceală și nesiguranță: Primul ministru nu știe ce să mai facă. Nu mai poate prididi, căci nu se poate afla peste tot.” D. Brătianul completează: „Când este prezent la Cameră, răbufnește nemulțumirea la Senat și invers. De aceea, este necesar să fie convinși toți că glasul opoziției-unite reprezintă interesele generale ale țării.”
Un manifest al opoziției-unite este îndreptat, apoi, împotriva convenției consulare cu Germania după numeroase întruniri organizate în București și provincie, în acest scop. Motivul esențial se considera a fi răsturnarea principiilor de drept internațional. Convenția a fost impusă țării în mod odios prin mijloace de presiune deja cunoscute, autorii manifestului afirmând că numai tribunalele aveau dreptul să încheie asemenea acte. Altfel, prin Convenția consulată, se lovise în demnitatea națională. Se crea, astfel, prin protocolul final, un regim privilegiat comunităților bisericești și școlare germane puse sub protecția Imperiului, motiv pentru care unii străini se sustrăgeau legilor țării și se protesta viguros împotriva acestei convenții consulare.
Întruniri și manifestații ale opoziției sunt organizate tot mai zgomotos în întreaga țară, antrenând eforturi considerabile din partea lui Dimitrie Brătianu, care, în calitatea sa de președinte, lua cuvântul cu fiecare ocazie, stigmatizând activitatea guvernului și cerând înlăturarea sa. Astfel de întruniri își aveau caracterul lor specific, devenind nu de puține ori adevărate spectacole care amuzau mulțimile adunate să asiste. Dinu Brătianu împărtășea fratelui său Vintilă, cu profundă întristare, impresii despre astfel de plimbări prin țară ale unchiului lor Dimitrie, alături de Ion Lahovari, Lascăr Catargiu și Petre Grădișteanu. Pia Brătianu scria și ea fiilor săi Ionel și Dinu că opoziția unită a fost dezaprobată la Buzău: „Nebea Tache închipuiți-vă, că umblă pe drumuri de fer cu lăutari, sau muzică, se dau jos din tren și merg cu lăutarii după ei prin oraș până la hotel”.
Întrunirile opoziției-unite continuau cu intensitate sporită, generată de lipsa de solicitudine a șefului statului în problema schimbării guvernului, de care se simțea legat și de care nu se putea dispensa prea ușor. Pentru a putea lupta cu mai multă energie contra a ceea ce se numea violarea legilor și Constituției, s-a ales un comitet de redacție al ziarului „Națiunea” dintre membrii Comitetului Executiv al P.N.L., condus de Dimitrie Brătianu, cu scopul de a-i da „o dezvoltare care să facă dintr-însul propagatorul autorisat al adevăratelor idei liberale”. Dacă în anii 1885-1886 exista o anume dispersare a forțelor opoziției, acestea își strâng tot mai mult rândurile în 1887-1888, pentru a-și atinge scopul final: înlăturarea guvernului.
Către finele anului 1887, șefii opoziției-unite, Dimitrie Brătianu, Lascăr Catargiu și Gheorghe Vernescu adresau un apel public împotriva guvernului cu prilejul prezentării în Parlament a mesajului tronului. În „Manifestul opozițiunei și mesagiul tronului”, publicat în „Națiunea” din 16-17 noiembrie 1887, se făcea un bilanț succint al „relelor de care suferea țara”, concluzionându-se cu un apel la luptă împotriva guvernului. Luând cuvântul în Senat, la ședința din 3 decembrie 1887, la răspunsul dat mesajului tronului, Dimitrie Brătianu reia problema susținută și în anii trecuți, solicitând ca adresa mesajului să nu fie o parafrazare a acestuia. „Guvernul, oricât s-ar strădui, nu mai poate face binele țării, s-a compromis. Regele însă mai are posibilitatea de a face ceva bun, anume să țină seama de avertismentele date și să-i retragă puterea.” În pofida acestei aserțiuni, adresa de răspuns la mesajul tronului a fost votată aproape în unanimitate, numai doi senatori pronunțându-se împotrivă. Dimitrie Brătianu părăsise ședința înainte de supunerea la vot: „se miră lumea de el”, scria Pia Brătianu fiilor săi la Paris.
La 27 decembrie 1887 a avut loc o întrunire a opoziției-unite sub președinția lui Dimitrie Brătianu, la Clubul „Unirea” din București, ocazie cu care acesta luase primul cuvânt, urmat după alți conducători ai opoziției, după care se anunțase o nouă întrunire pentru duminica viitoare.
În ultima zi a anului 1887, Petre Grădișteanu a gost primit în audiență de rege, din partea opoziției-unite, acestuia refuzându-i-se categoric cererea de schimbare a guvernului și asigurarea unor alegeri liberale.
La colegiul I de Cameră al orașului Ploiești, în alegerile din 24 ianuarie 1888, a fost ales Dimitrie Brătianu cu 136 de voturi, pe același nivel cu C. T. Grigorescu, față de C. Ionescu care a fost ales cu 155 de voturi. În total, au fost aleși 52 de deputați ai opoziției-unite, în urma suspendării alegerii de la Ploiești a lui Dimitrie Brătianu și Constantin T. Grigorescu, sub motivul fraudulării alegerilor, având loc o nouă întrunire a opoziției-unite la 13 februarie 1888. Cu această ocazie, Dimitrie Brătianu ataca guvernul, acuzându-l că dorește să mențină în Camera Deputaților protejați necinstiți și să excludă pe adversari. Drept urmare, acesta face apel la „acțiune dârză”, în vederea răsturnării guvernului, la o nouă întrunire, din data de 15 februarie 1888, acesta afirmând că singurul drept al opoziției-unite constă în întruniri, care trebuiau să fie mai dese.
O a treia întrunire a opoziției-unite avea loc în București, la 22 februarie 1888, la care președintele ei, Dimitrie Brătianu, înfiera folosind cuvinte aspre în ceea ce privește atacarea redacțiilor ziarelor de opoziție, de către poliție, venind la întrunire în ciuda condiției sale de sănătate: „N-am venit aici decât ca să fac act de prezență și să aduc și eu omagiele mele guvernului pentru proclamațiunile lui în contra întrunirilor.” În continuare, D. Brătianu afirma că guvernul este alarmat, se clatină, folosește tot mai mult poliția, îi este treamă de trezorea conștiinței cetățenilor: „Forța opiniunei publice, singură, va putea da jos guvernul actual.” După alte cuvântări, a fost adoptată în final, o rezoluție de protest împotriva arestărilor și abuzurilor.
Ca urmare a intensificării fără precedent a întrunirilor și manifestațiilor opoziției-unite, Ion C. Brătianu demisiona la 22 februarie 1888. Luând cuvântul în fața majorității parlamentare, după demisie, el a ținut să facă precizări asupra unor acuzații la adresa lui, precum că ar fi creat situația de încordare existentă. Ion C. Brătianu afirma că un singur om nu poate să creeze o astfel de situație, ci să contribuie la aceasta în cel mai bun caz: „Poate să fi contribuit și eu la ea, dar n-am creat-o.” Adresându-se adversarilor politici, spunea: „Până când nu vor purta și ei sarcina și răspounderea pe care am purtat-o eu doisprezece ani, în timpul și în condițiunile cele mai grele, nu au dreptul a mă acuza, că mi-am dat demisiunea.” El nu considera oportun ca străinii să asiste la o așa de mare tensiune politică: „Suntem o națiune mică, de abia de câteva milioane de locuitori, și sunt sigur că continuând pe o asemenea cale am ajunge la pieire. Retrăgându-mă de la putere, spiritele se vor liniști.” Ion C. Brătianu declara că nu dorea în niciun fel izbucnirea unui război civil și că, retrăgându-se, nu va mai reveni niciodată la guvern, „căci întoarcerea ar fi o comedie și aș lipsi țărei și regelui de bunăcuviință”.
Regele, puternic marcat de evenimentele desfășurate, a primit demisia lui Ion C. Brătianu și a încredințat sarcina formării noului guvern fostului conducător conservator, Dimitrie Ghica, devenit membru, în 1879, și conducător al P.N.L., în 1885, cu indicația formării acestui guvern dintre junimiști și liberali și cu intenția menținerii în această formațiune a fostului prim ministru. Opoziția se scindează în privința acestei noi soluții, Dimitrie Brătianu și Lascăr Catargiu fiind împotriva acesteia. Repetatele încercări de constituire a noului guvern, în care să fie menținuți și câțiva liberali a eșuat.
Până la formarea nouli guvern, opoziția-unită a mai organizat trei întruniri de protest în București, la 14 martie 1888 poliția reprimând manifestația de magnitudine de pe străzile Bucureștiului, cu această ocazie Nicolae Fleva și Nicolae Filipescu fiind arestați. Acțiunea guvernului era considerată o mare lovitură de stat, într-un articol din „Națiunea”, intitulat „Opozițiunea și criza ministerială” scriindu-se că retragerea de la putere a lui Ion C. Brătianu, anunțată la finele lunii februarie, nu a fost motivată de vreun „act patriotic”, ci pentru că a fost obligat „sub lovitura voinții națiunii”. Lupta opoziției unite va fi dusă până când „vrăjmașul va depune armele”.
La 21 martie Ion C. Brătianu anunța demisia cabinetului său, în ziua următoare formându-se guvernul conservator prezidat de junimistul Theodor Rosetti, care avea și porotfoliul Internelor. Astfel se ăncheia criza politică generată de presiunile exercitate în vederea răsturnării guvernului liberal.
Foștii guvernanți nu au fost neglijați nici după părăsirea puterii, arareori mai apărând articole în „Națiunea” referitoare la așa-numiții colectiviști, coloanele ziarului începând să fie tot mai preocupate, totuși, de răscoalele țărănești și cauzele acestora.
La data de 29 mai 1888, avea loc o întrunire publică a opoziției-unite în sala Orfeu din București, la care Dimitrie Brătianu își exprima bucuria victoriei: „Libertatea a putut învinge, deși colectivitatea avea în mână puterea. Libertatea nu se poate răpi cu forța; cu cât ea e mai lovită. Libertatea se poate pierde, dar nu se poate lua.”
Bucuria efemeră și amăgitoare pentru bătrânul om politic, impulsionat la lupta politică mai degrabă din patima rezultată din resentiment, decât din teama pierderii libertății, ceea ce urmărea Dimitrie Brătianu să obțină, pe plan politic general, nu avea cum să constate un guvern conservator, chiar dacă era și junimist. Doritor de bine, dar idealist, închistându-se în limitele unei dogme a libertății absolute, mult visată de romanticii revoluționari, încă și mai rigorist în domeniul moravurilor politice, Dimitrie Brătianu nu va avea, în realitate, niciodată bucuria împlinirii minunatelor dar iluzorilor sale deziderate de moralitate, onestitate și strictă respectare a legilor.
Aprigul militant pentru asanarea moravurilor politice, Dimitrie Brătianu nu-și găsea liniștea nici sub guvernul conservator-junimist prezidat de Theodor Rosetti, la o întrunire a liberalilor independenți de la Ateneu, la data de 2 octombrie 1888, el răspunzând unor insinuări din presa conservatoare la adresa lui, precum că în copilărie fusese foarte răsfățat de părinții săi, motiv pentru care el a rămas un om îndărătnic, încât nimeni nu se ma înțelegea cu el. Pe un ton ironic, Dimitrie Brătianu afirma că a fost răsfățat încă și la bătrânețe de amicii săi politici, care l-au onorat cu președinția P.N.L. independent. Spre a risipi unele confuzii, el anunță ruperea alianței cu liberalii-conservatori, scopul acesteia fiind atins, prin răsturnarea guvernului prezidat de Ion C. Brătianu. Foștii aliați reproșeau lui Dimitrie Brătianu intenția unei alianțe cu liberalii care părăsiseră puterea. Or, această alianță nu s-a făcut, iar dacă s-ar fi făcut nu ar fi nicidecum vorba de trădare, „cum le place liberal-conservatorilor să acuze”. El continuă să atace pe liberalii lui Ion C. Brătianu la fel ca atunci când se aflau la guvern, pericolul constând însă în noua „colectivitate” în care preluase puterea: „Lupul care a intrat acum în târlă este un lup turbat… Toți liberalii să sărim să luăm lupul la goană! Cu toții pe lup!”, scria Dimitrie Brătianu, o văditî sechimbare de orientare în lupta politică simțindu-se, atfel. De altfel, organul de presă al lui Dimitrie Brătianu își îndrepta atacurile împotriva guvernului conservator.
Ruptura cu liberal-conservatorii este un fapt realizat, foștii aliați trecând la atacuri împotriva liberalilor independenți. Dimitrie Brătianu se vede nevoit să precizeze că a „cerut înlocuirea guvernului trecut, dar nu printr-un guvern mai personal decât acela”. Guvernul junimist își creează o nouă colectivitate, la fel ca și anterior acestuia, iar Dimitrie Brătianu, adresându-se liberalilor din fosta „colectivitate”, le spune să se ferească de a mai comite greșeli, pentru că prea multe greșeli s-au făcut anterior și să nu urmărească să dirijeze mișcarea electorală, conjurându-l să voteze listele liberale împreună cu toți liberalii: „Cuvântul de ordine, lozinca noastră să fie: Jos guvernul arbitrar, personal, străin! Jos guvernul junimist”.
Guvernul liberal fusese răsturnat de la putere, lozincile rămăseseră aceleași, regele neacordând formarea guvernului opoziției-unite, ci junimiștilor, consideră Dimitrie Brătianu, casre se vede nevoit să revină treptat alături de matca liberală. La 14 octombrie 1888 au fost publicate rezultatele alegerilor, Dimitrie Brătianu fiind ales în Prahova, dar neales în Argeș și Ilfov, printr-o scrisoare acesta mulțumind pentru încrederea acordatăde alegătorii săi, dat fiind faptul că a fost deputatul acestora și în trecut. Într-un articol oublicat în „Națiunea”, Dimitrie Brătianu se adresa membrilor viitorului Parlament, afirmând că guvernul junimist era un „guvern mort-născut”, provenind din anticamera Palatului și nu din mijlocul națiunii, adresându-se apoi colegilor săi, ca, pășind în Parlament, „să nu mărească întunericul și învălmășeala și să apere principiile pentru care au fost aleși”. Liberalilor le spunea să aibă conștiința forței și menirii lor și să-și strângă rândurile spre a deveni mai puternici, pentru că în viziunea sa numai liberalii ar fi capabili „să recheme bolnavul la viață”.
În ședința Camerei Deputaților din 10 decembrie 1888, Dimitrie Brătianu ținea un lung discurs, în care critica răspunsul la mesaj, despre fratele său Ion spunând că a guvernat multă vreme fără o colectivitate și „numai când a început să slăbească, a crezut că este potrivit să includă în guvern și buni și răi și conservatori și liberal-conservatori, și junimiști, numai și numai în scopul de a se menține la putere”. În viziunea sa, o nouă colectivitate junimisto-conservatoare guverna țara la fel ca mai înainte, prin urmare urmare „un guvern menit a face lichidarea regimului nostru constituțional”, unirea împotriva acestuia devenind o necesitate stringentă din partea tuturor.
Ca și în 1876, când se încercase darea în judectă a guvernului conservator, în 1889 se punea la cale judecatrea celui liberal. Tatiana Brătianu scria fratelui său Dinu că unchiul lor Dimitrie se afla în fruntea celor ce intenționau darea în judecată, votând propunerea făcută de Nicolae Blaremberg, la fel ca și ceilalți. Mihail Kogălniceanu a procedat însă altfel. El s-a dus neinvitat acasă la Ion C. Brătianu: „S-a invitat singur – scria Pia Brătianu. La darea în judecată s-a purtat bine, a apărat pe tata în Cameră, și a rupt-o cu Dimitrie Brătianu”. La 2/14 martie 1889, Pia Brătianu scria din nou fiilor săi, la Paris, că liberalii se reîntorc la vechea matcă „afară de Dimitrie”. Cu două zile mai târziu: „Pe Dimitrie nu mai este speranță să ne mai revie… și izolat n-are nici o valoare”. La finele anului 1889, încă nu era certă revenirea la partid a lui Dimitrie Brătianu: „Negocierile de a face unirea cu disidenții merg bine – scria Pia Brătianu -, nu știu ce va face Dimitrie.”
În ianuarie 1890, Mihail Kogălniceanu a făcut o vizită lui Ion C. Brătianu, anunțându-l că va părăsi, curând, gruparea lui Dimitrie Brătianu. Conducătorul liberalilor independenți, deși anunțase intenția de unire, rămânea încă pe poziții, punând condiții. În cele din urmă, Ion C. Brătianu își vizitează fratele, care-l primise cu răceală, dar se alătură propunerii de a se face un comitet în vederea reunificării partidului. La 23 martie / 4 aprilie 1890, Pia Brătianu scria: „Tata a fost ieri la nenea Tache care s-a schimbat cu totul cu dânsul. Bine că i-a trecut acea furie ce avea.” Curând, la 26 martie / 6 aprilie 1890, se anunțase unificarea P.N.L., Ion C. Brătianu fiind foarte bucuros de reluarea legăturilor cu fratele lui mai mare: „El se duce și vine ca să ajute pe nenea Tache ca șef – scria Pia Brătianu. Se vede în toate zilele cu dânsul și pare foarte satisfăcut; îl găsește cu totul revenit.” Dimitrie Brătianu se arătăt de asemenea foarte bucuros de împăcarea cu frateșe, la 30 octombrie / 2 noiembrie 1890, Maria Pillat scriind fratelui său Vintilă că, pe neașteptate, Dimitrie Brătianu sosise la Pitești: „Niciodată nu l-am văzut așa sănătos, ne-a povestit Maria Pillat despre unchiul ei.”
Revenit în Partidul Național Liberal, alături de fratele său, Dimitrie Brătiau ținea un lung discurs la o întrunire a partidului din 24 martie 1891. Adunarea nu era considerată de el o simplă întrunire electorală, ci o mare adunare a țării, cu reprezentanți din totate județele, el cerând conducătorului statului să intervină pentru a lăsa libere alegerile, întrucât cursul vieții politice constituțional e a fost înrerupt în 1888: „Eu unul nu pot să-mi explic cum Coroana a tolerat, cum poporul a putut suferi în timp de trei ani o stare de lucruri atât de rușinoasă, de revoltătoare și de periculoasă pentru țară și pentru dinastie”. La alegerile parlamentare survenite în urma dizolvări Corpurilor legionare, ca urmare a preluării guvernului de către generalul Ion Em. Florescu, Dimitrie Brătianu a fost ales senator.
La data de 4 mai 1891, Ion I. C. Brătianu încetează din viață, în urma acestui deces Partidul Național Liberal făcând o declarație publică în organul său de presă „Voința națională” din 21 mai 1891, prin care Dimitrie Brătianu era proclamat conducător al partidului. Precum preciza Titu Maiorescu, alegerea nu semnifica tăria partidului, ci reunirea tuturor liberalilor într-un partid disciplinat. În fapt, se pregătea venirea șa șefia P.N.L. a unui alt conducător „care să fie mai acceptavil decât Dimitrie Brătianu, îndeosebi în ceea ce privește politica externă. Pe sub mână, se și pregătea șefia lui Dimitrie Sturdza”.
La alegerile din februarie 1892, Dumitru Brătianu este ales în Parlament, împreună cu alți 50 de membri ai opozițiie, dar la 8/20 iunie 1892 încetează din viață, doborât de o boală incurabilă.
Mihail Kogălniceanu
Mihail Kogălniceanu își face intrarea în arena parlamentară în 1857, în cadrul adunării ad-hoc a Moldovei, organism preconizat de concertul european întrunit la congresul de la Paris din 1856 pentru stabilirea viitorului statut al Principatelor Române. Timp de 20 de ani, până la 9 mai 1877, când anunță „independența absolută” a României față de Imperiul otoman, lui Kogălniceanu i-a fost dat să formuleze și să comunice în reprezentanța țării mai toate actele fundamentale care constituie temeiul legislativ al României moderne.
Atunci, în 1857, problema centrală, „cheia de boltă” a viitorului edificiu național, cum o numește Kogălniceanu, era unirea „firească, legiuită și neapărată” a Țării Românești cu Moldova. Dacă ea se justifica prin comunitatea de origine, nume, istorie, instituții, religii și obiceiuri în trecut, devenind și un chezaș al dezvoltării armonioase în viitor, realizarea practică cerea multă prudență, înțelepciune și calm. Realizarea unirii însemna constituirea unui stat de o anumită pondere la Dunărea de Jos, soarta acestuia însă conturându-se nesigură.
Kogălniceanu și-a apărat convingerile cu o tenacitate remarcabilă, iar din acest punct de vedere îndelungata sa activitate ca deputat și senator constituie o lecție de umanism și de educație civică. Apărător statornic al celor umiliți și apăsați, antiboierismul reprezintă o constantă a luptei sale parlamentare. El a pretins ca țăranul „să fie tratat ca liber cetățean, să fie supus la legea comună, iară nu la biciul dorobanților”. Spectacolul oferit de o țărănime silită să execute manu militari tocmelele agricole îl oripila: „Cei vii invidiază soarta fugarilor și a morților”.
Cu alt prilej, Kogălniceanu reclama obligativitatea serviciului militar „și pentru țăran și pentru albăstrime”, idei ce devansează epoca iluminând din când în când dezbaterile.
Kogălniceanu luptă pentru asigurarea unei democrații reale, pentru triumful demnității omului, pentru formule înaintate de asigurare a viitorului României, credința sa că poporul român se va bucura de toate binefacerile civilizației necunoscând umbre: „Strănepoții noștri vor vedea soarele lor; noi ne mulțumim că le putem vedea zorile.”
Unele discursuri ale lui Kogălniceanu sunt veritabile pagini de istorie, cu largi incursiuni documentare și mărturisiri autobiografice. Trimițând Ligii Culturale câteva exemplare din „Interpelațiunea” privitoare la românii din Transilvania, spre a fi difuzate în țară, Vasile Kogălniceanu ținea să observe: „Acest discurs este mai mult istoria Transilvaniei și o pagină din istoria noastră decît o interpelațiune.”
Meritele legislative ale lui Kogălniceanu sunt cu totul excepționale. „Proiectul de constituție pentru România-Unită” din 1848, al cărui titlu a fost schimbat din motive de oportunitate politică în „Proiect de constituție pentru Moldova” și „Legea pentru organizarea Dobrogei” din 1878 încheie o activitate legislativă de trei decenii, de cea mai mare importanță. Sub domnia lui Gr. Al. Ghica, Kogălniceanu a participat la „redacția codicilor de legi, a codicei de poliție, a legiuirei jandarmeriei, a organizației învățăturilor publice”.
Epoca sa de glorie este aceea a guvernărilor din 1860-1861 și 1863-1865, când eforturile reformatorului tindeau la „întemeierea” României moderne. „Nu e o singură reformă, un singur act național, în care să nu figure numele meu. Toate legile cele mari sunt făcute și contrasemnate de mine.”
Astfel, chemat în 1860 să formeze guvernul, Kogălniceanu are prilejul să aplice parte din programul înfățișat în Comisia Centrală, rezumat în formula „dezvoltarea și întărirea naționalității române”. Totodată, acesta readuce, cu argumente solide, din păcate nevalidate de realitatea internațională, problema neutralității României și a observării unei ospitalități atotcuprinzătoare în spiritul vechilor tradiții ale neamului.
Ca ministru, acesta a întocmit numeroase rapoarte către domnitor, precum și referate către Consiliul de Miniștri în cele mai variate probleme. Se înțelege că decretele și jurnalele respective sunt tot opera sa. Numeroase piese de arhivă atestă faptul că „ministrul meteor”, cum și-a spus singur, a redactat frecvent discursuri, proclamații, mesaje etc. în numele domnitorului. Proclamația pentru intrarea României în războiul neatârnării este opera sa, ca și discursul domnitorului rostit în parlament la 10 mai 1877. Același lucru trebuie spus despre mesajul domnesc de la 15 noiembrie 1878, proclamația către dobrogeni și ordinul de zi către trupele române la intrarea în Dobrogea.
În anumite cazuri Kogălniceanu și-a revendicat singur paternitatea sau colaborarea la întocmirea unor proiecte de legi. Legea comunală, declară el, „a fost elaborată de mine”.
Am omis consemnarea unor acte subscrise de Kogălniceanu ca ministru, dar care au fost întocmite în mod evident de funcționari din subordinea sa. Actul prin care, de exemplu, se stabilesc condițiile de dare în arendă a moșiilor clerului, este cu siguranță opera unui subaltern, ca și instrucțiunile privind regimul localurilor de noapte din octombrie 1860.
Actele oficiale redactate de Kogălniceanu păstrează în cele mai multe cazuri notele caracteristice ale stilului și personalității sale. Inițiind, de pildă, măsuri de ajutorare a satelor inundate (1864), el lansa un apel în sprijinul celor „reduși la sărăcie din această cumplită catastrofă”. De acord cu autoritățile bisericești, el hotăra ca muncitorii de pământ să lucreze, cu plată, o zi de sărbătoare pentru salvarea sinistraților, „mai cu osebire cei cărora, înnecându-li-se casele, au rămas astfel că n-au unde să-și plece capul”.
Nici în rezoluțiile puse pe diverse petiții nu cedează convenționalismului de limbaj, acestea nefiind simple aprobări sau respingeri, ci o luare de atitudine, fiindcă M. Kogălniceanu era întotdeauna un militant ce urmărea să stimuleze zelul subalternilor săi. Pe referatul prin care se propunea ca poșta română să preia serviciul poștal internațional din țară, el punea, la 12 octombrie 1864, această rezoluție caracteristică: „Aprobând cu plăcere o asemenea propunere, care demult se urmărește spre a se realiza, se va face notificarea cuvenită agențiilor Rusiei și Austriei prin Ministerul de Externe.”
La 3 aprilie 1877, Kogălniceanu intră, în calitate de ministru de Externe, în echipa guvernamentală condusă de I. C. Brătianu.
Desprinderea completă de sub tutela Porții otomane apărea ca ceva firesc, necesar și conform dreptului istoric. Modalitatea practică ce revenea reprezentanților țării îl îndeamnă pe Kogălniceanu, ca ministru de Externe să înfățișeze Parlamentului întregul hățiș de probleme cu carea avea să fie confruntată România. Răspunderea pentru o direcție sau alta de urmat nu și-o putea asuma un guvern monocolor, în speță cel liberal; era nevoie de un consens național. Numai astfel deciziile ar fi avut credibilitate și șansa să dureze, să devină pietre de hotar în istoria noastră.
În primăvara anului 1877 trebuiau clarificate degrabă relațiile cu Rusia, în perspectiva apropiată a izbucnirii războiului din Balcani și în consecință a trecerii armatelor țariste peste teritoriul românesc. Cele șase războaie ruso-turce precedente din ultima sută de ani, urmate de ocupații militare pustiitoare ale Țărilor Române, arătaseră că s-a ținut seama doar de dreptul celui mai tare. Între agresivitatea Rusiei, care încerca să șteargă amintirea înfrângerii din Războiul Crimeii, prin declanșarea unei cruciade moderne de dezrobire a creștinilor din Balcani și poruncile zadarnice ale Porții de a răspunde acestei provocări sub steagul semilunei, România trebuia să cumpănească cu maximă grijă. Discursurile rostite de Kogălniceanu în aceste împrejurări au tocmai menirea de a invita reprezentanța țării la reflexie.
Din disputele aprinse purtate atunci, I. C. Brătianu și M. Kogălniceanu vor desprinde singura cale posibilă pentru România: încheierea unei convenții militare cu Rusia pentru reglementarea riguroasă a trecereii trupelor sale pe teritoriul nostru național spre Balcani. Calea alesă a putut fi evocată în sprijinul cauzei românești când se dezbătea contenciosul cu imperiul rusesc. Aceasta pentru că precizarea inclusă de Kogălniceanu privitoara la „garantarea instituțiilor și integrității fruntariilor actuale ale României”, admisă de rușii presați să ajungă la Dunăre, a fost ignorată de Congresul de pace de la Berlin. Aflată în stare de război cu Turcia, prin însuși faptul încheierii unei convenții militare cu inamicul acesteia, România considera rupte legăturile ei de idinioară cu Imperiul otoman și ca atare era „independentă, națiune de sine stătătoare”. Această declarație explicită a făcut-o Kogălniceanu în Adunarea deputaților la 9 mai 1877.
Împotriva trimiterii ministrului de externe Kogălniceanu la Berlin, se pronunțase Nicolae Ionescu, al cărui vot fusese unul din cele două voturi exprimate împotriva proclamării independenței, la 9 mai 1877. A urmat apoi o campanie, când fățișă, când tacită, împotriva mandatării lui Kogălniceanu; această campanie a culminat prin ședința secretă a membrilor celor două Camere, de la începutul lunii iunie, tonul dezbaterilor fiind deosebit de violent. Partizanii cei mai apinși ai lui Bratianu (radicalii), făcuseră propunerea ca primul ministru să reprezinte singur România, alții fiind de părere ca Brătianu să fie însoțit de unii deputați și senatori. Un anume Bonachi vorbea despre „trădarea” lui Kogălniceanu, Dimitrie Sturdza declarând că „nu are încredere în Kogălniceanu care a dovedit că este un om de stat lipsit de energie”.
Înlăturarea lui Kogălniceanu din delegația care trebuia să reprezinte țara la Berlin, ar fi fost, însă, un gest care ar fi putut să fie interpretat ca marcând dorința fățișă a unei rupturi cu Rusia, astfel încât se renunța la aceasta din aceleași motive pentru care fuseseră ignorate repetatele propuneri ale lui Ion Brătianu ca ministrul de externe să plece din guvernul său.
Kogălniceanu răspunse foarte demn, declarând că propunerea înlăturării sale din delegația ce trebuia să plece la Berlin, echivala cu un vot de neîncredere, solicitând susținătorilor acestei propuneri să o formuleze în ședințe publice ale Camerei și Senatului și dacă vor obține majoritatea, el se va retrage, dar nimeni nu avea curajul să înceapă o astfel de discuție publică, astfel că spre sfârșitul lui iunie Kogălniceanu revedea Berlinul tinereților sale.
Chiar în timpul Congresului, atacurile împotriva lui Kogălniceanu n-au contenit nicio clipă. La 4 iulie, în Camera Deputaților, același Bonachi întrebă dacă e adevărat că Kogălniceanu a lucrat la Congres „contra dorințelor națiunii” și depuse o moțiune cerând rechemarea ministrului de externe, deși C. A. Rosetti, care era pe atunci prim ministru interimar, declarase că Kogălniceanu „a fost sublim”.
Ion Brătianu luase cu el pe parlamentarii Ferechide și Ion Sturdza, care plecă brusc din Berlin și, întors la București, declară oricui voia să-l asculte că Mihail Kogălniceanu „trăda”, că trebuia rechemat și chiar trimis în judecată. Ceva mai târziu, însuși Ion Brătianu i-a imputat ca o crimă lui Kogălniceanu faptul că în expunerea făcută în fața Congresului de la Berlin vorbise despre rolul pe care Rusia îl jucase în întreaga istorie a țării. Subliniind acest rol, Mihail Kogălniceanu dăduse, însă, glas convingerii unui bun cunoscător al politicii internaționale. În lupta dusă pentru eliminarea dominației otomane în regiunile limitrofe Mării Negre, Rusia trebuia, în mod inevitabil, să se sprijine pe popoarele din valea Dunării și din peninsula Balcanică, să îmbrățișeze cauza acestor popoare și să le ajute să își dobândească autonomia.
Kogălniceanu vedea foarte bine ce se ascundea în spatele frazelor despre apărarea clauzelor teritoriale ale tratatului de la Paris, în spatele acuzațiilor că nu susținuse cu destulă hotărâre aceste clauze. Ele ascundeau politica antirusă a lui I. C. Brătianu care concepea expansiunea teritorială ca un program al coaliției dintre clasele stăpânitoare, ca un mijloc de consolidare a acestei coaliții, ca pretextul necesar pentru a se amâna reformele interne.
„Datoria mea ca ministru de externe este să știu, după cum datoria unui bun medic este a de a face o bună diagnoză” spunea Kogălniceanu. Iar el cunoștea cuprinsul acordului de la Reichstadt. Ion Brătianu, care făcuse în toamna anului 1876 o vizită la reședința țarului de la Livadia, știa tot atât de bine aceste lucruri, preferând însă să pretindă că le-ar fi uitat, iar uitarea sa era criptată. Ceea ce i se reproșea în fond lui Kogălniceanu, motivul principal pentru care era discreditat, când se interesa de valoarea și de perspectivele de dezvoltare ale Dobrogei, care urma să fie primită din mâinile Rusiei, era, așa cum a arătat el însuși într-o scrisoare către generalul Iancu Ghica, că este „partizan al unei înțelegeri cu Rusia”. În aceeași scrisoare, Kogălniceanu adăuga: „Atât timp cât voi fi ministru de externe, voi face tot ce voi putea pentru a împiedica mijloacele extreme, voi face totul pentru a aplana dificultățile”. Iar într-un discurs în care răspundea învinurii aduse de „principele” Dimitrie Ghica că s-a dovedit incapabil să apere clauzele teritoriale ale tratatului de la Paris, el dezvăluia motivele acestei acuzări cu și mai mare precizie: „Principe, politica de rezbel în contra Rusiei îmi pare că voiți Dvs. Și atunci vă declar că nu va mai fi nevoie de a fi taxat acum la bătrânețe de incompetent de către principele D. Ghica; fiți încredințat că în acea zi mă voi da singur jos de pe această bancă, căci aș fi un Don Quijotte.”
Măsura în care cuvântările lui Kogălniceanu de deputat opoziționist puteau fi pătimașe sau chiar să conțină opinii greșite este foarte lesne de stabilit. Dealtfel și opoziția pe care a făcut-o guvernului Brătianu și guvernelor conservatoare care au urmat comportă anumite precizări. Este astfel lesne observabil faptul că din momentul în care guvernul Brătianu a declanșat contraofensiva împotriva Austro-Ungariei pe plan economic, din momentul denunțării convenției comerciale cu această țară, al începerii războiului vamal și al adoptării legislației protecționiste, Kogălniceanu, învingându-și resentimentele și amintirile amare din anii 1880-1881, sprijină hotărât, fără echivoc, această politică economică și participă tot mai slab la acțiunile parlamentare și extraparlamentare ale Opoziției Unite. După căderea guvernului liberal se află în tabăra celor trecuți în opoziție, situație în care rămâne până la moarte.
În epoca anilor 1880-1882 raporturile lui cu conducerea guvernului, cu I. Brătianu și V. Boerescu în mod deosebit, evoluau spre o continuă încordare. Din conflictul său cu Vasile Boerescu, generat de marile implicații externe și interne ale chestiunii Dunării și din modul cum această problemă vitală a țării s-a reflectat în timpul misiunii sale diplomatice la Paris, a rămas posterității lucrarea sa celebră asupra Dunării românești, tipărită în 1882. Părțile ei polemice, importante și convingătoare prin marea forță de argumentare, prin sistematizare și prin stilul clar, vioi și elegant, sunt însă mult întrecute de valoarea expunerii istorice asupra problemei Dunării și mai cu seamă de nivelul concepției care a stat la baza întregii lucrări.
Kogălniceanu simțea din ce în ce mai mult izolarea în care acesta era ținut de societatea care nu semăna deloc cu cea la care el aspirase. Această izolare era reală, deși în ultima perioadă a guvernării de 12 ani a lui Ion Brătianu, el și-a căutat un adăpost politic în gruparea lui Dumitru Brătianu, fratele mai mare al lui Ion Brătianu și adversarul acestuia. Drapelul pe care încercau să-l ridice mâinile slăbite ale lui Dumitru Brătianu, nu putea să fie însă decât un adăpost precar pentru Kogălniceanu, izolarea sa provenind mai mult din faptul că, fiind mereu un oaspete trecător în organismele politice ale burgheziei liberale, el nu a înțeles rolul independent și înnoitor ce avea să-l joace noua forță apărută în viața politică a țării: socialismul.
Într-o cuvântare rostită în 1883, el a încercat să dea o explicație a izolării sale în viața politică a acelor ani, formulând cu acel prilej gânduri care au stat fără îndoială la temelia întregii argumentări a lui Garabet Ibrăileanu despre „spiritul critic în cultura românească”, vorbind despre spiritul de independență al moldovenilor și incapacitatea acestora de a se supune și accepta „altă comandă decât a națiunii”.
Implicațiile concesiilor făcute de guvernul de la București, sunt largi. Pe de o parte, în schimbul acestor concesii guvernul liberal a obținut asentimentul Austro-Ungariei pentru proclamarea regatului; pe de altă parte, doi ani mai târziu, Austro-Ungaria folosea promisiunea de a renunța la proponderență în Comisia specială a Dunării obținută în anii 1880-1881 și consfințită ulterior prin Conferința de la Londra din martie 1883, ca un mijloc de presiune pentru aderarea României la Tripla Alianță. Relațiile politice și economice cu Austro-Ungaria au format, însă, în continuare obiectul preocupărilor lui Kogălniceanu.
De altfel, o dată cu protestul său în chestiunea Dunării, calificat de Titu Maiorescu drept violent, el deschide seria unor atacuri și mai violente, dar tot atât de argumentate, împotriva politicii austro-ungare față de statul român și față de românii transilvăneni. Deși îndată după reîntoarcerea de la Paris și-a reluat activitatea politică în parlament și în afara lui, totuși Adunarea deputaților devine de aici înainte principala arenă unde se desfășoară calitățile, greu egalabile, ale oratorului.
În marele său discurs rostit în Camera Deputaților la 26 și 27 ianuarie 1883, publicat în broșură în același an sub titlul „Programa de la Mazar-Pașa aplicată de guvernul domnului Ioan C. Brătianu” ataca orientarea extremă tot mai vădită spre Germania și Austro-Ungaria, orientare ce avea să ducă în toamna aceluiași an la aderarea oficială, deși secretă, a României la alianța cu cele două mari puteri.
Anii 1883-1884 sunt totuși consacrați în bună parte activității extraparlamentare. Pentru foarte scurt timp Kogălniceanu se raliază așa-numitelor „Comitete-Unite ale opozițiunii din București și Iași” apărute pe arena politică la 1 februarie 1883, organizație eterogenă de fracțiuni liberale și conservatoare care a format, așa cum am văzut în paginile anterioare ale studiului, baza Opoziției Unite.
După dizolvarea parlamentului, el avea să lipsească timp de un an și jumătate din Camera Deputaților; deși ales în aprilie 1883 s-a solidarizat cu ceilalți deputați ai opoziției în acuzația adusă guvernului că a falsificat alegerile și tot împreună cu aceștia și-a dat demisia. Nu-și va da însă adeziunea la fuziunea din martie 1884 a liberalilor opoziționiști de diferite nuanțe cu conservatorii.
Revizuirea Constituției din 1884 în conformitate cu punctul de vedere al lui Ion Brătianu avusese ca rezultat un sensibil transfer de putere de la marii moșieri la marea burghezie. Ea nemulțumise profund, cum era și firesc, pe marii proprietari funciari, dar în același timp și burghezia mijlocie și mică din orașe ale cărei interese, pe care le reprezenta în partidul liberal și în viața politică C. A. Rosetti, fuseseră nesocotite.
La numai o săptămână după adoptarea Constituției revizuite și retragerea definitivă din parlament a grupării rosettiste, Camera Deputaților și Senatul votau constituirea Domeniilor coroanei. Acest act a grăbit deznodământul, C. A. Rosetti și partizanii săi părăsind partidul liberal, iar câteva săptămâni mai târziu „Românul” încetând să mai fie organul guvernului.
Atitudinea lui Kogălniceanu avea la bază și importante considerente externe. Reintrat în toamnă în Camera Deputaților ca deputat al Colegiului 1 de Brăila, el relua atacurile împotriva Convenției comerciale cu Austro-Ungaria, soluția propusă de acesta în raportul privitor la proiectul de lege pentru reînființarea porturilor france Galați și Brăila fiind inacceptabilă și proiectul prezentat în sesiunea 1884-1885 fiind respins. Părțile din raport care demonstrează daunele enorme provocate statului și economiei românești prin aplicarea convenției rămân ca pagini edificatoare ale competenței, sârguinței și elocinței sale. Exemplificând inechitatea tarifelor directe față de tarifele locale, oratorul aducea cifre comparative din care rezultau beneficii în favoarea liniilor austro-germane de 65 și chiar 70%. În timp ce, de pildă, pe distanța Adjud-Stettin prețul la transportul feroviar era de 44 centime pe kilometru, la vagonul de 10 tone, pe traseul Adjud-Galați de 12 ori mai scurt, prețul era de 75 centime, deci cu 70% mai mult.
Anul 1886 aducea în sfârșit și momentul mult așteptat al denunțării Convenției comerciale, începând războiul vamal. Guvernul protecționist reunea acum pe toți cei care, fie în guvern fie în opoziție, militaseră pentru înlăturarea returnării economice și crearea unei mari industrii moderne. Aflat de mult în rândurile acestora, Kogălniceanu își afirma și acum cu hotărâre crezul său protecționist și își definea în modul cel mai categoric poziția față de guvernul care denunțase convenția: „Am zis și declar încă o dată că nu fac în această chestiune nici pe deputatul guvernamental, nici pe deputatul opozant; sunt destule chestiuni unde opozițiunea se poate afirma și unde mă pot și eu afirma, dar aci mă afirm ca om care dau țării mele ceea ce i se cuvine.”
Reintrat în Camera Deputaților după alegerile din 14 octombrie 1888, Kogălniceanu participă la dezbaterile din această sesiune, dominate de ecourile marilor răscoale țărănești din primăvară.
În sesiunea 1888-1889, luând cuvântul la discuția legislației, menită, din punctul de vedere al guvernanților conservatori, să înlăture primejdia unor noi răscoale prin vânzarea unei părți din domeniile statului țăranilor, Kogălniceanu prezenta un istoric al relațiilor agrare care demonstrează că reforma rurală din 1864 a înlăturat confuzia în chestiunea posesiunii pământului și că niciodată drepturile stăpânilor de moșii asupra pământului nu fuseseră statornicite anterior, prin legi organice. Dimpotrivă, el arată că la fiecare numire de domn boierii cereau prin noi hrisoave întărirea de drept a posesiunii asupra moșiilor pe care le stăpâneau de fapt, dovada cea mai concludentă a instabilității drepturilor acestora. Discuția asupra caracterului legislației agrare și posesiunii pământului prezintă un interes deosebit atât pentru problema în sine, cât și pentru fixarea precisă a limitelor între care s-au mișcat gândirea și acțiunea legiuitorului de la 1864.
Adevărul este că Kogălniceanu nu s-a supus niciodată comandamentelor coaliției dintre burghezie și moșierime. El, care s-a ridicat împotriva acestei coaliții încă din martie 1863, nu i-a recunosc nici mai târziu dreptul ce și-l arogase de a opri dezvoltarea socială și politică a țării. Numindu-se un „liberal fără botniță”, un liberal care nu se supune decât rațiunii, Kogălniceanu înțelegea desigur să se distanțeze de „oculta” dominantă a partidului liberal, care, în înțelegere cu moșierimea ce nu excludea lupta aprigă pentru împărțirea „prăzii comune”, căuta să împiedice rezolvarea problemelor rîmase în suspensie în 1848 și 1864.
Susținând cu statornicie necesitatea reformelor democratice, Kogălniceanu s-a văzut la un moment dat în conflict chiar și cu unul dintre fiii săi, Constantin. O dramatică ședință a Camerei Deputaților din februarie 1889 a pus față în față pe tatăl și pe fiul său. Era vorba despre dreptul însurățeilor de a fi împroprietăriți pe pământurile statului, Kogălniceanu apărând acest drept cu accente care aminteau de marile discursuri din 1862. Adresându-se fiului său Constantin, care se poziționase pe poziția contrară, Mihail Kogălniceanu l-a apostrofat: „O durere simt când îl văd pe însuși urmașul meu, Constantin Kogălniceanu, puindu-se în altă tabără, deosebindu-se de mine… Ești acum mare, ești liber să faci ce vrei, dar credeam că fiii mei, cel puțin cât voi fi eu în viață, vor lucra alături de mine. Eu azi, domnilor, sunt bâtrân, nu mai am vechea putere a tinereților, dar păstrez întregi vechile mele convicțiuni și mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a păstrat viața ca încă o dată de la această tribună să apăr principii care au încălzit anii mei de tinerețe, pentru care am luptat în toată viața mea de bărbat matur.”
Marea problemă agrară a marcat sfârșitul carierei oratorului și istoricului care a fost Kogălniceanu.
În concluzie, la marile teme care stăruie în parlamentul român în anii 1857-1891, condiția țăranului, înarmarea țării, înzestrarea cu instituții burgheze, independența, Kogălniceanu își făcea vocea auzită cu o prestanță inegalabilă, acesta strângându-și oponenții în cleștele logicii, fiind pe rând patetic, mușcător, dramatic ori sarcastic. El a folosit ironia, satira, aluzia malițioasă, interogația ce nu aștepta răspuns – totul exprimat într-o limbă clară, concretă, precisă, plină de nerv, fără fraze parazite, stereotipe.
Printre discursurile sale emblematice, menționez: discursul asupra învățământului de la sate din 7 februarie 1867, discursul pe marginea proiectului de lege privind vânzarea domeniilor statului din 15 martie 1868, discursul pe marginea proiectului de lege pentru reorganizarea armatei din 19 martie 1868, intervențiile la proiectul de lege a cumulului asupra regimului medicilor și profesorilor din 25 martie 1868, precizările în legătură cu desfășurarea alegerilor municipale la București din 17 mai 1869, intervenția în problema israeliților din 22 mai 1869, discursul asupra cenzurii pe marginea discuțiilor la modificarea Codului penal din 23 ianuarie 1873, discursul asupra politicii externe a României în înprejurările crizei orientale din 17 aprilie 1877, discursul asupra declarării independenței absolute a României din 9 mai 1877, discursul pentru apărarea drepturilor României în fața Congresului de la Berlin din 1 iulie 1878, discursul asupra politicii externe a României în lumina prevederilor Congresului de la Berlin din 28 septembrie 1878, discursul în problema Dunării din 1 mai 1882, „interpelațiunea” privitoare la expulzarea românilor de peste Carpați din 11 februarie 1886, intervenția privind chestiunea rurală în Dobrogrea din 1 și 2 martie 1889.
Petre Grădișteanu
Fiul lui Ion Grădișteanu, urmașul unei vechi familii de boieri, are parte de o bună educație, care va culmina cu studierea dreptului la Paris. La venirea în țară este numit procuror la Tribunalul Ilfov, după care va profesa avocatura; decan al baroului (1889).
În politică, cochetează mai întâi cu conservatorii, apoi trece la liberali. Face parte din Coaliția de la Mazar Pașa, care pune bazele Partidului Național Liberal (1875). În 1885 îl urmează pe Dumitru Brătianu care a format Partidul Liberal Democrat, devenit principalul opozant al guvernului I. C. Brătianu.
Este, în mai multe rânduri, senator și deputat, inițiind câteva legi, printre care și cea privind organizarea și administrarea teatrelor din 1877. Fiindu-i recunoscute meritele culturale și politice, a fost primit ca membru onorific al Academiei Române (1883) și a devenit președinte al „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor”.
Ca director al Teatrului Național din București (1898), are meritul de a o fi descoperit și angajat pe marea artistă Lucia Sturdza Bulandra.
Ca publicist, devine cunoscut odată cu fondarea „Revistei contimporane” (1873) unde a publicat o serie de opere, dar preocupările sale în domeniu sunt anterioare acestei date, când a colaborat la mai multe publicații.
Bun român, Petru Grădișteanu a făcut mai multe afirmații referitoare la întregirea României, celebre fiind cele rostite la dezvelirea statuii lui Ștefan cle Mare la Iași (1883) când a afirmat că din coroana marelui voievod lipsesc câteva nestemate, făcând aluzie la teritoriile locuite de români, Basarabia, Bucovina, Transilvania, și la dezvelirea bustului unui alt mare român care se afla și el cu ani în urmă lângă artizanul acestor afirmații, Mihai Eminescu, la Dumbrăveni, când a ținut un discurs incendiar, afirmând, printre altele: „Uzând de dreptul recunoscut mie de lege și Constituțiune și întrucât nici o jicnire și nici o tulburare nu voi să aduc statului vecin, prevăd că într-un viitor mult mai apropiat decât a-ți putea crede, vom fi douăsprezece milioane de români laolaltă. ”
Cu privire la disidența sa liberală, se impun câteva precizări. Radicalii C. A. Rosetti și G. Panu, aspirând spre votul universal, încercau să consacre colegiul unic. O asemenea încercare se profilase în faza discuțiilor preliminare doar de către un grup restrâns. Nu se făcuse campanie electorală pentru colegiul unic decât în mod excepțional, zelul inițial liberal în această direcție fiind diminuat. Totuși, radicalii au continuat să agite opinia publică în jurul acelei idei, inclusiv în provincie.
O formă de colegiu unic o reprezenta propunerea a 35 de deputați, în frunte cu P. Grădișteanu, de contopire a celor patru colegii într-o singură entitate. Ideea aparținuse unor conservatori ca M. C. Epureanu și Ion Strat care se pronunțaseră pentru un singur colegiu. Concretizarea părea a avea șanse de succes, deoarece colegiul unic propus nu însemna o înecare a averii și capacității în masa țărănimii, condițiile de cens și știință rămânând nealterate. Aduși în mijlocul celorlalte categorii de interese, țăranii urmau a face „o școală de libertate”.
Adepții colegiului unic își dezvăluiau intenția finală a votului universal, Petre Grădișteanu făcându-i elogiul, formulându-l ca un obiectiv de atins prin colegiul unic, evocând țări cu vot universal, precum: Franța, Elveția și S.U.A., iar parțial Germania, Grecia, Bulgaria.
Majoritatea liberală accepta votul universal doar ca o aspirație. Atât An. Stolojan, cât și Ion C. Brătianu remarcau o tendință irezistibilă în acea direcție, deoarece dreptul de vot posedat de „toată lumea este sufragiul universal”, cum se exprima Ion C. Brătianu, dar exercitat în mod condiționat. Sufragiul universal, deci, era un ideal nu numai al democrației europene, ci și al României.
Colegiile electorale au în liberalii radicali adversari neînduplecați. G. Panu vedea în reformatorii liberali oameni dominați de idei conservatoare. Abandonând modelul belgian de dezvoltare instituțional-politică, se inspirau de data aceasta din experiența statului habsburgic multinațional. Sistemul celor trei colegii era îndreptat împotriva țărănimii, părând lui C. A. Rosetti, P. Grădișteanu și G. Panu o combinație monstruoasă prin care se îndepărta concretizarea colegiului unic. Alcătuite în mod arbitrar, cele trei colegii perpetuau separarea electoratului, nerealizând scopul propus de rezistență față de injoncțiunile puterii executive. Drept urmare, C. A. Rosetti prevedea ca alegerile să continue să rămână un apanaj guvernamental.
Ulterior, socialismul se afirma în cercuri extrem de restrânse prin conferințe publice, participanții fiind nu doar adepți, ci și curioși, ca Petre Grădișteanu și Barbu Delavrancea. În aceste prime discuții nu se vădea un fanatism ideologic, ci o opoziție anticonservatoare, fără ecou în opinia publică. Erau afirmate însă tendințe anarhice nu numai în mod teoretic, prin cultul Comunei din Paris, ci și prin apeluri către țărani de a se revolta, reprobate însă de socialiștii din Iași. Ideile anarhice erau întreținute și prin repuderea insituțiilor parlamentare și ale statului de drept. Chiar dacă s-ar obține votul universal, pretindeau socialiștii, nu ar folosi muncitorilor. Alți socialiști, recunoscând instituțiile constituționale ca o fatalitate, preconizau intrarea în Parlament, pentru promovarea ideilor lor.
Sub raportul legalității parlamentare, guvernul junimist este o prelungire a fostului regim. Negrăbindu-se să dizolve Corpurile legiuitoare liberale, ceea ce stârnea contestația lui Petre Grădișteanu, el se afla în ipostaza ciudată de a nu colabora efectiv cu niciuna din cele două tendințe, demonstrând că forța lui se baza exclusiv pe încrederea Coroanei. De aici impresia caracterului personal a faptului că, insignifiant din punct de vedere numeric, grupul junimist ezita să se adreseze electoratului. Această reticență a fost impusă intempestiv și de o situație excepțională creată în țară.
Mai târziu, aripa conservatoare din Partidul Liberal, inclusiv regele, care voia să tempereze elanul reformator al P. S. Aurelian, readuceau pe D. A. Sturdza la finele lui martie 1897 în fruntea unei alte formațiuni liberale. Dar primul-ministru se afla în fața unui partid dezbinat.
Disidența lui P. S. Aurelian, în loc de a fi reabsorbită, se dezvolta n jurul ziarului „Drapelul”, avându-l protagonist pe Petre Grădișteanu alături de: V. Lascăr, G. Mârzescu, Emil Costinescu, Emil Porumbaru, Șt. Șendrea, D. Giani, V. Missir, B. Șt. Delavrancea, D. Xenopol, V. A. Urechia.
George Mârzescu
George Mârzescu a fost unul dintre fruntașii Partidului Național Liberal. Nu se cunosc foarte multe informații despre viața sa politică.
Cu privire la disidențele acestuia, una din discuțiile stârnite atât în Comitetul delegaților, cât și în plenul Adunării cu privire la proiectul de Constituție se referea la forma de consacrare a unor drepturi și libertăți publice, considerate inalienabile ființei umane. Printre cei mai precauți apărători au unor asemenea idei era evident și G. Mârzescu, care considera că în Constituție nu puteau figura asemenea formulări absolute, deoarece se excludeau eventualele măsuri restrictive împotriva acelora care încercau să mărginească tocmai acele drepturi fundamentale.
Restricțiile constituționale privitoare la evrei, solicitate de către numeroși deputați, nu puteau fi admise după G. Mârzescu, datorită faptului că România s-ar izola de statele civilizate, demonstrând incapacitatea de a se atașa Europei și deci de a adopta instituțiile acesteia, motivând că în condițiile unei interdependențe europene, îngrijirile propuse pentru străini nu puteau fi admise.
Mai târziu, iritați de prelungirea guvernării conservatoare, liberalii se lansează în antidinasticism. Aceștia nu contestau sistemul monarhiei constituționale, dar, din cauza unei colaborări prea strânse cu conservatorii, imaginea lui Carol I ca element de echilibru o întrezăreau alterată. Cert este că, organizați în coaliția de la Mazar Pașa, în 1875, după demisiile din funcțiile parlamentare, liberalii fac din antidinasticism o modalitate de presiune asupra lui Carol I, în Germania și Austro-Ungaria, de pildă, D. A. Sturdza și G. Mârzescu publicând sub pseudonim articole critice la adresa domnitorului, reproduse apoi în ziarele și broșurile liberale din țară.
La 22 iulie 1876 are loc o primă dispută între G. Mârzescu, pe de o parte, și D. Giani, Ion Câmpineanu, pe de alta, privind competențele comisiei parlamentare, cu excepția lui Mârzescu susținându-se dreptul Camerei Deputaților la instrucție complementară și suplimentară.
Dat fiind faptul că exista o vădită intenție de a da o turnură politică procesului deschis, de a introduce în desfășurarea lui o concepție bazată pe adversitate de clasă, de o parte, „boierimea” reprezentată de fostul guvern conservator de dinainte de 1871, iar de alta poporul reprezentat de Camera liberală, G. Mârzescu considera acea atitudine un fel de discurs electoral. Limbajul democratic folosit ca argument împotriva conservatorilor, în viziunea sa, era nepotrivit deoarece, în alte împrejurări, puteau fi aduse acuzații inverse. Pe aceste temeiuri nu putea fi judecat un ministru, deoarece „fraze umflate și presurate cu democrație” nu erau motive pentru punerea sub acuzare.
Mai târziu, la 3 aprilie 1881, G. Mârzescu în calitatea sa de raportor al comitetului de delegați invoca principiul constituțional prin care se prohibea extrădarea refugiaților politici, reflectat în diferite convenții încheiate cu unele state europene. Dar din dreptul de azil și ospitalitate, preciza acesta, nu se putea conchide că refugiații politici erau liberi în România să-și continue activitățile lor menite a săvârși „crima politică”, difuzând în cadrul societății românești „idei perverse, străine sentimentelor, aspirațiunilor, moravurilor și educațiunei noastre politice și private”. Se intenționau măsuri de prevenire a „răului”, având în vedere că refugiații politici puteau să influențeze oameni neexperimentați și indivizi „trândavi, fără de ocupațiune sau fără de căpătâi”. Din punctul său de vedere, prin sistemul de libertăți nelimitate se realiza transferul de uneltitori dintr-un stat în altul, urzindu-se în voie și fără nicio teamă „conspirațiuni” și răspândindu-se idei împotriva ordinii publice dintr-o anumită țară. Fără o lege specială, era posibil ca „nemulțumiții sau destrămații din acest din urmă stat să treacă în statul limitrof și de acolo să se repeadă cu tot arsenalul ideilor perverse și criminale articulate în programele lor pretins politice”.
Concluzia era că datoria oricărui stat liberal care acorda străinilor ospitalitate și un azil uman refugiaților politici consta în a preveni, împiedica și pedepsi în cazuri sigure atât „tendințele perverse”, dar mai cu seamă „actele criminale” care ar tulbura ordinea publică și stabilitatea în altă țară.
Redactorii proiectului de lege erau conștienți că prin intențiile lor vor stârni nemulțumiri printre moraliști și filosofi, pentru care libertatea de cugetare era mai presus decât orice rațiune de stat. Aceștia erau însă datori să adopte măsuri pentru apărarea țări i„contra unor idei desperate condamnate de rațiunea universală a genului uman”. Criticabil din perspectivă filosofică, proiectul era legitimat cu dreptul de apărare a țării.
Ulterior, la Iași făceau opinie un grup de liberali moderați, în componența cărora intra și G. Mârzescu, alături de V. Conta, Gr. Cobălcescu, Gr. Buicliu, formulând idei precum: fidelitate față de dinastie, spre a se deosebi de liberalii naționaliști conduși de N. Ionescu; decentralizarea administrativă; dezvoltarea industriei prin protecționism vamal; împroprietărirea însurățeilor; imavobilitatea magistraturii și a corpului didactic. Aflat sub șefia nedeclarată a lui M. Kogălniceanu, acest grup edita „Steaua României”.
G. Mârzescu se disocia de Ion C. Brătianu, căutând alianțe conjuncturale. În 1880, prin „Mișcarea națională”, cultiva xenofobia, inventând de data aceasta pericolul colonizării germane, concomitent cu pedalarea asupra unor măsuri împotriva evreilor, despre care am făcut referire în paginile anterioare. Se pronunța pentru autonomie județeană și comunală, fiind de asemenea adeptul unor tarife reduse pe calea ferată pentru transportul cerealelor, instituții de credit agricol, case de export pentru cereale și fabrici pentru unelte agrcole.
Aceste disidențe devenind periculoase pe planul stabilității guvernamentale, în aprilie 1880, majoritățișe retranșate în spatele lui Ion C. Brătianu îi condiționau suportul parlamentar de a nu mai admite în recompunerea guvernului, „nici un element străin de Partidul Liberal propriu-zis”. Era o afirmare categorică în numele unei guvernări de partid.
Din iunie 1881 însă, după ce era substituit din fruntea guvernului, D. Brătianu începea să facă opoziție, prin „Națiunea” reproșând partidelor că nu aveau programe politice sau, dacă existau, nu le respectau. D. Brătianu devenea treptat un element de eroziune internă a Partidului Liberal, prefigurând o disidență care, parcurgând mai întâi o fază de „critică constructivă”, aluneca spre o înțelegere cu alte grupări eterogene de opozanți. Măcinată de disensiuni interne, dar și din nevoia de a neutraliza toate forțele opoziționiste, guvernarea Ion C. Brătianu evolua dinspre sfera restrânsă a radicalilor spre direcții largi ale liberalismului.
Ion C. Brătianu pare relativ surprins de acea acțiune a reformei constituționale, mai ales că, preocupat de consacrarea externă a independenței, o considera inoportună, fiind de părere că țara poseda deja suficiente libertăți politice, obiectivul de urmărit fiind asimilarea acestora pentru a se schimba mentalitatea societății. Acesta consimțise la revizuirea Constituției după ce constatase o stăruință neînduplecată din partea lui C. A. Rosetti, dar și un șir de proteste venite din județe legate de vicierea alegerilor.
Extinzând limitele liberalismului, Ion C. Brătianu dobândea astfel sprijinul grupului de centru V. Boerescu și D. Ghica, fiind apoi asimilat grupul liberalilor disidenți de la Iași, în fruntea căruia se afla. G. Mârzescu și V. Conta, acesta din urmă având contacte cu Internaționala I și oferind prima atestare a unei interpenetrări între liberalism și socialism.
Mai târziu, în ianuarie 1883, liberalii moldoveni conduși de M. Kogălniceanu și G. Mârzescu propun extinderea blocului opoziționist până la grupul bătrânior conservatori, în vederea consituirii unei opoziții unite, trăsătura comună a acestora fiind respingerea inițiativei de modificare a Constituției și mai cu seamă a legii electorale cenzitare.
Începând din toamna anului 1885, George Mârzescu altături de D. Brătianu, M. Kogălniceanu și C. Boerescu, declarându-se adevărați liberali, redactau un program opoziționist, o inițiativă de combatere a colectivismului prin individualismul „oamenilor de bine”.
Organizația liberală din Iași, pentru a diminua influența relativă a junimiștilor, jucase un mare rol în încheierea cartelului electoral cu socialiștii. În această privință, la 11 octombrie 1898, G. Mârzescu preciza că C. Stere și C. Krupenski fuseseră selectați pe lista liberală pentru că reprezentau „doi luminați socialiști”. Și întrucât liberalii erau adepții deplinei cugetări, inclusiv în interiorul instanțelor conducătoare, toate ideile și teoriile, inclusiv cele socialiste, se puteau impune numai prin confruntare. De aici impulsul de a se întinde „o mână amicală socialiștilor”, precum se procedase cu radicalii, resorbiți însă atunci de conservatori. Asociați cu liberalii, socialiștii însă, potrivit lui George Mârzescu, nu vor fi sufocați ideologic, bucurându-se „de cea mai deplină libertate de gândire și acțiune”, emițând păreri și propuneri care vor fi examinate din perspectiva binelui public.
George D. Pallade
George D. Pallade a fost un jurist, profesor, ziarist și om politic român, care a îndeplinit funcția de ministru de finanțe al României în două perioade (1898-1899 și 1901-1902).
În anul 1884, devine membru al P.N.L., fiind ales în același an ca deputat, în trei legislaturi (1884, 1888, 1891). În această calitate, are un rol important în susținerea ideii lui C. A. Rosetti privind constituirea Colegiului electoral unic și libertatea presei.
George D. Pallade a predat cursuri de economie politică la Școala liberă de Științe de Stat. Ca avocat și ziarist a colaborat la „Românul” și „Gazeta Poporului”, al cărui director a fost până în 1895, când a devenit ministru.
Din 1888 devine dizident al Partidului Liberal și creează (cu o parte dintre conservatori și cu radicalii liberali) așa-numita Opoziție Unită. Ca membru al Opoziției Unite, a atacat prin toate mijloacele guvernul condus de I. C. Brătianu.
Odată cu unificarea Partidului Liberal (după moartea lui I. C. Brătianu), G. D. Palade revine la Partidul Liberal (1891), devenind membru al Comitetului Executiv al acestui partid.
G. D. Pallade a îndeplinit de mai multe ori funcții de ministru în guvernele liberale formate de către Dimitrie A. Sturdza: ministrul agriculturii, industriei, comerțului și domeniilor (4 octombrie 1895 – 21 noiembrie 1896), ministrul justiției (12 ianuarie – 1 octombrie 1898), ministru de finanțe (1 octombrie 1898 – 30 martie 1899 și 14 februarie 1901 – 9 ianuarie 1902) și ministru de interne (18 iulie – 22 noiembrie 1902, când și-a dat demisia din cauza unei boli cardiace).
Cu privire la activitatea sa politică, se impune o precizare. Fuziunea liberal-socialistă a fost urmată de reuniuni publice în care liberalul George D. Pallade, alături de D. A. Sturdza, Spiru Haret, Ionel Brătanu, M. Ferekyde apar alături de V. G. Morțun, I. G. Radovici și C. Stere. Primiți fără nicio condiție, socialiștii stârneau suspiciunea nu numai a lui P. P. Carp, cuoscut prin aversiunea lui față de asemenea oameni politici, considerați „nebuni”, ci și a lui Eugeniu Carada. Acesta ar fi dorit ca socialiștii admiși să fie închiși în niște limite doctrinare rigide, spre a nu submina Partidul Liberal din interior. Cert este că momentul generoșilor din 1899 are o dublă semnificație: asimilarea primei generații de socialiști și trecerea Partidului Liberal de la stagnarea în evoluția social-politică la conceperea unor reforme de anvergură.
CONCLUZII
Partidul Național Liberal nu a fost un monolit; în interiorul său, mereu, s-au distins linii de stânga, de centru sau de dreapta care ilustrau diverse interese sau tendințe. În afara acestor tendințe, însă, care nu depășeau limitele statutului de organizare, s-au manifestat altele, care le-au depășit.
Mișcarea continuă din cadrul Partidului Liberal, desprinderea unor oameni sau grupări, trecerea în cadrul altor partide sau atragerea unor personalități nu sunt generate în cazul disidențelor numai de interese înguste, individuale sau de grup, nu sunt îndreptate numai împotriva politcii autoritare a lui I. C. Brătianu, exprimând, mai ales, nevoia de lărgire, de extindere a obiectivelor politice, de depășire a limitelor înguste ale liberalismului care, la început cel puțin, corespundeau doar intereselor restrânse ale marii burghezii.
Frământarea politică însoțește, exprimă și justifică procesul de transformare a societății românești, nevoia de adaptare a acesteia; este la fel de dinamică ca și procesul însuși. Ciocnirea intereselor și a ideilor în interiorul Partidului Liberal, care reprezintă o reacție și la cerințele în continuă creștere ale societății, aflate în rapid proces de dezvoltare, mlădierea cu care s-a acomodat, eliminarea adversarilor politici, atragerea și utilizarea unor elemente noi, capabile de prestigiu, participarea la marile acte economice și politice care au consolidat România modernă, i-a desăvârșit, apoi, unitatea, au menținut prestigiul Partidului Liberal; în pofida numeroaselor disensiuni și pierderi de partizani, a desprinderii de grupări, și-a menținut, în general, coeziunea, puterea și prestigiul.
Prima formație desprinsă devreme din cadrul Partidului Liberal a fost Partidul Liberal Moderat de la Iași, condus de intelectuali ca: G. Bârzescu, V. Conta, Gr. Cobălcescu, Gr. Buicliu, având drept organ de presă „Steaua României”. Răzvrătindu-se, se pare, de la început împotriva tendințelor exclusiviste ale autorității centrale, care nu ținra seama de interesele provinciei și de nevoile acute ale Iași-ului, noua formație își afirmă adeziunea deplină la principiile generoase ale liberalismului, manifestându-și totodată opoziția împotriva exclusivismului intolerabil al Fracțiunii libere și independente și împotriva principiilor conservatoare. Afirmându-se drept partizană a căii de mijloc și afișând princiăiile programatice ale liberalismului, noua formație, fără să se declare adversară a partidului central, își subliniază dezacordul.
Fracțiunea liberă și independentă, dând expresie, în ideologia sa, situației speciale existente în Iași, manifestă aceeași doctronă naționalistă, intransingentă. În programele publicate în ziarul „Mișcarea națională” din 18 septembrie 1880 se pronunță pentru politica sincer naționalistă și pentru evitarea limitării independenței țării prin legături economice externe de subordonare. Sprijinirea ideilor liberale trebuia să se facă fără sacrificarea intereselor naționale care puteau decurge din integrarea țării într-un liberalism cosmopolit.
I. C. Brătianu fiind acuzat de fals liberalism, Fracțiunea s-a alăturat Partidului Conservator în acțiunea de răsturnare a guvernului liberal.
Liberalii sinceri, conduși de G. Vernescu, după o opoziție moderată, începută încă din anul 1878, în paginile „Binelui public” se desprind de partid la începutul anului 1880. Împreună cu o parte a membrilor Fracțiunii, au participat la organizarea opoziției împotriva liberalilor guvernamentali.
D. Brătianu, în conflict cu fratele său, folosit de acesta ca paravan politic, împreună cu un grup de partizani, ăn anul 1882, s-a separat definitiv de liberalii guvernamentali, îngroșând rândurile opoziției unite.
Aripa radicală a Partidului Liberal, condusă de C. A. Rosetti, fără să se constituie în grupare proprie, s-a separat definitiv de guvernamentali în anul 1882, cu prilejul discuțiilor referitoare la modificarea Constituției. Rosetti se pronunța în favoarea colegiului unic, pentru o lărgire în sens democratic a legislației. Desprinderea rosettiștilor s-a produs și ca urmare a vederilor deosebite față de situația țărănimii.
Gh. Panu a încercat să pună bazele unui partid radical, ideile radicale înfățișate în ziarul „Lupta” devenind tot mai consistente după anul 1886. Programul democrat-radical atacă principiile înseși ale liberalismului, pronunțându-se pentru intervenția statului. În egală măsură, radicalii se pronunțau în favoarea impozitului progresiv, pentru extinderea sistemului de învățământ, împroprietărirea continuă a țăranilor, în virtutea căreia toți țăranii, de la vârsta de 21 de ani, să poată deveni cultivatori. Erau propuse, de asemenea, măsuri pentru protejarea muncii și a industriei naționale, salarizarea echitabilă, votul universal, în cuprinsul unui colegiu unic.
Pe baza acestui program, radicalii au urmărit să fuzioneze cu gruparea rosettistă și cu cercurile socialiste din Iași și București, în cuprinsul unui partid democratic, dar din cauza atitudinii deosebite față de partidele de guvernământ, fuziunea cu socialiștii nu a fost posibilă.
BIBLIOGRAFIE
Argetoianu, Constantin, „Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri”, vol. I-II, Ed. Machiavelli, București, 2008;
Ball, Terence, Richard Dagger, „Ideologii politice și idealul democratic”, Ed. Polirom, Iași, 2000;
Bănescu, N., „Du,mitru și Ion Brătianu”, București, 1936;
Bobbio, Norberto, „Dreapta și stânga. Rațiuni și semnificații ale unei diferențieri politice”, Ed. Humanitas, București, 1999;
Bobbio, Norberto, „Liberalism și democrație”, Ed. Nemira, București, 2007;
Bodea, Cornelia, „Lupta românilor pentru unitatea națională”, Ed. Academiei, București, 1967;
Bucur, Ioan Micu, „Partidele politice”, Agenția Națională de Presă Rompress, București, 1993;
Bulei, Ion, „Sistemul politic al României moderne”, București, 1987;
Burlacu, Gh., M. S. Rădulescu, „Ioneștii de la Brad. Studiu genealogic și istoric”, Ed. Tehnică Agricolă, Bacău, 1992;
Câncea, Paraschiva, „Viața politică din România în primul deceniu al independenței de stat”, București, 1974;
Colan, Ioan, „Casina Română 1835-1935”, Institutul de Arte Grafice „Astra”, Brașov,
Drăghicescu, D., „Partide politice și clase sociale”, Tipografia Reforma Socială, București, 1922;
Gane, N., „Amintiri (1848-1891)”, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1941;
Huruzeanu, Damian, „Partide și curente politice în România în 1821-1918”, București, 2000;
Ilincioiu, Ion, „Doctrina liberală în România”, Ed. Institutului de Teorie Socială, București, 1999;
Ionescu, Ghiță, Isabel de Madariaga, „Opoziția. Trecutul și prezentul unei instituții politice”, Ed. Humanitas, București, 1992;
Ionescu, Ioan (de la Brad), „Viețea mea de mine însumi”, Tipografia H. Goldner, Iași, 1889;
Iorga, Nicolae, „Oameni cari au fost”, vol. 1, Ed. pentru literatură, București, 1967;
Lapedatu, Al., „Scrieri alese. Articole, cuvântări, amintiri”, Ed. Dacia, Cluj, 1985;
Macedonski, S. A., „Elita politică a României (1866-1918)”, Ed. Logos, Chișinău, 1993;
Madgearu, Virgil, „Doctrinele partidelor”, Ed. Garamond, București, 1995;
Maiorescu, Titu, „Discursuri parlamentare: cu priviri asupra desvoltării politice a României sub domnia lui Carol I”, vol. 1, Ed. Librăriei Socec, București, 1897;
Maiorescu, Titu, „Istoria politică a României sub domnia lui Carol I”, Ed. Humanitas, București, 1994;
Mamina, Ion, Ion Bulei, „Guverne și guvernanți (1866-1918)”, Ed. Silex, București, 1994;
Meteș, Ștefan, „Din relațiile și corespondențapoetului Gheorghe Sion cu contemporanii săi”, Tipografia Pallas, Cluj;
Neagoe, Stelian, „Oameni politici români”, Ed. Machiavelli, București, 2007;
Negruzzi, Iacob, „Amintiri de la „Junimea” din Iași”, Ed. Cartea Românească, București, 1921;
Negruzzi, Iacob, „Jurnal”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980;
Negulescu, P. P., „Partidele politice”, ediția a II-a, Ed. Garamond, București, 1994;
Nicolescu, Nicolae C., „Șefii de stat și de guvern ai României (1859-2003), Ed. Meronia, București, 2003;
Onciu, D., „Epocele istoriei române și împărțirea ei”, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, București, 1906;
Panu, G., „Amintiri de la „Junimea” din Iași”, Ed. Alfa, Iași, 2001;
Panu, G., „Portrete și tipuri parlamentare”, Ed. Minerva, București, 1998;
Păltănea, Paul, „Viața lui Costache Negri”, Ed. Junimea, Iași, 1985;
Popescu, Corneliu Liviu, „Partidele politice”, București, 1993;
Rădulescu, M. S., „Elita liberală românească 1866-1900”, Ed. All, București, 1998;
Rosetti, C. A., „Corespondență”, Ed. Minerva, București, 1980;
Sartori, Giovanni, „Teoria democrației reinterpretată”, Ed. Polirom, Iași, 2004;
Sion, G., „Suvenire contimpurane”, Ed. Mentor, București, 2000;
Stan, Apostol, „Grupări și curente politice în România între Unire și Independență”, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1979;
Stan, Apostol, „Vasile Boerescu (1830-1883)”, București, 1974;
Stan, Apostol, „Putere politică și democrație în România 1859-1918”, Ed. Albastros, București, 1995;
Stern, Adolphe, „Din viața unui evreu-român”, vol. 1, Ed. Hasefer, București, 2001;
Tănăsescu, Florian, „Doctrine și instituții politice”, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 2006;
Torouțiu, I. E., „Studii și documente literare”, vol. 2, Institutul de Arte Grafice Bucovina;
Vâlsan, Călin, „Politologie”, Ed. didactică și pedagogică, București, 1992;
Xenopol, A. D., „Istoria partidelor politice în România”, vol. 1, Tipografia Albert Baer, București, 1910.
BIBLIOGRAFIE
Argetoianu, Constantin, „Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri”, vol. I-II, Ed. Machiavelli, București, 2008;
Ball, Terence, Richard Dagger, „Ideologii politice și idealul democratic”, Ed. Polirom, Iași, 2000;
Bănescu, N., „Du,mitru și Ion Brătianu”, București, 1936;
Bobbio, Norberto, „Dreapta și stânga. Rațiuni și semnificații ale unei diferențieri politice”, Ed. Humanitas, București, 1999;
Bobbio, Norberto, „Liberalism și democrație”, Ed. Nemira, București, 2007;
Bodea, Cornelia, „Lupta românilor pentru unitatea națională”, Ed. Academiei, București, 1967;
Bucur, Ioan Micu, „Partidele politice”, Agenția Națională de Presă Rompress, București, 1993;
Bulei, Ion, „Sistemul politic al României moderne”, București, 1987;
Burlacu, Gh., M. S. Rădulescu, „Ioneștii de la Brad. Studiu genealogic și istoric”, Ed. Tehnică Agricolă, Bacău, 1992;
Câncea, Paraschiva, „Viața politică din România în primul deceniu al independenței de stat”, București, 1974;
Colan, Ioan, „Casina Română 1835-1935”, Institutul de Arte Grafice „Astra”, Brașov,
Drăghicescu, D., „Partide politice și clase sociale”, Tipografia Reforma Socială, București, 1922;
Gane, N., „Amintiri (1848-1891)”, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1941;
Huruzeanu, Damian, „Partide și curente politice în România în 1821-1918”, București, 2000;
Ilincioiu, Ion, „Doctrina liberală în România”, Ed. Institutului de Teorie Socială, București, 1999;
Ionescu, Ghiță, Isabel de Madariaga, „Opoziția. Trecutul și prezentul unei instituții politice”, Ed. Humanitas, București, 1992;
Ionescu, Ioan (de la Brad), „Viețea mea de mine însumi”, Tipografia H. Goldner, Iași, 1889;
Iorga, Nicolae, „Oameni cari au fost”, vol. 1, Ed. pentru literatură, București, 1967;
Lapedatu, Al., „Scrieri alese. Articole, cuvântări, amintiri”, Ed. Dacia, Cluj, 1985;
Macedonski, S. A., „Elita politică a României (1866-1918)”, Ed. Logos, Chișinău, 1993;
Madgearu, Virgil, „Doctrinele partidelor”, Ed. Garamond, București, 1995;
Maiorescu, Titu, „Discursuri parlamentare: cu priviri asupra desvoltării politice a României sub domnia lui Carol I”, vol. 1, Ed. Librăriei Socec, București, 1897;
Maiorescu, Titu, „Istoria politică a României sub domnia lui Carol I”, Ed. Humanitas, București, 1994;
Mamina, Ion, Ion Bulei, „Guverne și guvernanți (1866-1918)”, Ed. Silex, București, 1994;
Meteș, Ștefan, „Din relațiile și corespondențapoetului Gheorghe Sion cu contemporanii săi”, Tipografia Pallas, Cluj;
Neagoe, Stelian, „Oameni politici români”, Ed. Machiavelli, București, 2007;
Negruzzi, Iacob, „Amintiri de la „Junimea” din Iași”, Ed. Cartea Românească, București, 1921;
Negruzzi, Iacob, „Jurnal”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980;
Negulescu, P. P., „Partidele politice”, ediția a II-a, Ed. Garamond, București, 1994;
Nicolescu, Nicolae C., „Șefii de stat și de guvern ai României (1859-2003), Ed. Meronia, București, 2003;
Onciu, D., „Epocele istoriei române și împărțirea ei”, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, București, 1906;
Panu, G., „Amintiri de la „Junimea” din Iași”, Ed. Alfa, Iași, 2001;
Panu, G., „Portrete și tipuri parlamentare”, Ed. Minerva, București, 1998;
Păltănea, Paul, „Viața lui Costache Negri”, Ed. Junimea, Iași, 1985;
Popescu, Corneliu Liviu, „Partidele politice”, București, 1993;
Rădulescu, M. S., „Elita liberală românească 1866-1900”, Ed. All, București, 1998;
Rosetti, C. A., „Corespondență”, Ed. Minerva, București, 1980;
Sartori, Giovanni, „Teoria democrației reinterpretată”, Ed. Polirom, Iași, 2004;
Sion, G., „Suvenire contimpurane”, Ed. Mentor, București, 2000;
Stan, Apostol, „Grupări și curente politice în România între Unire și Independență”, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1979;
Stan, Apostol, „Vasile Boerescu (1830-1883)”, București, 1974;
Stan, Apostol, „Putere politică și democrație în România 1859-1918”, Ed. Albastros, București, 1995;
Stern, Adolphe, „Din viața unui evreu-român”, vol. 1, Ed. Hasefer, București, 2001;
Tănăsescu, Florian, „Doctrine și instituții politice”, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 2006;
Torouțiu, I. E., „Studii și documente literare”, vol. 2, Institutul de Arte Grafice Bucovina;
Vâlsan, Călin, „Politologie”, Ed. didactică și pedagogică, București, 1992;
Xenopol, A. D., „Istoria partidelor politice în România”, vol. 1, Tipografia Albert Baer, București, 1910.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dizidentele Liberale la Sfarsitul Secolului Xix Anii 1881 1888 (ID: 151071)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.