Dizertatiefaranotedesubsol [631730]

Universitatea Titu Maiorescu din București
Facultatea de Psihologie
Master Psihanaliză

Lucrare de Dizertație
Coordonator științific:
Prof. Univ. Dr. Vasile Dem. Zamfirescu

absolvent: [anonimizat] 2019 –

Universitatea Titu Maiorescu din București
Facultatea de Psihologie
Master Psihanaliză

Lucrare de Dizertație
Mijloacele de Apărare ale Eului

Coordonator științific:
Prof. Univ. Dr. Vasile Dem. Zamfirescu

absolvent: [anonimizat] 2019 –

CUPRINS:
1. Argumentum ……………………………………………………………………………………………… 3
2. Mijloacele de apărare ale Eului în viziunea lui Nietzsche …………………………….. 3
3. Concepte esențiale referitoare la mijloacele de apărare ale Eului ………………..12
3.1 Definiții și prezentare succintă …………………………………………………………………………. 12
3.2 O ierarhie a mecanismelor de apărare ………………………………………………………………… 18
3.3 Elemente declanșatoare ale apărărilor ……………………………………………………………….. 18
3.4 Mecanisme de apărare conștiente și inconștiente …………………………………………………. 20
3.5 Mecanisme de apărare primare și secundare ……………………………………………………….. 21
3.6 Trăsături adaptative și dezadaptative …………………………………………………………………. 21
3.7 Apărări concentrate în stări de necesitate și apărări cronice ………………………………….. 22
3.8 Mecanisme și operații de apărare ……………………………………………………………………… 23
3.9 Mecanisme de apărare simple și caracteriale ………………………………………………………. 24
3.10 Apărări cu rol în rezolvarea conflictelor și apărări implicate în dezvoltare ……………..25
3.11 O apărare antrenată contra altei apărări ……………………………………………………………. 25
3.12 Organizarea în formațiuni ………………………………………………………………………………. 26
3.13 Utilizarea apărărilor în diagnosticarea psihopatologiei. Constelații defensive …………27
3.14 Momentul formării apărărilor în procesul dezvoltării …………………………………………. 29
3.15 Formațiunea de compromis sau principiul funcției multiple ………………………………… 30
3.16 Utilizarea mijloacelor de apărare împotriva pulsiunilor ………………………………………. 30
4. Apărări și rezistență …………………………………………………………………………………. 31
5. Indexare cronologică aproximativă a apariției apărărilor în procesul de
dezvoltare……………………………………………………………………………………………………. 33
5.1 Faza orală (0-3 ani) …………………………………………………………………………………………. 33
5.2 Faza anală (1,5-5 ani) ……………………………………………………………………………………… 38
5.3 Primul stadiu genital (2-6 ani) ………………………………………………………………………….. 51
5.4 Stadiul de latență (6-11 ani) ……………………………………………………………………………… 60
5.5 Perioada adolescenței și după – al doilea stadiu genital (de la 13 ani la 20+) ……………64
5.6 Alte tipuri de mecanisme de apărare ………………………………………………………………….. 67
6. Studiu de caz ……………………………………………………………………………………………. 69
6.1 Date de identificare ………………………………………………………………………………………… 69
6.2 Motivele prezentării la consult. Prezentare caz ……………………………………………………. 70
6.3 Evaluare clinică și psihodinamică ……………………………………………………………………… 79
6.4 Kohut & Kernberg – Despre mecanismele de apărare la pacienții narcisici și antisociali
…………………………………………………………………………………………………………………………. 80
6.5 Mijloace de apărare ale Eului identificate în studiul de caz …………………………………… 83
6.6 Sugestii de tratament ………………………………………………………………………………………. 87
7. Concluzii………………………………………………………………………………………………….. 87
8. Bibliografie………………………………………………………………………………………………. 93
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 2

1. Argumentum
„…Homeostazia de care vorbea W. Cannon (menținerea la nivel constant a parametrilor
chimici, fizici și morfologici ai organismului) nu este un apanaj al domeniului anatomic și
fiziologic. Există și o homeostazie psihică. Ea constă în menținerea unui anumit echilibru
intrapsihic. Tocmai acest rol îl joacă mijloacele de apărare ale Eului descrise de Anna Freud
(refularea, regresia, deplasarea, proiectarea, formațiunea reacțională, etc.) prin aplanarea
conflictelor intrapsihice conexe satisfacerii pulsionale. Lor trebuie să le adăugăm protestul viril,
resentimentul și contraidealul (doar primul a fost descris de Adler, al doilea fiind teoretizat de
Nietzsche, iar al treilea de un discipol de al lui Adler), care urmăresc dominarea perturbărilor
autoestimative induse de sentimentele de inferioritate corelative vieții sociale a omului”
(Zamfirescu Dem. Vasile: În Căutarea Sinelui ; Editura TREI; București; 2014; pag. 37) .
2. Mijloacele de apărare ale Eului în viziunea lui Nietzsche
„Nietzsche, în calitate de reprezentant al ideii de inconștient, este coautor la a patra revoluție
copernicană, săvârșită de psihanaliză. Imaginea omului despre sine a cunoscut, în momentul
revelației că, Pământul se rotește în jurul Soarelui și nu invers, încă trei decentrări succesive: teoria
evoluției a lui Darwin, concepția lui Marx asupra societății, care detronează conștiința din ipostaza
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 3

de subiect al istoriei și psihanaliza, care demonstrează că Eul nu este stăpân absolut nici măcar în
casa sa, cum sugestiv scri a Freud în capitolul consacrat inconștientului din Introducere în
psihanaliză.
Înainte de a trata mijloacele de apărare ale Eului, la Nietzsche, un scurt excurs consacrat
divergențelor dintre viziunea filozofului și cea a lui Freud în problema inconștientului, nu poate fi
decât binevenit pentru nuanțarea discuției. Se știe că Freud a rămas toată viața credincios
descoperirii sale originare care asociază indestructibil inconștientul și sexualitatea. Prin urmare,
conținuturile inconștientului în sens topic vor fi tendințe sexuale repudiate de instanțele socializate
ale psihicului (Eu, Supraeu), în primul rând, manifestările infantile ale Erosului. Mijloacele de
apărare ale Eului vor intra în acțiune tot pentru a rezolva situațiile conflictuale create de asemenea
tendințe. Această limită a întemeietorului psihanalizei, depășită de dezvoltarea ulterioară a
psihologiei adâncurilor, nu există la Nietzsche.
Anticipând culturalismul american, ramură a mișcării psihanalitice caracterizate de o
concepere elastică a inconștientului (structurat de conținuturile pulsionale, dar și nepulsionale,
infantile dar și actuale), Nietzsche descrie funcționarea mijloacelor de apărare ale Eu-lui în legătură
cu conținuturile cele mai diverse.
Nietzsche, prefigurează nu numai freudismul, ci și metamorfozele sale ulterioare, fiind un
precursor al psihologiei adâncurilor în aproape toată întinderea ei.
Ceea ce-i opune pe Nietzsche și Freud cu adevărat este atitudinea față de inconștient,
valorizarea lui. În Dincolo de bine și de rău , există un fragment la care probabil până prin 1920,
Freud ar fi subscris, dar care, cu siguranță, ar fi putut figura în Introducere în psihanaliză (1917):
Tocmai în ce este neintenționat într-o acțiune se află centrul ei de greutate. Tot ce este intenționat,
tot ce este știut, conștient, ține de suprafață, de piele, care ca orice piele trădează câte ceva, dar
mai multe ascunde. Într-un cuvânt, credem că intenția este doar un semn și simptom, care are
nevoie de interpretare, în sine aproape lipsit de înțeles. După 1920, perioadă în care își elaborează
ultima teorie despre structura psihicului, Freud acordă tot mai multă atenție Eului, retușând viziunea
inițială care supraestima ponderea inconștientului în economia vieții sufletești. După 1920,
întemeietorul psihanalizei ar fi circumscris valabilitatea enunțului nietzscheean doar la psihopați și
persoanele care nu au atins maturitate psihică. Dar, chiar dacă până în 1939, când a murit, Freud nu
ar fi depășit nivelul atins în 1917, el tot nu ar fi putut afirma că inconștientul este centrul omului,
conștiința fiind nu numai superfluă, ci și dăunătoare, cum spune Nietzsche în Știința veselă:
Conștiența, scrie el, apelând la o argumentare biologică, este ultima și cea mai târzie treaptă a
dezvoltării organicului și deci cea mai nedesăvârșită și neputincioasă. Conștiența este sursa a
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 4

numeroase erori care duc animalul sau omul la pieire înainte de vreme….O funcție nedesăvârșită și
nematurizată constituie un pericol pentru organism. În schimb, sunt exaltate instinctele,
inconștientul: prin fermitatea lor, ele au asigurat supraviețuirea omenirii, contrabalansând gafele
conștiinței.
Ca om de știință, întemeietorul psihologiei adâncurilor nu se poate sustrage evidenței faptelor:
simptomele psihopaților indică, fără putință de tăgadă, existența inconștientului și importanța lui
considerabilă, hotărâtoare în anumite cazuri pentru viața sufletească. Dar asta nu înseamnă că,
inconștientul este coextensiv omenescului, iar conștiința, exterioară lui. Căci ce rost ar mai avea
laborioasa terapie psihanalitică ce vizează restabilirea comunicării dintre conștient și inconștient,
amplificarea conștiinței, dacă în aceasta nu putem vedea decât un apendice al inconștientului? Wo
es war, soll Ich werden! , suna deviza terapeutică a lui Freud: Eul trebuie să înlocuiască Sinele,
conștiința, inconștientul. Romanticului iraționalism nietzscheean în problema valorizării
inconștientului, i se opune raționalismul funciar al lui Freud.
Revenind la mecanismele de apărare ale Eu-lui, cel mai accesibil, prin urmările sale,
percepției obișnuite este raționalizarea introdus în limbajul psihanalitic de E. Jones, termenul este
definit de J. Laplanche și J. P. Pontalis în al lor Dicționar de psihanaliză , după cum urmează:
Procedeu prin care subiectul caută să dea o explicație coerentă din punct de vedere logic sau
acceptabilă din punct de vedere moral unei atitudini, unei acțiuni, unei idei, etc., ale căror motive
reale nu sunt cunoscute: se vorbește mai ales despre raționalizarea unui simptom, a unei
compulsiuni defensive, a unei formațiuni reacționale. Am reprodus această definiție pentru a putea
documenta mai convingător cât de mult se apropie Nietzsche într-unul dintre aforismele sale de
ideație psihanalitică asupra raționalizării. Iată textul aforismului: Manifești aversiune față de el și o
justifici prin numeroase motive. Însă eu, cred doar aversiunea ta și nu motivele tale. Este doar o
înfrumusețare față de tine însuți să prezinți pentru tine și pentru mine ceea ce se petrece instinctiv
drept concluzia unui raționament. Pentru a fi pe de-a-ntregul în spiritul psihanalizei, Nietzsche ar fi
trebuit sa sublinieze rostul defensiv al înfrumusețării. Va evidenția și acest aspect atunci când va
vorbi despre fenomenul numit în psihanaliză, refulare, un alt mijloc de apărare al Eului.
Ne-am putea aștepta, dat fiind caracterul nesistematic al gândirii nietzscheene, ca sclipirea din
cel de-al 358-lea Aforism al Aurorei să se stingă fără urmă, izvorul care a alimentat intuiția spre
raționalizare, să sece și alte revelații, să acapareze atenția filozofului. Se pare însă că, raționalizarea
este la Nietzsche o temă obsedantă, căci în aproape toate scrierile care urmează după Omenesc-
preomenesc, o găsim reprezentată, ca și cum definiția din Aurora și-ar afla peste pagini și ani
exemplificările. De altfel, multe din cazurile de impuritate ale spiritului, descrise la Nietzsche, nu
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 5

sunt decât raționalizări. În Așa grăit-a Zarathustra, Nietzsche ne ajută să descoperim că, mila poate
funcționa drept raționalizare a cruzimii: Aveți ochii prea cruzi și priviți cu poftă la cei ce suferă, nu
cumva plăcerea voastră s-a deghizat și se numește milă ?; că iubirea aproapelui este doar o mască a
infirmităților sufletului celui ce o afișează: Unul își caută aproapele pentru că, se caută pe sine,
altul pentru că vrea să se piardă. Deoarece nu vă iubiți pe voi înșivă cum se cuvine, singurătatea
este pentru voi, închisoare; în sfârșit, în spatele invocării dreptății se ascunde de mai multe ori
răzbunarea…Rup plasa voastră pentru ca frica să vă alunge din bârlogul minciunii și răzbunarea să
țâșnească din spatele cuvântului vostru preferat – dreptate.
Nu numai ideea de raționalizare e anticipată la Nietzsche, ci și aceea de refulare, ceea ce este
într-adevăr uimitor. Chiar dacă au dreptate acei exegeți care susțin că, Freud a împrumutat termenul
refulare din psihologia lui Herbart, cunoscută de el prin întemeietorul lui Meynert, este cert că
fenomenului i se impune atenția de la primele experiențe psihoterapeutice: pacienții suferind de
nevroză, isterie, nu au acces la anumite amintiri, care odată regăsite cu ajutorul psihanalistului se
dovedesc a-și fi păstrat întreaga prospețime. Între conștiință și acele amintiri, s-a plasat refularea,
căci esența acestui mecanism de apărare constă în a îndepărta din conștiință și a ține la distanță de
ea anumite conținuturi ale vieții sufletești, cu scopul de a evita conflictele psihice majore. După
Freud și psihanaliștii orotodocși, refulatul este alcătuit din gânduri, amintiri legate de o pulsiune, în
timp ce, pentru culturaliștii americani, refularea se poate aplica asupra oricăror conținuturi, deci și
asupra celor nepulsionale, în funcție de situație și moment. Tot atât de cuprinzător pare să fi gândit
și Nietzsche, ceea ce el numește semnificativ uitarea activă. Cum a ajuns filozoful să prezinte, așa
cum atestă un fragment din Genealogia moralei, ceea ce psihanaliza va numi refulare, este o
întrebare la care cu greu se va putea răspunde?
Pasajul începe și se încheie concludent: Uitarea nu este o „vis inertiae”, cum cred cei
superficiali; ea este mai curând o capacitate de inhibare activă, pozitivă în sensul cel mai propriu;
ei trebuie să-i atribuim faptul că ceea ce este trăit doar de noi și se află depozitat înlăuntrul
nostru…pătrunde tot atât de puțin în conștiință pe cât o face complicatul proces prin care se
realizează hrănirea corpului. A închide din când în când ușile și ferestrele conștiinței, a rămâne în
afara larmei și luptei ce caracterizează lucrarea convergentă sau divergentă a organelor utile, care
alcătuiesc lumea noastră subterană, puțină liniște, momentană „tabula rasa” a conștiinței pentru a
face loc noului, în special funcțiilor superioare și funcționarilor înalți, stăpânirii, prevederii și
predeterminării… iată foloasele uitării active. Ea se aseamănă unui paznic, unui apărător al ordinii
sufletești, al liniștii, al etichetei… Cât de puternic este subliniată în aceste ultime rânduri funcția
defensivă a refulării, ceea ce nu se întâmpla în textul care definea avant la lettre – raționalizarea,
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 6

punerea ei în slujba instanțelor socializate ale psihicului – Eu și Supraeu – funcționarii înalți,
eticheta în limbajul lui Nietzsche!
Când Nietzsche în Ecce Homo, la capătul puterilor creatoare, își trece în revistă întreaga operă
și încearcă să se autoaprecieze, titlul de psiholog fără egal i se pare cel mai potrivit pentru a-și
caracteriza reușitele într-unul din domeniile predilecte pentru gândirea sa. Dacă lăsăm la o parte
tonul excesiv de narcisic al pasajului, unde apare amintita autocalificare și examinăm doar fondul,
vom constata că evaluarea este exactă. Nietzsche, este un demn urmaș al lui La Rochefoucauld și al
moraliștilor englezi, în Genealogia moralei , care nu se sfiește să privească în subsolurile sufletului,
respingând întreaga psihologie de până la el pe motiv că este impregnată de prejudecăți morale,
adică nu are obiectivitatea științei, psihologie în care ce s-a scris nu este decât un simptom pentru
tot ce a fost trecut sub tăcere ; că în tratarea temei impurității spiritului și inconștientului, Nietzsche
îl anticipează uimitor pe Freud, uneori fiind chiar mai puțin unilateral decât el.
În același fragment unde revendică titlul de psiholog fără egal, Nietzsche se autodesemnează,
primul psiholog al eternului feminin: Să îndrăznesc presupunerea că cunosc femeia? Asta ține de
darul meu dionisiac. Cine știe? Poate sunt primul psiholog al eternului feminin . Afirmația pare
prezumțioasă, mai ales că, argumentarea care urmează, menită să o susțină, este neconvingătoare. În
lumina ei, Nietzsche apare mai curând ca un denigrator din resentiment al femeii. Există totuși, în
Dincolo de bine și de rău , două aforisme care citite prin prisma psihologiei adleriene, arată că, cel
puțin în parte, pretenția lui Nietzsche e îndreptățită. Aforismul 86 avansează o idee surprinzătoare,
care poate însă descumpăni: În spatele vanității personale, femeile însele, nutresc întotdeauna un
dispreț impersonal pentru femei, idee reluată în Aforismul 232: …Și nu este adevărat că până acum
femeia a fost, în general vorbind, discreditată tot de femeie și nu de noi, bărbații?
Numai un ochi caracterizat de o neobișnuită acuitate a observației, are acces la cele mai mari
secrete ale sufletului uman, pe care ai fi crezut că, doar știința este în stare să le dezvăluie: așa
neinstrumentat cum era, Nietzsche descrie în cele două aforisme de mai sus esența a ceea ce Adler
va conceptualiza în temeiul experienței sale de clinică, sub numele de protest viril. Cu aceasta
pătrundem în universul mecanismelor de apărare ale Eu-lui corelative autoestimației, căreia,
Nietzsche îi acordă o importanță deosebită, numind dorința de autoafirmare instinctul cel mai
puternic al omului.
Că într-o societate cum e cea europeană, dominată absolut de către bărbați, femeile nutresc în
străfundurile sufletului dispreț față de feminitate, o resimt ca nonvaloare, nu este în fond un lucru de
mirare, căci valoarea este identificată cu masculinitatea în cultura, unde bărbatul este principalul
producător, posesor și apărător de bunuri (războinic). În sufletul individual, dihotomia biologică
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 7

feminin-masculin devine o polaritate axiologică în care masculinul echivalează cu superiorul, iar
femininul cu inferiorul. Conștiința că, stai sub semnul femininului produce un sentiment negativ al
valorii proprii, sentimentul de inferioritate. Adler îl constată la pacientele sale ceea ce nu înseamnă
decât că, așa cum spunea Nietzsche în Aforismul 86, acestea nutreau, dincolo de vanitatea personală
un dispreț impersonal pentru femeie, căci numai cine disprețuiește feminitatea se simte inferior
pentru că participă la ea. Una din concluziile la care m-a condus concepția mea despre psihologia
individuală – scrie Adler în Temperamentul Nervos, binecunoscuta sa lucrare este existența
sentimentului de inferioritate, mai mult sau mai puțin conștient la toate femeile, datorită însuși
faptului că, sunt femei.
Legile autoestimației, descrise tot de Adler, cer imperios dizolvarea sentimentului de
inferioritate, trăit subiectiv ca o acută neplăcere, prin eliminarea cauzelor care l-au generat, sau cel
puțin îndepărtarea sa din conștiință, când soluția radicală nu este cu putință. Ultimul caz este cel al
pseudo-compensărilor, care realizează un echilibru autoestimativ precar. Protestul viril, căruia
Nietzsche i-a indicat punctul de plecare, face parte din această categorie. Psihologi a adleriană îl
definește ca, acea atitudine inconștientă, care față de lume, se manifestă prin refuzul mai mult sau
mai puțin disimulat de a accepta rolul de femeie, iar față de sine, prin lupta împotriva calităților
feminine și promovarea celor masculine. Orientarea, cu evident caracter defensiv, spre un ideal de
masculinitate, ceea ce ține de nivelul spiritului, are resorturi autoestimative, rațiuni sufletești. Iată
încă o situație în care sufletul este activ în cuprinsul spiritului.
Deși orientarea inconștientă spre un ideal de masculinitate a majorității femeilor din primele
decade ale secolului trecut, a fost numită de Adler protest viril, este limpede că nu avem de a face
cu un protest real, care pune în discuție existentul, ci cu o atitudine irațională, ca toate atitudinile
alimentate de mecanismele de apărare ale Eu-lui, o formă de acceptare și consolidare a discriminării
valorice dintre masculin și feminin. Protestul viril nu afectează cu nimic privilegierea axiologică a
masculinului. Dacă ar fi putut trăi schimbările din statutul existențial al femeii pe care le-a adus cu
sine masiva industrializare din a doua jumătate a veacului trecut, schimbări ce s-au oglindit în plan
juridic și axiologic, Nietzsche ar fi constatat diminuarea disprețului secret al femeilor față de
feminitate, iar Adler ar fi asistat la înlocuirea iraționalului și ineficientului protest viril printr-o
mișcare care luptă conștient pentru reconsiderarea socio-axiologică a femininului.
Dacă protestul viril este un mijloc de apărare al Eu-lui, în limbaj adlerian, o pseu-
docompensare, care generează produse spirituale (idealuri) cu valoare individuală, resentimentul,
de asemenea o formă de pseudo-compensare, poate fi activ în cultură. Primul, care a înregistrat
acest aspect, a fost Nietzsche.
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 8

Ca și protestul viril, resentimentul nu este tradus în limbaj adlerian, decât ca o armă
defensivă, folosită de Eu pentru combaterea sentimentelor de inferioritate, pentru refacerea
echilibrului auto-estimativ, atunci când nu pot fi puse în joc compensările reale care acționează
asupra cauzelor unor asemenea sentimente. Resentimentul îndepărtează din conștiință efectul
acestor cauze – refulează sentimentul de inferioritate. Sentimentul de inferioritate anihilat prin
resentiment, este indus de neputința de a realiza o valoare dorită, neputință ce poate proveni din
motive subiective sau obiective. Pseudo-compensarea oferită de resentiment, constă în
devalorizarea purtătorului de valoare sau a valorii însăși, ceea ce diminuează atât dorința de a intra
în posesia respectivei valori, cât și sentimentul neputinței de a o realiza, permițând astfel,
îndepărtarea din conștiință a sentimentului de inferioritate.
Că Nietzsche a intuit complicatul circuit al resentimentului o dovedesc numeroasele aforisme
pe care i le dedică începând cu Omenesc, prea omenesc, în toate scrierile sale. Aforismele care
descriu tipul de om resentimentar pun pe primul plan cronicul său deficit autoestimativ, de unde
tentativele sale neobosite de a-și demonstra sieși cu orice preț, superioritatea: Cine nu vrea să vadă
calitățile unui om, îi caută cu atât mai avid defectele și astfel se trădează. Sau, Aforismul 63, din
același Omenesc, prea omenesc, evidențiază: Nu puțini…oameni au nevoie, pentru a-și menține
respectul față de sine și o anumită vigoare a acțiunii, să-și minimalizeze în imaginație toți
cunoscuții. În sfârșit, reflecțiile asupra creștinismului insistă adesea asupra funcției sale consolatorii,
de compensare: Creștinismul ar putea fi numit un adevărat tezaur de ingenioase mijloace
consolatorii, atât de multe sunt elementele sale care alină, narcotizează….
Întrucât descoperirea faptului că, resentimentul este creator la nivelul culturii, că, în limbaj
adlerian, o funcție psihică (autoestimația) poate genera produse spirituale universal – comunicabile
(creștinismul și mai ales morala creștină) reprezintă esențialul contribuției lui Nietzsche la o teorie a
acestui fenomen. Cea mai spectaculară afirmație a lui Nietzsche despre religia universală, se referă
la originea ei: creștinismul s-a născut din spiritul resentimentului și nu așa cum s-a crezut, din
spirit. Reîntâlnim aici tema impurității spiritului, obsedantă pentru filozoful german, căci
fragmentul citat nu spune altceva decât că resentimentul, adică un sentiment anume, se află la
originea unei mișcări spirituale, care ajunge treptat să fie de milioane de oameni.
Sorgintea resentimentară a creștinismului rezultă pentru Nietzsche din însăși extraordinara
răsturnare valorică pe care o presupune: tot ceea ce Antichitatea p ăgână situa în vârful ierarhiei
axiologice – bogăția, virtuțile războinice, viața simțurilor, libertatea spirituală – este detronat și
înlocuit cu valori ca sărăcie, iubirea aproapelui, abstinență, credință în Dumnezeu, umilință,
supunere etc, deci valori, care reflectau fidel starea de fapt a păturilor dezmoștenite din uriașul
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 9

Imperiu Roman. Cu creștinismul s-a întâmplat pentru o dată, la nivelul conștiinței sociale, ce se
întâmplă în fiecare zi la nivelul conștiinței individuale: devalorizarea valorilor inaccesibile și
investirea cu titlu de valori pozitive a ceea ce trecea la un moment dat drept valori negative, scopul
fiind asigurarea unui echilibru sufletesc în condiții sociale frustrante. Valorile vitale cultivate în
Antichitate sunt devalorizate de creștinism. Nietzsche și-a dat seama că și valorile spirituale ale
lumii vechi au fost afectate. Creștinismul combate superbia spiritului sănătos…, distruge rațiunea
chiar la acele naturi deosebit de puternice spiritual, prin faptul că, ne învață să simțim cele mai
înalte valori ale spiritualității drept păcătoase sau simple ispitiri. Cel mai trist exemplu: coruperea
lui Pascal, care credea în coruperea rațiunii sale prin păcatul originar, în timp ce ea era coruptă
doar din cauza creștinismului său.
Omul modern, pentru care noțiunile și simbolurile creștine și-au pierdut aproape semnificația,
într-atât s-a obișnuit cu ele, încât nu mai este capabil să observe că, răsturnarea axiologică fără
precedent realizată de creștinism, constituie semnificația binecunoscutului simbol, Dumnezeu pe
Cruce, crede Nietzsche. Nicicând și nicăieri nu a existat o asemenea îndrăzneală a inversării, ceva
atât de înfricoșător și în același timp problematic, ca în această formulă….Dumnezeu pe Cruce – nu
înțelege încă nimeni gândul ascuns al acestui simbol? Tot ceea ce suferă, tot ceea ce este răstignit
pe cruce este divin. De-abia Renașterea, prin reîntoarcerea la valorile Antichității, pune capăt
dominației absolute a creștinismului.
Deși în Antichrist, scriere dedicată în întregime criticii creștinismului, Nietzsche, afirmă că
acesta nu a fost condiționat național, rasial adresându-se tuturor dezmoșteniților vieții, el nu a
reușit niciodată să se ridice până la o sociologie a resentimentului productiv în cultură. Chiar dacă
nu este condiționat rasial, creștinismul are ca punct de plecare tot determinante biologice, dar de alt
tip. Nu frustrațiile sociale alimentează adevăratul corpus de reacții defensive care structurează
creștinismul, ci frustrările existențiale, care sunt, firește, naturale. O aflăm din rândurile care
continuă ideea reprodusă mai sus: Creștinismul are la bază ranchiuna celor bolnavi, ura lor
instinctivă față de cei sănătoși, față de sănătate. Tot ceea ce este reușit, mândru, semeț, dar mai
ales frumusețea, le supără ochii și urechile.
Însă explicația biologică, nu poate da seama tocmai de caracterul de masă al creștinismului.
De unde atâția frustrați existențial, te poți întreba, dacă reflectezi asupra aserțiunii nietzschene?
Doar privațiuni care împiedică numeroase categorii sociale și naționale să aibe acces, indiferent de
dotarea naturală, individuală, la valorile promovate oficial, așa cum s-a întâmplat în Imperiul
Roman, sunt apte să o producă, trecute prin filtrul autoestimației, o religie care a cunoscut un ecou
atât de extins. Abia Max Scheler va reuși să completeze teoria resentimentului cu o sociologie.
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 10

Ceea ce îl deosebește pe Nietzsche de Adler, a cărui psihologie o anticipează în atâtea
privințe, fapt ilustrat de posibilitatea de a traduce în limbajul științific al ultimului crâmpei din
filozofia primului, este atitudinea față de înzestrarea naturală a individului. Nietzsche crede că
dotarea biologică este hotărâtoare pentru destinul individual. Așa cum o dotare fericită trebuie să îl
situeze pe posesorul ei printre privilegiații vieții, dotarea deficitară predetermină în mod fatal, o
poziție subordonată, asociată subiectiv cu sentimente de inferioritate și reacții inconștiente de
apărare împotriva lor de tipul resentimentului. O astfel de optică este predominantă la Nietzsche,
care pare a avea un organ perceptiv mai ales pentru pseudo-compensări, compensările reale fiind
trecute cu vederea. Adler, ancorat în practica sa psihoterapeutică, distribuie invers accentele:
compensările efective sunt nu numai posibile, ci și foarte frecvente. Necesitatea de a reface
echilibrul autoestimativ mobilizează resursele psihice și organice în așa măsură încât se obțin nu
numai compensări reale, ci și supracompensări. Adler menționează spectaculara metamorfozare a
lui Demostene, dintr-un bâlbâit, în cel mai vestit orator al antichității, precum și faptul că, pictori
celebri au suferit de deficiențe ale văzului, iar mari compozitori de insuficiențe ale auzului – ceea ce
arată că dotarea naturală defavorizantă nu constituie decât în cazuri extreme, un handicap de
nedepășit. Ea se poate foarte bine cununa cu reușita, după cum o înzestrare remarcabilă nu exclude
cu necesitate eșecul. Dacă așa stau lucrurile, când e vorba de grupuri mari de oameni ca acelea care
au generat și împărtășit creștinismul, condițiile sociale, nu dotarea fiecărui individ le determină
soarta și psihologia corespunzătoare. Iată ce nu a înțeles Nietzsche.
Ce ar fi putut învăța Freud de la Nietzsche? În pofida deoebirii de vederi privitoare la rolul
zestrei biologice în procesele autoestimative, Nietzsche este marele precursor al lui Alfred Adler.
Accentul pus pe autoestimație și nu pe sexualitate, cum se întâmplă la Freud, îi conferă un
asemenea titlu. Și tocmai preeminența în gândirea sa a conținuturilor sufletești legate de dorința de
autoafirmare, sentimentele de inferioritate și compensarea lor constituie plusul față de doctrina
întemeietorului psihanalizei. Ca și Adler, Nietzsche populează viața sufletească profundă cu alte
conținuturi decât cele sexuale, fără a neglija însă, spre deosebire de Adler, nici importanța Erosului.
Dar atunci, precursorul este mai puțin unilateral decât vestiții săi succesori: în opera sa este schițată
o sinteză a psihanalizei freudiene și adleriene, considerată atât de Freud, cât și de Adler, ca
imposibilă. De aceea, Nietzsche, cercetător al sufletului uman, este înaintemergător al psihologiei
adâncurilor, și nu doar al freudismului începător” (Zamfirescu Dem. Vasile: Între Logica Inimii și
Logica Minții; Editura TREI; 2014; pag. 91-107 ).
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 11

3. Concepte esențiale referitoare la mijloacele de apărare ale Eului
3.1 Definiții și prezentare succintă
„La fel ca noțiunea de minte inconștientă și ideea de apărări psihologice a intrat în limbajul
curent, colorând înțelegerea noastră despre natura umană. Aproape toată lumea înțelege ce
înseamnă să pari defensiv sau să reacționezi defensiv. Folosim aceste cuvinte pentru a descrie
comportamentul oamenilor atunci când aceștia nu vor să recunoască adevărul cu privire la ceva ce
s-a spus despre ei.
Ai văzut ce defensiv devine Jeff atunci când aduci vorba de fratele lui? Probabil că se simte
vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat la nunta lui.
Recunoaștem faptul că, persoana încearcă să evite un lucru dureros sau neplăcut pe care nu
vrea să îl înfrunte. Datorăm această înțelegere a atitudinii defensive scrierilor timpurii ale lui
Sigmund Freud.
Freud a început să scrie despre conceptul de apărări psihice în anii 1890, cel mai notabil în
opera sa timpurie Studii despre isterie (1895), la care a lucrat împreună cu Josef Breuer. Freud a
scris în germană, bineînțeles, iar cuvântul pe care l-a folosit pentru a descrie acest fenomen mental a
fost Abwehr, tradus mai exact ca evitare sau distanțare, decât ca apărare.
Ideea lui Freud este una simplă, și nu atât de tehnică precum o face să pară termenul englez de
mecanism de apărare. Potrivit lui Freud, uneori, atunci când ne confruntăm cu o idee sau un
sentiment care ni se pare prea dureros sau inacceptabil din punct de vedere moral, ne ferim de el,
împingându-l în inconștient. Nu este o decizie intenționată; are loc în afara conștientizării în moduri
care sunt de obicei automate. Freud a început să formuleze această perspectivă către sfârșitul
secolului XIX.
Părerea lui originală despre natura și funcționarea apărărilor psihice este acceptată la nivel
larg, de majoritatea gânditorilor și terapeuților din ziua de astăzi, deși mulți alți scriitori au
contribuit și au extins înțelegerea noastră cu privire la acest concept, de când l-a introdus Freud
pentru prima dată (Alfred Adler, Anna Freud, Melanie Klein). Cea mai simplă și mai puțin teoretică
explicație provine de la psihanalistul britanic Donald Meltzer, care în întreaga sa oper ă susține că,
toate mecanismele de apărare sunt în esență minciuni pe care ni le spunem nouă înșine pentru a
ocoli durerea.
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 12

Sigmund Freud
Această perspectivă asupra naturii și funcționării mecanismelor de apărare ne ajută să le
conectăm la experiența noastră personală. Toată lumea poate empatiza cu dorința de a evita durerea.
Cu toții înțelegem cât este de ușor să ne păcălim, în condițiile în care ne-ar durea prea tare sau ne-ar
fi prea greu să funcționăm dacă am înfrunta adevărul. Uneori, mecanismele noastre de apărare ne
ajută să mergem înainte, dacă înfruntarea adevărului ne-ar face viața insuportabilă.
Însă, alteori, trebuie să ne confruntăm durerea, evitarea adevărului ne face să ne simțim mai
bine pentru moment, dar poate înrăutăți situația pe termen lung. Iată un exemplu de utilizare a unuia
dintre cele mai des întâlnite mecanisme de apărare, pe care îl înțelege toată lumea: negarea aventurii
extraconjugale a partenerului de viață în ciuda semnelor evidente, vă poate ajuta să evitați durerea
provocată de trădare, dar vă împiedică și să gestionați această catastrofă din viața dumneavoastră și
daunele colaterale – asupra copiilor, prietenilor, etc.
Mecanismele de apărare acționează în prezent, fără să se gândească la ziua de mâine. Sunt
necugetate și reflexive; singurul lor scop este să îndepărteze durerea actuală și nu iau în calcul
costurile pe termen lung al acestui comportament. Uneori ne trezim în cele din urm ă și înfruntăm
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 13

adevărul. Uneori, cunoștințele inconștiente ies la suprafață și ne dăm seama de ceea ce fierbea
înăuntrul nostru, pe tăcute, de foarte mult timp. Adeseori, continuăm la fel ca înainte, cu
mecanismele de apărare la locul lor și neobservate. Ființele umane sunt sclave ale obișnuinței, iar
schimbarea este grea” ( Burgo Joseph: De ce fac asta? Mecanismele psihice de apărare și căile
ascunse prin care ne schimbă viața ; Editura TREI; București; 2019; pag. 21-24 ).
“Teoria psihanalitică despre mijloacele de apărare ale Eului are multiple semnificații. Cea mai
generală dintre ele constă în descrierea unei dimensiuni puțin cercetate a homeostaziei psihice. Până
la apariția psihanalizei, această dimensiune a rămas, datorită caracterului său inconștient,
inaccesibilă psihologiei.
Apărarea se referă la un proces prin intermediul căruia conștiința este ferită de excitanții
interni, periculoși, conflictuali (pulsiuni, dorințe, sentimente), precum și de excitanții externi foarte
puternici, posibile surse de traumatisme – scrie psihanalistul german Wolfram Ehlers. Cu alte
cuvinte, influențele interne sau externe care amenință integritatea și stabilitatea echilibrului bio-
psiho-social al individului, sunt supuse unui proces intern de modificare, îngrădire, sau reprimare.
Asemenea altor concepte ale psihanalizei, mijloacele de apărare se bazează pe o experiență
psihoterapeutică. În terapia psihanalitică, apărarea se manifestă ca rezistență, ca neputință de a
realiza asocierea liberă (comunicarea). Deși, adesea, cei doi termeni sunt utilizați unul în locul
celuilalt, apărarea și rezistența nu pot fi confundate, deoarece prima ține de psihologia persoanei, în
timp ce a doua, de psihologia relației dintre persoane, a relației dintre psihanalist și analizand. În
măsura în care mijloacele de apărare ale Eului sunt inconștiente, unul dintre obiectivele principale
ale metodei psihanalitice îl constituie conștientizarea și modificarea acțiunii lor” ( Zamfirescu
Dem.Vasile: Introducere în Psihanaliza Freudiană și Postfreudiană ; Editura TREI; București; 2015;
pag. 301-302).
“Apărările sunt operații mentale ce înlătură din conștiință componentele afectelor neplăcute.
Afectele neplăcute includ anxietatea, depresia și furia. Anxietatea se compune dintr-o
senzație neplăcută, la care se adaugă gândul ca ceva îngrozitor e pe cale să se producă. Afectul
depresiv constă în senzația neplăcută și gândul că ceva îngrozitor deja s-a întâmplat. Furia include
o senzație neplăcută și gândul de distrugere a ceva sau a cuiva. Conținutul ideatic al fiecăruia dintre
aceste afecte își poate avea sursa în percepții sau în urme mnezice provenind din orice stadiu de
dezvoltare și mergând până în momentul prezent și poate avea o bază reală, fantasmată sau să
rezulte din combinarea acestora” ( Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează
mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 21-22).
“Pe parcursul dezvoltării psihanalizei, teoria asupra mijloacelor de apărare ale Eului a
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 14

cunoscut mai multe restructurări. La început, când psihanaliza era, în viziunea lui Freud, o teorie a
conflictului psihic între natură și cultură, funcția exclusivă a mijloacelor de apărare consta în
controlul tendințelor pulsionale. Mai specific, tendințele instinctuale combătute țineau de dorințele
oedipiene. Ulterior, odată cu desexualizarea inconștientului, mă gândesc în primul rând la Alfred
Adler, conținuturile psihice prelucrate de mijloacele de apărare nu mai sunt pulsionale, ci sociale
(dorința de autoafirmare, sentimentele de inferioritate etc). Pe de altă parte, Adler introduce noi
mijloace de apărare, cum ar fi protestul viril, adecvate conținuturilor psihice de ordin social asupra
cărora se concentrează psihanaliza sa.
Alfred Adler
Freud a recunoscut existența altor mecanisme de apărare, dar el și-a îndreptat atenția în cea
mai mare parte asupra refulării. În lucrarea ei de căpătâi, Eul și mecanismele de apărare (1936),
fiica marelui psihanalist, Anna Freud a extins contribuția tatălui și a descris în detaliu nouă
mecanisme de apărare de sine stătătoare: regresia, formațiunea reacțională, anularea retroactivă,
introiecția, identificarea, proiecția, întoarcerea împotriva Sinelui, transformarea în contrariu și
sublimarea.
Chiar mai important, ea a recunoscut implicațiile asupra tratamentului ale acestei atenții
crescute privind apărarea Eului. Psihanalistul nu mai putea doar să aștepte descoperirea dorințelor
inacceptabile din Se. O atenție egală trebuia îndreptată către vicisitudinile eforturilor de apărare
manifestate de către E u, care se vor evidenția ca rezistențe în timpul tratamentului. Prin mutarea
accentului pus de psihanaliză de la pulsiuni către apărările Eului, Anna Freud a anticipat
îndepărtarea psihanalizei de la formarea simptomului nevrotic către patologia de caracter.
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 15

Actualmente, definim parțial multe dintre formele tulburărilor de personalitate, în conformitate cu
mecanismele tipice de apărare. Astfel, psihanalistul trebuie să fie pe deplin familiar cu o gamă largă
de mecanisme de apărare, datorită utilității lor în înțelegerea, atât a problemelor nevrotice, cât și a
tulburărilor de personalitate.
Anna Freud și tatăl său Sigmund Freud
Toate apărările au în comun protecția Eului împotriva cerințelor instinctuale din Se (Freud
1926/1959). Niciunul dintre noi nu e lipsit de mecanisme de apărare, iar apărările care le folosim,
spun multe despre noi. Ele sunt deseori clasificate conform unei ierarhii, de la cea mai imatură sau
patologică la cea mai matură sau sănătoasă (Vaillant, 1977), iar un profil al mecanismelor de
apărare este un bun barometru al sănătății psihice” ( Gabbard O. Glen: Tratat de Psihiatrie
Psihodinamică; Editura TREI; Bucure ști; 2014; pag. 48-49).
“Dezvoltarea ulterioară a psihanalizei a adus cu sine o nouă extindere a conținuturilor, care
fac obiectul acțiunii mijloacelor de apărare. Reprezentanțele Sinelui și reprezentanțele obiectului
intră și ele în sfera de acțiune a mijloacelor de apărare. Nu numai conflictul, ca la Freud și
psihanaliza freudiană, ci și deficitul are propriile mijloace de apărare (psihologia Sinelui a lui
Kohut). Două noi mijloace de apărare fac carieră în psihanaliza contemporană: identificarea
proiectivă și forcluderea. Primul, teoretizat de Melanie Klein și reformulat de Bion, descrie plasarea
de părți ale Sinelui în obiect și controlul acestuia, scopul fiind dominarea impulsurilor agresiv-
distructive. Identificarea proiectivă a căpătat o deosebită importanță în terapia psihanalitică.
Pacienții plasează în analist aspecte insuportabile Sinelui și le trăiesc în exterior. Spre deosebire de
relația cu părinții, care, nereușind să conțină dorințele și sentimentele copilului, le resping, în relația
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 16

psihanalitică, terapeutul le reține în Sine și le oferă, în formă modificată, pacientului pentru a fi
reintroiectate.
Lacan a preluat de la Freud, din studiul fetișismului, mecanismul de apărare numit de acesta
Verwerfung (respingere), care a devenit în limba franceză forclusion, transformându-l într-o cheie a
înțelegerii apariției disfuncției psihotice. Forcluderea constă în eliminarea din psihic, nu numai a
afectelor sau a reprezentărilor, ci și a unor structuri fundamentale ale ordinii simbolice, cum ar fi
numele tatălui” (Zamfirescu Dem.Vasile: Introducere în Psihanaliza Freudiană și Postfreudiană;
Editura TREI; București; 2015; pag. 302-304; )
Melanie Klein
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 17

3.2 O ierarhie a mecanismelor de apărare
“Apărări primitive: clivajul; identificarea proiectiv ă; proiecția; negarea; disocierea;
idealizarea; acting-out; somatizarea; regresia; fantasma schizoid ă.
Apărări nevrotice de nivel mai înalt: introiecția; identificarea; deplasarea;
intelectualizarea; izolarea afectului; raționalizarea; sexualizarea; formațiunea reacțională;
refularea; anularea retroactiv ă.
Apărări mature: umorul, represia, ascetismul, altruismul, anticiparea, sublimarea”
(Gabbard O. Glen: Tratat de Psihiatrie Psihodinamică; Editura TREI; București; 2014; pag. 50-52)
3.3 Elemente declanșatoare ale apărărilor
Indivizi normali sau cei situați în limitele normalității (Hartmann, 1939 )
„La indivizii normali (E. Jones, 1942), un afect foarte intens poate amenința să blocheze (sau
să copleșească) funcțiile mentale de gândire, organizare și concentrare. Freud (1926), adoptând o
perspectivă mai tehnică, a denumit ca traumatice acele afecte, ce inhibau gândirea, organizarea și
concentrarea, ca funcții ale Eului (Hartmann, 1939).
Doamna AB, în vârstă de 39 ani, a apelat la terapie datorită unor probleme maritale. Ea a
relatat că descoperise cum soțul ascundea marijuana în dulapul de medicamente din baia
principală. Pacienta și-a reprimat furia (conștient a refuzat să se mai gândească la asta), așteptând
până ce copiii ei de 13, respectiv 15 ani au adormit, după care și-a exprimat față de soț
nenumăratele sale neliniști: îngrijorări legate de sănătatea lui, referitoare la consecințele
comportamentului său asupra copiilor, privind posibilitatea de a fi arestat sau urmărit în justiție și
pericolul de a comite acte necugetate sub influența drogurilor, riscând astfel umilirea în public.
Totodată, ea a protestat și în legătură cu exemplul de imoralitate și ilegalitate oferit de către acesta
copiilor. Când soțul și-a apărat dreptul de a fuma marijuana, ea a pierdut lupta. A început să
plângă, încetând să îi mai facă reproșuri. A doua zi la prânz, în timp ce se afla la un magazin cu
articole pentru grădinărit și alegea flori pentru grădina din fața casei, domnul AB a sunat-o pe
telefonul mobil. Ajunsese acasă și o aștepta. Ei stabiliseră o întâlnire sexuală pasională, în timp ce
copiii erau încă la școală. Pacienta uitase complet de întâlnire și s-a simțit vinovată pentru că își
dezamăgise soțul.
În acest exemplu, doamna AB la început și-a reprimat, conștient furia, însă datorită atitudinii
nerezonabile a soțului cu privire la îngrijorările sale, sentimentele de furie și deprimare au atins o
intensitate traumatică. Atunci, ea a mobilizat o serie de noi apărări, fără a fi însă conștientă de acest
lucru. A refulat întâlnirea sexuală pasională; aceasta a servit atât la descărcarea, cât și la exprimarea
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 18

furiei. Totodată a utilizat identificarea proiectivă – provocându-i soțului o frustrare intensă, ceea ce
a dus la eliberarea propriei frustrări legate de faptul că, acesta nu era mai atent la dorințele sale. În
urma identificării cu agresorul, ea a ignorat la rândul său dorințele soțului. Ulterior i-a respins
propunerea sexuală și a deplasat interesul asupra unor atribute feminine (florile pentru grădină),
reafirmându-și astfel simbolic, feminitatea. Prin urmare, ea a refulat insulta resimțită atunci când
soțul nu a luat în seamă îngrijorarea sa. Totodată, pacienta a izolat trăirile depresive cu privire la
relația maritală.
Când i s-a subliniat faptul că, uitarea întâlnirii cu soțul și preocuparea pentru a alege florile
păreau să aibă semnificațiile expuse anterior, doamna AB a putut conștientiza furia și sentimentele
de vinovăție resimțite la adresa soțului. Acest conflict dintre furie și vinovăție a stat și la baza
adoptării atitudinii pasive în fața argumentelor expuse de către acesta. Câteva zile mai târziu, ea a
povestit că, îi explicase soțului că, se simțea furioasă și descurajată cu privire la mariajul lor,
datorită încăpățânării lui insistente de a consuma droguri ilegale, cu efecte autodistructive. Această
confruntare l-a determinat pe soț să își reconsidere atitudinea rigidă, mai ales prin prisma impactului
potențial al comportamentului său asupra copiilor adolescenți. El și-a cerut scuze și a aruncat
marijuana.
Psihoza și personalitățile borderline
La indivizii psihotici sau cu personalitate de tip borderline, chiar și afectele de o intensitate
scăzută pot face să se dizolve funcțiile Eului. În acest tip de tulburări, toleranța la afect, ca atribut al
forței Eului, (Kernberg, 1975) e minimă.
Domnul DB, în vârstă de 25 ani, fusese sever neglijat de către mamă în timpul copilăriei.
Mama le permitea fraților mai mari ai pacientului să îl bată. La aceste abuzuri s-a mai adăugat și
faptul că, pe vremea când el era în primii ani de liceu, văzuse cum sora sa se prostitua. Încă de la
vârsta de 15 ani, pacientul începuse să consume mari cantități de alcool. Cumularea acestor
factori (adică, furia copleșitoare resimțită la adresa fraților, suprastimularea sexuală datorată
asistării la actele sexuale ale surorii și modul în care consumul de alcool în adolescență, ca
neutralizant al afectelor, i-a inhibat dezvoltarea forței Eului) a făcut ca domnul DB să dezvolte o
toleranță la afect extrem de scăzută.
Aflat în prezent la universitate, în momentul în care a fost nevoit să studieze suplimentar, el a
devenit atît de furios, încât nu mai era capabil să se concentreze și să își organizeze gândurile, ceea
ce a condus la o incapacitate de a învăța. Pentru a gestiona furia copleșitoare și afectul depresiv, el
o învinovățea în mod defensiv pe prietena sa (învinovățire proiectivă) pentru că îl încurajase să
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 19

meargă la universitate. În plus el a adoptat o atitudine grandioasă (credea că îl va reclama pe
profesor pentru lipsa imparțialității) și consuma alcool (consumul excesiv de substanțe, ca
apărare).
Datorită deficienței Eului privind tolerarea afectelor, un stres produs de o situație cu caracter
normativ, de tipul temei suplimentare l-a făcut să devină copleșit de o furie intensă. Atunci au fost
mobilizate apărări de o intensitate patologică, cu scopul de a diminua sentimentul de rușine produs
de colapsul funcțiilor Eului de concentrare și integrare.
Boala nevrotică
La indivizii suferind de boli nevrotice (ce includ fobii, conversii, atacuri de panică, obsesii,
compulsii, un anumit grad de impulsivitate, unele tipuri de depresie), forța Eului poate fi adecvată.
Însă, chiar și în cazul unui afect de intensitate redusă, acesta poate funcționa ca semnal (Freud,
1926; C. Brenner, 1982). Afectul semnal mobilizeaz ă apărările în acele situații care îi reamintesc
individului, de regulă la nivel inconștient, de situații precedente similare, în care s-a simțit copleșit.
Renne, în vârstă de 34 ani, se simțea panicată. Gândurile exprimate în legătură cu anxietatea
sa, au condus-o la dorința recentă de a avea copii. Îi era teamă să îi mărturisească această dorință
soțului, întrucât cei doi conveniseră să nu facă copii. Mai mult, Renne nu dorea să devină
dependentă de veniturile acestuia. Ea a subliniat că, în adolescență fusese nevoită să se roage de
tatăl său pentru a primi bani de buzunar și că acest lucru îi displăcuse profund.
Aparent ea se aștepta ca soțul să fie la fel de zgârcit ca tatăl său. Renne și-a dat seama că o
astfel de caracterizare a soțului era nedreaptă, întrucât el fusese întotdeauna generos cu ea. În
urma unei psihoterapii de scurtă durată, Renne a abordat împreună cu soțul discuția cu privire la
copii, iar acesta s-a dovedit a fi entuziasmat și fericit.
Renne utiliza ca apărări reticența, evitarea, pseudo-independența pentru a se proteja de
anxietatea datorată transferului afectelor în relația cu soțul. Deși, anxietatea semnal resimțită în
cazul său nu avea o intensitate copleșitoare, aceasta generase apărările cu caracter patologic”
(Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012;
pag. 22-26).
3.4 Mecanisme de apărare conștiente și inconștiente
„Blocarea accesului afectelor î n conștiință are loc automat, la fel ca și respirația. Indivizii nu
sunt de regulă conștienți de modul de reglare al afectivității (apărare inconștientă), deși își pot
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 20

asuma și un control deliberat asupra acesteia (apărare conștientă). În realitate, apărările operează
atât conștient, cât și inconștient; indivizii le pot utiliza atât în mod intenționat, cât și fără să își dea
seama de acest lucru.
În terminologia psihanalitică, distincția dintre utilizarea la nivel conștient sau inconștient a
unei apărări se face uneori prin utilizarea unor termeni diferiți. Reprimarea, de exemplu, indică
uitarea în mod intenționat, în timp ce, refularea semnifică o uitare inconștientă. În mod similar,
comportamentul evaziv înseamnă a minți intenționat, în timp ce, confabulația sugerează o falsificare
a adevărului ce apare fără ca persoana să-și dea seama de acest lucru. Observăm faptul că, doamna
AB (menționată anterior) inițial și-a reprimat furia; doar ulterior a avut loc refularea gândurilor
furioase de a-l părăsi pe soț” (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea;
Editura TREI; Bucure ști; 2012; pag. 26-27).
3.5 Mecanisme de apărare primare și secundare
“La adulți, mecanismele de apărare primare sunt de regulă refularea și izolarea (afectului).
Conform lui C. Brenner – 1982 (Brenner C.: The mind in conflict; International Universities Press;
Madison CT; 1982a) , toate afectele prezint ă două componente: senzații și gânduri.” „Senzațiile pot
fi plăcute și neplăcute, iar gândurile conștiente sau inconștiente. Refularea e termenul dat
fenomenului prin care mintea unui individ exclude automat din conștiință sau încearcă să mențină în
afara acesteia un conținut ideatic (al unui afect). Izolarea se referă la înlăturarea din conștiință a
senzației, dar nu în mod necesar și a gândurilor asociate acesteia. Celelalte operații defensive au în
general rolul de a susține fie refularea, fie izolarea sau pe amândouă„ (Blackman S. Jerome; 101
Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag 27). „Kernberg
(1975) a făcut o excepție de la această regulă generală, teoretizînd că, unii indivizi, pe care el îi
include în categoria diagnostică a personalităților de tip borderline, utilizează clivajul, ca apărare
primară” (Kernberg O.F.: Borderline conditions and pathological narcissism; Aronson; New York;
1975).
3.6 Trăsături adaptative și dezadaptative
“Majoritatea apărărilor pot fi utilizate atât în mod adaptativ, cât și dezadaptativ. De fapt,
probabil că, terapeutul ar trebui să îi vorbească pacientului despre o anumită apărare, doar în măsura
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 21

în care, modul de utilizare a acesteia pare a fi unul dezadaptativ. Constelațiile defensive
dezadaptative sunt responsabile de apariția fobiilor, obsesiilor și a modurilor defectuoase de
adaptare la situații externe ( ajustarea la mediu – Hartmann, 1939). (Hartmann H.: Ego psychology
and the problem of adaptation; International Universities Press; New York; 1939) . În descifrarea
acelor apărări ce stau la baza simptomelor, terapeutul va lua de regulă în considerare aducerea
acestora în atenția pacientului-tehnică pe care analiștii o numesc confruntare.
O contabilă nu întâmpina nicio dificultate la locul de muncă, datorită perfecționismului său,
a utilizării intelectualizării și insistenței cu care se ocupa în mod ritual de detalii. Cu toate astea,
frustrarea soțului în legătură cu perfecționismul acesteia le crea probleme de cuplu. Drept urmare,
terapeutul a ajutat pacienta să își dea seama de apărările sale cu caracter obsesional, sugerându-i
că în acest mod ea se protejează de o serie de sentimente neplăcute.
3.7 Apărări concentrate în stări de necesitate și apărări cronice
Apărările sunt frecvent utilizate în situațiile de pericol. Individul e confruntat cu amenințarea
unui afect care riscă să copleșească Eul (indiferent dacă e reală sau nu) și din această cauză încearcă
să înăbușe acel afect. Cu toate acestea, la unii indivizi, operațiile defensive îmbracă o formă
cronică, de exemplu îi învinuiesc întotdeauna pe ceilalți sau vorbesc foarte mult în mod regulat.
Spre exemplu, mobilizarea apărărilor în situațiile de pericol apare la părinții al căror copil
și-a secționat accidental degetul în ușa batantă. Aceștia trăiesc o anxietate severă, vinovăție și
afecte depresive. Mobilizarea apărărilor împiedică aceste afecte intense să le afecteze judecata,
funcțiile de anticipare, pe cea de testare a realității și activitatea psihomotorie. Tatăl își izolează
trăirile neplăcute și se gândește cum să acționeze. Mama își ia în calcul pronosticul
(intelectualizare). Ambii părinți și-au reprimat teama. Cu calm, tatăl îl duce cu mașina pe copil la
camera de gardă, în timp ce, mama calmă (comportament contrafobic) păstrează degetul retezat la
gheață.
Ei nu și-au putut permite trăirea sentimentelor de panică și teamă decât atunci când fiul lor a
ajuns în siguranță la spital și a fost preluat de doctorul de gardă pentru a-i fi acordate îngrijiri
medicale. Apărările au protejat în cazul ambilor părinți funcțiile autonome ale Eului, astfel încât
aceștia să poată lua prompt decizia (ceea ce a implicat judecare, anticipare) de a merge la spital
(testarea realității), iar copilul a putut fi transportat în siguranță (funcția psihomotorie). Degetul a
fost astfel salvat.
Automatismele preconștiente (Hartmann, 1939) sunt grupuri de apărări declanșate cronic în
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 22

situații cu o semnificație simbolică.
Domnul J, de profesie inginer electronist era pe cale să-și piardă locul de muncă. El s-a
plâns de faptul că, avea colegi de serviciu leneși, care încălcau în mod ostentativ regulile. Prin
urmare, simțea că, era de datoria sa să raporteze chiar și încălcările minore ale regulamentelor.
Pacientul făcea acest lucru într-un mod vehement și foarte ofensator. Modul său de a-i reclama pe
colegi, îi făcea pe aceștia să nu îl agreeze. Pacientul și-a amintit cum în copilărie asistase la
situații în care mama sa tolera abuzurile verbale din parte tatălui (pe care pacientul le considera
greșeli de neiertat). Mama îi mărturisise domnului J, că și-ar fi dorit să își poată înfrunta soțul.
Domnul J s-a identificat cu victima, ceea ce l-a determinat să se comporte în modul în care
mama sa și-ar fi dorit să o poată face ea însăși (să răspundă în mod activ la nedreptăți). Totodată, el
s-a dezidentificat de atitudinea pasivă a acesteia, devenind activ ( transformarea pasivității în
activitate). Ulterior a transferat toate sentimentele asupra firmei la care lucra (la nivel inconștient
văzută ca un tată abuziv) protejându-se astfel de reamintirea furiei intense și a fricii resimțite față de
acesta. În plus, pacientul s-a apărat împotriva furiei prin folosirea identificării cu agresorul: acum
domnul J era cel care îi abuza verbal pe ceilalți. Mai mult, el a deplasat furia resimțită față de tată,
asupra celorlalți.
Acest automatism preconștient de confruntare ofensivă, care în cazul său opera cronic, ori de
câte ori asista la încălcarea unor reguli, includea operații defensive de provocare, impulsivitate,
dezidentificare, identificare cu victima și cu agresorul, transfer, deplasare, transformarea pasivității
în activitate. După o serie de confruntări și interpretări ale acestor afecte și apăsări, pacientul a
înțeles mai concret comportamentul său inadecvat, fiind astfel capabil să renunțe la acesta și ulterior
să găsească și să păstreze un nou loc de muncă” (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se
autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 28-30).
3.8 Mecanisme și operații de apărare
Anna Freud (Sandler & Freud, 1983) definește mecanismul de apărare, de exemplu proiecția,
ca mijloc mental folosit împotriva unui afect, cam în același mod în care e folosit un ciocan pentru a
bate un cui (Sandler J. & Freud A.: Discussion: The Ego & the mechanism of defense; Journal of
the American Psychoanalytic Association, 31(S ); pag. 19-146; 1983) . Operația defensivă este un
termen cu caracter mai general, ce include orice alt mecanism utilizat în acest scop, ca de exemplu
folosirea unui pantof pentru a bate cuiul respectiv. Masturbarea, de exemplu, ca activitate destinată
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 23

obținerii plăcerii sexuale, poate fi utilizată în mod defensiv pentru diminuarea depresiei sau a
anxietății. (Marcus I. & Francis J.: Developmental aspects of masturbation în Marcus I. & Francis
J.; Masturbation from infancy to senescence; International Universities Press; New York; 1975)
Chiar și cel mai complex comportament poate fi utilizat în scop defensiv. Spre exemplu, după
ce soția și mama lui Theodore Roosevelt au decedat în aceeași zi a anului 1884, acesta a părăsit
New York-ul pentru a duce o viață de cowboy în Badlands, Dakota, pentru mai mult de doi ani
(White House: Theodore Roosvelt, 2002; http://www.whitehouse.gov/history/presidents/tr26.html) .
Această schimbare bruscă de comportament pare s ă fi fost, cel puțin în parte, o încercare conștientă
de a face mai suportabil doliul sever (apărare împotriva sentimentelor dureroase).
Într-un alt exemplu, un bărbat ce umbla cu numeroase femei a solicitat medicație
antidepresivă, în ciuda faptului că știa că aceasta îi va afecta performanțele sexuale. După ce, la
insistențele sale, terapeuta i-a prescris rețeta, aceasta a putut realiza și interpreta faptul că, pacientul
dorea să o determine să îl pedepsească, în vederea eliberării de sentimentele de vinovăție trezite de
infidelitățile sale (Blackman S. Jerome: Dynamic supervision concerning a patient’ s request for
medication; Psychoanalytic Quarterly; 72; 2003; pag. 469-475) .Cu alte cuvinte, dorința acestuia de
a lua medicamentele, avea un scop defensiv.
3.9 Mecanisme de apărare simple și caracteriale
Anumite mecanisme de apărare sunt definite ca simple și au un caracter izolat, ca de exemplu,
intelectualizarea: la o recepție, o persoană discută despre o carte lecturată recent, în scopul atenuării
anxietății sociale (Slavson S.: A textbook in analytic group psychotherapy ; International
Universities Press; New York; 1969 ).
Apărările caracteriale au trăsături pervazive, sunt complexe și se manifestă cronic. Acestea
conțin deseori și alte caractere ale funcționării psihice. Un exemplu edificator ar fi condescendența
în sens negativ, care constituie proiecția, grandiozitatea, devalorizarea, identificarea și clivajul. Un
alt exemplu de apărare caracterială poate fi, asumarea rolului de discipol. Întâlnim deseori pacienți,
care vor încerca să vadă în terapeuții lor, niște guru omniscienți, ca mijloc de evitare sau diminuare
a unor emoții dureroase.
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 24

3.10 Apărări cu rol în rezolvarea conflictelor și apărări implicate în dezvoltare
În genere, apărările sunt uzitate pentru managerierea și administrarea afectelor produse de
conflictele intrapsihice. Unele afecte au o importanță esențială în cadrul realizării structurii psihice
normale, acestea nefiind uzitate doar cu rolul de ocrotire contra afectelor. Introiecția
comportamentului părinților cu sens de mângâiere și protecție, în prima perioadă a vieții, pe lângă
calmarea izbucnirilor emoționale ale copilului (apărare împotriva acestora), sunt imperativ necesare
pentru evoluția la copil a forței Eului și a capacității de a tolera afectele . (Tolpin M.: On the
beginnings of a cohesive self: An application of the concept of transmuting internalization to the
study of the transitional object and signal anxiety; Psychoanalytic Study of the Child, 26 ; 1971;
pag. 316-352; / Lustman S.: Impulse control, structure, and the synthetic function în R.
Loewenstein, M. Schur, A. Solnit (Eds): Psychoanalysis – A general psychology. Essays in honor of
Heinz Hartmann; International Universities Press; 1966; pag. 190-221; / Kernberg O.F.: Borderline
conditions and pathological narcissism; Aronson; New York; 1975).
Identificarea cu scările de valori ale părinților în timpul perioadei de laten ță ( între 6 și 10 ani)
nu are doar rostul de a-l ocroti pe copil de teama că va fi pedepsit de către părinți. Deopotrivă,
aceasta folosește și la constituirea unei structuri importante: Supraeul (Brenner C.: The mind in
conflict; International Universities Press; Madison; CT; 1982a). În realitate, virtuțile, aspirațiile și
instanța critică – Supraeul sunt influențate foarte mult de identificările ce au loc în decursul vieții.
În copilărie și în adolescență, identificările cu profesori, antrenori și figuri media idealizate exercită
un efect puternic. În perioada adultă, identificarea cu valorile unor mentori, angajatori sau
organizații, poate modifica valorile indivizilor. John Dean (Dean J.: Blind Ambition; Simon and
Schuster; New York; 1976), în lucrarea sa autobiografică, în care subliniază rolul avut în scandalul
Watergate, reliefează în amănunt căderea propriului sistem de valori în perioada adultă, datorită
idealizărilor și identificărilor sale cu Nixon, Haldeman și Ehrlichman.
3.11 O apărare antrenată contra altei apărări
Apărările pot fi un obstacol în conștientizarea oricărui conținut sau funcții mentale, care
reliefează dorințe sexuale ori impulsive, regrete și percepții ale realității. Câteodată, o apărare poate
chiar obstrucționa conștientizarea unui alt proces defensive, la fel cum se petrecea în situația unui
bărbat, care subaprecia uzitarea frecventă a umorului, ca modalitate de protecție contra
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 25

conștientizării emoțiilor triste.
Greenson (Greenson R.: The technique and practice of psychoanalysis; International
Universities Press; New York; 1967 ) a susținut că, deși unii pacienți manifestă rezistență la terapie,
aceștia nu vor recunoaște acest lucru. El a definit fenomenul în speță, ca rezistență la rezistență, ce
cu preponderență apare, ca efect al mobilizării apărărilor.
„Un bărbat de 35 de ani a întârziat 20 de minute la prima ședință și s-a scuzat spunând că și-
a adus aminte de aceasta doar în ultimul moment. Uitarea sa ar fi putut să însemne că se
răzgândise cu privire la consultație, dar acesta a insistat că era o greșeală lipsită de importanță.
Mai târziu în ședință, după ce și-a reamintit critica și frustrările resimțite la adresa terapeuților săi
anteriori, s-a putut face un comentariu just că, îi era mai ușor să se gândească la faptul că, uitarea
programării actuale era ceva neînsemnat, decât să fie nevoit să își înfrunte teama că, ar putea fi
dezamăgit, la fel ca și de ceilalți terapeuți. „ (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se
autoprotejează mintea: Editura TREI; București 2012; pag 33-34 ).
3.12 Organizarea în formațiuni
Apărările se constituie în format de grup sau constelații. Constelațiile defensive specifice, pot
să se declanșeze în următoarele stări patologice:
1. Psihopatia criminală (incluzând criminali și alte categorii antisociale): comportamentul
evaziv, învinovățirea proiectivă și raționalizarea:
“Nu am ucis-o. Nici măcar nu o cunoșteam. Procurorul districtual a spus că, dacă îmi voi
recunoaște fapta, voi fi închis și astfel nu voi ajunge pe scaunul electric – acesta e singurul motiv
pentru care am depus mărturie. Pe de altă parte, am fost atât de revoltat când m-au arestat, încât
nu am știut ce să spun…”
2. Organizarea specifică personalității de tip borderline: negarea, identificarea proiectivă,
idealizarea, dediferențierea, devalorizarea, grandiozitatea, clivajul:
„Soțul meu e un idiot! Nu e ca Steve, un om minunat, care îmi înțelege nevoia de a avea doi
bărbați în viața mea. Steve îmi spune ce să fac, iar eu îl ascult pentru că îi dau dreptate. Soțul
poate să mă pupe undeva! Voi petrece acest sfârșit de săptămână cu Steve, iar soțul poate să aibă
grijă de copii! De ce să nu dețin și eu controlul măcar o dată? De ce îmi doresc să mor?”
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 26

3. Isteria
a. Subtipul histrionic: refularea, înlocuirea unui afect prin altul, socializarea, dramatizarea,
transferul, inhibarea funcției Eului și logoreea:
“O nouă pacientă deschide prima ședință spunând: „ E minunat să vă întâlnesc, Dr. C! Știu
că soțul dv. e contabil la Anderson. Trebuie să fi fost atât de greu să treceți prin acel scandal! Ce
problemă mă aduce? E atât de jenanat…Chiar trebuie să vorbim despre asta? Sunt sigură că ați
auzit lucruri mult mai grave…Păreți așa de calmă și de înțeleaptă!”
b. Subtipul conversiei: refularea, simbolizarea, somatizarea:
“După o ceartă aprigă cu soția, un bărbat începe să își simtă brațele lipsite de putere.”
c. Subtipul fobic: cele descrise la 3a sau 3b, la care se adaug ă și proiecția, deplasarea,
simbolizarea, evitarea.
4. Tulburări obsesionale: proiecția, deplasarea, simbolizarea, concretizarea, izolarea
(afectului), formațiunea reacțională, anularea retroactivă și ritualurile, perfecționismul,
hiperpunctualitatea , zgârcenia, intelectualizarea, raționalizarea, hipercriticismul propriei persoane
și al altora, inhibarea judecății critice.
5. Depresiile: întoarcerea furiei și/sau a criticismului asupra propriei persoane, formațiunea
reacțională, regresia libidinală orală, inhibarea funcțiilor Eului (cea psihomotorie și vorbirea),
provocarea pedepsei, identificarea cu victima și identificarea cu obiectul pierdut. (Blackman S.
Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 34-36).
3.13 Utilizarea apărărilor în diagnosticarea psihopatologiei. Constelații defensive
Constelații defensive specifice nevrozelor (DSM III-R: 301.8):
Generale – întâlnite în toate tipurile de nevroze: deplasarea; simbolizarea; condensarea;
refularea; regresia libidinală; identificarea cu o fantasmă; transferul.
Constelații defensive specifice adăugate:
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 27

Tipul obsesional (ICD9 CM 300.3, DSM-IV 300.4): formațiunea reacțională;
hiperpunctualitatea ; perfecționismul; anularea retroactivă și ritualurile; izolarea; externalizarea;
compartimentarea gândirii; raționalizarea; ruminarea mentală; intelectualizarea.
Tipul depresiv (ICD 9CM 300.4, DSM-IV 311.0): întoarcerea asupra propriei persoane;
identificarea cu obiectul pierdut; identificarea cu introiectul; pasivitatea; dezidentificarea;
formațiunea reacțională.
Tipul masochist (ICD 9 CM 302.8): identificarea cu agresorul; identificarea cu victima;
seducerea agresorului; provocarea; pasivitatea; transformarea pasivității în activitate; identificarea
cu obiectul lezat; franchețea; intimidarea celorlalți.
Anxietatea (de tip isteric) (ICD9 CM 300.1):
Subtipul histrionic (DSM-IV 301.5): socializarea; formațiunea iluzorie; seducerea
agresorului; transformarea pasivității în activitate; identificarea cu propria fantasmă; investirea
pulsională: în special erotizarea; dramatizarea; impulsivitatea; exagerarea; generalizarea; hiper-
estetismul; locvacitatea.
Subtipul inhibițiilor (DSM-IV 300.11): reticența; pasivitatea; somatizarea; altruismul
patologic; inhibiția funcției Eului investită erotic: conversia; idealizarea; alegerea de obiect
unisexuală; imprecizia.
Subtipul fobic (ICD 9 CM 300.2, DSM-IV 300.21): proiecția; evitarea; comportamentul
contrafobic; pasivitatea; înlocuirea unui afect cu altul (panica).
Constelații defensive specifice tulburărilor borderline (toate apărările caracteristice
nevrozelor, la care se adaugă):
Constelații generale pentru majoritatea tulburărilor borderline (DSM-IV 301.83):
regresia Eului; regresia topică.
Constelații defensive specifice adăugate:
Tipul paranoid (DSM IV 301.0) : introiecția; proiecția; identificarea proiectivă;
învinovățirea proiectivă; negarea prin act; clivajul; somatizarea; externalizarea; negativismul;
agresivitatea ostilă; inducerea; exagerarea; hipervigilența.
Tipul narcisic (DSM-IV 301.81) : identificarea cu o imagine sau un obiect idealizat;
idealizarea; devalorizarea; concretizarea; dezidentificarea; grandiozitatea/omnipotența; logoreea;
dramatizarea; socializarea; inautenticitatea; franchețea.
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 28

Tipul schizoid (DSM-IV 301.2) : ascetismul; reticența; sublimarea; evitarea; pasivitatea;
pseudoindependența .
Caracterele impulsive (DSM-IV 312.39) : înlocuirea unui afect prin altul; transformarea
pasivității în activitate; impulsivitatea; abuzul de substanțe; comportamentul adeziv; lamentarea;
identificarea cu agresorul.
Tipul antisocial (psihopat) (DSM-IV 301.7): învinovățirea proiectivă; deanimarea;
negativismul; raționalizarea; socializarea; identificarea cu fantasmele parentale conștiente sau
inconștiente; comportamentul evaziv; identificarea cu agresorul; exagerarea.
Constelații defensive specifice psihozelor (DSM-IV 298.9) (toate cele de mai sus la care se
adaugă): negarea per se, prin cuvânt, prin act, prin fantasmă; dediferențierea; clivajul; animismul;
deanimarea; halucinația; ascetismul; hiperabstractizarea ; reconstrucția realității; disocierea;
violența fizică. (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea ; Editura TREI;
București; 2012; pag. 210-213).
3.14 Momentul formării apărărilor în procesul dezvoltării
Majoritatea mecanismele defensive se formează în copilărie, în timpul unei perioade tipice al
dezvoltării și evoluției. La maturi, multe apărări pot fi folosite în diferite îmbinări, independent de
perioada în care acestea s-au ivit. Un individ matur, poate folosi în mixaj: logoreea și
intelectualizarea (ce apar în perioada de latență), actul sexual, ca apărare (stadiul genital adult),
identificarea cu obiectul idealizat (adolescență) și învinovățirea proiectivă (stadiul anal), după cum
urmează:
“Un bărbat suferind de depresie convinge, cu vorbe măgulitoare (logoree), o femeie să facă
sex cu el (actul sexual ca apărare), comportându-se plin de nonșalanță, așa cum văzuse la fratele
său mai mare (identificarea cu obiectul idealizat), ceea ce îl face să se simtă mai puțin deprimat. În
momentul în care, partenera vrea să rămână la el peste noapte și să ia împreună micul dejun în
dimineața următoare, el o acuză pe aceasta că e dependentă patologic de el (învinovățirea
proiectivă și proiecția)” (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea;
Editura TREI; Bucu rești; 2012; pag. 36).
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 29

3.15 Formațiunea de compromis sau principiul funcției multiple
Dacă operația defensivă obturează conștientizarea unui aspect al funcționării mentale (de
regulă un afect), apărarea propriu-zisă poate deține și alte conotații, aceasta folosind totodată la
constituirea altor funcții psihice. Spre exemplu, atunci când o persoană se identifică cu o altă
persoană, pe care o apreciază (un obiect idealizat), ea își împuținează culpa, stârnită de rivalitatea
iritantă în raport cu aceasta și totodată își mulțumește dorința de a fi ca persoana admirată. În
consecință, teoretizând, pe lângă ideea că, apărarea reprezintă o componentă a unei formațiuni de
compromis (structură mentală complexă, ce înseamnă concomitent, o exprimare a afectelor și o
apărare contra acestora), apărarea propriu-zisă, desemnează o formațiune de compromis.
Cunoașterea acestui principiu e folositor în terapii. Pentru edificare, să presupunem că îi
interpretați unei paciente ideea că, tăcerea sa e produsul unei identificări cu mama, cu sensul de a
eluda stările de furie pe care le are față de aceasta. Pacienta ar replica: Și pe dv. vă deranjează că nu
vorbesc? În acestă exemplificare, identificarea (tăcerea) pacientei, nu doar că o protejează de
propria agresivitate, ci are sincron și menirea de a vă provoca, ca redare a ostilității sale. (Waelder
R.: The principle of multiple function: Observations on overdetermination; Psychoanalytic
Quarterly 5; 1936; pag 45-42; / Brenner C: The mind in conflict; International Universities Press;
Madison; CT; 1982a).
3.16 Utilizarea mijloacelor de apărare împotriva pulsiunilor
“Pentru cei care se inițiază în psihanaliză, cea mai clară situație pentru ilustrarea acțiunii
mijloacelor de apărare o constituie lupta împotriva instinctelor. Aceasta nu numai pentru că,
psihanaliza a studiat mai îndelung și mai profund respectivul capitol, dar și pentru că oricine are
experiența luptei conștiente cu pulsiunile, ceea ce poate constitui o premisă pentru înțelegerea
aceleiași lupte purtate în plan inconștient.
V om trece în revistă, după Anna Freud, motivele care determină apărarea împotriva
pulsiunilor.
Din punct de vedere cronologic, primul motiv de apărare este exterior nu numai Eului, ci și
persoanei: Eul copilului se teme de părinții care formulează anumite interdicții pulsionale. Cea mai
cunoscută frică a copilăriei caracterizează perioada oedipiană și este numită în psihanaliză frică de
castrare. Dorințele afective și erotice față de părinți se lovesc de opoziție și chiar de amenințările și
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 30

pedepsele acestora. Din punct de vedere practic, s-a considerat că educația permisivă, care ar
elimina asemenea amenințări și pedepse, ar putea preîntâmpina atât nevroza infantilă, cât și
reeditările ei la adult.
Un al doilea motiv al apărării îl constituie teama pe care o inspiră Supraeul și este foarte bine
cunoscut pe baza studierii nevrozei adultului. Motivul apărării este exterior Eului, dar nu persoanei:
Eul, care ar fi dispus să satisfacă tendința pulsională, se teme de Supraeu, ca altă dată, copilul de
părinte. Eul se apără de instincte (sexualitate și agresivitate) din frică de Supraeu. În astfel de
situații, terapia vizează slăbirea Supraeului sau restructurarea sa.
Celelalte două motive de apărare descrise de Anna Freud aparțin Eului. Unul dintre ele e frica
de intensitatea pulsiunilor, care devin extrem de puternice în anumite momente ale vieții, cum ar fi
pubertatea sau climacteriumul. La pubertate reacția față de forța în creștere a pulsiunilor poate
îmbrăca forma ascetismului, care se opune nu numai satisfacerii pulsiunilor, ci și oricărei
satisfaceri, mergând până la limita autoconservării (refuzul de a purta haine groase în anotimpul
rece, reducerea hranei, amânarea urinării și a defecației). O altă formă de apărare față de pulsiuni
caracteristică pubertății e intelectualizarea. În loc de a evita pulsiunile, ca în cazul ascetismului,
intelectualizarea le abordează într-o formă abstractă, teoretică. Interesele intelectuale și discuțiile pe
teme abstracte de tip filozofic, atât de frecvente la pubertate, nu urmăresc rezolvarea unor probleme
impuse de realitate, subliniază Anna Freud, ci mai curând exprimă tensiunea conflictului pulsional,
pe care-l traduce în termeni abstracți cu scopul de a-l controla.
Un alt motiv de apărare inerent Eului e nevoia de coerență. Eul matur are nevoie de echilibru
între tendințele: masculin-femeinin, activitate-pasivitate, heterosexualitate-homosexualitate.
Rezultatul prelucrării psihice a unor astfel de contrarii depinde, după Anna Freud, în primul rând de
gradul de investire al fiecăruia” ( Zamfirescu Vasile Dem.: Introducere în Psihanaliza Freudiană și
Postfreudiană; Editura TREI; București; 2015; pag. 304-306) .
4. Apărări și rezistență
Apreciem ca esențială, clarificarea relației reciproce dintre apărare și rezistență. Aceste două
denumiri sunt deseori uzitate sinonimie.
Fenomenele de rezistență pot fi observate, procesele de apărare, trebuie din contră, să fie
deduse. Freud spunea: Propunem ca procesul patogen care ne este demonstrat prin rezisten ță să
poarte numele de – refulare (Freud, 1916).
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 31

Sarcina principală constă însă, în a depista și a face utilizabile pentru terapie aceste legături
psihodinamice în cazurile personalizate, adică în actele psihice respective. Astfel a făcut Freud,
când a realizat prototipul tuturor mecanismelor de apărare – rezistența de refulare – și când a pus
acest prototip în relaționare cu felul senzațiilor pacientului și cu simptomele. Astfel, a fost asociat,
un format de rezistență cu prototipul tuturor mecanismelor de apărare.
Este de subliniat că, în timp ce conceptul de apărare se referă la modelul structural al
aparatului psihic, conceptul de rezistență aparține teoriei tehnicii tratamentului (Leeuw, 1965).
În situația folosirii sinonime a rezistenței și apărării putem să cădem ușor în iluzia că, din
descriere am găsit deja explicația pentru funcția rezistenței. În limbajul clinic, legăturile
psihodinamice sunt deseori redate global: transferul negativ ajută la apărarea de sentimentele
pozitive, prin sita isterică se realizează apărarea față de angoasele de părăsire timpurii și față de
defectele Sinelui, etc.
Tipurile de apărare psihică – ca de exemplu, identificarea cu agresorul – conțin procese
defensive complexe și în mai multe etape ( refulare, proiecție, clivaj, etc.). Aceste procese
inconștiente formează piedestalul unei multitudini de fenomene de rezistență (Ehlers 1983).
Evoluția teoriei mecanismelor de apărare a lărgit astfel accesul terapeutic, dincolo de prototip,
către așa-zisele rezistențe de apărare. Acest prototip, rezistența de refulare, poate fi exemplificat
formal prin vorba cunoscută a lui Nietzsche ( Dincolo de bine și de rău, Partea a IV-a, 68): Am făcut
acest lucru, spune memoria. Nu se poate să fi făcut aceasta, spune mândria mea și rămâne de
neclintit. În cele din urmă – memoria cedează. Psihanalitic vorbind, e clar că, centrale sunt
procesele de autoiluzionare, care se desfășoară inconștient (Fingarette, 1977).
Tipologia redată de Anna Freud (1936) și aplicarea ei la fenomenele clinice de rezistență este
cel mai semnificativ efect practic al teoriei structurii. Transferul apărării, reprezintă de fapt, o
rezistență împotriva transferului. Faptul că, o dată ne referim la rezistență și altă dată la apărare, se
explică, pe de o parte, prin semnificația asemănătoare a celor două cuvinte, iar pe de altă parte,
experiențele clinice cu tipuri de rezistență tipice sunt subliniate de zeci de ani, preponderent, în
terminologia proceselor de apărare. În fond, procesele de apărare inconștiente dețin o trimitere
lingvistică la acțiunile umane: pacientul refuză inconștient, el repară, transformă în contrariu,
clivează, încearcă să facă un eveniment neîntâmplat, regresează.
În preemțiunea terminologiei apărării se exprimă probabil o înclinație, care s-a consolidat în
limbajul acțiunii al Schafer (1976). Investigarea clară a formelor de rezistență tipice trimite, firește,
în afara teoriei mecanismelor de apărare și face necesară cercetarea fenomenelor complexe, ca de
exemplu, traducerea în act, compulsia la repetiție și rezistența Se-ului. Acestea ajută, pe căi diverse,
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 32

la menținerii echilibrului și condiționează rezistența specială contra schimbărilor.
“În terminologia psihanalitică vorbim pe scurt despre rezistență, prin regresie, proiecție sau
refuz inconștient. Deoarece procesele inconștiente de apărare sunt deduse din rezistență, deci nu e
posibil nici să le trăim nemijlocit, nici să le observăm direct, relația dintre rezistență și apărare
implică probleme complicate de validare a constructelor” ( Thoma Helmut, Kachele Horst: Tratat de
psihanaliză contemporană (I) – Fundamente ; Editura TREI; București; 2009; pag. 163-164 ).
5. Indexare cronologică aproximativă a apariției apărărilor în
procesul de dezvoltare
5.1 Faza orală (0-3 ani)
„Proiecția (Freud, 1894; Wilick, 1993) – atribui propriile conținuturi psihice altcuiva”
(Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București;
2012; pag. 39).
„Atribui reprezentării mentale a celuilalt, propriile afecte, pulsiuni sau dorințe, distorsionând
modul în care îl vezi pe acesta. Dacă există și o deficiență în testarea realității, rezultatul va fi o
proiecție de tip psihotic. Mecanismul proiecției este intensificat de deficiențele privind diferențierea
dintre sine și obiect. Efectul dăunător rezidă, în parte, în tendința indivizilor de a proeicta asupra
unui grup acele trăsături care le displac la propria persoană” (Blackman S. Jerome: 101 Apărări –
Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 53).
„Proiecția reprezintă procesul psihic prin care, subiectul expulzează din sine și localizează în
afara sa, în persoane sau lucruri, calități, dorințe, sentimente care îi aparțin, dar pe care nu le
cunoaște sau refuză să le accepte” (Laplanche J., Pontalis J.-B.: Vocabularul Psihanalizei; Editura
Humanitas; București; 1994).
„Freud și psihanaliștii care i-au dezvoltat ideile consideră proiecția, ca fiind un mijloc de
apărare arhaic, care acționează în paranoia, dar și în fobie, putând fi întâlnit și în modurile de
gândire normală, precum și în acelea care produc religiile primitive (animismul) și superstițiile. În
general vorbind, construirea unei realități suprasensibile e rezultatul proiecției. Tocmai de aceea
lumea suprasensibilă poate fi reconvertită într-o psihologie a inconștientului. În esență, atât Freud,
cât și Jung împărtășesc același punct de vedere în privința rolului jucat de proiecție în producerea
religiilor, diferența constând în modul de concepere al conținuturilor psihice proiectate: la primul e
vorba despre conținuturi ale inconștientului personal, în timp ce, la Jung, despre conținuturi ale
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 33

inconștientului colectiv.
În ceea ce privește rolul defensiv al proiecției există importante asemănări cu refularea:
ambele își limitează acțiunea la a împiedica perceperea tendinței pulsionale generatoare de conflict
și neplăcere, spre deosebire de transformarea în contrariu (a pasivității în activitate), de exemplu ,
care intervine în procesul pulsional, modificându-l” (Zamfirescu Dem. Vasile: Introducere în
Psihanaliza Freudiană și Postfreudiană; Editura TREI; București; 2015; pag 321-322) . Spre
deosebire de refulare, în cazul căreia pulsiunea e trimisă înapoi în Se, în proiecție ea e trimisă în
lumea externă (Freud Anna: Eul și mecanismele de apărare; Editura Fundația Generația; București;
2002). După anumiți psihanaliști, proiecția ar precede, în dezvoltarea ontogenetică, refularea în
legătură cu impulsurile agresive.
„În viața cotidiană, proiecția e omniprezentă în relațiile interumane. De multe ori ea joacă un
rol negativ, tensionându-le, ca în cazurile în care unul dintre partenerii cuplului proiectează asupra
celuilalt tendințele sale inconștiente de infidelitate. Alteori, rolul proiecției poate fi pozitiv, din
punct de vedere social, nu și din punct de vedere al individului, ca în cazul participării altruiste.
Destinul uneia dintre pacientele Annei Freud poate ilustra excelent acest tip de proiecție benefică
social. Tânăra profesoară, care a devenit pacienta Annei Freud era dominată în anii copilăriei de
două dorințe puternice: să aibe haine frumoase și copii mulți, când va fi mare. În anii maturității,
când a intrat în analiză, era însă necăsătorită, fără copii și îmbrăcată sărăcăcios. Nu manifesta
ambiție și nici invidie. Ca adult, s-a dezvoltat într-un sens opus dorințelor din copilărie.
Pe de altă parte, sărăcia propriei vieți sexuale n-o împiedica să urmărească, interesată, viața
amoroasă a prietenelor și colegelor. Lipsa de interes pentru propria vestimentație nu o împiedica să
participe activ la proiectele vestimentare ale altora. Lipsa propriilor copii era dublată de interes și
participare la viața și educația copiilor altor oameni. Alegerea profesiei a fost determinată tocmai de
modul ei de a fi.
Analiza relațiilor infantile ale pacientei cu părinții, explică metamorfoza sa de la vârsta
matură. Formarea unui Supraeu foarte puternic i-a interzis satisfacerea dorințelor de copil, dorințe
care nu au fost însă refulate, ci realizate prin delegație în lumea exterioare. Anna Freud nu oferă o
explicație mulțumitoare a preferinței acordate proiecției de psihicul pacientei.
Piesa Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand reprezintă cel mai concludent exemplu literar
pentru participarea altruistă datorată proiecției. Personajul principal e un nobil francez,
binecunoscut datorită inteligenței și curajului său, poet și ofițer, care consideră că, nu are acces la
iubirea femeilor din cauza unui nas extrem de urât. Prin urmare, nu o interdicție morală (Supraeu
sever), ci un defect fizic îl face să renunțe la satisfacerea directă a dorințelor sale. Îndrăgostindu-se
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 34

de frumoasa sa verișoară Roxana, își va trăi iubirea prin delegație, proiectându-și aspirațiile asupra
unui tânăr și frumos coleg, pe nume Cristian. Renunțarea la satisfacerea propriilor dorințe și trăirea
lor prin intermediar apare în modul cel mai sugestiv în scena nocturnă de sub balconul Roxanei,
femeia iubită de cei doi bărbați. Cyrano îi șoptește lui Cristian cuvintele menite să-i asigure
succesul, iar uneori, profitând de întuneric, i se substituie. În război, Cyrano îl protejează pe
Cristian, în loc să-și apere propria viață. Când Cristian e ucis, Cyrano renunță la iubirea sa pentru
Roxana, pe care n-o putea trăi decât prin delegație.”
Din universul psihopatologiei, exemplul paradigmatic îl constituie cazul Președintelui de
Tribunal, Schreber, unul din cele cinci cazuri celebre ale lui Freud. Scris în 1911, pe baza cărții
autobiografice a pacientului intitulate Memoriile unui bolnav de nervi (1903) (Freud Sigmund:
Observații despre un caz de paranoia descris autobiografic în Vol. 7 Opere Esențiale – Nevroză,
Psihoză, Perversiune; Editura TREI; București; 2010). Patologia e gravă, diagnosticată de Freud ca,
paranoia.
„Cum reiese din relatările pacientului, prima fază a bolii a durat aproximativ un an și s-a
încheiat cu o remisie completă, considerată de Schreber, vindecare. Psihiatrul care l-a tratat,
Flechsig, a diagnosticat maladia drept ipohondrie gravă. În momentul primei crize, pacientul era
căsătorit, soția pacientului fiindu-i recunoscătoare psihiatrului pentru reușita tratamentului. Pe
parcursul primului puseu nu s-a manifestat niciun element delirant mistic.
Între prima și a doua decompensare psihotică s-au scurs opt ani fericiți. Singura umbră a vieții
soților Schreber, a fost faptul că nu aveau copii. În acest interval a visat de mai multe ori că e din
nou bolnav, iar într-o dimineață, aflându-se între somn și veghe, i-a trecut prin minte ideea că ar fi
minunat să fie o femeie în timpul actului sexual.
A doua fază a bolii, care a debutat cu o insomnie gravă, l-a adus din nou pe Schreber la clinica
profesorului Flechsig. De data aceasta starea i s-a agravat. Curând au apărut ideile delirante de
persecuție, caracteristice pentru paranoia, care treptat au luat o formă mistică. Fusese persecutat de
diferite persoane printre care se afla și psihiatrul Flechsig, numit de pacient, asasin de suflete. Apoi
se considera a fi în relații directe cu Dumnezeu, iar diavolul își bătea joc de el. Vedea apariții
miraculoase, auzea o muzică sfântă.
La un an de la debutul cele de-a doua faze, boala a luat formă definitivă. Schreber a elaborat
un sistem delirant de nuanță religioasă. Era chemat să devină mântuitorul lumii și să-i redea
fericirea pierdută. Misiunea sa putea fi realizată doar după ce s-ar fi transformat în femeie. Această
metamorfoză nu depindea de voința sa, ci corespundea unei necesități a ordinii universale. El urma
să fie obiectul exclusiv al miracolelor divine, omul cel mai deosebit care a trăit vreodată pe Pământ.
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 35

În acest moment al dezvoltărilor sale, Freud întrerupe cursul considerațiilor referitoare la
pacient, pentru a evidenția deosebirea dintre psihiatrii vremii și psihanalist, deosebire care, în
anumite cazuri, își mai păstrează și azi actualitatea. Interesul psihiatrului se epuizează, susține
întemeietorul psihanalizei, la un nivel descriptiv, când a constatat efectele delirului și a evaluat
influența sa asupra comportamentului. Psihanalistul e preocupat de înțelegerea fenomenelor: el va
încerca să cunoască mobilurile și modalitățile acestei transformări.
Prima operație realizată de întemeietorul psihanalizei, este de a reorganiza materialul
psihiatric. Dintre cele două elemente ale delirului – rolul de mântuitor și transformarea în femeie-,
cel de-al doilea e esențial. Emascularea constituie delirul primar. La început ea a fost resimțită ca o
persecuție și insultă gravă și abia în ultima fază a fost pusă în relație cu tema mântuirii. La început
persecutorul a fost profesorul Flechsig, abia apoi Dumnezeu luându-i locul. Dumnezeu a fost
complice sau chiar instigatorul asasinării sufletului Președintelui Schreber, abandonării corpului
său, prostituției.
Momentul acceptării emasculării prin punerea sa în legătură cu un scop al ordinii universale,
marchează reconcilierea cu ideea delirantă esențială. O altă dovadă despre importanța acestei idei, e
faptul că, după a doua remitere, care s-a produs la alți șase ani de la a doua criză, ideea emasculării
e singura care, și-a păstrat eficiența asupra comportamentului: în anumite momente, Președintele
Schreber se complăcea în a se contempla în oglindă cu torsul gol, împodobit cu coliere, panglici etc.
Încă o dovadă în favoarea aceleiași idei e, după Freud, că niciun aspect al bolii nu e descris de
pacient cu atâtea amănunte, ca transformarea în femeie: nervii corpului său sunt nervi ai voluptății
feminine, corpul său are conturul unui corp de femeie.
Înțelegerea delirului Președintelui Schreber e conținută în interpretarea dată de Freud,
interpretare în care, proiecției îi revine un rol central. Problema psihică pentru care Schreber găsește
o soluție psihotică e un puseu al libidoului homosexual pasiv, care l-a avut ca obiect pe medicul
curant, psihiatrul Flechsig. Fantasma de a fi femeie, care apare la un moment dat pe deplin
conștient, trezește în Schreber o puternică rezistență și e refulată, respinsă în inconștient.
Următoarea operație defensivă a fost de a o transforma în contrariul său: dorința homosexuală
pasivă s-a transformat în frica de a nu se abuza sexual de el, iar psihiatrul Flechsig a devenit, din
obiect al iubirii, persecutor. A urmat a treia operație defensivă: proiecția în exterior a conținuturilor
inconștiente, datorită căreia o percepție internă reprimată ajunge la conștiință ca o percepție a lumii
externe. Am putea spune că, proiecția a devenit necesară datorită dificultăților pe care le-a avut
pacientul de a menține refularea. Prin toate aceste operații, încununate cu transformarea emasculării
într-un imperativ cosmic, pacientul reușește să atingă o stare de echilibru satisfăcătoare – cea de-a
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 36

doua remitere” (Zamfirescu Dem. Vasile: Introducere în Psihanaliza Freudiană și Postfreudiană;
Editura TREI; București; 2015; pag. 321-327) .
Putem da nenumărate exemple de manifestare ale proiecției în viața cotidiană: gelozia
proiectată rezidă din propria infidelitate, sau impulsuri de infidelitate; zgârcenia provine din propria
zgârcenie și lăcomie; hoțului de hoț îi este frică; o persoană nu-și vede bârna din ochiul său dar
vede paiul din ochiul altuia ; neîncrederea absolută în oameni trădează de fapt caracterul îndoielnic
și înșelător al celui ce proiectează; agresivitatea proiectat ă rezultă din propria agresivitate; răutatea
derivă din faptul că, îi consideră pe ceilalți răi și ostili; lipsa de empatie, indolen ța, ignoranța,
nepăsarea denotă proiecția propriilor astfel de însușiri, altcuiva etc.
„Introiecția (Freud, 1917; A. Freud, 1936-1992; Sandler, 1960; Meissner, 1970; V olkan,
1976) – îți formezi o imagine a unei alte persoane” (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se
autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 39).
Introiecția e un proces inconștient prin care un obiect extern este încorporat simbolic și
asimilat, ca parte din persoana respectivă. Acest mecanism poate exista ca parte a identificării
proiective, unde ceea ce este încorporat era inițial proiectat sau poate exista independent, ca inversul
proiecției. În mod clasic, depresia a fost formulată de Freud (1917/1963) ca rezultatul introiecției
unui obiect văzut în mod ambivalent. Furia concentrată asupra obiectului introiectat din pacientul
deprimat duce la scăderea autostimei și la alte simptome ale depresiei. În idiomul contemporan
referitor la relațiile de obiect, introiecția este diferențiată de identificare, fiind considerată ca una
dintre cele două modalități principale de internalizare. De exemplu, dacă un părinte este introiectat,
atunci el este internalizat ca parte a subdiviziunii referitoare la obiect a Eului și este trăit ca o
prezență internă care nu alterează substanțial reprezentarea Sinelui. Pe de altă parte, în cazul
identificării, părintele este internalizat ca parte a subdiviziunii referitoare la Sine a Eului și modifică
material reprezentarea Sinelui (Sandler J.: On internal object relations ; I am psychoanal Assoch;
38:859-880; 1980).
Halucinația, (Garma A.: Present thoughts on Freud’ s theory of dream halucination;
International Journal of Psycho-Analysis; 50; 1969; pag. 485-494; Arlow J.& Brenner C.:
Psychoanalytic concepts and the structural theory; International Universities; New York; 1964 );–
vezi sau auzi lucrurile la care încerci să nu te gândești – dorințe, comentarii, fantasme sau critici –
fără testarea realității.
Indivizii psihotici văd lucruri sau aud voci care, nu numai că, nu au o existență reală, dar
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 37

reprezintă lucruri la care ei încearcă să nu se gândească – dorințe, comentarii, fantasme, sau critici.
Nu își dau seama că ceea ce văd sau aud sunt propriile gânduri, întrucât Eul lor prezintă blocaje la
nivelul testării realității, a capacității de discriminare între fantasmă și realitate, la nivelul
abstractizării și a conținerii proceselor primare ( Holt R.: Quantitative Research on the primary
process: Method and findings; Journal of the American Psychoanalytic Association; 50; 2002; pag
457-482; / Kernberg O.F.: Borderline conditions and pathological narcissism; Aronson; New York;
1975). Dacă aceste funcții ale Eului ar fi operat, iar aceștia nu ar fi fost psihotici, am fi utilizat
termenii de iluzii sau reverii, pentru a desemna aceste percepții (vizuale, auditive), senzații
(gustative, olfactive, tactile), gânduri (comenzi, fantasme condensate), mustrări de conștiință
(critici) și urme mnezice (auditive, vizuale).
5.2 Faza anală ( 1,5-5 ani)
Identificarea proiectivă
“Identificarea proiectivă este un proces inconștient în trei etape, prin care aspecte ale propriei
persoane sunt nerecunoscute și atribuite unei alte persoane. Cele trei etape (Ogden, 1979), sunt după
cum urmează:
1. pacientul proiectează o reprezentare a Sinelui sau o reprezentare de obiect asupra
terapeutului.
2. terapeutul se identifică în mod inconștient cu ceea ce este proiectat și începe să se simtă sau
să se comporte ca reprezentarea de sine sau de obiect proiectată, ca răspuns la presiunea
interpersonală exercitată de pacient (acest aspect al fenomenului este uneori denumit
contraidentificare proiectivă – Grinberg, 1979);
3. materialul proiectat este prelucrat psihologic și modificat de către terapeut, care i-l retrimite
pacientului prin reintroiecție. Modificarea materialului proiectat, în schimb, influențează
reprezentarea de sine sau de obiect corespunzătoare și modelul de relaționare interpersonală.
Aceste trei etape sunt prezentate într-o manieră lineară, artificială, pentru claritate, totuși
Ogden (1992), a subliniat că, aceste aspecte nu sunt cu adevărat lineare, ci ar trebui mai degrabă
conceptualizate ca realizând o dialectică, în cadrul căreia pacientul și analistul intră într-o relație în
care sunt simultan separați, dar și în ton, unul cu celălalt. Se crează o subiectivitate unică prin
dialectica penetrării reciproce a subiectivităților. Cu toate acestea, transferul și contratransferul pot
fi corelate cu etapa 1 și respectiv etapa 2. Din acest punct de vedere, identificarea proiectivă are o
dimensiune interpersonală, în plus față de rolul său de mecanism de apărare intrapsihic. Clivajul și
identificarea proiectivă sunt mecanisme strâns corelate, care acționează împreună pentru a ține
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 38

binele și răul separate” (Grotstein J.S.: Splitting and Projective Identification, New York, Jason
Aronson, 1981). Elementul interpersonal inerent din definiția lui Ogden referitoare la identificarea
proiectivă derivă din concepția lui Bion (1962), care vede terapeutul ca pe un container al
proiecțiilor pacientului, asemănător cu mama care conține proiecțiile copilului ei.
“Analiștii contemporani kleineni din Londra, privesc identificarea proiectivă oarecum diferit.
Ei sunt mai înclinați să considere apărarea ca implicând nu proiecția unei părți a pacientului, ci mai
degrabă o fantasmă a unei relații de obiect” (Feldman M.: Projective identification: the analysis
involvement, Int Psychoanal 78:227 – 241, 1997). „Din acest punct de vedere, transformarea țintei
proiecției nu este neapărat necesară. Totuși se dezvoltă un consens tot mai mare din partea
kleinenilor care consideră că, analistul sau terapeutul este întotdeauna influențat într-o oarecare
măsură de ceea ce proiectează pacientul și că, o oarecare disponibilitate de a răspunde întrucâtva la
înghiontirile pacientului pentru a acționa în acord cu proiecțiile acestora poate ajuta analistul să
devină conștient de ceea ce este proiectat” (Spillius E.B.: Clinical experiences of projective
identification, în Clinical lectures on Klein and Bion, editat de Anderson R.: Londra, Tavistock –
Routledge, 1992; pag. 59-73).
„Contratransferul este o creație comună, care include atât contribuția pacientului, cât și a
clinicianului (Gabbard, 1995). pacientul evocă anumite răspunsuri în terapeut, dar propriile
conflicte ale terapeutului și reprezentările interne de sine și de obiect ale acestuia sunt cele care
determină forma finală a răspunsului contratransferențial. Cu alte cuvinte, procesul necesită un
cârlig în recipientul proiecției, de care să se agațe. Anumite proiecții se potrivesc mai bine cu
recipientul decât altele (Gabbard, 1995). A limita conceptul de identificare proiectivă la un
mecanism de apărare, este inadecvat. Datorită componentei interpersonale, ea poate fi privită și ca:
un mijloc de comunicare, în care pacienții îl obligă pe terapeut să trăiască un set de sentimente
similar cu al lor; o modalitate de relaționare cu obiectul; o cale de schimbări psihologice, în sensul
că reintroiecția conținutului proiectat, după ce a fost modificat de către terapeut, duce la o
modificare în pacient. Deși acest model al identificării proiective pune accentul pe ceea ce se
petrece într-un cadru clinic, identificarea proiectivă se petrece în mod regulat și în situații care nu
sunt terapeutice. În situațiile din afara clinicii, proiecțiile pot fi returnate în forme complet
distorsionate sau băgate pe gâtul pacientului , în loc de a fi modificate sau conținute” ( Gabbard O.
Glen: Tratat de Psihiatrie Psihodinamică; Editura TREI; București; 2014, pag. 60-61).
Putem exemplifica o multitudine de exemple ale manifestării identificării proiective în viața
de zi cu zi: o persoană e recalcitrantă cu altcineva pe nedrept, deoarece se identifică inconștient cu o
suferință pe care i-a produs-o o terță persoană în trecut; profesorul e subiectiv și nedrept cu un elev,
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 39

deoarece, altcineva, acasă l-a supărat matinal; o persoană, ce consideră că lumea e plină de droguri
și prostituție își dedică întreaga activitate pentru stoparea acestor flageluri; o persoană crescută la
orfelinat, își dedică întreaga viață pentru a ajuta copii orfani; o persoană extrem de empatică față de
bătrâni își sacrifică averea pentru realizarea unui azil de bătrâni etc.
Învinovățirea proiectivă (Spruiell V .: On blaming: An entry to the question of values;
Psychoanalytic Study of the Child; 44; 1989; pag 241-263 ) – acuzi nemeritoriu o persoană pentru
problema ta personală. Ești vinovat pentru o situație deranjantă, urâtă și în loc să-ți recunoști
greșeala, învinuiești pe nedrept pe altul.
„La 9.30 p.m, tatăl iese din biroul unde utilizase internetul și își dă seama că, fiul său de
vârstă școlară juca Nintendo, în loc să își facă temele. Tatăl o întreabă acuzator pe mamă: De ce
Jimmy nu și-a făcut temele? Aceasta tocmai încheiase o convorbire telefonică prelungită cu un
client și ripostează: Eu eram ocupată! De ce nu ai avut tu grijă ca el să își facă temele?!
Acest mecanism apare frecvent în viața de familie, caz în care este adesea respins de către cel
învinovățit, ce reafirmă realitatea și ulterior adaugă: Prin urmare, nu mă învinovăți pe mine!”
(Blackman S. Jerome: 101 Apărări – cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; Bucu rești; 2012;
pag. 59).
Negarea (Freud Anna: Eul și mecanismele de apărare – 1936; Editura Fundației Generația;
2002; / Moore B.& Rubinfine D.: The mechanism of denial; The Kris Study Group of the New York
Psychoanalytic Institute; Monograph III; International Universities Press; New York; 1969 )– se
presupune că ai perceput realitatea (simțul realității este intact):
a) negare per se – dezavuarea unui fapt real, în ciuda dovezilor clare ale existenței acestuia;
b) negarea prin act – comportament cu semnificație simbolică: această realitate neplăcută
nu există!
c) negarea prin fantasmă – menținerea unor convingeri eronate, astfel încât nu e nevoie să
accepți realitatea;
d) negarea prin cuvânt – folosești cuvinte speciale prin care îți menții convingerea eronată
despre o realitate.
Negarea este o respingere directă a unor date traumatice senzoriale. În timp ce refularea este
utilizată în general ca o apărare împotriva dorințelor sau impulsurilor interne, negarea este utilizată
de obicei ca apărare împotriva realității externe atunci când realitatea este copleșitor de tulburătoare.
Deși asociat în primul rând cu psihozele și tulburările severe de personalitate, acest mecanism poate
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 40

fi folosit și de către persoane sănătoase, în special în situații catastrofice.
Școala britanică a relațiilor de obiect a influențat mult teoria americană a relațiilor. Această
teorie a celor două persoane și verii săi apropiați – intersubiectivismul, constructivismul și teoria
interpersonală – au în comun concepția conform căreia percepțiile terapeutului referitoare la pacient
sunt în mod inevitabil nuanțate de subiectivitatea terapeutului (Renik O.: The analyst’ s subjectivity
and the analyst’ s objectivity ; Int J psychoanal; 79:487 – 497; 1998). O trăsătură esențială a acestei
concepții este că, există două persoane în încăpere care se influențează reciproc în orice moment.
Astfel, terapeutul nu-și poate depăși propria subiectivitate atunci când formulează problemele
pacientului. Mai mult, comportamentul real al terapeutului va avea un impact substanțial asupra
transferului pacientului. Unii autori consideră că, această perspectivă intersubiectivă depășește
cadrele diferitelor școli și este relevantă pentru orice situație psihoterapeutică (Gabbard G.O.: A
reconsideration of objectivity în the analyst; In psychoanal ; 78:15-26; 1997).
Dediferențierea – fuziunea Sinelui cu obiectul – Mahler, 1968, (Mahler M.: On human
symbiosis and the vicissitudes of individuation; International Universities Press; New York; 1968 ) –
te comporți așa cum vrea altcineva să fii pentru a evita afectele neplăcute, cel mai adesea frica de
pierdere.
În West Side Story ( Laurents A., Bernstein L., Sondheim S., & Robbins J.: West Side Story;
Random House; New York; 1956 ), protagonistul Tony, folose ște acest mecanism de apărare. Deși se
cunoștea pe sine, după ce se îndrăgostește de Maria, el află că, aceasta dezaprobă înfruntarea
deschisă, pe care Tony o aranjase între bandele rivale pentru prevenirea unor atacuri neașteptate.
Din teama de a pierde iubirea acesteia, el renunță la identitatea sa, pentru a deveni ca ea – crezând în
mod idealist că, iubirea poate triumfa asupra urii. Folosirea acestui mecanism îl determină să
anuleze înfruntarea deschisă, încercând astfel să șteargă orice animozitate. În mod ironic, această
atitudine nerealistă duce la uciderea prietenului său cel mai bun și, ulterior, a protagonistului.
Dediferențierea poate opera în combinație cu pasivitatea (ca opusă agresivității) și cu
identificarea cu agresorul. Când se întâmplă acest lucru, individul devine vulnerabil la manipulările
unor lideri de cult (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura
TREI; București; 2012; pag. 63-64).
Clivajul (Kernberg, 1975) – vezi anumiți oameni complet ostili (McDevitt, 1985), în schimb
ce alții, sunt complet afectuoși, sau urăști acum răul pe care l-ai iubit.
Clivajul este un proces inconștient care separă în mod activ unele de altele, sentimentele
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 41

contradictorii, reprezentări ale Sinelui sau reprezentări de obiect. Deși Freud (1927-1961, 1940-
1964) a făcut remarci dispersate referitoare la clivaj, Klein (1946–1975) este cea care a oferit
clivajului un rol esențial în supraviețuirea emoțională în primele luni de viață. Clivajul îi permite
copilului mic să separe binele de rău, plăcerea de neplăcere și dragostea de ură, astfel încât să
păstreze trăirile, afectele, reprezentările Sinelui și reprezentările de obiect cu coloratură pozitivă în
compartimentele psihice bine izolate, la adăpost de contaminarea de către cele negative (Melanie
Klein: Notes on some schizoid mecanisms , 1946, în Envy and Gratitude and other works, 1946-
1963, New York, Free Press, 1975; pag. 1-24) .
Clivajul poate fi privit ca o modalitate biologică de bază de a organiza experiențele prin care
ceea ce este amenințător este separat de cel amenințat; este secundar elaborat într-o apărare
psihologică (Ogden Th.: The Matrix of the Mind : object relations and the psychoanalytic dialogue ,
Northvalle, N.J., Jason Aronson, 1986). Clivajul e și o cauză fundamentală a slăbiciunii Eului.
Integrarea derivatelor de pulsiuni libidinale și agresive asociate cu introiecțiile bune și rele servește
la neutralizarea agresivității (Kernberg O.F.: Borderline Personality Organization; J Am
Psychoanal Assoc; 15: 641-685; 1967). Clivajul previne această neutralizare și astfel îl lipsește pe
Eu de o sursă esențială de energie, în vederea dezvoltării.
În viziunea lui Kernberg, clivajul e caracterizat de anumite manifestări clinice:
– expresii alternative ale unor comportamente și atitudini contradictorii, pe care pacientul le
privește cu lipsă de îngrijorare și negare blândă;
– împărțirea tuturor celor din mediu în tabere de total bun și total rău, care e definită deseori
ca idealizare sau devalorizare;
– coexistența unor reprezentări ale Sinelui contradictorii, care alternează între ele.
Otto Friedmann Kernberg
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 42

Deși Kernberg a considerat clivajul ca principala operațiune de apărare la pacienții cu
tulburare de personalitate borderline, clivajul poate fi observat la toți pacienții în anumite momente
(Rangell L.: The Self in Psychoanalytic Theory, J Am Psychoanal Assoc 30: 863-891; 1982) și el nu
diferențiază în mod clar pacienții borderline, de cei cu alte tulburări de personalitate (Allen J.G.,
Deering C.D., Buskirk JR et al.: Assessment of therapeutic, alliances, in the psychiatric hospital
milieu; Psychiatry ; 41:291-299; 1988). Kernberg face distincția între caracterul nevrotic și
borderline, în parte și prin preferința acestuia din urmă pentru clivaj, față de refulare, dar cercetarea
empirică arată că aceste două apărări operează independent și pot coexista la același individ (Perry
J.C., Cooper S.H.: A preliminary report on defenses and conflicts associated with borderline
personality disorder ; J Am Psychoanal Assoc ; 34:863-893; 1988).
Kohut – despre clivajul vertical
„Cea mai importantă și mai frecventă manifestare clinică a clivajului vertical pe care o cunosc
este următoarea.
Apare cu o asemenea frecvență, încât sunt aproape înclinat să o etichetez ca pe o formă
particulară de psihopatologie, întrucât tipul de substrat ontogenetic și rezultatele simptomatice
actuale sunt foarte des întâlnite într-o mare varietate de manifestări exterioare. Este un scenariu în
care, copilul de sex masculin este foarte strâns legat de mamă, care stimulează grandoarea copilului
dincolo de perioada adecvată etapei de dezvoltare și îl pune pe copil înaintea tatălui. Tatăl este
minimalizat de mamă, iar stima de sine a copilului este accentuată în mod exagerat. Însă lauda pe
care mama o oferă băiatului este condiționată – în măsura în care copilul a crescut, adorat și admirat
numai de mamă, între mamă și copil creându-se o intensă încurcătură narcisică. Copilul rămâne
falusul mamei. Astfel, acest copil de sex masculin este admirat și suprastimulat în grandoarea sa
atâta timp cât rămâne o parte a personalității mamei. Iar copilul simte acest lucru.
Un timp, copilul se bucură de laudă, deoarece a face parte din obiectul Sinelui, a-ți admira
mama și a fi admiratîn schimb de ea sunt aspecte adecvate etapei de dezvoltare. Totuși, există noi
presiuni de maturizare, iar copilul începe acum să-și manifeste independența, inițiativa și așa trebuie
să fie. El vrea să hoinărească prin lume. Vrea să fie separat de mamă. În condiții normale, mama e
capabilă să treacă de la admirarea unei părți a ei însăși complicate narcisicla admirarea cuiva, care e
acum ca un mic tată. El ajunge să fie tot atât de măreț ca tatăl; devine o așchie a bătrânului copac,
iar tatăl, în mândria sa, se bucură de faptul că, acest micuț începe să-i semene. Totuși, în acest
moment, dezvoltarea e întreruptă. Mai mult sau mai puțin subtil, mamaîși retrage brusc admirația,
ceea ce-i creează copilului o uriașă rană narcisică. Copilul, atunci când încearcă să facă primii pași
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 43

independenți, de exemplu, atunci când își arată cu mândrie masculinitatea înmugurindă, e
desconsiderat de mamă, care-și pierde brusc interesul față de el. Ea își îndreaptă atenția spre un alt
copil, probabil către o fetiță, care s-a născut între timp. De fapt un anumit tip de tată nu-și poate
permite să devină o imagine parentală idealizată pentru băiat, astfel încât băiatul să poată ieși din
legătura narcisică în care este o parte a mamei, privindu-l în schimb cu admirație pe tată și
participând la măreția și la masculinitatea tatălui – trecând, de fapt, la un tip diferit de narcisism sau
stimă de sine, în care masculinitatea tatălui este împărțită. În consecință, dezvoltarea ca Sine
masculin independent, cu inițiativă independentă, este grav afectată.
Ce avem atunci? Avem semințele unui tip particular de dezvoltare, a unui clivaj vertical al
personalității. Copilul se întoarce la poziția de tip lăudăros, excesiv de exhibiționist, care pretinde
fără inhibiție admirație și căruia îi lipsește orice urmă de inițiativă independentă. El regresează la
sentimentul că este o parte a corpului matern și a organizării psihologice a mamei. În acest sector al
personalității sale este solicitant, exhibiționist, este o pacoste pentru oricine altcineva, întrucît el se
proclamă în mod gălăgios, singura persoană din lume care are drepturi. Cu toate acestea, există o
altă parte a personalității, în care el ce simte foarte prost în ceea ce-l privește și teribil de văduvit. El
simte o lipsă profundă ca individ de sex masculin cu inițiativă masculină sigură de sine și cu o
dorință de a se împrieteni cu alți bărbați ca de la egal la egal – un bărbat care dorește să cucerească
femei, să fie independent și să se bucure de succesul profesional. Acea parte a personalității este
blocată. Există în el o barieră, legată de teama de a pierde brusc dragostea mamei sale, de a fi privat
de o anumită susținere narcisică esențială dacă acestei aspirații masculine anume i se permite o
influență deplină, aspirație lipsită însă de imaginea paternă ca suport exterior, întrucât tatăl este, la
rândul său oprimat. Foarte adesea se dovedește că, tatăl nu este complet oprimat, că undeva în
interiorul său există o enclavă în care copilul a realizat că, tatăl său e un om de succes, dar numai la
el la birou, numai în profesia sa. Succesul său nu putea fi văzut niciodată acasă, unde tatăl era în
mod continuu castrat de mamă.
În spatele lăudăroșeniei se află întreaga experiență de încurcătură în aceeași plasă cu mama.
Trebuie înțeles că în partea centrală a personalității există un sentiment extrem de profund și de trist
de văduvire, în care aspirațiile timide de independență și reușită în calitate de bărbat nu au fost
niciodată încurajate. Și nu este de niciun folos ca băiețelul să fie o parte a corpului matern; în acea
stare el nu-și poate face prieteni, nu se poate însura și nu poate avea o carieră reușită. El nu-și poate
apropia decât o lume unică, rezervată copiilor, ca lumea unui bebeluș. Și formează simptome legate
de aceasta, întrucât aspirațiile sale sunt în dezacord cu unele aspecte ale acestei părți ale
personalității. Și totuși din timp în timp, observând pacientul, descoperi o altă parte a personalității.
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 44

Și, într-adevăr, acea parte a personalității este aceea care a început să formeze pe tăcute un transfer
narcisic. Acea parte a personalității a format un transfer în oglindă, care tânjește după un răspuns
matern pozitiv la masculinitatea Sinelui. Acest tip de transfer în oglindă, se poate să se fi format
împotriva unor rezistențe puternice.
Rezistențele sunt motivate de temerea că, mama te va desființa și că vei fi dintr-odată lăsat în
aer, cu tot exhibiționismul tău deja mobilizat. Te vei simți brusc teribil de frustrat, întrucât tot acest
exhibiționism nonneutralizat, care a fost remobilizat, nu a fost lăsat niciodată lăsat să formeze
structuri stabile; nu a fost niciodată lăsat să se dezvolte, să aibă o influență deplină în primii ani de
viață. Prin urmare, atunci când începe să se desfășoare și când apare o dorință timidă pentru un
anumit grad de recunoaștere, există o uriașă teamă de a nu fi din nou devalorizat și lăsat în situația
traumatică de a-și fi mobilizat în zadar toate acele dorințe de realizare a Sinelui său masculin
independent. Alternativ, pacientul poate forma un transfer idealizant asupra tatălui minimalizat, dar,
totodată, împungându-l, spunându-i: Nu ești bun. Soția ta te devalorizează. În spatele acestora însă,
există dorința: Tată, afirmă-te, astfel înât să mă pot uita cu mândrie la tine și să te admir. Acum,
indiferent care dintre aceste dorințe este mobilizată, vă puteți începe treaba. Poți observa oscilațiile
transferului acum mobilizat, fie transferul în oglindă îndreptat spre mamă, solicitând un răspuns
pentru băiețelul independent, fie transferul idealizant îndreptat spre tată, cerându-i tatălui să fie
admirabil și puternic, pentru a se putea uni cu el. Când le vezi în suișurile și coborâșurile
transferului, te afli din nou pe drumul cel bun. Atunci poți spune: Acest Sine întreg al
dumneavoastră a fost din nou dat uitării din cauza celor întâmplate ieri. Mi-ați spus ieri că, șeful
dumneavoastră a zis așa și așa și eu nu am recunoscut cât de important era pentru dumneavoastră.
Și astfel v-am dezamăgit și ați devenit din nou extrem de lăudăros și v-ați făcut de râs. Și asta nu
pentru că, în interiorul dumneavoastră vă simțiți inferior, ci pentru că, descoperind una-alta despre
mine, un defect, v-a fost înșelată așteptarea pe care o aveați de la transferul în oglindă sau
așteptarea dorințelor idealizate îndreptate spre mine.
Dacă se întâmplă așa, dacă procesul perlaborării continuă în felul acesta, atunci se va realiza
treptat o dezinvestire a părții clivate vertical. Nu e complet analizată. Nu înseamnă că dispare.
Întotdeauna se va afla acolo ca o posibilitate. Dar, pacientul va începe să cunoască din ce în ce mai
bine oscilațiile sale dintr-o parte în alta a Sinelui și lui îi va deveni din ce în ce mai clar că, Sinele
nuclear – și anume, sectoarele inițiativei masculine – este, de fapt, acela care fusese mai tăcut și
care conținea dorința de a fi un tip independent, aflat în legătură cu tatăl idealizat, o așchie a
bătrânului copac. Multe dintre cazurile de tendințe homosexuale mai mult sau mai puțin fățișe sau
tendințele de a fi puțin efeminat, pot fi înțelese din punct de vedere ontogenetic în termenii formulei
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 45

pe care tocmai am descris-o. Și partea clivată, tăcută, centrală este partea masculină, îngrijorată și
văduvită.
În clivajul orizontal, privațiunea duce la o stimă de sine redusă, iar sub ea se află un mic
nucleu de inițiativă masculină, obținut prin investirea Sinelui” (Kohut Heinz: Psihologia Sinelui –
Prelegerile de la Institutul de Psihanaliză din Chicago; Editura TREI; 2016; pag. 102–108 ).

Animismul (Freud, 1913; Mahler, 1968) – atribui calități umane unor entități neumane, ca
apărare împotriva dezamăgirilor din partea semenilor. Îndividul își spală piatra preferată, vorbește în
mod afectuos cu plantele, se supără pe aragaz, se ascunde de televizor.
Deși acesta e un mecanism specific psihozei adultului, e frecvent întâlnit și la copiii normali,
pentru care păpușile sau animalele de pluș sunt însuflețite. Timp de mii de ani, numeroase religii au
atribuit obiectelor de cult și icoanelor calități specifice omului. Există și în prezent numeroși
indivizi, chiar și în cultura vestică, ce apelează la intermediari, ce le transmit, cu ajutorul globului
de cristal, vești de la persoana iubită decedată sau care vorbesc cu vocea acesteia, ca modalități de
apărare împotriva sentimentelor dureroase produse de doliu (Blackmann S. Jerome: 101 Apărări –
Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 65-66).
Deanimarea (Mahler, 1968) – persoana pe care o vezi, nu e om, deci nu ai de ce să te
îngrijorezi. Dacă nu ești văzut ca om, ceilalți nu sunt nevoiți să-și facă griji pentru că îți acordă
încredere.
Un bărbat aflat în terapie a relatat că îi displăcea să mă întâlnească în afara cabinetului,
pentru că îl făcea să se gândească la mine ca la o persoană reală, ceea ce însemna imprevizibilă și
exigentă. El prefera să mă considere „doctorul obiect”, nu o persoană reală cu o existență proprie.
Acest mecanism este adeseori întâlnit în psihoze și în tulburările narcisice grave.
Deanimarea inamicilor e folosită și în timpul războiului. În cel de Al Doilea Război Mondial,
aliații îi numeau pe japonezi pericolul galben. Vicisitudinile datorate folosirii acestei apărări – a
considera inamicul inuman – au fost descrise artistic în filmul A Majority of One (Le-Roy, 1961), în
care, la scurt timp după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, o văduvă americană de
origine israelită, ce își pierduse fiul în război, e curtată și în final se îndrăgostește de un bărbat
japonez, care deasemenea își pierduse rudele (Blackmann S. Jerome: 101 Apărări – Cum se
autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 66).
Formațiunea reacțională (A. Freud, 1936; Gorelik, 1931) – simți opusul (de exemplu, ești
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 46

atât de amabil, încât nu îți poți exprima furia).
Un exemplu mai familiar este dezgustul intens și intoleranța la fumul de țigară pe care le simt
mulți dintre cei care au reușit să se lase de fumat. Înainte să se hotărască să renunțe, gustul și
mirosul de tutun ars îi încânta. Atunci când au încercat pentru prima oară să renunțe la acest obicei,
probabil că era o tortură să se afle în preajma unei persoane care fuma, în special pentru că mirosea
atât de bine. După câteva luni, după ce s-au descotorosit cu adevărat de acest obicei, se poate să fi
dezvoltat o aversiune puternică față de același miros – formațiune reacțională.
Din nou, descoperim că un mecanism de apărare poate fi un avantaj. Deși, la un anumit nivel,
oamenii își pot dori să fumeze din nou, dezgustul pe care îl simt în mod conștient îi împiedică să
revină la un obicei distructiv. Dacă ați întâlnit acest tip de fumător reformat, probabil că v-ați simți
iritați, întrebându-vă de ce face respectiva persoană atâta caz, chiar ostracizând pe cineva pentru un
comportament identic cu al fostului fumător odinioară?
Intensitatea acestei aversiuni e un semn elocvent că se află în acțiune un mecanism de apărare
(Joseph Burgo: De ce fac asta? Mecanismele psihice de apărare și căile ascunse prin care ne
schimbă viața, Editura TREI, București, 2019, pag. 86) .
Otto Fenichel remarca, acum mult timp, că formațiunea reacțională ca mecanism de apărare
ajunge să fie integrată, de obicei, în tipul de personalitate sau stilul unei persoane, acționând ca
apărare continuă, neîntreruptă împotriva unei părți mari a vieții emoționale a individului. Un
stereotip familiar este mironosița care prin comportamentul său pretențios, ține la distanță
impulsurile sexuale extrem de amenințătoare (Otto Fenichel: The Psychoanalytic Theory of
Neurosis, New York, Norton – 1945; pag. 151).
Auzim deseori: indiferent ce dificultăți aș avea, măcar știu că sunt o persoană foarte bună
sau vreau din toată inima să fiu o persoană foarte bună. În realitate se poate să se fi dedicat actelor
de caritate, activităților religioase, muncii în folosul comunității și altor tipuri de voluntariat; în
lumea lor, probabil că sunt văzuți ca buni samariteni sau chiar sfinți. Mulți oameni își găsesc sensul
vieții în astfel de activități filantropice, dar dacă se bazează pe ele ca dovadă a propriei bunătăți,
punând accentul pe a părea într-un anumit fel și a fi considerați oameni buni de către ceilalți, de
obicei acest lucru înseamnă că se confruntă, la nivel inconștient, cu diverse tipuri de sentimente, în
special furie și ură (Joseph Burgo: De ce fac asta? Mecanismele psihice de apărare și căile ascunse
prin care ne schimbă viața, Editura TREI, București, 2019; pag. 87-88).
Formațiunea reacțională este un mecanism de apărare deseori uzitat în viața cotidiană. Putem
exemplifica următoarele exemple evidente: elevul e extrem de politicos fa ță de profesor, dar în
realitate îl urăște pe acesta; chelnerul e foarte amabil și binevoitor cu clientul, dar de fapt îl detestă;
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 47

persoana care a făcut în adolescență abuz de alcool, e total împotriva consumului de alcool și nu
gustă nici de probă; medicul cu atitudine prietenoas ă, care în fond, se simte enervat de pacient etc.
Anularea retroactivă și ritualurile – te opui conștiinței Supraeului sau faci ceva pentru care
te simți vinovat, după care ispășești prin autopedepsire printr-un alt act simbolic. Anularea
retroactivă poate însemna că acționezi în opoziție cu ceea ce îți dictează conștiința pentru a-ți
diminua sentimentul că ești controlat de propria moralitate. De exemplu, o studentă în primul an de
facultate întreține raporturi sexuale cu unul dintre membrii frăției la o petrecere a acestora, doar
pentru a dovedi că nu mai este mironosița din timpul liceului.
Anularea retroactivă poate sta și la baza ritualurilor obsesionale, prin care individul se opune
propriei conștiințe făcând simbolic acele lucruri ce îi trezesc vinovăția, de care ulterior se eliberează
autopedepsindu-se printr-un alt act simbolic. Uneori se spune că, cel de-al doilea act îl anulează
magic pe primul (Blackmann S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura
TREI; București; 2012; pag. 68-69).
Izolarea afectului (C. Brenner, 1982) – nu ești conștient de trăirile produse de afecte. Elimini
din conștiință, fără a ști că faci acest lucru, trăirile asociate unor afecte. Este posibil ca ideile
asociate acestora să rămână conștiente.
O femeie îi spune terapeutului pe un ton lipsit de emoție că, ea și soțul nu au mai făcut
dragoste în ultimii trei ani. Acesta pleacă în fiecare zi de acasă la ora 5 dimineața și se întoarce
după 11 noaptea, când își pregătește un Martini. El nu este interesat de copii sau de ea și merge
direct la culcare. Deși afirmă sec că este un pic deranjată de atitudinea soțului, pacienta nu este
conștientă de sentimentele sale negative datorate ofenselor și frustrărilor suferite pe care le-a
descris atât de succint (Blackmann S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea;
Editura TREI; București; 2012; pag. 69-70).
Externalizarea – Glover, 1955 – crezi că societatea te va critica, când de fapt tu te simți
vinovat. Reprezintă un soi de proiecție prin care individul se raportează la unele conținuturi psihice,
ca provenind din afară. Individul se poate gândi că cineva îl va critica, când de fapt el însuși se
privește în mod autocritic.
În clinică, această apărare se manifestă adesea sub forma rezistenței la tratament, mulți dintre
cei care încep o terapie se simt vinovați pentru ceva. Aceștia vor spune adesea ceva de genul:
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 48

probabil vă gândiți că sunt îngrozitor sau probabil o să îmi spuneți că sunt nebun după care vorbesc
despre un comportament de care se rușinează. Răspunsul dat de terapeut ar trebui să sune astfel:
este ca și cum ați aștepta ca eu să vă judec aspru. Poate că dumneavoastră vă priviți autocritic,
motiv pentru care vă așteptați ca și eu să fiu critic cu dumneavoastră (Glover E.: The technique of
psychoanalysis; International Universities Press, New York; 1955) .
Interpretarea externalizării ca apărare îi poate ajuta pe indivizi să înțeleagă modul în care se
protejează de conștientizarea sentimentelor de vinovăție. Când această înțelegere este integrată
conștient, îi poate face pe aceștia să nu mai repete acele acte pentru care se simt vinovați. Sau este
posibil să ajungă la concluzia că, vinovăția lor e irațională și că ar trebui să își îngăduie plăcerea
produsă de activitatea ce anterior le producea vinovăție (Blackmann S. Jerome: 101 Apărări – Cum
se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 71).
Întoarcerea asupra propriei persoane (Freud, 1917; A. Freud, 1936) – ești furios pe
altcineva, dar îți faci rău ție însuți, te sinucizi. Indivizii cu tendințe suicidare ajung să se deteste
pentru că resimt o furie violentă la adresa altcuiva, iar furia este manifestată asupra propriei
persoane.
Odată, în timpul unui interviu (în limba spaniolă) cu o femeie originară din Mexic, ce avea
tendințe suicidare, am interpretat faptul că ideația sa suicidară reprezenta întoarcerea defensivă
asupra propriei persoane a furiei pe care nu își permitea să o resimtă față de fostul soț, adică:
„Creo que usted quisiera matarse a și mismo porque no quiere pensar en estar enojado con el.” Ea
a răspuns:”No, Doctor. Estoy mas que enojado. (Sunt mai mult decât revoltată). Estoy furiosa; no,
enfadada; no, encolerizada! ( Sunt furioasă; nu, scoasă din sărite; nu, colerică!) (Blackman S.
Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 71-72).
Întoarcerea furiei asupra propriei persoane e deseori cuprinsă în tentativele suicidare și în
cazuistica ideației suicidare.
Negativismul (Levy & Inderbitzin, 1989) – refuzi să cooperezi și ai o atitudine
condescendentă față de ceilalți. Refuzând să cooperezi, e imposibilă apropierea emoțională de
ceilalți.
Un bărbat de 42 de ani vine la o consultație pentru că mama sa l-a forțat și chiar l-a adus cu
mașina pentru programare. El simte că, o să se sinucidă în curând, dar nu spune nici când o să
facă aceasta și nici în ce mod. Când terapeutul îi recomandă internarea la psihiatrie, el refuză.
Când îi e subliniat faptul că, se va sinucide, el spune că, nu vorbea serios și că nu crede că, acest
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 49

lucru se va întâmpla azi. Atunci, terapeutul îi propune să ia medicamente, dar pacientul refuză,
spunând că, nu mai vrea să consulte niciun psihiatru sau terapeut (Blackman S. Jerome: 101
Apărări – Cum se autoprotejează mintea ; Editura TREI; București; 2012; pag. 72-73; / Levy S. &
Inderbitzin: Negativism and countertransference ; Journal of the American Psychoanalytic; 37;
1989; pag. 7-30).
Compartimentarea gândirii (Freud, 1926) – îți inhibi capacitatea de a face conexiuni (nu
integrezi noi informații), deoarece legarea acestora simbolizează ceva, ce îți trezește teamă. Această
inhibiție a integrării este diferită de o deficiență la nivelul acestei funcții, deși pot fi confundate cu
ușurință (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI;
București; 2012; pag. 73).
Putem oferi următorul exemplu clarificator: un individ bogat, dar lacom și zgârcit își etalează
fără jenă averea în fața oamenilor sărmani. Fără empatie, se laudă necontenit cu bunurile sale,
stârnind sentimente de dispreț din partea oamenilor sărmani. Nu ajută pe nimeni cu nimic. Are o
teamă exagerată, că ar putea sărăci dacă și-ar oferi susținerea.
Agresivitatea ostilă (Symonds, 1946; McDevitt, 1985) – intri în dispute cu ceilalți pentru a-ți
ascunde sentimentele neplăcute. Frustrarea realizată cu un scop (McDevitt, 1985) dă naștere la
agresivitate ostilă. Ulterior, această ostilitate, are rolul de a împiedica accesul în conștiință al
senzațiilor și gândurilor neplăcute.
Un pacient de 29 ani a admis jenat în ședință faptul că, atunci când soția a venit în dormitor
purtând un neglijeu sexy, el a ridiculizat-o furios pentru că își pusese „costum de prostituată”.
Acest comentariu a supărat-o în așa măsură pe soție, încât a dormit singură în camera de oaspeți.
Am analizat împreună cum răspunsul ostil al pacientului la invitația sexuală a soției, avea
inconștient rolul de a o îndepărta pe aceasta. Ostilitatea lui, prin care își atinsese scopul, era de
fapt o apărare împotriva anxietăților multiple ale pacientului cu privire la intimitatea afectivă și
performanțele sale sexuale (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea ;
Editura TREI; București; 2012; pag. 75; / Symonds P.: Dynamics of human adjustment; D.
Appleton-Century; New York & London:1946; / McDevitt J.: The emergence of hostile aggression
and its defensive and adaptive modifications during the separation – individuation process în H.
Blum (Ed.): Defense and resistance ; International Universities Press; New York; 1985; pag. 273-
300).
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 50

5.3 Primul stadiu genital (2-6 ani)
Deplasarea (Freud, 1900; Arlow & Brenner, 1964) – simți ceva față de o persoană, dar muți
sentimentele către o altă persoană sau situație. Ai sentimente fa ță de o persoană dar, de fapt, le
hrănești, în raport cu altcineva.
Fiul în vârstă de 11 ani își uitase manualul de istorie la școală. Mama a început imediat să
țipe la el, spunând: „ Ești exact ca tatăl tău, tot timpul îți uiți lucrurile!”.
Aceasta acumulase în decursul timpului o mare cantitate de frustrare cronică față de soțul
neatent, pe care a deplasat-o asupra fiului (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se
autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 75-76).
Simbolizarea (Freud, 1900; Arlow & Brenner, 1964) – acorzi o semnificație irațională unui
anumit aspect al funcționării mintale. De exemplu, ți-e frică să traversezi poduri când te afli la
volan, deoarece podurile reprezintă simbolic atât dorința de a-ți păstra soțul, cât și teama că vei fi
pedepsită (vei muri) pentru această dorință ostilă de abandon. Ulterior, visezi că faci plajă
dezbrăcată pe Riviera franceză, încercând disperată să îți recuperezi bikinii de la un măgar.
Simbolismul visului conține gândul de care te aperi, anume că soțul e nepriceput (prost) ca un
măgar în materie de sex (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea;
Editura TREI; București; 2012; pag. 76).
Condensarea (Freud, 1900; Arlow & Benner, 1964) – combini idei disparate cu caracter
contiguu. Stabilești legături ilogice între idei, imagini, reprezentări de obiecte sau funcții mentale
disparate, ce au un caracter contiguu sau simbolic.
Domnul V observă un Lexus în parcarea de lângă cabinetului terapeutului său și presupune
că aparține acestuia. Când se întâlnesc, domnul V îi spune terapeutului:” Îmi place mașina
dumneavoastră. E un Lexus, nu-i așa?”
Domnul V a gândit că terapeutul e bogat, în baza unui transfer patern negativ – ostil (tatăl
pacientului era avar). El credea că, cei care dețin un Lexus sunt bogați. Prin combinarea acestor
idei, pacientul ajuns la concluzia că, mașina aparținea terapeutului. Domnul V a folosit, pe lângă
condensare, socializarea (discuția despre automobile), formațiunea reacțională (afișând o atitudine
prietenoasă în locul uneia competitive), protejându-se astfel de conștientizarea transferului său
negativ la adresa terapeutului (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea;
Editura TREI; București ; 2012; pag. 76-77 ).
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 51

Formarea iluziilor, sau reveria (Raphling, 1996) – vizualizezi conștient un scenariu plăcut
sau neplăcut despre care știi că este o fantasmă. Fantasma sau reveria poate avea rolul de satisfacere
a unei dorințe, de evadare dintr-o realitate dureroasă sau de eliberare de sentimentul vinovăției.
O pacientă a relatat o viziune recurentă a unui câmp verde, plăcut și proaspăt, pe timp de
primăvară. S-a dovedit că, ea se apăra astfel împotriva sentimentelor de rușine legate de faptul că,
avea un copil nelegitim, pe care îl considera”micul ei secrete murdar”. Ea nu putea suporta
sentimentele de rușine și furie la gândul că rămăsese însărcinată în timpul unei partide de sex
neprotejat, pe o pajiște.
Renick (1978) descrie cazul tratat de Weishel, al unei paciente ce dezvoltase iluzia că,
bărbatul de pe o gravură japoneză aflată pe peretele cabinetului avea o protuberanță, ce sugera
organul sexual. Această iluzie o apăra de rușinea legată de curiozitatea sa cu privire la penisul
analistului. (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI;
București; 2012; pag. 77-78; / Raphling D.: The interpretation of daydreams, I; Journal of the
American Psychoanalytic Association ; 44; 1996; pag. 553-547).
Comportamentul evaziv (Karpman, 1949) – minți intenționat, cu un scop. Individul minte în
mod conștient și calculat. Mințitul e o trăsătură specifică criminalilor, fiind însoțit de obicei de
învinovățire proiectivă și raționalizare.
Mințitul în scop defensiv mai apare și la copii aflați în stadiile premergătoare latenței, la
adolescenți și la adulți aflați în situații stânjenitoare. Anumite minciuni nevinovate spuse în contexte
sociale (de exemplu: Ne pare rău că, nu putem ajunge la petrecere; nu am putut găsi o bonă pentru
copil!), sunt adesea catalogate ca acceptabile din punct de vedere moral, iar copiilor li se spune că îi
vor proteja de marginalizarea socială. Dacă oamenii și-ar exprima la nivel social sentimentele reale
(adică gândurile și opiniile negative), acestea ar putea răni, leza, narcisismul semenilor. Mințitul
poate fi privit atât ca un mecanism defensiv extrem de patologic, cât și ca un mecanism normal, în
funcție de circumstanțe (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea;
Editura TREI; 2012; pag. 78 ).
Confabulația (Spiegel, 1985; Target, 1998) – minți fără să știi, pentru a-ți ridica stima de
sine.
Confabulația este definită de Blatt (1992), astfel: o percepție ce inițial e conformă realității va
fi supusă unor elaborări secundare și asocieri cu caracter extensiv, nerealist, grandios. Autorul
descrie confabulația ca fiind determinată de o deficiență a Eului ( nerealismul), combinată cu o
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 52

apărare specifică ( grandiozitatea) (Blatt S.: The differential effect of psychotherapy &
psychoanalysis with anaclitic & introjective patiens: The Menninger Psychotherapy Research
Project revisited; Journal of the American Psychoanalytic Association; 40, 1992; pag. 691-724) .
Confabulația ca apărare, se manifestă ca mințitul automat (din motive inconștiente), de obicei,
pentru evitarea deteriorării imaginii de sine asociată cu uitarea unor detalii privind o anumită
situație. Caracterele narcisice din care fac parte și tipologiile ca și cum, pot fantasma la nesfârșit.
Nesinceritatea de care dau dovadă unii impostori este un mecanism în mare parte automat. Cu toate
acestea, cel mai adesea, confabulația apare în stări de atrofie cerebrală, ca de pildă în boala
Alzheimer, însoțită de tulburări de orientare și de memorie (Blackman S. Jerome: 101 Apărări –
Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 80).
Refularea (Freud, 1923, Arlow & Brenner, 1964) – uiți gândurile fără să vrei (Blackman S.
Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 39-42).
După E. Roudinesco și M. Plon, prin refulare trebuie să înțelegem procesul care vizează menținerea
în inconștient a tuturor ideilor și reprezentărilor legate de pulsiuni și a căror realizare
producătoare de plăcere, ar afecta echilibrul funcționării psihice a individului, devenind sursă de
neplăcere.
În studiul din 1915, intitulat Refularea, Freud descrie trei timpi ai refulării. Primul dintre ei,
refularea originară , este un moment ipotetic, postulat, pornindu-se de la efectele sale (Laplanche,
Pontalis). Majoritatea refulărilor se produc prin acțiunea conjugată a instanței interdictive (Supraeu)
și a atracției exercitate de alte conținuturi inconștiente. Cum există și conținuturi inconștiente care
nu s-au format prin atracția altor formațiuni inconștiente, Freud a presupus acțiunea unei refulări
originare sau primare, care intervine foarte de timpuriu, ca reacție la intensitatea extremă a
stimulilor care străpung filtrul de excitații.
Refularea secundară, sau refularea propriu-zisă, îndreptată împotriva reprezentanților
pulsiunii, este momentul cel mai bine studiat în psihanaliza freudiană. În sfârșit, întoarcerea
refulatului, cel de al treilea timp, descrie revenirea în conștient ca simptom, vis, act ratat, operă de
artă, etc. a conținuturilor refulate (Zamfirescu Dem. Vasile: Introducere în Psihanaliza Freudiană și
Postfreudiană; Editura TREI; București; 2015; pag. 308-309).
Halucinația negativă (Wimer, 1989) – nu vezi ceva ce te supără și se află chiar în fața ta.
Refuzi să vezi o realitate evidentă pentru că aceasta este supărătoare sau în mod simbolic îți
amintește de ceva neplăcut. Un bărbat de 39 ani, aflat în terapie de câteva luni, m-a întrebat: „ Ați
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 53

pus de curând acea hartă pe perete?” Când am specificat că nu era nouă, pacientul a răspuns:
„Ciudat. Nu am remarcat-o până acum”. Ulterior, acesta a asociat c ă îi displăcea profund să
meargă cu mașina să își viziteze soacra, pentru că drumul dura o zi întreagă. Am putut să îi arăt
faptul că, nu văzuse harta mai devreme, pentru a evita sentimentele ostile resimțite la adresa
soacrei (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI;
București; 2012; pag. 82; / Wimer L.: Understanding negative hallucination: Toward a
developmental classification of disturbances în reality awareness; Journal of the American
Psychoanalytic Association; 37 ; 1989; pag. 437-463) .
Regresia libidinală – regresia psihosexuală – (Freud, 1905, 1926) – te temi de sexualitate și
competitivitate, astfel că devii dependent (oral) sau încăpățânat (anal).
Din motive nevrotice, nu poți suporta gândurile legate de sexualitate și competitivitate –
acestea îți trezesc vinovăție. În consecință, te comporți infantil, evitând comportamentele sexuale
sau agresive.
Există în principal cinci tipuri de regresie libidinală: cea la stadiul oral, la stadiul anal, la
nivelul primului stagiu genital, la perioada de latență și la adolescență (al doilea stadiu genital),
(Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București;
2012; pag. 82).
Regresia Eului – acest termen este utilizat în trei accepțiuni:
a) perturbarea unei funcții: funcția sau forța Eului nu mai operează, astfel încât nu poți simți
ceva neplăcut;
b) întoarcerea la moduri de apărare mai primitive: pui în funcțiune mecanisme de apărare
specifice unui stadiu anterior de dezvoltare;
c) operații defensive ineficiente: apărările nu reușesc să blocheze afectele neplăcute, iar eșecul
acestora îi trezește individului vinovăție de care se eliberează prin autopedepsire (Blackman S.
Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 42).
Ca și refularea, regresia este unul dintre termenii cei mai importanți în psihanaliză,
desemnând atât procese normale, cât și patologice. Așa cum refularea e considerată, în freudism,
mijlocul de apărare împotriva tendințelor oedipiene specific isteriei, regresiei i se atribuie același rol
în nevroza obsesională. În general, prin regresie se desemnează procesul psihic, prin intermediul
căruia un subiect individual sau colectiv, se întoarce la un nivel anterior al dezvoltării psihice, fie că
e vorba despre gândire, sentiment, comportament. Regresia este prezentă nu doar în viața cotidiană
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 54

(întotdeauna există posibilitatea și tentația de a ne întoarce la copilul din noi) sau în procesele
patologice (în concepția clasică asupra nevrozei reprezentată de O. Fenichel, din procesul patogen
face parte regresia spre punctele de fixație din dezvoltarea libidoului în fața dificultăților vieții
actuale), ci și în terapia psihanalitică, atunci când transferul pacientului exprimă fantasmele sale
inconștiente care țin de copilăria sa.
Regresia poate fi globală, când cuprinde întreaga personalitate, sau parțială, când vizează
doar un aspect al Eului sau al dezvoltării libidinale. Deasemene a, ea poate fi stabilă sau fluctuantă,
malignă sau benefică, în serviciul Eului (M. Balint). În viața cotidiană sau în creația artistică
regresia temporară poate fi salutară pentru depășirea impasurilor existențiale sau estetice.
După Freud, regresia este topică atunci când parcurge în sens invers sistemele psihice
orientate într-o direcție determinată. Visul este terenul cel mai propice pentru manifestarea acestui
tip de regresie: dacă în starea de veghe, excitațiile evoluează dinspre percepție, spre motilitate, în
vis, gândurile regresează spre sistemul de percepție, exprimându-se în special sub forma imaginilor
senzoriale. Regresia mai poate fi temporală, când subiectul revine la etape depășite ale dezvoltării
(libidinale sau ale Eului). Astfel, un pacient depreseiv, cu idei suicidare, susținea că depresia sa a
început în copilărie. De fapt, starea actuală fusese provocată de eșecul în relația cu o tânără care
rezistase mai bine decât el la băutură, dansase cu prietenii lui în bar și în final, îi furase mașina.
Pacientul nu suporta să se înfurie pe cineva, a întors furia provocată de furie asupra sa de unde
depresia și ideile suicidare. În sfârșit, Freud vorbește și despre o regresie formală, când subiectul se
întoarce la niveluri inferioare din punctul de vedere al complexității, structurării și diferențierii
(Laplanche, Pontalis), (Zamfirescu Dem. Vasile: Introducere în Psihanaliza Freudiană și
Postfreudiană; Editura TREI; București; 2015; pag. 309-311).
Reprimarea (Werman, 1985) – încerci deliberat să uiți ceva.
Dorești benevol să uiți, ori cuprinsul ideatic atribuit unei stări, ori deopotrivă, cuprinsul
ideatic și senzațiile asociate acestuia.
Vaillant (1992), apreciază această apărare, ca fiind una matură, pentru că, deseori joacă un rol
adaptativ.
„Numeroși pacienți în terapie afirmă că nu vor să discute despre un anumit aspect, ce le
provoacă durere sau jenă. Reprimarea ca apărare are drept scop evitarea conflictelor, ceea ce în
terapia dinamică ar trebui interpretat. În terapia suportivă, terapeutul poate chiar să încurajeze
folosirea acestui mecanism de către pacient” (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se
autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 87-88).
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 55

Identificarea cu o fantasmă – te comporți ca eroul favorit.
„Tocmai îi explicasem unei paciente atractive, în vârstă de 37 de ani, modul subtil și sadic în
care se răzbuna pe soț și totodată se autopedepsea, refuzând raporturile sexuale. Atunci pacienta
și-a amintit faptul că, în adolescență le admira pe Cleopatra și pe Desiree, amanta lui Napoleon. A
fost surprinsă să constate că în relația de cuplu se comporta, alternativ, fie ca o regină autoritară,
fie ca amanta pedepsită prin abandon.”
Pacienta se identificase cu fantasmele sale referitoare la aceste personalități, idealizate în
adolsecență. Identificările sale au fost susținute de faptul că arăta bine în adolescență, ceea ce îi
oferea un control asupra băieților. Acest tip de control era socio-sintonic și îi dădea satisfacție. Cu
toate astea, în relație de cuplu, oscilația sa între pretențiile regale – asemenea Cleopatrei și privarea
capricioasă – la fel ca Desiree, avea un efect dezadaptativ și distrugător (Blackman S. Jerome: 101
Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 88-89).
Identificarea cu dorințe/ fantasme parentale, conștiente sau inconștiente (Johnson &
Szurek, 1952) – faci ce îți interzic părinții, pui în act dorințele acestora inacceptabile, pentru care
ești pedepsit.
În loc de a face ce îți spun părinții, acționezi exact în modul opus, astfel, ei își văd îndeplinite
dorințele inadecvate, ceea ce le oferă o satisfacție secretă. Când aceștia te critică, nu fac decât să îți
diminueze vinovăția și continui să te comporți inadecvat (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum
se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 89).
Johnson & Szureck (Johnson A. & Szureck: The genesis of antisocial acting out în children
and adolescents; Psychoanalytic Quarterly ; 21, 1952; pag. 323-343) au fost pionierii care au
interpretat aceast mecanism deosebit de apărare, regăsit la adolescenți, iar de atunci diversele tipuri
de acting out și acting in, au fost elaborate substanțial.
Identificarea cu o imagine sau un obiect idealizat (Carlson, 1977) – gândești și te manifești
ca o persoană deosebită și remarcabilă. Te maleezi după o persoană, pe care o consideri
remarcabilă. (indiferent dacă celălalt are aceste calități sau ele sunt doar proiecția grandiozității
fantasmate a individului).
Blos (1979), a observat faptul că, alegerea carierei la băieți e influențată în ultima perioadă a
adolescenței de procesul de separare de tatăl iubit. Afectul depresiv temporar pe care această
pierdere simbolică îl produce, îi determină pe băieți să utilizeze identificarea cu tatăl în mod
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 56

defensiv. Aceștia vor tinde să încorporeze în idealul Eului acele aspecte legate de sistemul de valori
al tatălui pe care (cel puțin în parte) ei le-au respins în etapa mijlocie a adolescenței.
Această apărare acționează și în cazul indivizilor atrași de diferite culte. Aceștia se modelează
după personalitatea liderului, evitând astfel diferite afecte ce le produc neplăcere (Blackman S.
Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 90-91).
Identificarea cu agresorul (A. Freud, 1936) – te comporți abuziv față de o persoană, pentru
că altcineva s-a comportat abuziv cu tine. Astfel, te protejezi de sentimentele de furie (Blackman S.
Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea ; Editura TREI; București; 2012; pag. 43).
Identificarea cu agresorul – eseu
“Utilitatea perspectivei inconștientului devine clară mai ales acolo unde, judecând oameni și
situații doar din punctul de vedere al conștiinței, rămâi perplex și nu poți decât să te miri, dezarmat
intelectual, sau sa-ți mustri îndurerat semenii. Mai ales acesta din urmă pare să fie cazul lui Horia –
Roman Patapievici în controversata sa carte Politice (Editura Humanitas, 2008), ajunsă la a cincea
ediție.
Genitaliile puterii, unul din cele mai virulente texte ale volumului, exprimă contrarierea,
deconcertarea și frustrarea maximă a autorului față de entuziasmul românilor de la începutul anilor
1990 pentru figuri politice aparținând trecutului comunist. Victimele își aclamă cu sinceritate călăii
și-i aleg prin vot (p.38). Într-adevăr, un astfel de comportament nu diferă esențial de ceea ce s-a
întâmplat pe vremea lui Stalin, când victimele purificărilor politice mureau slăvindu-l.
Imediat m-am gândit la pacienții – copii ai Annei Freud din cartea sa despre mecanismele de
apărare ale Eului. Mai întâi mi-am amintit de o fetiță, pe care mi-o închipui a fi inteligentă și veselă,
lipsită de curaj în a parcurge holul întunecos a locuinței, pentru că se temea de stafii. Până într-o zi,
când descoperă soluția pe care i-o va comunica și frățiorului: va traversa holul mișcându-se
asemenea spiritului presupus a-l bântui. Transformarea Eului în obiectul care provoacă frică, o
înlocuiește prin siguranță plăcută. Alteori, victima nu se identifică cu agresorul, ci cu acțiunea
agresivă, ceea ce are același efect liniștitor. Așa i se întâmplă unui băiețel care ajunge la terapia
psihanalitcă după un tratament stomatologic. Se află încă sub imperiul fricii și, pentru a o neutraliza,
începe să distrugă obiectele din cabinetul psihanalistei.
Dar nu numai copiii intră în pielea agresorului, ci și adulții ajunși în situații limită. Este cazul
victimelor experimentului Pitești de la începututl anilor 1950. După, D. Bacu, toți cei care au fost
supuși reeducării au devenit la rândul lor torționari. Mai mult decât atât, de-a dreptul oripilant
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 57

pentru conștiința morală este faptul că rezistența victimelor a fost nu numai inutilă, ci chiar
dăunătoare, profunzimea și durabilitatea convertirii fiind direct proporționale cu intensitatea
rezistenței. Deținuții de la Pitești au apelat involuntar, în virtutea nevoii de supraviețuire psihică, la
identificarea cu agresorul. Doar astfel au putut controla spaima indescriptibilă, despre care vorbește
Marcel Petrișor în Fortul 13. Și să nu uităm că sinuciderea fizică era imposibilă!
Însă, sistemul comunist nu este altceva decât un univers concetraționar, extins la nivelul unei
țări întregi. Principalele forme de influențare socială – coerciția și represiunea, generează frică în
proporții de masă (frica de securitate, de pierderea locului de muncă sau chiar a vieții). În asemenea
condiții aceptarea organizării sociale de tip comunist nu este, în fond, decât o expresie a identificării
cu agresorul.
Revenind la supraviețuitorii comunismului, nu mă mir, ca psihanalist, că reflexele
inconștiente create de o jumătate de secol de totalitarism nu au dispărut și continuă să fie active, mai
ales că primii ani de după 1990 au fost nesiguri și plini de spaime de tot felul.
Anulează oare înțelegerea unui comportament irațional prin prisma identificării cu agresorul
perspectiva de moralist adoptată de Horia – Roman Patapievici? Consider că demersul de înțelegere
și cel de valorizare sunt complementare. Primul ne scutește de disperare, iar cel de al doilea, de
inacțiune” (Zamfirescu Dem. Vasile: Nevroză Balcanică; Editura TREI; București; 2012; pag. 151-
153).
Identificarea cu victima (MacGregor, 1991) – te manifești ca o altă persoană, ori acceptând
un abuz, ori dorind să fii victimă. Reacționezi astfel, ori din dorința de a salva, ori pentru a
îndepărta propria furie sau culpă.
„Domnul S, un preot vicar în vârstă de 35 de ani, se lăsa frecvent agresat de către parohul
bisericii. Analiza a scos la iveală faptul că, aparent, domnul S se comporta în mod similar fratelui
său mai mic, asupra căruia tatăl își revărsa în copilărie furia sub forma pedepselor fizice.
Pacientul scăpase de acestea fiind protejat de mamă.
Vinovăția domnului S, determinată în parte de sentimentele de rivalitate cu fratele, precum și
de furia distrugătoare resimțită la adresa tatălui abuziv, îl determinase să devină, la rândul său,
victima abuzurilor repetate din partea parohului bisericii, asupra căruia transferase, inconștient
sentimentele față de tată. În alte situații, pacientul era cel care provoca inconștient pedeapsa din
partea parohului – provocarea masochistă ca apărare.
Domnul S se identificase cu fratele, acceptând astfel să fie pedepsit pe nedrept. Motivația sa
principală era diminuarea sentimentelor intense de vinovăție” ( Blackman S. Jerome: 101 Apărări –
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 58

Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 93; / MacGregor J.:
Identification with the victim; Psychoanalytic Quarterly; 60, 1991; pag. 53-68).
Identificarea cu obiectul pierdut (Freud, 1917; V olkan, 1987) – te manifești ca o persoană
iubită pe care ai pierdut-o. Dacă păstrezi amintiri, suvenire și nu resimți durere, se instaurează doliul
patologic.
„Același preot vicar (din exemplul precedent) își venera mama „martiră”, care murise de
cancer, când pacientul avea 17 ani. El nu a putut ține niciodată doliul pierderii acesteia. Pe de altă
parte, el se lăsa abuzat la fel cum aceasta suferise din cauaza abuzurilor soțului; adică, pacientul
folosea și identificarea cu obiectul pierdut. Îndurarea cu stoicism a abuzurilor, avea rolul simbolic
de a o păstra pe mamă „ vie”, evitând să țină doliul pierderii acesteia” (Blackman S. Jerome: 101
Apărări – Cum se autoprotejează mintea : Editura TREI; București; 2012; pag. 94).
Identificarea cu introiectul (Sandler, 1960) – acesta se constituie parte integrantă a
Supraeului persoanei.
În stadiul de latență, când s-a format deja reprezentarea mentală a unui obiect, acesta devine
ulterior parte a Supraeului. În psiho-patologia adultă, dacă persoana asimilează în imaginea de Sine
anumite caractere ale celui decedat, pe care inconștient le urăște, ea poate întoarce aceste
resentimente împotriva propriei persoane, ceea ce duce la instalarea depresiei reactive (Freud, 1917;
V olkan, 1987).
„Dacă terapeutul, ce tratează un astfel de pacient absoarbe temporar în imaginea de sine
aspecte ale pacientului, terapeutul poate dezvolta o reacție contratransferențială (ceea ce Racker –
1953 denumește identificare concordantă). Adoptarea inconștientă de către terapeut a unei atitudini
specifice unei persoane importante din trecutul pacientului poartă numele de identificare
complementară” (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea ; Editura
TREI; București; 2012; pag. 94-95).
Seducerea agresorului (Loewenstein, 1957) – seduci sexual sau flatezi pe cineva, pentru a te
elibera de frică ( Blackman S. Jerome: 101 apărări – Cum se autoprotejează mintea ; Editura TREI;
București; 2012; pag. 43).
Când îți este teamă de cineva, adopți un comportament sexual seductiv sau măgulitor față de
acesta, pentru a dovedi contrariul.
Probabil că indivizii folosesc acest mecanism în combinație cu alte apărări, cum sunt:
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 59

formațiunea reacțională, inhibarea judecății, reacțiile contrafobice și minimalizarea. Acest gen de
apărări pot duce la alegerea unui partener total nepotrivit (de exemplu, o femeie crede că va putea
schimba un băiat rău, prin iubirea pe care o poartă acestuia (Blackman S. Jerome: 101 Apărări –
Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 95-96 ).
5.4 Stadiul de latență (6-11 ani)
Sublimarea (A. Freud, 1936) – te implici într-o activitate, care la nivel simbolic desemnează
o fantasmă.
Pentru a te proteja de fantasme sexuale sau distructive șocante, te angajezi într-o acțiune cu
sens practic, ce parțial înlocuiește simbolic fantasma. În felul acesta, fantasma rămâne în plan
inconștient, chiar și pentru tine și va fi înlocuită de atenția pentru activitate.
„Părinții și cadrele didactice fac eforturi considerabile pentru a le trezi copiilor din ciclul
gimnazial interesul pentru diferite activități artă, muzică, atletism, colecționare – considerate
intuitiv ca fiind benefice. Toate aceste activități sunt o modalitate de descărcare pentru fantasmele
sexuale și agresive” (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura
TREI; București; 2012; pag. 99 ).
Comportamentul provocator (Freud, 1916; Berliner, 1947; C. Brenner, 1959, 1982) – îi
provoci pe alții să aibă relații sexuale cu tine, fie să te pedepsească, fie ambele.
„Te comporți astfel încât să-i determini pe ceilalți să-ți facă ceva. Dacă finalul este unul
sexual, atunci ai indus în celălalt o fantasmă sexuală. Dacă ești agresat, i-ai incitat să te facă să
suferi, posibil să te pedepsească, pentru a-ți diminua vinovăția resimțită” (Blackman S. Jerome: 101
Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 100 ).
Raționalizarea (Symonds, 1946) – Găsești scuze pentru a te elibera de tensiune, de regulă, în
urma negării unei realități (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea;
Editura TREI; București; 2012; pag. 44 ).
După Laplanche și Pontalis (Vocabularul Psihanalizei), termenul introdus de Ernest Jones în
câmpul psihanalizei are următoarea accepție: Procedeu prin care subiectul încearcă să dea o
explicație coerentă din punct de vedere logic sau acceptabilă din punct de vedere moral unor
atitudini, idei, sentimente, ale căror adevărate motive nu sunt percepute. Se vorbește în special
despre raționalizarea unui simptom, a unei compulsii defensive, a unei formațiuni reacționale.
Anumite lucrări de psihanaliză, nu includ raționalizarea printre mijloacele de apărare ale
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 60

Eului, deoarece nu este îndreptată direct împotriva tendințelor pulsionale, ci camuflează în mod
secundar diferite aspecte ale conflictului (Laplanche, Pontalis). Astfel, aspecte ale
comportamentului nevrotic – tendințele autodistructive ale omului cu șobolani – pot fi raționalizate
prin teorii estetice sau teorii referitoare la dietă, după cum comportamentele neacceptate cultural (de
tip homosexual masculin) pot fi raționalizate invocându-se superioritatea intelectuală și estetică a
bărbatului.
Un exemplu dintr-o psihanaliză contemporană:
În ședința a 140-a, A., comunică terapeutului emoția provocată de gânduri erotice de
neconceput pentru ea: s-a gândit cu dorință la B., prietenul soțului, despre care a aflat că e
supradotat sexual. Se înviovățește de imoralitate pentru asemenea gânduri, deoarece soția trebuie
să fie fidelă soțului nu numai cu fapta, dar și cu gândul. Până la sfârșitul orei se dovedește că, de
fapt considerentele morale sunt folosite ca raționalizare pentru sentimentele de inferioritate
provocate de obezitatea ei. „O femeie care arată ca mine nu poate avea aventuri”. Pentru imaginea
de sine este mult mai avantajos să se considere o ființă morală, decât să recunoască faptul că, din
cauza înfățișării, nu are succes (Zamfirescu Dem. Vasile: Introducere în Psihanaliza Freudiană și
Postfreudiană; Editura TREI; București; 2015; pag. 306-308).
Ruminarea mentală – analizezi foarte mult sau gândești în gol, dorind astfel, să găsești
rezolvări problemelor, care te frământă și te apasă.
Analizezi enorm, în dorința de a rezolva o problemă, ceea ce în realitate folosește la evitarea
altor gânduri și senzații, înlocuite astfel de ideile repetitive. În principi, aceasta se interpretează ca o
funcționare mentală în gol.
„O pacientă divorțată, în vârstă de 35 de ani, a petrecut în terapie săptămâni întregi
încercând să înțeleagă de ce ultimul partener se despărțise de ea. Într-un final am putut înțelege că
această ruminare avea rolul de evitare a durerii produse de despărțire” (Blackman S. Jerome: 101
Apărări – Cum se autoprotejează mintea ; Editura TREI; București; 2012; pag. 104).
Comportamentul contrafobic (Blos 1962-1979) – faci fix lucrurile de care îți este frică,
pentru a dovedi că nu ești speriat.
„O colegă analist a ajuns, după o evaluare detaliată, la concluzia că pacientul său narcisic
ar fi putut beneficia mai mult de pe urma unei terapii psihanalitice intensive. I-a recomandat
acestuia să mărească frecvența ședințelor la 4 pe săptămână, numărul standard. Prima reacție a
pacientului a fost să expună detaliat toate dificultățile și conflictele cu care se confruntă acceptând
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 61

că terapia intensivă i-ar permite să se cunoască mai bine. În ședința următoare, el a pretins că nu
putea lipsi de la serviciu pentru a veni atât de des la terapie.
Folosind tehnica confruntării, analista i-a sugerat pacientului, faptul că, scuzele găsite îl
protejau împotriva anxietății de a se simți dependent de ea. Atunci el a mărturisit că, încă din anii
de școală nutrea dorința de a rămâne invizibil. Pacientul își descria relațiile ca pe o „rețea
elaborată de etaje și uși” la care doar el avea cheile – îi putea lăsa pe ceilalți să se apropie
emoțional sau nu.
Faptul că, inițial pacientul a acceptat să mărească frecvența ședințelor a fost în mod corect
interpretat de analistă drept un răspuns contrafobic, ca apărare împotriva conflictelor legate de
apropierea emoțională și angoasele asociate: de fuziune a Sinelui cu Obiectul și cea de castrare”
(Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București;
2012; pag. 104-105 ).
Intelectualizarea (A. Freud, 1936) – te agăți cu disperare de o prejudecată sau o teorie
particulară, pentru explicarea unui comportament.
Ești cufundat într-o teorie greșită, în baza căreia îți justifici manifestările. Aceasta te susține să
nu îți recunoști sentimentele (susține izolarea ca apărare, prin intermediul căreia, trăirea afectului e
oprită să devină conștientă).
„Un profesor de facultate, în vârstă de 42 de ani, a mărturisit în timpul evaluării că își înșela
soția. Când am subliniat că evitase să vorbească despre asta (reprimare), el a început să plângă pe
motiv că își făcea soția să sufere. Din senin m-a întrebat dacă se putea vindeca de depresie luând
Prozac; el citise că depresiile erau cauzate de un dezechilibru chimic. Când am interpretat că, s-ar
fi simțit mai puțin vinovat dacă am fi discutat despre chimia creierului, pacientul a incuviințat,
după care a recunoscut și alte infidelități ce îi trezeau vinovăție. Intelectualizarea se bazează pe
folosirea unei funcții autonome a Eului (inteligența) în scopuri defensive, așa că nu trebuie
interpretat eronat drept apărare o activitate intelectuală normală” (Blackman S. Jerome: 101
Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 106-107).
Socializarea și distanțarea (Sutherland, 1980) – îți folosești abilitățile sociale pentru a te
distrage de la gânduri dureroase. Dacă ești deprimat, te vei dedica activităților sociale eliberându-te
astfel de sentimentele neplăcute. Dacă ai probleme legate de stima de sine, vei încerca să te
convingi că ceilalți te plac.
Unii indivizi suferind de anxietate legată de relațiile de obiect folosesc ca apărare distanțarea
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 62

în grade variate. La aceștia ne referim cu termenul figurat de comete. Cometele au de regulă o
personalitate de tip borderline. Ca și cometele propiu-zise, ce gravitează inițial în jurul Soarelui
cald, întorcându-se ulterior în spațiul astral rece, cometele umane intră și ies alternativ din relațiile
emoționale apropiate. Cometele socializează pentru a obține periodic iubirea, însoțită de gratificare
narcisică și sexuală (ca o cometă ce intra pe orbită în jurul soarelui) și pentru a evita singurătatea.
Însă mai devreme sau mai târziu, aceștia evadează, într-o atitudine de răceală spațială, părăsind
persoana iubită cel puțin pentru o perioadă; ei ar putea să revină la aceasta după un timp ( Blackman
S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 107).
Balint (1955), a denumit astfel de persoane philobats – însă termenul a fost rar folosit.
Alți indivizi se comportă asemănător sateliților: aceștia au o personalitate de tip borderline
mai scindată (tipul schizoid) și folosesc mecanismul distanțării permanente. Ei se mențin la o
distanță emoțională considerabilă față de ceilalți. Socializarea îi ține pe orbită, ceea ce le furnizează
un anumit grad de satisfacere a nevoii de relații obiectale, însă de la distanță. Balint ( 1955) descrie
acest tip, ca ocnophili – termen rar folosit (Balint M.: Friendly expanses-horrid empathy spaces;
Internațional Journal of Psychanalysis ; 36, 1955; pag. 225-241 ).
Atât cometele, cât și sateliții tind să folosească socializarea în scopul: evitării anxietății de
fuziune a Sinelui cu Obiectul, ce apare în relațiile intime stabilite și de durată; diminuării afectelor
depresive produse de distanțarea emoțională (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se
autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 108 ).
Investirea pulsională a unei funcții a Eului (Hartmann, 1953) – atașezi unei funcții a Eului
o semnificație simbolică (de exemplu spălatul vaselor este o treabă pentru femei, echivalând
irațional o anumită activitate cu apartenența la unul din sexe).
Atașezi unei funcții a Eului o semnificație sexuală sau agresivă, evitând astfel să te gândești la
sentimentele conflictuale trezite de dorința pulsională. Dacă funcția respectivă capătă o conotație
sexuală (de exemplu, femeia din fața mea s-a aplecat; aceasta e probabil o invitație sexuală ),
folosești sexualizarea (Coen, 1981), denumită și erotizare sau investire libidinală . Dacă semnificația
dată funcției Eului este una ostilă ( a judeca oamenii este ceva rău ), investirea este una agresivă
(Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București;
2012; pag. 108 ).
Inhibarea unei funcții a Eului (Freud, 1926; Anthony, 1961) – funcția Eului investită
pulsional, intră în conflict cu sentimentele de vinovăție și prin urmare, o blochezi (de exemplu, nu
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 63

poți citi, pentru că cititul e echivalat cu o activitate sexuală interzisă.
Odată ce uneia dintre funcțiile autonome ale Eului (inteligența, abstractizarea sau vorbirea) îi
e atașată o semnificație sexuală sau ostilă, aceasta poate intra în conflict cu cerințele Supraeului,
dând naștere la anxietatea legată de pedeapsă și la afectele depresive. În consecință, mintea poate
bloca funcția Eului investită pulsional, ca apărare împotriva afectului asociat (Blackman S. Jerome:
101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 109 ).
Idealizarea (Kernberg, 1975; Kohut, 1971) – supraevaluezi pe cineva datorită:
a) narcisismului (Freud, 1914): pentru diminuarea rușinii privind propria inadecvare;
b) narcisismului (Kohut, 1971): contopești persoana cu imaginea supraestimată a propriului
Sine (obiectul Sinelui);
c) iubirii: pentru a nu fi dezamăgit;
d) transferului (Freud, 1914): acesta este văzut ca un părinte foarte iubit în copilărie
(Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București;
2012; pag. 44 ).
Devalorizarea – îl desconsideri pe celălalt, pentru menținerea sentimentului propriei valori.
Crezi în mod eronat că un altul este demn de dispreț, gândești astfel pentru a-ți menține
sentimentul propriei valori.
Deși acest mecanism e foarte evident la persoanele naricisice, el poate apărea și în alte forme
mai subtile. În practica clinică e întâlnit în cazul pacienților care se plâng că terapia nu îi ajută, în
ciuda unor schimbări terapeutice evidente (reproșul pacientului nu are o bază reală), (Blackman S.
Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 39-42 ).
5.5 Perioada adolescenței și după – al doilea stadiu genital (de la 13 ani la 20+)
Umorul (Zerlling, 1955; Vaillant, 1992) – obișnuiești să glumești, pentru a evita să te gândești
la sentimentele dureroase. Dacă devi i extrem de excitat, ești hipomaniacal (Lewin, 1950; Almansi,
1961).
Umorul nu e întotdeauna un mecanism defensiv. Uneori individul poate în mod intenționat să
folosească cuvinte improprii, exagerări, aluzii subtile, reverii cu conținut pulsional, simboluri sadice
și inversiuni gramaticale, în scopul de a produce plăcere.
Atunci când umorul devine un automatism preconștient caracterizat de o stare de excitație
accentuată, logoree, amuzament, omnipotență, toate acestea având rolul de a diminua afectele
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 64

depresive, de furie și rușine, putem vorbi de hipomanie – Hartmann, 1939; Lewin, 1950; Almansi,
1961 (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București
2012; pag. 129-130 ).
Concretizarea (Blos, 1979) – nu mai folosești gândirea abstractă (care nu este afectată); dai
vina pe un dezechilibru chimic sau cauți să descoperi un virus, pentru a evita să te gândești la relații
și să te superi.
O femeie de 58 ani era deprimată din cauza deteriorării evidente a mariajului său, ce durase
29 ani. Când pacienta a înterbat: „Nu îmi puteți prescrie un medicament care să facă toate astea
să dispară?”, am răspuns: Cred că v-ar fi mai ușor să puteți găsi ocauză chimică, nu-i așa?” Ea a
afirmat: “Da. Aveți dreptate. Presupun că, trebuie totuși să vorbesc despre coșmarul căsniciei
mele!” (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea ; Editura TREI;
București; 2012; pag. 130-131).
Dezidentificarea (Greenson, 1968) – încerci din răsputeri să nu semeni cu cineva, de regul ă
cu unul dintre părinții tăi.
LZ, o pacientă de 21 ani, a mărturisit cu dificultate că, avea îndoieli în privința căsătoriei cu
actualul logodnic. Mama sa nu îl plăcea pe acesta, însă domnișoara LZ îi lua apărarea,
considerând că el făcea doar greșeli neînsemnate și susținea că mama sa era „obsesiv-
compulsivă”. Am subliniat că, ea încerca să nu fie la fel de pretențioasă ca și mama sa. Pacienta a
recunoscut că, nu își iubea logodnicul, însă îi displăcea să accepte că era de acord cu mama ei în
privința acestuia. Ea a înțeles că, dezidentificarea de înclinația evidentă a mamei spre criticism
constituia unul dintre motivele pentru care s-ar fi căsătorit cu acel bărbat ( Blackman S. Jerome:
101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea ; Editura TREI; București; 2012; pag. 133).
Constituirea grupului (Freud, 1921) – cauți compania unui grup, pentru a te apăra de
pulsiunile sexuale.
Alegi să îți petreci majoritatea timpului într-un grup, astfel încât să nu îți satisfaci nevoile de
apropiere emoțională și sexuală. Aceasta e o măsură adaptativă de obținere a confortului emoțional,
la adolescenții anxioși, în legătură cu pierderea identității și sexualitatea, dar e de regulă privită ca
dezadaptativă în cazul indivizilor căsătoriți.
În situațiile sociale, mulți dintre adulții singuri, ce își caută un partener pentru o relație intimă
pot deveni iritați și dezamăgiți de modelul de club al celibatarilor. Unul dintre motivele acestei
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 65

dezamăgiri, pare să fie un conflict între cele două conotații asociate unui astfel de club. Pe de o
parte, clubul ar trebui să ofere un loc de întâlnire în care adulții ce doresc o relație să își poată găsi
perechea; ulterior, partenerii ar putea face în particular o evaluare a perspectivelor relației. La polul
opus, aceste cluburi sunt o reeditare a socializării specifice adolescenței, prin organizarea
permanentă a unor activități de grup, care de regulă reprezintă un obstacol în crearea unei intimități
în doi – folosind constituirea grupului drept apărare împotriva întimității în doi (Blackman S.
Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag. 133-
135).
Ascetismul (A. Freud, 1936) – eviți contactul cu semenii, pentru a te proteja de sentimentele
dureroase asociate cu criticismului sau cu pierderea acestora.
Un comandant de navă trecut în rezervă, în vârstă de 55 ani, nu fusese niciodată căsătorit.
Viața sa sexuală consta în aventuri de o noapte cu femeile întâlnite în barurile din diverse porturi –
uneori acestea erau prostituate. Retragerea din marină îl făcea să se simtă singur și deprimat.
Încercând să aflu de ce nu își petrecea serile la clubul ofițerilor existent în oraș, el a motivat că era
deranjat de faptul că, femeile nu se mulțumeau doar cu un act sexual, ci doreau ulterior o relație.
Dorințele acestora de relaționare, îl iritau pe pacient, ceea ce ulterior îi atrăgea critici din parte
femeilor privind comportamentul său lipsit de maniere. El a pus acest lucru pe seama faptului că,
își pierduse mama înainte de a împlini un an și că fusese crescut de mai multe menajere
nepăsătoare, în timp ce, tatăl, comandor principal în marină, era adesea plecat în curse pe mare
sau se afla într-o stare avansată de ebrietate. În perioada școlii, fetele râdeau de el, deoarece nu
era un bun sportiv.
Ascetismul pacientului era o apărare împotriva anxietății, furiei și rușinii trăite, atunci când
relaționa cu sexul opus (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura
TREI; București; 2012; pag. 135-136 ).
Alegerea de obiect unisexuală – amicul/amica, de același sex îți diminuează anxietățile
privind excitarea heterosexuală. Acest tip particular de alegere de obiect nu trebuie confundat cu
alegerea de obiect homosexuală, un subiect complex tratat adesea în literatura de specialitate.
Această operație defensivă e întâlnită frecvent la copii, în perioada de latență și la adolescenți,
aceștia având tendința să petreacă timpul cu prietenii de același sex, ca apărare împotriva
anxietăților legate de relațiile heterosexuale. Cu toate acestea există și adulți care, datorită anxietății
și depresiei (dezamăgirii) în relațiile intime cu sexul opus, dezvoltă o preferință pentru petrecerea
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 66

timpului alături de un prieten de același sex. Unii bărbați, spre exemplu își ignoră familiile pentru a
merge la pescuit sau la o bere cu un amic. În mod analog, există femei care sunt mai apropiate
emoțional sau petrec mai mult timp cu prietena cea mai bună, decât cu soțul ( Blackman S. Jerome:
101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea; Editura TREI; București; 2012; pag 136).
5.6 Alte tipuri de mecanisme de apărare
Un afect versus altul (Ackerman & Jahoda, 1948) – acorzi atenție unei emoții pentru a evita
alta.
Hiperabstractizarea – Teoretizezi excesiv. Dacă la aceasta se adaugă negare și reconstrucția
realității, e probabil vorba de o tulburare psihotică.
Reticența – refuzi să vorbești, pentru a evita să fii prins.
Logoreea – vorbești foarte mult, fără însă a fi circumstanțial sau tangențial.
Evitarea – ocolești anumite situații, datorită conflictelor trezite de acestea.
Pasivitatea – adopți în mod automat o atitudine îngăduitoare sau supusă, atunci când ești
agresat.
Grandiozitatea/omnipotența ( Freud, 1913; Kohut, 1971; Kernberg, 1975; Lachman &
Storlow, 1976; Blackman, 1987) – ești darul lui Dumnezeu pe Pământ și ai puteri speciale.
Transformarea pasivității în activitate – nu mă puteți cocedia! Îmi dau demisia! – controlezi
momentul producerii propriei victimizări.
Somatizarea (Kernberg, 1975; Deutsch, 1959) – acorzi o atenție specială propriului corp,
pentru a evita conflictele legate de pulsiunile orale, sexuale sau agresive.
Normalizarea (Alpert & Bernstein, 1964) – te convingi singur că ești normal, în ciuda
psihopatologiei evidente.
Dramatizarea – pui emoție în cuvinte pentru a reduce conflictul legat de faptul de a fi
observat.
Impulsivitatea (Lustman, 1966) – te folosești de sex, de mâncat sau de ostilitate pentru a te
elibera de o tensiune sau un afect neplăcut.
Consumul excesiv de substanțe (Wurmser, 1974) – consumi diferite substanțe pentru a scăpa
de afectele neplăcute.
Comportamentul adeziv (Schilder, 1939) – te agăți de o persoană care te respinge.
Lamentarea – prin exprimarea nemulțumirilor, nu vezi caracterul infantil al dorinței de a fi
îngrijit.
Pseudoidependența – devii călărețul singuratic, fără a le permite celorlalți să te ajute.
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 67

Altruismul patologic (A. Freud, 1936) – reprezintă de fapt o proiecție și o identificare cu
victima; îți negi dorințele orale intense și le proiectezi asupra celui în nevoie, simțindu-te îngrijit în
mod indirect.
Inducerea (Calef & Weinshel, 1981; Dorpat, 2000) – îl faci pe celălalt să simtă sau să creadă
că are o tulburare psihică.
Minimalizarea – deși conștientizezi o realitate dureroasă, îi atribui acesteia o importanță
redusă.
Exagerarea (Sperling, 1963) – faci prea mult caz într-o situație.
Generalizarea (Loeb, 1982) – pentru a nu urî o persoană, o vezi drept parte a unui grup
diabolic.
Reconstrucția realității (Freeman, 1962) – reinventezi o situație, după ce în prealabil ai
negat realitatea acesteia.
Transferul (Freud, 1914; A. Freud, 1936; Loeweenstein, 1957; Marcus, 1971, 1980; Blum,
1982) – deplasezi amintirile cu privire la situații și relații trecute asupra cuiva din prezent, ulterior,
mobilizezi vechile apărări pentru a uita sau controla experiențele trecute, prin repetarea lor
simbolică sau modificarea finalului acestora.
Disocierea – uiți un aspect al propriei personalități, dacă îi dai un nume; de pildă, Butch, ești
probabil psihotic (Frosch, 1983; Gardner, 1994). Îl determini pe celălalt să te caracterizeze, după
care respingi opiniile acestuia (Whitmer, 2001).
Fotofobia (Abraham, 1913) – eviți lumina, evitând de fapt propriile dorințe scoptofilice
(V oaierism).
Apatia (Greenson, 1949) – îți lipsește interesul pentru a desfășura o activitate.
Intimidarea celorlalți – comportamentul agresiv, tiranic (Knight, 1942; Blackman, 2003) – îi
pui pe ceilalți în gardă, pentru a te elibera de propria anxietate.
Compensarea deficiențelor (Ackerman & Jahoda, 1948) – îi respingi pe cei cu o
personalitate mai integrată decât a ta.
Ticul psihogen (Aarons, 1958) – spasmul ca descărcare a tensiunii/ furiei.
Introspecția (Kohut, 1959; Fogel, 1995) – te cufunzi într-o stare meditativă pentru a te
elibera de tensiune sau pentru a evita realitățile externe.
Acordul rezervat (Abend, 1975) – îți dai parțial consimțământul pentru a evita o atitudine
rebelă.
Investirea pulsională a unei deficiențe a Eului (Blackman, 1991) – pui deficiența privind
toleranța la afecte sau controlul pulsional pe seama apartenenței la unul dintre genuri (masculin sau
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 68

feminin).
Inautenticitatea (Akhtar, 1994) – Te prefaci, probabil din obișnuință.
Hiper-raționalitatea ( Spruiell, 1989) – folosești procesele secundare pentru a evita afectele.
Imprecizia (Paniagua, 1999) – Ascunzi detaliile.
Hiper-estetismul ( Paniagua, 1999) – Ești preocupat de ideea de adevăr și frumos, pentru a
evita realitatea sau afectele.
Locvacitatea – Individul vorbește cu ușurință, dar nu crede prea mult din ceea ce spune.
Violența fizică – anulezi obiectul, pentru a-ți opri ura.
Identificarea cu obiectul lezat (Kitayama, 1991) – Te modelezi după păsările rănite, pe care
le-ai cunoscut (și uneori iubit).
Regresia formală (Freud, 1900; Blum, 1994) – nu îți mai folosești gândirea logică, orientată
temporal.
Hipervigilența – Ești cu ochii în patru, chiar și atunci când nu e necesar.
Deplasarea temporală într-o situație ipotetică viitoare – Akhatar, 1996 – Îți imaginezi cum
ar fi dacă… sau într-o bună zi… .
Extenuarea – Te simți obosit, fără a avea o afecțiune fizică.
Franchețea (Feder, 1974) – Ești onest și tăios, pentru a ascunde adevăratele gânduri și
sentimente.
Transformarea autocriticii în criticarea obiectului – Îl critici pe celălalt, pentru a nu te
critica aspru pe tine (Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea ; Editura
TREI; București; 2012; pag. 45-49 ).
6. Studiu de caz
6.1 Date de identificare
Victor Ionescu este un domn în etate de 55 de ani, de profesie ofițer de marină și activează de
30 de ani în domeniul marinei, având chiar o evoluție favorabilă, din punct de vedere profesional. A
lucrat pe diverse tipuri de nave, iar în ultimii zece ani își desfășoară serviciul pe nave petroliere într-
un regim alternativ, lucrând o lună continuu, iar cealaltă lună stând acasă, fiind remunerat lună de
lună, deci și în lunile în care nu lucrează, având un salariu lunar foarte bun de 11 000 Euro.
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 69

Domnul Victor Ionescu are studii superioare, în speță Academia de Marină Mircea Cel Bătrân
Constanța, fiind ofițer superior, Academia oferindu-i la bază și titlul de inginer electronist. Până la
vârsta de 55 de ani a evoluat profesional, corespunzător, obținându-și toate gradele specifice,
spunând că aderă către gradul suprem, acela de comandant de navă.
Este de origine din Bacău, având domiciliul tot în Bacău. Este căsătorit și are o fiică, în vârstă
de 30 de ani. Domnul Victor s-a căsătorit foarte devreme, la vârsta 19 ani, iar soția sa este tot din
Bacău, aceasta activând ca profesor de limba română la un liceu din Bacău. Fiica lor este căsătorită,
de profesie economist, are doi copii și este stabilită cu familia sa în Danemarca.
6.2 Motivele prezentării la consult. Prezentare caz
L-am cunoscut pe domnul Victor prin intermediul domnului Codrin, acesta din urmă fiindu-
mi vecin și prieten vechi de familie. Domnul Codrin e prieten din copilărie cu domnul Victor, dar e
și nașul de cununie al acestuia. Domnul Codrin, nașul, m-a rugat, dacă aș putea să stau de vorbă cu
domnul Victor, finul său, știind că am urmat Facultatea de Psihologie, lucrez în domeniu și sunt
masterand la Psihanaliză, deoarece, domnul Victor nu concepe să fie consultat de un psiholog sau de
un psihiatru. Nașul este foarte îngrijorat pentru că, soția domnului Victor este hotărâtă să divorțeze
și i-ar părea rău să se destrame această familie, întrucât sunt împreună de atâția ani. Domnul Victor
are un respect deosebit pentru nașul său, deoarece acesta este un om potent financiar, fiind
antreprenorul unei societăți cunoscute. De altfel mi-a și spus că singurele modele pe care le admiră,
încă din copilărie, sunt domnul Codrin și cuceritorul Napoleon Bonaparte. Astfel, domnul Victor a
fost de acord și a venit la mine, la solicitarea expresă a nașului său.
Pacientul este un domn elegant, pedant, îmbrăcat opulent, având o constituție atletică. Îmi
cere permisiunea să fumeze, eu sunt de acord și își aprinde o țigara scumpă, de tip havană. Îmi
spune zâmbind, puțin ironic și arogant, că el nu are absolut nicio problemă medicală, sau
psihologică, dar că, este de acord să avem aceasta consultație, spre a-i face un hatâr nașului și
pentru a demonstra familiei și celorlalți că el este cel sănătos, altora trebuindu-le psiholog sau
psihiatru.
Îl întreb pe pacient, la cine se referă când spune că altora le-ar fi necesar un psiholog sau un
psihiatru? Acesta răspunde prompt: la nemernica de nevastă-mea, bineînțeles, că a lovit-o divorțul,
după ce mi-a mâncat sufletul 36 de ani. Ea să se ducă la doctor, că e nebună și nu vrea să
recunoască!
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 70

Domnul Victor începe spunând că, este acuzat de familie că are sentimente de grandoare, că
nu simte emoții și că are o necesitate de admirație exagerată. Acesta spune că recent a achiziționat
un autoturism BMW X6 în valoare de 65 000 Euro, iar soției îi este ciudă, că el are asemenea
posibilități. Soția îi reproșează că se laudă anormal de mult cu această mașină, că timpul liber îl
petrece mai mult în această mașină, și că o face de râs în fața tuturor cunoștințelor, care în marea lor
majoritate sunt oameni modești. Deasemenea, spune că, soția îi reproșează faptul că, el mai
glumește față de oameni, fabulând că are un salariu de 50.000 Euro, că este comandant de navă, că
are vile, dar dânsul spune că face aceste afirmații doar pe la petreceri, în spirit de glumă.
Soția sa, în loc să-i fie recunoscătoare, că e protejată de el, îi reproșează că lovește oameni pe
stradă degeaba, atunci când el o apără de agresori impertinenți și provocatori. Este de acord că, își
pierde repede controlul, dar spune că, nu-i suport pe cei obraznici, față de mine sau față de cei
apropiați. A mai lovit-o și pe soție, dar domnul Victor spune că, ea e vinovată pentru agresiunile lui.
Pacientul spune că, soția nu știe să se poarte în societate, exemplificând că, de multe ori l-a provocat
cu inferioritatea ei: la o masă, la Moeciu, soția făcea mofturi că e jignită și eu i-am dat o palmă
bine meritată, deoarece ea încerca să se impună, ridicând vocea la mine, în fața unor prieteni ai
mei prezenți; în toamnă, de ziua ei, la fel, încerca să mă facă de râs la masă unde erau mai mulți
prieteni, văitându-se de caracterul meu și la fel, am fost nevoit să-i dau câteva palme în văzul
tuturora, fiindcă nu așa se procedează cu un bărbat ca mine. Soția mea e o proastă. E fiică de
securiști, de aceea e needucată. Domnul Victor spune că, tot soția îi reproșează lipsă de empatie, în
sensul că este incapabil să cunoască sau să se identifice cu sentimentele și necesitățile altora. Acesta
spune că soția, pe care o renumește nemernica, intenționat vrea să îl enerveze, îi tot reamintește
evenimente din trecut, chiar și de acum 30 de ani: că atunci când ea a fost bolnavă, pe el nu l-a
interesat, nu a ajutat-o cu absolut nimic, nici financiar, nici moral; când ea a făcut accident vascular,
el a plecat șapte zile la munte; când s-a operat de fiere, el a plecat cinci zile în excursie la Paris; că,
atunci când era însărcinată în nouă luni, a făcut lângă el, noaptea, o criză de astm, intra în șoc
anafilactic, iar el, spunându-i că, ea de fapt simulează boala, a fugit la un club, în loc să cheme
Salvarea, ea trebuind să apeleze la o vecină, să o ducă la spital; iar, de când s-a născut copilul îl
acuză că, nu l-a interesat nici când fetița se îmbolnăvea, că el fugea și nu vroia să ș tie nimic despre
sănătatea copilului; că nu a participat cu nimic la procesul de creștere și educare al copilului etc.
Realizez că, soția îl acuză de fapt, de lipsa afectului și atașamentului față de familie.
Domnul Victor își motivează comportamentul spunând că, sigur îmi făceau ele (soția și fiica)
mie ceva rău, dacă eu reacționam urât, că doar nu mă supăram degeaba.
Pacientul spune că, toată viața mea, nu am avut noroc la oameni; nu am avut o soție bună,
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 71

iar fata seamănă cu soția, la fel de rea; nici părinții mei nu au fost buni, nici fratele meu; în afară
de nașul, nu am avut pe nimeni aproape de mine. Recunosc că i-am pedepsit pe toți, dar au meritat.
Eu nu le-am greșit cu nimic. Toate se rezumă la destin. Simplu, nu am avut noroc la oameni!
Ghinionul la oameni apropiați, s-a ținut de mine, ca un virus!
Domnul Victor spune că soția sa vrea să-l abandoneze, să divorțeze, după atâția ani de
căsnicie. Nu înțelege motivele acestei despărțiri. El nu a greșit niciodată cu nimic. Soția îi reclamă
permanent că, el a făcut un dezastru din viața tuturo r: a ei, a fiicei, a părinților, a socrilor etc.
Domnul Victor spune că și el s-a săturat de lipsa de caracter a soției, care-l critică neîncetat. Zice
că, eu nu suport nici cea mai minoră critică, pentru că, eu am un comportament perfect. Acesta
recunoaște că, deseori a agresat-o fizic și verbal pe soția sa, dar nicidecum din vina lui, ci numai din
vina ei, deoarece ea l-a provocat. E adevărat că și cu fiica lor a fost violent, încă din copilărie, dar
tot din pricina soției, care-l instiga, manipulând fata împotriva lui. Recunoaște că își pierde repede
controlul, dar este îndreptățit, fiindcă a avut în jurul lui numai oameni potrivnici lui, care i-au vrut
numai răul sau au dorit doar să profite de bunătatea lui. Soția îl acuză mereu, că o face de râs,
deoarece nu știe să fie modest. Aceasta îi reproșează că are mereu sentimentul de autoimportanță,
fantasme de succes nelimitat și putere, că persoana lui necesită admirație excesivă, că e în fond un
grandoman, un snob care își subliniază în mod exagerat calitățile. Domnul Victor spune că, soția îl
urăște pentru faptul că el e deștept, capabil și are cu ce se lăuda. Acesta spune că, el are 11000 Euro
lunar, iar soția câștigă doar 800 Euro și de aceea, aceasta niciodată nu s-a putut împăca niciodată cu
gândul că îi este inferioară lui. Domnul Victor recunoaște faptul că și-a înșelat soția în nenumărate
rânduri, chiar de la începutul căsniciei, deoarece aceasta nu a știut niciodată să se supună dorințelor
sale de viață și sexuale și nici nu a știut vreodată să-l trateze la adevărata lui valoare. Acesta spune:
E o grasă urâtă, care ziua se văicărește, iar noaptea sforăie! Ce să vezi, ca bărbat la ea?
Domnul Victor spune că e creștin-ortodox practicant și consideră că e foarte iubit de
Dumnezeu, fiindcă el nu are păcate. Spune că e un bărbat frumos, șarmant, foarte sănătos și foarte
ocrotit de divinitate. Acesta subliniază: niciodată nu m-a pedepsit Dumnezeu! Eu cum de nu mă
îmbolnăvesc niciodată? Eu nu am nicio problem ă! Toți din jurul meu sunt păcătoși, de aceea au
probleme grave! Nevastă-mea și fiică-mea, mereu se plâng, că-s bolnave, ba că au depresie, ba cu
fierea, ba cu stomacul, inima etc! Le-a lovit Dumnezeu, conform păcatelor, pentru tot răul ce mi l-
au făcut MIE!
Pacientul continuă: Dumnezeu PE MINE mă iubește, fiindcă sunt lipsit de PĂCATE și de
aceea m-a ajutat să am: mașina MEA adorată, casele MELE, serviciul MEU binemeritat și
îndestulător! Până și ele (soția și fiica), sunt tot ALE MELE, fiindcă, dacă nu eram EU, erau
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 72

muritoare de foame!
Întreb pacientul, ce are să-i reproșeze, în mod esențial soției sale, în raportul cu el? Acesta
îmi răspunde sec: Nu m-a respectat niciodată. Nu m-a tratat nicicând cu respectul cuvenit. Acesta o
învinovățește pe soție, că din cauza ei, el a deprins viciul alcoolului. Spune că a fost nevoit să se
apuce de băutură, pentru a o putea suporta pe nesuferita de soție.
Pacientul, o descrie pe soția sa ca fiind, rea, incultă, țărancă, posacă, urâtă, grasă și fără
simțul umorului. Acesta povestește că, are un motan birmanez, în vârstă de opt ani, pe nume Mark,
pe care-l adoră. În luna când e acasă, și nu e plecat pe mare, el îl răsfață pe Mark cumpărându-i
zilnic, câte doi hamsteri vii, cărora le dă drumul prin casă, iar acesta îi vânează, omorându-i, spre
divertismentul domnului Victor și oroarea soției. Pacientului i se luminează fața, povestind aceste
secvențe. Soția a încercat să-i interzică acest crud și sadic ritual, iar acesta, a bătut-o zdravăn,
pacientul înțelegând că soția sa disprețuiește momentele lui de recreere. De când și-a învățat lecția,
se ascunde nemernica în balcon sau fuge la o vecină, cât vânează Mark, spune vizibil satisfăcut
pacientul. Acesta precizează că, motanul Mark este al meu, îl răsfăț cu de toate, iar prinderea
șoarecilor îi face și pisoiului un bine, ținându-i active instinctele de vânător, iar mie creându-mi
momente de distracție memorabile. Oricum nu-l las să mănânce șoarecii, că mi-e teamă să nu se
îmbolnăvească!
De fiica sa, domnul Victor este foarte dezamăgit. În primul rând și-a dorit un băiat, nu o fată.
Fiica sa, de mică, a fost o mototoală și puțină la minte, aidoma mamei ei. Nici la școală nu a fost
bună, acesta spunând că, fata a făcut liceul și facultatea cu șpagă. S-a măritat devreme cu un prost
și un calic, a trântit doi copii, de temă să n-o lase prostul și au plecat în Danemarca, cică pentru o
viață mai bună! Că parcă în Danemarca, umblă câinii cu covrigi în coadă! Au crezut că inventeză
ei munca în Danemarca! E femeie de serviciu, iar el, bărba’ su plimbă roaba cu moloz, prin
șantierele de construcții!
Domnul Victor e vecin cu părinții săi, dar nu vorbește cu aceștia de 25 de ani. Spune că, îi
urăște, deoarece i-au oferit o copilărie nefericită. Tatăl, fost director de liceu și profesor de limba
rusă, a fost un zbir, un despot. Pe mine mă pedepsea cel mai aspru, mă închidea în cameră câte o
săptămână, iar apoi mă punea să-mi cer iertare în genunchi, dar eu nu îmi ceream iertare și iar mă
închidea câte o săptămână. Primeam numai mâncare, ieșeam doar să plec la școală (de unde
deseori chiuleam, pentru a simți gustul libertatății), iar când mă întorceam, mă izola din nou în
camera mea. Niciodată nu-mi ceream iertare, așa cum îmi pretindea moșneagul, fiindcă NU
GREȘEAM CU NIMIC. Făceam simple năzbâtii de adolescent rebel: fumam, chiuleam de la școală
și luam note mici. Într-adevăr, eram și puțin infractor. Odată i-am furat tot salariul babacului și am
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 73

fugit la București la o iubită. M-am întors după o săptămână, fără niciun ban. În liceu, eram un
personaj fabulos, un zmeu. Eram o vedetă: primul la bătaie și primul la fete. Tatăl meu mă
pedepsea, iar mama mă tot implora să-i cer iertare frumos, în genunchi, pentru a nu mă mai
pedepsi. Mama era tot profesor de rusă, încerca să fie mai blajină, dar era, de fapt o duplicitară
vicleană, deoarece îi ținea partea lui taică-meu. Lui frate-meu îi cumpărau de toate și-i făceau
toate mofturile, că de’, avea 10 pe linie la școală! Domnul Victor continuă, spunând că, nu mai vrea
să interacționeze vreodată cu părinții săi, deoarece consideră că, aceștia l-au umilit groaznic: i-au
oferit numai suferință, privându-l în copilărie de libertate, excursii, dulciuri, jucării, haine,
încălțăminte și mai ales privându-l de iubire, de toate aceste privilegii beneficiind numai fratele său.
Spune că, părinților le-a întors spatele pentru totdeauna, precum și fratelui.
Își amintește cu dezgust, disperările mamei, care plângea și îl implora, să fie și el copilul
perfect, așa cum era fratele lui, ca tatăl să nu-și mai pună în mișcare, tot arsenalul de pedepse contra
lui. Pacientul spune că, el poate chiar avea capacități intelectuale mai mari decât ale fratelui, dar nu
dorea să le facă pe plac părinților, considerând astfel că, îi pedepsea la rându-i, pentru purtarea
abuzivă față de el în raport cu purtarea privilegiată față de frate. Mama sa, care-i preconizase, de
mic, un viitor strălucit, era nevoită, să se resemneze distrusă, denumindu-l deseori, eșecul vieții ei.
Îmi amintesc de Modell (1976), care a folosit metafora unei larve, pentru a descrie
sentimentul de nerelaționare cu mediul, al individului narcisic. Această larvă este ca o iluzie de
autosuficiență omnipotentă, întărită de fantasme grandioase, care posibil au fost inițiate de către o
mamă, care avea o vedere grandioasă asupra capacităților copilului ei.
În viața cotidiană, domnul Victor, spune că funcționează perfect. Nu are nevoie de consiliere
de niciun fel, de sfaturi, de îndemnuri. Cu aroganță și sfidare, spune că: am în bancă 500.000 Euro
strânși de mine pe numele meu, am trei imobile, o mașină de lux, eu nu am nevoie de ajutorul
nimănui. Dacă eram nebun, așa cum mă numesc cei de lângă mine, mai puteam eu face aceste
bunuri? I-am răspuns că, nu e nebun, dar e posibil să existe câteva probleme legate de caracterul și
personalitatea dânsului.
Domnul Victor se laudă necontenit spunând că lui îi este sortit să fie un cuceritor, ca
Napoleon, că la anul viitor va ajunge comandant de navă, iar astfel va avea venituri și mai
considerabile, ajungând până la 15.000 Euro/ lună, și își va achiziționa un imobil la mare și unul la
munte în următorii cinci ani. Îmi povestește cu megalomanie că, el face parte dintr-o lume de elită,
pe care o denumește frișca societății și poate tocmai de aceea, de către oamenii simpli, el nu poate fi
înțeles. Iar, pentru a-și hrăni și mai mult imaginea de sine, acesta îmi spune că, el prin familia de
origine, se înrudește cu Țarii Rusiei. Extrem de egocentric, fără empatie, spune că veniturile sale
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 74

sunt numai și numai pentru el, nu-l interesează problemele celorlalți din familie.
Deasemenea, spune că, frate lui mai mare cu doi ani ca el, i-a întors spatele din tinerețe de pe
la 20 de ani, urându-l și purtându-i invidie, deoarece consideră că, fratele a fost tratat de către
părinți, nemeritoriu, mult mai bine, decât el. Efectiv, apreciază că a fost discriminat tendențios, de
către părinți, în favoarea fratelui. Nu poate uita că, tatăl său, mereu spunea că el nu e copilul lui,
deoarece e prea prost și prea rău, să fie al lui.
De reținut, e faptul că, sentimentele urâte și ostile față de familia de origine ale domnului
Victor, nu s-au estompat cu trecerea timpului, ci sunt foarte vii și actuale, chiar dacă au trecut zeci
de ani de atunci.
Întrebându-l pe domnul Victor dacă a avut probleme privind normele legale, acesta mi-a
răspuns că nu a avut niciodată dosare penale, dar a avut zeci de amenzi contravenționale pentru
tulburarea liniștii publice sau amenzi rutiere. În trafic, deduc că este agresiv la volan, deoarece
acesta spune că se enervează extrem de puternic în momentul în care nu i se permite să se bage, să
depășească. Constat că, datorită megalomaniei, are mania vitezei în trafic, fiind iresponsabil, atât
pentru viața lui, cât și pentru viața celorlalți aflați în traficul de circulație. Acesta spune că, nu
suportă nesimțiții din trafic, care aflându-se la volanul unor tigăi din anii 90’, nu se dau din calea
lui, care dintotdeauna a condus un bolid de lux, iar din acest motiv, deseori a avut destule altercații
și incidente, lăsându-se uneori cu bătaie.
Deseori, a intrat în scandaluri publice culminând chiar cu încăierări, acesta motivând, ba că îi
fusese jignită soția, ba prietena, ba fiica, motivele fiind extrem de puerile, povestind că și de la o
privire urâtă a fost nevoit s ă lovească un alt om. Domnul Victor recunoaște că, el aplică diverse
pedepse celor care-l provoacă, dar motivează mereu că nu suportă să fie umilit, făcut de rușine. Un
alt exemplu de pedeapsă, din sistemul punitiv al pacientului, e acela în care, pleca în Grecia cu
soția, fiica și un unchi al soției de 97 de ani, iar pentru faptul că soția l-a jignit cu ceva (nu-și
amintește cu ce), acesta a șofat 600 km, fără să oprească, privându-i pe cei din habitaclul mașinii de
a lua masa și de a-și rezolva nevoile fiziologice, aducând pasagerii efectiv la disperare. Nu i-a lăsat
nici măcar să mănânce niște dulciuri, pe care le aveau la îndemână, motivând, că îi murdăresc
mașina BMW X6. Acesta a procedat la oprirea autovehicolului după 600 Km, când LUI i se făcuse
foame și nu se mai putea abține, privind nevoile fiziologice. Denotă într-adevăr empatie zero și
incapacitatea clară de a se identifica cu sentimentele și nevoile celorlalți, înclinată clar spre cruzime.
Domnul Victor desconsideră drepturile altora, este impulsiv, iritabil, agresiv, dovedește
neglijență nesăbuită pentru siguranța lui sau a altora, chiar iresponsabilitate considerabilă, prin
incapacitatea repetată de a avea un comportament consecvent în viața cotidiană. Îmi dau seama că
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 75

domnul Victor are o nepăsare rece față de sentimentele celorlalți; atitudine marcată și persistentă de
iresponsabilitate și disprețuire a normelor, regulilor și convențiilor sociale; incapacitatea de a
menține relații durabile, deși nu există nicio dificultate în stabilirea lor; o toleranță foarte scăzută la
frustrare și un prag scăzut de control al tendințelor de a manifesta agresivitate, inclusiv violență;
incapacitatea de a trăi sentimentul de vină și de a învăța din experiențe; o înclinație marcată de a da
vina pe alții sau de a oferi explicații plauzibile pentru comportamentul care a adus pacientul în
conflict cu societatea. Denotă o tulburare de personalitate antisocială, în conținutul ei fiind prezente
iritabilitatea și o tulburare de conduită din copilărie. Domnul Victor nu realizează că este amoral,
antisocial și asocial, în fața tuturor acestora situându-se o tulburare narcisică.
Domnul Victor are o percepție exagerată asupra propriei sale importanțe, crede că i se cuvine
orice și are nevoie extremă de atenție și admirație din partea celorlalți. Se consideră superior și nu
pune preț pe ceea ce simt ceilalți.
Copil fiind, domnul Victor nu a avut ocazia să dezvolte o stimă de sine adecvată și, ca atare, a
construit ceea ce numim un Sine Fals, pentru a se putea descurca în lume. Acest Sine Fals l-a făcut
pe domnul Victor să poarte o mască în public, ceea ce a avut două consecințe foarte importante
asupra dânsului:
– purtarea măștii îl epuizează din punct de vedere al resurselor intelectuale și emoționale;
– este mereu în gardă, de teamă să nu fie descoperit, iar oameni să îl vadă așa cum este de fapt.
Sinele Fals îi permite domnului Victor să nu se confrunte cu adevărul dureros, că se simte de
fapt gol pe interior, defect într-un mod fundamental și profund și că întreaga sa viață e doar o
mascaradă creată în scopul de a ascunde de ceilalți acest adevăr. Domnul Victor nu a ales în mod
conștient să își ucidă Sinele Real și să dezvolte comportamente patologice, însă consecința acestei
alegeri inconștiente este că se simte din ce în ce mai acaparat de Sinele Fals, care emite pretenții din
ce în ce mai mari și nu este mulțumit niciodată.
În Mitul lui Narcis, protagonistul poveștii se îndrăgostește de reflexia sa din apă. Aparent, se
îndrăgostește de sine însuși, dar gândindu-ne mai bine, nu de sine se îndrăgostește, ci de reflexia sa
– Sinele Fals. Faptul că se îndrăgostește de reflexia sa este explicat prin faptul că, nu este capabil să
se iubească pe sine pentru ceea ce este, pentru anumite părți pe care nu le acceptă la el însuși.
Pentru a evita confruntarea cu aceste părți, domnul Victor își crează o imagine despre sine cu care
se poate împăca și cu care se poate arăta în lume. Începe să creadă că este un zeu printre muritori,
însă ca orice zeu, are nevoie de oameni pentru a ști că există. De fapt, domnul Victor s-ar simți
inexistent fără atenția celorlalți, dar în același timp disprețuiește aceasta nevoie de atenție de la
persoane inferioare lui.
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 76

În niciun caz, domnul Victor, nu suferă că, nu poate recepta emoțiile celorlalți, din contră,
consideră că acest lucru îi oferă un avantaj. El se consideră superior pentru că nu are această
slăbiciune și îi disprețuiește profund pe cei empatici. Deduc faptul că soția l-a încurajat enorm să
simtă emoții, iar acesta cu atât mai mult a disprețuit-o.
Deasemenea deduc din discuția cu domnul Victor că acesta este misogin, disprețuiește
femeile. Cu toate acestea a căutat cu disperare să aibe cât mai multe aventuri în cursul căsniciei,
acesta punând accent pe acest subiect, spunând că este foarte viril și că soția nu îi poate satisface
toate poftele sexuale, spunând râzând că, pretențiile lui sexuale sunt puțin ieșite din tipar, apoi
nedorind sa mai vorbească despre asta. Deduc faptul că, are dorința fermă de a distruge stima de
sine și feminitatea partenerelor sale, punându-le pe femei în situații umilitoare, arătându-le că se
folosește de ele ca de niște obiecte, după care se plictisește și le aruncă. Domnul Victor spune că, a
apelat și la femei ieftine, dar prin farmecul său personal, a cucerit și femei puternice, de profesii
medic, avocat sau arhitect. Acest farmec personal, era reprezentat de fapt, de niște capcane perfide
și manipulatoare întinse cu multă abilitate, unor femei nevinovate. Domnul Victor se prezenta
doamnelor, ca fiind originar din Africa de Sud, necăsătorit, fără copii, bogat, le copleșea pe femei
cu daruri și bani, le promitea căsătorie și o viață de paradis, le făcea pe aceste să se îndrăgostească
de el, să aibă încredere în el, după care acesta, cu indiferență, le părăsea.
Un alt simptom al narcisismului observat la domnul Victor este minciuna patologică și
manipulatoare, născută din nevoia de a menține controlul asupra situației. Domnul Victor nu a
învățat din copilărie că minciuna generează neîncredere și separare de ceilalți, distrugând orice
relație, dânsul consideră că este îndreptățit să mintă, pentru că este singurul mod în care a învățat să
se descurce în lume. Consideră că toți ceilalți procedează în același fel și nu are încredere în nimeni.
Crede că prin minciuni se asigură că va câștiga, înainte de a câștiga altul. Pentru dumnealui,
onestitatea, le dă celorlalți ocazia să-l controleze, iar minciunile devin astfel maligne, iar domnul
Victor începe chiar să le creadă. Dânsul și-a câștigat ușor prieteni printr-un farmec manipulator, dar
la fel de ușor i-a pierdut.
Pacientul, este atras de vulnerabilitatea persoanelor, pe care le percepe ca fiind inferioare; e
capabil să facă orice pentru a-și asigura provizia narcisică, iar ceea ce spune, nu reflectă adecvat ce
se întâmplă în interior, este doar o tactică de manipulare și de automanipulare, domnul Victor având
capacitatea de a se convinge pe sine că simte acele emoții la intensitatea pe care o declara.
Unii autori (Șerban Ionescu, Alain Blanchet) susțin că personalitatea narcisică e o variantă a
personalității borderline, în care subiectul menține în prim-plan și într-un mod stabil, o imagine de
sine idealizată. Faptul acesta se exprimă semiologic, prin sentimentul individului, că este unic, o
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 77

supravalorizare de sine și o lipsă de empatie, cu o nevoie disperată de recunoaștere. Dependența de
judecata celorlalți, trădează slăbiciunea narcisică, ce amenință în profunzime și care poate să suscite
scurte prăbușiri.
Deasemenea, personalitatea antisocial ă sau psihopată, se apropie și ea de personalitatea
borderline, dar devalorizarea de sine, e mai pronunțată. Impulsivitatea e extrem de marcată, iar
subiectul, se lovește constant de regulile sociale, pe care nu pare, să le fi interiorizat. Delincvența
apare dintr-o copilărie marcată de carențe afective. Trecerile la act, puțin mentalizate, frapează prin
absența de culpabilitate aparentă și repetiția lor fără învățare a lecțiilor legii. Reproducerea
eșecurilor, fuga de orice responsabilitate, transgresarea drepturilor altora, manipulărilor mitomane,
egocentrismul, uneori apropiat de perversiune, fac ca abordarea terapeutică, să fie delicată. Dar, sub
masca tulburărilor de comportament, profunzimea și suferința psihică sunt revelate de aviditatea
afectivă, intoleranța la singurătate și rușinea care-l poate cuprinde cu totul pe subiect. Se observă
aceleași tipuri de decompensare, ca pentru personalitatea borderline, cu o mare frecvență a
tulburărilor de dispoziție, a conduitelor adictive și a somatizărilor. Ca și personalitățile borderline și
narcisice, personalitatea antisocială (psihopată) este de cele mai multe ori susținută de o organizare
limită, dar anumite structuri nevrotice sau psihotice, pot uneori să se exprime prin manifestări
psihopate.
Comportamentul antisocial sau psihopat este cel mai bine caracterizat, ca fiind varianta
primitivă a continuum-lui tulburării de personalitate narcisice (Krenberg, 1984, 1998; Meloy, 1988,
1995).
M-am întâlnit zece zile cu domnul Victor, câte o oră/ zi, timp în care, recunosc faptul că, NU
AM REUȘIT să ajung la SUFLETUL acestui om. Orice încercare a mea de a accesa interiorul
acestuia, eșua lamentabil, acesta manipulându-mă prin schimbarea direcției dialogului. Plecam de la
tema emoțională, iar domnul Victor, mă întrerupea și începea să se laude, că are cel mai scump,
telefon, cele mai valoroase frigidere, Tv-urile cele mai performante, aparatul foto de ultimă
generație etc.
Toate variațiile tulburărilor de personalitate narcisice și antisociale pot fi prezente la domnul
Victor, care e un individ interesant, fermecător și manipulator, de o asemenea manieră, încât îi poate
trage adesea pe alții pe sfoară.
Diferențierea psihodinamică a pacientului narcisic tratabil cu trăsături antisociale de nivel mai
înalt, față de psihopatul adevărat netratabil este o abordare foarte complicată și din cauza tendinței
pacientului antisocial de a induce în eroare clinicianul. Sunt foarte puține studii, care pot ajuta
clinicianul în realizarea acestei diferențieri.
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 78

Privitor la tulburarea narcisic ă, pacientul este o combinație între narcisistul neatent și cel
hipervigilent, predominând narcisistul neatent. Pacientul nu e conștient de reacțiile celorlalți; este
arogant și agresiv; este egocentric; simte nevoia să fie în centrul atenției; are un emițător, dar nu și
un receptor; e foarte sensibil la reacțiile celorlalți; nu se simte respectat, are sentimente ușor de
rănit; predispus la sentimente de rușine sau umilire.
Am observat la pacient, o capacitate deficitară de a mentaliza, adică nu se poate acorda la
mintea celorlalte persoane, spre a înțelege impactul pe care îl are asupra acestora. Mentalizarea
greșită duce în mod paradoxal la experiențe umilitoare și producătoare de rușine, pentru că ceilalți
se simt neînțeleși și acuzați pe nedrept, atunci când comportamentul lor este interpretat greșit.
6.3 Evaluare clinică și psihodinamică
Evaluarea psihologică și psihodinamică am realizat-o prin următoarele metode: Observația ;
Interviul Semistructurat, Inventarul Semiologic de Bază; Chestionarul C – de Evaluare al Anxietății,
Scala de Anxietate Hamilton, Chestionarul de Evaluare al Anxietății ASQ, Chestionarul lui Collins
și Read (1990) AAS (Adult Attachement Scale); Interviul AAI (Adult Attachement Inventory) și
Mijloacele de apărare ale Eului. Ca diagnostic prezumtiv am conchis c ă, în principal, pacientul
prezintă simptome de tulburare de personalitate narcisică în comorbiditate cu tulburare de
personalitate antisocială, iar în secundar, abuz de alcool; probleme de relație cu partenerul;
probleme în legătură cu mediul social; probleme educaționale; probleme domestice; probleme cu
grupul de suport primar; probleme în interacțiunea cu sistemul penal/legal.
Diagnostic DSM – IV
AXA I: – 305.0 abuz de alcool;
– V61.1 problemă de relație cu partenerul;
AXA II: – 301.81 tulburare de personalitate narcisică;
– 301.7 tulburare de personalitate antisocială;
AXA III: – niciun diagnostic;
AXA IV: -probleme în legătură cu mediul social: violen ță, agresivitate, irascibilitate,
conflictual, nerespectarea normelor sociale;
-probleme domestice: egocentric, impulsiv, răutăcios, agresiv cu membrii familiei
-probleme cu grupul de suport primar: se simte nerespectat, nesprijinit și respins
-probleme în interacțiunea cu sistemul penal/legal: repetate amenzi contravenționale pentru
scandaluri și încăierări, precum și numeroase amenzi rutiere pentru depășirea vitezei în trafic;
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 79

AXA V: – GAF = 65.( DSM-IV-TR 2000; Manual de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor
Mentale; Editura Asociația Psihiatrilor Liberi din România; 2003).
6.4 Kohut & Kernberg – Despre mecanismele de apărare la pacienții narcisici și
antisociali
„Descrierea amănunțită a constelației de mecanisme de apărare ale pacientului narcisic și a
relațiilor de obiect oferită de Kernberg este în opoziție cu tendința lui Kohut de a lăsa nedefinită
lumea interioară a pacientului narcisic. Kohut a pus accentul pe internalizarea funcțiilor lipsă de la
persoanele din mediul apropiat, el fiind mai puțin preocupat de structura intrapsihică a pacientului.
El a conceptualizat Sinele narcisic, ca pe un Sine arhaic normal, care e pur și simplu înghețat de-a
lungul dezvoltării – cu alte cuvinte, pacientul e un copil într-un corp de adult. Spre deosebire de
Kohut, Kernberg a văzut Sinele narcisic ca pe o structură înalt patologică, ce nu se aseamănă deloc
cu dezvoltarea normală a Sinelui copiilor. El a accentuat faptul că, manifestarea exhibiționistă a
Sinelui copiilor e încântătoare și drăgălașă, spre deosebire de lăcomia și pretențiile Sinelui patologic
narcisic.
O altă diferență a abordărilor lor despre Sine se referă la funcționarea mecanismelor de apărare
ale Sinelui. Kohut a văzut Sinele predominant nondefensiv ( un Sine, care se dezvoltă normal și
care pur și simplu se împotmolește). Kernberg a văzut Sinele grandios patologic ca pe un mecanism
de apărare împotriva investirii în ceilalți și în mod special împotriva dependenței de ceilalți. Această
caracteristică se poate manifesta sub forma unei pseudodeficiențe a Sinelui, prin care pacientul
neagă orice nevoie pentru ocrotire, în același timp încercând să-i impresioneze pe ceilalți și să
câștige recunoaștere.
Părerea lui Kohut despre personalitatea narcisică este probabil mai caritabilă decât cea a lui
Kernberg. El se axează în principal pe dorințele din copilărie pentru anumite reacții parentale.
Agresiunea e văzută ca un fenomen secundar (furia narcisică drept răspuns la nesatisfacerea
nevoilor de oglindire și idealizare). În acest sens, Kohut a văzut agresiunea ca pe o reacție perfect
de înțeles la eșecurile parentale. Kernberg a văzut agresiunea ca pe un factor mult mai important.
Nivelul exagerat de crescut al agresiunii face ca pacientul narcisic să aibă un rol distructiv asupra
celorlalți. Din perspectiva lui Kernberg, etiologia acestei agresiuni poate să fie ori constituțională,
ori dobândită. S-a observat totuși că, mai degrabă izvorâște din interior decât să fie o reacție
obișnuită la eșecurile externe ale altora. O manifestare a agresiunii pacientului narcisic este invidia
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 80

cronică marcată, care determină pacientul să vrea să strice și să distrugă bunurile celorlalți. Deși
Kohut nu a văzut invidia ca având un rol central, Kernberg a descris acești pacienți ca aflându-se în
permanentă comparație cu ceilalți doar pentru a fi chinuiți de sentimentele de inferioritate și
dorințele puternice de a avea ceea ce au alții. Devalorizarea celorlalți pentru a face față invidiei față
de ei este asociată cu golirea lumii interne a reprezentărilor obiectelor și lăsarea pacientului într-un
sentiment de gol intern (Kernberg, 1998). Acest sentiment de nulitate poate fi compensat doar de
permanenta admirație și recunoaștere a celorlalți și controlul omnipotent asupra acestora, pentru ca
funcționarea lor liberă și autonomă să nu creeze alte invidii.
Idealizarea a fost văzută diferit de către Kohut și Kernberg. Kohut a văzut idealizarea din transfer
ca o recapitulare a fazei normale de dezvoltare. În loc să o eticheteze drept atitudine defensivă, el a
văzut-o ca pe o metodă de a recupera organizarea psihică pierdută. Fundamental pentru punctul de
vedere al lui Kohut e noțiunea că, individul narcisic este incomplet fără un obiect al Sinelui.
Kernberg a văzut idealizarea ca pe un mecanism de apărareîmpotriva sentimentelor negative,
inclusiv furia, invidia, disprețul și devalorizarea.
În lumina acestor diferențe punctuale dintre Kohut și Kernberg, este clar faptul că, Kernberg a
descris pacienți, care erau mult mai apropiați de tipul neatent, în timp ce Kernberg a descris pacienți
care se apropiau mai mult de tipul hipervigilent. Pacienții narcisici descriși de Kernberg frecvent
par să aibe cele mai superficiale forme de relații de obiect. Dacă pacientul este bărbat, avem un
sindrom de Don Juan, în care el seduce în mod sistematicfemei și apoi le părăsește când idealizarea
lui asupra lor se transformă în devalorizare. Deoarece vede femeile doar ca pe cuceriri, el nu are
capacitatea de a empatiza cu experiențele lor interne. Aceste persoane nu țin cont de ceea ce spun
ceilalți decât dacă e ceva măgulitor pentru ei. Deși acești pacienți sunt în general bărbați și femeile
pot avea o patologie narcisică asemănătoare” (Gabbard O. Glen: Tratat de Psihiatrie
Psihodinamică; Editura TREI; București; 2014; pag. 458-460 ).
“Tulburarea de personalitate antisocial ă poate fi încadrată ca o subcategorie a tulburării de
personaliate narcisice (Kernberg, 1984, 1988; Meloy, 1988, 1995; Reid, 1985). Exist ă o continuitate
narcisică a patologiei antisocial, care variază de la psihopatia cea mai primitivă în forma sa pură
până la tulburarea de personalitate narcisică cu trăsături antisociale egosintoniceși până la
narcisism, în care pacientul este realmentenesincer în procesul de transfer (Kernberg, 1984, 1998).
Deficitul serios de internalizare al psihopatului duce în mod evident la un eșec masiv de
dezvoltare al Supraeului – particularitatea clasică, în sens dinamic, a psihopatului. Absența oricărui
simț moral la acești indivizi este una dintre însușirile descurajante, care îi fac să pară lipsiți de
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 81

umanitate. Singurul lor sistem de valori, care are cât de cât importanță este exercitarea unei puteri
agresive și singurele lor urme de dezvoltare ale Supraeului pot fi precursorii Supraeului sadic (sau
obiecte ale Sinelui străine) manifestați prin comportamentul lor sadic și crud (Krenberg, 1984).
Pacienții de grad mai înalt, care nu se încadrează în categoria pură a psihopatiei, pot prezenta
lacune ale Supraeului (Johnson, 1949). Acești indivizi, datorită unor factori constituționali mai
favorabili și experiențelor de mediu din timpul perioadei de creștere, au o oarecare aparență de
conștiință, dar cu arii circumscrise în care Supraeul nu pare să funcționeze. Unii dintre acești
indivizi au fost într-un mod subtil sau mai puțin subtil încurajați în comportamentul lor antisocial de
către unul sau ambii părinți.
Infractorii intelectuali adesea se încadrează în această categorie a lacunelor Supraeului. Structura
lor de personalitate narcisică le-a permis să reușească, dar anumite probleme la nivelul conștiinței
pot eventual să se manifeste printr-un comportament antisocial observat de către ceilalți. Este
important în acest context să se facă distincția dintre un comportament antisocial și o personalitate
antisocială adevărată. Comportamente de natură antisocială pot să se nască dintr-o presiune
iscoditoare, dintr-un conflict nevrotic sau dintr-o gândire psihotică. În aceste cazuri nu are nicio
legătură cu tulburarea de personalitate antisocială.
Un alt aspect al patologiei Eului mai caracteristic unui psihopat adevărat decât unei forme
narcisice de nivel mai înalt este o lipsă completă de justificare morală sau raționalizare a
comportamentului antisocial (Meloy, 1988). Confruntați cu propriul lor comportament antisocial,
psihopații răspund, de obicei, cu siguranță de sine că, victimele actelor lor antisociale au primit ceea
ce meritau. Deasemenea, psihopații aleg adesea să mintă sau să evite să-și asume orice fel de
responsabilitate pentru comportamentul lor.
Comportamentul antisocial sau psihopat este cel mai bine caracterizat ca fiind varianta primitivă
a continuum – ului tulburării de personalitate narcisice (Kernberg, 1984, 1998; Meloy, 1988, 1995).
Continuum-ul comportamentului antisocial și psihopatic (Kernberg, 1998), este astfel reprezentat:
tulburare de personalitate antisocială/psihopatie – sindrom narcisic malign – tulburare de
personalitate narcisică cu comportament antisocial – comportament antisocial în cadrul altor
tulburări de personalitate – tulburare de personalitate nevrotică cu trăsături antisociale –
comportament antisocial ca parte componentă a nevrozei simptomatice. La baza continuum-ului se
găsesc indivizii psihopați , care nu pot concepe altruismul la ceilalți și care sunt total incapabili să
investească în relații , care nu pot fi exploatate. Următorul nivel al continuum-ului implică
narcisismul malign, caracterizat de sadism egosintonic și orientare paranoidă. Persoanele din
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 82

această categorie diferă de indivizii psihopați prin faptul că, aceștia au o oarecare capacitate de a fi
loiali și de a-și face griji pentru ceilalți. Deasemenea, ei pot să realizeze că și persoanele din jurul
lor pot avea convingeri morale. A treia categorie, în cadrul continuum-ului, include pacienți cu
tulburare de personalitate narcisică, care manifestă comportament antisocial. Acești indivizi nu au
componenta sadică sau cea paranoică, caracteristică narcisistului malign, dar pot exploata alte
persoane fără probleme, pentru a-și atinge scopurile. Totuși ei pot să simtă vină sau să-și facă griji
uneori și pot fi capabili să facă planuri realiste pentru viitor. Dificultatea lor de a se implica în relații
de obiect profunde poate fi reflectată în ceea ce pare să fie comportament antisocial. Urmărind
evoluția continuum-ului, întâlnim comportamentul antisocial în alte tulburări de personalitate, cum
ar fi borderline, histrionică sau cea paranoidă. Aceste fenomene au loc la indivizii cu structuri ale
Supraeului mult mai dezvoltate. La vârf găsim indivizii cu caracteristici nevrotice care pot avea
comportamente antisociale izvorâte dintr-un sentiment de vină, în speranța că vor fi prinși și
pedepsiți. Toate variațiile tulburării de personalitate narcisice și antisociale pot fi prezente la
indivizii care sunt fermecători și manipulativi, de o asemenea manieră încât îi pot trage adesea pe
alții pe sfoară.
Diferențierea psihodinamică a pacientului narcisic tratabil cu trăsături antisociale de nivel mai
înalt, față de psihopatul adevărat netratabil, este o abordare foarte complicată și din cauza tendinței
tuturor pacienților antisociali de a induce în eroare clinicienii. Sunt foarte puține studii, care pot
ajuta clinicianul în realizarea acestei diferențieri” (Gabbard O. Glen: Tratat de Psihiatrie
Psihodinamică: Editura TREI; București; 2014; pag. 485-488 ).
6.5 Mijloace de apărare ale Eului identificate în studiul de caz
Referitor la tulburarea de personalitate narcisică, am identificat la pacient, următoarele
constelații defensive (mecanisme de apărare, DSM – IV 301.81):
-identificarea cu o imagine sau un obiect idealizat – domnul Victor se comportă ca
Napoleon, e un cuceritor;
-idealizarea – consideră că nașul său este cel mai grozav, doar pentru faptul că are o situație
financiară foarte bună ; Kernberg vede idealizarea narcisicului ca un mecanism de apărare împotriva
furiei, invidiei, disprețului și devalorizării; ( Gabbard O. Glen: Tratat de Psihiatrie Psihodinamică;
Editura TREI; București; 2014; pag. 457), se identifică cu o imagine de sine idealizată, pentru a
nega dependența de obiectele externe (alți oameni) și de imaginile interne ale acestor obiecte.
-devalorizarea – crede că, toți ceilalți sunt demni de dispreț, pentru a-și menține sentimentul
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 83

propriei valori; se consider ă o persoană specială, mult superioară, perfectă, și de aceea e foarte
sensibil la critică, insucces sau pierdere; restul persoanelor sunt nulități sau cantități neglijabile,
rebuturi și de aceea nu are sentimente, e incapabil să se identifice cu afectele și necesitățile altora; e
arogant, sfidător, ostil, invidios, distant emfatic, fiind nonreceptiv și insensibil la opinii diferite,
sfaturi sau îndemnuri, deoarece ceilalți sunt prea insignifianți, pentru a fi luați în seamă de el; e
agresiv, chiar malefic împotriva oamenilor, desconsiderându-i total;
-concretizarea – e convins că nu a avut noroc la oameni, de aceea e singur sufletește
(ghinionul la oameni e ca o boală, un virus);
-dezidentificarea – încearcă din răsputeri să nu fie ca tatăl lui;
-grandiozitatea/omnipotența – se consideră darul lui Dumnezeu pe Pământ; are o părere
excesiv de bună despre el, chiar dacă nimeni nu împărtășește acest lucru; se autoprotejează astfel de
confruntarea cu propriile limite; are sentimente de grandoare, de autoimportanță, fantasme de
succes nelimitat, putere; necesită admirație excesivă și își subliniază în mod repetat calitățile; e
lipsit de sentimente și empatie față de ceilalți; este egocentric și excesiv de lăudăros;
-logoreea – vorbește foarte mult fără a fi circumstanțial sau tangențial;
-dramatizarea – pune emoție în cuvinte, pentru a induce în eroare interlocutorul și pentru a
reduce conflictul legat de faptul de a fi observat cu obiectivitate;
-socializarea – îi place să fie în centrul atenției în adunări, pentru a se convinge că ceilalți îl
plac; necesită admirație multă, își subliniază repetat și exagerat calitățile;
-inautenticitatea – este prefăcut în comportament, manipulator și disimulant, ai senzația că
joacă un rol;
-franchețea – are momente când e tăios și onest, pentru a ascunde adevăratele gânduri și
sentimente.
Privitor la tulburarea de personalitate antisocială, am reperat la pacient, următoarele
constelații defensive (mecanisme de apărare, DSM – IV 312.39):
-învinovățirea proiectivă – el este responsabil pentru situațiile neplăcute și în loc să se simtă
vinovat, învinovățește pe nedrept pe alții (soția, fiica, fratele, părinții etc) pentru propria problemă;
-deanimarea – privește oamenii, fără empatie, ca pe niște lucruri neînsuflețite ; deanimarea
celorlalți îl face să trăiască nepăsător, fără nicio grijă; nu înțelege că și ceilalți oameni au suflet,
sentimente, dorințe, speranțe etc;
-negativismul – refuză să coopereze cu ceilalți, ceea ce face imposibilă apropierea emoțională
de aceștia;
-raționalizarea- consideră că nu are nicio problemă comportamentală; alții au probleme
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 84

(soția vrea să divorțeze, deoarece e nebună; fiica l-a îndepărtat fiindcă e rea ca mama ei; părinții,
fratele, socrii etc i-au fost ostili, rănindu-l nemeritoriu); găseș te justificări pentru a se elibera de
tensiune, negând realitatea și adevărul;
-socializarea – îi place să fie centrul atenției în adunări;
-identificarea cu fantasmele parentale conștiente sau inconștiente – în copilărie și
adolescență făcea ce îi interzicea tatăl, punea în act dorințele acestuia inacceptabile, pentru care era
pedepsit;
-comportamentul evaziv – minte intenționat, în scopul triumfului narcisic și în scopul
seducerii, manipulării oamenilor de care vrea să profite;
-identificarea cu agresorul – abuzează oamenii, exact cum a fost el abuzat de tatăl lui ;
-exagerarea – exagerează paroxistic (negativ sau pozitiv), în tot ce-l reprezintă: descrieri,
trăiri, fapte, acțiuni, etc; exagerează cu propria prezentare, e foarte lăudăros, încrezut, megaloman,
chiar dacă, de multe ori fabulează (se prezintă ceea ce nu e, cu un salariu mai mare, cu o funcție
superioară, e cel mai iubit de Providență, e un idol al femeilor, are sorginte regală etc ) sau dă
amploare, catastrofizează, chiar patologic, anumite situații (soția e ținută sub teroare și agresată
fizic, doar pentru faptul că se opune spectacolului cu note sadice, de vânare a hamsterilor, în casă,
de către pisoi; privează pasagerii mașinii – printre care un vârstnic de 97 ani, de administrarea
hranei și satisfacerea imperioasă a nevoilor fiziologice, pe traseul a de 600 km; extrem de
ranchiunos, recurge la violență spontan, exagerând importanța oricărui fleac, sau chiar fără motiv;
fiind lipsit de empatie, exagerează cu răutățile, are satisfacția răzbunărilor mari, pentru mici
disensiuni); reacționează disproporționat în raport cu evenimente minore, ca și cum ar fi adevărate
catastrofe; face prea mult caz în situații minimale; atribuie importanță exagerată unor situații, pentru
a masca propria inadecvare atât față de el, cât și față de ceilalți;
Menționez și alte mecanisme de apărare utilizate de pacient:
– Sinele grandios – în viziunea lui Kohut, Sinele grandios este un mecanism de apărare
împotriva investiției în alții sau dependenței de alții;( Gabbard O. Glen: Tratat de Psihiatrie
Psihodinamică; Editura TREI; București; 2014; pag. 457), pacientul nu investe ște nici emoțional,
nici financiar în oamenii pe care ar trebui să-i iubească și nici nu dorește să depindă de nimeni, în
sensul de a nu-și crea nicio obligație;
-clivajul – clivajul vertical al Eului (e conștient de realitatea vieții cotidiene, dar nu e
conștient de purtarea sa anormală, care-i face pe ceilalți să sufere); clivajul obiectelor (disprețuiește,
urăște acum persoane – precum soția, fiica, ginerele, părinții, fratele – pe care le-a iubit sau pe care
ar fi trebuit să le iubească, considerîndu-le total ostile lui; consideră că, persoanele pe care le urăște
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 85

sunt compuse numai din defecte; la polul opus, apreciaz ă că, alte persoane – precum nașul – sunt
alcătuite numai din calități superlative;
-deplasarea – frustrarea cronic ă și sentimentele urâte față de soție le deplasează asupra fiicei,
despre care spune că e o mototoală și puțină la minte, exact ca mama ei;
-confabulația – minte inconștient, pentru a-și ridica stima de sine (spune că se înrudește cu
Țarii Rusiei, e originar din Africa de Sud etc.);
-impulsivitatea – are multe aventuri extraconjugale, pentru a- și alimenta Sinele narcisic și
pentru a se elibera de tensiune și afecte neplăcute; are un caracter ostil;
-intimidarea celorlalți – are un comporament agresiv și tiranic, exact ca tatăl lui; î i
alarmează pe ceilalți, pentru a se elibera de propria anxietate;
-imprecizia – ascunde detalii, nu spune ce este esențial;
-locvacitatea – vorbește cu ușurință, dar în realitate nu crede prea mult din ce spune;
-violența fizică – anulează obiectul, pentru a-și opri ura și furia; folosește violența fizică
pentru a se proteja de orice sentimente trezite de relațiile cu semenii; sensibil la critică, nu ezită să
fie agresiv fizic, la cele mai mici inconveniente;
-agresivitatea ostilă – intră în dispute cu ceilalți, pentru a-și ascunde sentimentele neplăcute;
-identificarea proiectivă – îi face pe cei apropiați, să se simtă, la fel de rău, ca atunci când el
era pedepsit de tatăl său și nu se putea apăra;
-normalizarea – se autoconvinge că e normal, în ciuda psihopatologiei evidente;
-abuzul de alcool – recurge la consumul de alcool pentru a se elibera de afectele intense, care
îi produc neplăcere;
-mentalizarea eronată – pacientul are o capacitate deficitară de a mentaliza; nu se poate
acorda la mintea altei persoane, spre a înțelege impactul pe care îl are; interpretează greșit intențiile
și experiențele celorlalți; presupunerea lui de leziune narcisic ă în comentariile sau comportamentul
altei persoane, e reflectată ca un eșec de a vedea persoana, ca având o minte separată și diferită de a
lui; trăirile de rușine și umilință au fost probabil traumatizante pe parcursul copilăriei, astfel încât
pacientul și-a închis curiozitatea față de reacțiile interne ale altor persoane, ca o cale pentru a evita
alte experiențe de rușine; pe de altă parte, pacientul încearcă să mențină o iluzie a controlului față de
aceste experiențe, anticipându-le; mentalizarea greșită duce în mod paradoxal la alte experiențe
umilitoare și producătoare de rușine, pentru că, ceilalți se simt neînțeleși și acuzați pe nedrept,
atunci când comportamentul lor e interpretat greșit;
-negarea – neagă trăsăturile inacceptabile ale propriilor imagini ale Sinelui, proiectându-le
asupra altora;
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 86

– proiecția – pacientul are însușiri psihice extrem de urâte, însușiri pe care nu le recunoaște, ci
le atribuie mereu, pe nedrept, celorlalți; soția, fiica, părinții, fratele, toți sunt profund defectuoși,
numai el este perfect; nu are încredere în nimeni; totala lipsă a încrederii în oameni ascunde de fapt
adevăratul sens și adevărata interpretare: el însuși, minte, înșeală și ca atare, nu are încredere în
nimeni, considerînd că toți oamenii sunt ca el.

6.6 Sugestii de tratament
În final, pentru certitudinea diagnosticului, i-am recomandat pacientului să purceadă la niște
investigații medicale pentru a înlătura eventualele cauze organice ale afecțiunii (malformații
congenitale sau maladii ale creierului, ale sistemului neuronal, venos sau arterial din regiunea
capului). I-am recomandat doi medici locali renumiți, un neurolog și un psihiatru, iar pacientul mi-a
răspuns bucuros, că va merge cu plăcere deoarece îi cunoaște pe acești medici, fiindu-i chiar
prieteni. Ca să nu-l descurajez, i-am spus pacientului că eu am constatat niște tulburări în
personalitatea dumnealui, că aceste tulburări, nu reprezintă o afecțiune gravă, că fiecare om poate
avea câte o tulburare comportamentală și de aceea, trebuie să știm exact cauza, pentru a putea iniția
tratamentul adecvat. Dac ă, investigațiile medicale, vor fi în parametrii normali, i-am recomandat, ca
tratament de primă elecție, terapia psihanalitică. I-am relatat că, scopurile terapiei psihanalitice sunt
ca, pacientul să dobândească abilitatea de a identifica și a căuta obiecte ale Sinelui adecvate sau ca,
pacientul să dezvolte sentimente de vină și îngrijorare față de alții și să integreze idealizarea și
încrederea cu furia și disprețul.
7. Concluzii
Apărările reprezintă procese mentale, care elimină din conștiință constituienții afectelor
neplăcute.
Afectele neplăcute cuprind anxietatea, depresia și furia. Anxietatea este constituită dintr-o
stare neplăcută, la care se adaugă teama iminentă și inerentă de producerea unui dezastru. Afectul
depresiv este alcătuit dintr-o stare neplăcută, împreună cu gândul că ceva catastrofic deja s-a
întâmplat. Furia e compusă dintr-o senzație neplăcută, alături de gândul distructiv împotriva cuiva
sau a ceva. Cuprinsul ideatic, al celor trei afecte, își poate avea originea în percepții sau în reziduuri
mnezice ce pot emana din orice stadiu de evoluție, mergând până în momentul prezent și poate avea
o bază reală, imaginară, sau poate să emane din amestecarea acestora.
Înțelegerea afectelor și mecanismelor de apărare patologice îi poate ajuta pe indivizi să își
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 87

definească semnificația și originile comportamentelor, a simptomelor și reacțiilor iraționale. Această
înțelegere îi poate trata pe diverși pacienți de simptome psihiatrice invalidante (depresiile, fobiile).
Aproape orice activitate poate reprezenta o apărare: a nu răspunde cuiva la telefon, poate fi o
apărare; a juca volei, la fel; colecționarea de timbre sau orice altceva; a răspunde urât cuiva; a evita
privirea cuiva; a evita să te întâlnești cu cineva etc. În general, aproape toate activitățile pot fi
utilizate în scop de apărare. Orice activitate mentală sau de comportament manifest, dacă acestea îl
protejează pe om de trăirea unor emoții neplăcute, au un rol de ocrotire și protecție. Emoțiile sunt
plăcute sau neplăcute. Emoțiile neplăcute constituie fundamentul problemelor cu care se confruntă
oamenii, din cauza mobilizării unor apărări cu caracter dezadaptativ. Afectele care produc neplăcere
conțin două elemente: o senzație neplăcută, plus gândul că ceva devastator e pe cale să se petreacă
(anxietate) sau că deja s-a petrecut (afectul depresiv).
Momentul de referință în psihanaliză referitor la mijloacele de apărare îl reprezintă apariția
lucrării Eul și mecanismele de apărare (1936), având ca autor pe Anna Freud, fiica pionierului
psihanalizei, Sigmund Freud. Anna Freud a reliefat faptul că mijloacele de apărare nu sunt în sine
patologice, chiar dacă tulburările psihice nevrotice sau psihotice sunt caracterizate în arealul
anumitor mijloace de apărare. Autoarea a stabilit o listă de treisprezece mijloace de apărare
dându-le și definiții exacte: refularea, regresia, formațiunea reacțională, izolarea, anularea,
proiecția, introiecția, întoarcerea împotriva propriei persoane, transformarea în contrariu,
sublimarea, identificarea cu agresorul, participarea altruistă, intelectualizarea. Anna Freud a
introdus prelucrarea stimulilor, care vin din realitatea externă. A subliniat că, identificarea cu
agresorul înlătură frica provocată subiectului de obiecte din lumea exterioară. A exemplificat
asocierea predominanței acțiunii anumitor mijloace de apărare cu anumite etape ale dezvoltării.
Proiecția și introiecția includ distincția dintre Sine și obiect. Regresia, transformarea în contrariu și
întoarcerea împotriva propriei persoane includ perceperea conflictului între tendințele pulsionale și
necesitatea inhibării lor. Sublimarea încorporează recunoașterea de către Eu a importanței valorilor
superioare.
Anna Freud a subliniat implicațiile asupra tratamentului ale mecanismelor de apărare privind
apărarea Eului. Psihanalistul nu mai trebuia doar să aștepte dezvăluirea dorințelor inacceptabile din
Se. O atenție deosebită trebuia ghidată către dificultățile eforturilor de apărare manifestate de către
Eu, care se vor afirma ca rezistențe în timpul tratamentului. Prin deplasarea accentului pus de
psihanaliză de la pulsiuni spre apărările Eului, Anna Freud a preconizat îndepărtarea psihanalizei de
la creerea simptomului nevrotic, către patologia de caracter. În contemporaneitate definim în parte
multe dintre formele tulburărilor de personalitate în conformitate cu mecanismele tipice de apărare.
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 88

Psihanalistul trebuie să fie familiarizat cu o paletă largă de mecanisme de apărare datorită
importanței lor în înțelegerea atât a problemelor nevrotice, cât și a tulburărilor de personalitate.
Toate mecanismele de apărare prezintă în comun protejarea Eului contra cerințelor
instinctuale din Se. Niciunul dintre noi nu e lipsit de mecanisme de apărare, iar apărările pe care le
uzităm spun multe despre noi. Apărările, adeseori sunt clasificate conform unei indexări, de la cea
mai imatură sau patologică, la cea mai matură sau sănătoasă, iar un profil corect al mecanismelor de
apărare ale unui individ e un bun evaluator al sănătății psihice. Ca ierarhie a celor mai frecvente
mecanisme de apărare, reamintim: apărări primitive: clivajul, identificarea proiectivă, proiecția,
negarea, disocierea, idealizarea, acting-out, somatizarea, regresia, fantasma schizoidă; apărări
nevrotice de nivel mai ridicat: introiecția, identificarea, deplasarea, intelectualizarea, izolarea
afectului, raționalizarea, sexualizarea, formațiunea reacțională, refularea, anularea retroactivă;
apărări mature: umorul, represia, ascetismul, altruismul, anticiparea, sublimarea. Datorită
fuziunii istorice dintre teoria relațiilor de obiect și indivizii cu tulburări grave, se pune un accent
deosebit pe apărările primitive, specifice tulburărilor de personalitate și psihozelor: clivajul,
identificarea proiectivă, introiecția și negarea.
Anna Freud a arătat că, analiza clasică a Se-ului s-a sprijinit în stimularea spontană a Se-ului,
dar că nu mai poate fi vorba în niciun caz despre o identitate de sens în cazul analizei devenite
necesare a mecanismelor de apărare. E foarte importantă cunoașterea exactă a capacității de apărare
a Eului, care se manifestă în analiză și în cadrul transferului (transferul apărării). Spre exemplu, în
analiza unui comportament expres submisiv, feminin-masochist al pacientului de sex masculin, ce
cândva era agresiv față de tată, nu ar avea sens și rost să îl determinăm pe pacient să-și recunoască
propria agresivitate; mult mai corect ar fi să ghidăm atenția analitică asupra apărării. Analizând
operațiile defensive inconștiente ale Eului, vom putea reconstrui metamorfozele suferite de pulsiuni.
Fără cunoașterea acestora, putem bineînțeles, descoperi multe despre conținuturile fantasmelor și
dorințelor pulsionale refulate, dar vom ști foarte puțin sau aproape nimic despre soarta lor și despre
modul în care intervin în structura personalității. Anna Freud a fost de părere că, pentru ca analistul
să-și poată duce la capăt sarcina de a face conștient ceea ce este inconștient, e imperios necesar ca el
să fie atent într-un mod uniform și obiectiv asupra tuturor celor trei instanțe, în maniera în care
acestea conțin elemente inconștiente. Anna Freud a făcut o descriere diferențiată a funcțiilor Eului,
pe care acesta le utilizează ca apărare, ca, de exemplu, identificarea cu agresorul.
“Un non-kleinian, Ogden (1986), a arătat că, în psihanaliză, conceptul foarte controversat de
moștenire filogenetică, al lui Klein (1952) poate deveni plauzibil cu ajutorul unei analogii cu
conceptul lui Chomsky (1968) de structură lingvistică profundă. Așa cum copilul este dotat cu un
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 89

cod, cu o structură profundă a limbii, care îl ajută să-și ordoneze impresiile simțurilor și să le redea
verbal cun sens, kleinianul concept de cunoaștere…, care este conținută în impulsurile corporale
(Isacs, 1952) poate fi înțeles nu ca gândire moștenită, ci ca un cod biologic, care e parte
componentă a pulsiunii (Ogden, 1986).
Ogden presupune că, în conceptul de identificare proiectivă prezentat de M. Klein – firește,
doar ca proces intrapsihic – se deschide o posibilitate pentru copil să găsească o ieșire din sistemul
închis al lumii sale psihice interioare. O mamă trebuie să poată accepta, ca ea să fie folosită de
copil, în încercările acestuia de a-și transfera lumea interioară asupra celei exterioare.
În cazul identificării proiective, cel care proiectează trezește în alt om o stare afectivă, pe
care nu o poate trăi el însuși. Obiectul este făcut astfel să joace un rol într-o versiune externalizată
a stării psihice inconștiente a celui care proiectează.
Când receptorul unei identificări proiective lasă ca starea transferată asupra lui să rămână
în el, fără să încerce imediat să se elibereze de aceste sentimente, pentru ambii participanți se
creează o modalitate, ca tot ceea ce a fost proiectat să fie trăit într-un mod în care cel care
proiectează, nu o poate face singur. (Ogden, 1986)
Ogden indică faptul că, în acest proces al identificării proiective, așa cum îl definește el, ia
naștere o calitate cu totul nouă a experienței și că, acel concept al lui Bion (1962) de conținător,
redă foarte bine această situație” (Mertens Wolfgang: Introducere în Terapia Psihanalitică; Editura
TREI; 2018; pag. 87-88 ).
„Considerăm că, teoria clinică a dezvoltării elaborată de Kohut, duce la un insight esențial,
care ne poartă dincolo de conținuturile mentale ale Sinelui fragmentator sau fragmentat văzut de
psihologia Eului, de teoria relațiilor cu obiectul și de psihologiile timpurii ale Sinelui. Fiecare școală
de gândire psihanalitică a căutat să facă față acelorași tipuri de pacienți și acelorași probleme care l-
au preocupat pe Kohut. Toate școlile au încercat să rezolve problemele privindu-i pe pacienți în
propriile teorii ale dorințelor primitive, defenselor și relațiilor cu obiectul intern. Cu toate acestea,
nu dorințele și apărările copilului îi clivează sau îi distrug obiectele, făcându-le rele, rejectante și
indisponibile în calitate de surse bune de orientare, susținere și stimă de sine. Nu dorințele și
apărările copilului sunt acelea care dau Sinelui sentimentul de vid, de insuficiență și de neîmplinire.
Obiectele parțiale, obiectele arhaice, obiectele clivate și obiectele introiectate susținute de aceste
teorii sunt, mai degrabă, purtătorii sau elaborările simbolice ale experienței greșelilor și eșecurilor
obiectului Sinelui și ale unui Sine lipsit de coeziune. Reprezentările arhaice ale Sinelui și ale
obiectului și dorințelor arhaice îndreptate către ele sunt derivate, dacă vreți, ale experiențelor de
fragmentare, privațiune și năzuință către receptivitatea obiectului Sinelui, care devin cu atât mai
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 90

intense, mai hotărâte și mai distorsionate cu cât sunt luate mai puțin în seamă” (Heinz Kohut:
Psihologia Sinelui – Prelegerile de la Institutul de Psihanaliză din Chicago; Editura TREI; 2016
pag. 23 ).
“Principala semnificație a operei lui Kohut pentru teoria dezvoltării și pentru abordarea
clinică este reușita sa de a oferi psihanalizei un tablou coerent și cuprinzător al realității psihice al
copilăriei în medii parentale normal expectabile și prin comparație, în mediim parentale eronate sau
care eșuează, cel puțin parțial, să vină în întâmpinarea nevoilor esențiale ale dezvoltării. Acea
realitate psihică este experiența centrală de a fi un Sine, un Eu, fie că este mai mult sau mai puțin
solid alcătuit, fie că se simte insuficient și este limitat nu numai de deficite structurale, ci și de
mecanismele de apărare folosite pentru a se proteja de vătămările ulterioare și de pericolul de a
pierde chiar și puținul Sine care a fost construit.
Aplicarea teoriei psihologiei Sinelui pentru înțelegerea realității psihice dureroase a Sinelui
infirm și a transferurilor realizate de pacient într-un mediu analitic susținător aduce un mare
beneficiu clinic. Totuși, Kohut a realizat că, acea tehnică psihanalitică privită drept adecvată nu
susține resurgența a ceea ce a fost apărat în fața nevoilor primare. De fapt, așa-numita tehnică
psihanalitică ortodoxă sau clasică a lucrat împotriva recuperării autentice. Înțelegerea acestui fapt l-
a dus pe Kohut la o critică scrupuloasă și la o redefinire a neutralității analitice și a mediului analitic
expectabil” (Heinz Kohut: Psihologia Sinelui – Prelegerile de la Institutul de Psihanaliză din
Chicago; Editura TREI; 2016 pag. 24 ).
Mintea umană are o capacitate fantastică de a inventa apărări care să o protejeze de
conștientizarea emoțiilor neplăcute. Apărările sunt deseori ascunse și lucrează fără ca individul să le
conștientizeze. Din cauza modului ascuns de funcționare a apărărilor, relevarea și înțelegerea
efectelor negative pe care acestea le au, poate fi folositoare. De pildă, un om incapabil să își accepte
furia la adresa unui apropiat, poate resimți o ură cumplită față de propria persoană. Când acesta
ajunge la spital, cu depresie severă, calitățile terapeutului de a aduce în prim plan operația defensivă
de întoarcerea asupra propriei persoane, se poate dovedi salvatoare în prevenirea unei tentative de
suicid sau a altor atitudini autodistructive ale pacientului.
Descifrarea apărărilor e folositoare în diverse contexte ale vieții. Găsirea felului în care un
adolescent uzitează minimalizarea și comportamentul contrafobic îi poate ajuta pe părinții acestuia
în speranța de a-l proteja de activități periculoase. Deslușirea grandiozității afișată de un competitor
la locul de muncă poate ajuta un director să obțină un avantaj într-o situație de afaceri concurențială.
Expunerea negării și a raționalizării este vitală pentru familiile în care există o persoană cu
probleme legate de consumul de alcool. Identificarea cu obiectul pierdut e benefică în ajutarea unei
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 91

persoane îndoliate. Depistarea mecanismelor de distanțare/evitare în contextul unei relații de iubire
poate reprezenta un reper că, partenerul nu poate fi sincer și constant în relație, așa cum presupune
un matrimoniu sănătos și trainic.
Apărările constituie o falie universală și necesară a psihologiei. Apărările ne sprijină să trecem
prin aspectele mai dificile ale experiențelor omenești, dar de multe ori, stau în drumul dezvoltării și
satisfacției. Apărările rigide sau profund înrădăcinate, pot fi obstacole în a obține ceea ce ne dorim
realmente în relațiile noastre, de a duce o viață prosperă emoțional și să trăim într-un fel care să
promoveze respectul de sine autentic.
Deși, confruntarea cu necazul poate părea o sarcină dificilă, poate reprezenta și o experiență
eliberatoare și provocatoare. E nemaipomenit să ne explorăm propriile profunzimi, să recunoaștem
vastitatea psihologică a prietenilor, a familiei și cunoștințelor noastre, să contemplăm relațiile inter-
umane cu mai cu mai multă atenție și înțelegere.
Nimeni nu poate eluda în deplinătate, mecanismele de apărare. Pe tot itinerariul vieții ne vom
întâlni cu probleme emoționale sensibile, dar cu timp și efort, le vom putea gestiona cu mai multă
încredere și mult mai facil.
Etapa de confruntare cu durerea și lupta cu cele mai grave amintiri, asociate cu aceasta,
semnifică o mare provocare.
Apărările sunt operații invizibile, prin care excludem gânduri și sentimente inacceptabile din
conștiință. În timpul acestui fenomen, ele distorsionează în mod subtil percepțiile noastre despre
realitate – atât în relațiile personale, cât și în spațiul emoțional dinăuntrul nostru.
Marea problemă a apărărilor o constituie faptul că, deși sunt necesare și utile, în gestionarea
durerii inevitabile care însoțește natura umană, atunci când devin prea adânc înrădăcinate, ne pot
împiedica să accesăm emoții semnificative, cu care e necesar să ne confruntăm. Apărările pot
exclude sau ghida eronat, părți ale vieții noastre emoționale care ne sunt necesare, pentru ca relațiile
noastre să fie productive – nu doar cele de dragoste, ci și cele referitoare la membrii familiei,
prietenii apropiați sau colegi de serviciu. Dacă închidem conștientizarea propriilor dorințe, nu
putem dezvolta o intimitate autentică. Dacă ingurgităm nefericirea și furia hrănindu-ne compulsiv,
nu suntem determinați să acționăm asupra sursei acestor sentimente. Indivizii care obișnuiesc să se
retragă, atunci când altcineva exprimă o emoție, care îi sperie, vor dezvolta relații limitate,
superficiale.
Targetul nostru este să învățăm să anihilăm acele mecanisme de apărare, care ne împiedică să
realizăm un contact satisfăcător cu oameni semnificativi din viața noastră și să găsim modalități
eficiente de a exprima ce se petrece în inconștient. Nu toate apărările e necesar să fie anihilate, și
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 92

nici nu e nevoie să ne confruntăm cu tot ceea ce se găsește în inconștient; atunci când apărările
noastre devin prea rigide sau prea profund fixate, tulburând în mod acut relațiile noastre, trebuie să
dezvoltăm metode mai conștiente, mai fiabile și mai flexibile de a face față.
8. Bibliografie
Zamfirescu Dem. Vasile: În Căutarea Sinelui; Editura TREI; București; 2014;
Zamfirescu Dem. Vasile: Între Logica Inimii și Logica Minții ; Editura TREI; 2014;
Zamfirescu Dem. Vasile: Nevroză Balcanică; Editura TREI; București; 2012;
Zamfirescu Dem.Vasile: Introducere în Psihanaliza Freudiană și Postfreudiană ; Editura
TREI; București; 2015;
Burgo Joseph: De ce fac asta? Mecanismele psihice de apărare și căile ascunse prin care ne
schimbă viața; Editura TREI; București; 2019;
Blackman S. Jerome: 101 Apărări – Cum se autoprotejează mintea ; Editura TREI; București;
2012;
Gabbard O. Glen: Tratat de Psihiatrie Psihodinamică; Editura TREI; București; 2014;
Brenner C.: The mind in conflict; International Universities Press; Madison CT; 1982a;
Kernberg O.F.: Borderline conditions and pathological narcissism; Aronson; New York;
1975;
Hartmann H.: Ego psychology and the problem of adaptation; International Universities
Press; New York; 1939;
Sandler J. & Freud A.: Discussion: The Ego & the mechanism of defense; Journal of the
American Psychoanalytic Association, 31(S ); 1983;
Marcus I. & Francis J.: Developmental aspects of masturbation în Marcus I. & Francis J.;
Masturbation from infancy to senescence; International Universities Press; New York; 1975;
White House: Theodore Roosvelt; 2002; www.whitehouse.gov/history/presidents/tr26.html ;
Blackman S. Jerome: Dynamic supervision concerning a patient’ s request for medication ;
Psychoanalytic Quarterly ; 72; 2003;
Slavson S.: A textbook in analytic group psychotherapy ; International Universities Press; New
York; 1969;
Tolpin M.: On the beginnings of a cohesive self: An application of the concept of transmuting
internalization to the study of the transitional object and signal anxiety; Psychoanalytic Study of
the Child, 26; 1971;
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 93

Lustman S.: Impulse control, structure, and the synthetic function în R. Loewenstein, M.
Schur, A. Solnit (Eds): Psychoanalysis – A general psychology. Essays in honor of Heinz
Hartmann; International Universities Press; 1966;
Dean J.: Blind Ambition; Simon and Schuster; New York; 1976;
Greenson R.: The technique and practice of psychoanalysis; International Universities Press;
New York; 1967;
Waelder R.: The principle of multiple function: Observations on overdetermination;
Psychoanalytic Quarterly 5; 1936;
Thoma Helmut, Kachele Horst: Tratat de Psihanaliză Contemporană (I) – Fundamente ;
Editura TREI; București; 2009;
Laplanche J., Pontalis J.-B.: Vocabularul Psihanalizei; Editura Humanitas; București; 1994;
Freud Anna: Eul și mecanismele de apărare; Editura Fundația Generația; București; 2002;
Freud Sigmund: Observații despre un caz de paranoia descris autobiografic în Vol. 7 Opere
Esențiale – Nevroză, Psihoză, Perversiune; Editura TREI; București; 2010;
Sandler J.: On internal object relations ; I am psychoanal Assoch; 38:859-880; 1980;
Garma A.: Present thoughts on Freud’ s theory of dream halucination; International Journal of
Psycho-Analysis; 50; 1969;
Arlow J.& Brenner C.: Psychoanalytic concepts and the structural theory; International
Universities; New York; 1964;
Holt R.: Quantitative Research on the primary process: Method and findings; Journal of the
American Psychoanalytic Association; 50; 2002;
Grotstein J. S.: Splitting and Projective Identification ; New York; Jason Aronson, 1981;
Feldman M.: Projective identification: the analysis involvement ; Int Psychoanal 78:227 – 241,
1997;
Spillius E.B.: Clinical experiences of projective identification, în Clinical lectures on Klein
and Bion; Editat de Anderson R.: Londra, Tavistock – Routledge, 1992;
Spruiell V .: On blaming: An entry to the question of values; Psychoanalytic Study of the Child;
44; 1989;
Moore B.& Rubinfine D.: The mechanism of denial; The Kris Study Group of the New York
Psychoanalytic Institute; Monograph III; International Universities Press; New York; 1969;
Renik O.: The analyst’ s subjectivity and the analyst’ s objectivity ; Int J psychoanal 79:487 –
497; 1998;
Gabbard G.O.: A reconsideration of objectivity în the analyst ; In psychoanal, 78:15-26, 1997;
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 94

Mahler M.: On human symbiosis and the vicissitudes of individuation; International
Universities Press; New York; 1968;
Laurents A,, Bernstein L., Sondheim S., & Robbins J.: West Side Story; Random House; New
York; 1956;
Melanie Klein: Notes on some schizoid mecanisms , 1946, în Envy and Gratitude and other
works, 1946-1963, New York, Free Press, 1975;
Ogden Th.: The Matrix of the Mind : object relations and the psychoanalytic dialogue ,
Northvalle, N.J.; Jason Aronson, 1986;
Kernberg O.F.; Borderline Personality Organization; J Am Psychoanal Assoc; 15: 641-685;
1967;
Rangell L.: The Self in Psychoanalytic Theory; J Am Psychoanal Assoc 30: 863-891; 1982;
Allen J.G., Deering C.D., Buskirk JR et al.: Assessment of therapeutic, alliances, in the
psychiatric hospital milieu; Psychiatry ; 41:291-299; 1988;
Perry J.C., Cooper S.H.; A preliminary report on defenses and conflicts associated with
borderline personality disorder ; J Am Psychoanal Assoc ; 34:863-893; 1988;
Otto Fenichel: The Psychoanalytic Theory of Neurosis ; New York, Norton – 1945;
Glover E.: The technique of psychoanalysis ; International Universities Press, New York;
1955;
Levy S. & Inderbitzin: Negativism and countertransference ; Journal of the American
Psychoanalytic; 37; 1989;
Symonds P.: Dynamics of human adjustment; D. Appleton-Century; New York &
London:1946;
McDevitt J.: The emergence of hostile aggression and its defensive and adaptive
modifications during the separation – individuation process în H. Blum (Ed.): Defense and
resistance; International Universities Press; New York; 1985;
Raphling D.: The interpretation of daydreams,I; Journal of the American Psychoanalytic
Association; 44; 1996;
Blatt S.: The differential effect of psychotherapy & psychoanalysis with anaclitic &
introjective patiens: The Menninger Psychotherapy Research Project revisited; Journal of the
American Psychoanalytic Association ; 40, 1992;
Wimer L.: Understanding negative hallucination: Toward a developmental classification of
disturbances în reality awareness; Journal of the American Psychoanalytic Association ; 37; 1989;
Johnson A. & Szureck: The genesis of antisocial acting out în children and adolescents ;
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 95

Psychoanalytic Quarterly ; 21, 1952;
MacGregor J.: Identification with the victim ; Psychoanalytic Quarterly 60; 1991;
Balint M.: Friendly expanses-horrid empathy spaces ; Internațional Journal of Psychanalysis ;
36, 1955;
DSM-IV-TR 2000; Manual de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale; Editura
Asociația Psihiatrilor Liberi din România; București; 2003;
Mertens Wolfgang: Introducere în Terapia Psihanalitică; Editura TREI; 2018;
Kohut Heinz: Psihologia Sinelui – Prelegerile de la Institutul de Psihanaliză din Chicago;
Editura TREI; 2016.
ABSOLVENT: PLUGARIU VLAD; MASTER PSIHANALIZ Ă; FACULTATEA DE PSIHOLOGIE; UNIVERSITATEA TITU
MAIORESCU – BUCUREȘTI; LUCRARE DE DIZERTAȚIE: MIJLOACELE DE APĂRARE ALE EULUI; IULIE 2019
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV . DR. V ASILE DEM. ZAMFIRESCU
pagina 96