Divortul Si Factorii Declansatori Ai Acestuia
CUPRINS
INTRODUCERE
Starea actuală a societății îl determină pe fiecare membru al ei să reflecteze adânc asupra schimbărilor ce se produc atât în societate, cât și în viața lui personală. Dramatismul acestor schimbări, viteza cu care ele se produc, incertitudinea și caracterul contradictoriu al proceselor social-economice și politice fac ca personalitatea să-și revizuiască locul ei în societate și să-și schimbe modul de viață cu care se obișnuise.
La începutul anilor ‘90, determinând vectorul mișcării societății, înregistrează un echilibru extrem de fragil în toate sferele vieții social-economice. Amploarea schimbărilor a generat complexitatea circumstanțelor în care se produce afirmarea tendințelor înnoitoare și s-a dovedit a fi afectată de o criză economică prelungită și de dezorganizări de ordin social. În acest context a devenit evidentă criza pronunțată a stării materiale și a valorilor familiei, producând un impact major asupra stabilității acesteia.
Divorțul este un fenomen psiho-social complex ce constă în destrămarea vieții de familie, eveniment cu profunde implicații sociale, majoritatea cu o rezonanță negativă pentru membrii cuplului destrămat și participanții la viața socială în general. Evoluția numărului familiilor, în ultimii ani, înregistrează o tendință descendentă, în parte datorată și procesului de desfacere a căsătoriilor, iar ca implicații imediate sunt afectați copiii minori rezultați la divorț, se înregistrează o scădere a natalității, implicații de natură socio-economică, prin modificarea statutului social al partenerilor rezultat în urma divorțului, dar și a nevoilor economice în funcție de partajarea bunurilor și asigurarea unui trai decent.
Divorțul fiind un proces complex el comportă mai multe aspecte, care intervin: stressul emoțional, încredințarea și îngrijirea copiilor, divizarea proprietății. Încredințarea copiilor în urma disoluției legale a căsătoriei s-a făcut în mod tradițional mamei. Începând cu anii 1960-1970, în majoritatea societăților europene sau de cultură europeană, s-au intensificat presiunile din partea bărbaților pentru a se modifica prevederile legale discriminatorii. În această acțiune, bărbații au fost sprijiniți de organizațiile feministe care au considerat practicile legale tradiționale ca forme ale sexismului instituționalizat. Numărul taților cărora li s-au încredințat copiii a crescut în majoritatea societăților. A crescut, de asemenea, numărul cazurilor în care copiii au fost încredințați ambilor părinți. Cercetările de psihosociologie arată că deși această variantă este preferată de un număr tot mai mare de cupluri care divorțează, efectele asupra copiilor pot fi deseori negative.
La etapa contemporană România, se confruntă cu problema migrației excesive a populației peste hotare. Fenomenul migrației produce un impact negativ asupra copilului și asupra familiilor lor, contribuind la dezintegrarea familiilor și la creșterea numărului de copii privați de afectivitate parentală, educație, protecție și siguranță.
Consecințele acestui fenomen are repercusiuni atât la nivelul macrosocialului reprezentat de societate, cât și la nivelul microsocialului reprezentat de familie. Asistăm astăzi la o denuclearizare a familiei contemporane, condiționată de spargerea modelului tradițional de viață familială, de deprivarea drepturilor de părinți, de fenomenul migrației definitive sau temporare. Familia a devenit un factor mai puțin competent și dispus să realizeze educația copiilor. Numărul crescând de familii divorțate, slăbirea afecțiunii părintești, liberalismul prost înțeles al educației se răsfrâng asupra personalității în formare, determinându-i “anemierea” morală. Acești factori implică transformări în relaționarea cu copiii, generând o dezvoltare defavorabilă a afectivității copiilor, manifestată prin: anxietate, agresivitate, ostilitate etc.
Studiile dezvoltării afectivității, efectuate de numeroși cercetători demonstrează că, particularitățile acestor relații, atitudinea părinților față de copil, dinamica contactelor afective între membrii familiei, atmosfera emoțională în cadrul familiei determină dezvoltarea psihică și afectivă a copilului.
Dezvoltarea intelectuală, emoțională, morală și spirituală a copilului se intensifică dacă el are parte de dragoste și, dimpotrivă, dezvoltarea sa în toate aceste domenii va avea de suferit dacă nevoia de dragoste nu-i este satisfăcută. Absența dragostei părintești duce la diferite forme de protest, generează conflicte cu adulții, stări de angoasă, sentimentul de culpabilitate sau frustrare. Astfel, afectivitatea este una dintre cele mai mari forțe care determină cursul dezvoltării preadolescenților și reglează comportamentul lor.
Asistența socială reprezintă totalitatea măsurilor întreprinse de către Stat, Biserică și alte organisme nonguvernamentale spre a sprijini persoanele aflate în situații deosebite, deficitare, a căror stare fizică sau psihică a fost afectată de diverși factori nocivi: apariția unor boli cronice, deteriorarea stării materiale, calamități naturale, vârstă înaintată etc.
Prin măsurile întreprinse asistența socială urmărește scopul de a cunoaște și preîntâmpina procesele negative care conduc la asemenea situații speciale și de a ajuta persoanele respective să-și găsească locul și rolul în societate.
Sfera ei de activitate cu un conținut atât de vast depășește cele mai largi domenii de ocrotire și dezvoltare a geniului uman, toate activitățile fiind dirijate către un singur scop: de a vindeca starea fizică, psihică și morală a celor ce trăiesc momente de grea cumpănă.
În activitatea sa asistentul social se confruntă cu multiple probleme (familii dezorganizate, sărace, copii orfani, abandonați, delincvenți, consum de droguri, alcool, persoane cu deficiențe de sănătate, bătrâni neajutorați, șomeri etc.) a căror soluționare impune aplicarea unui șir de teorii ce provin din sociologie, psihologie, drept, economie, antropologie, medicină, politici sociale etc. Asistentul social, chemat să ajute persoanele aflate în nevoie, se va folosi, în acest scop, de cunoștințele dobândite din alte științe socioumanistice, dar nu se va limita la acestea, deoarece asistența socială are la bază metodologii specifice studierii obiectului ei.
Vocația profesională a asistentului social este: de a contribui la bunăstarea și realizarea de sine a ființei umane; de a asista persoanele care traversează momente dificile ale vieții; de a-și dezvolta propriile capacități personale pentru a face față creativ și eficace problemlor; de a mobiliza resursele comunității întru sprijinul celor aflați în dificultate; de a participa la elaborarea și aplicarea măsurilor de politică socială în domeniu; de a participa activ la viața socială.
Asistența socială are menirea de a schimba situația beneficiarului, pentru aceasta, asistentul social trebuie să știe cum să acționeze, cum să intervină în viața individului, a grupurilor, a întregii comunități. Competența în desfășurarea unor asemenea activități se dobândește prin practică, prin aplicarea metodelor, tehnicilor, strategiilor specializate de intervenție în situația de criză.
Asistența socială constituie un mod operativ de punere în aplicare a programelor de sprijin prin multiple servicii sociale specializate pentru cei aflați temporar în nevoie.
În asistența socială, mai mult decât în alte domenii, teoria trebuie să se afle într-un permanent contact cu practica, să fie sub controlul acesteia, dar și cea mai bună teorie în acest gen de activitate umană nu poate înlocui “practica”. Un bun asistent social trebuie să cunoască diverse metode și tehnici de lucru cu persoana, familia, grupul pentru a le putea selecta pe cele mai adecvate. Acest lucru îi va reuși numai în cazul în care alegerea metodelor se va face în strictă conformitate cu nevoile beneficiarului și numai dacă persoana asistată nu va fi impusă să se adapteze metodei. Așadar, munca în asistența socială este nu doar una intelectuală, ea necesită rigoarea cercetătorului-practician care poate activa potrivit unei logici adecvate, implicând inima și creierul, care poate conjuga teoria cu practica.
Cuplurile care se căsătoresc astăzi așteaptă să obțină prin căsătorie fericire personală, în vreme ce cuplurile din generațiile precedente erau în general mulțumite dacă partenerul se comportă satisfăcător, ca stăpân al casei sau întreținător de familie.
Scăderea influenței bisericii și religiei, micșorarea presiunii normelor și obiceiurilor tradiționale duc la micșorarea importanței instituției familiei și implicit la divorț.
Majoritatea reglementărilor privind divorțul stabilesc obligația ambilor părinți de a contribui la îngrijirea copiilor. De regulă, acest lucru se realizează prin plata unei pensii alimentare (în majoritatea țărilor europene, aceasta reprezintă circa 30% din veniturile părintelui obligat să o plătească). Refuzul de a contribui la acoperirea cheltuielilor pentru îngrijirea copiilor se pedepsește de lege. Majoritatea căsătoriilor se bazează pe comunitatea de bunuri. În timpul divorțului, legea decide asupra împărțirii bunurilor; locuința revine, de regulă, părintelui căruia i s-au încredințat copiii.
Multe căsătorii din România se desfac din cauza șocurilor culturale dintre soți. Autoritățile trebuie să-și intensifice sprijinul acordat familiilor aflate în situații conflictuale, iar soții trebuie să cunoască mai bine consecințele divorțului.
Influența factorilor sociali – în sensul larg înglobând pe cei economici, culturali, juridici, pihologici – asupra fenomenului de divorțialitate este incontestatabil. Pentru studiul conjuncturii economice s-a folosit, printre variabilele “barometrului economic”, indicele divorțialității: scăderea activității economice, crizele economice. Pe fondul unei deteriorări economice se remarcă o scădere a nupțialității și o creștere fără precedent a divorțialității.
Când se pune problema desfacerii căsătoriei trebuie avut însă în vedere și caracterul social al acesteia. Căsătoria nu constituie numai o problemă de ordin personal ci și de ordin social. În toate relațiile de familie trăiește un interes social. Soarta căsătoriei nu poate fi lăsată numai la aprecierea soților. Statul este direct interesat în apărarea căsătoriei și familiei și de aceea a reglementat modul în care poate fi admis divorțul.
FAMILIA
Căsătoria, ca principal izvor al familiei, poate fi definită astfel “uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, și reglementată de normele imperative ale legii”. Menționăm că actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract.
Din această definiție a căsătoriei decurg mai multe caractere: este uniunea dintre un bărbat și o femeie, este liber consimțită, este monogamă, se încheie în formele cerute de lege, are un caracter civil, se încheie pe viață, se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie și se încheie în scopul întemeierii unei familii.
Căsătoria, creând o familie, instituie o nouă entitate socială, care “conferă partenerilor staturi noi (soț/soție, ginere/nora etc.)” și prilejuiește relații sociale noi, contribuind la structurarea statului social al partenerilor, cât și la structurarea societății.
Din punct de vedere juridic, în Codul familiei sunt prevăzute o serie de condiții de fond, ce au scop asigurarea încheierii unei căsătorii numai între acele persoane ce sunt apte, din punct de vedere fizic și moral, să întemeieze o familie, și condiții de formă, ce constituie forma recunoașterii sociale a căsătoriei, premisa ocrotirii ei de către stat. Condițiile de fond constau în:
condiții privitoare la aptitudinea fizică de a încheia căsătoria (diferența de sex, vârstă matrimonială, comunicarea stării de sănătate);
b) condiții menite să asigure o căsătorie liber consimțită (consimțămconsimțământ neviciat);
c) condiții privitoare la aptitudinea morală de a încheia căsătoria (oprirea bigamiei, interzicerea căsătoriei între rude, interzicerea pe motive de adopție). Condițiile de formă au ca conținut o anumită conduită ce trebuie respectată și o serie de formalități pentru a asigura legalitatea căsătoriei (declarația de căsătorie, opoziția la căsătorie, încheierea căsătoriei în fața ofițerului de stare civilă).
1.1. Definirea, conceptul și clasificarea familiei
Definirea familiei
Familia, este unul dintre cele mai răspândite tipuri de grupuri sociale. Orice individ, dacă este întrebat, ar putea spune ce este o familie, pentru că fiecare om a avut de-a face în decursul vieții sale cu familii, fie că este vorba de familia în care s-a născut, de propria lui familie sau de familiile din comunitatea în care trăiește.
Din perspectivă sociologică, familia poate fi definită ca un grup social constituit pe baza relațiilor de căsătorie, consanguinitate și rudenie, membrii grupului împărtășind sentimente, aspirații și valori comune.
Din această perspectivă, familia este un grup primar în care predomină relațiile directe, informale, nemediate. Calitatea de grup primar nu semnifică absența normelor și reglementărilor. Dimpotrivă, familia este unul dintre grupurile primare cu cea mai mare încărcătură normativă.
Din perspectivă juridică, familia este un grup de persoane între care s-a instituit un set de drepturi și obligații, reglementat prin norme legale. Aceste norme se referă la modul de încheiere a căsătoriei, stabilirea paternității, drepturile și obligațiile soților, relațiile dintre părinți și copii, modul de transmitere a moștenirii etc. Din perspectivă juridică, familia este un grup formal, reglementat prin legi și alte acte normative.
Cele două perspective se suprapun parțial. În unele situații, sensul sociologic al noțiunii de familie fiind mult mai larg decât sensul juridic.
Un cuplu separat prin divorț nu mai este o familie, întrucât nu mai îndeplinește funcțiile definitorii esențiale ale familiei. Totuși, separarea celor doi parteneri în menajuri diferite nu semnifică încetarea oricăror raporturi juridice între ei. În cazul în care partenerii care divorțează au copii, între ei continuă să existe anumite raporturi juridice privind încredințarea copiilor unuia dintre soți, obligațiile celuilalt soț pentru sprijinul financiar al copiilor minori, dreptul de vizită etc. Perspectivele sociologică și juridică se completează reciproc deoarece, în unele situații, perspectiva sociologică poate conduce la modificarea perspectivei juridice și, implicit, la schimbarea reglementărilor legale privind familia.
Familia constituie unitatea fundamentală a societății și mediul natural pentru creșterea și bunăstarea copilului. Fiecare societate are un anumit sistem familial de reglementare a relațiilor dintre bărbații și femeile de vârstă matură și dintre aceștia și copii.
Familia este și se comportă ca matrice de viață fundamentală pentru existența și formarea personalității copilului, ca mediu educativ determinant, dar și ca sursă de dezadaptare și comportament deviant al copilului; din păcate, poate constitui o sursă de influență negativă. Familia constituie cel dintâi și cel mai important context de viață cu un rol deosebit în socializarea copilului. Dar, în perioada actuală, din punct de vedere sociologic, familia contemporană cunoaște un proces de eroziune structurală, de demisie de la funcțiile sale fundamentale, o degradare continuă a autorității, și implicit a calității mediului educativ.
Unii autori au identificat și au teoretizat mai mulți de factori de risc, unii dintre ei fiind plasați la nivelul personalității, dar cu elemente de proveniență familială, pe care i-au clasificat în factori care privesc ansamblul și principalele tendințe de evoluție a condițiilor economice și sociale, factori care țin de structura familială și factori care privesc capitalul educativ al familiei. S-a constatat că de cele mai multe ori, carențele afective generate în special de deficiențele de tip familial pot determina instalarea unor frustrări, care la rândul lor, conduc la nivele înalte de agresivitate. Carențele de structură familială, destul de frecvente întâlnite în perioada pe care o traversăm, sunt situații care comportă grave riscuri în educația copiilor, dar nu se poate afirma cu certitudine că toți tinerii crescuți în asemenea familii ajung inevitabil la comportamente deviante.
Familia reprezintă o formă superioară de comunitate – în principal a soțului, soției și copiilor – care se bazează pe relații sociale și biologice, având drept scop suprem pregătirea unei generații viitoare, sănătoasă și temeinic educată, care să participe la dezvoltarea societății.
Aceasta este definiția familiei, cel mai des întâlnită, dar voi prezenta și alte puncte de vedre ale unor sociologi și ale altor oameni de știință cu renume.
Astfel, antropologul francez Claude Levi-Strauss definește familia ca un grup organizat, care își are originea în căsătorie și constă din soț, soție și copiii născuți din unirea lor, din relația lor, deși uneori acestui grup restrâns i se pot adăuga și alte rude. Grupul familial este unit prin drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale.
Pornind de la definiția dată, se impune să deosebim în cadrul ei o serie de aspecte, necesare pentru o analiză sociologică amplă a fenomenului familie. În primul rând, trebuie să se aibă în vedere că grupul familial variază după nivelurile sale de structură. Din acest punct de vedere deosebim familia simplă și familia extensivă. Familia simplă, sau nucleară, este formată din părinți și copiii lor necăsătoriți (proprii sau adoptați). Până la momentul căsătoriei individul aparține, în majoritatea cazurilor, ca fiu sau ca fiică, familiei din care provine, adică familiei de orientare (familie nucleară de proveniență a unei persoane). Prin căsătorie, individul își constituie propria familie, familia de procreare (familie nucleară constituită prin mariaj), care rămâne potențial de procreare chiar dacă partenerii nu intenționează să aibă copii. Tot prin căsătorie, individul devine, în majoritatea cazurilor, membru al familiei de orientare a partenerului său – familia socrilor și a cumnaților – aparținând deci încă unei familii, familiei prin alianță.
Familia extensivă este familia constituită din mai mult de două generații, care trăiesc împreună și își împart responsabilitățile. Sociologul american N.J. Smelser definea familia de tip larg ca o unitate care prezintă o anumită continuitate, înțelegându-se prin aceasta că în aceeași casă bătrânească trăiesc mai multe generații, continuându-se tradițiile, preocupările și obiceiurile familiei respective. În acest caz, indivizii pot să dispară, sunt trecători, dar familia ca grup se menține peste generații.
Dacă familia simplă apare ca unitate separată condusă de soț sau de soție, sau de ambii, apoi familia extensivă este condusă de cei mai vârstnici, sau de către un consiliu format, de asemenea, din cei mai vârstnici. (Despre acest tip de familie se poate vorbi numai la anumite popoare, în mod deosebit la triburi.)
Sociologul american Thomas Burch susține că persoanele care trăiesc în aceeași locuință, indiferent dacă sunt sau nu rude, sunt considerate membri ai aceleiași unități familiale. În acest caz unitatea familiei este în funcție de locuință și este cunoscută în literatura sociologică ca familie de rezistență.
Un alt aspect este acela, când membrii unei familii nu împart aceeași locuință, ci locuiesc la distanțe mari, în cazul în care soțul sau soția sunt plecați în țară sau peste hotare pentru a presta o muncă, a face studii, a face anumite specializări și se vizitează periodic. În acest caz avem o familie de interacțiune sau navetistă, migrantă.
Un alt punct de vedre în legătură cu conceptul de familie îl constituie denumirile sociologice de familie normală și familie anormală.
O primă formă de înțelegere a noțiunii de “familie normală” este aceea de familie care este compusă din soț, soție și unul sau mai mulți copii. Prin “familie anormală” din acest punct de vedere se înțelege o familie incompletă, adică fără unul din soți sau fără copii. O altă formă de înțelegere a termenului “familie normală” este familia închegată official în fața organelor de stat, iar “familia anormală” este cea neoficializată de organele de stat, trăindu-se în concubinaj. Dacă ne referim la caracterul etic al familiei, atunci prin “familie normală” se înțelege familia închegată pe bază de respect și iubire, iar în cazul “familiei anormale” este vorba de închegarea unei familii pe bază de interese.
Un alt aspect al termenului de “familie normală” este cel ce se referă la o familie care duce o viață demnă, onorată și în care copiilor li se asigură o educație aleasă. Noțiunea de “familie anormală” se referă la familiile dezorganizate, cu prezența membrilor alcoolici, bolnavi cronici care nu lucrează, vagabondează, practică prostituția.
1.2. Tipuri de familie
Privitor la tipurile de familie, putem reține un set de criterii și o tipologie întâlnite frecvent în lucrările de specialitate:
a) După gradul de cuprindere, familiile se clasifică în familii nucleare și familii extinse.
În societățile industriale familia nucleară s-a generalizat. Fiecare individ care își întemeiază o familie face parte din 2 familii nucleare: familia de origine, în care el este copil și familia constituită de el, în care are rol de soț sau soție.
b) După forma de transmitere a moștenirii (proprietate, nume, status) sistemele familiale sunt de 3 feluri:
– patrilineare – pe linia tatălui;
– matrilineare – pe linia mamei;
– bilineare – în majoritatea societăților de cultură europeană transmiterea se
face bilinear (deși numele de familie se transmite în majoritatea
cazurilor pe linie paternă).
c) După modul de stabilire a rezidenței, există sistemul patrilocal — noul cuplu își stabilește reședința în familia sau comunitatea din care a venit soțul. Sistemul matrilocal — noul cuplu își stabilește reședința în familia sau comunitatea din care a venit soția. Sistemul neolocal — fixarea reședinței se face în afara familiilor sau comunităților din care provin soții. În prezent, majoritatea cuplurilor încearcă să-și stabilească reședința în funcție de locul de muncă.
d) După exercitarea autorității, sistemele familiale pot fi:
– patriarhale,
– matriarhale
– egalitare.
e) După tipurile de mariaj distingem:
– familia monogamă
– familia poligamă (cunoaște două variante)
– poliandria – când o femeie are mai mulți soți
– poliginia – când un bărbat poate avea mai multe soții în același timp
În societățile de tip european familia este asociată cu o căsătorie monogamă sau o succesiune de căsătorii monogame. Poligamia este un tip de căsătorie care permite bărbatului sau femeii să aibă mai multe partenere ca soții, respectiv mai mulți parteneri ca soți.
1.3. Funcțiile familiei
În România, în studiile de sociologie a familiei este larg acceptată și utilizată clasificarea profesorului Henri H. Stahl, în care sunt puse în evidență următoarele tipuri și subtipuri de funcții:
1) funcții interne, prin care se asigură membrilor familiei un climat de afecțiune, securitate și protecție:
funcții biologice și sanitare, prin care se asigură satisfacerea nevoilor sexuale ale membrilor cuplului, procrearea copiilor, necesitățile igienico-sanitare ale copiilor și dezvoltarea biologică normală a membrilor familiei;
funcții economice, care constau în organizarea gospodăriei și acumularea de resurse necesare funcționării menajului pe baza unui buget comun;
funcții de solidaritate familială, care se referă la ajutorul bazat pe sentimente de dragoste și respect între membrii familiei;
funcții pedagogico-educative și morale, prin care se asigură socializarea copiilor.
2) funcții externe, prin care se asigură relaționarea familiei cu exteriorul.
Funcția biologică este considerată o dimensiune esențială a familiei. În mod obișnuit, necesitățile sexuale ale indivizilor sunt satisfăcute în cadrul cuplurilor familiale. Societățile contemporane au devenit însă mai permisive cu privire la raporturile sexuale premaritale și extraconjugale. Cu toate acestea, familia rămâne principalul loc de satisfacere a necesităților sexuale și de reproducere biologică.
Funcția economică a familiei are mai multe componente: de producție, de profesionalizare a descendenților și de generare și gestionare a unui buget comun. În societățile tradiționale, componenta productivă era foarte importantă. Mai ales în familiile de țărani, gospodăria, care se identifică cu familia, asigură majoritatea celor necesare traiului. Autarhia aproape completă impunea organizarea resurselor de producție interne (pământ, animale de muncă și de producție, forța de muncă umană) în așa fel încât familia (gospodăria) să depindă cât mai puțin de exterior. Rămâne încă importantă componenta economică referitoare la generarea și gestionarea unui buget comun. Familia nu este numai un loc de consum, ci și un loc de acumulare a unui patrimoniu. Acest patrimoniu este folosit în comun de membrii familiei și este transferat copiilor (parțial când aceștia se căsătoresc și în totalitate în urma decesului părinților).
Familia, este una dintre principalele instituții socializatoare ale societății. În cadrul familiei, copilul își însușește normele și valorile sociale și devine apt să relaționeze cu ceilalți membri ai societății. Socializarea în familie are mai multe componente:
1) normativă (prin care i se transmit copilului principalele norme și reguli sociale);
2) cognitivă (prin care copilul dobândește deprinderi și cunoștințe necesare acțiunii ca adult);
3) creativă (prin care se formează capacitățile de gândire creatoare și de a da răspunsuri adecvate în situații noi);
4) psihologică (prin care se dezvoltă afectivitatea necesară relaționării cu părinții, cu viitorul partener, cu propriii copii și cu alte persoane).
În familie se realizează socializarea de bază sau primară. Copilul învață că indivizii au interese, dorințe și obiceiuri de care celălalt trebuie să țină seama, învață că trebuie să împartă resursele limitate (locuință, hrană, obiecte, afecțiune), învață cum așteaptă societatea ca el să se poarte, învață cum să acționeze pentru a-și satisface un scop, o dorință.
Familia trebuie să îndeplinească toate funcțiile care îi sunt proprii, în realitate însă, familiile îndeplinesc în moduri foarte diferite aceste funcții. Unele familii pot fi caracterizate ca bogate funcțional, în timp ce altele prezintă carențe funcționale importante (nu reușesc să realizeze anumite funcții sau le realizează discordant în raport cu societatea). Disfuncțiile din cadrul familiei au consecințe asupra soților, asupra copiilor, asupra relațiilor familiei cu exteriorul.
Disfuncțiile din cadrul familiei devin evidente în condițiile separării partenerilor (separare în fapt sau divorț), abandonului familial, violenței domestice sau în condițiile delincventei juvenile. Disoluția vizibilă a familiei este o etapă foarte avansată a manifestării unor disfuncționalități intrafamiliale. Realitatea din cadrul familiilor este mult mai complicată decât o percepem prin semnele vizibile ale dispariției solidarității. Sunt familii cu probleme care continuă totuși să supraviețuiască. Aceste familii ridică cele mai dificile probleme pentru sociologia familiei și pentru politicile sociale în domeniul familiei, întrucât dificultățile și carențele lor nu sunt ușor de identificat.
Petru Iluț prezintă și el următoarele funcții ale familiei, parțial suprapuse peste cele prezentate mai sus: Ne putem ușor imagina cât de multe abateri găsim în viața reală de la orice definiție de tip sintetic. Asemenea definiții au doar o valoare de orientare, indicând, eventual, tipul cel mai frecvent întâlnit, în cazul de față, ni se pare mai important să precizăm care sunt principalele funcții sociale ale familiei.
Regularizarea comportamentului sexual. Aproape fără excepție, pe întreg globul pământesc nu se permit relații sexuale întâmplătoare, practicându-se tabuul incestului, care interzice relațiile sexuale (și mariajul) între rudele apropiate, deși persoanele considerate ca atare diferă mult de la o cultură la alta.
Reglementarea modelelor reproducerii. Pentru a supraviețui, orice cultură trebuie să-și reproducă (biologic) indivizii. Reglementând unde, când și cu cine pot intra indivizii în contact sexual, societatea, prin familie, indică și modelele de reproducere sexuală. Permițând sau interzicând anumite forme de mariaj (mai multe soții sau mai mulți soți, de exemplu), promovând o anume concepție despre divorț și recăsătorie, societatea și familia încurajează sau descurajează reproducția.
Organizarea producției și a consumului (funcția economică). În societățile preindustriale, sistemul economico-social depinde în mod esențial de funcția productivă a familiei (gospodăriile țărănești, atelierele meșteșugărești). În societățile industriale și postindustriale, principala funcție economică a familiei este cea de consum.
Funcția de socializare. Societatea trebuie să se reproducă nu numai biologic, ci și social, în sensul asigurării unor condiții ca viitorii ei membri să-și însușească valorile pe care ea le promovează și să fie capabili să îndeplinească muncile ce li se cer. Familia este un context propice pentru socializarea copiilor – și aproape universal -, fiind înzestrată cu mijloace eficiente de control și cunoscând bine personalitatea copilului.
Funcția de asigurare a climatului socio-afectiv. Ființa umană are nevoie de hrană, îmbrăcăminte, dar și de afectivitate și protecție. Simțim nevoia de a fi printre acei semeni ai noștri care ne oferă căldură sufletească și ajutor în momentele dificile ale vieții. Deși și alte genuri de grupuri sociale îndeplinesc astfel de cerințe, familia apare ca fiind fundalul socio-afectiv cel mai relevant, absorbind pozitiv bucuriile și necazurile noastre, oferind protecție materială și spirituală.
Atribuirea de status. Familia este un factor de mare importanță în acordarea nemijlocită sau mediată a statusului social. Prin faptul că s-a născut într-o familie, individul moștenește bunuri materiale și o poziție socială recunoscută (clasă socială, identitate etnică și religioasă, un anumit „blazon”). Familia contribuie la dobândirea statutului și indirect, prin susținerea școlarizării.
1.4. Modele alternative vieții de familie
Din anii 1970, remarcă Maria-Ana Georgescu, au început să se extindă puternic și să fie acceptate alternative de viață față de modelul familial clasic:
Celibatul sau viața de unul singur. Este întâlnit în istoria tuturor societăților, dar în societățile tradiționale era un mod de viață marginal. În ultimii zeci de ani celibatul s-a extins rapid în vestul Europei și în SUA, ca rezultat, al unei opțiuni individuale și nu al unei constrângeri (de ex. religioase, sau datorită incapacității biologice), sau ca rezultat al unei dezamăgiri. El include atât persoane care nu întrețin relații sexuale permanente cât și persoane care au relații sexuale regulate. Toleranța socială față de acest stil de viață a crescut. Factorii care conduc la alegerea modului de viață de unul singur sunt:
1) dorința unei cariere profesionale;
2) tendința indivizilor de a se căsători la o vârstă mai târzie;
3) creșterea ratei divorțurilor;
4) creșterea numărului văduvelor și văduvilor
Coabitarea consensuală. Este o formă de cuplu a unor persoane de sexe diferite care conviețuiesc fără a fi căsătorite. Până nu demult un asemenea mod de viață părea scandalos. După 1980 a devenit însă foarte răspândit. Acest model de viață aduce avantajele căsătoriei fără sentimentul unei legături totale sau costurile unui eventual divorț. Concubinajul reprezintă un model de asociere, un mod de a trăi împreună al cuplurilor heterosexuale, în afara contractului căsătoriei. Nu se deosebește foarte mult de familia nucleară deoarece realizează majoritatea funcțiilor și se confruntă cu aceleași probleme cu care se confruntă cuplurile căsătorite.
Căsătoriile fără copii. În mod tradițional, familiile aveau copii, principiul întemeierii lor fiind procrearea. Cei fără copii erau obiect al compătimirii dacă nu-i puteau avea, ori al dezaprobării când nu-i doreau. Cuplurile fără descendenți au depășit stadiul dezaprobării deoarece s-a schimbat însăși filosofia asupra rolului copiilor în cadrul vieții de familie. Copiii nu mai reprezintă axul central al vieții familiale, ci cuplul soț-soție a devenit centrul de greutate în jurul căruia gravitează dorințele, așteptările, speranțele, plăcerile.
Menajele monoparentale. Familiile monoparentale se referă la menajele formate dintr-un singur părinte și copiii acestuia. Sunt în cea mai mare parte rezultat al divorțurilor, apoi al deceselor unuia din parteneri, a adopției realizate de o persoană singură sau nașterilor din afara căsătoriei. Majoritatea acestor menaje sunt formate din mamă și copiii ei minori, foarte puține grupând tatăl și copiii acestuia. Se susține ideea că menajele monoparentale se confruntă cu dificultăți economice și socializatoare mai mari decât familiile complete.
Familiile reconstituite reprezintă modele de conviețuire în care partenerii au mai fost căsătoriți și au descendenți din mariajele anterioare. Cuplul reconstituit reunește, astfel, copii din mai multe uniuni familiale, la aceștia adăugându-se proprii descendenți.
Familiile reorganizate se aseamănă cu cele reconstituite, însă ceea ce le deosebește, în mod special e faptul că cel puțin un partener nu are copii din mariajele anterioare. Familiile reorganizate sunt mai dinamice și, din punct de vedere statistic, sunt mult mai frecvente decât cele reconstituite.
Văduvia. Este rezultatul decesului unuia dintre partenerii de viață în cadrul căsătoriei monogame. Efectul cumulativ al dezorganizării familiei și al pierderii soțului, respectiv soției fac ca văduvia să fie un stagiu dramatic, uneori devastant al schimbării rolului și statutului supraviețuitorului.
Formele comunitare ale vieții de familie. Prin secolul al XIX-lea, observă Maria-Ana Georgescu, unele culte religioase (mormonii, de exemplu) au realizat căsătoria tuturor bărbaților și femeilor din comunitatea respectivă. Ulterior, în anii 1960-1970 s-a produs o revigorare a „comunelor” familiale în țările dezvoltate economic, permițând relații sexuale de grup, în ideea libertății individuale afișate public, în contrast cu infidelitățile tăinuite din familiile considerate respectabile.
Cuplurile de unisexuali. In prezent, mulți bărbați și femei trăiesc cu parteneri de același sex, unele țări permițând căsătoria lor (Olanda, de exemplu). Homosexualitatea e practicată uneori în alternanță cu heterosexualitatea.
Swingers. Reprezintă un schimb de parteneri între cupluri, în mod voluntar și temporar. Trocul sau substituirea partenerilor se practică în scopuri sexuale și poate include chiar persoane fără partener. Deosebirea față de situația adulterului constă în aceea că aceste combinații sexuale nu sunt tăinuite, ci au acordul partenerilor. Aspectul moral invocat este că partenerii nu sunt înșelați și dezamăgiți de trădare, căci consimt la astfel de practici. Deosebirea față de grupul sexual comunitar constă în aceea că perechile sunt căsătorite.
DISOLUȚIA FAMILIEI PRIN DIVORȚ
Realizarea și menținerea solidarității și stabilității familiale au loc în mod diferit. Unele familii nu reușesc să stabilească relații de solidaritate, altele nu-și pot menține solidaritatea realizată, iar altele realizează solidaritatea și o mențin. În primele două situații, șansele de disoluție a familiei sunt mari. Instabilitatea și disoluția familiei sunt, în același timp, probleme individuale și sociale atât la nivelul condiționărilor lor, cât și la nivelul efectelor pe care le au.
În societățile europene, datele statistice arată că familia este în prezent mai puțin stabilă decât era cu câteva decenii în urmă, a crescut rata divorțialității și a scăzut durata medie de conviețuire a unui cuplu, astfel, familia a intrat într-o lungă perioadă de criză.
Divorțul – ca factor psiho-social- implică nu doar indivizii legați strict prin căsătorie, ci este un fenomen care are implicații directe asupra societății și membrilor unei societăți. Mai mult de atât, în ultimul timp s-au înregistrat creșteri spectaculoase privind numărul de divorțuri. Statisticile cu privire la divorțialitate ating maxime la intervale regulate, adesea însoțite de precizări pesimiste și catastrofice cu privire la dezintegrarea familiilor și dispariția căsătoriei ca un contract pe viață.
Din punct de vedere societal și individual, divorțul este un fenomen ambivalent: el rezolva o serie de dificultăți înlăturarea conflictelor și tensiunilor familiale, atenuează traumatizarea copiilor ca urmare a disputelor dintre părinți , dar crează și altele noi stres psihic, dificultăți economice etc.
Divorțul, așa cum spuneam, reprezintă un fenomen psiho-social complex privit ca forma finală a desfacerii vieții conjugale, ce modifică viața patrenerilor și a descendenților acestora. Când începem să discutăm despre divorț trebuie să ținem cont de faptul că el nu este un simplu eveniment, ci un proces adesea traumatizant. El antrenează tensiuni, conflicte, frustrări și insatisfacții ale căror efecte se prelungesc dincolo de pronunțare instanței judecătorești.
Ca ultimă etapă în cadrul unui proces de erodare și disoluție a cuplului familial, divorțul mai este definit ca modalitate prescrisă social și legal de disoluție a căsătoriei.
Deci divorțul, reprezită polul opus al căsătoriei, aceasta fiind înțeleasă ca modalitate acceptată la nivel social prin care două sau mai multe persoane constituie o familie. Căsătoria poate comporta un aspect juridic (sancționare formală de către o insitituție legitimă a uniunii maritale) și un aspect religios (sancționare formala, prin sacralizare, de către o instituție religioasă legitimă a uniunii maritale). Plecând de la acest punct, este ușor de făcut asocierea dintre stabilitate, moralitate, armonie și echilibru – ca elemente observate cand vorbim de căsătore -și polul opus acesteia, adică istabilitate, dezechilibru și chiar imoralitate, când vorbim de divorț.
2.1. Istoria divorțului
De-a lungul timpului, în urma căderii în păcat, căsătoria a decăzut din starea ei originară. Astfel caracteristicile stabilite de Dumnezeu căsătoriei pe care a instituit-o, insolubilitatea și monogamia, au devenit tot mai vagi. Cu toată străduința sa de a asigura căsătoriei insolubilitatea, „Moise nu a putut împiedica nici divorțul nici repudierea, încercând totuși să tempereze unele practici care degradau căsătoria din punct de vedere moral și o îndepărtau de îndeplinirea scopului ei esențial –nașterea de copii”.
Așadar, indiferent de defectele pe care le are soțul sau soția acestea nu sunt suficiente pentru a desface ce Dumnezeu a legat; „desfrânarea însă este în stare să desfacă această legatură atât de puternică, ea sfâșie legătura sufletească dintre soț și soție, iar divorțul uneori nu face decât să oficializeze o situație deja creată”.
În Vechiul Testament în ceea ce privește problema divorțului Sfântul Apostol Pavel este categoric: „Femeia să nu se despartă de bărbat… tot așa, bărbatul să nu-și lase femeia.” Cei care s-au despărțit au două posibilități, ori să rămână așa ori să se împace. Legătura căsătoriei dintre cei doi soți rămâne validă pe tot parcursul vieții celor despărțiți, numai moartea dezlegând această legătură.
În Mesopotamia divorțul era permis de lege. Cazurile de repudiere erau prevăzute de cod și limitative atât pentru bărbat cât și pentru femeie. Soțul își putea repudia soția pentru sterilitate, în acest caz fiind suficient să pronunțe cuvintele „te repudiez “ pentru ca mariajul să se desfacă; de asemenea, își putea repudia soția pentru comportament neonest, necontrolat și neglijarea îndatoririlor sale de soție, acest motiv putând lua forme pasibile chiar de pedeapsa capitală. Soția putea și ea să divorțeze, dar numai dacă soțul o neglija peste măsură, fără nicio vină din partea ei, caz în care îi spunea „nu mai ești vrednic să trăiesc cu tine” și, luându-și zestrea, se întorcea la căminul tatălui ei.
Repudierea din partea soției se putea face însă numai printr-o hotărâre a tribunalului, spre deosebire de repudierea din partea soțului, care se făcea printr-o simplă scrisoare pecetluită cu sigiliul bărbatului.
Conceptul divorțului se regăsește și în antichitate, fiind pe deplin dezvoltat în Grecia Antică, astfel, o persoană putea divorța doar cu acceptul unui magistrat, căruia trebuia să îi prezinte motivele decizie sale. Dacă motivele erau considerate suficiente, magistratul îi permitea celui interesat să realizeze divorțul și separarea.
Dacă în Roma Antică renunțarea la căsătorie era posibilă pentru toți cei dornici în acest sens, creștinarea Imperiului Roman a adus restricții și interdicții privind divorțul, începând cu Împăratul Constantin.
De-a lungul timpului, restricționarea și interzicerea divorțului și separării au consacrat perioade întregi în care familiile erau obligate să continue să existe chiar dacă condițiile reale făceau acest lucru imposibil în mediul normal, societatea ajungând în ultima perioadă să îl reincludă în cadrul procedurilor civile.
Trebuie menționat că în timp ce în țara noastră divorțul este permis, în anumite condiții motivate mai mult sau mai puțin, în alte țări și în prezent acesta este interzis, nu este prevăzut sau este mult îngreunat.
În “Cartea Românească de Învățătură” din 1648 se stabilea că infidelitatea soției ducea la pierderea zestrei, soțul putând să o repudieze în anumite situații, dar și soția pentru rele tratamente putea să ceară despărțirea – legiuirile stabilind motivele de divorț în amănunt, după modelul bizantin. În Transilvania nu era îngăduit divorțul de către Biserica romano-catolică, dar după reforma religioasă, acest lucru a fost posibil. Din acest motiv, unii nobili austrieci veneau în Transilvania să divorțeze, să se recăsătorească și să revină la catolicism în schimbul unei penitențe pecuniare. Aceasta practica era demunită “căsătorie transilvană”.
În America, din punct de vedere istoric, divorțul a fost prima dată întâlnit în jurul anului 1700, în statul Massachusetts, unde era privit ca un mijloc de soluționare a problemelor pe care le provoca divorțul emoțional, caracterizat prin subminarea respectului celuilalt prin trădări mai mult sau mai puțin semnificative.
Potrivit tradiției catolice, căsătoria nu poate fi desființată atâta timp cât ambii parteneri sunt în viață. Divorțul a fost instituit în Franța în anul 1792; începând cu 1803 este supus unor restricții; în 1816 este interzis. Redevine legal în 1884, conform Legii Naquet, pe motivul vinovăției cel puțin a unuia dintre consorți. După 1884 putem observa o evoluție lentă și constantă a divorțurilor, apoi o stabilizare (în jurul cifrei de 1 divorț la 10 căsătorii în deceniile cinci și șase), iar începând cu 1975 asistăm la o creștere progresivă (până la 3 divorțuri la 10 căsătorii).
Înainte de anul 1857 în Anglia, libertatea de a te recăsători putea fi obținută doar printr-un act al Parlamentului, urmare a unui decret de separare dat de o curte ecleziastică, pe baza unor culpe (cum ar fi: adulterul sau abandonul ) ce puteau fi reținute în sarcina soțului vinovat.
Coloniștii americani au dus acest sistem bazat pe culpă în Lumea Nouă. Aceștia se temeau de pericolele morale impuse de statutul de căsătorit, dar deja separat, făcând astfel posibilă obținerea unui divorț absolut, însă bazat pe temeiurile tradiționale pentru separare. Curțile ecleziastice au fost abolite în Anglia, în 1857, apărând astfel instituția divorțului absolut.
Divorțul în SUA
Urmare a sistemului tradițional bazat pe culpă, fiecare stat în legislația sa privind divorțul, impunea ca reclamantul să dovedească unul din temeiurile legale în scopul obținerii decretului de divorț. Lista temeiurilor legale ce puteau fi considerate motive de divorț cuprindea:
adulterul;
abandonul (părăsirea) familiei;
relațiile premarital cu o rudă a soției;
bigamia;
căsătoria încheiată printr-un “contract fraudulos”;
dependența de alcool;
condamnarea pentru săvârșirea unei infracțiuni precum și tratamentul crud și inuman ajungând la violență fizică și psihică.
Așadar, divorțul era privit ca o sancțiune pentru partea vinovată. Până de curând, nici un stat american nu acorda liberul acces la divorț.
Sistemul bazat pe culpă impunea o condiție esențială în desfacerea căsătoriei și anume aceea, ca în sarcina soțului reclamant să nu poată fi reținută nici o vină. Unui reclamant i se putea refuza divorțul în situația în care se făcea vinovat de:
1) împacare-adică, accepta comportamentul soțului vinovat de motivele invocate în cererea de divorț;
2) propria culpa- ceea ce presupunea că nu se putea adresa Curții;
3) conivență- dacă comportamentul greșit al pârâtului putea fi datorat într-un fel sau altul soțului reclamant ;
4) complicitate – atunci când exista o înțelegere a părților în vederea obținerii divorțului.
Pe la mijlocul secolului XX, în legislația majorității statelor a fost recunoscut sistemul de divorț fără culpă, care consta de obicei, într-o perioadă substanțială de timp (de la un an la 5 ani), în care soții locuiau separat; incompatibilitatea și problemele psihice fiind temeiuri legale acceptabile de către Curte.
La sfârșitul sec. XX, divorțul a devenit comun în toate statele americane deși condițiile privind obținerea acestuia variază foarte mult de la stat la stat.
În SUA nu există o lege federală privind divorțul dar există 53 de jurisdicții diferite iar legislațiile acestora variază de la stat la stat.
Temeiurile legale diferă de la un stat la altul, după cum arătam; de ex, înainte de anul 1967 singurul motiv de divorț acceptat în statul New York era adulterul.
Dificultatea obținerii divorțului în anumite state estice americane cum ar fi: New York, New Jersey, Massachusetts și Pennsylvania, a condus la un anumit număr de divorțuri prin “migrare” de ex., un sejur de 6 săptămâni în Reno, Nevada, pentru jocurile de noroc putea culmina cu un divorț pentru ca apoi să se revină în statul unde domiciliau foștii soți.
Înainte de extinderea reformei, soții care locuiau în state unde divorțul era greu de obținut puteau călători în jurisdicțiile din afara părții continentale a Americii (de obicei, Mexic, Haiti, Republica Dominicană) pentru un decret de divorț care nu avea nici un avantaj constituțional, beneficiind doar de recunoaștere locală.
Curțile din statul New York au fost singurele care au extins recunoașterea locală a decretelor de divorț mexicane, care erau populare deoarece puteau fi obținute doar printr-o ședere de o zi a unuia dintre soți în Mexic.
Acceptarea formală de către instanțe a divorțului mexican era o recunoaștere a unui număr de căsătorii new-yorkeze desfăcute în Mexic cât și o încercare nereușită a unor modificări în legislația divorțului în acest stat. Acest divorț migrator a fost considerat discriminatoriu față de cei care nu aveau puterea financiară pentru a călători în aceste state în scopul obținerii divorțului.
Reforma legislativă s-a înfăptuit în Anglia și SUA în anul 1970, când printr-o lege specială, statul californian a abolit divorțul și l-a înlocuit cu o altă instituție ce a fost denumită generic “ destrămarea căsătoriei”. Actul normativ respectiv a eliminat prevederea conform căreia divorțul trebuie pronunțat din vina unuia sau altuia dintre soți, la vremea respectivă culpa constând în adulter sau violență extremă. Conform noii legislații, locul acestora a fost luat de noțiunea de “diferențe ireconciliabile”, care au cauzat destrămarea iremediabilă a căsătoriei rata divorțurilor a crescut tocmai în acele state în care a fost introdusă reforma legislativă. În sistemul american, conceptul de “diferențe ireconciliabile” a devenit crucial în modul de soluționare a divorțului.
Practica judiciară susține că, “diferențele ireconciliabile“ sunt dovedite ca existente dacă un cuplu sau cel puțin unul dintre soți afirmă acest lucru. Simpla promovare a unei acțiuni de divorț și prezența în fața Curții sunt privite ca dovezi esențiale ale faptului că, relațiile conjugale sunt deteriorate iar curțile nu mai procedează la o cercetare aprofundată a cauzelor divorțului.
Introducerea divorțului fără culpă a provocat și anumite modificări în sensul că, pentru încredințarea minorilor se administrează probe pentru a dovedi atât relația părinte-copil cât și, în mod special, comportamentul părintelui anterior pronunțării divorțului. Puține state admit ca minorii să fie prezenți în sală și audiați iar cuantumul pensiei de întreținere se stabilește, de obicei, prin negociere, Curtea luând act de acordul părților. Când nu este posibilă o înțelegere, Curtea stabilește pensia de întreținere luând în calcul veniturile părților, durata căsătoriei și nevoile minorilor.
2.2. Divorțul – mijloc de desfacere a căsătoriei
Epoca industrială și mai ales cea postindustrială au afectat în mod serios funcționalitatea familiei, o serie dintre aceste funcții fiind într-un declin accentuat, iar familia însăși într-o mare criză. Putem exemplifica astfel:
a) funcția de socializare a fost diminuată prin apariția instituțiilor de educație și apariția mijloacelor media;
b) funcția afectivă este tot mai puțin resimțită datorită înstrăinării partenerilor.
Acest declin, al funcțiunilor unei familii, determină creșterea spectaculoasă a cazurilor de divorț, ca mijloc de desfacere a căsătoriei, dar și apariția unor moduri diferite de viețuire și conviețuire.
2.2.1. Considerații generale asupra divorțului.
Fie că este un act unilateral sau bilateral, în ambele cazuri se produce un sindrom traumatic, care, în funcție de robustețea psihică a persoanelor implicate, poate avea efecte majore. Divorțul este o despărțire de trecut, un fel de declarație de război la adresa propriei memorii, este un moment de pierdere pentru fiecare din persoanele implicate. Mai rău e ca divorțialitatea a devenit un adevarat fenomen.
Cea mai clară definiție a divorțialității mi s-a părut cea de la pag.183 a Dicționarului de Sociologie publicat la editura Babel din București, autori Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu: “Divorțialitatea este un fenomen demografic ce exprimă intensitatea divorțurilor într-o populație sau în anumite subdiviziuni ale ei.”
Divorțialitatea are ca indice rata brută de divorțialitatea ce se obține împărțind numărul divorțurilor dintr-un an la populația medie și înmulțind rezultatul cu 1000. Ca indice global de divorțialitatea se mai foloseste raportul dintre numărul divorțurilor și cel al căsătoriilor efectuate în cursul unui an.
În prezent există o tendință de sporire a divorțialității, fapt pentru care se cere studierea atentă a acestui fenomen și a factorilor care o produc și anume:
– urbanizarea,
– modificări în funcțiile familiei,
– creșterea gradului de emancipare a femeii,
– scăderea influienței religiei și a altor elemente legate de tradiție,
– schimbări în atitudinea oamenilor față de căsătorie,
– creșterea duratei căsătoriei ca urmare a sporirii speranței de viață.
Deși în principiu căsătoria se încheie pe viață, ea se poate desface prin divorț dacă există motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soți și căsătoria nu mai poate continua. Așa cum la încheierea căsătoriei este necesar consimțământul liber al ambilor soți, la desfăcerea căsătoriei voința acestora trebuie să fie luată în considerare. Desfacerea căsătoriei nu constituie numai o problemă de ordin personal, pentru ca ea interesează nu numai pe cei doi soți, ci și societatea. Caracterul social al căsătoriei face ca voința ambilor soți sau doar a unuia dintre ei să nu poata constitui un temei suficient pentru desfacerea căsătoriei, divorțul pronunțându-se numai atunci când căsătoria nu mai poate continua datorita unor motive temeinice. Imposibilitatea continuării căsătoriei se constată de către autoritatea de stat competentă, statul fiind direct interesat în apărarea căsătoriei și a familiei, de aceea a reglementat modul în care poate fi admis divorțul.
Nu întotdeauna destrămarea grupului familial se face oficial (pe cale juridică). De aceea este necesar să facem distincția între destrămarea oficială și cea neoficială a familiei, între despărțirea de drept și cea de fapt. Sunt multe familii, în care, deși cei doi soți nu mai au o viață comună, din cauza copiilor, a profesiunilor sau altor motive, aceștia nu se despart oficial.
Se întâlnesc trei tipuri de disoluție maritală:
despărțirea în fapt, dar cu locuința comună (în țările mai puțin dezvoltate, unde locuința este o problemă);
separarea totală și în ceea ce privește locuința, dar fără divorț (în țările dezvoltate, unde locuința nu e o problemă, dar divorțul și consecințele prezintă unele dificultăți);
divorțul (despărțirea juridică).
În zile noastre, în întreaga lume sunt comune trei tipuri principale de divorț:
divorțul sancțiune, prin care unul sau ambi parteneri sunt culpabilizați;
divorțul constatare – unde sentința este dată în cazul în care se aduc probe ca cei doi parteneri nu mai conviețuiesc de multă vreme;
divorțul prin consimțământ reciproc – ambi soți declară că sunt de acord cu desfacerea căsătoriei.
Deși divorțul are implicații psihosociale semnificative, mai ales atunci când există copii, în ultimii ani există o facilitate a divorțului la nivelul întregii planete (mai ales în occident) motivele ajungerii la divorț fiind multiple: de la cauze «obiective» (adulter, boală psihică, închisoare pe viață etc), din vina unuia dintre soți ("nu se ocupa de gospodărie", "lipsește mult de acasă", "nu aduce bani" etc), din vina ambilor soți (nu se mai înțeleg), culminând cu așa-numitul divorț "fără vină", în care nu trebuie dovedită nici o vină de către nici o parte.
Divorțul "fără vină" adoptat în SUA începând cu 1970 deși este obiectul multor dispute este susținut de sociologi și psihologi sociali care argumentează ca liberalizarea divorțului prin neculpabilizarea nici unuia dintre soți este un câștig social și individual-uman datorită faptului că scurtează durata procesului, economisindu-se astfel timp și bani și se elimina stresul celor două părți care nu mai sunt nevoite să-și dovedească reciproc vinovația.
Prin faptul că cei doi declară pur și simplu că vor să divorțeze și nu mai este necesar să invoce public motivele care i-au determinat să ajungă la divorț, este un mare câștig pe linia libertății individuale și a dreptului la intimitate. Avantajul acestui tip de divorț este faptul că promovează egalitatea și echitatea "virtutea" și loialitatea nu mai sunt răsplătite financiar și nu mai există obligația bărbatului de a o întreține pe femeie după divorț. Acum proprietatea comună este împărțită echitabil, iar la acordarea custodiei copilului se ține cont de interesul acestuia.
Divorțul "fără vină" are menirea de a încuraja egalitatea între sexe, bărbatul ne mai fiind considerat automat capul familiei, cel ce întreține familia sau femeia, singura responsabilă de creșterea copiilor. Mai mult, el contribuie la accentuarea tendinței de distribuire echitabilă a responsabilităților și sarcinilor în gospodarie.
Dezavantajele acestui tip de divorț constau în faptul că femeile pierd practic economic, deoarece sunt dezavantajate ca posibilități materiale (centrarea pe viața casnică, în loc de cea profesională, inegalități la salarizare, șanse mai mici la angajare după divorț…).
Dacă în sistemul tradițional american soțul divorțat primea două feluri de ajutor financiar: unul pentru îngrijirea și creșterea copiilor (la noi pensie alimentară) și celălalt – alimony – obligația ca în funcție de situație unul dintre foștii parteneri să-i asigure celuilalt o viață decentă, prin noul sistem cele două ajutoare au fost restrânse. Sunt voci totuși care susțin ca obligativitatea întreținerii fostei soții de către bărbat trebuie regândită de la caz la caz (Oster 1987), pentru ca acestora li s-ar cuveni o răsplată pentru nașterea, creșterea și îngrijirea copiilor. Mișcarea feministă susține cuantificarea și recunoașterea legală a muncii femeilor casnice.
2.3. Cauzele generale ale divorțurilor
Analizand relațiile dintre parteneri în cursul separației sau divorțului, Diane Vaugahan a constatat că în cele mai multe cupluri aflate în această situație, înaintea înstrăinării fizice avusese loc o separara socială. Cel puțin unul dintre parteneri pornise pe un alt drum, interesele lui actuale nemaifiind legate de ale partenerului de viață. Deși inițial despărțirea nu era intenționată, cel afectat încercând fără succes să-și schimbe partenerul, să-l aducă pe calea pe care au pornit cei doi, să-și creeze interese comune, la un moment dat, când încercările acestuia eșuiază, se ajunge la concluzia că relația este de-acum ratată, iar cei doi nu mai pot avea un viitor împreună. "Inițiatorul" începe să devină preocupat de felul în care relația se dovedește nesatisfăcătoare, acest proces fiind în opinia lui Vaughan opus "îndrăgostirii" de la începutul relației, când individul se concentra asupra calităților celuilalt, ignorând trăsăturile care nu-i plăceau.
Din materialele studiate și din ședintele de consiliere familială, am ajuns la concluzia că se ajunge la divorț din următoarele cauze (le-am numit generale, pentru că fiecare cuplu în parte poate avea și motivații specifice, care țin numai de personalitatea lor, de nevoile lor etc.):
Pe cât ar părea de paradoxal, viața a dovedit că în situația în care cineva se căsătorește din dragoste, fără alte interese, conviețuirea nu poate continua când aceasta a dispărut. Sistemul marital fundamentat pe nevoi expresive conduce la o mai mare libertate de dizolvare a cuplurilor decât cele bazate pe nevoi instrumentale (economico – productive, instruirea și profesionalizarea copiilor etc). Schimbările macro-sociale au dus la crearea independenței individului față de familie, socializarea și educația sunt asigurate acum de instituții publice, ca de altfel și sănătatea, iar funcția de suport emoțional și afectivitate este preluată de grupuri de similaritate, prieteni, colegi, cele necesare traiului nu se mai produc în gospodarie.
Emanciparea economică a femeii constituie o cauză majoră a ridicării ratei divorțialității. Femeile angajate în muncă, au venituri care le oferă o mai mare independență și drept urmare nu mai suportă orice de la soții lor, iar atunci când căsnicia lor "nu mai merge", ea este cea care intentează divorțul. Industrializarea, modernizarea și urbanizarea a oferit ambilor parteneri posibilități de a cunoaște și alți indivizi și a stabili legături de afecțiune, iar în țările avansate a rezolvat și problema locuinței, care era un impediment în divorțialitate.
Democratizarea și liberalizarea vieții sociale de ansamblu au dus la creșterea divorțialității pentru ca în aceasta fază a avut loc scăderea influenței bisericii și a religiei, "îndulcirea legislației", normele și obiceiurile tradiționale nu mai presează ca altă-dată.
Mecanismul contaminării: cuplurile divorțate fiind un exemplu pentru ceilalți prin faptul că și-au rezolvat dificultățile maritale prin despărțire legală. Modelul suferinței într-o căsnicie nefericită este înlocuit cu cel de începere a unei noi vieți după dizolvarea mariajului. În zilele noastre s-a schimbat mentalitatea despre divorț, care nu mai este văzut ca un eșec ci ca o soluție la o situație critică.
Mărirea considerabilă a speranței de viață face ca partenerii să se întrebe dacă merită să mai ducă mulți ani povara unei căsnicii cu probleme.
2.4. Etapele disoluției căsătoriei
Modalitate prescrisă social și legal de disoluție a căsătoriei. Divorțul nu este un simplu eveniment ci un proces adesea traumatizant ce cuprinde mai multe etape:
Stările conflictuale și eroziunea
Acestea pot apărea mai devreme sau mai târziu având efecte de disoluție și eroziune a vieții conjugale prin manifestarea satisfacției față de conviețuirea în cuplu. Femeile invocă: alcoolismul soților, agresivitatea fizică, lipsa de comunicare. Bărbații invocă: lipsa de afecțiune și înțelegere, agresivitatea verbală și infidelitatea.
În orice căsnicie apar inevitabil conflicte mai mult sau mai puțin serioase, provocate de divergente existente între atitudini, scopuri, modalități, de acțiune. În condițiile în care ele sunt exprimate deschis și se manifestă de ambele părți o atitudine rațională, conciliantă, atunci ele pot fi rezolvate rapid, fără urmări serioase asupra stabilității familiei.
Primul indicator al disoluției căsătoriei este manifestarea insatisfacției față de conviețuirea în cuplu. În mod obișnuit, primele semne de insatisfacție provin de la soție. Motivele de insatisfacție invocate de soți sunt aproximativ aceleași: infidelitate, agresivitate verbală, conflicte valorice. Femeile invocă mai frecvent agresivitatea fizică și alcoolismul soților, iar bărbații invocă mai frecvent insatisfacția sexuală și lipsa de afectivitate. Cuplurile cu o durată mai lungă de existență și persoanele cu nivel mai ridicat de instrucție invocă mai frecvent dificultățile de comunicare și absența camaraderiei, în prima fază, partenerul își trăiește solitar propria insatisfacție sau discută cu prieteni apropiați sau rude. În faza a doua, partenerii își exprimă insatisfacția și se confruntă, iar în faza a treia ajung la concluzia că relația lor este neviabilă. Această etapă se caracterizează prin iritație permanentă, agresivitate.
Încetarea relațiilor sexuale în care soții încetează să-și mai vorbească unul altuia sau se raportează unul la celalalt ca niște străini. Fiecare soț își are o viață a sa proprie, petrecând cât mai mult timp în afara căminului. Ea se poate concretiza în relații de dragoste adulterină. În aceste condiții destrămarea relațiilor conjugale este iminentă, cu excepția cazului în care interese comune puternice fac să fie evitată desfacerea căsătoriei. Este o urmare firească a stărilor conflictuale și o cale spre separare sau divorț. Toate cazurile de separare duc la divorț.
C. Separarea premergătoare divorțului. Nu toate separările conduc la disoluția căsătoriei, dar majoritatea disoluțiilor sunt premise de separare. Practicarea separării este în funcție și de aspecte independente de relațiile dintre parteneri: nivelul veniturilor, posibilitatea de a găsi o locuință, regimul juridic al proprietății familiale.
D. Disoluția legală
Este forma definitivă a ruperii relației conjugale, consfințirea juridică a acestei stări de fapt.
Căsătoria este un contract legal între cuplu și stat, disoluția căsătoriei nu se poate face din punct de vedere legal fără participarea statului. Decizia de divorț este luată de către o curte sesizată prin petiție de unul dintre soți. Cererea de divorț este înaintată mai frecvent de femei decât de bărbați. Acest fapt are o explicație de ordin istoric și juridic. Mult timp, reglementarea legală a disoluției căsătoriei s-a făcut potrivit principiului divorțului sancțiune, în urma stabilirii culpei unuia sau ambilor soți. În conformitate cu normele „cavalerești" ale așteptărilor sociale, soțul lăsa soției dreptul de a prezenta plângerea și acceptă să i se atribuie vina disoluției căsătoriei. După abandonarea principiului divorț sancțiune, a crescut ponderea bărbaților care solicită desfacerea căsătoriei.
Legăturile care au unit soții prin căsătorie vor înceta odată cu divorțul, cei doi parteneri devin foști soți. Divorțul duce la încetarea relațiilor de familie, la distorsiunea legăturii parentale, la pierderea sau determinarea unor funcții ale familiei.
E. Acomodarea în perioada de după divorț. După disoluția căsătoriei, foștii parteneri trebuie să se adapteze unui nou stil de viață: viața într-o nouă locuință și o nouă vecinătate, schimbarea eventuală a locului de muncă, stabilirea de noi relații și prieteni, refacerea în urma stresului provocat de divorț, acomodarea la un nivel de trai mai scăzut (mai ales în cazul femeilor), îngrijirea de unul singur a copiilor încredințați, pregătirea pentru o eventuală recăsătorire.
2.5. Factorii determinanți ai divorțului
Divorțul este un fenomen psihosocial complex, reprezintă forma finală a desfacerii vieții conjugale, modificând viața partenerilor și a descendenților acestora. El antrenează stadii tensionale, conflicte, frustrări și insatisfacții ale unor efecte ce se prelungesc dincolo de pronunțarea instanțelor de judecată.
Divorțul poate fi determinat de factori economici, culturali, psihologici, morali, religioși care acționează la nivelul partenerilor, în interiorul cuplurilor și în afara acestora.
A. Factori interni ce pot genera divorțul se pot enumera:
Experiența premaritală a partenerilor și atitudinea lor reciprocă față de aceasta. Diferențele mari de experiență premaritală constituie un factor puternic ce împiedică realizarea solidarității familiale.
Motivația căsătoriei și modul de încheiere a căsătoriei (căsătorii motivate de avantaje economice, sociale sau căsătorii impuse).
Vârsta la căsătorie și diferențele de vârstă între soți- cu cât este mai mică, cu atât posibilitatea de divorț este mai mare;
Vârsta și maturitatea părinților reprezintă un semn al riscului, ceea ce nu înseamnă că toți copiii ai căror părinți sunt foarte tineri (între 16-20 ani) suferă sau sunt neglijați. Concomitent e necesar a menționa că lipsa de maturitate și responsabilitate, îndeosebi a mamelor tinere, supune unitatea familială riscului, unor dificultăți, precum: separare, divorț, violență, abandon, familie cu un singur părinte (monoparentală) etc.
Heterogenitatea cuplului familial în raport cu mediul de proveniență al soților, nivelul de instrucție, profesiunea, trăsăturile psihice și temperamentale.
Poziția femeii în societate și în familie. Dacă soția este dependentă din punct de vedere economic față de soț, divorțialitatea este scăzută. Dacă ea este independentă din punct de vedere economic nu mai acceptă unele relații familiale și astfel cuplul se îndreaptă spre divorț.
Incompatibilități psihice și temperamentale ale partenerilor.
Insatisfacții emoțional-afective și sexuale.
Infidelitatea. Neglijarea familiei și infidelitatea sunt motive mai puțin importante, însă menționate de 4-8% dintre subiecți.
Comportamentele agresive.
Alcoolismul unuia dintre parteneri. Băutura este considerată un motiv de ceartă de o proporție semnificativă a populației (10%), afectând într-o mai mare măsură pe femei decât pe bărbații.
școlaritatea: când școlaritatea soților este egală descrește disoluția maritală. În cazul femeilor există o legătură nonliniară între școlaritate și divorț: femeile cu studii superioare divorțează în mai mare măsură decât celelalte, dar și cele care nu au reușit să termine un anumit nivel școlar au o posibilitate mare de divorț;
statutul socio-economic (în particular venitul) și rata divorțialității sunt invers proporționale, G. Becker (1991) explică acest lucru prin faptul că cei din clasele de mijloc și superioare se căsătoresc mai târziu, când își fac o carieră. Satutul social al părinților și mediul de proveniență influențează chiar dacă cei doi au instrucție egală, distanța dintre medii sociale de proveniența producând instabilitate maritală;
rasa și etnia – există tendința ca mariajele interetnice să fie mai puțin stabile;
religia: divorțul în cadrul celor care frecventează aceste servicii, este diminuat.
evenimentele familiale care provoacă nemulțumirea unuia dintre parteneri: refuzul de a avea copii, afecțiunile fizice grave ale unui soț, sancțiunile sociale sau juridice aplicate unui soț, pierderea locului de muncă, comiterea unor acțiuni dezaprobate social, condamnări penale, violența domestică.
B. Factori externi care pot genera divorțul
Apariția și menținerea unor dezechilibre demografice între numărul femeilor și numărul bărbaților într-o anumită zonă sau colectivitate.
Creșterea volumului migrațiilor și urbanizarea, mai ales când sunt însoțite de scăderea controlului social local asupra comportamentelor, precum și de apariția dezechilibrelor demografice;
Scăderea controlului social care duce la aprecierea că viața de familie este o problemă strict personală.
Condițiile economice generale (perioadele de criză puternică, șomaj, instabilitate economică) sunt factori care favorizează indirect disoluția unor cupluri cu deficiențe de solidaritate.
Dificultăți materiale și sărăcie. În calitate de factori de risc, necesari a fi cunoscuți, pot fi: veniturile familiei, condițiile de trai, posibilitățile de asigurare a necesităților primare etc. Degradarea totală a standardului de viață al marii majorități a familiilor, în special al celor cu copii numeroși, alunecarea lor spre sărăcie, sporirea diferențierii sociale, extinderea șomajului au drept consecință dezintegrarea sistemului familial.
Cea mai importantă cauză a apariției problemelor în căsnicie este reprezentată de lipsurile materiale sau lipsa de bani, la diferențe mari de restul aspectelor menționate. Dificultățile financiare au reprezentat prima problema menționată de aproximativ 60%, celelalte aspecte – treburile casnice sau comportamentul copiilor fiind invocate de numai 16%, respectiv 7% dintre subiecți. Cumulând cele două opțiuni, 70% dintre cei care au admis că au probleme în cuplu au menționat ca motiv lipsurile materiale, 42% treburile casnice și 20% comportamentul copiilor.
Lipsurile materiale sunt invocate într-o mai mare măsură de bărbați, aproximativ trei sferturi dintre aceștia menționându-le ca principalul motiv al neînțelegerilor. La prima mențiune, două treimi dintre bărbați și numai aproximativ jumătate dintre femei au invocat-o drept cauză. Considerarea lipsei de bani drept principala cauză a problemelor de cuplu într-o măsură mai mare de către bărbați trebuie interpretată în contextul în care responsabilitatea asigurării necesarului material în gospodărie revine în mare parte acestora. În multe familii persistă încă așteptările complementare de rol conform cărora bărbatul trebuie să aducă bani în casă, iar femeia trebuie să aibă grijă de copii și de gospodărie.
Factorii externi care favorizează disoluția solidarității familiale nu produc aceste efecte decât dacă acțiune lor se combină cu cea a unor factori din interiorul familiei.
Diferențe semnificative apar și în funcție de vârstă, educație sau mediu de rezidență. Lipsurile materiale, treburile casnice și comportamentul copiilor tind să devină motive din ce în ce mai importante ale neînțelegerilor între parteneri pe măsură ce înaintează în vârsta. Dimpotrivă, cu vârsta, relațiile cu părinții/socrii, neglijarea de către partener, infidelitatea, sau nepotrivirea sexuală sunt din ce în ce mai puțin importante în apariția problemelor.
Dificultățile materiale reprezintă un motiv mai puțin important pe măsură ce nivelul de educație este mai ridicat. În cazul celor cu studii superioare, treburile casnice sunt plasate pe primul loc, la diferențe totuși mici de dificultățile materiale (50%, respectiv 47%). În mediul rural, pe fondul unui standard de viață mai scăzut, trei sferturi dintre subiecți au invocat neajunsurile materiale comparativ cu două treimi dintre cei din mediul urban. Băutura este o problemă menționată mai ales în mediul rural, iar treburile casnice sau comportamentul copiilor în urban.
Existența problemelor în cuplu este recunoscută într-o mai mare măsură de către femei, comparativ cu bărbații, și de către tineri, comparativ cu persoanele mature sau vârstnice. Cea mai importantă cauză a apariției problemelor în căsnicie este reprezentată de lipsurile materiale sau lipsa de bani, urmată de sarcinile gospodărești și comportamentul copiilor. Dificultățile financiare sunt considerate drept principala cauză a problemelor de cuplu într-o măsură mai mare de către bărbați, în contextul în care, în multe dintre familii, responsabilitatea asigurării necesarului material în gospodărie aparține în principal acestora.
S-a constatat că locuința, bunurile, copiii și investițiile de ordin psihologic au influență asupra ratei divorțurilor.
Investițiile psihologice (atașament, sentimente, grija față de ceilalți membri ai familiei) au mecanisme și efecte asemenatoare investițiilor economice. Pe cei care sunt anagajați mai mult intelectual și emoțional îi costă mai mult despărțirea, de aceea atunci când se percep neînțelegeri grave și o eventuală ruptură, cuplurile nu se angajează psihic în prea mare măsură.
Atitudinea față de divorț: cei cu atitudine negativă vor divorța mai greu. Atitudinea față de divorț este corelată cu religia și socializarea: exemplu la americani rata divorțialității este mai scăzută la catolici, decât la protestanți.
Dacă soția este angajată în muncă apar determinații multiple: independență dată de câștig, schimbarea rolurilor tradiționale în familie, orele de muncă ale soției pot afecta nivelul de satisfacție al soțului. În ceea ce privește statul socio-economic al soțului, studiile efectuate au relevat ca nu nivelul absolut al statutului afectează divorțul, cât schimbările lui rapide. Sunt predispuse la divorț cuplurile în care soțul este șomer sau câștigă mai puțin, câștigurile mai mari ale acestuia consolidând familia.
Asupra indivizilor puternic integrați social se exercită presiuni sociale și morale în favoarea familiei integrate, frânându-se astfel divorțialitatea.
Factorii exteriori familiei, care favorizează divorțul, nu produc acest efect decât dacă acțiunea lor se combina cu aceea a unor factori din interiorul familiei, deci factori psihogeni.
Există importanți factori macroscopici care ne dezvăluie fragilitatea unui cuplu. Deși se poate acționa (între anumite limite) și la nivelul macrosocial, în scopul prevenirii disoluției familiale, totuși, nivelul predilect de acțiune este cel microsocial. La acest nivel, principala orientare teoretică (și practică, pentru că modelează strategiile de intervenție) este cea care susține că există o legătură între satisfacție și stabilitate. Voi prezenta, pe scurt, câteva teorii în această privință:
Gradul de compatibilitate dintre parteneri
Această teorie susține că este probabil ca stabilitatea cuplului să fie favorizată de o homogamie relativă. În contrast, diferențele mari dintre soți comportă riscuri, generând o incompatibilitate între ei și ducând, în final, la separare. Principalele dimensiuni de analiză a (in) compatibilității dintre parteneri sunt: vârsta, nivelul de educație, standardul economic, mediul de proveniență (rural sau urban), naționalitatea, religia, preocupările de timp liber, valorile și concepția despre viață în general.
Aceste dimensiuni se reflectă concret în viața de familie, influențând gradul de acord/dezacord al soților asupra mai multor aspecte și activități (de exemplu, bugetul familial, timpul liber, prietenii, manifestarea afecțiunii). Aceste dezacorduri se pot transforma în surse de conflict. Un loc aparte în cercetările de sociologie a familiei ocupă variabila vârstă. Una dintre lucrările de pionierat în acest domeniu demonstrează că vârsta la căsătorie este un element important, această vârstă trebuind să asigure flexibilitatea, dar și maturitatea soților. Burgess și Cottrell ajung la concluzia că: „În marea majoritate a cazurilor sunt neîndoielnice efectele nefericite ale căsătoriilor încheiate la vârste foarte tinere”.
Diferența de vârstă dintre soți nu creează probleme atunci când se înscrie în limitele mediilor statistice existente în populația dată. Un alt studiu descoperă însă că egalitatea relativă a vârstelor celor doi soți este favorabilă stabilității cuplului.
Teoria schimbului psiho-social
Această teorie pune accentul pe varietatea indivizilor în ceea ce privește așteptările și aspirațiile lor în raport cu căsnicia. De la un cuplu la altul, așteptările și obiectivele sunt diferite. Chiar în interiorul aceluiași cuplu, dorințele și aspirațiile pot varia și se pot modifica de-a lungul anilor. Așteptările influențează foarte mult nivelul de satisfacție maritală. Schimbul psiho-social ne permite să înțelegem cum soții își pot realiza propriile nevoi – chiar dacă sunt diferite, chiar opuse – prin mecanismele psihologice de pierdere/câștig, care devin criterii de evaluare a relației și opțiuni oferite soților. Repartizarea sarcinilor gospodărești, educația copiilor, banii disponibili, profesia fiecăruia, timpul liber, relațiile sexuale ș.a. – la un moment dat duc inevitabil la anumite tensiuni și fricțiuni care nu pot fi ocolite, atunci când soții au sentimentul că dau mai mult decât primesc.
Socializarea în familia de origine
Accentuarea acestui factor este tipică abordării sociodinamice, care trasează, pe de o parte, relațiile între comportamentele manifeste între soți, și pe de altă parte, relațiile între sentimentele și gândurile lor latente. Dificultățile conjugale actuale sunt puse pe seama dificultăților emoționale trăite în copilărie. Relațiile anterioare, în special primele relații familiale, au un impact direct asupra evoluției vieții maritale. Un mediu familial caracterizat prin practici educative coerente, care oferă afecțiunea necesară, pregătește individul într-un mod mai adecvat pentru relații intime satisfăcătoare. Dimpotrivă, un mediu familial distorsionat, dezorganizat, caracterizat de violență, abuzuri, neglijență, incoerență educativă – favorizează moduri de reacție afective, cognitive și comportamentale considerabil dăunătoare stabilității relațiilor intime și satisfacției conjugale. Influența familiei de origine asupra stabilității cuplului a fost pusă în evidență de numeroase studii, existând o corelație statistică semnificativă între divorțul părinților și divorțul copiilor. Atmosfera din căminul parental poate fi revelată de iubirea și/sau conflictele cu părinții precum și de gradul de iubire/conflicte între părinți. Copilăria fericită are un impact pozitiv asupra stabilității cuplului. Există teorii ce explică acest lucru: fie fericirea în căsnicie te face să vezi copilăria prin ochelari roz, fie, cine a fost nefericit în copilărie e mai puțin selectiv în alegerea partenerului, deci șansele nepotrivirii cresc. Terman face o legătură între tipul de educație primit în familie și fericirea maritală. Cea mai favorabilă este educația fermă, dar nu aspră. Persoanele fericite în căsnicie provin din familii unde dorințele lor erau luate în considerare, pe când persoanele divorțate, din familii dominatoare.
Factorii cognitivi
Abordarea socio-cognitivă, care aduce în prim plan acești factori, este o concepție despre relațiile intime, bazată pe diferitele principii de învățare. Sursele personale de satisfacție sau de insatisfacție, gesturile, acțiunile îndeplinite de către o persoană, explicațiile elaborate de fiecare pentru a înțelege mai bine viața sa intimă sunt interpretate ca tot atâtea comportamente învățate, în tinerețe sau în decursul primelor relații intime, dar și în timpul relației actuale. Pornind de la teoria schimbului psiho-social, satisfacția/insatisfacția sunt determinate de raportul perceput în mod subiectiv de fiecare soț între beneficiile sau câștigurile și costurile sau pierderile suferite – un fel de bilanț, în același timp cognitiv și afectiv. În stabilirea acestui bilanț, criteriile fiecăruia sunt diferite. Indivizii care au trăit mai multe relații pline de satisfacții sau de la care au învățat multe lucruri noi, au, în general, criterii de evaluare mai ridicate decât cei care au avut mai puțin succes pe plan relațional – aceștia sunt mai flexibili, mai maleabili. Persoanele care sunt în mod regulat în contact cu alte persoane agreabile pun mai ușor capăt unei relații nesatisfăcătoare, decât persoanele care au o viață socială redusă. Cunoștințele provin din mai multe arii: dacă a avut relații amoroase cu alți parteneri înainte de căsătorie; dacă a avut prieteni numeroși, de același sex și de sex opus, înainte de căsătorie; dacă a mai fost căsătorit(ă). Relațiile sexuale cu alți parteneri precum și căsătoriile (și, logic, divorțurile) anterioare actualei căsătorii au un impact negativ asupra acesteia. În schimb, legăturile numeroase de prietenie cu ambele sexe înainte de căsătorie cresc stabilitatea cuplului. Acest lucru se poate explica prin educarea sociabilității, trăsătură esențială pentru buna funcționare a unei căsnicii.
Abilitățile relaționale
Comunicarea, rezolvarea problemelor, schimbul pozitiv (exprimarea afecțiunii, satisfacția sexuală) și exprimarea agresivității constituie zone unde abilitățile relaționale sunt deosebit de importante. Acestea sunt cele patru dimensiuni relaționale cruciale pentru stabilitatea cuplului.
Ele se pot operaționaliza în diferite manifestări ale interacțiunilor în cadrul cuplului:
– schimbul de afecțiune între soți (comportamente verbale și non-verbale)
– schimbul de ostilități între soți (comportamente verbale și non-verbale)
– capacitatea de a asculta (comportamente verbale și non-verbale)
– sprijin (comportamente verbale și non-verbale)
– rezolvarea conflictelor (comportamente verbale și non-verbale)
– sexualitate (comportamente verbale și non-verbale).
Modelul nepotrivit al interacțiunii se formează din cauză că nu există abilități de a asculta pe celălalt, abilități pentru a face față situațiilor dificile. Cuplurile nu diferă numai după frecvența și motivele neînțelegerilor din căsnicia lor, ci și după intensitatea sentimentelor generate de aceste neînțelegeri. Cuplurile în care atașamentul este profund, care sunt sigure de soliditatea legăturii lor, cunosc sentimente diferite față de cuplurile în care atașamentul reciproc este slab și în care soții au tendința de a se jigni unul pe altul.
Armonia sexuală
Comportamentul sexual a fost, de-a lungul timpului, când subapreciat, când supraapreciat, în ceea ce privește consecințele lui asupra satisfacției maritale și, implicit, asupra stabilității cuplului. Putem spune azi că el este un factor egal, dar nu superior altora. Vom prezenta în continuare câteva studii clasice ale căror concluzii au fost confirmate de-a lungul timpului și care au constituit piste valoroase pentru cercetări ulterioare. Într-un studiu timpuriu referitor la această problemă, Katherine Bement Davis ajunge la următoarele concluzii:
• fericirea în căsnicie este asociată cu o anumită pregătire pentru căsătorie
• atracția inițială este prevalentă pentru menținerea stabilității cuplului
• plăcerea sexuală are un rol hotărâtor pentru gradul de satisfacție maritală
• de asemenea, intensitatea și frecvența contactelor sexuale
• avortul scade satisfacția maritală.
Hamilton face, în studiul său, următoarele constatări:
• bărbații cu nevoi sexuale autodefinite ca fiind peste medie sunt mai puțin fericiți în căsnicie
• adulterul este un factor major al disoluției cuplului
• frecvența mare a actului sexual în primul an de căsnicie sporește riscul de divorț
• un procent mai mic de 20% de orgasme feminine din totalul copulărilor generează instabilitatea cuplului. Cele mai categorice afirmații aparțin lui Kinsey care consideră că nepotrivirile sexuale contribuie la trei sferturi din divorțuri. La polul opus se află Terman, care este de părere că „factorii sexuali sunt departe de a fi determinantul major al fericirii în căsnicie”.
Este de necontestat importanța primului act sexual pentru femeie și, în general, importanța comportamentului sexual premarital.
Astfel, bărbații care, înainte de căsătorie, au avut relații sexuale cu mai multe femei reprezintă o jumătate dintre cei căsătoriți și două treimi dintre cei divorțați.
Factorii economici
În studiul citat, Locke găsește următorii factori economici care sunt asociați pozitiv cu stabilitatea maritală:
• mobilitate profesională scăzută;
• locuință în proprietate ;
• dotare corespunzătoare a locuinței cu diverse utilități (aragaz, apă curentă, telefon, radio, televizor, frigider, mașină de spălat);
• valori peste medie ale indicatorului de siguranță economic;
• soția este casnică;
• serviciu stabil al soțului;
• venit decent.
Mediul social
Integrarea familiei în mediul social este foarte importantă pentru stabilitatea ei. Aceasta presupune integrarea în mediul de muncă și un grad relativ ridicat de satisfacție profesională a fiecăruia dintre soți, precum și o rețea socială bogată și suportivă. Sprijinul social oferit de această rețea constituie un adevărat „capital social”, o resursă semnificativă a familiei, care sporește șansele acesteia de a înfrunta diferitele dificultăți. Locke apreciază că integrarea într-un mediu social convențional (de exemplu, unde mersul la biserică este cel puțin săptămânal) are o influență pozitivă asupra stabilității familiei. Wright insistă asupra rolului benefic al unei vieți sociale comune a celor doi soți (activități comune, timp liber petrecut în comun, prieteni comuni). Esențiale sunt și bunele relații cu familiile de origine (mai ales cu socrii). Pericolele sunt reprezentate de dezaprobarea mariajului de către familiile de origine, atitudinea paternalistă a familiilor de origine în raport cu tânăra familie și coalizarea unuia dintre soți cu părinții săi împotriva celuilalt soț.
În ceea ce privește copiii, toate studiile indică o corelație pozitivă între numărul lor și stabilitatea cuplului.
Evoluția relației de cuplu
Wright, în studiul citat, precum și Locke, fac o analiză minuțioasă a relației de cuplu în perspectivă diacronică, încercând să găsească diferențele între familiile fericite și cele dizolvate. Sintetizând, principalele elemente de analiză a relației de cuplu sunt următoarele:
• primele moment;
• perioada de dinaintea căsătoriei;
• cum, cine a luat decizia de căsătorie ;
• cum a reacționat rețeaua social;
• sursele insatisfacției sau decepției;
• dacă s-au separat până acum vreodată. Pentru a completa și susține teoria schimbului psiho-social, cei doi autori citați mai sus demonstrează influența benefică a următorilor factori asupra stabilității familiei:
• parteneriatul în cuplu;
• pregnanța relațiilor de intimitate și comunicare fără reserve;
• personalitate „democratică” și altruistă a celor doi soți (sociabilitate, responsabilitate, simțul umorului, afectuozitate versus dominativ, coleric, influențabil);
• responsabilități în familie distribuite echitabil.
Probleme personale actuale
Studiul lui Locke a avut rezultate surprinzătoare – el a descoperit că scorurile la testul de adaptare maritală nu erau semnificativ diferite între eșantionul de căsătoriți și cel de divorțați. Se pare că uneori este suficient un singur aspect pentru a da peste cap aparența unei căsnicii fericite. De cele mai multe ori acest aspect este legat de adulter și/sau gelozie. Gelozia (simțită și manifestată atunci când soțul dansează, vorbește, își petrece timpul cu altcineva) este semnificativ mai mare la divorțați în raport cu cei căsătoriți (16% versus 55%). Îi treci multe defecte cu vederea soțului dacă în punctele pe care le socotești esențiale (fidelitatea, de exemplu), lucrurile merg bine. La fel de importantă este neangajarea în conduite reprobabile din punct de vedere social (comportamente antisociale) sau egoiste, individualiste. Alcoolismul, delincvența, depresiunea psihică, psihoza, toate sunt puternici factori de risc pentru stabilitatea căsniciei.
2.6. Efectele divorțului
A. Psihologice și juridice
Divorțul prin complexitatea sa antrenează modificări majore la nivelul tuturor funcțiilor familiei. Funcțiile economice, de solidaritate, de socializare cunosc o destructurare sau, în cazul cuplurilor cu copii, o redimensionare de cele mai multe ori negativă. Divorțul are ca efect pierderea funcției psiho-afective a familiei, stabilirea sau ruperea relațiilor formale și informale ale partenerilor.
În cazul divorțului responsabilitățile paterne sunt preluate de părintele căruia i s-a încredințat minorul. Există mai multe variante pentru restructurarea familiei:
O nouă persoană vine în familie preluând îndatoririle partenerului absent.
O nouă persoană intră în familie preluând rolurile conjugale dar nu și pe cele parentale.
O nouă persoană intră în familie realizând o parte din rolurile de partener fără a participa ca soț.
Multe familii se vor reconstrui printr-o nouă căsătorie.
B. Efecte demografice
Divorțul, prin gravitatea consecințelor sale este un eveniment negativ atât pentru viața indivizilor cât și pentru societate. Societatea nu are de câștigat de pe urma destrămării familiilor, știut fiind faptul că familia este sursa proceselor demografice, familia este unul dintre factorii care asigură menținerea identității culturii naționale și de asemenea, prin intermediul socializării interne, familia exercită din punct de vedere calitativ o influență serioasă asupra nivelului de dezvoltare fizică, intelectuală și morală a copiilor și tinerilor, deci a generațiilor viitoare.
Numărul divorțurilor în Europa a înregistrat creșteri semnificative după 1960. Marea Britanie se află pe primul loc deoarece fiecare a treia căsătorie se termină cu un divorț, în Germania 36% din adulți preferă relațiile de parteneriat deoarece divorțul are un cost ridicat, în Rusia au loc 69 de divorțuri la fiecare sută de căsătorii.
În țările unde domină religia catolică numărul divorțurilor este mai mic. În Spania și Grecia se păstrează modelul familiei existente, mai multe generații. În România numărul divorțurilor la suta de căsătorii a evoluat de la 20,2 în 1989 la 30,1 în 1994. utilizând indicatorul număr divorțuri la mia de locuitori constatăm o creștere de la 1,56 în 1989 la 1,88 în 1994.
Chiar dacă divorțul are în prezent consecințe mai puțin dramatice asupra celor care divorțează, chiar dacă din punct de vedere economic copii ai căror părinți au divorțat au mai puțin de suferit, divorțul continuă să antreneze tulburări emoționale puternice. Pentru societate, divorțul constituie o rezolvare democratice a dorințelor cetățenilor, o posibilitate de evitare a traumelor unor cupluri cu relații conflictuale și de evitare a disfuncționalităților educaționale ale unor asemenea relații asupra copiilor minori și posibilității de constituire a unor cupluri normale, funcționale. Asigurarea stabilității familiilor, scăderea ratelor divorțialității, evitarea consecințelor sociale ale instabilității cuplurilor nu se pot realiza decât acționând
Consecințe ale divorțialității asupra celor apropiați
Deși concepția despre divorț s-a schimbat mult în societatea contemporană, divorțul ne mai aparând ca un eșec, ci ca o soluție și un început pentru o viață mai bună (consecințe pozitive) realitatea dovedește că acesta are și multe consecințe negative.
Consecințele negative pot fi atât la nivelor celor doi parteneri, cât și asupra copiilor. Putem aprecia că divorțul parental provoacă o slăbire a relațiilor dintre părintele plecat și urmaș, menținut de cele mai multe ori la situația unui părinte simbolic-mamă sau tată- la care copilul se poate raporta pentru identificarea originii sale.
Divorțul determină pentru membrii familiei importante consecințe pe plan economic, social, psihic și juridic.
a) La nivelul celor doi parteneri, acestea depind de mai mulți factori: dacă există sau nu copii, de investițiile făcute în căsnicie, de cine și din ce motiv a fost intentat divorțul, de valoarea partenerilor pe piața erotică și maritală, de densitatea rețelei de rude și de prietenii celor doi soți. De obicei prin divorț copii rămân la mama, costurile materiale fiind mai mari pentru aceasta, în timp ce costurile psihologice fiind mai mari pentru tată (cei care au un simț moral ridicat). Potrivit lui Strong, De Vault, Stayad (1998) femeile rămase singure cu copiii după divorț decad economic, din următoarele motive:
1. capacitate de câștig mai mică (în timpul căsniciei a lucrat mai puțin), apoi trebuie să se ocupe și de copii ;
2. lipsa suportului din partea fostului soț ( mulți nu se achită de obligațiile pentru copii);
3. ajutor neindestulator din partea statului, a societății în ansamblu.
Mama se simte mai totdeauna încărcată de responsabilități, pentru ca rolul sau prescris social, este să fie prima persoană care să dea socoteală de educația și buna purtare a copiilor. Interesant este că în același registru al mentalității colective, tatăl pare a nu avea prea multe responsabilități, atâta vreme cât se admite că pensia alimentară (atâta câtă este în raport cu salariul) este suficientă pentru a-l suplini în responsabilitate.
Se constată un comportament comportamentul standard al părinților: mama se sacrifică, tatăl o tulește spre următoarea haltă a vieții sale; mama nu are de ales, tatăl alege mai totdeauna libertatea.
b ) Consecințele asupra copilului
O familie este o cultură prin ea însăși, cu valori diferite și căi unice de realizare a viselor. În cadrul societății familiile devin sursa bogăției culturale și a diversității spirituale. Principala funcție a familiei este de a crește viitoarea generație, făcând-o capabilă de o viață autonomă, oferindu-i mediul în care copilul se dezvoltă și se formează ca personalitate. Modul de relaționare din familie, climatul afectiv și modelul socio-cultural al acesteia sunt importante pentru inserția socială și constituirea comportamentelor sociale. Prin relațiile sale cu mama, cu tata și cu frații, copilul se integrează în societate, își cunoaște valoarea și își descoperă propria persoană.
Traumatismul nașterii, adică separarea de mamă, este pentru el prototipul tuturor angoaselor ulterioare care nu sunt decât repetarea unei descărcări anarhice de libido acumulat datorită privării de obiect. Noțiunea de separare este reluată de J. Bowlby în 1946, care susține că separarea influențează în primul rând dezvoltarea etică a personalității și formarea anxietății la copil, iar în 1960 autorul descrie cele trei faze: protestul, disperarea și detașarea, observate în reacțiile copilului la separarea de mamă.
Separarea familiei duce inevitabil la schimbări bruște în funcționarea ei, fapt ce se răsfrânge asupra calității vieții și personalității membrilor săi, în special asupra copiilor. Consecințele “ruperii” voluntare a părinților de copiii săi pot fi dezastruoase și pot duce la distrugerea legăturii afective reciproce, ce se poate reflecta nu numai asupra copilului dar și asupra părinților.
Multe cercetări arată, că atașamentul influențează dezvoltarea cognitivă, afectiv-emoțională, comunicativă și socială pe parcursul dezvoltării de mai departe a personalității. După J. Bowlby dacă mama demonstrează tandrețe, grijă, sensibilitate la trebuințele și interesele copilului, atunci la copil se formează o atitudine de încredere, care asigură securitate și putem vorbi despre manifestarea atașamentului sigur. Însă dacă mama nu este suficient de atentă și grijulie, este prea rece și severă, la copil apare anxietatea și neîncrederea față de sine și de alții, demonstrând un atașament nesigur.
În limitele relațiilor de atașament față de mamă copilul își construiește primul model de relații interpersonale, fără formarea acestui atașament dezvoltarea psihică este imposibilă. În acest sens atașamentul trebuie privit ca o neoformațiune importantă și necesară. Cercetătorii acestei neoformațiuni au determinat, că atașamentul, fiind obligatoriu pentru toți copiii ce se dezvoltă normal, poartă un caracter calitativ diferit. În literatura de specialitate este stipulat că există nu mai puțin de patru tipuri de atașament. Acestea sunt: tipul sigur, care corespunde dezvoltării normale a copilului, două tipuri subnormative – agresiv-neliniștit (ambivalent), inhibator – neliniștit și așa numitul dezorganizat, ce apare în cazul unor dereglări serioase în dezvoltare. Amintim aici de experimentele lui J. Bowlby și ale lui Mary Ainsworth care concluzionează importanța formării atașamentului în primele luni de viață pentru evoluția ulterioară a individului, dar și tipul de atasament format: securizant, anxios/evitant sau ambivalent.
Atât reprezentații curentului psihanalitic E. Erikson și Z. Freud, cât și etiologul J. Bowlby, susțin că, sentimentul dragostei, încrederii și securității pe care îl capătă copiii în rezultatul atașamentului securizat servesc drept fundament pentru dezvoltarea psihică sănătoasă ulterioară. Observarea copiilor de vârstă preadolescentă, care în copilărie au demonstrat un atașament sigur față de mamă, arată că și la această vârstă demonstrează capacități sociale mai bune și formează relații interpersonale mai favorabile cu semenii. Cercetările recente demonstrează că copiii, ce erau caracterizați în trecut și în prezent de un atașament nesigur față de părinți, sunt mai mult tentați decât copiii cu atașament sigur, să formeze relații interpersonale nefavorabile cu semenii și mai des să demonstreze comportamente deviante la vârsta preadolescentă. Rezultatele acestor cercetări ne permite să presupunem că tipul de atașament prezent la preadolescenții din familiile destrămate depinde de relația lor cu părinții de până la plecarea acestora și de calitatea și frecvența menținerii relației cu părintele plecat.
Copilul în cazul divorțului se simte eliminat din aria centrului de interes al familiei, reacționează, își pierde încrederea în parinți, se simte lipsit de protecția implicită pe care i-o ofereau aceștia și se vede pe sine ca abandonat, slab și vulnerabil în fața unei vieți din care a luat cunoștință doar cu partea întunecată. Trauma divorțului părinților este amplă și se poate dezvolta impredictibil. Nici unul din părinți nu își recunoaște culpa, fapt care repercutează asupra inteligibilității pentru copil a propriei situații. Situația devine și mai dramatică atunci când copilul este pus să aleagă între mama și tata. Copilul nu este o ființă rațională, pentru ca nici părinții nu sunt, el va fi de partea celui care-i oferă mai mult sau mai concret. Iar instanță e obligată prin lege să consemneze partajul afectiv al copilului.
Familiile sunt în permanentă schimbare, dar nu există o modificare mai mare decât separarea părinților și divorțul lor. Totuși, o mamă rămasă singură cu copiii ei reprezintă în continuare o familie, iar experiența poate fi doar una dintr-o serie de reorganizări familiale, cum ar fi recăsătorirea mamei, formarea unei familii vitrege, nașterea altor copii, stabilirea de noi aranjamente de trai și asumarea de noi roluri. Dezechilibrul este urmat de încercarea de a recâștiga echilibrul și, pentru binele copiilor implicați, este esențial să se caute noi forme de adaptare.
Divorțul nu este un eveniment specific care are loc la un moment dat în timp. El reprezintă un proces îndelungat care poate să influențeze copilul timp de mai mulți ani, începând cu certurile parentale și extinzându-se mult după plecarea de acasă a unuia dintre soți și separarea legală a părinților. Felul în care reacționează copilul poate să varieze mult de-a lungul timpului și trebuie să avem grijă să nu generalizăm rezultatele obținute în unul dintre momentele acestui proces la altul.
Efectele divorțului asupra copilului variază în funcție de vârsta, maturitatea lui intelectuală și emoțională, capacitatea de a accepta divorțul părinților, de a face față durerii și pierderii suferite, de timpul petrecut cu cei doi părinți, de reacția părinților înșiși și de reacția prietenilor din grupul de școală sau de joacă. Reacțiile copilului în fața pierderii cauzate de divorțul părinților diferă în funcție de etapa de vârstă.
Vârsta de 18 ani este considerată vârsta separării naturale a copilului de părinți, determinată de maturitatea lui emoțională deplină. Cu cât este mai mare copilul, cu atât mai inofensivă ar trebui să fie separarea. Cu toate acestea, cercetările demonstrează că disfuncțiile familiale îi afectează pe toți, începând cu preșcolarul și terminând cu adolescentul.
N. Mitrofan și M. Buzducea au divizat reacția la separare în câteva faze:
1. Faza de șoc: presupune o reacție de negare a realității. Este o stare tampon, o protecție naturală folosită de psihic pentru a face față șocului. Copiii pot nega realitatea și ajung să se bucure de amintirile pe care le au, să privească pozele de familie, fiind capabili de orice compromis pentru a-și vedea părintele sau, cel puțin, pentru a-i auzi vocea la telefon.
2. Faza de suferință și de dezorganizare: este perioada în care se resimte impactul pierderii relației cu cel drag și așteptat. Durerea este intensă și caracterizată prin: suferință emoțională acută, depresie, gânduri suicidale, tulburări de somn, anxietate, sentiment de abandon, vinovăție, furie, afectarea imaginii de sine și a procesului de decizie.
3. Faza de reorganizare: reprezintă trecerea de la o stare de mâhnire intensă la cea de tristețe moderată.
4. Faza de acceptare: este etapa în care copiii acceptă situația și realitatea, încercând să-și gestioneze propria viață, cu mici susțineri.
De menționat că doar prin atingerea fazei de acceptare nu are loc tratarea “leziunii” sufletului. Astfel, copiii din această categorie au următoarele caracteristici:
– comunică mai puțin cu semenii;
– își manifestă furia într-un mod foarte direct;
– trăiesc pierderea discontinuu.
Majoritatea copiilor au probleme în lunile imediat următoare divorțului. Acestea îmbracă forme multiple, depinzând în mare măsură de vârsta copilului. Nici o perioadă de vârstă nu e mai vulnerabilă însă decât alta: diferențele sunt mai mult calitative decât cantitative.
D. Furstenberg afirmă că majoritatea preadolescenților afectați de seprarea de părinți prezintă probleme comportamentale.
V. Gonță evidențiază următoarele probleme comportamentale și emoționale identificate la copiii din familii divorțate: iritabilitate, hiperactivitate, comportamente deviante, anxietate, fobii, negativism, refuz de a merge la școală, tulburări de somn, tulburări de aport alimentar, de concentrare a atenției, agresivitate față de frați, colegi de școală.
Astfel, preșcolarii între 2 ani și jumătate și 6 ani adesea manifestă, prin comportament, semnele unui puternic stres: mulți dintre ei plâng, nu vor să respecte regimul de alimentare și odihnă, manifestă agresivitate în relațiile cu ceilalți copii, ei sunt cuprinși de sentimentul de culpă, considerându-se vinovați de divorțul părinților. Copiii de vârstă între 6 și 12 ani sunt supuși unei puternice presiuni psihice, având sentimente negative față de unul sau ambii părinți și manifestându-și furia și dezacordul față de ceea ce se întâmplă prin comportament rău, precum: negativism, minciună, furt; acești copii sunt marcați de diferite tulburări somatic (dureri de cap, dureri de stomac).
Adolescenții între 13 și 15 ani simt mânie, depresie, vină și disperare, devin îngrijorați de situația materială pe viitor, încep viața sexuală foarte devreme ca un răspuns individual la divorțul părinților săi.
Copiii sunt afectați de divorțul părinților chiar și în cazul dacă nu au o reprezentare conceptuală despre relațiile întrerupte între părinți. Studiile asistenților sociali care s-au ocupat de tematica divorțului și de influența acestuia asupra copilului au demonstrat că unii copii au capacitatea de a se adapta la stresul generat de divorțul părinților, pe când alții eșuează. Lipsa tatălui în familie a fost corelată cu comportamentul deviant al copilului și cu tulburări de comportament, precum și cu tulburări în viața sexuală. Fără îndoială, absența tatălui reprezintă un factor în funcție de care putem explica diferite tulburări de comportament al copiilor. Însă acesta, fiind corelat cu alți factori, cum ar fi factorii psiho-sociali și economici, afectează și mai puternic capacitatea copilului de a se adapta la situația creată.
Fenomenul divorțului este perceput de copil în funcție de etapa de dezvoltare emoțională a acestuia și de factorii care au determinat dezorganizarea familiei. Iată câteva aspecte ale modului în care ei conștientizează acest fenomen:
Copiii cunosc efectele reale ale divorțului. În timpul procesului de adaptare la noua situație generată de divorț copiii nu au încredere în viitor, se simt vinovați de ceea ce s-a întâmplat în familie, obosiți, au dificultăți în concentrare și pot înregistra scăderea reușitei școlare. Cei mai mulți dintre copii încep să înțeleagă realitatea divorțului la sfârșitul primului an de separare a părinților. Abia peste un an și jumătate unii se situează la o anumită distanță față de conflictele parentale. Pentru alții însă divorțul părinților rămâne o durere pe viață.
Pierderea este una dintre cele mai dificile probleme cu care se confruntă copilul. Ea înseamnă: pierderea părintelui cu care nu mai locuiește, pierderea unei tradiții familiale și a ritmului vieții familiale, pierderi la nivel emoțional și fizic.
În cele mai dese cazuri separarea și divorțul părinților nu sunt acceptate de către copii, deoarece ei continuă să spere la reîntregirea familiei, la refacerea cuplului parental și la restabilirea echilibrului familial, chiar dacă cei doi părinți s-au recăsătorit. În același timp, divorțul poate fi uneori acceptat și, în mod special, înțeles de tinerii adolescenți.
Mulți copii și tineri, care s-au adaptat situației provocate de divorț, nu vor să repete experiența părinților lor. Foarte mulți se îndoiesc de probabilitatea “recuperării” dragostei pierdute în copilărie printr-o viitoare relație intimă personală.
Copilul trebuie să știe că el nu este responsabil pentru separarea părinților și că n-a pierdut dragostea părintelui absent. Dacă însă copilul se simte respins, el de asemenea poate reacționa prin respingerea părintelui care l-a rănit. Mai ales dacă este încurajat în aceasta de către părintele care a rămas cu el. Totodată, copilul poate folosi respingerea ca pe un mijloc de a-și rezolva problemele personale. Însă asistentul social trebuie să fie în contact cu ambii părinți, și nu numai cu unul din ei, pentru a-l ajuta pe copil să se adapteze cât mai reușit la situația creată.
Pierderea contactului dintre copil și unul din părinți adesea înrăutățește contactele și cu alte rude, spre exemplu – cu bunicii, unchii, care nu rareori sunt figuri foarte importante în viața unui copil. Dereglarea relațiilor cu aceste persoane provoacă ambelor părți suferințe adânci.
Există dovezi că menținerea relațiilor bune între părinții divorțați mai degrabă ajută decât împiedică formarea de noi relații cu părinții vitregi. Deseori însă părinții recăsătoriți tind să rupă definitiv relațiile cu partenerii anteriori, considerând că ele pot amenința stabilitatea noii familii.
Starea fizică și psihică dereglată de stresul divorțului poate reflecta încercările conștiente sau inconștiente ale copilului de a-și reuni din nou părinții, chiar dacă el este conștient de faptul că va suferi și mai mult în acest caz. E știut că un copil bolnav abate atenția părinților de la problemele căsniciei, deoarece îi unește grija față de copil. Astfel, în dorința de a-și uni părinții, copilul deseori dorește să rămână bolnav, deoarece știe că odată ce își va reveni conflictul marital poate să reapară. Totodată, faptul că copilul se plânge de dureri de cap sau de stomac poate fi interpretat de unul din părinți ca un semn că vizitele de acces sunt dăunătoare copilului, iar părintele care îl are în îngrijire poate cere asistentului social ca accesul să fie interzis. Copiii între 6 și 9 ani au probabilitatea mai mare de a forma o alianță protectoare cu părintele pe care ei îl percep ca fiind mai vulnerabil și mai suferind. Ei sunt în stare să sacrifice propriile nevoi în scopul de a-l ajuta cât mai mult pe acest părinte. Asistentul social poate fi acea punte prin care membrii familiei divorțate pot să-și soluționeze problemele ce țin de educația și îngrijirea copilului.
Investigând efectele divorțului asupra copilului s-a ajuns la următoarele concluzii:
În cazul în care după divorț copilul continuă sistematic și pozitiv să interacționeze cu celălalt părinte nu există diferențe pentru profilul psihocomportamental al copilului cu un părinte și cel din familia biparentală;
Stima de sine a copilului este afectată mai mult (negativ) la familiile cu conflicte decât la cele comportamentale. Ca familia monoparentală să funcționeze bine, între părinții divorțați nu mai trebuie să existe conflicte;
Comportamentul social (antisocial) al copilului și performanțele sale școlare nu sunt afectate radical de lipsa unui părinte, în particular a tatălui;
Făcând însă comparație între copii biparentali și monoparentali se observă ca ultimii au performanțe școlare mai slabe, în cazul lor existând și cazuri mai multe de devianță;
Impactul negativ al divorțului asupra copilului depinde de mai mulți factori:
– gradul de conflictualitate al familiei care s-a destrămat:
– sănătatea mintală a părinților;
– densitatea rețelei sociale a actualei familii a copilului;
– vârsta pe care a avut-o copilul la divorț.
În afară de sugari și copii mici care încă nu conștientizează ce se întâmplă, pentru copii separarea este percepută ca pe un fenomen extrem de neplăcut: sunt îngrijorați că nu știu ce se va întâmpla cu ei dacă își vor mai vedea bunicii și rudele părințelui care nu mai sta cu ei, dacă trebuie să schimbe școala și locuința etc.
Unii își asumă vina despărțirii părinților, alții îi învinovățesc pe părinți: pe tata care pleacă, pe mama care l-a făcut să-și părăsească familia.
Pentru copiii din familia în care există diferite forme de violență, divorțul reprezintă o eliberare.
De multe ori din exterior este văzută despărțirea ca o eliberare dar în sufletul copiilor rămâne ca o amărăciune pentru tot restul vieții.
Cu toate că sistemul juridic lucrează conform principiului că-i mai bine pentru copil, el rezolvă doar parțial situația, mai ales cu privire la litigiile legate de custodia și întreținerea copiilor.
Pentru acest motiv s-a căzut de acord pentru binele persoanelor implicate, mai ales pentru copii să funcționeze instituția numită medierea divorțului formată din persoane specializate (asistenți sociali, consultanți și terapeuți maritali) ce au drept sarcină asistarea cuplului în timpul și după proces pentru a-și rezolva problemele personale, juridice, legate de custodia și întreținerea copiilor.
Există diferențe individuale marcate de modul în care preadolescentul reacționează la separare, în funcție de vârstă, sexul și coeficientul de intelegență a acestuia, de pragul de toleranță la frustrare și temperament. Unii preadolescenți din familiile divorțate aflați în situații frustrative se simt vinovați și responsabili de crearea lor, manifestând reacții de apărare a "Eu-lui”, alții reacționează prin supradimensionarea evenimentelor. Cei inteligenți suportă mai bine stresul, ceea ce nu reușesc copii mai puțini inteligenți. Băieții, deși par a fi mai indiferenți în cazul separării, sunt stresați mai mult decât fetele, devenind mai vulnerabili față de influențele cu caracter destructiv.
Este extrem de important care din părinți rămâne cu copiii, în multe cazuri figura din sânul familiei, care este departe de casă este femeia, adică mama. Lipsa mamei reprezintă în mod inevitabil atât un element de puternică destrămare, care generează încetinirea educativă a copiilor, cât și detașarea emoțională reciprocă dintre mamă și copil.
S. Giles-Sims și K. Crosbie-Burnett au constatat, că dacă copilul este educat de un singur părinte, atunci la el se dezvoltă o tendința spre autonomie. Cercetarea lui L. Amato a demonstrat că în comparație cu copiii din familii complete, copii care trăiesc numai cu tata, simt într-o măsură mai redusă susținerea părintească, deasemenea se observă că tata mai puțin îi pedepsește și îi controlează. Astfel de copii sânt mai independenți și responsabili, dar mai des se ceartă cu frații săi și mai puțin sunt atașați de casă.
Problemele de adaptare majore au o probabilitate de apariție de două sau trei ori mai mare la copiii cu părinți divorțați decât la cei cu părinți nedivorțați. Totuși, chiar și în primul caz acest lucru se întâmplă doar la o minoritate: 70-80 % dintre copii nu prezintă probleme severe persistente.
Pe termen lung, majoritatea copiilor dau dovadă de adaptare eficientă; ei sunt capabili să se readapteze la o mare varietate de noi circumstanțe familiale. În puține cazuri însă, problemele care au dispărut reapar, mai ales în adolescență, sau îmbracă forme noi cum e delincvența.
Procesul adaptării este influențat de o configurație întreagă de factori: vârsta copilului, sexul său, natura relațiilor anterioare cu fiecare dintre părinți, acordul pentru responsabilitatea parentală, calitatea vieții în familia monoparentală, recăsătorirea părinților și altele. Nu e de mirare că întâlnim o mare varietate de rezultate!
Așa cum au arătat studiile de tip follow-up (de exemplu, Chase-Lonsdale, Cherlin & Kiernan, 1995; O’Connor et al., 1999), este mai probabil ca unii copii cu părinți divorțați să aibă în perioada adultă probleme psihologice cum este depresia, având și o probabilitate mai mare de a divorța apoi ei înșiși. Totuși riscul este mic, deoarece doar o minoritate este afectată în acest fel. Așadar teama că toți copiii sunt marcați pe viață de divorțul părinților nu reprezintă o generalizare justificată.
Divorțul în sine este un termen prea global; el include diferite aspecte, dintre care mai ales trei au fost evidențiate ca posibile explicații: absența de acasă a unuia dintre părinți (de obicei tatăl), consecințele socio-economice ale traiului într-o familie monoparentală, conflictul dintre părinți la care copilul a fost martor înainte și câteodată și după divorț.
Există date care indică implicarea tuturor acestor trei factori în emergența dificultăților psihologice la copii (Amato & Keith, 1991). Cu toate acestea, s-a dovedit că, dintre cei trei, conflictul este cel care are cea mai mare influență. Pe de o parte, copiii care își pierd tatăl datorită morții acestuia au mai puține probleme pe termen lung decât copiii care își pierd tatăl datorită divorțului. În consecință, nu atât absența părintelui, cât circumstanțele din jurul acestei absențe sunt responsabile de reacțiile copilului. Pe de altă parte, când se elimină efectele statutului socio-economic scăzut ca rezultat al divorțului, fie prin îndepărtarea statistică a efectelor, fie prin studierea familiilor în care părintele care are grijă de copii are un statut ridicat, consecințele adverse asupra dezvoltării copilului continuă să existe. Și peste toate acestea, mai multe studii de tip follow-up au arătat următorul fapt: copiii cu părinți divorțați prezintă semne de tulburare psihologică deja cu 8-12 ani înainte de divorț (de exemplu, Amato & Booth, 1996). Se consideră că acest lucru se datorează deteriorării relației maritale și atmosferei conflictuale din acele cămine.
Conflictul marital constituie probabil una dintre cele mai patogenice influențe în ceea ce privește dezvoltarea psihologică a copiilor (Cummings, 1994). Acesta acționează în două moduri – direct și indirect:
Influențele directe presupun copilul ca martor la dispute și scene de violență verbală și/sau fizică. De la o vârstă foarte mică, copiii sunt foarte sensibili la emoțiile altor oameni; emoțiile negative, cum sunt manifestările mâniei, pot să producă efecte adverse, mai ales atunci când devin trăsături constante ale climatului psihologic al familiei. Într-un moment în care propria capacitate de reglare emoțională a copilului este încă în formare și are nevoie de asistența adultului, pierderea controlului manifestată la părinți poate să fie o experiență înfricoșătoare și, datorită incapacității de a oferi un model, să împiedice dezvoltarea.
Influențele indirecte se manifestă prin faptul că un conflict între soț și soție va afecta negativ abilitățile de părinte ale fiecărui partener, acest lucru având consecințe nefavorabile pentru adaptarea copilului. Analizând rezultatele a 68 de studii care au investigat asocierea dintre relația soț-soție și relația părinte-copil, Erel și Burman (1995) au arătat că asocierea ia mai degrabă forma de “răspândire” decât pe aceea de “compensare”, respectiv cu cât sunt mai mari dificultățile dintre părinți, cu atât sunt mai mari și problemele pe care fiecare le are în a avea grijă în mod corespunzător de copil, și se observă că nu există o compensare a relației maritale nesatisfăcătoare prin atenție și căldură față de copil. Tonul emoțional al relației părinte-copil suferă chiar și atunci când copilul nu este expus la influențe directe.
Trebuie să concluzionăm o dată în plus că funcționarea familială, mai mult decât structura familială, este cea responsabilă de adaptarea copilului. Reorganizarea drastică a familiei în caz de divorț poate să producă efecte semnificative pe termen scurt, dar calitatea îngrijirii parentale este cea care are cele mai hotărâtoare și îndelungi consecințe. Acest fapt explică de exemplu de ce copiii expuși la conflict parental au o probabilitate mai mare de a deveni delincvenți decât ceilalți copii, chiar dacă părinții nu divorțează, în timp ce copiii care asistă la separarea părinților și divorț, însă fără conflicte, nu sunt expuși unui risc mai mare (Fergusson, Horwood & Lynskey, 1992). În mod similar, acest lucru oferă explicații și pentru rezultatele care arată că moartea parentală nu este un factor de risc pentru psihopatologia adultă, în timp ce divorțul parental este, în ciuda faptului că ambele au ca rezultat separarea de un părinte (Rodgers, Power & Hope, 1997). Divorțul parental trebuie văzut așadar în contextul mai larg al experienței pe care o au copiii cu relațiile familiale, deoarece natura acestora poate atenua sau exacerba consecințele evenimentului respectiv.
c ) Consecințe asupra părinților celor divortați
Divorțul are în general consecințe negative și asupra părinților celor divortați pentru că se perturbă relațiile bunici-nepoți, relații în care a fost investită multă activitate, apoi aceștia sunt supuși presiunii psihologice a rudelor și cunoștințelor.
Trecerea peste momentele dificile este nevoie de multă înțelepciune să acorzi importanța reală separării provocate de divorț, să ințelegi că separarea este inevitabilă atâta vreme cât cel de lângă tine nu te mai vrea partener.
Partenerii trebuie să înțeleagă că deși separați, au datoria atât față de societate cât și față de tinerele vlăstare ca aceștia să crească normal încât să poată construi la rândul lor o societate normală. Astfel așa cum susține și A. Giddens în "Sociologie”, este extrem de dificil de trasat o linie de demarcație între avantajele sociale și costurile nivelului ridicat al divorțurilor. Atitudinile mai tolerante înseamnă că unele cupluri pot pune capăt unei relații nesatisfăcătoare fără să înfrunte ostracizarea socială. Pe de altă parte, destrămarea căsătoriei este aproape întotdeauna însoțită de un stres emoțional și poate crea dificultăți financiare pentru una sau ambele părți.”
EVOLUȚIA DIVORȚIALITĂȚII ÎN EUROPA ȘI ÎN ROMÂNIA
3.1. Date statistice privind divorțul
Sociologii susțin că analiza evoluției divorțului poate pune în evidență problemele stabilității din familie. Datele sumare care există pentru perioada 1972-1989 arată o creștere constantă a ratei divorțialității în ultimele trei decenii. Totuși, România, la acest capitol, stă mult mai bine decât țările occidentale.
După al doilea război mondial, pe fondul unei ușoare deteriorări constante, situația s-a agravat în perioada 1961-1965. Statul comunist, după 1965, a adoptat câteva reglementări, care vizau protejarea familiei și limitarea divorțialității (Decretul 770 din 1 octombrie 1966 și Decretul 774 din 1974) Și până atunci, legislația fusese revizuită de câteva ori la acest capitol. În 1948 au fost scoase din Codul Civil câteva articole de bază referitoare la motivele de divorț. Prin Legea 18 din 1948, divorțul a devenit dependent de justiție. În 1954, Codul Familiei cerea desfacerea căsătoriei doar în cazul decesului uneia dintre părți, iar decizia legală era dată numai dacă existau motive temeinice.
Legea din 1966 și-a făcut efectul imediat, căci, un an mai târziu, a fost înregistrat un număr minim de divorțuri. Din 1974, desfacerea căsătoriei putea avea loc numai în cazul în care relațiile dintre soț și soție erau considerate iremediabil deteriorate. Judecătorii aveau obligația de a cântări bine circumstanțele agravante.
Situația gravă de la începutul anilor ’60 a reapărut în perioada anilor ’80. După 1990, o dată cu schimbările majore din societate, rata divorțialității a crescut și mai mult, fără să atingă însă valorile din țările din nordul Europei și SUA.
Proporția divorțurilor este mult mai mare decât primele două tipuri de disoluție maritală, dar datele teoretice, ca și cele empirice dovedesc că acestea au crescut în societatea modernă față de cea tradițională.
Începând cu secolul al XIX-lea s-a constatat o sporire a ratei de divorțialitatea, mai cu seamă după cel de-al doilea război mondial, continuind să crească până în zilele noastre.
Astfel în S.U.A., la 1000 de căsătorii numărul de divorțuri era în 1890 de 55,6 , în 1910 de 87,4 , în 1930 de 173,9 , în 1950 de 231,7 , în 1959 de 259.
Dacă în 1960 la 1.500.000 de căsătorii s-a ajuns la 350.000 de divorțuri, din 1998, jumatate din căsătoriile din SUA ajungeau la divorț.
Numărul divorțurilor a crescut considerabil și în Franța, Anglia, ca și în toate țările Europei. În România, rata divorțialității era de 1,80/00 înainte de 1960, în 1960 de 20/00, în 1965 de 1,10/00 și după 1975 peste 1,50/00, rata care cu mici fluctuații s-a menținut aceiași.
În explicarea acestor procente trebuie să se țină cont de faptul ca românii sunt implicați în migrație definitivă și pendulatorie ce duce la micșorarea numărului căsătoriilor și în consecință a divorțurilor.
Sociologii au individualizat câteva cauze ale acestor dezechilibre. În România, numărul de divorțuri a crescut o dată cu accentuarea migrațiilor, mai ales de la sat la oraș, determinate de industrializare, urbanizare și destrămarea familiei tradiționale.
Schimbările inițiate la începutul anilor ’50 au impus un set nou de comportamente oamenilor, fapt ce a determinat fărâmițarea cutumelor tradiționale. S-a redus, în primul rând, controlul social local asupra oamenilor. O influență considerabilă, în acest sens, au avut-o și schimbările legislative, petrecute după 1990, schimbări care „adaptau” România la Occident.
Dezechilibrele din interiorul familiei, care au deteriorat relațiile dintre soți, au apărut în anii ’50, evoluând după aceea în mod agresiv. Astfel, rata divorțialității, după cum arată anchetele sociologice ale vremii, a crescut mult în anumite județe.
Migrațiile s-au accentuat în perioada industrializării. Fenomenul debutase în perioada interbelică, când societatea românească a fost supusă unui proces amplu de urbanizare. Înainte de cel de-al doilea război mondial, divorțialitatea în mediul urban era aproape de trei ori mai mare decât în mediul rural.
Diferențele dintre mentalitățile din mediul rural și cel urban au fost mari totdeauna în România. Familia tradițională, ale cărei trăsături supraviețuiesc în mare parte în mediul rural, a fost atașată de căsătorie. Sfărâmarea universului ei este îngreunată de intervenția rudelor și chiar a colectivității locale. Totuși, aceste medii de rezistență au slăbit în ultimii ani.
Tendințele, prezente de multă vreme în țările occidentale, se manifestă astăzi și în zona rurală. Numărul căsătoriilor din mediul rural este mai mic decât în mediul urban, în schimb sunt înregistrate mai puține divorțuri. Anuarul statistic din anul 2000 arată că ponderea tinerilor din mediul rural, în ansamblul acestei generații, este de 45%. De altfel, populația tânără a scăzut atât în mediul rural, cât și în mediul urban. Diferențele existente între cele două medii țin de gradul de mobilitate teritorială. Cercetările Institutului de Sociologie al Academiei Române evidențiază faptul că 90% din populația care migrează pleacă din zona rurală. O dată cu accentuarea migrației, în anii ’60-’70, determinată de industrializarea masivă, controlul social al comportamentelor specifice omului integrat în familie s-a redus. Actul căsătoriei, dintr-un eveniment social, a devenit unul personal. Tinerii au acceptat ușor noile mentalități, care au creat o disponibilitate mărită la divorț.
Cele mai mari influențe asupra stabilității familiei o au factorii din interiorul ei. De exemplu, divorțul apare mai rar la cuplurile unde soțul este mai în vârstă cu 1-10 ani. Situația se schimbă brusc atunci când diferențele de vârstă sunt mai mari. În același timp, divorțul este perceput diferit în funcție de profesiile de bază ale partenerilor. Agricultorii acceptă mai greu o asemenea soluție. Rezistențele cele mai mari la divorț le manifestă însă pătura intelectualilor. Dacă cei care locuiesc în mediul rural, atunci când sunt puși în fața unor asemenea dileme, resimt controlul social puternic al comunității lor, intelectualii percep desfacerea căsătoriei ca având multe implicații negative sau nedorite la nivel individual și, mai ales, la nivel social.
Cuplurile de muncitori, pentru care un rol important îl au conflictele generate de lipsa de afecțiune și de infidelitate, sunt cele mai vulnerabile la divorț.
Prezența copiilor constituie un important factor care împiedică divorțul. De asemenea, divorțul survine mai greu în familiile care au o vechime de peste 20 de ani, iar sănătatea soților constituie mai degrabă un factor de frânare decât de favorizare. În fața instanțelor, conform anchetelor sociologilor, bărbații sunt considerați vinovați îndeosebi de violență și alcoolism, iar femeile de concubinaj și relații extraconjugale.
În Europa rata divorțialității s-a dublat sau chiar s-a triplat în ultimii 30 de ani (Danemarca, Suedia, Norvegia, Marea Britanie, Elveția, Olanda, Ungaria, Rusia, Polonia). În țările în care familia a suportat cele mai profunde transformări: atitudinea față de căsătorie, comportamentul nupțial, fertilitatea, situația femeii în familie și în societate, divorțialitatea înregistrează cele mai ridicate niveluri. Din anul 1950 până în 1995 s-a înregistrat o reducere a duratei medii a căsătoriei în momentul divorțului de la 12-15 ani la 8 ani.
România are una din cele mai scăzute rate ale divorțialității. Până în 1965 rata divorțialității a crescut continuu ajungând până la 2 la mie. Prin stabilirea unor reglementări legislative rata divorțialității s-a menținut sub 1 la mie până în 1974, iar după această dată a oscilat în jurul valorii de 1,5 la mie. După 1990 rata divorțialității a început să crească dar nu a atins cotele din Europa de Nord.
În România acest fenomen nu are o distribuție teritorială omogenă. În București, rata divorțialității a fost în mod constant de două ori mai mare decât media la nivel național. În ultimele două decenii ratele cele mai mari s-au găsit în București și județele Timiș, Brașov, Galați, Prahova, Arad și Hunedoara, iar cea mai scăzută rată a fost în: Botoșani, Olt, Ialomița, Buzău, Sălaj, Tulcea și Vaslui.
Dacă în anul 1991 rata divorțialității a fost de 2,1, se remarcă o creștere semnificativă la nivelul anului 1994 înregistrându-se o rată de 2,4 (la mia de locuitori). În ceilalți ani rata divorțialității are o evoluție oscilantă între 1,8 în 1992, 1,9 în 1993 și 1995 și 2,1 în 1996. În anul 1997 s-a înregistrat valoarea cea mai scăzută a acestei rate, de 1,6, pentru ca în anii 1999-2001 să se înregistreze din nou oscilații atingând valori între 1,8, respectiv 1,9.
Din analiza fenomenului divorțialității se pot desprinde următoarele implicații: evoluția numărului familiilor în ultimii ani înregistrează o tendință descendentă, în parte datorată și procesului de desfacere a căsătoriilor, se înregistrează scăderea natalității deoarece majoritatea nașterilor se produc în cadrul familiei cât și implicații de natura socio-economică întrucât scăderea natalității contribuie la accentuarea fenomenului de îmbătrânire a populației care are ca implicație economică și socială directă creșterea susținuților de către populația activă, rezultând o creștere a impozitelor în vederea refacerii resurselor bugetare, problema presantă cu care se confruntă administrația actuală. Divorțialitatea în creștere mai are drept consecințe de tip economic scăderea nivelului de trai și a resurselor necesare subzistenței.
Schimbările din comportamentul oamenilor s-au accentuat după 1990, explicate prin reducerea constrângerilor de tip social și creșterea constrângerilor de tip material. „Schimbările de tip legislativ, precum modificările legii privind avortul și divorțul, involuția economiei, ce a generat fenomene precum sărăcirea și șomajul, sau transformările sociale, mai cu seamă accesibilitatea sporită la informație, modele culturale externe sau companiile de promovare a planificării familiale, au determinat schimbări fundamentale în comportamentul demografic al populației”. Numărul căsătoriilor a scăzut, în 1999, cu 5,3 mii, iar rata nupțialității a ajuns la 6,2 căsătorii la mia de locuitori, în 2000, față de la 6,5, în 1998. În același timp, vârsta medie la prima căsătorie a crescut de la 22,1 ani în 1992, la 23,2 ani în 1998, pentru femei, și pentru bărbați, de la 25,2 ani în 1992, la 26,4 în 1998.
Noile mentalități au creat cadrul apariției formelor alternative la căsătoria legalizată: cuplurile consensuale sau uniunile libere, în cadrul cărora bărbatul și femeia au o relație stabilă, locuiesc împreună, fără a fi căsătoriți oficial. Din 1993, ponderea acestor cupluri se află în creștere, de la 4,4% în 1993, la 10% în 1999, la femei cu vârste cuprinse între 15 și 44 de ani. Cele mai multe astfel de situații se întâlneau la femeile cu vârste cuprinse între 20 și 24 de ani, în 1999. În 2002, după datele recensământului, un număr de 828.000 de persoane au declarat că trăiesc în „uniune consensuală” sau concubinaj. Aproape jumătate din acestea trăiesc la țară și cu vârste cuprinse între 20-34 de ani.
Potrivit Institutului Național de Statistică, în luna februarie 2007 s-au înregistrat 3.250 de divorțuri, mai mult cu 1.800 față de luna precedentă, dar tendința ascendentă s-a constatat și în cazul căsătoriilor, în perioada menționată. Potrivit INS, rata divorțurilor a crescut de la 0,77 la o mie de locuitori la 1,97 la o mie de locuitori, numărul cazurilor de divorț crescând cu 1.800 în luna februarie comparativ cu luna precedentă.
De asemnea, creșterea numărului de divorțuri cu 368 a condus la creșterea ratei divorțialității de la 1,74 in februarie 2006, la 1,97 în luna februarie din 2007.
În 2008 s-a înregistrat o cifra record de divorțuri în Romania – Ziarul Adevarul din 11-02-2009.
An de an, numărul divorțurilor în România a avut o rată de creștere îngrijorătoare. Anul trecut, s-au înregistrat cele mai multe divorțuri din istoria țării.
Potrivit Institutului Național de Statistică (INS), în luna iulie 2008, prin hotărâri judecătorești definitive s-au pronunțat 2.594 de divorțuri, cu 186 de cazuri mai puțin decât în luna iunie. Rata corespunzătoare fenomenului s-a redus de la 1,58 de divorțuri la mia de locuitori în iunie până la 1,42 de divorțuri la mie.
Numărul de divorțuri din iulie 2008 a fost însă mai mare cu 785 de cazuri decât în iulie 2007, când se înregistrase o rata de 0,99 la mia de locuitori.
În noiembrie 2008, s-au pronunțat 2.826 de divorțuri, cu 552 mai multe decât în luna octombrie. Rata divorțurilor a fost în luna octombrie de 1,60 la mia de locuitori față de 1,25% în luna precedentă.
Peste 40.000 de divorțuri în 2008. Datele furnizate de INS arată că în România s-au pronunțat peste 40.000 de divorțuri, din care 17.330 de procese au fost soluționate în primul trimestru al anului 2008. Anul trecut, România a înregistrat un număr record de.
Sursă, Institutului Național de Statistică
Din acestea, peste 13.500 de cauze au primit sentințe definitive în primele 6 luni de la intrarea lor pe rolul instanțelor. 2.272 de dosare au stat în instanță între 6 și 12 luni, iar peste 1.000 de procese au primit sentințe definitive după un an.
În București, se pronunță cam 250 divorțuri pe săptămână, care rămân definitive. În localitățile rurale de lângă Capitală, numărul este de aproximativ zece divorțuri pe săptămână.
La sfârșitul primului trimestru, pe rolul instanțelor se mai aflau aproape 23.500 de dosare de divorț, din care peste 2.700 de cauze stăteau în instanță de mai mult de 6 luni, iar peste 400 de dosare, de un an.
În prima parte a anului, judecătorii au respins, în prima parte a anului, 604 acțiuni de divorț, iar peste 720 de cupluri și-au retras cererile.
Sociologii susțin că divorțialitatea determină în mod direct scăderea numărului de nașteri și are o influență deosebită asupra natalității. Chiar dacă divorțul nu mai are consecințele economice sau sociale asupra omului, așa cum se manifestau în perioada interbelică, totuși acest eveniment le provoacă românilor puternice tulburări emoționale. Din cercetările psiho-medicale reiese că stresul provocat de un divorț este similar cu cel determinat de un cutremur de pământ.
Consecințe dintre cele mai negative se înregistrează asupra copiilor. Absența unuia dintre părinți, mai ales a tatălui, naște în familiile românești efecte negative asupra socializării copiilor. Numărul mare de copii ai străzii este o consecință directă a creșterii numărului de divorțuri în România. Toate aceste neliniști pot fi atenuate dacă autoritățile ar aplica măsuri care să ducă la creșterea stabilității familiei.
3.2. Determinanți ai divorțialității în România
Creșterea divorțialității în România în perioada anterioară anului 1966 și creșterea intervenită după anul 1974 și îndeosebi după 1990 a fost favorizată de dinamica unor factori interni și externi familiei. Dintre factorii externi care au favorizat această creștere, sunt mai importanți: dezechilibrele demografice pe societate provocate de migrații, transformările comportamentale antrenate în procesul rapid de urbanizare, scăderea controlului asupra comportamentelor, modificările legislative intervenite după 1990.
În județele în care dezechilibrele demografice pe sexe sunt mari, rata divorțialității este ridicată. Aceste dezechilibre sunt provocate de migrații. Migrațiile sunt în mod frecvent asociate procesului de urbanizare. În prima jumătate a secolului XX rata divorțialității în mediul urban a fost de 2-2,5 mai mare decât în mediul rural, iar după aceea această diferență a scăzut. Familia rurală tradițională era mai atașată de stabilitatea căsătoriei, disoluția familială era frânată prin intervenția rudelor și a colectivității locale, iar divorțul era supus unor sancțiuni sociale din partea colectivității.
Datorită amplorii procesului de migrațiune și de urbanizarea controlul social local asupra comportamentelor familiale este redus. Atitudinea față de divorț este diferențiată în raport cu mediul social și profesional. Intelectualii manifestă o atitudine mult mai defavorabilă cu privire la divorț decât muncitorii, deoarece intelectualii au concepția mai completă a consecințelor sociale și individuale ale divorțului.
Atitudinile instituțiilor sociale au devenit în perioada 1966-1989 tot mai restrictive față de divorț punând un accent tot mai mare pe stabilitatea familiei încercând să frâneze disoluția familială și divorțul. După 1990, instituțiile sociale și-au diminuat sau chiar și-au pierdut rolul în acțiunea directă de frânare a divorțului.
În România stabilitatea familiei este influențată și de diferența de vârstă între soți. O divorțialitate mai mare apare când vârsta soțului este mai mare decât vârsta soției cu 10-25 ani. Rata divorțialității este cu mult mai mare atunci când soția este mai mare în vârstă. Din totalul căsătoriilor în care soția este mai în vârstă decât soțul cu peste 15 ani, cca. 30-40% din căsătorii se termină prin divorț.
Distribuția divorțurilor după profesia soților pune în evidență o rată mai mare a divorțialității în cuplurile în care unul sau ambii parteneri sunt muncitori. Divorțialitatea în cuplurile de intelectuali și agricultori are o pondere mai mică deoarece aceștia consideră că divorțul ar avea asupra lor efecte sociale negative. Dintre cei care divorțează o situație deosebită o au cuplurile în care unul dintre soți nu lucrează, mai ales soțul.
Factorii direcți și cei mai vizibili care determină disoluția cuplurilor sunt conflictele familiale provocate de divergențele mari între așteptări și realizări, temperamentele și comportamentele, inadaptarea sexuală, infidelitatea, intervenția nedorită a rudelor și dificultăți materiale. Un alt factor de disoluție este separarea teritorială a locurilor de muncă. Diminuarea sau absența relațiilor zilnice dintre soți favorizează relațiile extraconjugale.
Factorii analizați până acum nu sunt cauze nemijlocit ale divorțului. Ei acționează prin intermediul percepțiilor lor de către soți, prin atitudinea pe care aceștia o adoptă. În medii familiale diferite, acești factori pot să ducă sau nu la divorț. În hotărârea de a divorța importantă nu este numai realitatea, ci și percepția subiectivă a acestei realități.
3.3. Modificarea atitudinii față de divorț
Modificarea factorilor care asigură stabilitatea familiei a fost însoțită și de o modificare a atitudinii față de divorț. Modificările de atitudine pot fi constatate, instituții sociale și societăți întregi. Dintr-o anchetă din anii '80 făcută în Franța a reieșit că tinerii aveau o atitudine favorabilă față de divorț în comparație cu generațiile vârstnice iar bărbații și femeile au atitudini relativ similare.
În România s-a constatat o atitudine mai favorabilă divorțului la tineri decât la persoanele vârstnice și în cadrul familiilor de muncitori. Înainte de 1990 intelectualii aveau o atitudine restrictivă față de divorț fiind influențați de normele și valorile promovate atunci. După 1990 au început să manifeste o atitudine mai favorabilă față de divorț.
3.4. Legislația cu privire la divorț
Divorțul reprezintă forma legală de desfacere a căsătoriei sau desfacerea căsătoriei prin hotărâre judecătorească. În țările europene divorțul este reglementat de trei tipuri de legislații:
Divorțul sancțiune prevede că disoluția căsătoriei se face în urma constatării culpei unuia dintre soți. Divorțul nu se poate pronunța împotriva soțului inocent. Fiind o sancțiune pentru culpă se poate pronunța dacă s-a acționat în instanță, chiar și când continuarea căsătoriei nu devine imposibilă prin culpa săvârșită.
Divorțul faliment apare când legăturile dintre soți sunt puternic afectate, conștientinzându-se falimentul uniunii conjugale.
Divorțul remediu este soluția unei căsătorii complet compromise ce permite partenerilor recăsătoria pentru a dobândi o căsnicie reușită.
În România, divorțul avea un caracter de excepție căsătoria încheindu-se pe viață. Acest caracter a fost înlăturat în 1993 când legiuitorul a stabilit câteva condiții pentru ca instanța să pronunțe divorțul:
Până la data cererii de divorț să fi trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei. Soții pot încheia acordul înainte de a se împlini un an, acord pe care îl vor folosi după exprimarea acestui termen.
Să nu existe copii minori rezultați din căsătorie. După verificarea existenței consimțământului soților, instanța fixează un termen de două luni în ședință publică, termen ce lasă posibilitatea soților de a reveni asupra cererilor.
În cazul în care nu se renunță la divorț se trece la judecarea cauzei fără a se administra probe cu privire la motivele de divorț.
3.5. Rolul asistentului social în familie: consilierea în caz de divorț
Asistența socială a familiei este una dintre cele mai dezvoltate ramuri ale asistenței sociale, deoarece prin aplicarea ei în cadrul familiei și pentru familie se cuprinde totalitatea problemelor de asistență socială.
Asistența socială își are locul în familiile dezorganizate și pentru a avea succes în rezolvarea problemelor. Asistentul social își găsește locul în cadrul familiei dezorganizate rezolvând cu succes problemele familiei. În această situație stadiul cunoașterii cazurilor de dezorganizare a familiei are o importanță deosebită, deoarece în funcție de acest stadiu există sau nu posibilitatea de refacere a familiei. Cu cât stadiul de dezorganizare este mai avansat, cu atât refacerea familiei este mai dificilă, uneori chiar imposibilă.
Pentru a putea acorda asistență socială competentă într-un caz de divorț pentru membrii cuplului destrămat și participanții la viața socială în general, un bun asistent social trebuie să știe că destrămarea vieții de familie, este un eveniment cu profunde implicații sociale. Pentru o analiză corectă a cauzelor divorțialității, asistentul social trebuie să știe ce este familia, cum ia naștere, care sunt îi sunt bazele, dar și de câte feluri poate fi aceasta.
Stabilirea factorilor determinanți, care au dus la dezorganizarea familiei, este acțiunea pe care asistența socială trebuie s-o aibă în vedere de la prima întrevedere cu familia respectivă până la rezolvarea definitivă a cazului, deoarece fenomenele sunt într-o continuă transformare. Or, factorul cauzal stabilit la începutul analizei nu poate să rămână întotdeauna același, până la încheierea acțiunii.
Cauzele ce duc actualmente la divorț sunt relativ diferite de cele care au fost acum câteva decenii. Progresul tehnico-științific, schimbarea statutului femeii în societate, fenomenul de polarizare ce are loc ca urmare a trecerii la economia de piață sunt factori ce trebuie comparați cu frecvența divorțurilor.
Dezorganizarea familiei îmbracă multiple variante și aspecte și poate fi generată de următoarele cauze principale ce trebuie identificate:
lipsa de supraveghere a copiilor, care poate conduce la greutăți la învățătură, vagabondaj, delincvență, tulburări de caracter și comportament, până la dezorganizarea relațiilor de familie, care se răsfrânge în mod inevitabil și asupra relațiilor de muncă. Toate acestea duc la scăderea nivelului de trai al individului și, implicit, al familiei;
locuința suprapopulată, care constituie unul din factorii favorizanți pentru apariția unor boli, conflicte, ce conduce la dezechilibru economic și stres psihic;
reducerea veniturilor și, respectiv, înrăutățirea stării economice a familiei. Deficitul de venituri în familie sau lipsa acestora duce la dezorganizarea parțială sau chiar totală a familiei. Uneori se întâmplă ca insuficiența de câștig să fie determinată de unele utilizări iraționale ale veniturilor, de risipă, de lipsa de prevedere, lipsa de educație gospodărească a mamei sau a tatălui etc. Declinul factorului economic are cea mai mare influență asupra stabilirii dezechilibrului în familie. În asemenea cazuri, asistentul social trebuie să facă și o analiză a modului în care se consumă bugetul familiei. El trebuie să cunoască raportul dintre venituri și cheltuieli pe structură: alimentație, îmbrăcăminte, chirie, diverse servicii etc. și să stabilească raționalitatea consumului;
structura deficitară a familiei este o altă cauză care favorizează apariția dezorganizării familiei. În viața socială, familia poate fi supusă la variate deficiențe legate de structura sa. Familia se poate dezorganiza din lipsa capului de familie, dintr-o cauză sau alta (deces, abandon etc.). Dezorganizarea familiei poate fi condiționată și de fenomenul “fetelor-mame”, al văduvelor devenite mame după despărțirea de soț etc.;
prezența deficienților senzoriali, motorii și mintali în familie, precum și a suferinzilor de boli cronice sunt factori care de asemenea duc la dezorganizarea familiei.
Orice proces de dezorganizare a familiei începe cu tensiuni familiale, care se manifestă prin neînțelegeri, lipsă de afecțiune, discordii și chiar violențe. Aceste tensiuni familiale au adesea ca rezultat divorțul, părăsirea căminului, separarea între soți, abandonul – cele mai nefaste consecințe ale dezorganizării familiale – care, la rândul lor, provoacă efecte grave demografice (scăderea natalității, creșterea mortalității infantile etc.), maltratarea copiilor, mărirea numărului de “copii ai străzii”, delincvența juvenilă etc.
Printre cauzele principale ce duc la divorțul familiilor tinere pot fi trebuie identificate de către asistentul social amintim:
insuficienta pregătire pentru viața de familie a viitorilor soți;
insuficienta cunoaștere reciprocă a soților;
concepții diferite în legătură cu condițiile materiale, sociale și bugetul familial;
concepții diferite cu privire la relațiile de familie;
Folosirea irațională a timpului liber și necunoașterea modalităților de soluționare a unor probleme cu caracter extraprofesional;
comportamentul necorespunzător al unuia sau al ambilor soți în familie (legături extraconjugale, alcoolism, brutalități, părăsirea domiciliului, alungarea din locuință);
manifestări antisociale din partea unuia din soți;
diferența mare de vârstă;
diferențe mari după nivelul de instruire;
boli incurabile ale unuia din soți;
influența nefastă a mediului exterior asupra familiei;
condițiile sociale, materiale precare;
concepții diferite despre relațiile de familie;
căsătoriile încheiate urmărindu-se interese materiale
Puțini dintre copii vor să accepte divorțul ca un răspuns la problemele și relațiile tensionate dintre părinții lor. Pentru adulți este foarte dificil să-i ajute pe copii să facă față durerii provocate de separare sau divorț. Părinții pot evita discutarea deciziilor lor cu copiii, căci ei înșiși sunt atât de nervoși și de confuzi. Asistentul social trebuie să fie pregătit să acorde clientului ajutorul necesar pentru ca acesta să depășească multiplele probleme declanșate de divorț. Părinții, de asemenea, mai pot crede că dacă nu le vor spune copiilor ce se întâmplă îi vor proteja, însă ei observă totul și aici este necesară implicația asistentului social, care trebuie să respecte opțiunile adulților, sprijinindu-i pentru a-și câștiga încrederea în calitatea de părinte. De asemenea, asistentul social trebuie să fie familiarizat cu efectele pe care divorțul le poate provoca în conștiința și comportamentul copiilor.
În cazuri de divorț, asistența socială urmărește scopul de a înlătura cauzele ce au circumstanțiat această situație. În cazuri de familii dezorganizate, ca urmare divorțului, asistența socială urmărește refacerea căminului, dacă aceasta este posibil, dacă nu – recăsătoria cu o altă persoană și adaptarea noului cuplu la noua situație.
Unul dintre motivele pentru care oamenii se căsătoresc este că doresc să aibă copii. Într-adevăr, anume copiii fac familiile fericite. Cuplurile fără copii se separă sau divorțează dacă mariajul nu este fericit, în timp ce cuplurile nefericite decid adeseori să rămână unite “de dragul celor mici”.
Intervenția eficientă a unui asistent social profesionist constă nu în rezolvarea unor probleme dificile, ci în abilitatea de a preveni cele mai simple situații-problemă din viața individului sau a unui grup social.
Rolul asistentului social în societate este multiplu și el ține nemijlocit de probleme specifice, precum sunt: mizeria în care trăiesc familiile sărace, disperarea, tragedia persoanelor aflate în șomaj care nu-și pot găsi un loc de muncă, copiii străzii, bătrânii fără suport, familiile dezorganizate, alcoolismul etc.
Oricare ar fi cauzele ce duc la divorț, cert este faptul că acestea afectează sănătatea psihică, chiar și cea fizică a soților, a copiilor etc. În concepția unora, divorțul nu este altceva decât o rezolvare a problemelor stresante. Mulți din cei care divorțează nu conștientizează faptul că nu sunt pregătiți pentru stresul care urmează. Dacă se iau decizii pripite, urmează crize grave, readaptarea fiind lentă și dureroasă.
Autorii care s-au ocupat de teoria crizei (Rapoport, Pard, Caplan) au sugerat că criza implică în general:
– un eveniment sau o situație stresantă la care nu poate fi găsită o soluție imediată;
– o amenințare majoră la adresa identității și a rutinei, reînviind problemele nerezolvate din trecutul apropriat sau îndepărtat;
– reacții ce formează un model tipic al dezorganizării și stării tensionate, începând cu o fază acută care durează de obicei de la 6 la 8 săptămâni.
Histograma chineză pentru criză semnifică “primejdie” și “ocazie”. Aceasta sugerează că, deși riscurile sunt foarte ridicate, criza poate să conducă la schimbare pozitivă și dezvoltare. Această abordare pozitivă a crizei implică că rezultatul depinde nu atât de evenimente, cât de modul în care ea este stăpânită. Cercetătorii Brannen și Collard, în 1992, au arătat în studiile lor cu privire la mariajele cu probleme că marea majoritate a cuplurilor au trecut cel puțin printr-un eveniment critic, o problemă sau insatisfacție majoră, cel puțin înainte ca problema căsniciei să ajungă la o rezolvare. Deși aceste evenimente sau problem provoacă neapărat destrămarea căsniciei, ele par a epuiza resursele emoționale ale unuia dintre parteneri sau ale ambilor. Brannen și Collard au formulat ipoteza că atunci când au loc evenimente sau probleme critice în cazul cuplurilor ale căror relații sunt deja tensionate, ele au, de regulă, un impact mai mare asupra partenerilor care depind exclusiv unul de celălalt.
Seminarele organizate pentru dezvoltarea abilităților de consiliere scot în relief faptul că persoanele neexperimentate au tendința de a-și masca nesiguranța prin exces de zel, întrerupând încontinuu interlocutorul. Acest efect Jacobs îl numește “două guri și o singură ureche”.
Alți factori care ar putea să afecteze relația de consiliere sunt diferențele de clasă, sex, rasă. De exemplu, să privim o relație de asistență socială dintre un asistent alb și un client negru. Asistenții sociali albi ar putea fi derutați de problema culturii negre, s-ar putea simți descalificați din cauza lipsei de cunoștințe în ce privește credințele religioase și obiceiurile traiului zilnic al negrilor. În cadrul abordării terapiei “centrate pe client” Rogers evidențiază mecanismul egalizării distribuției puterii. Aceasta implică ca asistenții sociali albi să accepte ca clienții de culoare să le corecteze ideile preconcepute, de exemplu că ei nu vor ști niciodată ce înseamnă să fii mereu respins, umilit și discriminat. În ceea ce privește diferențele de sex, literatura feministă a subliniat că clienții-femei ar trebui să fie consultați de o femeie terapeut, căci numai femeile pot înțelege alte femei. În stadiile inițiale ale consilierii, femeile care au fost bătute, violate sau supuse incestului preferă consilieri-femei, dar mai târziu femeia-client poate câștiga mai mult în urma unui consilier bărbat care poate oferi modelul unui rol diferit.
Cercetările cu privire la rolul rasei, sexului sunt deocamdată contradictorii, dar nu trebuie ignorate din această cauză.
Bernard, în 1973, observă că fiecare căsătorie conține două experiențe subiective ale căsniciei – cea a soțului și cea a soției. Această idee își păstrează viabilitatea și în privința divorțurilor, deoarece versiunea unuia dintre parteneri cu privire la destrămarea căsniciei contrazice adesea versiunea celuilalt.
Pornind de la aceasta, consilierii au început să ofere servicii atât individual, cu fiecare partener, cât și consilieri simultane pentru ambii parteneri.
Stabilirea ponderii acestor factori în dinamica divorțialității este o operație dificilă și discutabilă, impune necesitatea cunoașterii ei, chiar dacă s-ar face cu un grad de relativitate înalt.
În asistența familiei se lucrează atât cu familiile complete (soț, soție și copii), care ridică anumite aspecte de dezorganizare, cât și cu familiile descompletate prin deces, divorț etc., care din diverse cauze cad sub nivelul de viață normală, intrând în sfera de activitate a asistenței sociale.
Consilierea cu fiecare individual și consilierea simultană a ambilor parteneri se raportează tot așa cum intervievarea fiecărui membru al familiei la intervievarea grupului familial în strategiile metodologice ale studiului familiei (discuția descoperă adevărul, spune un proverb francez). În cazul nostru sunt mai multe motive care îndeamnă să se ofere ajutor în mod simultan ambilor parteneri.
– Discuțiile simultane cu ambii parteneri oferă posibilitate fiecărui partener nu numai să vorbească cu celălalt, dar și să se asculte reciproc.
– Avându-i pe ambii parteneri prezenți, asistentul social poate clarifica care sunt cauzele ce duc la divorț, dacă ele corespund la ambii parteneri sau nevoile și așteptările partenerilor sunt contradictorii.
– În discuția cu ambii parteneri se poate ivi o nouă posibilitate care nu a fost observată până atunci.
Cineva a afirmat că nimic nu costă mai puțin și nu este mai eficient decât prevenția, de aceea rolul primordial al asistentului social este de a preveni dezorganizarea, în cazul nostru divorțul. În același timp, prin consiliere în caz de divorț, asistentul social nu încearcă să rezolve el însuși problema clientului, ci oferă o viziune corectă asupra problemei, o modalitate de soluționare care poate fi găsită de parteneri cu ajutorul său.
În cazuri de separație, asistentul social urmărește înlăturarea cauzelor care au dus familia în această situație.
În situația dezorganizării familiei ca urmare a divorțului, asistentul social urmărește refacerea căminului, dacă este posibil, dacă nu – recăsătorirea cu o altă persoană și armonizarea grupului social în noua situație.
O importanță deosebită în evitarea dezorganizării familiei aparține pregătirii tinerilor pentru căsătorie. Aceasta este o activitate complexă și trebuie să înceapă chiar în interiorul familiei, din adolescență.
PROCEDURA DE DIVORȚ
Cu toate că, orice căsătorie se realizează pornind de la intenția celor doi soți de a-și petrece întreaga viață împreună, din anumite motive atât subiective cât și obiective, ea se poate desface prin divorț dacă există motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soți și căsătoria nu mai poate continua.
Dacă la încheierea căsătoriei este necesar consimțământul liber al soților, voința acestora trebuie să fie luată în considerare și atunci când ea se manifestă și în sensul desfacerii acesteia, astfel, oricare dintre soți are dreptul să ceară desfacerea căsătoriei prin divorț. Trebuie menționat faptul că un divorț se poate pronunța:
– din culpa exclusiva a unuia dintre soți;
– din culpa comună;
– fără a se stabili o culpă, atunci când se desfășoară procedura simplificată a divorțului prin acord.
4.1. Motivele pentru divorț.
În practica judiciară, au fost considerate motive temeinice de divorț:
refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt sau părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal (separația în fapt imputabilă soțului pârât);
infidelitatea unuia dintre soți;
relele purtări (de ordin moral, fizic);
existența unei boli grave incurabile de care suferă unul dintre soți și necunoscută de către celălalt soț decât ulterior încheierii căsătoriei, dacă se stabilește că manifestările ulterioare ale bolii sunt din ce în ce mai dese și de natură să justifice refuzul soțului reclamant de a mai coabita cu soțul pârât, continuarea căsătoriei devenind imposibilă.
Conform legislației în vigoare în România, divorțul poate fi dispus doar de către instanțele de judecată. Cu toate că au existat propuneri în acest sens, oficiile de stare civilă de la Primărie nu pot desfășura astfel de demersuri.
Acțiunea de divorț este strict personală și nu poate fi introdusă decât de unul dintre soți împotriva celuilalt soț, sau, în forma simplificată, de ambii soți. Cei doi soți sunt singurele subiecte de drept care pot avea calitatea de părți într-o asemenea acțiune.
4.2. Procedura de divorț, tipuri de divorț
Conform legislației în vigoare, se pot distinge două modalitați de divorț:
– procedura simplificată a divorțului prin acord, care durează aproximativ 2 luni până la soluționare. Se poate efectua divorț prin acord doar dacă:
1. a trecut cel puțin un an de la data încheierii căsătoriei;
2. nu există nici un copil minor din căsătorie.
– procedura obișnuită a divorțului. În acest caz, cel mai recomandabil este cazul în care cei doi soți se înțeleg cu privire la realizarea divorțului.
4.3. Cererea de divorț
Pentru a iniția un proces de divorț, cel interesat trebuie să depună la Judecătorie o cerere de divorț, alături de certificatul de căsătorie, dovada privind plata taxei de timbru și timbru judiciar. Cererea de divorț trebuie semnată de partea care depune cererea sau, în caz de divorț prin acord, de ambele părți.
Cererea de divorț reprezintă primul pas în procesul de divorț, ea precizând intențiile și solicitările părții care o depune, justificând totodată intenția sa privind realizarea divorțului. Cererea de divorț poate fi introdusă de oricare dintre cei doi soți și se adresează președintelui Judecătoriei.
Pe lângă solicitarile cu caracter general, prezente pe orice cerere de chemare în judecată, cel care introduce cererea trebuie să indice, acolo unde este cazul, numele copiilor minori din căsătorie. În cazul în care nu există copii minori din căsătorie, acest fapt va trebui indicat expres.
Importanța cererii de divorț
După cum am mai menționat, cererea de divorț prezintă solicitarile celui care o introduce și enumerarea motivelor de divorț. Pe lângă aspectul subiectiv al unei prime impresii efectuate de către judecător asupra cazului, importanța cererii de divorț este dată de faptul că este una dintre cele câteva documente juridice în care partea își poate expune în scris punctul de vedere și motivațiile. Întocmirea ei eronată poate aduce serioase prejudicii prin prisma acțiunilor și demersurilor pe care partea va trebui să le urmeze pe parcursul procesului. În plus, o cerere corect formulată aduce și o ordine în gândire și în modul de a pune problema pe parcursul procesului.
Mai trebuie amintit, de asemeni, faptul că o cerere de divorț eronat redactată, care nu conține, în mod corect definite, elementele necesare, poate aduce chiar respingerea acțiunii sau declinarea competenței.
Chiar dacă instanțele de cele mai multe ori preferă să treacă peste anumite erori strecurate în cererile redactate direct de părți, neavând cunoștințe juridice pentru a întocmi în mod corect un astfel de document, nu trebui mizat pe acest lucru, în caz contrar totul depinzând de bunavoința celui/celei care judecă respectivul proces.
Redactarea cererii de divorț
Încă de la început trebuie spus că nu există un formular general pentru o cerere de divorț, nu există un model general de cerere de divorț. Există, însă anumite modele de cereri (prezent și pe Internet și accesibile ușor la o simplă căutare), la care în mod necesar cel interesat trebuie să aducă completările și modificările de rigoare.
În general, în funcție de complexitatea procesului și de gradul de înțelegere a celor doi soți cu privire la divorț și la celelalte cereri accesorii, cererea poate fi redactată de un Avocat (cazul cel mai răspândit și recomandabil) sau de cel/cea care o introduce (pentru divorțuri simple), cu riscurile menționate anterior.
Redactarea unui astfel de document de către Avocat presupune cunoașterea datelor problemei, studiul și preluarea datelor de pe certificatul de căsătorie, documente de identitate, eventual certificate de naștere, precum și alte documente, acolo unde este cazul.
4.4. Divorțul din punct de vedere juridic
Divorțul este singura cale care este un rezultat al voinței unuia dintre soți, atunci când există motive temeinice pentru care căsnicia nu mai poate continua. Dar pentru ca desfacerea căsătoriei să aibă loc, nu este suficient ca unul dintre parteneri să dorească acest lucru.
Divorțul din punct de vedere juridic este unica modalitate de desfacere a căsătoriei, făcându-se distincție cu încetarea căsătoriei ce intervine prin decesul unuia din soți, declararea judecătorească a morții unuia din soți și recăsătorirea soțului celui ce a fost declarat mort (art. 37 Codul familiei). În noua reglementare, Legea nr. 59/1993, divorțul nu mai are un caracter excepțional, putând fi cerut de ambii soți, dacă există motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soți și căsătoria nu mai poate continua. În acest fel, reglementarea divorțului are la baza mai mult ideea divorțului remediu, decât cea a divorțului sancțiune, deși aceasta din urmă idee nu a fost părăsită în întregime, deoarece divorțul se poate pronunța, exceptând cazurile prevăzute de art. 38 alin.2 din Codul familiei, din vina unuia sau a ambilor soți (art.617 alin.3 din Codul de procedură civilă).
În esență divorțul este cauzat de incompatibilitatea partenerilor. Starea de incompatibilitate este, practic, certă în cazul în care unul din parteneri este perceput ca “om rău”, prin aceasta înțelegându-se insuportabil.
Divorțul este precedat de perioade de insatisfacție, traită tacit de parteneri, pentru un timp, ca apoi să apară reproșuri, imputări reciproce și implicit destăinuiri față de alții, toate acestea ducând la deteriorarea cuplului conjugal. Putem identifica apoi și o perioada de confruntare și de separare, ce apare până la pronunțarea divorțului, chiar dacă partenerii împart aceeași locuință.
Statistic vorbind, divorțul este inițiat în majoritatea cazurilor de femei.
Sistemul nostru juridic prevede ca modalitate ale divorțului și acordul soților acesta fiind valabil doar prin îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 38 Codul familiei:
a) să fi trecut un an de la încheierea căsătoriei,
b) să nu existe copii minori rezultați din căsătorie, și a îndeplinirea unor cerințe legale prevazute de Codul de procedură civilă la art. 613, astfel ca cererea de divorț să fie întemeiat pe acordul celor doi soți și să fie semnată de aceștia.
Căsătoria, ca bază a familiei, nu constituie numai o problemă de ordin personal, nu interesează numai pe cei doi soți, ci și societatea. “În toate relațiile de familie trăiește un interes social”. Caracterul social al căsătoriei face ca voința soților să nu poată constitui prin ea însăși un temei suficient pentru desfacerea ei, soarta căsătoriei nu poate fi lasată numai la latitudinea soților. Imposibilitatea de a continua căsătoria, datorată unor motive temeinice, se constată de către autoritatea de stat competentă.
Fundamentul stabilității căsătoriei îl constituie esența morală a acesteia, adică afecțiunea și înclinația reciprocă a soților, completată de sentimentul datoriei morale față de familie și societate și cu comunitatea spirituală dintre soți. În principiu în căsătorie se realizează armonia dintre datoria morală a soților și sentimentele și înclinațiile reciproce. Faptul că divorțul este permis, numai pentru motive bine întemeiate, verificate de organul de stat competent, atrage atanția asupra importanței pe care o prezintă căsătoria și asupra răspunderii pe care și-o asumă partenerii prin încheierea ei.
Temeiul divorțului constă în îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
existența unor motive temeinice, apreciate de instanța judecătorească;
aceste motive să fi vătămat grav raporturile dintre soți încât continuarea căsătoriei să fie vădit imposibilă;
imposibilitatea continuării căsătoriei să existe pentru cel care cere desfacerea ei.
Divorțul produce efecte numai pentru viitor.
Divorțul are efecte traumatizante asupra foștilor parteneri, dar mai ales asupra copiilor în cauză. Aceștia din urmă riscă să rămână cu o serie de traume în urma separării de unul din părinți, intervenind un gol relațional, chiar și complexe de stigmatizare și inferioritate socială.
“Deși diminuarea funcțiilor familiei este evidentă, iar divorționalitatea accentuată, totuși familia rezistă ca una din instituțiile fundamentale și este posibil, din cauza agravării disfuncțiilor societății, ori să se destrame, ori să se transforme într-un bastion al supraviețuirii”.
Sunt și situații în care ambii soți vor să divorțeze, dar fiecare încearcă să convingă instanța că celălalt este vinovat, dorind în acest fel să fie favorizat în ceea ce privește încredințarea copiilor și să obțină pensie de întreținere.
4.5. Condițiile în care se poate divorța
Divorțul poate fi pronunțat numai pe baza acordului ambilor soți, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
– până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei;
– nu există copii minori rezultați din căsătorie.
Oricare dintre soți poate cere divorțul atunci când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei.
Introducerea acțiunii de divorț
Pentru declanșarea procedurii de desfacere a căsătoriei trebuie introdusă acțiunea de divorț. Aceasta trebuie să cuprindă:
– numele și adresa reclamantului;
– numele și adresa pârâtului;
– data și locul unde a fost încheiată căsătoria;
– date privind copiii:
– dacă există – numele și data nașterii acestora;
– dacă nu există – se menționează acest lucru.
– date cu privire la locuință
– date cu privire la nume, dacă se solicită păstrarea numelui sau revenirea la cel anterior căsătoriei
– solicitarea pensiei de întreținere (dacă este cazul)
– motivele care au dus la destrămarea relațiilor de familie. Este indicat ca acestea să fie descrise cronologic. Se menționează dacă au existat acte de violență morală sau fizică, dacă soțul pârât manifesta dezinteres pentru viața de familie, dacă întreținea relații extraconjugale, dacă era consumator de băuturi alcoolice, dacă au existat despărțiri etc.
– dacă se solicită cheltuieli de judecată
Soțul reclamant trebuie să depună personal acțiunea la judecătorul de serviciu de la Judecătoria în raza căreia se află ultimul domiciliu comun al soților, în două exemplare, dacă soții nu au copii minori și în trei exemplare, dacă au.
În unele orașe mici există regula ca acțiunile de divorț să fie depuse direct la Președintele Judecătoriei, deoarece instanța are obligația ca, la început, să încerce împăcarea celor doi soți.
Actele necesare la acțiunea de divorț
Actele necesare la acțiuneade divorț sunt următoarele:
– certificatul de căsătorie în original. Dacă acesta este pierdut sau este reținut de către soțul care nu este de acord cu divorțul, este nevoie ca persoana în cauză să se adreseze serviciului de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria și să solicite un duplicat;
– copiile actelor de naștere ale copiilor (când e cazul);
– certificate medico-legale (când e cazul). Este recomandabil ca acestea să nu se depună în original, pentru a evita sustragerea lor de către celălalt soț;
– chitanța doveditoare pentru plata taxei judiciare de timbru.
4.6. Desfășurarea procesului de divorț
În procesele de divorț, soții pot fi asistați de avocat, dar nu pot fi reprezentați, astfel că trebuie să se prezinte personal la fiecare termen.
La primul termen:
– prezența reclamantului este esențială, deoarece în lipsa acestuia acțiunea de divorț va fi respinsă, considerându-se că a renunțat la judecată.
– reclamantul arată care sunt dovezile pe care le va folosi pentru a dovedi acțiunea: martori (pot să fie rude), acte.
– pârâtul, în cele mai multe cazuri, solicită amânare pentru a-și angaja apărător.
La următoarele termene:
– are loc audierea martorilor
– dacă soții au copii, va fi implicată și autoritatea tutelară, aceasta realizând o anchetă socială la domiciliul părților.
– dacă copiii au împlinit vârsta de 10 ani, vor fi aduși în instanță pentru ca judecătorul să vorbească cu ei.
4.7. Condițiile pentru anularea căsătoriei.
În anumite cazuri, nerespectarea dispozițiilor legale privind încheierea căsătoriei este sancționată cu nulitatea absolută, cum ar fi:
căsătoria a fost încheiată cu încălcarea dispozițiilor legale cu privire la vârsta matrimonială;
căsătoria a fost încheiată de o persoană care este deja căsătorită;
căsătoria este încheiată între persoane care sunt rude în gradul prohibit de lege (căsătoria este oprită între persoanele care sunt rudă în linie directă, indiferent de gradul de rudenie, sau colaterală, până la gradul patru inclusiv);
căsătoria este încheiată între cel care adoptă sau rudele lui, pe de o parte, și cel adoptat ori rudele acestuia, pe de altă parte;
căsătoria este încheiată de alienatul ori debilul mintal;
căsătoria este încheiată în lipsa consimțământului viitorilor soți, ori când acesta nu a fost exprimat cu respectarea condițiilor de formă necesare pentru încheierea căsătoriei (căsătoria trebuie încheiată în fața delegatului de stare civilă, la sediul serviciului de stare civilă în prezența viitorilor soți, iar consimțământul trebuie exprimat personal și în mod public);
necompetența delegatului de stare civilă (a fost încheiată de un funcționar care nu avea împuternicirea de delegat de stare civilă);
căsătoria între persoane de același sex;
lipsa afișării în extras a declarației de căsătorie și lipsa la încheierea căsătoriei a doi martori.
Nulitatea relativă a căsătoriei intervine în cazul viciilor de consimțământ: eroarea, dar numai asupra identității fizice a celuilalt soț, dolul și violența.
4.8. Efectele juridice ale anulării căsătoriei.
Din punct de vedere juridic, soții sunt considerați că nu au fost niciodată căsătoriți între ei, drept rezultat:
soții își dobândesc numele avut anterior încheierii căsătoriei, dacă acesta se schimbase prin căsătorie;
regimul comunității de bunuri nu a putut avea loc, deoarece nulitatea căsătoriei operează retroactiv. Dacă pe perioada dintre încheierea căsătoriei și data declarării nulității căsătoriei s-au dobândit unele bunuri, acestea vor fi coproprietatea celor a căror căsătorie a fost declarată nulă;
obligația de întreținere nu poate exista între soți;
dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor nu poate opera, deoarece calitatea de soț se consideră că nu a existat niciodată;
desființarea căsătoriei nu are nicio urmare în privința copiilor, care își păstrează situația de copii din căsătorie. Astfel, deși căsătoria este desființată, filiația copiilor născuți și concepuți până în momentul declarării nulității căsătoriei este reglementată la fel ca și aceea a copiilor rezultați dintr-o căsătorie valabilă.
4.9. Căile de atac pentru o hotărâre de divorț.
Căile de atac pentru o hotărâre de divorț/separare legală/anulare a căsătoriei se poate realiza astfel:
termenul de apel, precum și cel de recurs împotriva hotărârii de divorț este de 30 zile și curge de la comunicarea hotărârii.
pentru hotărârea prin care instanța s-a pronunțat asupra nulității căsătoriei, termenul de apel, precum și cel de recurs este de 15 zile și curge de la comunicarea hotărârii.
În cazul în care hotărârea privind divorțul este emisă de o instanță în alt stat membru al U.E. pentru recunoașterea în România, sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului CE nr. 2201/2003 (Regulamentul Bruxelles II).
Cererea se adresează tribunalului de la domiciliul pârâtului sau de la reședința acestuia din România. Dacă nu are nici reședința cunoscută, atunci cererea se adresează tribunalului de la domiciliul/reședința reclamantului.
Calea de atac în România, împotriva recunoașterii unei hotărâri privind divorțul emisă de către o instanță într-un alt stat membru al UE. trebuie îndreptată către instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea de recunoaștere. Se vor aplica dispozițiile de drept comun ale Codului de procedură civilă.
Legislația aplicabilă într-o acțiune de divorț între soți care nu locuiesc în România sau care sunt de naționalități diferite adică, a unui raport de drept internațional privat, este reglementată de dispozițiile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat. Astfel, relațiile personale și patrimoniale dintre soți sunt supuse legii naționale comune, iar în cazul în care au cetățenii deosebite, sunt supuse legii domiciliului lor comun.
Legea națională comună sau legea domiciliului comun al soților continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei își schimbă, după caz, cetățenia sau domiciliul.
În lipsă de cetățenie comună sau de domiciliu comun, relațiile personale sau patrimoniale dintre soți sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reședința comună sau cu care întrețin în comun cele mai strânse legături. Dacă legea străină, astfel determinată, nu permite divorțul ori îl admite în condiții deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soți este, la data cererii de divorț, cetățean român.
Capitolul 5 STUDIU DE CAZ
Cercetarea empirică, pe care se bazează acest studiu presupune că, pentru a putea interveni asupra fenomenului de disoluție a familiilor, este necesar să cunoaștem factorii care îl influențează, să identificăm factorii care duc la disoluție, la eșec, dar și pe cei care consolidează o familie și asigură succesul funcționării ei. Pentru a realiza acest obiectiv, am propus o cercetare comparativă și explorativă, pentru a decela care sunt factorii ce influențează (negativ sau pozitiv) stabilitatea cuplului.
IPOTEZELE CERCETĂRII
Beneficiind de literatura prezentată sumar la 2.5., am formulat ipotezele cercetării noastre empirice asupra problemei care ne interesează. Ipotezele cercetării corelează succesul/eșecul căsătoriei cu diferite variabile, având în vedere următoarele dimensiuni:
1. Gradul inițial de compatibilitate. Cu cât acesta este mai mare, cu atât cuplul este mai stabil. Diferențele mari dintre soți duc la disoluția cuplului. Indicatorii prin care analizăm compatibilitatea sunt:
1.1. Vârsta;
1.2. Ultima școală absolvită;
1.3. Veniturile părinților;
1.4. Veniturile celor doi soți;
1.5. Religia;
1.6. Concepția de viață, în general.
2. Socializarea în familia de origine. Cu cât familia de origine este mai armonioasă, cu atât cuplul este mai stabil. Indicatorii armoniei familiei de origine:
2.1. Grad de conflict redus între părinți;
2.2. Grad de conflict redus între respondent și părinții săi;
2.3. Grad ridicat de iubire între părinți;
2.4. Grad ridicat de iubire între respondent și părinții săi;
2.5. Autocaracterizarea copilăriei ca “fericită”;
2.6. Părinți nedivorțați.
3. Experiența premaritală. Cu cât aceasta este mai bogată, cu atât crește riscul disoluției cuplului. O experiență relațională redusă determină un nivel mai scăzut de așteptări, și, deci, posibilitatea unei satisfacții maritale mai mari. Indicatorii experienței relaționale premaritale:
3.1. Prieteni de același sex;
3.2. Prieteni de sex opus;
3.3. Relații sexuale premaritale;
3.4. Căsătorii anterioare.
4. Relațiile cu familiile de origine. Cu cât acestea sunt mai proaste, cu atât stabilitatea cuplului este în pericol:
4.1. Dezaprobarea căsătoriei de către familiile de origine;
4.2. Coabitare intergenerațională nesatisfăcătoare;
4.3. Relații proaste cu socrii.
5. Evoluția relației de cuplu:
5.1. Durata cunoștinței cu soțul înainte de căsătorie. Cu cât aceasta este mai redusă, cu atât crește instabilitatea cuplului.
5.2. Vârsta la căsătorie. Cu cât aceasta este mai redusă, cu atât crește instabilitatea cuplului.
5.3. Durata căsătoriei. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât scade riscul disoluției cuplului.
5.4. Numărul de copii. Prezența copiilor favorizează stabilitatea cuplului.
6. Standardul economic. Cu cât acesta este mai scăzut, cu atât crește riscul disoluției cuplului.
6.1. Șomaj;
6.2. Venituri reduse;
6.3. Lipsa locuinței proprii;
6.4. Slabă dotare a locuinței;
6.5. Nedeținerea automobilului.
7. Satisfacția maritală. Cu cât este mai redusă, cu atât crește posibilitatea destrămării cuplului.
7.1. Dorința de a nu se fi căsătorit niciodată;
7.2. Dorința de a se fi căsătorit cu altă persoană.
8. Interacțiunea în cadrul cuplului. O interacțiune mai intensă favorizează stabilitatea cuplului. Această interacțiune se poate pune în evidență prin:
8.1. Prieteni comuni;
8.2. Activități comune;
8.3. Timp liber petrecut împreună;
8.4. Comunicare frecventă și de calitate;
8.5. Sprijin material, normativ și afectiv reciproc;
9. Schimbul psiho-social. Cu cât există un sentiment de dezechilibru, de dezacord referitor la principalele domenii ale vieții de familie, cu atât crește riscul disoluției, fapt indicat de:
9.1. Dezacord în privința gospodăririi bugetului familial;
9.2. Dezacord în privința manifestărilor de iubire;
9.3. Dezacord în privința relațiilor sexuale;
9.4. Distribuție inechitabilă a sarcinilor în gospodărie.
10. Abilitatea relațională. Cu cât aceasta este mai scăzută, cu atât crește riscul instabilității familiei. Abilitatea relațională se manifestă în special în cazul conflictelor. Dacă soții nu posedă abilitatea relațională necesară, acest lucru se manifestă prin:
10.1. Comportament agresiv, violent, în timpul desfășurării conflictului;
10.2. Strategii egoiste, individualiste de rezolvare a conflictelor;
10.3. Sentimente și emoții negative, distructive, după conflict.
11. Sprijinul social. Cu cât mediul social în care trăiește cuplul este mai suportiv, cu atât stresul familial va fi mai ușor de înfruntat și, deci, stabilitatea va fi favorizată. Sursele de sprijin social (în afară de partener) sunt:
11.1. părinții;
11.2. socrii;
11.3. alte rude ;
11.4. prieteni;
11.5. vecini;
11.6. colegi.
12. Comportamente negative.
Unele conduite reprobabile ale unuia sau ale ambilor soți constituie motive puternice ale disoluției cuplului. Dintre acestea, cercetarea a luat în considerare următoarele:
12.1. gelozia;
12.2. adulterul;
12.3 consumul de alcool.
CADRUL METODOLOGIC
Restricțiile de ordin material nu au fost singurele considerente pentru care am desfășurat cercetarea în București. Am ales Bucureștiul și pentru că aici, din întreaga țară, este cel mai bine ilustrată legătura dintre statutul femeii și rata divorțurilor. În capitală, rata divorțialității este una dintre cele mai mari din țară. Pe de altă parte, în București, femeile au statutul cel mai ridicat din punct de vedere profesional și școlar, astfel, aici femeile au o rată de ocupare destul de ridicată, rata șomajului fiind mai mică, comparativ cu nivelul întregii țări. În capitală, femeile au nivelul de școlaritate cel mai ridicat din întreaga țară, rata fertilității este cea mai redusă din întreaga țară și arată un control al nașterilor mai pronunțat în București, comportament evidențiat și de rata foarte ridicată a avorturilor.
O cercetare exploratorie și comparativă
Cercetarea fiind exploratorie, nu s-a pus problema reprezentativitățiii eșantionului. Cercetarea fiind de esență comparativă, am urmărit decelarea diferențelor pe două planuri: divorțați/nedivorțați și bărbați/femei. Ernest Burgess, în 1937 și Lewis Terman, în 1939, au sugerat dezirabilitatea de a folosi comparația dintre cuplurile divorțate și cele fericite – pentru a decela factorii ce determină disoluția, respectiv stabilitatea familiei. Mai multe metode se pot folosi pentru a colecta datele necesare acestui demers: chestionare, date de stare civilă, interviuri informale. Am folosit, în cercetarea sondajul de opinie bazat pe chestionar, majoritatea întrebărilor fiind precodificate. Diferențele semnificative din punct de vedere statistic (puse în evidență, de exemplu, prin testul chi pătrat) dintre cele două categorii de cupluri, vor indica ce factori contribuie la comportamentul lor diferit.
Eșantionul
Pentru a realiza obiectivele cercetării, am considerat utilă o analiză comparativă referitoare la două subpopulații:
– indivizi ce au trăit experiența unui divorț;
– indivizi ce fac parte din cupluri stabile.
Desigur, nu am întâmpinat nici o dificultate în definirea individului divorțat (acest lucru putând fi stabilit pe baza documentelor de stare civilă). Mult mai dificilă a fost problema definirii individului ce face parte dintr-un cuplu stabil. Pentru un observator din afară, diagnosticarea stabilității unui cuplu este o chestiune foarte delicată. Pe baza unor analize statistice (folosind datele oferite de Direcția statistică a municipiului București) am ajuns la concluzia că „șapte ani de căsnicie” reprezintă un punct critic în durata cuplului:
Sursa: Direcția statistică a Municipiului București.
Potrivit acestor date, rata divorțialității în municipiul București este de aproximativ 2 la mie (una dintre cele mai ridicate din întreaga țară). Observăm din acest tabel o anumită variație a frecvenței divorțurilor în funcție de durata căsătoriei, în sensul că există o concentrare a divorțurilor în primii ani ai căsniciei, urmând ca, după primii 5 ani de căsătorie, numărul anual de divorțuri să scadă constant. Pe baza tabelului de mai sus se poate calcula durata medie a căsătoriilor populației divorțate din municipiul București, durată care este în jur de 7 ani. De aceea am considerat că, dacă cuplurile au trecut de acest punct critic al căsniciei, șansele de divorț scad și există o probabilitate ridicată de menținere a stabilității cuplului. Prin urmare, a doua subpopulație investigată a fost alcătuită din indivizi căsătoriți, cu o durată a căsniciei mai mare de 7 ani. Cercetarea a fost proiectată pentru a se desfașura în cele șase sectoare ale Bucureștiului. A fost construit un eșantion de 504 subiecți, câte 84 în fiecare sector al municipiului București (42 divorțați și 42 căsătoriți). Acest eșantion cuprinde două subeșantioane:
• un subeșantion alcătuit din persoane divorțate (252 persoane, deci 50% din eșantionul total);
• un subeșantion alcătuit din persoane căsătorite cu o căsnicie ce durează de cel puțin șapte ani (252 persoane, completând celelalte 50% ale eșantionului total).
Fiecare subeșantion are o compoziție echilibrată din punctul de vedere al genului: 50% femei și 50% bărbați (respectiv un număr egal – 126 – de bărbați și de femei). Subiecții ce au alcătuit eșantionul cercetării au fost selectați în mod aleator de pe următoarele liste oferite de Oficiile de Stare Civilă existente la nivelul sectoarelor Bucureștiului:
• pentru subiecții căsătoriți: listele căsătoriilor efectuate în anii 1999, 2000 și 2001;
• pentru subiecții divorțați: listele divorțurilor pronunțate în cursul anilor 2006, 2007 și 2008. Aceste liste cuprind: numele persoanei respective, sexul, anul nașterii, adresa completă, anul căsătoriei, numărul de copii – astfel încât selecția aleatoare a eșantionului a putut lua în considerare, în același timp, și observarea unei distribuții cât mai echilibrate în privința următoarelor criterii: sex, vârstă, durata căsătoriei, număr de copii.
Activitatea de teren
Aplicarea chestionarului s-a făcut prin interviuri față în față, în general la domiciliul respondentului, dacă acesta nu și-a manifestat dorința ca întâlnirea cu operatorul de teren să aibă loc în altă parte. Chestionarul a fost astfel conceput încât să poată fi aplicat și prin autocompletare (acest lucru a fost lăsat la latitudinea operatorilor de teren și a fost utilizat mai ales în cazul persoanelor divorțate intervievate, unele dintre acestea jenându-se să răspundă la un chestionar față în față). Activitatea de teren s-a desfășurat în ianuarie – aprilie 2008. Din cauza unor dificultăți apărute, în special a modificării adreselor respondenților, eșantionul proiectat nu s-a realizat în toate datele sale.
Structura eșantionului realizat
Gradul inițial de compatibilitate
Sunt diferențele dintre cei doi soți răspunzătoare pentru disoluția cuplului? Aceasta este întrebarea la care vom încerca să răspundem în cele ce urmează.
Diferența de vârstă , în general, nu contează
Diferența de vârstă nu constituie o discriminare semnificativă între cele două subeșantioane ale cercetării noastre. Următorul tabel ne arată distribuția diferențelor de vârstă între cei doi soți, atât pentru subeșantionul de divorțați, cât și pentru cel alcătuit din persoane căsătorite:
Prin urmare, diferența de vârstă dintre soți nu este relevantă pentru stabilitatea cuplului, deși, deseori, o diferență mare de vârstă implică și o diferență de viziune, de valori, de mod de viață – deci, un risc mai mare de apariție a neînțelegerilor.
Dacă soția este mai în vârstă decât soțul, căsnicia este mai stabilă.
Bineînțeles, datorită comportamentului nupțial dominant în societatea noastră, diferența de vârstă între cei doi soți este de cele mai multe ori în favoarea bărbatului (în sensul că el este mai în vârstă). Ce se întâmplă însă când această diferență este, contrar cutumei, în favoarea soției? Rezultatele analizei au fost surprinzătoare: șansele de stabilitate cresc atunci când soția este mai în vârstă decât soțul. Această situație (diferență de vârstă favorabilă soției) este prezentă la aproximativ 10% dintre cazurile ce alcătuiesc eșantionul. Iată care este distribuția în cele două subeșantioane: pentru 12,5% dintre persoanele căsătorite, soția este mai în vârstă decât soțul – în raport cu numai 6%, în cazul cuplurilor din care au făcut parte persoanele ce au ajuns la divorț. Prin urmare, rezultatele indică o incidență mai mult decât dublă a soției mai în vârstă, în cazul cuplurilor stabile – decât în cazul celor instabile.
Diferențele de nivel de școlaritate și de standard material al familiei de origine nu sunt importante
Similar cu diferența de vârstă, nici diferența de școlaritate nu joacă un rol esențial în discriminarea dintre cele două subeșantioane. Remarc, totuși, că cea mai mare parte a cuplurilor se formează pe criterii homogamice, majoritatea respondenților (72%) având un nivel de educație egal cu cel al partenerului. Aceeași homogamie este pusă în evidență și de similaritatea standardelor economice ale familiilor de origine ale celor doi soți: 91% dintre respondenți provin din familii care intră în aceeași categorie de venituri cu cea a soților lor.
Riscul disoluției cuplului sporește atunci când soția obține venituri mai mari decât soțul
Diferența de venituri dintre cei doi soți nu este importantă pentru (in)stabilitatea familiei decât în cazul în care soția este cea care câștigă mai mult. Această concluzie ne este furnizată de către rezultatele cercetării, care ne arată că 26% dintre femeile divorțate au avut salarii mai mari decât soții lor, în comparație cu numai 13% dintre femeile cu o căsnicie stabilă. Acest fapt confirmă ipoteza potrivit căreia independența economică a femeii este un puternic predictor al creșterii divorțurilor și al instabilității uniunilor conjugale, în general. Pe de altă parte, nu numai sentimentul femeii de independență materială dar, probabil, și sentimentul de disconfort al bărbatului (pus într-o situație de inferioritate) este răspunzător pentru eșecul marital.
Socializarea în familia de origine
Divorțul părinților crește probabilitatea divorțului copiilor
În eșantionul specificat, persoanele ai căror părinți sunt divorțați reprezintă o minoritate. Totuși, șansele de a face parte din această minoritate sunt mai mari pentru subeșantionul de divorțați decât pentru subeșantionul celălalt. Astfel, numai 10% din subeșantionul alcătuit din persoane cu o căsnicie stabilă au părinții divorțați. Ponderea este aproape dublă (19%) în cazul subeșantionului compus din persoane divorțate. Această diferență este semnificativă din punct de vedere statistic.
Aceste rezultate confirmă ipoteza referitoare la influența experienței de viață trăite în copilărie (și, în special, influența climatului familial) asupra desfășurării ulterioare a biografiei familiale. Confruntat în copilărie cu un anumit tip de relații familiale și conjugale, individul ajuns la vârstă adultă, întemeindu-și, la rândul său o familie, va fi incapabil (fără sprijin exterior) să dezvolte relații familiale de tip diferit, el reproducând, involuntar, experiența trăită în familia de origine.
Conflictele cu tatăl marchează în mai mare măsură (decât conflictele cu mama) viitorul conjugal al copilului
Relația conflictuală cu tatăl este prezentă în mai mare măsură în rândul persoanelor divorțate (11% declară prezența conflictului în măsură mare și foarte mare – față de numai 6% în cazul celor cu căsnicii stabile). Aceasta se poate explica prin modelul de educație autoritară practicat de mulți tați în societatea românească, model care intră în conflict cu aspirația de autonomie a tinerilor. Pe de altă parte, o situație conflictuală cu tatăl îl privează pe tânăr de împărtășirea unor experiențe de viață, de sfaturi, de sprijin din partea tatălui său. Pentru fete, conflictul cu tatăl poate însemna, deseori, o reducere a autonomiei, restricții în privința modului de viață dorit, un control mai riguros – ceea ce poate determina, de asemenea, o limitare a relațiilor sociale și a experienței de viață, cu efecte asupra capacității de a face față unei vieți de cuplu.
Importanța iubirii în familia de origine
Am văzut, în formularea ipotezelor, că se poate estima o stabilitate a cuplului, în cazul în care partenerii provin din familii unde iubirea și manifestarea ei erau prezente. Într-un fel, această ipoteză este o consecință logică a celor discutate mai sus, conform cărora, prezența conflictelor în viața familiei de origine predispune la conflicte în familia proprie. Analiza datelor nu a relevat diferențe semnificative în ceea ce privește măsura prezenței iubirii în familiile respondenților. Totuși, sensul acestor diferențe nu este în favoarea unei prezențe mai pregnante a iubirii în familiile de origine a subiecților cu căsnicii stabile, ci dimpotrivă. Cu excepția relațiilor cu tatăl, subeșantionul divorțaților înregistrează ponderi mai mari în ceea ce privește prezența iubirii în familia de origine:
„Arătați în ce măsura era prezentă iubirea între următoarele persoane înainte de a vă căsători:”
Situațiile discutate la subpunctele anterioare conturează imaginea a două extreme în ceea ce privește modelul familiei de origine a persoanelor divorțate:
un model conflictual, cu certuri frecvente între membrii familiei, cu carențe grave de comunicare și afecțiune;
un model supraprotector, în care copilul este sufocat de grija și iubirea părinților (în special a mamei), de care el vrea să se emancipeze, dar nu reușește.
Experiența premaritală
Experiențele relaționale premaritale
În general, nu s-au semnalat diferențe semnificative între cele două subeșantioane, cu referire la numărul de prieteni (de același sex sau de sex opus) avuți înainte de căsătorie. Astfel, una dintre ipotezele cercetării noastre a fost infirmată. În schimb, experiența relațiilor sexuale premarital a indus discriminări semnificative din punct de vedere statistic între subeșantionul alcătuit din persoane divorțate și cel alcătuit din persoane cu o căsnicie stabilă. Respondenții divorțați au avut, înainte de a se căsători, o viață sexuală mai activă decât cei cu o căsnicie stabilă:
Această diferență indică, probabil, o corelație între un comportament sexual premarital mai tradiționalist și o mai slabă incidență a divorțurilor în rândurile celor care aderă la un astfel de comportament.
„Ați avut relații sexuale înainte de căsătorie?”
Din tabelul de mai sus se poate trage concluzia că ceea ce induce diferența fundamentală este, de fapt, comportamentul sexual premarital al femeilor, întrucât cel al bărbaților nu este foarte deosebit, în funcție de apartenența la un eșantion sau altul. În schimb, femeile divorțate au avut relații sexuale premaritale în proporție de 53%, în comparație cu femeile cu căsnicii stabile, care au practicat sexul premarital într-o proporție de numai 30%.
Există persoane predispuse la divorțuri repetate, indiferent de caracteristicile partenerului
Diferența dintre numărul de căsătorii contractate de fiecare dintre cei doi soți este semnificativă pentru cele două subeșantioane, în sensul că, mariajele în care cel puțin unul dintre cei doi soți nu este la prima căsătorie, au o probabilitate mai mare să se destrame. Astfel, în 23% dintre căsătoriile dizolvate (din subeșantionul ales) cel puțin unul dintre soți nu se afla la prima căsătorie. În cazul căsătoriilor stabile, numai 6% dintre soți nu se află la prima căsătorie. Această diferență dintre cele două subeșantioane ale cercetării noastre este semnificativă. Persoanele care au cel puțin două divorțuri au cunoscut, în general, o copilărie și o adolescență conflictuale, nu atât conflicte între părinții lor, cât mai ales conflicte între ei și părinții lor. Sunt persoane care au dificultăți de interrelaționare, fapt pus în evidență de procentul relativ mare al celor care au declarat că nu au avut înainte de căsătorie prieteni de același sex și nici de sex opus.
Nu același lucru se poate spune despre viața lor sexuală, începută destul de devreme și cuprinzând mai mulți parteneri. Dacă prietenia (și comunicarea implicată de acest tip de relație umană, bazată pe confesiuni și sprijin reciproc), reprezintă o dificultate, se pare că sexul a fost o opțiune aparent mai simplă. De asemenea, majoritatea s-au căsătorit foarte tineri, încercând să compenseze astfel, printr-o legătură oficializată, instabilitatea lor afectivă, să câștige un punct de referință și de echilibru în viața lor. Din păcate, această tentativă a eșuat, datorită incapacității de a gestiona conflictele, de a face compromisuri și datorită unei pronunțate laturi violente a caracterului acestor oameni. Următorul tabel sintetizează aceste rezultate:
Frecvența unor caracteristici în subeșantionul persoanelor divorțate de două ori și în rândul persoanelor cu căsnicii stabile
Relațiile cu familiile de origine
Dezaprobarea părinților are efecte nefaste asupra stabilității căsătoriei copiilor lor
Deși, teoretic, părinții nu mai au un rol hotărâtor asupra alegerii partenerului de viață al copiilor lor, condițiile economice și culturale specific societății românești determină, chiar dacă indirect, o menținere a importanței influenței acestora. Astfel, tinerii reușesc să-și câștige autonomia economică relativ târziu – de multe ori, mult după ce se căsătoresc, rămânând dependendenți de sprijinul părinților. Un loc de muncă, un salariu (de cele mai multe ori destul de scăzut, la această vârstă) nu sunt suficiente pentru a face față greutăților vieții la început de căsnicie, când sunt necesare multe investiții inițiale (cea mai importantă fiind locuința). De asemenea, influența părinților este potențată de poziția familiei, ca instituție socială, în societatea românească. În ciuda unor fenomene sociale și demografice nefavorabile, familia rămâne un pilon de supraviețuire și principala sursă de sprijin social (de toate tipurile: afectiv, normativ, material) pentru indivizi. În aceste condiții, contrazicerea familiei de origine, prin căsătoria încheiată, poate avea efecte nefaste, lucru evidențiat și de răspunsurile subiecților la următoarea întrebare:
„Care a fost poziția părinților dumneavoastră, înainte de căsătorie, față de soțul (soția) dumneavoastră?”
Diferențele vizibile dintre cele două subeșantioane sunt semnificative din punct de vedere statistic. În mod clar, aprobarea din partea părinților este mai frecventă în cazul personelor cu o căsnicie stabilă, iar dezaprobarea și indiferența sunt mai frecvente în rândul persoanelor divorțate. Această realitate suscită mai multe explicații:
a) persoanele cu o căsnicie stabilă au relații mai armonioase cu familiile de origine;
b) persoanele cu o căsnicie stabilă au o comunitate de valori și de opinii cu familia lor de origine;
c) persoanele cu o căsnicie stabilă țin cont, în deciziile de viață pe care le iau, de atitudinea familiei lor de origine.
În ceea ce privește persoanele divorțate:
a) au relații mai conflictuale cu familia de origine, relații al căror model l-au reprodus în propria familie;
b) au ales partenerul de viață pentru a-și contraria părinții sau pentru a scăpa de sub tutela lor;
c) deși atracția față de partenerul ales a fost mai puternică decât interdicția (directă sau indirectă) din partea părinților, au constatat ulterior că nu se pot rupe de familia de origine, care a continuat să-și exercite influența, amestecându-se în viața lor conjugală.
Aceste posibilități confirmă prezența celor două extreme în ceea ce privește modelul familiei de origine a persoanelor divorțate: modelul conflictual și modelul supraprotector.
Experiența coabitării intergeneraționale
Studiile anterioare au arătat că experiența coabitării intergeneraționale este traumatizantă pentru tinerele cupluri. Locuirea împreună cu părinții este stresantă deoarece, în majoritatea cazurilor, nu reprezintă opțiunea tinerilor, ci este dictată de imposibilitatea accesului la o locuință proprie. Tinerele cupluri percep acest lucru ca pe un atentat la independența lor, independență ce reprezintă un atribut puternic valorizat de către ei. Tinerii ar prefera să locuiască singuri, fără părinți, deși sunt conștienți că, din punct de vedere material, coabitarea cu părinții este avantajoasă. Acest conflict interior, ce ajunge uneori să fie exteriorizat chiar în forme violente, are consecințe negative asupra sănătății fizice și psihice, asupra satisfacției generale față de viață și, ceea ce este și mai important, asupra satisfacției maritale și familiale. Studiul de față confirmă, parțial, aceste constatări, în sensul că nu coabitarea intergenerațională în sine reprezintă o amenințare pentru stabilitatea cuplului, ci atitudinea față de aceasta. Astfel, proporții însemnate, atât din rândul persoanelor divorțate (31%), cât și din rândul persoanelor cu o căsnicie stabilă (42%) au trăit experiența conviețuirii cu părinții, pe o durată mai mare de șase luni, în perioada în care au fost căsătoriți. Diferența majoră constă în faptul că majoritatea persoanelor cu o căsnicie stabilă declară că această experiență le-a plăcut, pe câtă vreme persoanelor divorțate nu le-a plăcut:
„Ce părere aveți despre conviețuirea dumneavoastră cu părinții, pe durata căsniciei dvs.?”
Prin urmare, deși confruntate cu aceeași situație, cuplurile stabile și cele care au ajuns la divorț au reacționat în mod diferit. Această diferențiere poate fi rezultatul fie al unei calități diferite a coabitării intergeneraționale, fie al unei disponibilități diferite de a accepta această coabitare. Cert este că persoanele divorțate nu își amintesc cu plăcere de această perioadă din viața lor, ceea ce indică faptul că și coabitarea intergenerațională a jucat un anumit rol în disoluția căsniciei lor.
Evoluția relației de cuplu
O durată de cel puțin doi ani de cunoștință înainte de căsătorie crește probabilitatea stabilității căsniciei
Respondenții intervievați nu au așteptat prea mult din momentul în care și-au cunoscut viitorul soț și până s-au căsătorit (media, mediana și modul având valori între 9 luni și un an). Situația se schimbă însă atunci când această durată se prelungește peste doi ani. În acest caz, diferența dintre cele două subeșantioane ale cercetării noastre devine semnificativă. Astfel, dacă numai 12,5% dintre persoanele divorțate au așteptat peste doi ani înainte de a se căsători, 18,5% dintre persoanele cu căsnicii stabile au preferat acest lucru.
Vârsta la care are loc căsătoria nu este importantă
O ipoteză vehiculată în literatura de specialitate (Ipotezele cercetării) susține ideea că mariajele încheiate la vârste foarte tinere sunt expuse disoluției, întrucât partenerii nu sunt suficient de maturi și nu dispun de resursele (materiale și afective) necesare supraviețuirii unei căsnicii. Această situație este explicată și printr-un model nupțial diferit în funcție de categoria socială, în sensul că în clasele de jos oamenii se căsătoresc mai devreme și divorțează mai frecvent. Această idee, a corelației dintre vârsta la căsătorie și stabilitatea acesteia nu a fost confirmată de către cercetarea noastră. Atât în subeșantionul alcătuit din persoane divorțate, cât și în cel alcătuit din persoane cu o căsnicie stabilă, vârstele la căsătorie sunt sensibil egale. Probabil a contribuit la această situație și specificul modelului nupțial românesc, românii căsătorindu-se în masă și relativ devreme în comparație cu societățile occidentale.
Primii doi ani de căsătorie reprezintă perioada de risc maxim
Respondenții care au alcătuit subeșantionul persoanelor divorțate din cercetarea noastră au o distribuție diversificată în ceea ce privește durata căsniciei lor. Totuși, se observă o aglomerare a divorțurilor în primii ani de căsnicie, lucru pus în evidență de următorul grafic:
Prezența copiilor favorizează stabilitatea?
Ce rol dețin copiii în (in)stabilitatea unei căsnicii? Fără a intra într-o analiză aprofundată, cercetarea a stabilit existența unei corelații pozitive între numărul de copii ai cuplului și stabilitatea acestuia. Următorul tabel ilustrează această corelație:
Variația numărului de copii în familie în funcție de cele două subeșantioane ale cercetării
Se poate observa că numai 8% dintre subiecții căsătoriți nu au copii, în comparație cu peste 41,3% dintre cei divorțați. În căsniciile stabile există, de asemenea, o tendință de a transgresa bariera copilului unic. Totuși, deși mai numeroase decât cuplurile divorțate cu trei sau patru copii, cuplurile stabile cu mai mult de doi copii, sunt destul de rare 11,5%. Datele nu ne permit să vedem dacă existența copiilor este o cauză a stabilității cuplului sau, dimpotrivă, un cuplu stabil este mai dornic de a avea copii, pe câtă vreme un cuplu instabil este mai reținut în această privință. În orice caz, corelația existentă între numărul de copii și statutul marital este foarte puternică, ceea ce ne îndreptățește să credem că, într-adevăr, copiii reprezintă un factor de stabilitate a căsniciei.
Standardul economic
Veniturile
Răspunzând la întrebarea referitoare la autoaprecierea veniturilor, subiecții participanți la cercetare au avut reacții asemănătoare, în sensul că marea lor majoritate s-a autocaracterizat ca având venituri scăzute. Nu s-au remarcat, în această privință, diferențe semnificative între cele două subeșantioane. Răspunzând însă la o întrebare mai precisă, privind mărimea în lei a veniturilor familiei, participanții la cercetare s-au diferențiat, conturând concluzia că familiile care au ajuns la divorț au, în general, venituri mai mici decât familiile stabile.
„Care sunt veniturile dumneavoastră și ale soțului dvs., fost sau actual?” [cumulat]
Prin urmare, dimensiunea redusă a veniturilor reprezintă un factor de risc pentru stabilitatea familiei, constituind o sursă suplimentară de tensiune.
Șomajul
Pentru respondenții ce au alcătuit eșantionul studiului, experiența șomajului nu a indus diferențe semnificative în ceea ce privește stabilitatea cuplului lor. Este de remarcat, totuși, frecvența relativ mare a șomajului în rândurile persoanelor intervievate: 21% în cazul subeșantionului de divorțați și 28% pentru celălalt subeșantion.
Bunurile de folosință îndelungată
Bunurile deținute de o familie completează, alături de venituri, imaginea nivelului de trai al acelei familii. Subiecții investigați au o situație mai degrabă favorabilă din acest punct de vedere. Analiza posesiei acestor bunuri în funcție de stabilitatea cuplului (întrebarea se referea la bunurile deținute în timpul căsniciei) a pus în evidență câteva diferențe semnificative. În general, cuplurile stabile au reușit să acumuleze mai multe bunuri decât cuplurile ce au eșuat. Următorul tabel, care indică ponderile procentuale ale respondenților din fiecare subeșantion ce au/au avut respectivele dotări, exemplifică această situație:
Dotarea cu bunuri a celor două subeșantioan
Este posibil ca aceste diferențe să se explice prin durata mai mare a căsniciei, în cazul cuplurilor stabile în comparație cu cuplurile divorțate, timp în care au putut să-și consolideze standardul material (astfel, durata căsniciei cuplurilor stabile din respectivul subeșantion este, în medie, 18 ani, pe când în cazul cuplurilor divorțate media este de 8,7 ani). Prin urmare, este posibil ca aspectul economic să joace un rol în (in) stabilitatea cuplurilor, dar datele deținute nu permit certitudinea acestei afirmații. Totuși, cuplurile stabile se bucură în mod clar de o poziție de superioritate din acest punct de vedere.
Satisfacția maritală
Principalul factor cu acțiune directă asupra disoluției familiei este insatisfacția maritală. Bineînțeles, aceasta este influențată, la rândul ei, de o serie de alți factori, care acționează indirect. Pentru a măsura sentimentul de satisfacție maritală am folosit scala Locke – Wallace care cuprinde următoarele dimensiuni: dorința de a nu se fi căsătorit, dorința de a se căsători cu aceeași persoană (în cazul în care ar lua viața de la capăt), prietenii comuni, activități comune în afara casei, preferința comună de a petrece timpul liber în același mod, comunicarea dintre soți. Variația acestor itemi indică intensitatea satisfacției maritale. Fiecare item de mai sus reprezintă o scală cu un număr variabil de trepte, scorurile mici corespunzând unei satisfacții maritale reduse iar scorurile mari – unei satisfacții maritale mari. Astfel, insatisfacția maritală este semnalată de următoarele: dorința de a nu se fi căsătorit, dorința de a se căsători cu altă persoană (în cazul în care ar lua viața de la capăt), slaba prezență a prietenilor comuni, slaba prezență a activităților comune în afara casei, slaba prezență a preferinței comune de a petrece timpul liber în același mod, comunicarea defectuoasă dintre soți. Faptul că insatisfacția maritală este un factor imediat al disoluției familiei este pus în evidență de rezultatele foarte diferite obținute în cele două subeșantioane ale cercetării noastre.
• Astfel, majoritatea divorțaților își dorește să nu se fi căsătorit, pe când majoritatea persoanelor cu căsnicii stabile nu se gândește niciodată la acest lucru:
„V-ați dorit vreodată să nu vă fi căsătorit?”
•Dacă ar lua viața de la capăt, majoritatea divorțaților s-ar căsători cu altcineva, pe când cei cu căsnicii stabile s-ar căsători cu aceeași persoană:
„Dacă ați lua viața de la capăt, credeți că:”
Interacțiunea în cadrul cuplului
Prietenii comuni contribuie și ei la stabilitatea cuplului, pe când lipsa lor arată că partenerii respectivi riscă să facă parte din rețele sociale diferite și, astfel, să creeze o distanță între ei:
„Dumneavoastră și soțul (soția) dvs. aveți (ați avut) prieteni comuni?”
Singurul item din scala satisfacției maritale care a contrazis ipotezele este cel referitor la activitățile comune ale celor doi soți, în afara casei. Așa cum am explicat mai sus, ne așteptam ca frecvența activităților comune să fie mai slabă în cazul persoanelor divorțate, arătând o dată mai mult o lipsă de comunicare și de afinitate între soți.
• Rezultatele cercetării au fost însă surprinzătoare: persoanele divorțate obișnuiau să aibă mai multe activități în comun, în afara casei, cu foștii lor soți, decât persoanele cu o căsnicie stabilă. Aceste rezultate se pot explica fie printr-un atașament mai mare al cuplurilor stabile pentru timpul petrecut acasă, fie printr-o concepție mai tradiționalistă a acestor cupluri, concepție ce recomandă soției să acorde o anumită autonomie soțului, în ceea ce privește activitățile din afara căminului. Pe de altă parte, o viață socială mai intensă poate genera conflicte pe motive de gelozie, dat fiind faptul că această viață implică contacte sociale mai frecvente.
„Dumneavoastră și soțul (soția) obișnuiți (obișnuiați) să aveți activități comune în afara casei?”
• Faptul că în cuplurile stabile soții preferă să stea acasă este confirmat și de rezultatele obținute în distribuția următorilor doi itemi ai scalei, itemi referitori la timpul liber.
În cuplurile stabile, atât soțul cât și soția preferă să-și petreacă timpul liber în interiorul căminului. De fapt, diferența cu adevărat importantă se înregistrează între preferințele soțiilor.
Femeile divorțate sunt mai puțin atașate căminului, preferând în mai mare măsură (decât femeile cu căsnicii stabile) să petreacă timpul liber în afara casei. Această constatare confirmă ideea că, de fapt, amploarea fenomenelor de disoluție a familiei este provocată nu atât de comportamentul bărbaților, cât de schimbările sociale ce au antrenat modificarea statutului femeii în societate și în familie. Dacă în trecut femeile erau mai dispuse să accepte situații familiale dezavantajate, astăzi independența materială le conferă dreptul de a revendica din ce în ce mai mult un mod de viață asemănător cu cel al bărbaților – deci mai puțin legat de cămin.
• Itemul referitor la comunicarea dintre cei doi soți relevă cu claritate importanța acesteia pentru stabilitatea cuplului. Faptul că majoritatea persoanelor divorțate nu obișnuia să discute cu soțul problemele avute ne oferă una dintre cheile înțelegerii motivelor pentru care s-a ajuns la disoluția familiei. Pe de altă parte, acest fapt ne indică una dintre căile fundamentale de prevenție a fenomenului, și anume, ameliorarea comunicării în interiorul cuplului conjugal.
„Obișnuiați (obișnuiți) să discutați cu soțul (soția) problemele pe care le are (avea) fiecare?”
Disoluția familiei este precedată, prin urmare, de o stare de insatisfacție maritală. Este posibil ca, în această perioadă premergătoare divorțului, să se poată interveni pentru a identifica factorii ce produc scăderea satisfacției maritale și pentru a-i contracara. De aceea, diagnoza satisfacției maritale este foarte importantă.
Satisfacția maritală a celor două subeșantioane
Care dimensiune a satisfacției maritale creează cele mai mari diferențe între cele două subeșantione și este răspunzătoare, în mai mare măsură, pentru disoluția familiei?
Pentru a răspunde la această întrebare, am comparat mediile pentru fiecare item, prin intermediul testului T și am văzut unde diferențele sunt mai semnificative. Această analiză a reliefat încă o dată importanța comunicării dintre cei doi soți. Faptul că în cuplurile stabile soții sunt mai apropiați, că își împărtășesc mai mult toate problemele pe care le au, că discută atât motivele de satisfacție, cât mai ales pe cele de insatisfacție, contribuie foarte mult la stabilitatea familiei.
Schimbul psiho-social
Motive de dezacord între soți
Am căutat să aflu și alți factori, (în afară de comunicare), care pot influența satisfacția maritală, mai bine zis, care pot contribui la generarea sentimentului de insatisfacție maritală. Neînțelegeri există în toate familiile, însă nu toate familiile ajung la disoluție. Dezacordul dintre soți, cu privire la tot felul de probleme de viață cu care se confruntă o familie, este o sursă de tensiune, care, dacă nu este controlată, poate determina decizia de a nu mai trăi împreună.
Cuplurile stabile sunt mai unite, au o comunitate de opinii referitoare la situațiile ce apar în viața lor și reușesc să evite dezacordurile majore. Cuplurile care au sfârșit prin a divorța sunt conflictuale și dezacorduri grave însoțesc aproape orice decizie sau domeniu al vieții de familie. Iată care au fost ierarhiile acestor surse ce generează neînțelegeri, pentru fiecare dintre cele două subeșantioane:
Surse de neînțelegeri în cele două subeșantioane
Observăm că atât ierarhiile cât și ponderile procentuale ale surselor de neînțelegere sunt configurate în mod diferit, în cele două subeșantioane. În cuplurile stabile, neînțelegerile pornesc de la aspecte obișnuite ale vieții domestice: cum să fie gospodărit bugetul familial, cum să fie educați copiii, cum să fie îndeplinite sarcinile gospodărești. Și în viața cuplurilor dizolvate au fost prezente aceste motive. Aici accentul cade însă asupra unor factori care perturbă grav echilibrul cuplului, factori care, în cuplurile stabile sunt mult mai puțin frecvenți: gelozia, adulterul, alcoolul, relațiile tensionate cu socrii.
Frecvența mare a acestor situații în rândul divorțaților subliniază o dată mai mult două concluzii pe care le-am desprins deja din analiza anterioară:
• Importanța acceptării de către familia de origine a partenerului (și viceversa). Relațiile de animozitate cu familia soțului reprezintă un factor de mare nocivitate pentru viața cuplului. Pentru ca echilibrul să fie menținut, sunt necesare: fie ameliorarea acestor relații, fie acordul comun al celor doi soți pentru limitarea ingerințelor din partea părinților în viața lor intimă.
• Importanța comunicării dintre cei doi soți. Gelozia este, de obicei, un simptom al lipsei de încredere (sau de înțelegere reciprocă) dintre soți. Adulterul este urmarea unor experiențe de viață în care relațiile sexuale premaritale au fost mai dezvoltate sau a unei experiențe de muncă într-un mediu stimulativ din acest punct de vedere. Pentru rezolvarea acestor situații, comunicarea sinceră și deschisă dintre parteneri, lămurirea tuturor neînțelegerilor, reconstruirea încrederii reciproce – sunt esențiale. În privința alcoolului, cercetarea confirmă realitatea statistică, potrivit căreia acesta este un motiv foarte frecvent al divorțurilor.
Distribuția responsabilităților în gospodărie
Una dintre ipotezele cercetării consideră nemulțumirea față de modul cum sunt împărțite sarcinile gospodărești drept o sursă majoră a insatisfacției maritale și, deci, a disoluției familiei. Teoretic, o distribuție mai echitabilă a responsabilităților în menaj elimină o bună parte din situațiile conflictuale din familie. Prin urmare, un model de relații conjugale bazat pe parteneriat ar fi mai favorabil stabilității cuplului. Rezultatele cercetării noastre referitoare la aceste aspecte se pot desprinde din următorul tabel:
„În familia dvs. cine se ocupa (se ocupă) mai mult de următoarele sarcini?”
Comentând tabelul de mai sus, concluziile sunt, în general, următoarele:
• În familiile care au ajuns la divorț, soțul se implică mai puțin în treburile gospodărești; acest lucru este foarte pregnant mai ales în ceea ce privește reparațiile din casă, sarcină tradițional masculină.
• În schimb, în aceste familii, soțul este mai autoritar, el fiind cel care hotărăște cum se cheltuie banii și cum se petrec concediile (aceste situații sunt mult mai frecvente în subeșantionul de divorțați comparativ cu celălalt subeșantion).
• Femeile divorțate erau obligate, în timpul mariajului lor, să muncească mai mult în gospodărie, în comparație cu femeile cu o căsnicie stabilă. Această diferențiere este în mod special valabilă în ceea ce privește: cumpărăturile, reparațiile din casă și spălatul vaselor. În privința gătitului, a curățeniei și a spălatului rufelor, putem spune că și femeile cu căsnicii stabile muncesc mult mai mult decât soții lor – deci, este o situație similară cu cea a femeilor care au divorțat.
• În cuplurile stabile există o mai mare colaborare între cei doi soți, în ceea ce privește îndeplinirea sarcinilor menajere, și acest lucru este mai vizibil în cazul deciziilor importante referitoare la viața de familie. Prin urmare, aceste rezultate par să confirme ipoteza ce subliniază importanța, (pentru stabilitatea cuplului), a distribuției echitabile a responsa- bilităților familiale. De altfel, indicele complex „Colaborare”, pe care l-am construit prin măsurarea frecvenței răspunsurilor ’Amândoi la fel’ la toți cei 8 itemi ai întrebării respective (vezi tabelul de mai sus) arată o clară discriminare între cele două subeșantione. Acest indice este prezent în numai 40% din cazuri în subeșantionul de divorțați și în 60% din cazuri in eșantionul celor cu căsnicii stabile.
Abilitatea relațională. Conflictele conjugale
Am văzut, mai sus, care sunt principalele cauze ale neînțelegerilor și conflictelor din interiorul cuplului conjugal. În continuare, voi analiza care este forma concretă de manifestare a acestor conflicte. Ce fac, în general, oamenii atunci când se confruntă cu astfel de situații? Cum se comportă, cum reacționează? Depinde viitorul cuplului lor de felul lor de manifestare? Acestea au fost câteva dintre întrebările la care cercetarea noastră a încercat să răspundă.
Strategii de abordare a conflictelor
Am solicitat, în primul rând, subiecților participanți la cercetare să ne spună ce strategii adoptă atunci când apar conflicte între ei și partenerii lor.
Rezultatele studiului au indicat mari diferențe între strategiile utilizate în cuplurile care au divorțat și cuplurile stabile.
„Ce faceți când apar neînțelegeri?”
În general, cuplurile dizolvate preferă înăbușirea, refularea situațiilor conflictuale, sperând că, lăsându-le nerezolvate, acestea nu se vor înscrie pe o traiectorie de escaladare. Faptul că aceste cupluri au ajuns la divorț ne arată însă nocivitatea supresiei situațiilor conflictuale, care, nerezolvate la timp, ajung să răbufnească cu o și mai mare violență. Putem trage, de aici, concluzia că este foarte important, pentru menținerea stabilității cuplului, ca partenerii să discute sincer, atât motivele de satisfacție, cât și pe cele de insatisfacție, să își exprime deschis nemulțumirile. Acesta este primul pas către o adaptare reciprocă a partenerilor la dorințele și exigențele celuilalt. Compromisul este puțin folosit în cuplurile instabile, care demonstrează astfel că nu posedă această deprindere esențială pentru buna funcționare a relațiilor interpersonale. Persoanele divorțate nu sunt „antrenate” să exercite jocul cedărilor reciproce, până la atingerea unui punct acceptabil pentru ambii parteneri. În limbaj popular se spune, despre aceste cupluri, în care nici un partener nu vrea să cedeze, că sunt ca două pietre tari care, atunci când intră în contact, scot scântei. O altă situație des întâlnită este aceea în care numai unul dintre soți cedează, pliindu-se astfel la pretențiile celuilalt și renunțând să își afirme propriul punct de vedere. Nici această situație nu este avantajoasă pentru stabilitatea cuplului, deoarece starea de dependență, de inferioritate și dezechilibru dintre parteneri, creată astfel, poate genera resentimente și frustrări. Strategia predominant utilizată de cuplurile stabile este compromisul, dovedind astfel că stăpânesc această abilitate și că funcționarea unui real parteneriat între cei doi soți este cheia stabilității familiei.
Moduri de comportament în timpul conflictelor
Conflictele reprezintă unul dintre momentele cele mai delicate ale unei căsnicii. De multe ori, niște manifestări necontrolate pot provoca deteriorări grave ale climatului familial, iar regretele ulterioare nu mai sunt de nici un folos. Și din acest punct de vedere cele două subeșantioane diferă în mod semnificativ.
Cuplurile stabile preferă să discute (fie calm, fie ridicând tonul), fără a ajunge însă la violențe sau jigniri. Țipetele, jignirile și violențele fizice sunt însă un comportament frecvent pentru cuplurile care vor divorța:
„În timpul neînțelegerilor pe care le aveți (le-ați avut cu soțul (soția) dvs.,cum vă comportați de obicei?”
Aceste cifre relevă o situație destul de alarmantă. Observăm că violența fizică și lipsa de respect dintre soți are ponderi îngrijorătoare. În ceea ce privește manifestările verbale, rezultatele cercetării indică o pondere semnificativ mai mare a „ridicărilor de ton” – a țipetelor – în subeșantionul persoanelor cu căsnicii stabile. Putem interpreta acest lucru prin posibilul rol de supapă de siguranță jucat de aceste manifestări, care acționează benefic, prin reducerea tensiunii dintre parteneri.
Sentimente „post conflict”
Nu numai cauzele sau modul de desfășurare a conflictelor diferențiază cele două subeșantioane, dar și sentimentele experimentate după încheierea conflictului. În primul rând, persoanele divorțate, probabil și datorită violenței conflictelor, cunosc o intensitate mult mai mare a sentimentelor după disputele cu soțul lor. Conflictele lasă asupra lor urme mai adânci. În al doilea rând, sentimentele încercate sunt diferite: dacă pentru persoanele din cuplurile stabile predomină tristețea (53%), persoanele divorțate manifestă în proporție aproape dublă (în comparație cu celălalt subeșantion) următoarele sentimente: mânie (27%); iritare (25%); furie (24%); nesiguranță (13%); durere (27%).
Este foarte dificil de făcut față unei astfel de furtuni de sentimente. De multe ori, sprijinul social oferit de rețeaua relațiilor interpersonale nu este suficient, fiind necesară intervenția specialiștilor.
Sprijinul social
Teoriile din domeniu subliniază rolul important jucat de sprijinul social în viața oamenilor, și anume, acela de moderator al stresului și al tensiunilor. Conform acestor premise, cuplurile stabile sunt capabile să controleze stresul vieții cotidiene și datorită unui sprijin social mai extins și mai intens, cuplurile instabile fiind lipsite de un asemenea sprijin. Pe de altă parte, stresul fiind mai mare în cuplurile instabile, membrii acestora sunt înclinați să apeleze pe o scară mai largă la sprijinul social, pentru a modera acest stres. Când discutăm despre sprijinul social trebuie să avem în vedere următoarele: sursele lui, formele lui și frecvența utilizării lui. Pentru a nu dilua demersul cercetării, noi am luat în considerare numai sursele și formele sprijinului social, renunțând la analiza frecvenței utilizării sale.
• Formele sprijinului social: material, normativ (sfaturi), afectiv (îmbărbătare).
• Sursele sprijinului social: soțul, părinții, socrii, celelalte rude, prietenii, vecinii, colegii. Rezultatele cercetării acestui aspect sunt sintetizate în următorul tabel:
Sprijinul social (% din fiecare subeșantion)
Diferențele dintre cele două subeșantioane în privința formelor de sprijin social
Clasificarea diferitelor forme de sprijin social utilizate nu este diferită de la un subeșantion la altul. Cel mai mult este folosit sprijinul material, urmat de cel normativ, pe ultimul loc aflându-se sprijinul afectiv. Este de remarcat însă folosirea mult mai intensă a tuturor formelor de sprijin social de către persoanele divorțate (întrebarea se referă la perioada când au fost căsătorite). Cei divorțați apelau mai mult la sprijinul social, chiar atunci când erau căsătoriți.
Diferențele dintre cele două subeșantioane în privința surselor de sprijin social
Și în acest caz, persoanele divorțate obișnuiau să utilizeze pe o scară mult mai largă (decât persoanele cu o căsnicie stabilă) toate sursele de sprijin social menționate, cu excepția soțului și a socrilor, unde persoanele nedivorțate au înregistrat ponderi procentuale mai mari. Aceste rezultate arată o situație de dependență materială, normativă și afectivă, a celor ale căror căsnicii s-au destrămat. Dependența lor se manifestă în special față de părinți, dar și față de rude și de prieteni. Graficul următor sugerează distribuția principalelor surse de sprijin social în cazul celor două subeșantioane ale cercetării.
Am putea afirma că persoanele cu o căsnicie stabilă primesc cea mai mare parte a sprijinului social din partea soțului, ceea ce le determină să folosească mai puțin celelalte surse. Persoanele divorțate, dimpotrivă, din diferite motive, nu s-au putut baza prea mult pe soțul lor, compensând acest lucru prin utilizarea mai intensă a altor surse de sprijin social (în special, părinții). Prin urmare, utilizarea sprijinului social este modelată de calitatea relațiilor conjugale, de modul în care cei doi soți știu să se sprijine reciproc în diversele împrejurări ale vieții.
CONCLUZII
Deși acest studiu are numeroase limite, el poate fi util celor ce intenționează să lucreze în domeniul serviciilor sociale de consiliere premaritală și maritală, deoarece și-a propus să găsească factorii ce predispun la disoluție. În acest sens, vom prezenta o sinteză a principalelor rezultate ale cercetării, precum și unele recomandări pentru serviciile sociale familiale:
Factori ce predispun la instabilitatea cuplului
Venituri mai mari obținute de soție, în comparație cu soțul.
Acest factor reprezintă un important risc pentru stabilitatea familiei. Acest dezechilibru, care prin intermediul schimbului psihosocial, afectează satisfacția maritală, poate fi compensat prin dezvoltarea interacțiunii în cadrul cuplului și a abilității relaționale.
Modelul familiei de origine – conflictual sau supraprotector.
Pentru a se elibera de sechelele unei socializări defectuoase din cadrul familiei de origine, este recomandată, în multe cazuri, psihoterapia individuală.
Relațiile sexuale premaritale.
Teoria pe care am construit-o încearcă să explice de ce aceste relații constituie un factor de risc, în special, în cazul femeilor. Este posibil ca relațiile sexuale premaritale să crească nivelul de aspirații legate de viața sexuală (deci, eventual, să genereze mai ușor insatisfacția sexuală). De asemeni, practicarea relațiilor sexuale premaritale denotă îmbrățișarea unor valori mai „liberale” în sfera sexualității, ceea ce, membrii conformiști ai societății acceptă greu, mai ales din partea unei femei,
Relații tensionate cu familiile de origine.
În cazul în care aceste relații nu se pot ameliora, este preferabil ca cei doi soți să-și construiască o strategie comună prin care să limiteze intruziunea familiilor de origine (părinți, socri) în viața lor conjugală. În acest sens, trebuie să existe la nivel național un demers politic coerent de susținere a familiior tinere, astfel încât acestea să-și câștige cât mai rapid autonomia (în primul rând materială) față de familiile de origine. Primii doi ani de căsnicie constituie o perioadă de risc pentru că soții nu se cunosc reciproc suficient de bine sau pentru că interacțiunea de cuplu și abilitățile relaționale nu sunt consolidate.
Recăsătoririle au o probabilitate redusă de supraviețuire, din motivele arătate în prezentarea detailată a rezultatelor cercetării. Cuplurile formate prin recăsătorire trebuie să fie conștiente de acest risc și să apeleze din vreme la serviciile de consiliere familială.
Standardul economic redus contribuie și el la instabilitatea cuplului, prin reducerea satisfacției familiale și printr-un risc crescut de producere a dezechilibrelor în cadrul schimbului psihosocial dintre soți. Un suport material pentru familiile sărace, ca și posibilitatea de a apela gratuit la serviciile familiale ar putea constitui strategii de ameliorare a acestei situații.
Gelozia, motivată sau nu în plan real,este foarte distructivă pentru existența cuplului. Ea poate fi redusă prin cultivarea încrederii reciproce dintre cei doi soți și prin intensificarea interacțiunii de cuplu.
Adulterul este provocat, printre altele, de o satisfacție maritală redusă. De multe ori, insatisfacția sexuală joacă un rol important în această decizie. În orice condiții, refacerea cuplului după o criză de o asemenea natură este un moment delicat și necesită o mare voință din partea soților precum și metode profesionale eficace de intervenție
Consumul exagerat de alcool denaturează în mod grav viața de familie, chiar atunci când nu avem de-a face cu alcoolismul (încă). Nu intrăm aici în cauzalitatea fenomenului, reținem însă, din experiența altor societăți, că există metode cu șanse de reușită în lupta cu această deprindere.
Distribuția inechitabilă a responsabilităților în gospodărie.
Cercetarea noastră a arătat cu claritate că familiile în care soțul se implică prea puțin în efectuarea treburilor gospodărești (ceea ce duce la o supraîncărcare a femeii) au risc mare de disoluție. Acest risc este prezent și în familiile unde nu există un parteneriat real, unde există tendința ca unul dintre soți să fie autoritar, dominativ.
Divorțul este un fenomen psihic și social complex, determinat de o mulțime de factori economici, sociali, culturali și religioși, care acționează la nivelul indivizilor, în interiorul cuplurilor și în afara acestora. Unii factori condiționează, direct sau indirect, creșterea divorțialității, în timp ce alții o frânează – direct sau indirect.
Multe societăți considerau că sarcina deciziei pentru căsătorie este prea dificilă pentru tineri, astfel încât părinții și familia de apartenență, de multe ori cu ajutorul unor intermediari, făceau alegerea pentru ei. “Aranjarea căsătoriei” se făcea deci după criterii așa-zis “raționale”, inclusiv potrivit “calculului economic”. Astăzi, în societatea modernă, nimeni nu mai consimte să lase părinții să facă alegerea viitorului soț, mai mult chiar, orice “calcul” în această problemă este considerat blamabil. “Rațiunile” tradiționale pentru căsătorie nu mai exercită forța de odinioară. Familia modernă așează pe prim-plan așa valori ca intimitatea, afecțiunea și realizarea drepturilor maritale egale în satisfacerea sexuală, socializarea și educarea copiilor și participarea în comun la asigurarea materială a familiei.
Însă, indiferent de faptul dacă părinții au aranjat căsătoria tinerilor sau ei singuri s-au hotărât la acest pas, astăzi, cu părere de rău, multe familii se descompun.
Numărul de divorțuri în creștere mărturisește că fenomenul căsătoriei devine treptat, din multe puncte de vedere, o instituție depășită. Cauzele divorțului sunt diverse: insuficienta pregătire pentru viața de familie a viitorilor soți; concepții diferite privind valorile supreme de care se conduc soții (materiale, sociale); comportamentul care denotă imoralitate în familie (abuzul de alcool, brutalitate în relații, părăsirea domiciliului); nivelul diferit de instruire și educație etc.
Divorțul, antrenează modificări majore la nivelul tuturor funcțiilor familiei. Funcțiile economice, de solidaritate, de socializare, cunosc o destructurare sau, în cazul cuplurilor cu copii, o redimensionare, de cele mai multe ori negetivă. Divorțul are ca prim efect, perderea funcției psihoafective a familiei, slăbirea sau ruperea relațiilor formale și informale ale partenerilor.
Diversele crize ale cuplului, tensiunea între exigențele socio-profesionale externe și modelele familiale sunt mereu proiectate la nivelul inter-personal: contradicția structurală este percepută subiectiv ca o carență personală sau relațională. De altfel, oricât s-ar încerca explicarea diverselor tensiuni dintre membrii cuplului, sursa socială a problemelor conjugale rămâne inexplorabilă. Însă mai mult decât orice, divorțul funcționează ca o supapă de siguranță. În fond, mariajul și divorțul sunt două mijloace ce permit atingerea aceluiași rezultat: pacea și armonia individuală. Intervenția judiciară este doar punctul vizibil ce le separă. În fond, divorțul nu este anormal, chiar dacă nu este previzibil, pentru că el apare ca necesar, în mod funcțional, atunci când traiectoria fiecăruia din parteneri nu mai corespunde premiselor inițiale. Divorțul poate fi foarte bine și rezultatul faptului că obiectivele ce au dus la căsătorie au fost atinse. Utilitatea asocierii nu mai este evidentă și este rentabil a juca o altă carte, într-un context diferit. Când scopurile primei căsătorii sunt atinse, când contextul se schimbă, divorțul și recăsătoria pot fi interpretate ca un indice de bună integrare socială și de un bun „tonus” psihologic.
Ca și căsătoria, divorțul apare ca o etapă în urmărirea bunăstării și a fericirii. Din această perspectivă, fragilitatea căsătoriilor nu se datorează direct problemelor sentimentale, ci sunt expresia aspectului prometeian al reprezentărilor sociale asupra fericirii.
Divorțul poate deveni, în plan personal, șansa unei „noi vieți” și prin aceasta să contribuie la modificarea chiar a raporturilor sociale. Dincolo de traumele provocate de eșecul unui cuplu, divorțul și eventuala recăsătorie constituie șansa unei noi vieți.
BIBLIOGRAFIE
Anexa nr.1
Durata conviețuirii în cuplu are un efect similar cu cel al vârstei asupra fiecăruia dintre cei doi indicatori de democratizare. Dată fiind suprapunerea ridicată dintre cei doi factori explicativi, vârsta și durata conviețuirii (r = 0,88), ar fi posibil ca relațiile observate să fie datorate efectului doar a unuia dintre cei doi. O analiză statistică care cuprinde simultan atât vârsta, cât și durata conviețuirii indică însă faptul că fiecare dintre cei doi factori are un efect semnificativ statistic (p < 0.05), de slabă intensitate.
Relațiile dintre vârsta subiectului și DEM1, conviețuirea în cuplu DEM2.
Sursă Barometrul de Opinie Publică, Mai 2007 – Viața în cuplu –
efectuat de Fundația Soros România (FSR)
Web: www.soros.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Divortul Si Factorii Declansatori Ai Acestuia (ID: 126087)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.