Divorțul Văzut din Punct de Vedere Sociologic, Juridic și Politic

=== 1ed9ca3e1c521bce02e0232e5356c732a7d3feb8_105316_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I DIVORȚUL DIN PERSPECTIVĂ JURIDICĂ

Considerații introductive

Starea de căsătorie

Divorțul – în reglementarea vechii și noii legislații

CAPITOLUL II DIVORȚUL DIN PERSPECTIVĂ SOCIOLOGICĂ

CAPITOLUL III CERECETARE PRACTICĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

C.fam – Codul familiei

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

N.C.C – Noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

vol. – volumul

CAPITOLUL I

DIVORȚUL DIN PERSPECTIVĂ JURIDICĂ

Considerații introductive

Legislația actuală din România reglementează desfacerea căsătoriei prin divorț în principal în Codul civil, care se completează cu dispoziții ale Codului de procedură civilă.

Astfel cum pentru încheierea căsătoriei este necesar consimțământul liber al soților, tot în aceeași măsură voința acestora trebuie luată în considerare.

În România, oricare dintre soți are dreptul să ceară desfacerea căsătoriei a cărei continuare, bineînțeles datorită unor motive temeinice care au vătămat grav și iremediabil raporturile dintre aceștia, nu mai este cu putință.

În general, se apreciază că atunci când se pune problema desfacerii căsătoriei trebuie să se aibă în vedere și caracterul social al acesteia. Căsătoria fiind bază a familiei, nu reprezintă numai o problemă de ordin social, ci reprezintă și un interes pentru societate în ansamblu.

Statul este direct interesat în apărarea căsătoriei și a familiei și, de aceea a reglementat modul în care se realizează divorțul.

Însă, dorința de apărare a căsătoriei nu înseamnă păstrarea ei cu orice preț, prin impunerea unor condiții care să facă practic imposibilă desfacerea ei.

În prezent, prin reglementările în vigoare în materia divorțului, nu se susține ideea că desfacerea căsătoriei poate avea loc numai cu caracter excepțional. Chiar simpla redactare a textului de lege „instanța poate desface căsătoria prin divorț atunci când…”, ne arată că legiuitorul nu a înțeles să imprime un caracter excepțional acestei proceduri.

De altfel, prin introducerea în Codul civil și Codul de procedură civilă a reglementării posibilității de desfacere a căsătoriei prin acordul ambilor soți (în condițiile stipulate), arată faptul că legiuitorul a înțeles sa acorde importanța cuvenită voinței părților, recunoscându-le temeinicia motivelor care i-au determinat să pună capăt căsătoriei lor.

Se poate afirma că în România, legea noastră recunoaște atât principiul stabilității și ocrotirii căsătoriei și familiei cât și admisibilitatea, în cazuri întemeiate, a divorțului.

Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 modificată prin Lega nr. 71/2011 privind Codul Civil, procedura divorțului era reglementată de art. 37 și urm. Codul familiei și de art. 607 și urm. Cod procedură civilă.

În încercarea de a face un scurt istoric al instituției divorțului amintim că, Codul de legi numit Pravila lui Vasile Lupu, a fost valabil și în țara noastră până în secolul al XIX-lea.

Acest Cod a fost tipărit în 1646, la Iași și au fost valabile timp de aproape 200 de ani, până în 1831, fiind folosite și pentru stabilirea cauzelor de divorț.

Astfel, potrivit Pravilei lui Vasile Lupu, bărbatul ”era încurajat să-și educe soția prin bătaie.” S epoate remarca faptul că în legislația veche femeia putea fi bătută oricât de des de către bărbatul ei, atâta vreme cât el folosea doar palma și pumnul, moment în care femeia avea dreptul de a cere desfacerea căsătoriei.

În cuprinsul Codului Civil de la 1864 se regăsea reglementate toate aspectele juridice din materia civilă, între care un rol important îl ocupa problema căsătoriei: încheierea căsătoriei pe baza de acte laice, în fața instanțelor laice, raporturile multilaterale între soți în timpul căsătoriei, încetare și desfacerea căsătoriei, problema copiilor, stabilindu-se și procedura respectivă.

Legiuitorul de la 1864 arată că „căsătoria se putea desface prin moartea unuia din soți, prin despărțeala legală pronunțată”, situație în care în fața instanței puteau fi invocate ca motive de divorț: adulterul oricărei dintre părți, condamnarea penală sau exil; consimțământul mutual ca rezultat al imposibilității coabitarii demonstrat prin probe cerute de lege; tratament necorespunzator: amenințarea vieții, insulte, excese etc.

Prevederile Codului de la 1865, în ceea ce priveste aspectele juridice ale divorțului, au rămas în vigoare, cu mici modificări până în 1954, ele fiind înlocuite definitiv prin adoptarea la 1 februarie 1954 a Codului familiei.

În legislația română până la modificarea Codului familiei prin Decretul 779/1966, nu se făcea distincție între încetarea căsătoriei și desfacerea căsătoriei prin divorț, arătându-se că desfacerea căsătoriei are loc prin moartea unuia dintre soți, declararea judecătorească a morții sau prin divorț.

Actualul Cod civil prin elementele de noutate în materia divorțului, nu mai face o distincție aparte între încetarea căsătoriei, așa cum aceasta era prevăzută la art. 37 alin. 1 din Codul familiei și desfacerea căsătoriei prin divorț.

Prin abrogarea Legii nr. 4/1953 privind Codul familiei, noul Cod civil prevede modificări substanțiale asupra normelor de drept ce reglementează raporturile de familie. Dintre acestea, cea care a trezit un interes considerabil, poate și datorită impactului social semnificativ, este desfacerea căsătoriei.

Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura judecătorească de separare definitivă a soților, pronunțată în condițiile legii. Mijlocul de desfacere a căsătoriei îl reprezintă divorțul.

Dacă desființarea căsătoriei, ca urmare a constatării nulității ori anulării ei produce efecte atât pentru viitor (ex nunc) cât și pentru trecut (ex tunc), cu excepția căsătoriei putative și a situației copiilor, desfacerea căsătoriei produce efecte doar pentru viitor
(ex nunc).

Se impune a menționa că la baza celei mai importante forme de comunitate umană se află familia.

Instituția familiei a constituit și constituie obiectul de cercetare al mai multor științe, cum sunt: sociologia, istoria, biologia, psihologia, medicina, filozofia, religia și, nu în ultimul rând, dreptul.

Fiecare dintre acestea analizează familia ca formă de comunitate umană sub aspectele ce interesează domeniul lor.

Din punct de vedere juridic, familia a fost detinită de mai mulți autori fie ca desemnând “grupul de persoane între care există drepluri și obiligații ce izvorasc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie”, fie ca “formă juridicește recunoscută de conviețuire a unor persoane legate prin căsătorie și rudenie și care generează între membrii ei relații complexe: biologice,
etico-spirituale, economice, juridice, culturale etc.”

Principalul element în definirea noțiunii de familie, prezent la majoritatea autorilor doctrinari și care îi unește, din punct de vedere juridic, pe membrii acesteia, este “căsătoria”.

Deoarece căsătoria stă la baza familiei, ocrotirea ei este prima condiție a ocrotirii familiei, în întregul ei.

Din multitudinea de raporturi generate de căsătorie între soți, numai unele cad sub incidență juridică, altele nu, cum sunt cele de natura etico-spirituală, întrucât reglementarea acestora ar însemna o imixtiune în viața intimă a soților.

Căsătoria, așa cum au fost exprimate opinii în literatura noastră juridice, nu se multumește să creeze între soți doar raporturi personale nepatrimoniale, „ci dă nastere între ei și la raporturi juridice patrimoniale, care sunt în principiu opozabile și terțelor persoane”.

Familia este o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat și femeie, precum și prin procreație; este o realitate socială, pentru că reprezintă cadrul comunității de viață și de interese a celor ce o compun, uniți prin esența morală a căsătoriei și prin descendența într-un model unic al solidarității umane; este o realitate juridică, fiind recunoscută și ocrotită juridicește.

Dacă vorbim despre dimensiunea juridică a familiei, direcțiile principale ale intențiilor normative pot fi considerate următoarele: protejarea familiei ca entitate socială, inclusiv prin stabilirea cerințelor legale care să asigure accesul la un asemenea statut; stabilirea drepturilor și îndatoririlor reciproce dintre membrii familiei.

Sub primul aspect, potrivit Constituției României, autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privata, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimtiță între soți, statul ocrotește căsătoria și familia, familia având la bază căsătoria liber consimțită între soți, condițiile de fond și de formă ale încheierii actului juridic al căsătoriei fiind stabilite riguros.

Sub cel de-al doilea aspect, al reglării relațiilor din interiorul familiei, Legea
fundamentală proclamă principiul egalității soților, precum și dreptul și îndatorirea acestora de a asigura creșterea, educația și instrucția copiilor, textele N.C.C. fixează cadrul general al relațiilor personale și patrimoniale dintre soți, precum și dintre părinți și descendenții lor, mai puțin cele derivând din rudenia civilă, care sunt reglementate prin Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, Legea pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, recunoscând soțului rămas în viață dreptul la moștenire în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali-aceste clase constituindu-se exclusiv în considerarea relațiilor de rudenie cu defunctul, inclusiv dreptul la rezervă succesorală, precum și anumite drepturi succesorale accesorii.

Starea de căsătorie

Din punct de vedere al dreptului civil, institutia căsătoriei are o importanță covârșitoare. Starea de căsătorie dobândită prin încheierea căsătoriei cu întreg cortegiul de drepturi și obligații, completând gama atributelor de identificare a persoanei fizice, însoțește și adesea întregește implicarea subiectului de drept în raporturi juridice civile.

În textele actualei legislații termenul “căsătorie” are două accepțiuni.

Mai întâi, desemnează actul juridic al căsătoriei încheiat de viitorii soți, ale cărui condiții de fond și de formă sunt imperativ stabilite.

Într-un al doilea sens, termenul „căsătorie” desemnează starea, situația juridică dobândită prin încheierea actului juridic al căsătoriei și care există pe toată durata căsătoriei.

La această accepțiune se face apel, de exemplu, în cuprinsul art. 311 N.CC.
”soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”.

Literatura de specialitate mai adaugă un al treilea înțeles noțiunii de „căsătorie”, pentru a desemna astfel instituția juridică ce reunește ansamblul normelor referitoare la actul juridic al căsătoriei și la statutul juridic al soților.

Astfel, căsătoria este definită, în cuprinsul art. 259 N.C.C. “ca uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii”, în scopul întemeierii unei familii.

Termenul „uniune” din cuprinsul definiției sugerează dubla accepțiune legală a „căsătoriei”, de act juridic și de statut juridic.

Divorțul – în reglementarea vechii și noii legislații

Ca și în cazul reglementării anterioare, noul Cod civil prevede, în art. 259 alin. (6): “Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile legii”

Așadar, divorțul poate fi definit ca acea formă de disoluție a căsătoriei, care constă în desfacerea ei, cu efecte pentru viitor, prin acordul soților sau pe cale judecătorească.

În doctrină s-a evidențiat faptul că există mai multe concepții privind divorțul. Care stau la baza reglementării acestuia: divorțul remediu – când acesta nu este condiționat de culpa vreunuia dintre soți, ci de imposibilitatea continuării căsătoriei cel puțin pentru unul dintre ei; divorțul sancțiune –când desfacerea căsătoriei se dispune ca o sancțiune împotriva soțului culpabil de degradarea căsniciei și concepția mixtă-potrivit căreia, din cauza conduitei culpabile a unui soț, continuarea căsniciei a devenit imposibilă.

Articolul 373 N.C.C. reglementează patru motive de divorț, astfel::

Divorțul prin acordul soților

Acordul poate să se realizeze de la bun început, prin formularea în comun, de către ambii soți, a cererii de divorț, sau ulterior, în două cazuri:

după depunerea de către unul dintre soți a unei cereri de divorț întemeiate pe culpa celuilalt, în cadrul căreia acesta din urmă recunoaște faptele ce I se impută, astfel încât instanța, dacă și reclamantul este de acord, pronunță divorțul fără a cerceta temeinicia motivelor și fără a face vreo mențiune despre culpa părților;

în situația reglementată de art. 379 alin. (2). Divorțul prin acordul soților poate avea loc pe cale judiciară, în fața instanței de judecată sau pe cale administrativă ori prin procedură notarială

Este evident că acordul soților pentru divorț, indiferent în care din cele două forme se realizează, este un act juridic, simetric încheierii căsătoriei, dând pe deplin expresie adagiului latin mutuus consensus – mutuus dissensus și confirmând, într-o anume măsură, componenta “convențională” a căsătoriei.

Natura de act juridic este în afară de orice îndoială, inclusiv pentru că acest tip de divorț nu își găsește aplicarea atunci când unul din soți este pus sub interdicție, iar instanța de tutelă și ofițerul de stare civilă ori notarul public sunt obligați să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț.

De aceea, dacă divorțul prin acordul părților a fost pronunțat de instanță sau a fost constatat pe cale administrativă ori notarială, deși unul dintre soți era pus sub interdicție, orice persoană interesată poate promova o acțiune în constatarea nulității absolute a divorțului prin acordul soților, indiferent dacă acesta a fost pronunțat de instanță ori a fost constatat de ofițerul de stare civilă sau de notarul public.

De asemenea, în ipoteza în care consimțământul unuia dintre soți la divorț a fost viciat-(prin eroare, dol sau violență-ori a fost dat într-o perioadă de lipsă de discernământ, fără ca soțul respectiv să fi fost pus sub interdicție, soțul interesat poate formula, pentru aceste motive, o acțiune în anularea divorțului prin consimțământ mutual.

Interesul unei astfel de acțiuni nu poate fi negat, deoarece soțul care ar obține anularea ar putea ulterior să promoveze o acțiune de divorț bazată pe culpa celuilalt soț, iar admiterea acesteia ar putea să îi confere avantaje inexistente în cazul divorțului prin acordul soților, cum ar fi: pierderea, de către soțul culpabil, a unor drepturi prevăzute de lege sau de convenții încheiate cu terții, dreptul la despăgubiri, un regim diferit al pensiei de întreținere după divorț, dreptul de a beneficia de prestația compensatorie.

În ambele situații, fie că se invocă nulitatea absolută, fie că este invocată cea relativă, instanța competentă este instanța de tutelă de la domiciliul pârâtului, deoarece legea procedurală prevede o competență specială si absolută numai pentru cererea de divorț.

Admiterea unei asemenea acțiuni nu ridică nicio problemă dacă este vorba unui divorț pe cale administrativă sau notarială.

Odată cu admiterea acțiunii, ar urma să se anuleze și certificatul de divorț emis potrivit art. 376 alin. (4) N.C.C.

Nici pronunțarea divorțului prin hotărâre judecătorească nu poate fi un impediment în calea admiterii acțiunii, întrucât ceea ce se urmărește este constatarea nulității sau anularea acordului dat în vederea divorțului, nu a hotărârii judecătorești care a constatat divorțul.

Cât privește soarta hotărârii judecătorești prin care s-a pronunțat divorțul, aceasta este rezolvată de art. 99 alin. (4) N.C.C., care prevede că “dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr-o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o acțiune prin care s-a contestat starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre își pierde efectele la data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri”.

Divorțul pentru motive temeinice sau divorțul din culpă

Articolul 373 lit. b) reia prevederea din art. 37 alin. (2) lit. b) C.fam., astfel încât, ca și în aplicarea acestui text, „motive temeinice” pentru divorț vor fi: comportamentul necorespunzător al unui soț, concretizat în acte de violență, separația în fapt, infidelitatea conjugală etc.

De altfel, dată fiind identitatea celor două texte, întreaga doctrină și jurisprudență create sub imperiul Codului familiei, care au explicitat noțiunea de „motive temeinice” și au analizat condițiile vătămării grave a raporturilor dintre soți și a imposibilității continuării căsătoriei, sunt pe deplin valabile în continuare

După cum rezultă din art. 379 alin. (1) N.C.C., în cazul art. 373 lit. b), instanța va putea desface căsătoria dacă stabilește culpa unuia sau a ambilor soți în destrămarea căsătoriei.

Divorțul pentru o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani

Și acest tip de divorț este tot unul „din culpă”, astfel cum rezultă din art. 379 alin. (2)

Divorțul din cauza sănătății unui soț

Ca și în reglementarea Codului familiei divorțul se poate pronunța la cererea soțului care suferă de o boală, a cărei existență face imposibilă continuarea căsătoriei.

Din perspectiva concepțiilor privind divorțul motivele prevăzute de lit. a) și d) țin de un „divorț remediu”, în timp ce motivele enumerate de lit. b) și c) dau expresie concepției mixte, care are în vedere atât imposibilitatea continuării căsătoriei, cât și culpa celui care a determinat o astfel de situație.

Această caracterizare rezultă și din prevederile noului Cod de procedură civilă, care reglementează divorțul remediu în art. 917-921 și divorțul din culpă în art. 922-923.

Legea de punere în aplicare a noului Cod civil prevede în art. 39 alin. (1), că “dispozițiile Codului civil privind divorțul se aplică fără a se deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare”, ceea ce înseamnă că nu data încheierii căsătoriei atrage aplicabilitatea reglementării privind divorțul, ci data la care se pronunță acesta.

Aplicabilitatea legii în vigoare la momentul pronunțării divorțului explică unele soluții ale Legii de punere în aplicare a noului Cod civil, potrivit cărora unele cereri de divorț formulate în conformitate cu dispozițiile Codului familiei vor putea fi transformate și soluționate potrivit noului Cod civil.

Desfacerea căsătoriei prin acordul soților pe cale judiciară

După cum se poate remarca, art. 374 N.C.C. reglementează divorțul prin acordul soților în fața instanței de judecată.

De vreme ce art. 375 alin. (2) N.C.C. prevede că divorțul prin acordul soților poate fi constatat și de notarul public, chiar dacă există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptați, se pune întrebarea care mai este utilitatea practică a art. 374 NCC?

Ipoteza în care soții ar recurge la instanță pentru ca aceasta să pronunțe divorțul prin acordul lor nu este totuși de neimaginat. O astfel de situație ar putea interveni atunci când soții se înțeleg asupra divorțului, dar nu se înțeleg asupra unor efecte ale acestuia, cum sunt numele soților după căsătorie, partajul bunurilor, fie ele dobândite în devălmășie, în cadrul comunității legale sau convenționale, fie dobândite pe cote-părți, în cadrul regimului separației de bunuri, exercitarea autorității părintești după divorț față de copiii născuți din căsătorie sau adoptați etc.

Spre deosebire de reglementarea din Codul familiei, N.C.C. nu mai pune nicio condiție pentru divorțul prin acordul soților: acesta poate fi pronunțat oricând, fără nicio prevedere restrictivă referitoare la durata căsătoriei și chiar dacă există copii minori rezultați din căsătorie. Menționăm că textul actual din N.C.C. trebuie interpretat în sensul că se referă atât la copiii născuți din căsătorie sau la copiii rezultați din conviețuirea celor doi soți anterior căsătoriei, cât și la cei adoptați de ambii soți.

Acordul soților cu privire la divorț reprezintă un adevărat act juridic, iar art. 374 N.C.C. conține prevederi exprese referitoare la capacitate-alin. (2) prevăzând că acest tip de divorț nu poate fi pronunțat dacă unul dintre soți este pus sub interdicție-și consimțământ, alin. (3) instituind obligația instanței de a verifica existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț

Normele de procedură speciale pentru divorțul prin acordul soților pe cale judiciară se regăsesc în art. 917-919 N.C.P.C..

Legea de punere în aplicare a noului Cod civil conține o prevedere referitoare la divorțul prin acordul soților, și anume art. 40, care prevede că, “în cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, instanța poate să dispună divorțul în această modalitate, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 373 lit. a) și art. 374 N.C.C., întrucât prin Legea nr. 202/2010 art. 38 C.fam. a fost modificat, conținutul său fiind identic cu art. 374, singura interpretare posibilă a art. 40 Legea de punere în aplicare a Noului Cod Civil este în sensul că acesta are în vedere nu cererile de divorț prin acordul soților, ci acele cereri de divorț întemeiate pe culpă, care ar putea fi transformate în cereri de divorț prin acord în condițiile noii reglementări, soluție ce nu exista, reglementată expres, în Codul familiei.

Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau notarială

Condițiile desfacerii căsătoriei pe cale administrativă sau notarială

Reglementare nouă, divorțul în fața ofițerului de stare civilă sau a notarului public a fost prevăzut inițial în noul Cod civil adoptat de Parlament în 2009, după care a fost preluat prin Legea nr. 202/2010 și introdus în Codul familiei.

Această modalitate de desfacere a căsătoriei nu presupune intervenția instanței de judecată și se finalizează ca emiterea unui certificat de divorț.

Competența materială de a constata divorțul în această modalitate aparține, alternativ, ofițerului de stare civilă sau notarului public, excepție făcând cazul în care soții au copii minori rezultați din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, când competent să constate divorțul prin acordul soților este numai notarul public, astfel cum prevede alin. (2).

Altfel spus,, soții se pot adresa oricăruia dintre cei doi pentru a constata divorțul.

Desigur, dacă un soț se adresează ofițerului de stare civilă, iar celălalt dorește să divorțeze în fața notarului, înseamnă că, de fapt, acordul dintre ei privind divorțul nu s-a realizat, iar cel sesizat mai întâi (oricare dintre cei doi) va da o dispoziție de respingere a cererii și îi va îndruma pe soți la instanță.

Competența teritorială este alternativă și aparține ofițerului de stare civilă sau notarului public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților.

Întrucât notarul public are o competență teritorială circumscrisă teritoriului unei judecătorii, rezultă că oricare notar public din circumscripția unei judecătorii poate constata divorțul prin acord al unor soți care s-au căsătorit ori și-au avut ultima locuință comună în raza de competență a judecătoriei pe teritoriul căreia și el, notarul public, își are sediul profesional.

În ceea ce îl privește pe ofițerul de stare civilă, întrucât el își desfășoară activitatea pe teritoriul unei unități administrativ-teritoriale (comună, oraș, municipiu sau sector al Municipiului București), va putea să constate divorțul prin acord al unor soți care s-au căsătorit ori și-au avut ultima locuință comună în acea unitate administrativ-teritorială.

Ținând cont de conținutul alin. (1), comparativ cu alin. (2) al art. 375 N.C.C., condițiile trebuie analizate separat, pentru fiecare alineat în parte.

Pentru ca ofițerul de stare civilă sau notarul public să constate divorțul în condițiile alin. (1), sunt necesare două condiții:

acordul soților în vederea divorțului

Acordul trebuie să fie complet, ceea ce impune ca soții să se înțeleagă nu numai asupra divorțului, ci și – cel puțin – asupra efectului acestuia referitor la nume, deoarece este o procedură grațioasă (necontencioasă), iar ofițerul de stare civilă sau notarul public nu au competența să se pronunțe asupra chestiunilor litigioase, fiind obligați, atunci când soții nu se înțeleg, să respingă cererea de divorț și să îndrume soții la instanță.

Evident, soții se pot înțelege și asupra altor aspecte ale raporturilor dintre ei, respectiv încetarea regimului matrimonial, locuința comună, obligația de întreținere între foștii soți, prestația compensatorie, și să consemneze aceste înțelegeri într-o convenție, care va avea valoarea unui contract de tranzacție.

Dacă divorțul are loc în fața notarului public, soții vor putea cere autentificarea acestei tranzacții, pentru a putea beneficia de puterea de titlu executoriu a actului autentic.

Dacă divorțul se constată de ofițerul de stare civilă, acesta nu are nicio competență să ia act de alte înțelegeri ale soților, în afara celor privitoare la divorț și la numele soților, astfel încât o eventuală tranzacție cu privire la celelalte aspecte va rămâne un înscris sub semnătură privată .

Soții să nu aibă copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.

Evident, textul are în vedere copiii din afara căsătoriei care au rezultat din conviețuirea soților și copiii adoptați de ambii soți.

Existența unui copil din afara căsătoriei al unuia dintre soți (născut anterior căsătoriei sau chiar în timpul acesteia) sau a unui copil adoptat doar de unul dintre soți nu constituie un impediment pentru constatarea divorțului potrivit alin. 1.

În ceea ce privește divorțul reglementat de alin. (2)., potrivit acestui text, notarul public – deci nu și ofițerul de stare civilă – poate constata divorțul și atunci când soții au copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.

În acest caz, pe lângă acordul asupra divorțului și asupra numelui soților după divorț, soții vor trebui să convină și asupra tuturor aspectelor privind efectele divorțului asupra raporturilor dintre ei și copiii lor minori, enumerate în alin. (2) și reglementate în art. 396-404 N.C.C.

Din ultima teză a textului, rezultă implicit că, pentru a lua act de înțelegerea soților cu privire la raporturile dintre ei și copiii lor minori, notarul public va trebui să solicite un raport de anchetă socială asupra acestei înțelegeri.

Raportul va trebui efectuat, potrivit art. 229 alin. (2) Legea de punere în aplicare a N.C.C., de autoritatea tutelară, până la reglementarea organizării și funcționării instanței de tutelă prin legea privind organizarea judiciară.

Așadar, deocamdată, notarul public, sesizat cu o cerere de divorț potrivit alin. (2), va solicita raportul de anchetă psihosocială de la autoritatea tutelară, iar după intrarea în vigoare a noii reglementări a instanței de tutelă va proceda potrivit dispozițiilor acesteia.

Ultima teză prevede de asemenea că, dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5) N.C.C. –adică notarul public este obligat să emită o dispoziție de respingere a cererii de divorț și să îndrume soții să se adreseze instanței de judecată, potrivit prevederilor art. 374 N.C.C., care reglementează divorțul prin acordul soților pe cale judiciară.

Această prevedere este din nou în disonanță cu restul textelor din noul Cod civil în ceea ce privește formularea “interesul copilului”, întrucât celelalte texte se referă la “interesul superior al copilului”, așa cum acesta este prevăzut și în art. 18 din Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1991.

În același timp, această parte finală a articolului ridică problema dacă numai cele două aspecte menționate (exercitarea în comun a autorității părintești și stabilirea locuinței copilului) trebuie să fie confirmate de raportul de anchetă psihosocială.

Deși numai acestea sunt prevăzute expres în text, raportul ar trebui să verifice dacă înțelegerea părinților răspunde interesului superior al copilului și în ceea ce privește modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

Dacă raportul ar concluziona că și înțelegerea privitoare la aceste chestiuni nu este în interesul superior al copilului, soluția ar trebui să fie identică, și anume emiterea dispoziției de respingere a cererii de divorț și îndrumarea soților spre instanță.

În sfârșit, alin. (2) nu prevede nimic cu privire la ascultarea copilului, element obligatoriu în orice procedură administrativă sau judiciară, potrivit art. 264 N.C.C.

În acest caz este o omisiune a legiuitorului, care a introdus alin. (2) prin Legea de punere în aplicare a noului Cod civil, fără să îl coreleze cu celelalte prevederi corespunzătoare din Cod.

Așa fiind, notarul public are obligația să îl asculte copil în cadrul acestei proceduri, în temeiul principiului general din art. 264 N.C.C.

Divorțul din culpă

Făcând trimitere la cuprinsul art. 373 lit. b) „atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”, alin. (1) prevede expres în primele două teze necesitatea stabilirii culpei în vederea desfacerii căsătoriei: fie culpa unui soț, caz în care divorțul se pronunță din vina sau împotriva acestuia; fie culpa ambilor soți, caz în care căsătoria este desfăcută cu această mențiune.

Este preluată astfel o mai veche soluție jurisprudențială consacrată în art. 922 N.C.P.C.

Din coroborarea acestor texte, rezultă soluția clasică, unanim acceptată în perioada de aplicare a Codului familiei, și anume: dacă reclamantul în divorț face dovada vinovăției pârâtului, căsătoria se desface din vina exclusivă a acestuia; dacă din probele administrate rezultă vinovăția ambilor soți, căsătoria se desface din vina lor comună, chiar dacă numai reclamantul a făcut cerere de divorț

Dacă însă numai unul dintre soți a formulat cerere de divorț, iar dovezile indică în cauză tocmai vinovăția sa, exclusivă, în deterioarea relațiilor de căsătorie, soluția este parțial diferită de cea clasică, potrivit căreia cererea reclamantului trebuia să fie respinsă, cu motivarea că nimeni nu poate invoca propria culpă în vederea obținerii unui avantaj.

Din redactarea primei teze a alin. (1), care prevede că se poate desface căsătoria dacă se stabilește culpa unuia dintre soți, fără să distingă după cum e vorba de reclamant sau de pârât, ca și din teza a III-a, potrivit căreia, dacă se stabilește culpa exclusivă a reclamantului, sunt aplicabile dispozițiile art. 388, adică acesta poate fi obligat la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin divorț soțului inocent; rezultă concluzia că cererea de divorț poate fi admisă și în această ipoteză.

Concluzia este impusă și de art. 42 din Legea de punere în aplicare a N.C.C., care dispune că “în cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanța de judecată poate să dispună divorțul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) și art. 379 alin. (1) din Codul civil, chiar dacă reține culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorț subzistă și după intrarea în vigoare a Codului civil”.

Altfel spus, dacă instanța constată că motivele de divorț imputabile reclamantului (de exemplu, părăsirea domiciliului conjugal, întreținerea de relații extraconjugale etc.) nu mai sunt în ființă după data de 1 octombrie 2011, va respinge cererea acestuia, aplicând soluția doctrinară și jurisprudențială conturată sub imperiul Codului familiei.

Dacă însă, din probele administrate reiese că aceste motive există și după intrarea în vigoare a N.C.C., poate desface căsătoria din vina exclusivă a reclamantului, potrivit art. 373 lit. b), 379 alin. (1) N.C.C. și art. 42 a Legii de punere în aplicare a N.C.C.

Așadar, cu atât mai mult se poate susține că, în regimul noului Cod civil, căsătoria va putea fi astfel desfăcută dacă, din probele administrate, rezultă culpa exclusivă a acestuia, chiar dacă pârâtul nu a făcut, la rândul său, cerere de divorț, urmând ca, la solicitarea pârâtului, instanța să îl oblige pe reclamant la despăgubiri, potrivit art. 388, astfel cum prevede art. 379 alin. (1) teza a III-a.

Conchizând dacă o cerere de divorț este întemeiată pe art. 373 lit. b) și 379 alin. (1) N.C.C., iar din probele administrate rezultă exclusiv culpa reclamantului, dacă pârâtul nu a formulat, la rândul său, cerere de divorț, sunt posibile două soluții:

fie reclamantul nu își asumă responsabilitatea pentru destrămarea căsniciei și atunci cererea sa va fi respinsă, potrivit art. 922 alin. (3) N.C.P.C.;

fie reclamantul își asumă această responsabilitate și căsătoria se desface din culpa sa exclusivă, conform art. 373 lit. b) și 379 alin. N.C.C.;

Această rezolvare nu este excesivă pentru că noul Cod civil conține o serie de norme care vor putea fi folosite de soțul inocent pentru sancționarea soțului vinovat, chiar dacă acesta din urmă a cerut divorțul: pierderea unor drepturi prevăzute de lege sau de convențiile încheiate cu terții, despăgubirile prevăzute, obținerea pensiei de întreținere fără limită de termen; obținerea prestației compensatorii.

CAPITOLUL II

DIVORȚUL DIN PERSPECTIVĂ SOCIOLOGICĂ

Statistica divorțurilor în România.

În 2013, una din cinci căsătorii s-a terminat prin divorț. Durata medie a căsătoriei în România – 13,6 ani. Infidelitatea, invocată în 3,3% din cazuri, atinge un prim vârf la 10 ani de căsnicie.

Figura 3.1.

În anul 2013, 28.507 de cupluri de Români au divorțat, mai puțin cu aproape 3000 față de 2012, se arată într-o cercetare efectuată de Statistica pe tema divorțurilor din România, document obținut la solicitarea HotNews.ro.

Durata medie a căsătoriilor desfăcute în România anului 2013 prin divorț a fost de 13,6 ani și practic, una din cinci căsnicii s-a terminat în fața judecătorului sau notarului.

Cauzele invocate pentru desfacerea căsătoriei au fost: 3,3% infidelitate conjugală, 2,5% alcoolism, 2,3% violențe fizice, 3,5% cauze combinate, 23,9% alte cauze și 65% acordul părților.

În HYPERLINK "http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-17041752-cand-scad-divorturile-veste-proasta-pentru-economie.htm"esență, HYPERLINK "http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-17041752-cand-scad-divorturile-veste-proasta-pentru-economie.htm"scădereaHYPERLINK "http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-17041752-cand-scad-divorturile-veste-proasta-pentru-economie.htm" HYPERLINK "http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-17041752-cand-scad-divorturile-veste-proasta-pentru-economie.htm"număruluiHYPERLINK "http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-17041752-cand-scad-divorturile-veste-proasta-pentru-economie.htm" de HYPERLINK "http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-17041752-cand-scad-divorturile-veste-proasta-pentru-economie.htm"divorțuriHYPERLINK "http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-17041752-cand-scad-divorturile-veste-proasta-pentru-economie.htm" HYPERLINK "http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-17041752-cand-scad-divorturile-veste-proasta-pentru-economie.htm"esteHYPERLINK "http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-17041752-cand-scad-divorturile-veste-proasta-pentru-economie.htm" o HYPERLINK "http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-17041752-cand-scad-divorturile-veste-proasta-pentru-economie.htm"vesteHYPERLINK "http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-17041752-cand-scad-divorturile-veste-proasta-pentru-economie.htm" HYPERLINK "http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-17041752-cand-scad-divorturile-veste-proasta-pentru-economie.htm"proastăHYPERLINK "http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-17041752-cand-scad-divorturile-veste-proasta-pentru-economie.htm" HYPERLINK "http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-17041752-cand-scad-divorturile-veste-proasta-pentru-economie.htm"pentruHYPERLINK "http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-17041752-cand-scad-divorturile-veste-proasta-pentru-economie.htm" HYPERLINK "http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-17041752-cand-scad-divorturile-veste-proasta-pentru-economie.htm"economieHYPERLINK "http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-17041752-cand-scad-divorturile-veste-proasta-pentru-economie.htm". Există o întreagă literatură de specialitate care analizează legătura dintre numărul căsătoriilor sau cel al divorțurilor de mersul economiei. Concluziile sunt  aceleași: când economia merge bine, crește și numărul divorțurilor. Statisticienii au găsit și o corelație între evoluția pieței muncii și cifra reprezentând rata divorțurilor: o creștere cu un punct procentual a șomajului, scade rata divorțurilor cu 1,7 puncte procentuale. 

Cei mai mulți o fac de comun acord. Violențele fizice reprezintă 2,3% din motivele invocate, alcoolismul – 2,5% iar infidelitatea – 3,3%.

Una peste alta, "luând în considerare promoțiile de căsătorii în anii în care au fost încheiate, indicatorul conjunctural al divorțurilor pentru anul 2013 arată că 19,7 căsătorii din 100 s-au terminat prin divorț", se arată în cercetarea INS. 

Figura 3.2.

Să luăm aceste cauze de divorț și să le împărțim după durata căsătoriei. Observați că în privința infidelității, avem două vârfuri. Unul mai mic, care se produce la circa 5-6 ani de căsnicie și un altul, mult mai "abrupt", după 20 de ani de conviețuire împreună.

La fel și cu alcoolismul și violența domestică.

Figura 3.3

Mulți români s-au aflat în 2013 nu la primul, nici la al doilea, ci la al treilea sau al patrulea divorț. Durata căsniciei până la primul divorț este cea mai lungă, de regulă.

Pe urmă, se scurtează tot mai mult. Oamenii nu mai au răbdare, știu că nu e un capăt de țară dacă divorțează, normele sociale tradiționale sau religioase se mai estompează.

Primul divorț este numit în statistica divorț de rang I. "Valoarea maximă a numărului de divorțuri de rangul I s-a înregistrat la grupa de vârstă 35-39 ani pentru bărbați și la grupa de vârstă 30-34 ani pentru femei", se arată în cercetarea INS.

Figura 3.4

În graficul de mai sus se evidențiază numărul de divorțuri după durata căsătoriei. Interesant este că cel mai ridicat număr este cel al divorțurilor produse după 20 de ani de căsătorie.

Femeile din grupa de vârstă 30-34 ani și bărbații din grupa de vârstă 35-39 ani dețin cea mai mare pondere 19,9% din numărul total al femeilor și respectiv 21,4% din cel al bărbaților care au divorțat.

Unde au loc cele mai multe divorțuri în România?

Dacă vă uitați în graficul de mai jos veți avea o imagine clară.

București, Constanța, Iași, Prahova și Brașov.

La capătul opus, Covasna, Giurgiu și Bistrița. Dacă ne uitam pe datele privind migrația externă, nu e deloc de mirare că în Moldova sunt atâtea divorțuri, ba chiar ar merita un episod separat cu motivele de divoț invocate în top 5 județe. Diferă mult față de medie

.

Figura 3.8

Mai spunem că, în general, numărul femeilor în vârsta de până la 30 ani care au divorțat a fost de 2,2 ori mai mare decât numărul bărbaților aparținând aceleiași limite de vârstă și că vârsta medie a soților la divorț a fost de 40,8 ani pentru bărbați și 37,2 ani pentru femei, cu valori mai mari în urban decât în rural.

Țările în care se înregistrează cea mai mare rată de divorțuri sunt în Europa sunt Spania, Portugalia, Ungaria și Cehia, unde se înregistrează o rată a divorțurilor de peste 60%, pe următorul loc aflându-se Statele Unite ale Americii cu o rată de 53%.

Însă, recordul absolut îi aparține Belgiei, cu o rată de divorț de peste 70%, iar la polul opus este Chile, unde doar 3% dintre cuplurile căsătorite se despart în mod oficial.

Așadar, putem afirma că România, cu o rata de 20-29% stă destul de bine la acest capitol.

CAPITOLUL III

CERCETARE PRACTICĂ

Descrierea eșantionului cuprins în cercetare

Cercetarea va cuprinde 20 de subiecți de origine româna victime ale violenței domestice una din cauzele care stau la baza divoțului. Cu ajutorul Asociației Pentru Promovarea Femeii în România, am reușit să stau de vorbă cu persoanele.

Metodologia cercetării este ancheta sociologică, și anume o specie a acesteia – sondajul de opinie.

Scopul cercetării

Identificarea cauzelor care determină violența domestică, cauză a numărului mare de divorțuri;

Identificarea consecințelor cauzate de violență;

Identificarea trăsăturilor prin care se caracterizează femeile divorțate, victime ale violenței domestice

Analiza influenței dezvoltării sectorului de servicii sociale asupra fenomenului.

Ipoteze

Cu cât o persoană are mai puține studii, cu atât riscul de a fi victimă este mai crescut.

Cu cât situația financiară este mai precară, cu atât riscul de a fi victimă a violenței domestice este mai crescut.

Victimele violenței domestice acuză o pierdere dramatică a încrederii în oameni, în prieteni, în familie și chiar în ele însele.

CHESTIONAR

La ora actuală, care este relația dintre dvs. și soțul/partenerul tău?

Bună

Păstrăm legătura

Nu avem nicio relația

Proastă

Suntem divorțați

Care a fost relația dintre dvs. și soțul/partenerul dvs. înainte de această întâmplare?

Bună

Eram tratată cu indiferență

Ne certam mereu

Eram despărțiți

Proastă

Care este situația financiară a familiei?

Bună

Foarte bună

Avem minimul necesar

Te rugăm să precizezi forma de abuz pe care partenerul tău au folosit-o.

Am fost bătută

Am fost jignită în repetate rânduri

Am fost alungată de acasă

Am fost abuzată sexual

La ora actuală, care este relația dintre dvs. și soțul/partenerul tău?

După cum se poate observa, la întrebarea „ La ora actuală care este relația dintre tine și soțul tău/partenerul tău?”, din totalul subiecților chestionați, 53,33% răspund că nu au nicio relație, 20% că au o relație bună, 13,33% răspund că păstrează legătura, iar iar restul că au o relație proastă ori sunt divorțate.

Care a fost relația dintre dvs. și soțul/partenerul dvs. înainte de această întâmplare

La această întrebare, din totalul celor chestionați, 66,67% declară că se certau mereu cu partenerul, 13,33% ca aveau o relație bună, 6,67% declară că erau tratate cu indiferență, iar 13,34 au răspuns că erau despărțite sau relașia era proastă.

Care este situația financiară a familiei?

Ai fost vreodată abuzată fizic sau emoțional de părinți?

La această întrebare, 65% declară că au fost abuzați fizic sau emoțional de părinți, în timp ce numai 35% declară că nu au fost abuzați nici fizic, nici emoțional de părinți.

Te rugăm să precizezi forma de abuz pe care partenerul tău au folosit-o.

La această întrebare 46,7% declară că au fost bătute, 26,6% că au fost jignite în repetate rânduri sau au fost alungate de acasă și 6,7% declară că au fost abuzate sexual.

CONCLUZII

Divorțul, asemenea căsătoriei, își are propria istorie și procesualitate la nivel relațional între parteneri.

Paleta stărilor emoționale poate fi diversificată, însă ceea ce ar fi de preferat este să se evite transformarea divorțului într-un război personal, într-un act cinic de răzbunare.

Cert este că ambii parteneri se simt justificați, îndreptățiți să poarte acest război și nu le mai pasă de mijloace folosite. Dorința de a învinge, de a se elibera, de a-l răni pe celălalt, de a-și lua revanșa pentru că a fost luat prin surprindere și nu se aștepta, este impetuoasă.

Puțini dintre cei care ajung în acest impas, regăsesc în ei înșiși maturitatea emoțională de a lăsa deoparte orgolii rănite sau demonstrații de putere pentru ca lucrurile să decurgă mai ușor.

Studiile au demonstrat că divorțul este un eveniment de viață stresant, aflându-se pe primele locuri în topul stresorilor de-a lungul vieții (pe lângă moartea cuiva drag, căsătorie, schimbarea serviciului, concediere, etc.), deoarece schimă statutul celor doi protagoniști adulți și al copilului.

După construirea unor proiecte comune și promisiunea unei vieți frumoase, separarea este întotdeauna un eșec cu consecințe negative pentru un timp, asupra psihicului persoanelor implicate. Soții care divorțează pot dezvolta în timp: tulburări de concentrare a atenției, depresie, gândire negativă, anxietate, tulburări psihosomatice, etc., dacă nu sunt persoane echilibrate psihologic și nu pot accepta situația divorțului.

Atât în perioada de dinainte, cât și în timpul divorțului, traumele părinților și unele tulburări ale lor sunt preluate de către copil care, începe să manifeste la rându-i diverse tulburări fobice, atacuri de panică, depresie, tulburări de alimentație (bulimie sau anorexie), tulburări psihosomatice și somatoforme (insomnii, hipersomnii, migrene, coșmaruri, vomă psihogenă, astm bronșic, ticuri, gastrită-ulcer, cefalee, tahicardie, amețeli, senzație de leșin – lipotimii, probleme dermatologice – iritații, erupții, eczeme, enurezis, etc.).

De cele mai multe ori după terminarea divorțului, se continuă „lupta”, la mijloc de cele mai multe ori aflându-se copilul. Pentru copii însă, separarea părinților este o adevărată dramă, care nu trebuie subestimată. Discuțiile, tensiunile dintre părinți privează copilul de ambianța caldă a căminului, căldura care îi oferă acestuia o siguranță. Există însă și un mit în societatea română și nu numai, „e bine pentru copil să aibă ambii părinți lângă el, indiferent ce relație este între aceste două persoane”.

Studii psiho-sociale au demonstrat faptul că un copil este mult mai liniștit, echilibrat sufletește, împăcat, într-o familie monoparentală (cu un singur părinte), decât într-o familie în care cei doi parteneri au conflicte la care asistă, unde unul dintre parteneri (de obicei femeia) este violentată, agresată, abuzată emoțional, verbal sau fizic, și unde copilul este violentat fizic, verbal sau emoțional.

Divorțul însă, ar fi de dorit să fie ultima alternativă a celor doi parteneri, deoarece un copil are nevoie de ambele figuri parentale pentru a se dezvolta armonios. Dacă nu mai există nicio soluție, este bine ca părinții să se separe, decât să oblige copilul să trăiască într-un mediu care este permanent în tensiune. Copilul trebuie informat. Fiind foarte sensibil, el simte că se întâmplă ceva și vrea să știe ce. Este de dorit ca părinții să anunțe împreună vestea separării și înainte de data stabilită, astfel încât copilul să se obișnuiască cu ideea că nu va mai locui în aceiași casă și cu mama și cu tata. Pentru copil, familia este alcătuită din indivizi care trăiesc în aceiași casă. Îi este greu să-și imagineze că tata (mama) nu mai locuiește cu el, că nu-i mai poate citi o poveste în fiecare seară, că nu se mai uită împreună la televizor.

De cele mai multe ori persoanele adulte – soțul soția, înainte de divorțul propriu-zis dezvoltă unul față de celălalt comportamente inadecvate, de sabotare, în care este implicat și copilul (fie că unul sin părinți îl ia aliat pe copil, fie că, copilul devine avocat între soți și încearcă din răsputeri să salveze relația lor). Aceste comportamente de atragere de o parte sau de alta denotă din partea adulților imaturitate emoțională și neresponsabilizare pentru viața lor și a copilului. Deseori, copilul crede că el este cauza divorțului, mai ales dacă anunțul vine după o serie de reproșuri care i-au fost aduse. El crede că părinții se despart pentru că el a spart vaza ce a nouă sau nu a spus destul de frumos poezia la serbare. Este foarte important să i se spună copilului că nu el este cauza separării, el nefiind capabil să înțeleagă motivele pentru care aceasta apare și nici consecințele ei.

Anumite cuvinte și comportamente îl ajută să se liniștească, să îi reducă această neliniște sau aceste gânduri de vinovăție. Trebuie să i se explice copilului, prin exemple, că el nu are nicio vină și că nu este singurul copil ai cărui părinți trăiesc separat, divorțul părinților nefiind o separare de copii.

De cele mai multe ori copiii sunt cei mai afectați atât de divorț, cât și de orice situație (neînțeleasă/neexplicată) tensionată din casă. Pe timpul desfășurării demersurilor de divorț, în funcție de vârsta copilului, adesea ei nu reușesc să-și explice ceea ce se întâmplă exact. Doar resimt faptul că se întâmplă ceva rău care este numai din vina lui. Un copil își iubește în egală măsură părinții, el putând alege să-și manifeste această afecțiune într-o manieră adesea diferită, datorită particularităților de relaționare cu adulții familiei: mama și tata. Și mai ales nu trebuie omis faptul că în condiții de atenție excesivă, copilului îi place să răstoarne situațiile în avantajul lui (mai multe jucării, mai multe privilegii, cadouri, libertăți, etc.).

În cazul divorțului cu minori care au împlinit vârsta de 10 ani și au fost ascultați în camera de consiliu, din practică, s-a constatat că există și cazuri în care, întrebat fiind cu cine dorește să rămână după divorțul părinților, copiii au afirmat că doresc să rămână cu ambii părinți, întrucât îi iubește pe amândoi în egală măsură, neputând să aleagă între mamă sau tată. În această situație, fără a avea o poziție clar exprimată de către minor cu privire la alegerea părintelui căruia să-i fie încredințat, rolul judecătorului este major, acesta trebuind să hotărască în deplină concordanță cu interesul major al copilului.

Din statisticile efectuate, s-a putut constata după anii '90 o creștere în ceea ce privește numărul divorțurilor, situație care și-a continuat trendul ascendent, în mod special după aderarea României la Uniunea Europeană, când exodul românilor în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit a fost foarte mare. Cazurile în care atât mama cât și tata reușeau să plece la muncă în străinătate, pentru ca mai apoi să-și poată duce și copii cu ei, erau dintre cele mai fericite. De cele mai multe ori însă, reușeau să plece la muncă în străinătate, fie soțul sau numai soția, situații în care de multe ori s-a putut asista la destrămarea familiei din țară, părintele plecat la muncă în străinătate, înțelegând să-și „refacă” viața cu persoane din țara unde muncea.

În situația în care mama era cea care este plecată la muncă în străinătate, s-a putut constata la copii, instalarea unor stări sufletești dintre cele mai diverse, a unor profunde depresii, care se manifestau prin lipsa de la școală, lipsa de comunicare, închiderea în sine, fuga de acasă, ajungându-se în cele mai disperate cazuri, până la suicid.

Pe lângă implicațiile de ordin psihosocial a acestei situații, practica a demonstrat că s-au complicat atât aspectele de ordin procedural cât și perioada de soluționare a divorțului în atare situație.

Se poate menționa aici, citarea părților în străinătate, în sensul că, îndeplinirea procedurii de citare cu acestea, necesită o perioadă mai îndelungată. De asemenea, efectuarea unor anchete sociale la domiciliul unuia sau ambilor părinți, sau audierea martorilor, prin comisie rogatorie, precum și obținerea unei pensii de întreținere când părintele lucrează în străinătate cu contract de muncă, au prelungit mult durata procesului de divorț. Și în aceste cazuri de divorț s-a putut constata că „miza” cea mare a fostului cuplu au rămas tot copii, ei fiind cei „prinși” în vârtejul și la mijlocul acestei situații.

Pe lângă durerea în sine pe care aceștia o resimt la despărțirea părinților, cu atât mai mult cu cât unul dintre ei este stabilit în străinătate, iar copilul este destul de dezorientat în a-și alege părintele cu care ar dori să rămână, intervine și un altfel de durere, aceea că legăturile cu părintele divorțat stabilit în străinătate, devin din ce în ce mai rare, de cele mai multe ori acestea reducându-se la convorbiri telefonice sau la comunicarea pe internet.

În oricare dintre situații, indiferent dacă minorul a fost încredințat părintelui rămas în țară, sau aceluia stabilit în străinătate, un rol important îi revine părintelui căruia i-a fost încredințat copilul, în sensul că, este de datoria părintelui care îl crește, să facă tot posibilul să mențină relațiile între copil și celălalt părinte, în niciun caz distanța constituind un impediment pentru părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul, de a avea legături personale și frecvente cu copilul său.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Aioanei, G. Căsătoria și divorțul, Editura Hamangiu, București 2008;

Albu, I. Dreptul familiei, Editura Dicadcică și Pedagocică, București 1975;

Anitei, Nadia Cerasela, Dreptul familiei-conform Noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București 2012;

Bacaci, Alexandru, Cristina Codruța Hageanu, Viorica Dumitrache, Dreptul familiei, ediția a IV-a, Editura All Beck, București 2005;

Banciu, Adrian Alexandru Raporturile patrimoniale dintre soți, Editura Hamangiu București 2011;

Banciu, Maria Dreptul familiei, Curs, vol. I, Editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 1995

Beleiu, Gh., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Coordonator P. Cosmovici, Editura Academiei R.S.R., Bucuresți, 1989

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

Cetean, Voiculescu Laura Dreptul familie. Note de curs și seminar, Editura Hamangiu București 2012;

Chiriță, R., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2008;

Filipescu, Ion Tratat de dreptul familiei, Ediția 8, Editura C.H. Beck, 2006;

Filipescu, I.P. , Tratat de dreptul familiei, ediția a VIII-a, Editura Universul Juridici, București 2006;

Florian, Emese, Dreptul Familiei, Editia 3, Editura C.H. Beck, București 2010;

Nicolae, Ioana Dreptul familiei în context național și în raporturile de drept internațional privat, Editura Hamangiu, București 2014;

Păuna Nicolae, ș.a. Desfacerea căsătoriei prin divorț, Editura Hamngiu București 2014;

Pricopi, Adrian Dreptul familiei, Editura Fundația « România de Mâine », ediția a 4-a, București, 2008 ;

Popescu, T.R. Dreptul familiei, Tratat, Editura Didactică și Pedagogică, vol. I, București 1965;

Roșu, Elena Dreptul familiei, Practică judiciară, ediția a 2-a, Editura hamangiu București 2011;

Articole din literatura de specialitate

T. Bodoașcă, Reglementarea divorțului prin acordul părțilordupă modificarea Coului de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010, în Dreptul nr. 4/2011;

C.C. Dinu, Aspecte teoretice și practice cu privire la procedura divorțului în Noul Cod de Procedură civilă, în RRDP nr.2/2012;

Legislație

Constituția României

Noul Cod civil

Legea de punere în aplicare a Noului cod civil