Divortul Si Efectele Negative Asupra Copiilor
MOTIVAȚIE
Copilul de astăzi este adultul de mâine! Dar ce se întâmplă cu întreaga generație de copii care au pornit astăzi pe drumul către mâine si care nu mai au alături ambii părinți pentru a creste armonios? Câți dintre cei care divorțează mai au timp sa se oprească si sa se gândească la copii lor? Uneori intre cei doi părinți se ridica ziduri de netrecut, se nasc adevărate războaie care atrag in vârtejul lor toate persoanele si tot ce au avut in comun pana atunci. Daca părinții sau prietenii celor doi soți suferă fiecare pentru copilul / prietenul lui atunci când aceștia se despart, iar la sfârșit se bucura pentru aceștia, nu același lucru se poate spune si despre copiii familiei care suferă de mai multe ori:
înainte de producerea definitiva a rupturii, deoarece aproape de fiecare data aceasta este precedată de numeroase conflicte, abuzuri si violente care ii pot afecta direct;
in timpul procesului de divorț pentru ca mulți dintre părinți încearcă sa ii manipuleze pentru a avea ei câștig de cauza;
după încheierea procesului de divorț pentru ca deja unul dintre parinți nu mai locuiește cu ei si apare teama de a nu îl pierde si uneori chiar sentimentul vinovăției ca nu au făcut tot ce se putea pentru a împiedica separarea părinților lor;
si mai suferă o data deoarece parintii ramași singuri sa se ocupe de îngrijirea lor nu pot face fata tuturor responsabilităților si atunci de obicei copiii sunt cei care sunt neglijați.
Sunt oare toate acestea suficiente motive pentru a ne concentra mai mult atenția asupra familiilor aflate in prag de divorț? Este nevoie oare sa intervenim pentru a-I sprijini si pentru a ajuta copiii sa facă fata mai ușor acestor evenimente? Putem noi face ceva pentru acești copiii si pentru parintii lor?
Toate aceste întrebări – si multe altele – mi le-am pus înainte de a începe aceasta lucrare. Pe parcursul ei am încercat sa găsesc răspunsul la ele si sa demonstrez ca problema divorțului, cu atât de multe implicații negative, necesita mai multa atenție din partea noastră a specialiștilor care activam in domeniul asistentei sociale, si poate nu numai din partea noastră ci chiar a întregii societăți.
CUVÂNT INTRODUCTIV
Familia privită ca nucleu social influențează întreaga evoluție de viață a omului și-și pune amprenta pe întreaga sa personalitate. Ea se impune ca factor cu cea mai puternică influență asupra copilului prin continuitate, afectivitate și autoritate.
Cuibul cald al familiei i-a învățat pe oameni să se bucure de viața, să iubească si să se dăruiască unul altuia. Este ca si cum oamenii, trăind în societate, și-au creat mijloc anume, natural și puternic, de pregătire a copilului familie și pentru societate. Este o realitate îndeobște cunoscută că familia pune bazele educației copilului.
Căldura afectiva pe care copilul o găsește în familie este condiția fundamentală a plămădirii unui fond sănătos al sufletului uman.
În sânul familiei, copii trăiesc senzația de echilibru, si stabilitate iar viitorul familiei, precum și al fiecărui membru al ei este proiectat cu încredere și optimism. În acest cadru familial de înțelegere și coeziune nu sânt excluse păreri diferite, dezacordului și chiar conflicte. Întâlnim cazuri, din păcate însă frecvente, de familii tensive, în care echilibrul este zdruncinat și relațiile dintre membrii familiei alterate. Ele stau în atenția societății, care utilizează variate mijloace și depune insistente eforturi pentru a lichida carențele vieții de familie. Cauzele care generează traumele familiale în condițiile societății sânt multiple. Relațiile de familie ascund un paradox. Fiind considerată spațiul celor mai profunde relații afective, familia este si cel mai activ centru de agresivitate și pentru că oricine în familie își dezvăluie adevărata față a personalității (Rodica,Ciurea-1968).
CAPITOLUL I
PERSPECTIVĂ GENERALĂ ASUPRA PROBLEMATICII DIVORȚULUI.
Înțeleasă și concepută ca funcționalitate integrală a familiei, normalitatea vieții familiale impune exercitarea adevărată a tuturor funcțiilor, rolurilor si sarcinilor din cadrul familiei. Absenta uneia din aceste funcții, datorată unei organizări deficitare a structurii familiei (dezorganizarea ei) are o serie de implicații. Odată cu schimbarea compoziției familiale se schimbă rolurile familiei, conținutul acestora, precum si calitatea interacționistă dintre membri. În aceasta situație, familia ca întreg se dezorganizează, performanțele ei devin minime, iar climatul său se deteriorează, exercitând influențe negative dintre cele mai profunde asupra membrilor comunității familiale. O familie, lipsită de funcționalitate normală, este o familie dezorganizată. Disfuncțiile ei apar și mai vizibil în situațiile de divorț, când căsătoria eșuează, în majoritatea cazurilor despărțirea partenerilor generând consecințe nefaste, uneori dramatice asupra familiei ca întreg și în special asupra copiilor aflați la vârsta minoratului și adolescenței.
Dintre toate evenimentele care produc dezorganizarea familiei, divorțul pare a exercită cele mai puternice influențe negative asupra copilului, adolescentului extrem de sensibil la aceste crize și traumatizat profund sufletește de ruptura care se produce în urma despărțirii părinților lor.
Divorțul ridică probleme și dificultăți puternice pentru parteneri, afectând stabilitatea căsătoriei și antrenând după sine multiple efecte demografice și sociale negative. Dezorganizarea familiei prin divorț împiedică o perioada mai mult sau mai puțin îndelungată pe adulți și în permanență pe copil să primească sprijinul emoțional
și securitatea atât de necesare unui echilibru și dezvoltării armonioase a personalității. Conform legii, căsătoria se poate desface prin divorțul pronunțat de instanța judecătorească.
Printre altele avortul, divorțul, abandonul copiilor sunt rănile și dușmanii căsătoriei și familiei creștine și a oricărui cămin conjugal precum și ai societății omenești, săpând la temelia unei națiuni a comunității și vieții bisericești.(Banciu,Radulescu,Voicu,1987).
I.1. DEFINIREA CONCEPTULUI DE DIVORȚ ȘI EVOLUȚIA LUI DE-A LUNGUL TIMPULUI
Divorțul – ca factor psiho-social – implică nu doar indivizii legați strict prin căsătorie, ci este un fenomen care are implicații directe asupra societății și membrilor unei societăți. Mai mult de atât, în ultimul timp s-au înregistrat creșteri spectaculoase privind numărul de divorțuri.
Statisticile cu privire la divorțialitate ating maxime la intervale regulate, adesea însoțite de precizări pesimiste și catastrofice cu privire la dezintegrarea familiilor si dispariția căsătoriei ca un contract pe viață.
Din punct de vedere societal si individual, divorțul este un fenomen ambivalent: el rezolva o serie de dificultăți (înlăturarea conflictelor și tensiunilor familiale, atenuează traumatizarea copiilor ca urmare a disputelor dintre părinți ), dar creează și altele noi ( stres psihic, dificultăți economice etc.).
Într-o serie de țări, amânarea deciziei de divorț pare influențată de opinia prevalentă că persoanele divorțate vor ,,intra'' într-o minoritate deviantă supusă oprobiului public. O politică familială adecvată și flexibilă cere însă, din partea oricărui stat și oricărui legislație, o atitudine corespunzătoare față de dorința soților de a se despărți, care să ocrotească atât interesele lor, cât mai ales pe cele ale copiilor rezultați din căsătorie (Mitrofan,1996).
Istoria modernă a divorțului începe în Franța. La 20 septembrie 1792, la Valny, o armată slab echipată făcea să triumfe pentru prima dată pe un câmp de bătălie idealul
Revoluției franceze. În aceeași zi, la Paris, deputații expediau în derută sute de ani de tradiție: divorțul era introdus în Franța. Două victorii în același timp, una din coincidențele prin care istoria se amuză atunci când își formează cursul.
Pentru legislator, inamicul a fost Biserica, ea fiind cea care a reușit să impună și apoi să mențină timp de secole indisolubilitatea căsătoriei. Nu fără dificultăți. Chiar și atunci când creștinismul a devenit religie de stat în Imperiul Roman de Răsărit(192-476), împărații au spus nu căsătoriei indisolubile, necunoscută în toate civilizațiile antice. Perseverența Bisericii, influența ei asupra conducătorilor Europei post romane au învins divorțul ,,Ceea ce Dumnezeu a unit omul nu trebuie să separe'' ( MATEI, XIX, 6).
Oamenii însă au știut să se acomodeze. Neexistând căsătoria civilă, doar jurământul religios îi unea pe cei doi soți. Juristul francez Leisel scria pe la 1609 următoarele: "căsătoriile se fac în cer și se desfac pe pământ''. Nu există alt remediu la eșecul conjugal decât anularea, admisă cu pipeta, de către biserică și practic rezervată doar mai marilor lumii; Ludovic al -VII-a și Alienor de Aquitania, Henric al IV-lea și regina Margot.
Rămânea ceea ce s-a numit ,,separarea de fapt'' ce interzicea recăsătorirea, dar care nu era pronunțată decât în cazuri disperate.
Pothier, celebrul jurist-consult din secolul al XVIII-lea arată care sunt obligațiile soției nefericite:
ea nu trebuie să se opună decât prin răbdare proastelor maniere ale soțului, precum și tratamentului mizerabil la care este supusă.
ea trebuie să privească această stare ca derivând din ordinea divină și ca o cruce ce i-a fost trimisă pentru iertarea păcatelor. Asta nu trebuie s-o împiedice ca în toate ocaziile să facă plăcerea soțului și să nu-l părăsească atâta timp cât lucrurile nu sunt duse până la cele mai mari grozăvii.(Lebigre,1991).
Rigoarea Bisericii și oamenii legi n-au făcut însă unanimitate. Montaigne denunță constrângerea ce urmează afecțiunea. Cei care au condus ofensiva au fost filozofii iluminiști. Pentru Montesquieu, indisolubilitatea căsătoriei este cauza multor conviețuiri sterile și regretă că femeile nu trec prin mâinile mai multor soți, cum era la romani. Diderot vorbește de ,,întoarcerea la natură și la obiceiurile din insula Otaiti,
unde căsătoriile nu durau mai mult de un sfert de ceas. Voltaire se dezlănțuie contra biserici, care își arogă dreptul de a interzice divorțul. Sufletele sensibile nu sunt nici ele uitate; un anonim le dedică o istorie a unui mic Emil (omagiu obligatoriu lui Rousseau) de șase ani, care suferă lângă părinții ce nu se iubesc.
Legea din 20 septembrie 1792 , ce făcea din căsătorie un contract civil, a fost Valmy-ul filozofilor.
Imediat după autorizarea sa în numele libertății, divorțul a cunoscut un succes prodigios. Legea permitea aproape tot:
se divorța pe baza de consimțământ natural si din nepotrivire de caracter,
se repudia pe motiv de emigrație, de nebunie sau de absență prelungită de acasa.
Se amintește cazul unui cetățean căsătorit succesiv cu două surori, de care a divorțat ca apoi s-o ceară în căsătorie pe soacră (Commaille 1983).Nu se precizează dacă a divorțat și de aceasta.
Asemenea fantezii i-au neliniștit pe guvernanți. Codul civil din 1804, fără să revină la situația anterioară calea ,,exceselor revoluționare''. Divorțul a supravețuit. Curba căsătoriilor este în scădere. De ce să divorțezi în vreme când , probabil, lumea va spune ca în cântecul lui Brassens; Am onoarea să nu-ți cer mâna ''.
Societatea a fost și este preocupată de modul în care se întemeiază și se desface căsătoria. Se pune întrebarea: nu cumva posibilitatea de a divorța reprezintă un dezinteres al societăți față de permanența instituției familiale? Este divorțul un aspect al slăbirii forței matrimoniale sau chiar de decădere a familiei. Serun al instabilități familiale, al crizei individului și a societății, divorțul a devenit curent și adeseori banalizat. Consecințele sunt cunoscute:
recăsătorii, copii din mai multe familii al căror echilibru psihologic precum și interesele materiale sunt greu de protejat.
Cu certitudine, recunoașterea legală a divorțului, ce tinde să se generalizeze în societățile industriale, a condus la creșterea numărului familiilor destrămate. Fără a întreprinde aici o analiză de detau fără dificultăți. Chiar și atunci când creștinismul a devenit religie de stat în Imperiul Roman de Răsărit(192-476), împărații au spus nu căsătoriei indisolubile, necunoscută în toate civilizațiile antice. Perseverența Bisericii, influența ei asupra conducătorilor Europei post romane au învins divorțul ,,Ceea ce Dumnezeu a unit omul nu trebuie să separe'' ( MATEI, XIX, 6).
Oamenii însă au știut să se acomodeze. Neexistând căsătoria civilă, doar jurământul religios îi unea pe cei doi soți. Juristul francez Leisel scria pe la 1609 următoarele: "căsătoriile se fac în cer și se desfac pe pământ''. Nu există alt remediu la eșecul conjugal decât anularea, admisă cu pipeta, de către biserică și practic rezervată doar mai marilor lumii; Ludovic al -VII-a și Alienor de Aquitania, Henric al IV-lea și regina Margot.
Rămânea ceea ce s-a numit ,,separarea de fapt'' ce interzicea recăsătorirea, dar care nu era pronunțată decât în cazuri disperate.
Pothier, celebrul jurist-consult din secolul al XVIII-lea arată care sunt obligațiile soției nefericite:
ea nu trebuie să se opună decât prin răbdare proastelor maniere ale soțului, precum și tratamentului mizerabil la care este supusă.
ea trebuie să privească această stare ca derivând din ordinea divină și ca o cruce ce i-a fost trimisă pentru iertarea păcatelor. Asta nu trebuie s-o împiedice ca în toate ocaziile să facă plăcerea soțului și să nu-l părăsească atâta timp cât lucrurile nu sunt duse până la cele mai mari grozăvii.(Lebigre,1991).
Rigoarea Bisericii și oamenii legi n-au făcut însă unanimitate. Montaigne denunță constrângerea ce urmează afecțiunea. Cei care au condus ofensiva au fost filozofii iluminiști. Pentru Montesquieu, indisolubilitatea căsătoriei este cauza multor conviețuiri sterile și regretă că femeile nu trec prin mâinile mai multor soți, cum era la romani. Diderot vorbește de ,,întoarcerea la natură și la obiceiurile din insula Otaiti,
unde căsătoriile nu durau mai mult de un sfert de ceas. Voltaire se dezlănțuie contra biserici, care își arogă dreptul de a interzice divorțul. Sufletele sensibile nu sunt nici ele uitate; un anonim le dedică o istorie a unui mic Emil (omagiu obligatoriu lui Rousseau) de șase ani, care suferă lângă părinții ce nu se iubesc.
Legea din 20 septembrie 1792 , ce făcea din căsătorie un contract civil, a fost Valmy-ul filozofilor.
Imediat după autorizarea sa în numele libertății, divorțul a cunoscut un succes prodigios. Legea permitea aproape tot:
se divorța pe baza de consimțământ natural si din nepotrivire de caracter,
se repudia pe motiv de emigrație, de nebunie sau de absență prelungită de acasa.
Se amintește cazul unui cetățean căsătorit succesiv cu două surori, de care a divorțat ca apoi s-o ceară în căsătorie pe soacră (Commaille 1983).Nu se precizează dacă a divorțat și de aceasta.
Asemenea fantezii i-au neliniștit pe guvernanți. Codul civil din 1804, fără să revină la situația anterioară calea ,,exceselor revoluționare''. Divorțul a supravețuit. Curba căsătoriilor este în scădere. De ce să divorțezi în vreme când , probabil, lumea va spune ca în cântecul lui Brassens; Am onoarea să nu-ți cer mâna ''.
Societatea a fost și este preocupată de modul în care se întemeiază și se desface căsătoria. Se pune întrebarea: nu cumva posibilitatea de a divorța reprezintă un dezinteres al societăți față de permanența instituției familiale? Este divorțul un aspect al slăbirii forței matrimoniale sau chiar de decădere a familiei. Serun al instabilități familiale, al crizei individului și a societății, divorțul a devenit curent și adeseori banalizat. Consecințele sunt cunoscute:
recăsătorii, copii din mai multe familii al căror echilibru psihologic precum și interesele materiale sunt greu de protejat.
Cu certitudine, recunoașterea legală a divorțului, ce tinde să se generalizeze în societățile industriale, a condus la creșterea numărului familiilor destrămate. Fără a întreprinde aici o analiză de detaliu, considerăm că frecvența divorțurilor este o mărturie a schimbărilor ce au avut loc la nivelul psihologiei colective. Astfel la nivelul acesteia, accentul se pune nu atât pe finalitatea socială a familiei, pe funcțiile acesteia, cât pe persoana celui care divorțează. Legislația însă se preocupă din ce în ce mai mult,
în cazuri asemănătoare , de viitorul copiilor și eventual de cuplul care divorțează. Exemplul foste U.R.S.S. unde era o societate a divorțului instituit în ajunul revoluției din 1917 a fost puternic restrânsă de către stat, constituie un precedent istoric. Extensia divorțului pune probleme puterii politice care uneori ia măsuri restrictive de o manieră radicală, în problema avorturilor; Este semnificativ, în ori ce caz să constatăm – atât cât ne permite datele statistice imperfecte – că divorțul este mai frecvent la grupurile sociale defavorizate din punct de vedere economic. Există o strânsă legătură între condițiile de viață precare și profilitatea căsătoriei.
Mediul social influențează la rândul său rata divorțurilor. În mediul țărănesc se căsătoresc ,,pentru a fii în rândul lumii'', concubinajul având foarte multe incoveniente; se divorțează rar, din motive de cheltuială și de procedură juridică dificilă. În clasele mijlocii salariate căsătoria implică un mic capital de transmis, dar cum acesta este mai degrabă cultural și social și mai puțin economic, divorțul este destul de frecvent. În mediile bogate divorțul este rar, fiind incompatibil cu gestiunea și transmiterea capitalului economic. În clasa dominantă el este la fel de rar, deoarece constituie un obstacol serios pentru reproducerea capitalului social – politic, cultural sau economic, de regulă foarte ridicat. În sfârșit se poate observa o strânsă corelație între rata divorțului și activitatea profesională a femeii, așa cum remarcă J. Commaille. Dacă luăm ca referință rata de divorț pe categorii socioprofesionale, divorțialitate este sensibil mai ridicată în cuplurile unde femeia este activă, decât în cuplul unde este inactivă; în medie divortialitatea acestora este de patru ori mai ridicată. Atragerea femeilor în procesul de muncă a devenit un fenomen masiv și antrenează modificări importante ale rolurilor conjugale. Femeia și–a câștigat o mai mare autonomie, pe toate planurile și mai ales autonomie economică, ce-i conferă o independență relativă în caz de divorț. Ca atare, nu este surprinzătoare creșterea cererilor feminine în materie de divorț, atunci când desfășoară o activitate profesională.
Divorțul, așa cum spuneam, reprezintă un fenomen psiho-social complex privit ca forma finală a desfacerii vieții conjugale, ce modifică viața partenerilor si a descendenților acestora. Când începem să discutăm despre divorț trebuie să ținem cont de faptul că el nu este un simplu eveniment, ci un proces adesea traumatizant. El
antrenează tensiuni, conflicte, frustrări și insatisfacții ale căror efecte se prelungesc dincolo de pronunțarea instanței judecătorești. Ca ultima etapa in cadrul unui proces de erodare si disoluție a cuplului familial, divorțul mai este definit ca modalitate prescrisă social și legal de disoluție a căsătoriei.
Deci divorțul, reprezintă polul opus al căsătoriei, aceasta fiind înțeleasă ca modalitate acceptată la nivel social prin care doua sau mai multe persoane constituie o familie. Căsătoria poate comporta un aspect juridic(sancționare formală de către o instituție legitimă a uniunii maritale ) și un aspect religios (sancționare formală, prin sacralizare, de către o instituție religioasă legitimă a uniunii maritale ). Plecând de la acest punct, este ușor de făcut asocierea dintre stabilitate, moralitate, armonie și echilibru – ca elemente observate când vorbim de căsătorie – și polul opus acesteia, adică instabilitate, dezechilibru și chiar imoralitate, când vorbim de divorț.
I.2. Perspectivă teologică asupra divorțului
Familia este prima și cea mai mică celulă a organismului social și o biserică mică în marea comunitate a bisericii. De aici, interesul, deopotrivă pentru familie din partea statului și din partea bisericii. Desigur, în măsuri diferite pentru stat dar, întotdeauna același interes major indiferent de ideologiile veacului privind familia și problema demografică pentru Biserică și Morala Creștină Ortodoxă, de-a lungul timpului și mai cu seamă azi, într-o societate cu o gândire socială secularizată. Originea căsătoriei și deci a familiei stă în însăși natura socială a omului și a vieții lui, precum și în voința lui Dumnezeu exprimată masiv la creația omului(Curs de drept bisericesc-1962),,Și a zis Dumnezeu să facem om după chipul și asemănarea noastră. și a făcut Dumnezeu pe om după chipul său … a făcut bărbat și femeie ''. Și Dumnezeu I-a binecuvântat zicând: ,,Creșteți și vă înmulțiți umpleți pământul și-l stăpâniți'' (Facerea 1,26-28).
Ca orice instituție familia se întemeiază printr-un act și anume căsătorie, legătura de bună voie și pe toată viața a unui bărbat și a unei femei. Căsătoria ca instituție divină naturală, a fost așezată de Dumnezeu în forma monogamă în rai, la crearea omului ,,Nu e bine să fie omul singur, să-I facem ajutor potrivit pentru el''(Facerea 2-18).
Mântuitorul Hristos a ridicat căsătoria la rang de Sfântă Taină, redându-i prin împărtășirea harului comuniunii bipersonale celor ce realizează împreună legătura ei naturală , rostul și importanța ei primordială.
Contractul nupțial – matrimonial, adică consimțământul unui bărbat și a unei femei de a trăi împreună viața, în comunitatea căsătoriei, este premisă și condiția naturală a Tainei cununiei și deci a familiei creștine. Desigur acest contract matrimonial nu are voie să contrazică legile bisericești și nici pe cele civile. Harul Tainei Cununiei consfințește și dă putere Dumnezeiască dăruirii reciproce ce și-au făgăduit-o cei doi, bărbat și femeie în totală libertate de voință, decizie, pentru a duce viața în doi bucurându-se de drepturile divine și umane ale acestei legături matrimoniale în iubire, odată cu împlinirea deopotrivă și a îndatoririlor ce le implică aceasta.
Divorțul este ruperea tainei unice, fiindcă a slăbit și a pricinuit iubirea care ținea pe cei doi într-o unitate duală.(Evdochimov-1995). Bazată pe cuvântul Mântuitorului: "ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă " (Matei 19,6). Biserica Ortodoxă recunoaște existența celor ce divorțează admițând doar pe cei în care unul dintre parteneri a rupt legătura dintre ei prin adulter: "Iar Eu zic vouă, că oricine va lăsa pe femeia sa în afară de pricină, și se va însura cu alta, săvârșește adulter; și cine s-a însurat cu cea căsătorită, săvârșește adulter (Matei 19,9). Când unul dintre soți a decedat celălalt era liber să se căsătorească căci prima căsătorie încetează. (Romani 7,2-3).
Unitatea indisolubilă a căsătoriei alcătuită între un bărbat și o femeie fiind o unitate în planul uman, nu este atât o unitate organică, fiziologică ci o unitate prin iubire, o unitate creată din iubirea reciprocă a celor doi. De aici necesitatea harului tainei cununiei pentru cei căsătoriți civil ca să întărească și desăvârșească unitatea spirituală a celor doi, ca suport al legături lor naturale. Dar unitatea spirituală e opera celor doi.
Divorțul rupe sau marchează ruperea unități spirituale a soților. Adulterul distruge realitatea însăși, esența mistică a căsătoriei, care-i iubirea duală. Biserica recunoaște că există cazuri în care viața conjugală e golită de substanța sa sacramentală, nefiind decât o profanare perpetuă mergând până la pierderea sufletului. Deci dacă iubirea duală sau unitatea duală existențială a dispărut, legea nu poate nici să tămăduiască și nici să învie ceva mort. Divorțul și dezbinarea familiei a devenit o adevărată plagă în societatea noastră secularizată. S-a pierdut în mare măsură tensiunea misterului persoanei și a misterului pe care le implică căsătoria în general și familia creștină în special. Căsătoria de interes precum și cele concepute ca mijloc de satisfacție fizică nu sunt trainice, căci cei doi se plictisesc repede unul de altul și caută infinitul în lucruri fine și goale de conținut. Divorțul este practicat din cele mai vechi timpuri. Din perspectivă religioasă la poporul evreu în Vechiul Testament este precizat faptul că femeilor li se putea da "carte de despărțire". Astfel în Deuteronom 24,1-2 se precizează că "de va lua cineva femeia și se va face bărbatul ei, iar ea nu va afla bunăvoință în ochii lui, pentru că va găsi el ceva neplăcut la ea și îi va scrie carte de despărțire, i-o va da în mână și o va slobozi din casa sa, iar de va ieși, ducându-se, se va mărita cu alt bărbat''. În cazul femeilor văduve și mai ales în cazul ficelor de preot (Levitic 22,13)"atunci când fiica preotului va fi văduvă sau despărțită și copii nu va avea, și se va întoarce în casa tatălui său, cum era și în tinerețea sa, atunci să mănânce pâinea tatălui său, iar dintre străini nimeni să nu mănânce''. (Levitic 22-13).
În Deuteronom este precizat cazul în care un bărbat a avut relații sexuale cu o femeie și apoi a împrăștiat zvonuri rău despre ea de învinuirile care nu sunt reale, este învinuit bărbatul. Asupra lui se pune gloabă de o sută șicli de argint și să-i dea tatălui fetei, că a stârnit zvonuri rele despre fată israelită. În cazul unei căsătorii monogame Noul Testament precizează în (Efeseni 5,31) "De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup" iar în I Cor 7, 2 se subliniază temeinicia legăturii monogame. Datoriile soților unul față de altul sunt precizate I Corinteni 7,3 de către apostolul Pavel. Iar cei ce sunt căsătoriți le poruncesc, nu eu, ci Domnul, femeia să nu se despartă de bărbat. Problema divorțului este menționată mai întâi în Vechiul Testament (Deuteronom 24,1,2) prin cartea de despărțire legea fiind dată de Moise, iar apoi a fost preluată în Noul Testament cu întrebarea care era menită de a-l prinde pe Mântuitorul "Pentru ce dar Moise a poruncit să-i dea carte de despărțire și să o lase? ( Matei 19,7 ) iar Iisus a replicat: "Din început n-a fost așa " (Matei 19,8). Explicația constă în faptul că prima pereche creată a fost un bărbat și o femeie, Adam și Eva, uniră printr-o legătură monogamă. Ulterior lucrurile au fost adaptate în funcție de diferite condiții și cauze sociale "Pentru învârtoșarea inimii noastre v-a dat Moise să lăsați pe femeile voastre" (Matei 19,8) iar oricine va lăsa pe femeia sa și va lua pe alta, săvârșește adulter cu ea '' ( Marcu 10, 12; Luca 16 ,8). În Matei 19,9 este precizată singura cauză care a fost permisă pentru destrămarea familiei, căsătoriei, aceasta fiind pricină de desfrânare, motivele de imobilitate, fiind considerate cauze de despărțire. Reglementările laice ulterioare au fost influențate de credința creștină. După Evanghelie, adulterul distruge realitatea însăși, esența mistică a căsătoriei. Iubirea fiind materia Tainei, Iustinian declară că o căsătorie nu este adevărată decât prin iubire ( Nov ,74 ), schimbul de promisiuni nu este decât o mărturisire nimtomatică a prezenței reale a iubirii. Adulterul dovedește că n-a mai rămas nimic din materia Tainei. Divorțul nu este decât o constatare a absenței, o despărțire, o distrugere a iubirii, iar cel ce pleacă declară inexistența mariajului. El este analog cu actul ex. comunicării, nu o pedeapsă, ci constatarea post-fatum a unei supărări deja săvârșite.
Acceptând divorțul, Biserica Ortodoxă, face dovada nemărginitului ei respect față de persoana umană și Taina iubirii honismatice. Dacă Ea îngreunează totuși divorțul și își exprimă net rezervele, aceasta este din dorința de a preveni orice singurătate și a avertiza cu privire la pericolul de compromitere a destinului. Întotdeauna ea își manifestă încrederea acolo unde omul matur este singurul judecător al destinului său. Măreția Tainei o cere, căci viața conjugală este fără întrerupere o Taină și ea nu poate fi profanată fără a atrage o pedeapsă imanentă, transformarea ei într-un gol infernal. După ceea ce numim privilegiune Paulinum (I Corinteni 7,12,16) căsătoria celor nebotezați poate fi desfăcută în favoarea celui ce se convertește. Ori se pare că Sf. Pavel recomandă pe bună dreptate contrariul, el permite celui neconvertit să facă ruptura. În acest paragraf, Taina este mai presus de lege:" Fratele și sora nu
sunt înlănțuiți''. Sf. Ioan spune că, "Mai bine să se despartă decât să se piardă '' (Evdokimov–1994). Extinderea disoluției unei căsătorii prin moarte la distrugerea ei prin adulter dovedește logica interioară a acestei dezvoltări. Mai târziu alte forme ale ,, morți unei căsătorii au fost permise ca motive pentru a doua căsătorie''. Episcopul Peter 'L' Huillier face afirmația: "În mod clar Biserica deplânge divorțul și are misiunea de a îndemâna cuplurile să nu recurgă la divorț; dar din moment ce legătura conjugală s-a rupt și această ruptură a fost ratificată din punct de vedere legal , este dificil să pretinzi că mariajul continuă să existe într-un mod abstract. ( Huillier – 1998). Acest paradox este atestat mai precis de către Schememann (1998) "Pe de o parte, Biserica Ortodoxă afirmă explicit caracterul indisolubil al căsătoriei, și totuși , pe de altă parte, ea acceptă divorțul și are în tradiția sa canonică mai multe reguli referitoare la acest aspect. Părintele Schmemann admite că Biserica, din cauza legăturii ei organice cu multe state creștine, a trebuit să accepte multe ficțiuni și îndatoriri străine de natura sa ( Schememann , 1998 ). Căsătoria este indisolubilă, și totuși ea este dizolvată mereu din cauza păcatului și a ignoranței a patimilor și a egoismului, a lipsei de credință și iubire. Da, Biserica recunoaște existența persoanelor care divorțează, dar ea nu divorțează. Ea doar admite că aici, în această situație concretă, această căsătorie a eșuat, s-a sfârșit, și în mila sa, ea acordă permisiunea partenerului nevinovat de a se căsători. Divorțul nu are caracter religios și nu poate avea loc în Biserică, ea fiind una și Sfântă. Tolerarea de către Biserică, a divorțului se întemeiază pe faptul fundamental că împărăția lui Dumnezeu a venit și totuși, ea nu este pe deplin realizată în această lume ( Tiberiu , 1995 ).
Putem enumera patru motive fundamentale pe baza cărora divorțul și recăsătoria sunt justificate de către teologii Ortodocși:
tensiunea dintre idealurile împărăției lui Dumnezeu și condiția căzută a vieți noastre, istorice;
îndurarea extinsă la iconomie în vederea mântuirii, persoanelor care au eșuat în prima căsătorie;
inexistența primei căsătorii, acordate cuplului de către Biserică, dar care s-a dezintegrat în timp;
divorțul și recăsătoria considerate ca fiind cele mai rele posibile. Divorțul poate fi considerat ca un rău pre-moral, nu unul moral, deoarece el este cel mai mic dintre rele.( Zion-2001 )
I.3. Cauze ale divorțului. Modele conflictuale
care duc la divorț.
Stabilirea cauzelor determinante, care au dus la dezorganizarea familiei, este acțiunea pe care asistența socială trebuie s-o aibă în vedere, de la prima întrevedere cu familia respectivă, până la rezolvarea definitivă a cazului, deoarece fenomenele sunt într-o continuă transformare. Așadar, factorul cauzal stabilit la începutul analizei nu poate să rămână întotdeauna același, până la încheierea acțiunii.
Dezorganizarea familiei îmbracă multiple variante și aspecte și poate avea următoarele principale cauze ;
– Lipsa de supraveghere a copiilor, care poate da naștere la greutăți la învățătură, vagabondaj, delicvență , tulburări de caracter și comportament , până la dezorganizarea relațiilor de familie , care se răsfrânge în mod inevitabil și asupra relațiilor de muncă .Toate acestea duc la scăderea nivelului de trai al individului și implicit al familiei .
– Existența unei locuințe insalubre și neâncăpătoare ( suprapopulată ), favorizează treptat dezorganizarea familiei . O astfel de locuință constituie unul dintre factorii favorizanți pentru apariția unor boli , ceea ce conduce la dezechilibru economic și stres psihic.
– Diminuarea veniturilor și a stări economice a familiei. Diminuarea veniturilor în familie sau lipsa în totalitate a acestora, duc la dezorganizarea parțială sau chiar în totalitate a familiei. Uneori se întâmplă, însă mai rar, ca insuficiența de câștig să fie determinată de unele utilizări neraționale a veniturilor, a risipei , a luptei de prevedere, a lipsei de educație gospodărească a mamei și altele. Degradarea factorului economic are cea mai mare influență în dezechilibrul familiei.
– Structura deficitară a familiei. La viața socială, familia poate fi supusă la variate deficiențe legate de structura sa. Familia se poate dezorganiza prin lipsa capului de familie, dintr-o cauză sau alta ( deces, abandon, etc.).
– Prezența deficiențelor în familie. Prezența deficiențelor senzoriali, debili mintali în familie și existența bolilor cronice, sunt factori majori care duc la dezorganizarea familiei. Orice proces de dezorganizare a familiei, începe cu tensiuni familiale , care se manifestă prin neînțelegeri discordii și chiar violențe . Uneori, rezultatul acestei tensiuni familiale, conduce la divorț, abandonare, separație în cadrul aceleași familii etc.( Ciurea-1968 )
În asistența familiei există posibilitatea de a lucra atât cu familii complete ( soț , soție , copii) care ridică anumite aspecte de dezorganizare , cât și cu familii descompletate prin deces, divorț , și altele, care din diverse cauze cad sub nivelul de viață normală, intrând în sfera de activitate a asistenței sociale.
Activitatea desfășurată în situația dezorganizării familiei ca urmare a divorțului, asistența socială urmărește refacerea căminului, dacă este posibil, dacă nu recăsătoria cu altă persoană și armonizarea grupului social în noua situație.
Problemele de asistență familiei, precum și întreaga acțiune de supraveghere a relațiilor familiale, a exercitării obligațiilor părintești față de copii, înfierea copiilor fără părinți, sau în imposibilitatea de a-i crește, tutelarea celor lipsiți de capacități, fie minori fie adulți și bătrâni, toate aceste probleme revin asistenței – sociale.
Dacă ne referim la valoarea familiei constituită recent din tineri care activează în diverse domenii, se poate aprecia că aspectele negative încep cu mici neînțelegeri sau lipsă de afectivitate și se sfârșesc cu divorț, abandon familial, și altele.
Cauzele principale de divorț sunt;
Insuficienta pregătire pentru viața de familie a viitorilor soți.
Insuficienta cunoaștere reciprocă a soților.
Concepții diferite în legătură cu condițiile materiale, sociale și buget familial;
Concepi diferite, cu privire la relațiile de familie.
Nefolosirea judicioasă a timpului liber și a modului de realizare a unor probleme cu caracter extraprofesional.
Comportarea necorespunzătoare a unuia, sau a ambilor soți, în privința relațiilor de familie( legături extraconjugale , alcoolism, brutalități, părăsirea domiciliului, alungarea din locuință).
Manifestări antisociale a unuia dintre soți;
Diferența mare de vârstă;
Diferențe mari, ca nivel de instruire;
Boli incurabile , ale unuia dintre soți;
Influența mediului exterior al familiei;
Căsătorii încheiate din interes, în scopul obținerii de bunuri materiale și bani.
Una dintre instituțiile care vine în sprijinul instanțelor judecătorești, pentru stabilirea cauzelor care au dus la desfacerea căsătoriei prin divorț în special în familiile cu copii este “Autoritatea tutelară'' ( F. Mănoiu, V.Epureanu- 1999).
Cauzele divorțului pot fi multiple, și pot indica diferite nivele ale conflictului, determinând modele tipice ale separări, deoarece există în aceiași familie mai multe modele de conflict. Astfel se disting;
a) cupluri semidetașate – sunt cuplurile separate în fapt cu un anumit timp, în care a avut loc o separare legală , unul dintre motive sunt împărțirea custodiei.
b) conflictele cu ușile închise reprezintă un tip de confruntare numai în propriul cămin, nu o confruntare deschisă între cei doi parteneri fără a spune ce gândesc. Astfel unul dintre parteneri poate părăsi căminul fără preaviz, începând procedura de divorț, încercându-se astfel sentimente de mânie, frustrare și altele .În această situație nu are loc o împărțire sau o preluare a sarcinilor parentale sau financiare, determinând o stare de insecuritate, atât pentru celălalt partener cât și pentru copil. Copiilor li se spune că părintele absent a plecat, dar nu li se precizează când și cum îl vor revedea. Dacă problemele majore referitoare la divorț, financiar, de preluare a custodiei sunt în sarcina unui părinte care nu este pregătit să se ocupe de ele, familia va suferi o insecuritate prelungită. Aceste tensiuni se repercutează și asupra copiilor care devin vulnerabili și își pot manifesta reacțiile în depresii comportamentale, devianțe și eșec școlar.
c) Lupta pentru putere, indivizii puși în fața unor pierderi majore, pot reacționa foarte diferit. O formă de manifestare este lupta pentru o poziție dominantă în procedurile de divorț. Actul separări sau divorț poate fi el însuși o încercare de a inversa un dezechilibru de putere, cum ar fi insistarea asupra vinovăției partenerului, preluarea custodiei sau prin exploatarea avantajelor juridice.
d) Agățarea tenace. Un tip comun de conflict este reprezentat de lupta dintre cei doi parteneri, care constă în încercarea unuia de a înlătura pe celălalt, în timp ce celălalt se agață tenace de partener prin amenințări și șantaj.
e) Confruntarea – această formă se referă la confruntarea fizică, chiar la lovire, care determină destule sentimente de frustrare, umilință, caracterizate în crizele de separare.
f) Conflictul întreținut-se referă la investirea emoțională pe care o fac cei doi parteneri în menținerea luptei dintre aceștia.
Stabilitatea relației conjugale și păstrarea intimități rezultă adesea din capacitatea soțului de a rezolva conflictele spre satisfacția ambilor parteneri, presupune nu neapărat absența conflictelor, cât mai ales maniera în care se rezolvă conflictele, ceea ce face ca relația să progreseze. Maniera în care sunt rezolvate aceste conflicte diferă de la un cuplu la altul, într-o anchetă asupra rezolvării conflictelor în cuplurile căsătorite ,( Levinger 1980 ) identifică trei strtegii diferite întrebuințate de parteneri, unitatea conflictului, acuzarea partenerului, rezolvarea prin compromis. Această ultimă strategie se corelează în mod pozitiv cu satisfacția în căsătorie.
Similitudinea valorilor vizează mai ales similitudinea socio-demografică (vârstă, origine socială, educație , nivel intelectual etc).O educație asemănătoare sau un nivel intelectual apropiat pot să conducă la similitudini de valori.
Exclusivitatea și argumentul ce caracterizează relațiile din cuplu antrenează probleme specifice de funcționare și perenitate. Presiunile sociale și instituționale ce activează asupra cuplului conduc la idei că factorii de conflict și cei de comunicare primesc o importanță particulară.
Muchielli a comparat evoluția expresiilor de afecțiune la persoane căsătorite din dragoste și la persoanele a căror căsătorie a fost aranjată de familie. Rezultatele indică trei faze distincte semnificative între cele două grupe . După al doilea an de căsătorie semnele de afecțiune se reduc de o manieră spectaculoasă în căsătoriile aranjate.
Apare o a treia fază în care expresiile de afecțiune se reduc la o treime din ce au fost la începutul căsătoriei în ambele grupe. ,, Acest studiu arată că oricare ar fi intensitatea afecțiuni și factor emoțiilor, la începutul căsătoriei comunicarea afectivă se estompează o dată cu timpul(Druță, 1998).
Etape care stau la baza unui proces finalizat cu divorțul:
a)stările conflictuale și eroziunea – frecvența crescută, consitența și violența acestora au de cele mai multe ori efecte de disoluție si eroziune a vieții conjugale. Primul indicator al disoluției căsătoriei este manifestarea isatisfacției față de conviețuirea în cuplu.
b)separarea premergătoare divorțului – nu toate separările duc la disoluția căsătoriei, dar majoritatea divorțurilor sunt premerse de separare. Separarea se realizează în funcție și de aspecte independente de relațiile dintre parteneri: nivelul veniturilor, posibilitatea de a găsi o locuință etc. Ca o consecință firească a stărilor conflictuale o reprezintă încetarea relațiilor sexuale.
c)disoluția legala – este forma definitiva a rupturii relației conjugale, consfințirea juridică a acestei stări de fapt. Legăturile care au unit soții prin căsătorie vor înceta odată cu divorțul, cei doi parteneri devin foști soți. Divorțul duce la încetarea relațiilor de familie, la distorsiunea legăturii parentale, la pierderea sau determinarea unor funcții ale familiei.
d)acomodarea in perioada de după divorț – după disoluția căsătoriei, foștii soți trebuie să se adapteze unui nou stil de viață: viața intr-o nouă locuință și o nouă vecinătate, stabilirea de noi relații și prietenii, refacerea în urma stresului provocat de divorț, etc.
Unul dintre primii autori care au conceptualizat divorțul ca fiind un complex psiho-social in aceeași măsură în care este un proces juridic, a fost Bohannan, care a identificat șase dimensiuni ale experienței de divorț: emoțională, legală, economică, parentală, comunitară și psihică (psihologică). Acest model al dezorganizării cuplului nu apare în complexitatea sa în toate cazurile. Cuplurile aflate în divorț pot să se confrunte cu probleme din toate aceste domenii în același timp, iar conflictul poate să se răspândească repede dintr-un domeniu în altul. Invers înțelegerea și cooperarea într-un domeniu pot încuraja cooperarea și în altele. Cu toate acestea, există puțin ajutor mulți – disciplinar la dispoziție, care să se adreseze tuturor acestor domenii dintr-o dată.
Plecând de la aspectele enumerate mai sus putem vorbi de:
– divorț emoțional = manifestarea divergențelor dintre parteneri, deteriorarea raporturilor afective; un divorț emoțional poate avea loc cu mult înainte ca un cuplu să se separe fizic;
– divorț legal = pronunțarea de către o curte de justiție a disoluției căsătoriei;
– divorț economic = divizarea proprietății între parteneri, separarea bunurilor casnice, stabilirea obligațiilor de plată a pensiei alimentare;
– divorț părintesc = încredințarea copiilor minori unui părinte, stabilirea drepturilor celuilalt părinte asupra copiilor minori;
– divorț comunitar = divizarea comunități de prieteni și izolarea de comunitatea de rudenie a fostului soț;
– divorț psihic = dobândirea autonomiei psihice față de fostul partener de căsătorie; indivizii care rămân afectați de pierderea partenerului pot să aibă dificultăți în constituirea unor noi relații și activități.
Un alt aspect ce ține de divorț este acela că în fiecare societate, legislația familiei cuprinde reglementări specifice privitoare la disoluția cuplurilor. Trebuie să discutăm puțin instituția juridică a divorțului, acesta reprezentând forma legală de desfacere a căsătoriei sau, desfacerea căsătoriei prin hotărâre judecătorească. În țările europene, divorțul este reglementat de trei tipuri de legislații:
a)divorțul sancțiune – prevede ca disoluția căsătoriei se face în urma constatării culpei unuia dintre soți;
b)divorțul faliment – apare când legăturile dintre soți sunt puternic afectate, încât cei doi soți sunt conștienți ( deși nu în egală măsură ) că uniunea lor nu mai poate continua;
c)divorțul remediu – este soluția unei căsătorii complet compromise pentru a permite partenerilor să se recăsătorească.
Principalele probleme care intervin in cazul divorțului sunt:
stresul emoțional,
încredințarea si îngrijirea copiilor,
divizarea proprietății.
Încredințarea copiilor in urma disoluției legale s-a făcut în mod tradițional mamei. Dar în ultimele decenii s-au făcut presiuni din partea bărbaților pentru a se modifica prevederile legale discriminatorii. Numărul taților cărora li s-au încredințat copiii a crescut în majoritatea societăților. A crescut, de asemenea, numărul cazurilor în care copiii au fost încredințați ambilor părinți. Cercetările de psihosociologie arată că deși aceasta varianta este preferată de un număr tot mai mare de cupluri care divorțează, efectele asupra copiilor pot fi deseori negative. Majoritatea reglementărilor privind divorțul stabilesc obligația ambilor părinți de a contribui la îngrijirea copiilor. De regulă acest lucru se realizează prin plata unei pensii alimentare. Refuzul de a contribui la acoperirea cheltuielilor pentru îngrijirea copiilor se pedepsește de lege. Majoritatea căsătoriilor se bazează pe comunitatea de bunuri. În timpul divorțului, legea decide asupra împărțirii bunurilor; locuința revine de regulă părintelui căruia i s-au încredințat copiii.
Analizând divorțul, ne dăm seama că la baza lui stau diverși factori economici, culturali, psihologici, morali, religioși care acționează la nivelul partenerilor, în interiorul cuplurilor și în afara acestora. Factorii sociali care pot limita divorțurile sunt: starea de prosperitate a sănătății, protecția socială a populației, atitudinea profamilistă a populației, intoleranța față de divorț, interdicții morale, religioase si juridice. Dar divorțul, în ciuda factorilor enumerați mai sus, rămâne hotărârea partenerilor de a se despărții, de a pune capăt uniunii conjugale existente, de a încerca o altă formă de conviețuire contractarea altei căsătorii sau traiului fără partener.
Divorțul, antrenează modificări majore la nivelul tuturor funcțiilor familiei. Funcțiile economice, de solidaritate, de socializare, cunosc o destructurare sau, în cazul cuplurilor cu copii, o redimensionare, de cele mai multe ori negativă.
Divorțul are ca prim efect, pierderea funcției psihoafective a familiei, slăbirea sau ruperea relațiilor formale și informale ale partenerilor. Unii autori fac o asociere între divorț și durerea pe care o implica acesta. Pierderea unui partener prin divorț a fost adesea comparată cu pierderea prin moarte. Durerea care însoțește divorțul poate să conducă la depresii și anemii prelungite în care viața să pară fără rost și sarcinile de fiecare zi să devină lipsite de semnificație. Se mai face o asemănare între sentimentele divorțaților și văduvilor, deși faptul că partenerul a plecat de bună voie va lăsa pe unii divorțați mai umiliți și cu mai multă amărăciune decât suportă în general văduvul. Cei divorțați tind adesea să fie considerabil mai tineri decât văduvii, dar readaptarea este complicată în ambele situații atunci când se mențin sentimente puternice de mânie, respingere sau vinovăție. Dar în același timp putem privi și dintr-o parte pozitivă prin care putem spune că divorțul poate aduce eliberarea de relațiile nefericite sau restrictive, eliberând indivizii pentru a construi o nouă viață fie de unii singuri, fie cu un nou partener. Oricum ar fi resimțită durerea de unul din parteneri este indicat să se manifeste liber și să se elibereze de apăsare, apelând la una din formele de manifestare ale durerii: plâns, mânie, etc. O incompleta exprimare a durerii poate întârzia readaptarea personală și poate produce dificultăți majore în relații subiacente acesteia.
În ziua de astăzi putem observa în foarte multe societăți că familia capătă alte dimensiuni și se restructurează, trecând la noi forme care cu siguranță vor schimba și modul de abordare privind divorțul. De la familiile tradiționale – în care stilul de viață este bazat pe autoritate, și funcționează având la baza ierarhia, conformismul, represiunea – s-a trecut la familiile contemporane, care se întemeiază pe un alt stil de viață în care autoritatea este schimbată cu cooperarea și este susținută de alte valori: comunicare, egalitate, schimbare. Plecând de la această tipologie, se poate spune ca o alternativă la cele doua menționate mai sus, în viitor, valoarea focală într-o familie ar fi individualitatea, susținută de următoarele valori: competiție, însingurare, non-conformism.
CAPITOLUL II
Efectele divorțului asupra cuplului și asupra copiilor
Lilemair– 1987 a aprofundat dinamica relației între partenerii de căsătorie și a stabilit următoarele faze;
– stabilirea legături erotice, generate de dinamica pulsiunilor conștiente, care sunt aprobate , admise și integrate de către instanțele conștientului.
ambii parteneri apreciază o reducere la cota "0" a încărcăturii afective a lumii exterioare și o suprainvestire a cuplului
– reducerea masivă a agresivității cuplului, cu idealizarea vieții conjugale.
La această fază există o comunicare, mergând până la comuniune. În această fază se petrece fenomenul invers al faptei, adică se investește afectiv lumea exterioară și se săvârșește afectivitatea cuplului, Efectele acestei etape menționate de Esorgos-1987 sunt următoarele;
– creșterea agresivității și scăderi la minimum a afectivități partenerului, conducând la disocierea cuplului.
– perceperea de către cuplu a fragilității acestuia și apariția reacțiilor de apărare prin lipsa de comunicare, absenteism, crize, tendință de separare.
– etapa de criză cronicizată.
Fiecare cuplu poate parcurge numai câteva dintre etapele exprese, dar nu pe toate odată; important este că familia ca formulă de structură de bază a societăți, rămâne deschisă la toate evenimentele exterioare; cele mai multe au efecte negative.
Unul dintre scopurile fundamentale, naturale și sociale ale familiei este aceea de a garanta integritatea dezvoltării ființei biologice și a personalități copilului. Influiența structurări a familiei asupra progeniturilor este totală. Relația afectivă de iubire între parteneri, constituie un lucru benefic al cuplului. Dar destinul total al acestei structuri nu este să realizeze mediul cel mai prielnic numai pentru dragostea
spirituală sau carnală, ci să se constituie ca un univers creator pentru fructul acestei legături.
Perturbarea prin conflicte majore a acestui univers, transformă copilul în victimă, și-i zdruncină atât echilibrul cât și bazele psihosociale date personalității.
Interpretând acest fenomen la microsistemul social, reiese că întrețin cele mai mari încărcături agresive în societate
Copii devin în primul rând niște acumulatoare suprasaturate de traumatism neuropsihoafective care se pune în circulație atât la adolescenți, cât mai ales la vârsta matură o mare cantitate de elemente inflamatoare
2.1 VALENȚELE AGRESIVE ALE DIVORȚULUI
Pe toate scările factorilor de risc și ai traumatizări psihoafective, divorțul ocupă al doilea loc după moartea unei persoane iubite.
Deși pare mai degrabă un fenomen obișnuit el este un proces mult mai profund. Dacă parteneri suportă greu divorțul, copii devin în mod sigur adevărate victime, întrucât asupra lor el acționează ca o puternică și inexplicabilă agresiune. Având în vedere că divorțul emoțional începe cu mult înainte de desfășurarea divorțului juridic, copilul este supus rând pe rând tensiunilor afective, conflictelor, agresiunilor fizice dintre părinți, abandonul episodic, exceselor de sentimentalism din partea mamei, sau ai exceselor de răzbunări, întrucât copilul îl reprezintă pe adversar. Deci copilul se conflictualizează profund înainte de a trăi evenimentul ruptură de fapt motivele invocate în fața justiției fiind mai întotdeauna circumstanțiale. Aceștia ascund de fapt modificări psihoafective, de intensități diferite, ale personalități părinților.
Hoffer-1988 într-o anchetă efectuată în Elveția pe 100 de cupluri divorțate, a constatat că numai 30 % dintre parteneri, nu prezentau dificultăți psihoafective, iar (1/4) dintre tați și dintre mame prezentau anomali psihice de diferite nuanțe, care au determinat incompatibilitatea în cadrul cuplului.
Reacțiile copilului la forța de agresivitate a divorțului, sunt atât de ordin general cât și de ordin particular, în funcție de vârsta la care survine divorțul, și de reacțiile părinților după divorț.
Vârsta cea mai vulnerabilă a copilului este între 3-7 ani. În măsura în care copilul poate înțelege unele situații și se poate explica motivele divorțului, mai ales dacă este ajutat și să le accepte afectiv consecințele divorțului nu mai sunt acute, dar ele modifică aspectele rațional – sociale ale comportamentului acestuia. În primele faze ale conștientizării divorțului părinților, copilul poate reacționa la șocul emotiv prin două tipuri de comportamente.
– fie printr-o atitudine de agresivitate și ostilitate față de unul din părinți, sau față de amândoi, atitudine care se poate extinde și asupra altor persoane.
– fie printr-o inhibiție profundă cu refuz de participare chiar și la actele simple, alimentație, sau prin trăirea unui sentiment profund de culpabilitate ce se transformă, în anxietate , frică patologică perturbări ale proceselor intelectuale, inadaptare ( Păunescu,1994 ).
Din punctul de vedere al sociologului cel mai potrivit teren de studiere a problemelor copilului este familia, ea însăși o structură socială înglobată în ansamblul societății și care constituie singura sa rațiune de a fi.
Așa cum se știe , absența controlului exercitat de părinți, o educație prost orientată, abandonul familial dezorganizarea familiei , reprezintă principalele cauze care facilizează inadaptarea socială a tânărului și integrarea sa negativă în cadrul grupurilor cu caracter antisocial.
Din modul în care se confruntă adolescentul cu problemele familiale și din modul în care-i sunt asigurate sau nu condițiile necesare pentru a se putea socializa ca adult pot să rezulte fie reușita ( reușită socială, pozitivă) fie eșec (marginalizare, devianță).
O familie normală înseamnă pentru copil un mediu afectiv , un mediu ocrotitor și un mediu eterogen. ,,Caracterul afectiv al mediului familial-notează Berge, 1978 este fără îndoială, cea mai mare forță a sa și totodată punctul sau slab.
Cea mai mică tulburare în echilibrul afectiv al părinților provoacă tulburări în psihicul copiilor, atât iubirea tiranică, cât și indiferența afectivă fiind resimțite profund de copil.
Cercetările psihologice desfășurate asupra perioadei primei copilării evidențiază, de altfel, că copii lipsiți de dragoste maternă devin mult mai fragili și mai vulnerabili decât cei cărora mama le asigură un suport afectiv deplin.
Relațiile afective stabilite cu mama și cu celelalte persoane devin fani (tată, frați, surori) sunt esențiale mai ales în prima parte a dezvoltării și procesului de creștere, în absența lor viața relațională fiind profund alterată.
Studiile întreprinse de Aichoru și Freud, demonstrează faptul că copii orfani crescuți departe de mediul familial prezintă ulterior tendințe accentuate de antisocialitate.
În măsura în care atmosfera normală a vieții copilului este familia ca un tot, dislocarea sau disocierea sa, disensiunile între părinți sunt , în marea majoritate a cazurilor, responsabile de reacțiile antisociale ale copiilor.
Mediile familiale dezorganizate și neânțelegerile frecvente între părinți, provoacă mari traume copilului, statisticile occidentale indicând că peste 70 % dintre copii delicvenți și peste 65 % dintre cei care prezintă tulburări neuropsihice se confruntă cu aceste situații.
Acțiunea pe care familia o exercită asupra copilului subliniază Wallen-1987, este rezultatul structurii sale integrale , ,, Care nu poate suporta vreo amputare, nici vreo deviație fără să atragă consecințe nu mult sau nu puțin grave pentru fiecare dintre membrii''. În acest sens, orice conflict care afectează mai profund structura și stabilitatea căminului este receptat negativ de către copil, creându-i o stare de tensiune incompatibilă cu certitudinile oferite de o familie în care domnește înțelegerea și armonia între părinți.
Fiecare societate încredințează familiei ca întreg, misiunea extrem de importantă de a transmite copiilor norme și reguli morale de conduită și de a asigura intereealizare acestora sub formă de convingeri, atitudini și motivații. În acest sens pe lângă comunicarea verbală nemijlocită, care favorizează dezvoltarea unor atitudini și reprezentări corespunzătoare asupra noțiunilor de ,, bine '' și ,, rău '', comportamentul nemijlocit al părinților exemplele personale oferite de aceștia exercită o influență deosebit de importantă asupra conduitei copilului se poate considera, din acest punct de vedere, ci totalitatea manifestărilor comportamentale adecvate ale copilului este funcție de integritatea funcționalității familiei, orice conduită morală pozitivă prezentată de copil purtând pecetea influențelor exercitate de anturajul său familial.
Nucleul central al relațiilor interpersonale stabilite de cadrul familiei este reprezentat de sentimentul de dragoste și de atașament manifestat față de partener , față de copil, față de tot ceea ce constituie esența vieți de familie. Încorporată în fiecare rol și comportament familial afectivitatea constituie termenul principal al unității familiale , liantul care cimentează cele mai durabile și mai optime legături, între membri familiei și care asigură garanția asigurări creatoare a personalității lor.
Într-un climat familial definit prin echilibru , prin dragoste și coeziune a membrilor educația morală a copiilor are cele mai puține dificultăți, deoarece stimulează condiții pentru o socializare morală adecvată.
Dimpotivă, situația de dificultate familială, lipsa de coeziune și profilitatea afectivă împiedică o dezvoltare morală adecvată, carențele afective și funcționale ale familiei, manifestându-se sub forma efectelor tardive , ale formării unei personalității morale imature , definite de noncomformiști și inadaptabilitate. Lipsiți de dragoste și securitate oferite de o familie cu funcționalitate normală, copii din familiile dezbinate ,, devin capricioși, instabili, incapabili de adaptarea unor norme de viață colectivă, revendicări etc. Excentrici și imaturi, ei agravează mari dificultăți în colectivele școlare, abandonându-și sarcinile la cea mai mică dificultate, manifestând un opoziționism disproporționat față de rigorile disciplinare, fiind sensibili sau hipersensibili la sancțiuni
Așa cum arată numeroase studii și cercetări efectuate asupra familii și copii, părinți trebuie să arate și să manifeste în primul rând afecțiune și înțelegere față de copii. ( Banciu, 1987)
2.2 MODIFICAREA RESPONSABILITĂȚILOR PATERNALE
Un alt efect provocat de divorț ține de faptul că responsabilitățile paterne sunt redistribuite și preluate în totalitate de părintele căruia i s-a încredințat minorul. Deși efectele asupra copilului sunt negative, există și situațiile în care efectele negative asupra minorilor sunt contra balansate de efectele benefice ( de exemplul in cazul cuplurilor cu un părinte agresiv, alcoolic, etc. ). Divorțul…va fi tot mai mult acceptat pentru ca societatea se dezvoltă și se schimbă , iar "divorț" nu mai este un cuvânt murdar…este enervant, dar numai pentru ca părinții sunt separați, asta nu înseamnă ca pierzi pe unul dintre ei. Dar oricum am privi și oricât de optimiști suntem, nu putem să spunem că minorul implicat intr-un proces de divorț, nu este afectat în plan psihic. În absența unuia dintre părinți, efectele se pot observa direct sau indirect în comportamentele și conduitele pe care minorul le adoptă:
irascibilitate;
hipersensibilitate;
izolare;
performante școlare scăzute;
acte deviante sau delincvente.
Pentru adulți este adesea foarte dificil sa-i ajute pe copii sa facă fata durerii provocate de separare sau divorț. Părinții pot evita discutarea deciziilor lor cu copiii , căci ei înșiși sunt nervoși confuzi. De asemenea, mai pot crede că își protejează copiii nespunându-le ce se întâmplă, ca să nu-i supere. Asistenții sociali și ceilalți profesioniști pot discuta problemele divorțului numai cu părinții, poate din cauza că le lipsește experiența în munca cu copii și se tem de durerea pe care ar putea să le-o provoacă. Dar noi subestimăm perceptivitatea de care dau dovadă copiii și de izolarea pe care pot să o sufere dacă vorbim despre ei în loc să vorbim direct cu ei, fără să le dăm informațiile și asigurările de care au nevoie în legătură cu deciziile care îi privesc. Dar cum să consultăm copiii fără să le acordăm o influență și o responsabilitate adecvată. Și cum să selectăm prioritățile în munca cu familiile destrămate de separare sau de divorț? Ar trebui să ne concentrăm pe ajutorarea copiilor, sau să încercăm să le ajutam părinții să se ocupe de problemele presante ale banilor și locuinței? Un părinte preocupat de plata chiriei și a altor note de plata, poate fi prea epuizat pentru a mai răspunde la nervozitatea și durerea copiilor. Asistenții sociali trebuie sa fie sensibili la marile presiuni la care sunt supuși părinții, oferindu-le pe cât posibil încurajare și sprijin, căci orice sugestie că nu ar fi " destul de buni" îi poate determina pe aceștia să renunțe definitiv.
Studii făcute in Marea Britanie si in Statele Unite (Wallerstein și Kelly, 1980; Walczah si Burns, 1984; Mitchell, 1985) au arătat că în vreme ce adulții se ceartă în legătură cu divorțul, copiii in general îl acceptă, in ciuda diferențelor de clasă socială. Aproape toți copiii vor ca părinții lor să stea împreună, iar dacă aceasta este imposibil atunci de regula vor să știe că nici unul dintre părinți nu i-a abandonat și nu are intenția de a o face. Copiii înșiși subliniază că au nevoie de informații si explicații cu privire la schimbările din viata lor, de dreptul de a fi ascultați, a se discuta cu ei, ca si dreptul de a nu fi responsabili pentru deciziile durerea. Cercetările la care am făcut referire sugerează că modul în care părinții despărțiți stăpânesc conflictul emoțional și restructurarea relațiilor de familie poate fi chiar mai importantă pentru starea psihologică a copiilor si pentru rezultatele lor la învățătură decât sărăcia sau condițiile proaste de locuire. Aceasta poate reprezenta o dilema pentru asistenții sociali si pentru alții care considera ca, daca își orientează energiile către ajutorarea familiilor individuale pur si simplu sprijină politici economice si sociale fundamental deficitare.
Cele mai multe dintre cercetările referitoare la consecințele divorțului asupra copiilor au luat grupuri largi de copii din cămine "intacte" si "destrămate" si au căutat diferențe statistice intre cele doua grupuri. Nu trebuie să ne surprindă prea mult ca rezultatele acestor studii nu au fost concludente pentru că există tot atât de multă variație în interiorul celor două grupuri ca și între ele. Comparațiile pot fi înșelătoare din mai multe motive:
despărțirea poate avea loc cu mai mult timp înaintea divorțului, iar copiii, de obicei reacționează mult mai acut la despărțire decât la divorțul însuși.
Mai mult, despărțirea poate avea loc in multe feluri diferite, fie printr-o criză bruscă, fie ca parte a unui îndelungat proces de plecări și reveniri, așa încât în
momentul în care sunt măsurate reacțiile copiilor trebuie să fie corelat cu scala de timp a separării si divorțului.
O separare permanenta intre părinți poate avea loc in momente diferite ale dezvoltării fizice si emoționale a copiilor, iar aceste diferențe de dezvoltare, combinate cu diferențele de temperament fac improbabil ca aceștia să fie afectați de separarea părinților în același fel.
Rutter (1971) a conchis in urma trecerii in revista a literaturii cu privire la separația părinte – copil, că răul este produs de tulburările în relațiile de familie, mai degrabă decât separația în sine.
În trecut se considera că soții trebuiau sa rămână împreună de dragul copiilor chiar dacă relațiile dintre ei erau imposibile, în prezent această mentalitate s-a schimbat încât multă lume consideră că e mai bine pentru copiii lor să se despartă în loc să-și supună copii unui conflict permanent. Wallerstein si Kelly(1980) au obținut, totuși, in studiul lor binecunoscut cu privire la familiile divorțate din California că deși divorțul a făcut bine multor adulți, copiii nu au avut parte de avantaje comparabile. Un număr semnificativ de copii au avut sănătatea psihologică serios afectată , nu numai pe termen scurt, dar și în adolescență. Pentru cei mai mulți dintre copii, schimbările aduse prin despărțire și divorț nu au fost cu nimic mai puțin stresante decât conflictele maritale anterioare. Aceste familii, asupra cărora s-a făcut cercetarea, au conținut poate un număr disproporționat de familii care au suferit probleme deosebit de grave și este prematur să generalizăm concluziile pe baza acestui grup auto-selectat. Cu toate acestea, Mitchell (1985), în studiul său scoțian bazat pe un eșantion reprezentativ de familii, confirma concluziile lui Wallerstein si Kelly. Cu puține excepții, copiii din ambele studii doreau ca părinții lor să stea împreună, în ciuda problemelor grave din familie. Chiar atunci când erau certuri continue și o lipsă acută de armonie în familie, foarte puțini copii reacționau la despărțirea părinților lor cu ușurare sau o considerau o soluție la problemele familiei. Mai târziu, când creșteau, unii dintre ei ajungeau să-și dea seama ca divorțul a fost necesar sau chiar constructiv pentru unul sau amândoi părinții, dar o asemenea înțelegere nu este, de obicei, accesibilă copiilor tocmai când au mai multă nevoie de ea. Wallerstein si Kelly au stabilit că puțini copii se pot
identifica cu dorința părinților de a scăpa de o căsnicie nefericită și cei mai mulți dintre ei găsesc despărțirea și urmările ei cât se poate de stresante. La socul dispariției, adesea inexplicabile, a unuia dintre părinți se adaugă provocată de diminuarea grijii și a atenției părintelui care a rămas, devreme ce acest părinte este adesea prea preocupat de a procura copiilor siguranța și sprijinul de care au atâta nevoie. Peste jumătate din copiii din aceste familii simt că viețile lor au fost în întregime răscolite, și mai puțin de 10% au exprimat ușurare, în ciuda faptului că, în unele cazuri, au fost martorii violenței fizice între părinții lor. Nu a rezultat deloc așa ceva; copiii mai mici își exprimau ușurarea numai atunci când ei înșiși se temeau de violența tatălui lor, iar copiii mai mari se opuneau, de asemenea, despărțirii în cazul în care nu o înțelegeau ca pe un remediu pentru problemele insolubile. Nivelul și durata tulburării resimțite de mulți dintre copiii cuprinși în această cercetare sunt evidențiate de cercetători și puține studii ar fi putut să facă mai mult pentru a alarma adulții în legătură cu mizeria și singurătatea la care poate fi supus un copil atunci când un părinte iubit părăsește căminul.
Wallerstein și Kelly au găsit că un sfert dintre copiii și adolescenții cuprinși în cercetare erau serios tulburați și deprimați la un an de la divorț. Circa o șesime păreau dominați de dorul după părintele absent sau / și pentru o relație mai satisfăcătoare și mai sigură cu părintele care a rămas. Unii dintre acești copii, mai ales cei mici, dovedeau o regresie marcantă în dezvoltare și funcțiuni, în vreme ce alții păreau să sufere doar un regres temporar. Richards și Dyson (1982) au conchis în trecerea în revista pe care au făcut-o asupra efectelor separării si a divorțului asupra copiilor, că există multe variabile complexe care afectează adaptarea copiilor pe termen lung sau scurt. Ei au notat ca ceea ce pare sa-i ajute cel mai mult pe copii este uneori contrar atât părerii populare cât și sfatului si practicii profesionale. De exemplu, mărimea duratei de timp pe care copiii o petrec cu celălalt părinte pare să conteze mai mult pentru ei decât cat de des îl vad pe acest părinte, in vreme ce adulții se concentrează de obicei pe frecvența vizitelor mai degrabă decât pe lungimea lor.(…)
Walczak și Burna(1984) au intervievat 100 de copii, tineri si adulți, cu vârste cuprinse intre 6 ani si 57 de ani, care s-au oferit voluntar sa vorbească despre experiența divorțului parental. 17% au spus ca le-a adus o oarecare ușurare; 26% simțeau ca divorțul i-a afectat foarte tare, iar 32% spuneau ca au suportat consecințe amestecate. Când au fost solicitați să identifice cea mai rea consecința pentru ei, copii fiind, in capul listei s-a plasat de departe "se simțeau frământați de proasta comunicare"(Codreanu Rodica, 1968)
Tot așa Mitchell(1985) a găsit că in timp ce numai ceva peste o treime din părinții din eșantionul utilizat au dat aparent o explicație copiilor lor, aproape doua treimi nu au explicat nimic, adesea pentru ca au considerat ca motivele pentru separare erau "evidente". Mai multe mame au spus ca erau prea suferinde de "nervi" pentru a mai fi in stare sa mai discute cu copii lor, iar una dintre mame a explicat "vreme de cinci luni n-am fost in stare nici eu să mă obișnuiesc cu ideea. Eram prea șocata."(p 58) Mitchell a comparat relatările făcute de părinții si copiii din aceeași familie si a descoperit ca descrierile pe care le făceau mamele reacțiilor copiilor lor difereau de cele ale copiilor aproape tot atât de adesea pe cat se potriveau. O mama a admis ca a fost prea frământata pentru a mai lua in seama sentimentele fiului sau, iar o fata care a fost adusa in casa bunicii sale in vârsta de zece ani a spus: " mama mea nu a înțeles ce simțeam. Era prea ocupata sa fie supărata"(p.94).
Copiilor li se poate părea foarte dificil să întrebe pe unul dintre părinți când îl pot vedea pe celalalt, mai ales dacă își dau seama că o asemenea întrebare poate produce mânie și tristețe. Pot fi foarte atenți și protectivi față de un părinte vulnerabil, iar puternicul simțământ de loialitate pe care îl au față de amândoi părinții le poate mări izolarea. Eforturile copiilor de a-și ascunde sentimentele pot să se combine cu inabilitatea părinților de a da explicații, ridicând un zid de tăcere în jurul părintelui care a părăsit casa. Cu cât durează mai mult un asemenea zid, cu atât mai greu devine, de obicei, a-l dărâma.
Părinții care nu cad de acord asupra custodiei și aranjamentelor referitoare la accesul la copii, tind să interpreteze sentimentele și comportamentul copiilor lor în așa fel încât să le confirme propriile lor preferințe sau puncte de vedere. Este foarte posibil ca nici unul dintre părinți să nu înțeleagă sentimentele dureros contradictorii ale copilului, iar următoarele exemple de certuri tipice între părinți indică concluziile
conflictuale la care pot conduce. Sunt adaptate după un raport al lui Justice (1975), secția britanică a Comisiei Internaționale a Juriștilor.
rezistența sau refuzul copiilor de a merge în vizită la părintele plecat sunt explicate:
de către părintele la care copilul este în îngrijire – ca fiind rezultatul fricii, supărării, lipsei de dragoste, sau indiferenței copilului față de părintele plecat; sau prin sentimente similare față de noul partener al părintelui, sau față de alți copii existenți; sau prin vizitele neregulate, prin nepunctualitate, eșec în îngrijirea adecvată a copilului și încercări de a-i folosi ca aliați, spioni, mesageri etc.
De către părintele absent – ca rezultatul îndoctrinării de către părintele care are copilul în îngrijire, care folosește orice ocazie pentru a întoarce copiii împotriva părintelui cu care nu mai trăiește împreună; sau ca cești copiii se tem că vor fi pedepsiți sau respinși de către părintele cu care trăiesc dacă vor manifesta afecțiune ăi loialitate față de părintele absent.
nerăbdarea copiilor de merge în vizită la părintele absent este atribuită:
de către părintele care îl îngrijește – mituirii de către părintele care vizitează, lipsei de disciplină în timpul vizitelor și faptului că părintele care vizitează îi oferă o atenție neîntreruptă pentru un timp scurt, nestânjenită de treburile gospodăriei și adesea cu mai mulți bani de cheltuială;
de către părintele care vizitează – puternicului atașament al copiilor și ușurării de scăpa de un părinte(care îl îngrijește) deprimat , mohorât, neglijent.
3. accesul de a sta un timp la părintele care a plecat poate fi considerat:
de nedorit de către părintele care îngrijește copiii dintr-o pluralitate de motive. Celălalt părinte (de obicei tatăl) nu are experiența în hrănirea și îngrijirea copiilor și poate fi considerat un părinte incompetent sau în care nu poți avea încredere. Dacă el sau ea trăiește împreună cu altcineva, această altă persoană poată fi considerată ca având o proastă influență care ar putea contamina copii. Un copil care a fost tratat pentru probleme emoționale, sau de sănătate se poate considera că are
nevoie de o îngrijire specială pe care părintele care vizitează nu este sigur că o poate acorda.
Foarte dezirabilă de către părintele care vizitează, astfel încât copii să poată să petreacă destul timp pentru a întreține sau a construi o relație strânsă. Acești părinți au nevoie să facă împreună cu copiii lucruri normale, obișnuite cum ar fi să le dea de mâncare, să îi ducă la culcare, în vreme ce scurtele ieșiri în locuri publice sunt adesea artificiale și le lipsește intimitate. Vizitele mai lungi care includ rămasul peste noapte dau posibilitate nu numai dezvoltării unor relații pozitive, dar și apariției conflictelor î cursul cărora copiii pot testa măsura în care pot avea încredere în controlul și grija părintelui care îi îngrijește.
4. lacrimile, obrăznicia, proasta purtare, tulburările de somn, îmbolnăvirea copiilor etc. după vizite sunt explicate:
De către părintele care îi are în îngrijire drept o dovada a nefericirii lor în timpul vizitei; sau prin proasta influență a părintelui care a făcut vizita, sau a altor persoane implicate; prin efectele negative ale mutări copilului de la un părinte la altul; și ca semne ale nevoii copilului de avea mai mult timp în propria casă cu prietenii ș.a.m.d.
De către părintele care îl vizitează (este vizitat) o dovadă a nefericirii copiilor locuind cu părintele care îi are în îngrijire; sau prin influența proasta a cestui părinte sau a altor persoane din gospodărie; sau prin nevoia copilului de a petrece mai mult timp cu părintele care îl vizitează, ș.a.m.d.
5. remediu pentru aceste probleme este:
De către părintele care îl are în îngrijire – reducerea vizitelor sau încetarea lor;
De către părintele care vizitează – creșterea duratei sau frecvenței vizitelor, sau cererea în custodie, îngrijire și control a copiilor.
Aceasta ciocnire de percepții și concluzii poate fi mânuită de către părinți într-un mod foarte asemănător cu modul în care au mânuit problemele căsniciei. Argumentele pot fi necontrolate și distructive, cu scene de mânie purtate în fața copiilor, forma conștientă și inconștientă de a le cere sprijinul. Cuplurile care evită confruntarea directă pot să ducă lupta prin intermediari; avocații și alți profesioniști
pot fi înrolați de o parte și de alta, iar o ceartă intimă între părinți poate fi escaladată într-o adevărată bătălie legală. Unele cupluri poartă război pe toate fronturile – față în față – ca să prin intermediul avocaților, rudelor și copiilor. Pe de altă parte unul dintre părinți poate să cred că celălalt are atuuri atât de mari încât singura sa posibilitate este să se retragă total. Aceste reacții de tipul luptă sau fugi afectează evident copiii și ei pot ajunge să învețe să desfășoare conflictele în același mod.
Foarte puține cercetări au utilizat o abordare interacțională pentru a explora cum afectează adaptarea și dezvoltarea copiilor atât acasă cât și la școală, diferitele moduri în care părinții despărțiți rezolvă, continuă, sau evită conflictele maritale. Cercetarea efectuată de Lund și Riley (Lund 1984) este de aceea deosebit de importantă , deoarece adaptarea emoțională a copiilor și progresul la învățătură au fost studiate în contextul dinamicii familiei și a relațiilor de familie. Cercetătorii au explorat sentimentele copiilor cu privire la familiile lor și la ei înșiși prin intermediul tehnicii jocurilor cum este testul " relațiile familiei Bene Antothony" și au evidențiat că familiile se împart în trei grupuri principale, pe care le-au descriși ca:
"familii co-parentale armonioase",
"familii co-parentale conflictuale",
"familii cu părinte absent"
Conflictele nu lipseau nici în "familiile co-parentale armonioase" dar acești părinți făceau un efort conștient de a coopera, reușind în general să obțină aranjarea vizitelor de acces la copii fără să mai meargă în instanță; iar uneori să coopereze în sprijinirea copilului în activitatea școlară. Cei mai mulți dintre tați jucau un rol activ în viețile copiilor lor și posibilitatea cestora de a petrece cu regularitate un timp împreună cu tații în fiecare al doilea weekend era o regulă comună. Atât părinții cât și profesorii din acest grup comentau foarte pozitiv adaptarea și atitudinile copiilor. Copiii erau apreciați că având un auto-respect bun, iar mărimea tulburărilor emoționale așa cum era înregistrată de profesorii lor, era mai scăzută decât media generală a acestui punct.
Circa o treime din familiile din studiul lui Lund și al lui Riley au fost denumite "familii co-parentale conflictule" din cauză că părinții continuau să se lupte între ei încă mult timp după divorț. Aceste cupluri aveau o rată ridicată a revenirilor în
instanță de mai multe ori, cu dispute referitoare la accesul la copii și de obicei existau conflicte în legătură cu probleme financiare. Tații persistau în încercările lor de a vedea copii, în vreme ce mamele se luptau pentru a-i obține. Bătăliile erau de obicei conduse prin intermediul avocaților, dar mania și mustrările părinților erupeau câte o dată în violență fizică, iar unul dintre tați a fost arestat pentru agresiune. Copiii lor exprimau și ei mai multă nervozitate decât alți copii criticându-și părinții pentru eșecul de a rezolva lucrurile, dar cel puțin sesizând problemele ca reprezentând o responsabilitate a părinților lor. Acești copii erau mai puțin bine adaptați șa școală decât copiii "familiilor armonioase" dar, mai bine adaptați decât copii din grupul "părinților absenți" descris în continuare.
Cel de-al treilea grup din cercetarea lui Lund șui Riley reprezintă acea parte substanțială din familiile divorțate în care se pierde contactul dintre copiii și unul dintre părinți. În aceste familii vizitele părintelui plecat nu se stabilizează niciodată și mai devreme sau mai târziu încetează de tot. Bărbații au o mai mare probabilitate de a fi fost violenți fizic împotriva soțiilor lor care de obicei erau nerăbdătoare să scape de ei deși unele dintre mame au încercat să convingă tații să își viziteze copiii. Una dintre mame a spus: "e rău, cred, faptul că nu s-a hotărât să facă vizite cu regularitate, ceea ce cred că era absolut necesar". În mod paradoxal tații erau de obicei descriși ca grijulii față de copiii lor până la despărțire și că probabil nu au putut suporta durerea de a-și vedea copiii pentru un timp scurt și de a se despărți de ei după aceea. Un bărbat care a fost intervievat a spus că era supărat de faptul că asistenții sociali, sau instanțe de judecată pretindeau să îi spună lui cum să fie un tată pentru proprii săi copiii. A spus c, în ceea ce îl privește, sau este tată așa cum consideră el că trebuie, ceea ce în opinia lui înseamnă că să reia căsătoria sau nu este tată deloc. Copiii din acest grup erau apreciați de către profesorii lor ca având cel mai ridicat număr de probleme emoționale și cel mai scăzut auto-respect, în comparație cu celelalte grupuri. În ciuda lipsei de contact, tații rămâneau importanți pentru copii, dar în loc să blameze vreunul dintre părinți pentru despărțire â, acești copii tindeau să se blameze pe ei înșiși. Deprimarea și auto-respectul scăzut erau asociate cu rezultate slabe la școală, iar cercetătorii au conchis că acești copii s-ar putea să sufere mai mult prin pierderea unuia dintre părinți decât în
urma unui conflict continuu între aceștia. Cu toate acestea, acești copiii tind să se retragă într-o carapace de durere tăcută, părinții și profesorii au puține șanse că ei au nevoie de ajutor.
O relație strânsă cu părintele care rămâne atenuează lipsa celuilalt părinte, dar cei doi cercetători ( Wallerstein și Kelly, 1977) au evidențiat că în cazul în care este foarte strânsă apar dificultăți pentru copii în a se elibera și a duce o viață proprie. Mulți dintre tinerii care au vorbit apreciază că li s-a acordat o responsabilitate prematură pentru sprijinirea unui părinte bolnav sau de moralizat, sau pentru îngrijirea unor frați mai mici. Deși aceasta le dă un sentiment de realizare, mulți simt ca adolescența și copilăria lor au fost încărcate semnificativ prin preluarea unui rol semi-parental.
II. 3 Argumente in favoarea menținerii accesului copiilor la părintele absent
Cercetările descrise mai sus oferă motive puternice pentru menținerea accesului copiilor la părintele care părăsește casa, în ciuda dificultăților care apar adesea. Pe scurt aceste motive pot fi sintetizate astfel:
copiii trebuie să știe ca ei nu sunt responsabili pentru separarea părinților și că nu au pierdut dragostea părintelui absent. Aceasta cunoaștere îi ajută să-și mențină încrederea în soliditatea relației și le conservă capacitatea de a realiza ei înșiși, în viața adultă, relații durabile. Dacă copiii se simt respinși, ei pot reacționa prin respingerea părintelui care i-a rănit. Această respingere poate fi încurajată, pe față sau pe ascuns, de către părintele care a rămasă și copiii pot învață să folosească respingerea ca pe un mijloc de a rezolva conflictele personale.
copiii au nevoie de informație despre originea lor, ca modalitate de a-și stabili propria identitate și de a evita fantazările că un părinte absent (cu care ar putea să semene fizic) este "rău", sau prea ocupat și important pentru a se mai putea ocupa și de ei.(Benians, 1986). Ei pot deveni foarte anxioși în legătură cu un părinte despre care se spune că este bolnav, sau în închisoare și pe măsură ce se maturizează, au nevoie să înțeleagă de ce părinții lor nu au fost în stare să trăiască împreună. Dacă sunt ajutați să înțeleagă de ce și cum s-a rupt relația între părinți, copiii sunt mai bine pregătiți pentru problemele pe care le pot întâlni ca adulți, dar aceste ocazii de învățare sunt adesea ratate. O fată de 22 de ani, citată de Wllerstein (1982, p. 12) a declarat: "m-am simțit de-a dreptul fericită după divorț. Cel puțin mama și tata nu aveau să se mai bată între ei. Divorțul mi-a schimbat viața în bine pentru că am scăpat de tata". A continuat după aceea povestind că s-a căsătorit la 18 ani și a divorțat de primul ei soț la 21 de ani.
pierderea contactului dintre un copil și unul dintre părinți înrăutățește adesea contactele și cu alte rude. Bunicii pot fi figuri foarte importante în viața unui copil și pierderea bruscă a unor bunici, unchi, mătuși și veri poate provoca o suferință suplimentară serioasă, ca si aducerea unei poveri suplimentare in sarcina părintelui rămasă pentru a compensa din rețeaua de rude care participa îngrijirea copilului. Mulți părinți singuri au mari dificultăți în a se descurca, cel puțin în primele faze ale adaptării la despărțire si toate sursele disponibile de ajutor trebuie păstrate atunci când este posibil.
există dovezi (Wllerstein si Kelly, 1980; Richards si Dyson, 1982) ca menținerea unei relații bune cu amândoi părinții mai degrabă ajută decât împiedică formarea de noi relații cu părinții vitregi. Aceasta nu este adesea apreciată de către părinții recăsătoriți, care tind să vadă partenerii anteriori ca pe o amenințare la stabilirea noii familii. Din punctul de vedere al copilului, părinții nu sunt de obicei interschimbabili și un părinte vitreg poate stârni puternice resentimente dacă el, sau ea este impus copiilor ca un substitut pentru un părinte a cărui lipsă este puternic resimțită.
II. 4.ROLUL COPIILOR IN CONFLICTELE FAMILIALE
Adesea, adulții presupun despre copii că ei sunt doar victime pasive ale destrămării familii și este posibil ca ei sa fie spectatori care privesc cu tristețe cum lumea lor familială de dezintegrează în fragmente de evenimente neexplicate. Totuși, așa cum au arătat Montalvo și Haley (1973) și alți terapiști familiali, comportamentul unui copil nu este numai un răspuns individual – el poate fi o încercare de a influența alți membrii ai familiei și de a face față la o criză copleșitoare pentru familie în ansamblu. Spunând aceasta nu blamăm în nici un fel copiii și nici nu sugerăm că necazurile dintre părinți sunt din vina copiilor. Strategiile de supraviețuire ale copiilor, în mare măsură inconștiente, pot fi o încercare disperată de a obține dragostea și securitatea de care au nevoie, de a-și păstra familia așa cum o cunosc ei și de a acorda părinților lor dragostea și sprijinul de care au nevoie.
Teoriile timpurii ale tulburărilor emoționale în copilărie presupuneau o relație cauză – efect lineară între relațiile maritale disfuncționale și impactul lor asupra copiilor. Mai recent, totuși, terapiștii familiali ne-au ajutat să înțelegem că interacțiunile familiei urmează mai degrabă un model circular decât unul linear (Corell Barnes și Cooklin, 1982). Aceste modele repetitive, circulare pot fi evidențiate cu mare claritate problemele accesului la copii al părintelui care părăsește familia, probleme apărute în timpul și după divorț. Saposnek (1983, p. 120) sugerează că , în general copiii aduc "aduc contribuții inocente, dar funcționale" la problemele familiei și de aceea trebuie implicați activ în rezolvarea lor.
Comportamentul unui copil care poate părea total negativ și contra – productiv atunci când este considerat dintr-o perspectivă individuală poate ajunge să fie înțeles ca o strategie de rezolvare, atunci când este considerat din perspectiva sistemului familial.
II. 5. Strategii utilizate de copiii pentru reunirea părinților
Simptoamele fizice și tulburările comportamentale legate de stres pot reflecta încercările conștiente sau inconștiente ale copiilor de a-și reuni părinții din nou, chiar dacă asta ar însemna ca ei înșiși să sufere, în acest proces, mai multă durere și mai multe pedepse. Un copil bolnav poate deturna atenția părinților de la problemele căsniciei și îi unește în grija față de copil, dar această strategie face necesar ca acel copil să rămână bolnav de vreme ce conflictul marital poate să reapară odată ce copilul își revine. Se poate întoarce împotriva copilului și un alt mod, prin aceea că oferă unuia dintre părinți o armă împotriva celuilalt. În caz că un copil se plânge de dureri de cap sau de stomac poate fi interpretat ca un semn că vizitele de acces sunt dăunătoare copilului, iar părintele care îl are în îngrijire poate cere doctorului sau asistentului social ca accesul să fie interzis. Ocazional, copiii par a dori aceasta ei înșiși, rareori pentru că vor să piardă un contact permanent cu părintele a plecat, ci pentru că simte că părintele care îi are în îngrijire are mare nevoie de protecția și sprijinul lor. Wallerstein și Kelly (1980) au arătat că mai ales copiii între 6 și 9 ani au probabilitatea mai mare de a forma o alianță protectoare cu părintele pe care îl cred ei mai vulnerabil și mai suferind. Ei sunt în stare să sacrifice propriile nevoi în scopul în scopul de a-l ajuta pe acest părinte cât pot de mult.
Un copil se oferă , inconștient ( uneori chiar conștient) drept "țap ispășitor" care atrage asupra sa mânia părinților, ca un mod de a reduce ostilitatea dintre ei. Saposnek (1984) descrie cum delicvența copiilor, lipsa de la școală sau comportamentul agresiv pot provoca certuri între părinți, menținându-i implicați emoțional cu copilul și între ei. Continuarea acestor probleme poate fi necesară familiei pentru că împiedică retragerea unuia dintre părinți. Este de aceea, important să nu se presupună că părinții sau copiii vor să se termine cu aceste probleme sau simptoame de care se plâng. Comportamentele deviante sau tulburările de comportament pot avea o funcție pozitivă în menținerea relațiilor în familii, iar unul sau mai mulți membrii ai familiei vor menține asemenea comportamente până când ating scopuri mai profunde.
Cap. III
Legislația în problema divorțului
Evitarea divorțului are efecte pozitive asupra cuplurilor care intenționează să divorțeze pe motive monore și unde reconcilierea e posibilă .Neacordarea divorțului în cazurile în care solidaritatea cuplului familial este iremediabil compromisă , nu face decât să agraveze situația și să împiedice constituirea unor cupluri normale d.v.d.p. Evitarea divorțului are un efect scăzut asupra creșteri natalități. Dimpotrivă, neacordarea divorțului poate , în cazul unor familii disfuncționale , să împiedice fertilitatea care , altfel ar putea fi realizată în cadrul unor cupluri noi.
În prezent reglementarea divorțului în țările dezvoltate, sunt orientate de trei concepții diferite;
– divorț – sancțiune;
– divorț – falimentar;
– divorț – remediu;
Legislația divorțului – sancțiune stabilește că divorțul nu poate fi acordat decât dacă se stabilește culpa unuia dintre soți .Statele care practică acest tip de legislație stabilește o listă, mai mare sau mai mică, de motive ce pot fi invocate în fața tribunalelor. În unele țări , motivele de divorț, sunt foarte clar formulate și sunt restrictive, încât judecătorul nu are libertate de interpretor, numărul de divorțuri în aceste țări este redus. Cercetările făcute în țările nordice și germanice arată că această procedură nu oferă o soluție reală pentru menținerea cuplurilor disfuncționale. Legislația divorțului – sancțiune are o serie de consecințe negative. Hotărârea partenerilor de a divorța poate să nu se întâmple pe greșeala unuia dintre ei. Aceasta face ca , în unele situați în care soțul să obțină divorțul , acesta să comită în mod deliberat faptele incriminate de lege pentru a da celuilalt partener posibilitatea să le invoce în fața instanței
Divorțul – faliment nu prevede o șansă a unuia dintre soți. El apar-e când legătura dintre soți este grav afectată încât cei doi soți sunt conștienți, deși nu neapărat în aceeași măsură.
Legislația din țările nord – europene și într-o anumită măsură, și cele din Regatul Unit și unele state din S.U.A admit disoluția căsătoriei pe unicul motiv al rupturi iremediabile a uniuni conjugale. Acest tip de divorț ridică unele dificultăți; cum poate tribunalul constata această ruptură? Interpretarea judecătorului atât de largă, încât acesta își diminuează rolul până aproape a-l pierde. În unele țări mici nu mai e nevoie de tribunal în a pronunța divorțul, e suficient declarația de acord a celor doi soți în fața unei instanțe civile.
3.1 Caracterul excepțional al desfacerii căsătoriei prin divorț.
Căsătoria se încheie pe viață . De ceea , modul firesc de încetare al acesteia este moartea unuia dintre soți. În mod excepțional, căsător-oria se poate desface prin divorț pronunțat de instanța judecătorească
( Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 427 din 18 mai 1982, R.R.D., nr. 4, 1982, p.71).Acest caracter excepțional al desfacerii căsătoriei prin divorț rezultă cu multă claritate din Decretul nr. 779 din 8 octombrie 1966 privind modificarea unor dispoziții legale privind divorțul.
( Ionașcu Stabilitatea căsătoriei, 8 aprilie 1967.Art.37 și 38 C. fam.)]
a) În timp ce art. 37 C. fam, în redactarea anterioară Decretului nr.779 din 1966, avea un singur text prin care se reglementau toate modurile de desfacre a căsătoriei, același articol în redactarea actuală, dată prin decretul amintit, distinge între încetarea căsătoriei și desfacerea acesteia, făcând precizarea: ,, căsătoria se poate desface, în cazuri excepționale , prin divorț '';
b) Art.38 C. fam., în redactarea dată prin Decretul nr.779 din 1966, are o formă de redactare negativă, spre deosebire de cea anterioară decretului amintit, care era în formă afirmativă. Într-adevăr, textul actual dispune că instanța judecătorească nu
poate desface căsătoria de-cât atunci când sunt îndeplinite cerințele legale prevăzute în acest sens.
Prin această formă negativă de redactare s-a vrut a se sublinia caracterul excepțional al desfacerii căsătoriei prin divorț. În redactarea anterioară Decretului nr.779 din 1966 se prevedea că se poate desface căsători-a prin hotărâre judecătorească;
c) Art.38.C. fam., în redactarea dată prin Decretul nr.779 din 1966, prevede mai clar condițiile în care se poate desface căsătoria prin divorț și într-un mod care subliniază caracterul excepțional al acestei desfaceri. Într-adevăr, instanța nu poate dispune desfacerea căsătoriei prin divorț decât atunci când , datorită unor motive temeinice , raporturile dintre soți sunt atât de grav și iremediabil vătămate încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea ei. În aprecierea temeiurilor cererii de divorț și a imposibilității continuării căsătoriei se ține seama de durata acesteia și de interesele copiilor min-ori.
III.2 Concepția dreptului nostru privind divorțul.
Așa după cum pentru încheierea căsătoriei este necesar consimțământul liber al soților, tot astfel voința acestora trebuie să fie luată în considerare atunci când ea se manifestă în sensul desfacerii căsătoriei. Oricare dintre soți trebuie să aibă dreptul să ceară desfacerea căsătoriei a cărei continuare datorată unor motive temeinice care au vătămat grav și iremediabil raporturile dintre soți, a devenit cu neputință pentru el. A nu admite acest drept soților înseamnă a reveni la sistemul indisolubilității căsătoriei. Fr. Engels arată că imposibilitatea de a desface căsătoria va dispare odată cu înlăturarea proprietății private capitaliste.
(F. Engels. op. cit., p.34.).Principiul indisolubilității formale a căsători-ei este incompatibil cu esența dreptului socialist asupra familiei și cu morala comunistă.
Când se pune problema desfacerii căsătoriei trebuie să se aibă în vedere și caracterul social al căsătoriei. Căsătoria, bazată a familiei, nu constituie o problemă de ordin personal, nu interesează numai pe c-ei doi soți, ci și societatea. În toate relațiile de familie trăiește un interes social. În decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem nr.10 din 13 nov 1969, pct.6, se arată că procesele de divorț interesează îndeaproape întreaga societate, iar în pct. 8 se subliniază importanța acestora pentru educare cetățenilor într-o morală sănătoasă și pentru creșterea viitoare-lor generații. Prin urmare, soarta căsătoriei nu poate fi lăsată numai la aprecierea soților. După cum spune K. Marx, ”cine desface căsătoria în mod arbitrar, afirmă prin aceasta că arbitrarul, anarhia este legea căsătoriei…'' ( K. Marx, op. cit, p.166.)
De aceea, manifestarea de voință a soților sau numai a unuia dintre soț-i poate fi luată în considerație pentru pronunțarea divorțului numai atunci când se bazează pe faptul imposibilității continuării căsătoriei, dato-rată unor motive temeinice.
Interesele copiilor minori.
În aprecierea temeiniciei motivelor de divorț și a posibilității continuării căsătoriei se ține seama și de interesele copiilor minori ( art.38, aliniatul 2 C. fam.). Aceasta deoarece prezența unui asemenea copil într-un proces de divorț schimbă datele problemei, căci interese noi se găsesc în joc ,de care trebuie să se țină seama mai de mult decât celelalte. Când într-o familie există copii minori, pronunțarea divorțului trebuie să se facă cu mai multă atenție și spirit de răspundere, pentru a se vedea dacă, în interesul copilului, căsătoria nu ar putea fi menținută.
Prin copii minori trebuie să se înțeleagă cei ai soților respectivi din căsătorie, cei din afara căsătoriei și cei înfiați. Soluția se impune, deoarece prin art.38 alin. 2 C. fam., se face o aplicare a principiului constituțional privind ocrotirea copilului ( art.23 alin.2 Constituția României.),iar ace-st din urmă text acoperă cu ocrotirea sa pe toți copiii minori, fără nici o distincție. Pentru același motiv , în aprecierea temeiniciei motivelor de divorț și a imposibilității continuării căsătoriei trebuie să se țină seama și de interesele copiilor minori rezultați din căsătoria anterioară a oricărui
dintre soții respectivi. În sprijinul acestei soluții se mai poate arăta că de acești copii se ține seama când se pune problema atribuirii contractului de închiriere privind locuința comună. ( I.Stoenescu, Probleme patrimoniale rezolvate prin hotărâre de divorț, L.P.,nr.11,1959, p.21-22.)
S-a pus problema dacă citirea și ascultarea autorității tutelare este obligatorie numai pentru a decide cu privire la încredințarea copilului minor, ori aceasta
interesează sau este folositoare și în ceea ce privește aprecierea temeiniciei motivelor de divorț, adică pentru admiterea cererii de divorț. Într-o părere( Tudor R Popescu, op. cit .,p.246.) s-a răspuns în sens afirmativ, pe motiv că autoritatea tutelară este aceea c-are poate și trebuie să cunoască mai bine viața soților și modul cum ei își îngrijesc copii. Într-o altă părere ( V .Economu, op. cit.,p. 443.), se consideră că dispoziția art.42 C.fam., care prevede obligația citării și ascultării autorității tutelare, își găsește aplicarea numai pentru luarea mă-surii încredințării copilului minor, cu motivarea că ascultarea autorității tutelare nu este un mijloc pentru a cunoaște viața soților și motivelor ce ar putea exista ca viața în comun să nu mai continue.
Reamintim că art. 38 alin. 2 C. fam. dispune că în aprecierea cu grijă a temeiurilor cererii de divorț și a imposibilității continuării căsătoriei se ține seama și de durata căsătoriei și de interesele copiilor minori, iar art. 42 din același Cod se referă la ascultarea autorității tutelare pentru luarea măsurii încredințării copiilor minori.
Temeiul divorțului în dreptul nostru.
Din cuprinsul art. .38 .C fam. rezultă că divorțul nu se poate pronunța avându-se în vedere numai culpa exclusivă sau a ambilor soți. Prin urmare, culpa singură nu justifică prin ea însăși pronunțarea divorțului. Chiar dacă am admite că ,, motivele temeinice '' din art.38.C.fam se reduc la ,, culpa soțului ori a soților'', divorțul nu se poate pronunța numai pentru că există aceasta, ci numai dacă , datorită ei, raporturile dintre soți s-au vătămat grav și iremediabil, astfel încât continuarea căsătoriei a devenit cu neputință pentru cel care l-a cerut. Așadar, divorțul nu poate fi privit în afara ideii de imposibilitate a continuării acelei căsătorii. Temeiul divorțului nu poate fi nici numai imposibilitatea continuării căsătoriei, căci ar însemna , în caz afirmativ, ca instanța să pronunțe divorțul dacă reclamantul face numai dovada imposibilității continuării căsătoriei pentru el, ceea ce ar submina stabilitatea căsătoriei și a familiei. Înseamnă că divorțul nu este numai un remediu pentru o situație
ce nu mai poate continua.
Dar, temeiul divorțului nu coastă nici în combinarea ideii divoț -remediu cu aceea de divorț – sancțiune, deoarece; pe de o perete, imposi-bilitatea continuării căsătoriei este înțeleasă
pornind de la esența morală a căsătoriei în dreptul nostru socialist și, pe de altă parte, atât temeiurile cererii de divorț, cât și imposibilitatea continuării căsătoriei se apreciază ținându-se seama și de durata căsătoriei, și de interesele copiilor min-ori expresie a principiului de ordin constituțional al ocrotirii deosebite a copiilor minori. De aceea, în teoria divorțului în cadrul noțiunii de ne-cesitate, ( T.R.Popescu j.n., nr.9,1962, p.44) susținută în literatura noastră juridică, în lumina reglementării anterioare Decretului nr.779 din 1966, s-a menționat și rolul motivelor temeinice de divorț, iar în concepția divorțului întemeiat de culpă. S-a menționat și rolul imposibilității de a continua căsătoria . Fiecare dintre cele două opinii a pus accentul numai pe unul dintre aspectele temeiului divorțului, reducând însemnătate celuilalt. După cum s-a arătat, ( I.P.Filipescu, op.cit., p.111: idem , Unele probleme în legătură cu mențiunea despre hotărârea de divorț în actul de căsătoriei, în R.R.D., nr.9,1969.) temeiul divorțului constă în îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
a) existența unor motive temeinice ,apreciate cu grijă de către in-stanța judecătorească, ținând seama și de durata căsătoriei, și de interesele copiilor minori:
b) aceste motive să fi vătămat atât de grav și de iremediabil raporturile dintre soții încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă;
c) imposibilitatea continuării căsătoriei să existe pentru cel care c-ere desfacerea ei.
Această soluție nu este infirmată chiar dacă se pune semnul egalității între noțiunea de motive temeinice și aceea de culpă în materia divorțului.
În decizia de îndrumare nr.10 din 13 noiembrie 1969, astfel cum a fost modificată prin decizia de îndrumare nr. 10 din 28 decembrie 1974,pct.5 lit.a, după ce se arată divorțului se pronunță din vina soțului pârât sau din vina ambilor soți, instanța supremă precizează că el nu se poate pronunța decât dacă instanța constată că motivele temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei au fost provocate de soțul pârât, nu și atunci când cauza dezbinării este imputabilă exclusiv soțului reclamant;
Rezultă că divorțul nu se poate pronunța dacă s-a stabilit numai culpa soțului reclamant, iar pârâtul nu a făcut cerere reconvențională, deoarece, într-o asemenea
situație , nu este îndeplinită cerința imposibilității continuării căsătoriei pentru motive temeinice, în sensul art. 38 C.fam., căci faptele nelegale și cele contrare regulilor moralei socialiste nu pot constitui motive temeinice pentru cel care le săvârșește.
Hotărârea de divorț.
În cazul care sunt îndeplinite cerințele art.38 C.fam., instanța pronunță desfacerea căsătoriei. În conformitate cu decizia de îndrumare nr.10 din 28 decembrie 1974, divorțul se pronunță din vina soț-ului pârât sau din vina ambilor soți. În cazul în care divorțul este cerut pentru alienație mintală, ori debilitate mintală cronică sau pentru o boală gravă și incurabilă survenită înaintea sau în timpul căsătoriei, instanța urmează să constate desfacerea căsătoriei, fără a mai pronunța divorțul din vina soțului pârât.
În legislație se găsește și formularea ,,soțul care a obțin-ut divorțul'' ( art. 22 alin. 1. Legea nr. 5 din 1973).
S-a propus ca hotărârea de divorț să arate nu din vina cui se pronunță, ci împotriva cui se pronunță acesta ( Trib Suprem, dec de îndrumare nr.18 din 1966, în R:R:D., nr.1, 1967 ).
În cazul în care din căsătoria ce se desface au rezultat copii și aceștia sunt minori, hotărârea de divorț mai trebuie ( pe lângă soluția desfacerii căsătoriei)să arate, chiar în lipsa unei cereri exprese a soților, cui se vor încredința copii spre creșterea și educarea și care este contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere și educare a copiilor.( Trib. Suprem, dec. civ. nr.1717 din 1 noiembrie 1978, în R.R.D. nr.3, 1979, p.58).
În cadrul procesului de divorț se soluționează, de regulă și unele cereri accesorii ale soților sau ridicate din oficiu de instanța judecătorească. De aceea , hotărârea de divorț cuprinde (sau poate cuprinde) și unele mențiuni facultative , dintre care amintim:
cu privire la numele pe care soții îl vor purta după divorț ( art.40 C.fam.); prin decizia de îndrumare nr.10 din 13 noiembrie 1969, pct.c, se subliniază obligația
instanței de judecată de a atrage atenția părinților asupra aplicării dispozițiilor art.40
C.fam., în ceea ce privește păstrarea numelui de familie purtat în timpul căsătoriei și asupra aplicării dispozițiilor art. 36 din același cod în ceea ce privește împărțirea bunurilor comune prin bună învoială (În CD 1970, p.48.)
b) cu privire la stabilirea pensiei de întreținere între soți( art. 41 C.fam.);
c) cu privire la împărțirea bunurilor comune ( art. 36 C. fam.);
d) cu privire la atribuirea locuinței comune ( art. . 22 legea nr. . 5 din 1973);
e) cu privire la părintele care va administra bunurile mi-norului, îl va reprezenta sau îi va încuviința actele; asemenea mențiune va fi cuprinsă în hotărârea de divorț, când copilul a fost încredințat un-ei a treia persoane sau unei instituții de ocrotire ( art. 43 C .fam.).
1) În cazul în care există copii minori, se pune problema încredințării. ( Trib. jud. Satu – Mare , dec. civ., nr. 27 din 7 ian . 1972, în R.R.D., nr. 22 1973, p.162). Instanța judecătorească este obligată, chiar dacă nu există o cerere expresă a soților în acest sens, să se pronunțe, prin hotărârea de divorț, și asupra încredințări copiilor minori, pentru a se evita introducerea ulterioară a unei noi acțiuni, ceea ce nu ar fi în interesul copiilor minori, care nu pot fi lăsați deloc fără îngrijire și întreținere;
2) Criteriul după care se va călăuzi instanța pentru a decide cu privire la încredințarea copiilor minori este interesul acestora. În de-terminarea interesului copiilor minori se ține seama de o serie de factori, prin care;( Trib. Suprem, dec. civ. nr.1465 din 20 octombrie 1962 ) posibilitățile materiale ale părinților ; posibilitățile de dezvoltare fizică morală și intelectuală pe care copii le pot găsi la unul dintre părinți; vâr-sta copilului; comportarea părinților față de copil înainte de divorț; legăturile de afecțiune stabilite între copil și familie. Desigur, se vor avea în vedere și alți factori, ca, de exemplu :sexul copilului , starea sănătății lui, serviciul pe care-l au soții. (I. Nyaguly, notă, în J.N., nr.11, 1964, p 137–138 ).Astfel , s-a decis că la aprecierea intereselor copiilor, instanța trebuie să țină seama de întregul complex de împrejurări privind văr-sta și sexul copilului , atașamentul acestuia față de unul sau altul dintre părinți, de posibilitățile materiale și moralitatea părinților și , în general , de existența celor mai prielnice condiții pentru creșterea și educarea minorului. Rezultă că noțiunea de ,, interes al copilului minor'', de care trebuie să se țină seama pentru încredințarea
acestuia din urmă, are un caracter complex , fiind în funcție de factori multipli care se apreciază de către instanță. În decizia de îndrumare a instanței supreme, nr.10 din 13 noiembrie 1969. pct. 1 alin . 4, se arată că în vederea încredințării copiilor minori în conformitate cu interesele acestora, instanța va culege din timp toate datele necesare cu privire la profesia soților, profilul lor social – moral, modul în care își exercită îndatoririle față de copii, starea sănătății lor și a copiilor , posibilitățile materiale pe care le au soții pentru asigurarea creșteri și educării copiilor, precum și orice alte date care ar putea fi de natură să influențeze asupra soluției. ( Trib.jud. Maramureș, dec.civ.nr.790 din 18 septembrie.1985, în R.R.D.,p.76).
3) Pentru a decide cu privire la încredințarea copiilor mi-ori , instanța de judecată este obligată să asculte de părinți, autoritatea tutelară și pe copiii care au împlinit vârsta de 10 ani .
În privința ascultării autorității tutelare, Tribunalul Suprem a decis ,prin decizia de îndrumare nr.19 din 5 iulie 1962 , că prezența afectivă a delegatului autorității tutelare la dezbateri nu este obligatorie . autoritatea tutelară poate să – și comunice părerea și în scris, informând instanța cu privire la traiul soților și modul cum sunt îngrijiți copiii și cu privire la măsurile ce crede de cuviință a fi luate în interese-lor copiilor.
La încredințarea copiilor minori, concluziile delegatu-lui autorității tutelare trebuie să se întemeieze pe rezultatul investigațiilor acestui organ , care, de obicei, sunt concretizate într-un act de anchetă socială. Pentru luarea măsurii este insuficientă declarația delegatului autorității tutelare că solicită plasarea copilului la unul dintre părinți, dacă nu o argumentează prin darea unor elemente concrete de apreciere.
(Trib. Suprem. dec.civ.nr.195 din 2 martie 1966, în J.N. nr.5, 1966).
3.3 Legislația națională.
Conform legislației Române privitoare la divorț sunt menționate următoarele art. în C. fam. Art. 37 – Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea jude-ătorească a morții unuia dintre ei. ,, Căsătoria se poate desface prin divorț ( art.37 al II -lea a fost modificat prin legea nr. .59 193 M. of. nr. 177. din 26 iul. 1993 9
Art. 38 – Instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când, sunt motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav înrăutățite și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
Divorțul poate fi pronunțat numai pe baza acordului ambilor soți, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții.
a) până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei
b) nu există copii minori rezultați din căsătorie.
Oricare dintre soți poate cere divorțul atunci când sta-rea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei.
Art. 39 – Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas irevocabilă
Față de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut mențiune despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie sau la data când ei au cunoscut divorțul
Art. 40. – La desfacerea căsătoriei prin divorț, soți se pot învoi ca soțul care, potrivit art. 27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț, să poarte acest nume și după desface-rea căsătoriei.
Instanța judecătorească va lua act de această învoială prin hotărârea de divorț. Instanța, pentru motive temeinice, poate să încuviințeze acest drept chiar în lipsa unei învoieli între soți.
Dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre soți va purta numele cel avea înainte de căsătorie.
Art. . 41 – Până la desfacerea căsătoriei în condițiile prevăzute de art. 39, soții își datorează întreținere. Soțul divorțat are dreptul la întreținere dacă se află în nevoie din pricina unei capacități de muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul căsătoriei, el are drept la întreținere și atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei însă numai dacă incapacitatea se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria.
Când divorțul este pronunțat numai din vina uneia dintre soți, acesta nu va beneficia de prevederile aliniatului 2 și 3 decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei. În toate cazurile, dreptul la întreținere încetează prin recăsătorirea soțului îndreptățit să o primească.
Art. 42 – Instanța judecătorească va hotărî, odată cu pronunțarea divorțului cărora dintre părți vor fi încredințați copiii minori. În acest scop instanța va asculta părinții și autoritatea tutelară și, ținând seama de interesele copiilor , în care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vârsta de zece ani, va hotărî pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredințat tatălui sau mamei.
Art. 43 – Părintele divorțat , căruia I s-a încredințat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile părintești. Părintele divorța-t căruia nu I s-a încredințat copilul , păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta , precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională.
Art.44 – În cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricărui dintre părinți sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de paisprezece ani , a autorități tutelare sau a vreunei instituții de ocrotire, instanța judecătorească va putea modifica măsurile privitoare la drepturile personale sau patrimoniale între părinții divorțați și copii.
III 4. Legislația internațională
Conform legislației internaționale privitoare la divorț sunt menționate următoarele articole din codul familiei.
Art.18 – Condițiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea națională a fiecăruia dintre viitorii so-ți. Dacă una dintre legile străine astfel determinată prevede un impediment, la căsătorie care, potrivit dreptului român este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat sau inaplicabil în cazul că unul dintre viitori soți este cetățean român și căsătoria se încheie pe teritoriul României.
Art. 19 – Forma încheierii căsătoriei este supusă legii
statului pe teritoriul cărui se celebrează. Căsătoria unui cetățean român aflat în străinătate poate fi încheiată în fața autorități locale de stat competente ori în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular fie al României fie al statului celuilalt viitor soț.
Legea domiciliului comun al soților continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei își schimbă, după caz, cetățenia sau domiciliul. În lipsă de cetățenie comună sau de domiciliu comun, relațiile personale sau patrimoniale dintre soți sunt supuse legii statului pe teritoriul căreia au ori au avut reședința comună sau cu care întrețin în comun cele mai strânse legături.
Art. 21 – Condițiile de fond cerute pentru încheierea convenției matrimoniale sunt cele stabilite de legea națională a fiecăruia dintre viitori soți. Regimul și efectele convenției matrimoniale sunt cârmuite de legea aleasă prin acord de către viitorii soți, iar în lipsă , de legea prevăzută de art. 20. Aceiași lege stabilește dacă este posibilă modificarea sau înlocuirea convenției matrimoniale în timpul căsătoriei Modificarea convenției matrimoniale nu poate aduce prejudicii terților.
Art. 22 – Divorțul este cârmuit de legea aplicabilă potrivit art. 20. Dacă legea străină, astfel determinată, nu permite divorțul ori îl admite în condiții deosebit de restrictive se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soți este la data cererii de divorț, cetățean român
Art. 23 – În cazul în care soții sunt în drept să ceară separația de corp, condițiile acesteia sunt supuse legii prevăzute de art. 20 , care se aplică în mod corespunzător.
Art. 24.- Legea care reglementează cerințele legale petru încheierea căsătoriei se aplică nulității căsătoriei și efectele acestei nulități. Nulitatea unei căsătorii încheiată în străinătate cu încălcarea condițiilor de formă poate fi admisă în România numai dacă sancțiunea nulității este prevăzută și în legea română
.
III. 5. Legislația Creștină Ortodoxă
Încălcarea normelor de conduită prin care se păstrează buna rânduială a vieți bisericești, și a normelor cu caracter religios, mo-ral, sau canonic este privită sau apreciată mai întâi sub aspectul ei de păcat și abia în al doilea rând ,o atare încălcare este cântărită și apreciată și cu raportare la legile de drept , la canoanele Bisericești. Cu alte cuvinte orice abatere canonică se săvârșește de către un membru al Biserici, îmbracă întâi o calificare religioasă – morală și abia în al doilea rând o calificare juridică. Datorită acestui fapt, abaterile pe care le săvârșește vreun membru al Biserici, indiferent cum s-ar numi acestea, sunt socotite în esența lor păcate , iar gravitate lor este apreciată după gravitatea păcatelor pe care le indică ele . Îndrumătorul canonic, întocmit de Pr. Prof. Liviu Stan spune despre divorț ,,Clericul care divorțează de soția sa , din motiv de evlavie , să se afurisească, iar dacă stăruie în greșeală, să se caterisească
– prezbiterul care, din neștiință , a încheiat o căsătorie ilegală ,trebuie să divorțeze. 26,VI.
– clericul trebuie să divorțeze de soția sa , dacă ea a comis adulter. Dacă nu divorțează, încetează de a mai fi cleric.8. Neocezareea; 21 , 62 Ioan Pustnicul. Raportul intim al soțului cu o femeie străină este adulter (21.Vasile cel Mare , 15. Ioan Pustnicul).
– Dacă soția clericului e adulteră, acesta trebuie să o demită dacă nu divorțează de ea, el încetează a mai fi cleric. Adulterul este mai grav decât desfrânarea. Adulterul este motiv de divorț ( Vasile cel Mare ).
Încetarea căsătoriei și divorțul.
Orice căsătorie încheiată cu obținerea tuturor condițiilor care-i dau ființă legală, fie în viața civilă sau de stat, fie în cea Bisericească, este destinată să dăuneze întreaga viață a celor ce o înc-heie.
Legătura ce se stabilește , prin căsătorie nu poate să înceteze în mod normal decât prin decesul unuia dintre soți sau decesul amândurora. În cazul acesta,
căsătoria încetează să existe, sau își pierde ființa legală. În cazul însă când intervin alte cauze care fac im-posibilă păstrarea și continuarea legăturii matrimoniale între soți, atunci această legătură nu încetează totuși de la sine , ci poate fi desfăcută după anumite rânduieli, printr-un act legal , care se numește divorț.
Despre desfacerea căsătoriei existente real și legal, prin pronunțarea divorțului sau despărțirii căsătoriei respective , în mod legal, sunt de făcut următoarele precizări. Motivele de divorț , admise de legile de stat și cele admise de legile Bisericești, s-au deosebit și ca nr., și după greutatea pe care le-o acordă o legislație sau alta. Nr acestor motive a fost foarte mare și uneori s-a mers la specificarea în nr., a motivelor, atât cele legale de stat cât și prin cele bisericești. Legislația
Bisericească ca și practica vieții Bisericești, n-a stabilit niciodată o listă determinată de motive de divorț. Ea s-a orientat în primul rând după normele sale cu caracter religios și apoi după normele stabilite de Stat în diverse epoci.
Mai întâi Biserica a admis divorțul pentru un singur motiv și anume acela pe care îl socotește ca atare și Mântuitorul îns-uși adulterul. În cazul acestuia căsătoria nu întâmpină nici un fel de greutate din partea autorității , Bisericești. În cazul altor, motive, care puteau fi oricât de grave, Biserica s-a împotrivit întotdeauna ținând la trăinicia căsătoriei, după cuvintele Domnului că ,,Ceea ce a împreunat Domnul omul să nu despartă '' ,și după cunoscutele rostiri ale Sf., Ap. Pavel ,, celor căsătoriți , nu eu , ci Domnul le poruncește, femeia să nu se despartă de bărbat''. ( I Cor, 7 ,10 ).
Biserica pentru a evita tulburările ,nestatornicia în viața Bisericească a găsit necesar că un act de divorț poate stabili o serie de norme noi în scopul de a evita unele consecințe grave în cazul mențineri căsătoriei care nu-și mai poate atinge scopul și care primejduiesc de-a dreptul atât viața fizică cât și cea morală și religioasă a soților, a unei familii, influențate în timp negativ pe o rază destul de întinsă.
De aceea pornind de la constatarea că divorțul se admite de către Mântuitorul numai pentru un act grav care a fost asimilat în efectele sale cu moartea morală, și
socotind că mai există și multe act-e care pot provoca moartea religioasă , iar altele moartea civilă a unuia dintre soți, cu efectele lor negative asupra întregi familii. S-a admis pro-nunțarea pentru mai multe categorii de motive asimilate cu moartea , adică socotite că ele produc efecte asemănătoare cu moartea fizică , deși nu identice cu aceasta și că precum prin aceea încetează legământul, căsătoriei, tot așa și acestea pot impune în unele cazuri încetarea legături matrimoniale
Urmând acest mod de a primi lucrurile ,motivele de divorț admise de Biserică pot fi grupate în următoarele 4 categorii.
– Motive care provoacă moartea religioasă.
– Motive care provoacă moartea morală.
– Motive care provoacă moartea fizică parțială.
– Motive care provoacă moartea civilă.
Motivele din prima categorie , adică acelea care provoacă moartea religioasă sunt următoarele , apostazia, energia și ținere-a la botez a propriului fiu. Motive ce provoacă moartea morală, alienația incurabilă, crima , divorțul , atentatul la viața soțului, osândă gravă din partea duhovnicului care ne dă pentru păcatele grele, cum sunt cele strigătoare la cer, adulterul, boala venerică, silirea la acte imorale ,refuzul conviețuiri conjugale și părăsirea domiciliului .
Motivele care provoacă moartea fizică parțială sunt: neputința îndeplinirii îndatoriri conjugale sau impotența , boala gravă incurabilă și contagioasă ( lepra etc. ).
Motivele mai importante care provoacă moartea civilă sunt.: declararea unui soț ca dispărut , asemenea unei căsătorii prin hotărâre judecătorească, călugărirea . În viața Bisericească , pronunțarea divorțului a fost de competența mai multor organe de-a lungul ist-oriei, începând cu episcopul și cu prezbiteri, trecând apoi la horepiscopi iar mai târziu la unele instanțe eparhiale și mitropolitane.
Divorțul Bisericesc se pronunță prin hotărârea eparhiatului, pe baza cereri celor interesați, însoțiți de actul doveditor al obținerii divorțului, civil, fără de care autoritatea Bisericească este ținută să nu pronunțe divorț, în conformitate cu art.90 lit.1. din statutul de organizare al Biserici Ortodoxe Române din 1949.
O consecință formată din cauza modului în care s-a simplificat forma de acordare a divorțului Biserica , este și aceea că actul de divorț, nu ar desface de fapt sau nu ar dezlega legătura pe care o creează . Între cei doi soți ca urmare dacă ei se răzgândesc după obținerea, divorțului și vor să-și reia leg conjugal , se spune că ei nu mai trebuie să fie cununați din nou , pentru că reintră în legătura anterioară a cununiei. Cât de greșită e o asemenea socotință se vede din faptul foarte simplu că fiecare din soții divorțați bisericește se pot căsătorii cu alte persoane și li se poate administra , cu ocazia căsătoriei, a doua, Sf. Taină a cununiei apoi și în cazul când se desparte, a doua lor căsătorie , religioasă, li se poate administra, chiar și a treia oară cu alte persoane, Sf. Taină a cununiei. În cazul cununiei, religioase nici a doua ni-ci a treia, cununie nu sunt decât niște simulări ale cununiei, sunt închipuiri amăgitoare.
În legătură cu modul în care se pronunță divorțul și cu formele ce trebuie îndeplinite pentru obținerea lui, s-a pus mai demult în discuție necesită, revenirii la unele rânduieli care au fost abandonate pe nesimțite și în speță necesită reveniri la pronunția de divorț, printr-un act care să însemneze de fapt dezlegarea legăturii de taină di-ntre persoanele care cer să fie despărțite, pentru că fără o astfel de dezlegare, divorțul Bisericesc nu are decât caracterul unei îngăduințe a respectivului caz ,conjugal , al celor care divorțează iar nicidecum de actul prin care căsătoria existentă anterior în chip deplin, și legal și religios încetează să mai existe de la data pronunțării divorțului.
Biserica, e împotriva, divorțului deoarece nu e socotit un act pozitiv prin care , în viața individuală, cea socială și religioasă, credincioși să fie ajutați în vreun fel oarecare, și e un act negativ, ce provoacă multe suferințe și neajunsuri întregi vieți omenești, privit în ansamblul ei, sub aspect profesional și religios. ( Ed. Institutului Biblic și misiune a Biserici Ortodoxe Române -1990).
III. 6.Legislația Romano – Catolică
Indisolubilitatea căsătoriei valide și consumate. Potrivit canonului 1141 ,, Căsătoria ratificată și consumată nu poate fi desfăcută de nici o putere omenească și din nici un motiv, decât de către moarte''.
Căsătoria ratificată , adică validă și consumată , este absolut indisolubilă, deoarece e simbol și icoană a unirii indisolubile, depline și rodnice dintre Hristos și Biserica sa.( f. cf. 5,21).
Nici voința ambilor soți, nici vreo putere omenească, civilă sau ecleziastică, chiar supremă , și din nici un motiv, nu pot să desfacă o căsătorie ratificată și consumată, numai moartea reală presu-pusă, a unuia dintre soți poate desface legământul matrimonial.
Indisolubilitatea, căsătoriei este de drept divin relevat.
,, Bărbatul va părăsi pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu soția sa și amândoi vor fi un simplu trup'' ( Gen .2,4). ,, Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă'' ( Matei.19,6 ). ,, Soția este legată cât timp trăiește soțul ei. Dacă însă moare bărbatul , este liberă să se mărite cu cine vrea , numai să nu fie în Domnul''. ( I Cor. 7,39 )
Desfacerea căsătoriei neconsumate
Această posibilitate este prevăzută de canonul 1142:
"Căsătoria neconsumată încheiată între botezați sau între o parte botezată și o parte nebotezată poate fi desfăcută, dintr-un motiv just, de către Pontiful Roman, la cererea ambilor părți sau a uneia dintre ele , chiar dacă cealaltă parte nu este de acord.
Din punct de vedere istoric se știe cu certitudine că, începând din sec. al -XV- ea, Pontifii Romani au desfăcut din motive juste, căsătoriile neconsumate, în virtutea puterii vicariale ce le-a fost conferită de Domnul pentru binele sufletelor.
Desfacerea căsătoriei prin privilegiul paulin
"Celorlalți nu Domnul , ci eu le spun; dacă un frate al nostru are o soție păgână, iar ea consimte să stea cu el , să nu o lase Tot astfel și femeia care are un bărbat păgân ce consimte să stea cu ea să nu. și lase bărbatul, căci bărbatul păgân este sfințit prin soția lui, iar soția este sfințită prin bărbatul creștin…Dacă însă cel păgân vrea să se despartă , să se despartă. Fratele sau sora nu este legat în asemenea circumstanțe, Dumnezeu doar va chemat să fiți în pace''( 1 Cor 7, 10-15)
Căsătoria încheiată de către cei nebotezați se desface , prin privilegiul paulin , în favoarea credinței părții care a primit botezul, prin însuși faptul că această parte încheie o nouă căsătorie, cu condiția ca partea nebotezată să se separe .
Cap IV.
Cercetare socială
IV 1 Statistica
IV. 1 Repere metodologice
Observația
Observația este una dintre cele mai importante tehnici de intervenție. Această tehnică este indispensabilă având în vedere că oricare altă tehnică de intervenție are la bază o observație prealabilă.
Observația directă „constituie tehnica principală de investigație sociologică întrucât ne oferă informații cu valoare de fapte, care constituie materialul cel mai bogat, divers și nuanțat, susceptibil de analize cantitative, caracteristice științei sociologice.”(Miftode V., 2003)
Observația deschide și încheie un demers ce cuprinde inducția, ipoteza, deducția, experimentul și teoria într-o unitate metodologică. „Observația sociologică este o tehnică de lucru care face parte dintr-un set de tehnici practicate în investigațiile sociologice și totodată o etapă sau un moment al demersului sociologic.”(Miftode, 2003)
Observatorul trebuie să posede o serie de însușiri care vizează identificarea, descrierea și înregistrarea rapidă și specifică a faptelor semnificative pe care le are sub observație. În același timp trebuie să aibă capacitate de sinteză, intuiție, imaginație creatoare și forță de sistematizare a materialului cules.
Observatorul trebuie să prezinte și unele însușiri cu privire la măsurarea și cuantificarea datelor. El trebuie să probeze rigoare și precizie în manipularea informațiilor.
Observația poate fi spontană sau științifică. Cele mai multe observații au caracter spontan. Acestea prezintă un anumit interes pentru viața cotidiană dar nu sunt suficiente pentru realizarea unor analize științifice. Observația spontană are anumite caracteristici:
Este întâmplătoare, neselectivă, nesistematică și insuficient controlată critic;
este fragmentară;
este vagă și imprecisă, adesea confuză și inexactă;
este subiectivă fiind dominată de opiniile și interesele conștiente sau nu ale observatorului;
este necritică și neprelucrată logic;
nu este înregistrată la fața locului, ci reținută în memorie care pierd o anumită parte din informație.
Observația științifică presupune o anumită codificare a operațiilor și un anumit sistem de variabile și factori definit în același fel de majoritatea observatorilor. În aceste condiții, „observația se poate realiza cu mai multă rapiditate și cu mai multă eficiență, datele prezintă mai multă garanție iar cercetătorul scapă de anumite presiuni și incertitudini”(Miftode, 2003)
Observația științifică prezintă următoarele caracteristici:
este fundamentată teoretic;
este sistematică și integrală;
este analitică;
este metodică, adică condusă după anumite reguli stabilite pe bază teoretică;
este repetată și verificată.
Spre deosebire de observația spontană, observația științifică este ghidată de ipostaze este intenționată, planificată, selectivă, supusă probei.
Tipuri de observații:
observația directă liberă – când cercetătorul explorează, descoperă, se așteaptă la apariția de noi fapte, evenimente;
observația directă metodică – când cercetătorul face observația cu ajutorul unui ghid de observație care-l ajută să înregistreze sistematic datele, informațiile care-l ajută să răspundă tehnicilor de cercetare;
observația „clinică” – în care observatorul urmărește trăirile celor observației.
În domeniul asistenței sociale, observația reprezintă un element indispensabil, care ajută asistentul social să identifice anumite aspecte ce nu pot fi comunicate în cadrul unui interviu sau întrevederi. Asistentul social trebuie să aibă în vedere și comportamentul non-verbal care poate fi mult mai sugestiv decât exprimarea verbală a unor sentimente sau chiar a unor decizii. El trebuie să ia în calcul „caracteristica reactivă a subiectului investigat; trebuie să aibă mereu în vedere deosebirea dintre comportamentul vizibil și cel invizibil.”(Bocancea, Neamtu, 1999).
Interviul
Interviul este o tehnică de investigație științifică, aplicată în echipe mai mult sau mai puțin numeroase pentru cunoașterea științifică și „inter-disciplinară” a unui anumit fenomen sau domeniu social. În acest caz „discuția în doi” se integrează unui ansamblu de mijloace de culegere a datelor, ca etapă sau ca moment al unui demers sociologic.
Interviul sociologic este un „procedeu de investigație științifică care utilizează procesul comunicării verbale pentru a culege informații în legătură cu scopul urmărit.”(Roger Pinto, 1964)
Interviul sociologic presupune o bază teoretică și mai multă precizie tehnică, datele fiind valorificate conform unui sistem conceptual, teoretic și conform unui set de ipoteze, după ce au fost prelucrate prin procedee științifice, inclusiv statistico-matematice.
În aprecierea răspunsurilor este necesar să se aibă în vedere următoarele principii sau constatări practice:
ceea ce nu s-a spus este adesea mai important decât ceea ce s-a spus. Acest fapt impune o anumită atenție atât pentru răspunsul verbal cât și pentru răspunsul non-verbal.
Comportamentul real al subiectului nu coincide cu comportamentul verbal, cu cel exprimat prin cuvinte.
Întregul este mai important decât partea, principiu din care derivă regula potrivit căreia observația este mai importantă decât intervievarea.
Principalele tipuri de interviu:
Interviurile de opinie sau de personalitate care fac parte atât din rândul tehnicilor intensive, cât și din rândul tehnicilor extensive, bazate pe eșantioane de subiecți.
Interviurile documentare, care fac parte din rândul tehnicilor extensive de cercetare.
„Interviul ocupă un loc particular în rândul tehnicilor sociologice: este o tehnică care poate fi adaptată atât studiilor profunde sau investigațiilor intensive, cât și studiilor extensive, realizate pe mari eșantioane reprezentative.”(Miftode, 2003)
În cazul interviului de personalitate subiectul este întrebat cu privire la ceea ce este și cu privire la ceea ce știe.
În interviurile extensive sunt excluse din cercetare cazurile ieșite din comun, iar în interviurile intensive, utilizându-se tehnica „studiilor de caz”. „Interviurile intensive cu reguli mai puțin rigide decât interviurile extensive și se bazează în cea mai mare măsură pe experiența și pe tactul cercetătorului, pe suplețea și elasticitatea întregii anchete”(Miftode, 2003) Interviurile intensive prezintă mai mult interes fiind considerate „interviuri propriu-zise”, iar interviurile extensive aparțin tehnicii chestionarului, utilizând formulare de anchetă.
Instrumentul de lucru al interviului îl constituie ghidul de interviu care este alcătuit din întrebări deschise, aceste întrebări deschise, aceste întrebări vizând „ansamblul populației” și ansamblul temei de cercetare, putând fi modificate în cursul desfășurării convorbirilor. Lipsa întrebărilor închise sau scoate deosebește ghidul de interviu de un chestionar.
Tehnica interviului presupune libertate de mișcare în plan metodologic și tehnic din partea cercetătorilor:
Se stabilesc problemele ce vor fi studiate , dar forma concretă a întrebărilor se pot forma pe moment;
În timpul interviului se pot formula întrebări noi;
Operatorul de interviu poate cere detalii și poate reveni la o anumită problemă
Interviurile folosite în asistență socială se împart în:
Interviul informațional – desemnat să obțină materialul necesar realizării istoricului social al clientului. Scopul acestui tip de interviu constă în obținerea informației care să-l ajute pe asistentul social să înțeleagă mai bine clientul și problemele lui.
Interviul de diagnostic – natura întrebărilor din acest tip de interviu este orientată spre decizii specifice care pot justifica tipuri de servicii oferite clientului în funcție de problemele evidențiate.
Interviul terapeutic – scopul acestuia este de a sprijini clienții pentru a produce schimbări în modul în care își desfășoară viața și activitatea sau în propriul comportament.
În realizarea unui interviu, asistentul social va folosi instrumentul de lucru, adică ghidul de interviu.
Genograma, ecomapa și matricea ciclului de viață
Genograma
„Genograma este un instrument utilizat în înțelegerea dinamicii familiilor și caracteristica sa principală constă în descrierea relațiilor inter-generaționale într-o familie.”(Spanu Mariana, 1998 ). Genograma utilizează anumite coduri care sunt consemnate într-o legendă ce ajută la exprimarea schematică a relațiilor intergeneraționale cu relevanță pentru istoricul social.
Ecomapa
„Ecomapa reprezintă un instrument cu ajutorul căruia asistentul social precizează grafic locul individului și al familiei în context social evidențiind natura relațiilor existente intensitatea conflictelor”(Spanu Mariana, 1998). Ecomapa utilizează anumite coduri și simboluri care reprezintă anumite raporturi interindividuale și sociale ale subiecților.
Matricea ciclului de viață
Matricea ciclului de viață este o „tehnică semnificativă pentru lucrul cu familii ai căror membri se află în cicluri diferite de viață”.(Irimescu Gabriela, 2002). Cu ajutorul acesteia asistentul social consemnează și-și ordonează ideile despre nevoile fizice, psihice, sociale ale membrilor familiei în raport cu ciclul de viață al fiecăruia dintre ei.
III. 2. Studii de caz
Studiu de caz: cuplul mama – copil in urma divorțului
I. Istoric social
1 Date de identificare
Mama
Nume: M
Prenume:M.
Data nașterii: 2.10.1978, Iași
Vârsta: 24 ani
Domiciliul: nu are domiciliu stabil
Studii: Școala Profesională de Construcții, Iași
Ocupație: fără ocupație
Naționalitate :română
Religie: ortodoxă
Starea civila: divorțata
Tata
Nume: C
Prenume: I
Data nașterii: 04.12.1979, Iași
Vârsta: 24 ani
Domiciliul: Str. Cetățuia, nr. 10. bl. 764
Studii: Școala Profesională
Ocupație: distribuitor marfă
Naționalitate :română
Religie: ortodoxă
Starea civila: căsătorit
Copilul
Nume: C
Prenume: C
Data nașterii: 12.12.2001
Vârsta: 2 ani
Stare de sănătate: bună
Greutate la naștere: 2,700Kg
2 Descrierea situației
Mama M. M. a fost asistată la Centrul de Plasament Verșeni, iar după terminarea școlarizării a locuit la diferite adrese. La o petrecere l-a cunoscut pe C.I. cu care s-a căsătorit in anul 1999. Cei doi tineri nu au avut timp sa se cunoască foarte bine înainte de căsătorie, s-au confruntat cu numeroase probleme financiare, nu au avut o casa a lor fiind nevoiți sa locuiască impreună cu familiile de origine si nu aveau un loc de munca stabil. In anul 2001 M.M. a rămas însărcinată și a dorit sa păstreze copilul, dar soțul ei nu a fost de acord cu aceasta hotărâre ceea ce a dus la o serie de conflicte foarte violente intre cei doi soți, iar in final cu desfacerea căsătoriei. Divorțul s-a pronunțat in luna noiembrie a anului 2001.
În urma căsătoriei M.M. a născut un băiat. După nașterea minorului, mama nu a mai fost sprijinită, motiv pentru care s-a solicitat internarea la Centrul Maternal Maternus. Copilul a fost recunoscut de tatal sau.
Pe perioada șederii la Centrul Maternal, mama a corespondat cu tatăl copilului prin scrisori, vizite, pana in luna august 2002 când acesta s-a recăsătorit moment in care a refuzat sa mai comunice cu mama si sa mai viziteze copilul. La externarea din Centru acesta i-a refuzat orice sprijin.
Nașa copilului a fost singura persoană fizică care a sprijinit-o material și moral.
3 Date despre familie
Familia mamei
Părinții
Mama – decedată la vârsta de 53 de ani
Tatăl – necunoscut
Frații:
M.C. – 26 de ani, căsătorit; (frate vitreg matern)
Alți membri ai familiei
Bunicii materni:
R.M. – 75 ani, pensionară
R.I. – 72 ani, pensionar
Unchi:
R.I – 36 ani
R.V. – 33 ani
Sunt puține informații cu privire la familia mamei, aceasta necunoscând nici un membru al familiei
Familia tatălui.
Situația familială
Familia lui C.I are o situație familială bazată pe relații normale și pe sprijin reciproc. Cei doi frați C.V și C.L sunt căsătoriți și locuiesc cu chirie. În apartament, împreună cu părinții locuiesc fratele C.C și C.I.
Părinții C.V și C.G nu au fost de acord cu casatoria fiului lor cu Mihaela, dar cunoscându-i mai bine situația Mihaelei tanara familie a fos sprijinită atât material, financiar cât și moral.
După ce M.M. si C.I au divortat iar M.M a nascut familia și-a retras orice sprijin, atât ei cât și fiul lor.
Situația materială
Veniturile familiei sunt modeste cu care reușesc să-și acopere cheltuielile și necesitățile zilnice. Au în posesie 1000m2 pământ arabil.
Condiții de locuit
C.I locuiește împreună cu părinții și cu fratele C.C într-un apartament cu trei camere. Condițiile de locuit sunt modeste.
Culegerea datelor
Genograma
Ecomapa
II. Evaluarea
În cadrul Centrului Maternal este necesar să se aibă în vedere relația de atașament mamă – copil urmărindu-se prevenirea abandonului.
Mama prezintă anumite nevoi:
de asistare psihologică;
de instruire cu privire la îngrijirea copilului;
de formare a deprinderilor de igienă și alimentație,
instruirea mamei pentru viață.
Având în vedre situația mamei M.M care este venită din Centru de plasament, fiind divortata și neavând nici o legătură cu familia ei si cu familia fostului sot, la externarea din Centrul Maternal, M.M. are întreaga responsabilitate atât a ei cât și a copilului. În acest caz un sprijin moral, material și în special găsirea unui loc de muncă este indispensabil.
III Modalități de intervenție
În cadrul Centrului Maternal Maternus s-au făcut următoarele demersuri de intervenție cu privire la cuplul mamă-copil:
program personalizat de formarea deprinderilor de igienă, alimentație, îngrijire mamă-copil, menaj, gospodărire pentru mamă;
intervenții pentru obținerea acordului cu accept în program de sprijin al mamei singure cu copil desfășurate de Primăria Iași;
sprijin de la Organizația World Vision, Iași pentru integrare, plata gazdei pentru trei luni – 1.500000 lei, plata creșei pentru trei luni.
Mama Mihaela a locuit la diferite adrese cu chirie. Acum locuiește împreună cu minorul într-un apartament cu o cameră în condiții modeste și lucrează la „R.A. Citadin”
In paralel cu aceste activitati s-a incercat permanent implicarea tatalui in educatia copilului fiidu-I timise acestuia periodic poze cu copilul si o descriere a evolutiei copilului.
IV Concluzii
Mama M.M. împreună cu copilul s-au reintegrat ca urmare a sprijinului acordat în Centrul Maternal Maternus.
Mama M.M beneficiază în continuare de sprijin material pentru chirie dar în ce privește cheltuielile pentru creșterea copilului le acoperă mama cu salariul de la „R.A. Citadin”
Tatăl minorului vine frecvent în vizite la copil, dar în afara oricărei relații dintre el și mama M.M.
Bunicii paterni refuză orice legătură dintre ei și cuplul mamă-copil. Persoanele competente continuă să supravegheze cuplul mamă-copil, relația de atașament, condițiile de locuit și comportamentul mamei la locul de muncă.
Studiu de caz: familie cu doi copii
I. Istoric social
1 Date de identificare
Mama
Nume: D
Prenume: V
Data nașterii: 9.11.1975, Suceava
Vârsta: 27 ani
Domiciliul: comuna Dolhasca, Jud. Suceava
Studii: 10 clase
Ocupație: fără ocupație
Stare civilă: divortata
Naționalitate: română
Religie: ortodoxă
Tata
Nume: L
Prenume: I
Data nașterii: 04.12.1970, Suceava
Vârsta: 32 ani
Domiciliul: comuna Dolhasca, Jud. Suceava
Studii: Școala Profesională
Ocupație: lucrează în Italia
Stare civilă: divortat
Naționalitate :română
Religie: ortodoxă
Copiii
I Nume: L
Prenume: I.
Data nașterii: 12.03.1994, Suceava
Vârsta: 9 ani
Stare de sănătate: bună
Domiciliul: Centrul de plasament Suceava.
Studii: clasa a II-a, Sc. Gen. Nr. 2 , Suceava.
II Nume: L
Prenume: L
Data nasterii: 9.06. 2000, Suceava
Varsta: 3 ani
Domiciliul: comuna Dolhasca, Jud. Suceava
Starea de sanatate: buna
2 Descrierea situației
L.I. si D.V. sau casatorit in anul 1993 si din aceasta castorie au rezultat cei doi copii L.I in varsta de 9 ani si L.P. in varsta de 3 ani. In primii ani de casnicie lucrurile au evoluat normal intre cei doi soti relatiile dintre acestia fiind bazate pe respect si incredre reciproca. In anul 1998 L.I. a fost disponibilizat ceea ce acondus la scaderea substantiala a veniturilor familiei si la incordarea relatiilor conjugale. Din cauza stresului cauzat de pierderea locului de munca L.I. a inceput sa consume alcool si sa devina din ce in ce mai violent atat cu sotia cat si cu copiii. In aceasta perioada mama era cea care aducea venituri in familie ceea ce o impiedica sa se mai ocupe si de ingrijirea copiilor, astfel incat nu rareori cei doi copii au fost neglijati si supusi agresivitatii tatalui. Având în vedere că aveau o situație materială
precară,in anul 2001 L.I. a plecat să lucreze în Italia pentru doi ani. Pana la inceputul anului 2002 acesta nu si-a mai contactat familia ceea ce determinat-o pe D.V. sa inainteze divortul. In urma divortului acesta a suferit o puternnica depresie ceea ce a dus la pierderea locului de munca. Situatia mamei a devenit foarte grea, ea nemaiputand sa asigure o ingrijire adecvata a copiilor si astfel in luna august 2002 D.V. a fost nevoita sa il interneze pe minorul L.I. in Centrul de plasament din Suceava. Ambii copiii prezinta caracetristici specifice copiilor neglijati, minorul P.I. prezinta unele tulburari de comportament, la scoala este agresiv cu colegii, lipseste constant de la ore, fumeaza, are rezultate foarte slabe la invatatura fiind de altfel nevoit sa repete clasa a II-a.
Tatal copiilor s-a reintors in tara la inceputul acestui an dar, nu a incercat sa isi contacteze copii.
II. 2 Date despre familie
Familia mamei
Situația familială
Părinții materni sunt divorțați de doi ani. Mama D. M. împreună cu copiii locuiesc la bunicii din comuna Dolhești, județul Suceava. Tatăl locuiește într-un apartament în comuna Dolhasca.
Situația materială
D.M. se descurcă foarte greu deoarece ea nu lucrează, iar bunicii sunt pensionari. Ramona lucrează la o fabrică de confecții, dar salariul este mic. Tatăl lucrează ca cizmar, unde câștigă foarte puțin. Consumă băuturi alcoolice frecvent și are multe datorii.
Condiții de locuit
Mama locuiește împreună cu părinții ei într-o casă cu două camere și o bucătărie care necesită îmbunătățiri. Tatăl locuiește într-un apartament cu o cameră care este foarte răcoros, iar încălzirea este făcută la o sobă cu lemne.
Familia tatălui
Situația familială
L.I. provine dintr-o familie de șapte persoane. Doi dintre frații lui sunt căsătoriți. L.O. este studentă la Facultatea de Istorie din Suceava, iar L.D. este elev în clasa a XI-a. L. I. este mereu în relații conflictuale cu familia. L. O. sora lui L.P. este singura care a venit la D.V. în vizită dupa divortul acestora, aducându-i în același timp și vești de la fratele său.
Situația materială
Părinții lui L.I. au venituri modeste, mama fiind croitoreasă, iar tatăl frezor. L. O. este în anul II la Facultatea de Istorie și are bursă de studiu. L. I. a plecat la fratele său în Italia în vederea realizării unor venituri mai bune.
Condiții de locuit
Părinții lui L.I. trăiesc în condiții modeste, într-o casă cu trei camere și o bucătărie, încălzirea fiind făcută la o sobă cu lemne. Împreună cu ei locuiesc Dan și Otilia.
II.3.Culegerea datelor
1.Genograma
2.Ecomapa
III. Evaluarea
Situatia mamei a fost luata in atentia unor organizatii nonguvernametale in vederea reintegrarii minorului L.I. in familia monoparentala.
În acest caz, pentru a menține cuplul mamă-copil, este nevoie de un anumit sprijin pentru a depăși situația de criză.
În cadrul se întreprind anumite demersuri cu privire la reintegrarea copilului in familia mamei. În cazul mamei D.V. se pot oferi:
servicii de consiliere;
servicii medicale;
informații cu privire la îngrijirea și alimentația copilului;
găsirea unei locuințe;
găsirea unui loc de muncă.
IV Modalități de intervenție
S-au făcut următoarele demersuri de intervenție cu privire la relatia mamă-copil:
s-a realizat un plan de permanenta pentru copil;
medierea conflictului între mamă și tatal copiilor;
imbunatariea relatiei tata – copii;
consolidarea relației mamă-copil, precum și resposabilizarea mamei;
servicii medicale;
consilierea psihologică în vederea descoperirii punctelor tari și a formării încrederii de sine;
căutarea unei locuințe;
căutarea unui loc de muncă pe care l-ar putea păstra.
V Concluzii
Într-o primă etapă s-a urmărit relația de atașament mamă – copil, rezolvarea conflictului dintre mamă și familia tatalui și consilierea mamei pentru pentru a depasi problemele cauzate de divort.
Într-o ultimă etapă se urmărește reintegrarea copilului și rezolvarea situației având în vedere binele superior al copilului.
(3) Studiu de caz – familie
I. Istoric Social
1.Date de identificare a familiei
2. Descrierea situației
L.A. în vârstă de 27 de ani a fost căsătorită cu D.E., căsătorie constituită în 1995, din care au rezultat trei copii.
În anul 2002 au divorțat pe motivul că soțul era violent și consuma băuturi alcoolice în exces. Copiii au rămas în întreținerea mamei, tatăl urmând să plătească pensia alimentară.
L.A. împreună cu cei trei copii locuiesc într-o casă formată din mai multe camere. În jumătate din casă locuiește unchiul ei, împreună cu bunica și familia unchiului, în cealaltă jumătate a casei locuiește L.A. împreună cu mama ei, sora, cumnatul și copilul lor, fiecare având câte o cameră, iar holul este transformat în bucătărie și este folosită în comun.
Mai există o anexă formată dintr-o cameră și o bucătărie, unde locuiește fratele Alinei împreună cu soția și fiul lor în vârstă de 13 ani.
Mama, L.F., a lucrat la Fabrica de Mobilă până în 1989, după care nu a mai reușit să se angajeze.
Tata, L.D., a lucrat ca sudor și a decedat într-un accident de muncă.
Situația materială
În urma decesului tatălui L.D., familia s-a descurcat foarte greu. Mama, L.F., nu are nici un venit. Singurul sprijin de care beneficiază mama și fiica L.A., împreună cu copiii este ajutorul social de 800 de mii de lei, alocațiile celor doi copii și pensia alimentară primită de la tatăl copiilor.
Condiții de locuit
Casa în care locuiesc prezintă condiții precare. Izolația este deteriorată, pereții sunt umezi iar tencuiala este căzută în multe locuri. Nu există posiblitatea încălzirii, deoarece este o singură sobă la două camere și, pentru a fi folosită, ar fi necesar să se scoată mobila din cameră. Există energie electrică și apă potabilă.
3. Culegerea datelor
a) Genograma
b) Matricea ciclului de viață
II. Evaluarea
Cu privire la nevoile familiei, acestea sunt de natură materială și psihică.
Din punct de vedere material, familia prezintă următoarele nevoi:
alimente;
îmbrăcăminte pentru copii;
renovarea casei;
găsirea unui loc de muncă pentru mamă.
Din punct de vedere psihic:
consiliere psihologică a mamei;
Faptul că L.A. a trecut printr-un divorț, iar în urma acestuia i-a revenit responsabilitatea față de copii, se observă o stare psihică neconfortabilă. În același timp, și nesiguranța materială o determină să prezinte anumite carențe în relația cu copiii.
se urmărește atașamentul mamă-copii;
se are în vedere relația tată-copii;
se evaluează stare psihică a copiilor.
III. Modalități de intervenție
Familia de referință în situații de criză este luată în evidență de Organizația Primul Pas și va fi inclusă în programul de sprijin al familiilor pe o perioadă de trei luni, ajutorul constând în alimente, haine, materiale igienice.
Se va oferi membrilor familiei, pentru o anumită perioadă, în vederea depășirii situației de criză:
consiliere psihologică;
servicii medicale;
suport material (alimente, haine, materiale igienice).
IV. Concluzii
Familia de referință este sprijinită în cadrul Organizației Primul Pas, care în colaborare cu alte instituții și organizații contribuie la îmbunătățirea vieții membrilor familiei, atât din punct de vedere material, cât și psihologic.
Familia este luată în evidență, urmărindu-se îmbunătățirea situației și găsirea de soluții alternative la problemele economice, psihologice și fiziologice ale membrilor familiei.
(4) Studiu de caz – familie
I. Istoric social
1. Date de identificare a familiei.
2. Descrierea situației
Familia de referință este o familie de etnie rromă, compusă de 8 membri, cu domiciliul stabil în Iași, la adresa str. Rediu Tătar numărul 6.
C.I., în vârstă de 45 de ani este pensionar caz de boală .
C.M., în vârstă de 42 de ani, este pensionară, caz de boală gradul II (handicap de vedere).
Din relația de căsătorie a celor doi, C.I. și C.M. au rezultat 6 copii, cu vârste cuprinse între 18 și 2 ani.
C.I. și C.M. au o situație materială și financiară precară, nereușind să-și acopere cheltuielile zilnice și să le ofere condițiile necesare și un minimum de subzistență copiilor.
In urma cu un an de zile C.M a suferit un accident in urma caruia a ramas cu o deficienta de vedere fiind pensionata pe caz de boala de gradul doi II. Tatal s-a angajat intr-o relatie extraconjugala neglijandu-si astfel responsabilitatile parentale si in cuplu. Singurele surse de venit ale familiei sunt asigurate de pensia de boala a mamei si de alocatiile copiilor. In urma cu cateva luni de zile tatal a parasit definitiv familia intentand si actiune de divort.
Dupa o perioada de la pronuntarea divortului doi dintre copii elevi ai familie C.L. respectiv C. P. au inceput sa prezinte tulburari de comportament: fuga de acasa, scaderea rezultatelor la invatatura etc.
De asemenea cel mai mic dintre copii familiei s-a imbolnavit, in repetate randuri mama fiind nevoita sa petreaca o mare parte din timp in spital impreuna cu el.
Situația materială
Membrii familiei prezentate au următoarele venituri:
C.M. are o pensie de 465.000 lei;
Alocațiile copiilor – 130.000 x 6;
10002 pământ – comuna Sinești;
La aceste se mai adauga si sprijinul pe care il primesc incva de la familia sotului, sprijin care consta in special in alimente.
Aceste venituri nu le sunt suficiente, motiv pentru care au datorii atât la întreținere cât și la unele persoane fizice. Din cauza acestor inconveniente, au apelat la Organizația Bethany.
Condiții de locuit
Familia locuiește într-un apartament cu trei camere, în condiții modeste. Locuința necesită îmbunătățiri.
3. Culegerea datelor
a) Geneograma
b) Matricea ciclului de viață
a) Genograma
b) Matricea ciclului de viață
II. Evaluarea
Având în vedere faptul că părinții C.I. prezintă handicap de vedere, nu are posibilitatea de a se încadra la un loc de muncă, iar veniturile pe care le au sunt insuficiente. În acest caz se identifică nevoi materiale, medicale și psihologice.
Din punct de vedere material, copiii au nevoie de o alimentație sănătoasă, îmbrăcăminte, rechizite pentru școală, materiale igienice.
Din punct de vedere medical, atât părinții cât și copii trebuie să facă control medical periodic pentru a ameliora gravitatea bolii, iar în cazul copiilor pentru a o preveni.
Trebuie să se aibă în vedere și nevoile psihologice: sentimentul de siguranță, dobândirea încrederii în sine, pregătirea pentru viață a copiilor.
III. Modalități de intervenție
Membrii familiei de referință sunt sprijiniți de către Organizația „Primul Pas” în colaborare cu alte instituții astfel:
consiliere juridică și psihologică;
servicii medicale;
ajutor material.
În ce privește ajutorul material, acesta a fost acordat de:
Direcția Generală pentru Protecția Copilului (s-au acordat alimente și îmbrăcăminte în valoare de 6.400.000 lei);
Organizația World Vision (s-au acordat alimente în valoare de 1.000.000 lei);
Organizația Bethany (s-au acordat alimente, îmbrăcăminte, rechizite școlare etc.).
IV. Concluzii
Familia de referință este sprijinită atât material cât și psihologic.
În cadrul Organizației „Primul Pas” se au în vedere și relațiile interfamiliale, urmărindu-se redresarea în cadrul familiei lărgite.
Prin sprijinul acordat se urmărește îmbunătățirea calității vieții copiilor și starea lor de confort psihic.
Ajutorul material acordat nu este suficient, dar ameliorează într-o anumită măsură situația de criză în care se află membrii familiei.
Cap. V
Asistența socială a copiilor proveniți din familii divorțate
V. 1 Practica asistenței sociale
Se bazează pe două premise valorice esențiale:
1. Respectul demnității și unicității fiecărei persoane
2. Respectul dreptului clientului la autodeterminare
Există unele domenii unde asistentul social posedă autoritate legală de a-l obliga pe client în anumite acțiuni:
1. Clienții au nevoie de protecție datorită statutului lor de dependență (copii, handicapați, bătrâni)
2. Persoane care se reabilitează după ce au încălcat normele sociale (dependență de substanțe, bolnavi mintal)
Acțiunea de asistent social este procedeul tehnic de intervenție în rezolvarea problemei date.
Relația de asistent social poate fi înțeleasă ca o tranziție între profesional care oferă ajutor și între beneficiar care are probleme.
Asistent social
Asistatul
Problema ce trebuie rezolvată
Formele de lucru a asistentului social:
cu problema clientului
cu agenția și organizații ce oferă servicii sociale
V. 1. 1 Structura lucrului în asistența socială :
Procesul asistenței sociale
1. Care este problema?
Probleme, necesități.
2. Ce se întâmplă?
Evaluarea, analiza, diagnosticul.
3. Ce trebuie de făcut?
Scopuri.
4. Cum trebuie să o facem?
Metode, planul de intervenție.
5. Care este rezultatul?
Evaluarea, rezultatele.
V.1.3 Evaluarea
Este un proces de culegere a informațiilor în scopul identificării problemelor și nevoilor unei persoane, familii pentru a putea stabili serviciile prin care ei pot fi ajutați:
O evaluare reprezintă modul în care ne formăm părerea despre situația familiei respective.
Eficacitatea evaluării depinde de 3 factori:
1. Cât de sistematică și metodică este observarea și adunarea informațiilor;
2. Competența analizei datelor;
3. Nivelul de percepere a propriilor relații emoționale cu familia și evaluare.
Tipurile de evaluare:
Evaluarea psiho-socială a situației familiei (întregul sistem familial din perspectiva ecologistă)
Evaluarea nevoilor copilului
Evaluarea funcțiilor părinților
Evaluarea rețelei sociale a familiei
Evaluarea rețelei profesionale a familiei
Evaluarea propriilor sentimente și atitudini în lucrul cu familia dată
Etapele fazei inițiale de intervenție în familie:
1. Evaluarea siguranței copilului
2. Intervenirea și sprijinirea părinților
3. Contractarea serviciilor sociale
4. Elaborarea planului de acțiune
Evaluarea și ajutorul trebuie să aibă loc concomitent.
Evaluarea rețelei sociale
Sprijinul social
O rețea de sprijin social se referă la un grup de oameni care oferă diferite forme de sprijin social sau într-ajutorare. Sprijin social poate fi acordat prin intermediul unor rețele de membri de familie, prieteni, colegi.
Tipurile de sprijin social:
1. Sprijin afectiv
2. Sprijin informativ
3. Sprijin material
Există cinci funcții distincte ale rețelelor sociale de sprijin:
1. Oferă o identitate pentru membrii lor și satisfac nevoile religioase, sociale și financiare
2. Rețelele de obicei include familia există ca parter importantă și pot folosi relațiile de rudenie
3. Există o ierarhie prezentă în fiecare rețea
4. Comunicarea informativă rapidă este o caracteristică a rețelelor sociale
5. Rețeaua are o semnificație subconștientă pentru membrii are limite și moduri de acces definite.
Ajutând familia să-și evalueze rețeaua de sprijin social putem:
a) Identifica resursele prin care familiile își pot atinge obiectivele
b) Identifica lipsurile din rețeaua de sprijin pentru o familie și deci nevoile de sprijin care pot fi introduse în planul de servicii.
V. 2 Rolurile asistentului social
1. Rolul de broker social
Asistentul social acționează ca verigă de legătură între client și resursele comunității. El orientează oamenii spre serviciile existente de care ei pot beneficia.
2. Rolul de facilitator
responsabilitatea asistentului social este să faciliteze posibilitățile clientului da a se descurca în situațiile problematice pe care le întâlnesc.
3. Rolul de informator
Asistentul social oferă clienților date sau cunoștințe pe care clienții sunt liberi să le folosească sau nu în folosul lor.
4. Rolul de mediator
Acest rol implică efortul asistentului social de a-și asista clientul și partea adversă pentru a găsi un teren comun pentru a rezolva problema.
5. Rolul de avocat
Asistentul social devine purtătorul de cuvânt al clientului prin apărarea cauzei lui, prin cererea beneficiilor la care clientul său are dreptul legal.
Un plan de intervenție poate să combine elemente ale diferitor roluri. Fiecare rol poate fi folosit în situații diferite ale clienților.
V.3. Componente și cunoștințe indispensabile asistentului social în lucrul cu familiile și copiii
1. Cunoașterea diferitor stadii de dezvoltare ale copilului și ale adolescentului
Aceste cunoștințe îi vor permite:
· Să înțeleagă comportamentul copiilor
· Să realizeze un diagnostic corect al problemei
· Să reacționeze într-un mod potrivit
· Să orienteze copilul către serviciile adecvate
2. Cunoașterea diferitor tipuri de familie, a ciclurilor de evoluție a lor
Familia are o importanță centrală și asistentul social va trebui să stabilească contacte cu ea. Posedarea unei informări prealabil îi va permite să realizeze o bună analiză a fiecărui caz.
3. Cunoașterea trăsăturilor copilului care afectează și sunt afectate de către situațiile de criză.
Aceste cunoștințe permit asistentului social să înțeleagă adecvat reacțiile copilului, modurile lui de a face față experiențelor, de a supraviețui.
4. Cunoașterea rețelei de instituții de stat și organizații nonguvernamentale
Asistentul social în lucrul asupra cazului va apela la organizații specializate pentru servicii specifice, de exemplu în domeniul medical, juridic sau altele. De asemenea este important cunoașterea organizațiilor care lucrează exclusiv cu copiii și familiile cu probleme.
5. Cunoașterea principalelor reglementări privind protecția copilului
Este necesar ca asistentul social să cunoască toate legile necesare și să le utilizeze ca instrument pentru a justifica deciziile sale.
6. Două principii de bază:
a. Asistentul social să păstreze confidențialitatea informațiilor privind copiii în dificultate cu care lucrează, în același timp el trebuie să-I prevină că unele din
aceste informații vor putea fi utilizate atunci când ele pot servi la ameliorarea situației lor și pentru a le apăra interesele.
b. Asistentul social trebuie să țină cont de părerea copilului și să-l facă să participă la toate deciziile care îl privesc. De-a lungul intervenției sale, asistentul social va trebui să informeze copilul cu detalii despre fiecare acțiune întreprinsă care îl vizează, de exemplu vizite la domiciliu.
V. 4. Intervenții la nivel individual
Intervenția centrată pe client
Tehnica celor 4P, 4R, 4M (Irimescu, 2002 ) este folosită de asistentul social pentru a-și ordona ideile despre client și situația acestuia și despre intervenția profesională. Perlman (1957) și apoi Doremus (1976) identifică:
– 4P (persoană, problemă, plasamentul clientului, procesul de ajutor);
– 4R (roluri, reacții, relații, resurse);
– 4M (motivații, măsuri de securizare a sistemului de valori, management, monitorizare).
P1 – Persoana. Întrebări:
Care aspecte ale structurii personalității sunt relevante pentru rezolvarea problemei clientului?
Care este relația dintre personalitatea clientului și relațiile sale de rol?
Care este raportul dintre client – Altul semnificativ?
P2 – Problema. Întrebări:
Care este natura problemei clientului (intensitatea, frecvența, durata)?
Cum definește clientul problema în comparație cu alții?
Poate fi schimbată / ameliorată sau soluționată problema?
Care ar fi consecințele pentru client dacă asistentul social nu ar interveni?
P3 – Plasamentul clientului într-o agenție sau instituție de asistență socială. Întrebări:
Ce semnificație atribuie clientul relației sale cu instituția?
Instituția poate să ofere serviciile necesare clientului?
Politica instituției permite rezolvarea problemelor clientului?
P4 – Procesul de ajutor. Întrebări:
Ce proces de ajutor este considerat de client ca acceptabil?
Ce abordare este mai eficientă?
Care este impactul cerințelor procesului de ajutor asupra performanțelor de rol ale clientului?
R1 – Roluri. Întrebări:
Ce roluri are clientul (părinte, angajat etc.)?
Ce așteaptă alții (familia, colegii de serviciu etc.) de la rolurile clientului?
Ce capacități utilizează clientul pentru performanțele de rol?
Cât de mulțumit este clientul de performanțele sale de rol?
R2 – Reacții. Întrebări:
Care sunt reacțiile (fizice, emoționale, comportamentale, psihologice) subiectului față de problemele existente? Comparați aceste reacții cu alte reacții ale clientului.
Este pentru client o situație de criză?
R3 – Relații. Întrebări:
Care persoane (familie, prieteni etc.) sunt semnificative pentru client?
Cum influențează relația socială situația clientului?
Care este raportul dintre comportamentul persoanei semnificative (Altul semnificativ) pentru client și probleme clientului?
R4 – Resurse. Întrebări:
Ce resurse formale / informale a folosit clientul în trecut pentru rezolvarea problemei?
Clientul are acces la resurse?
M1 – Motivații. Întrebări:
Ce dorește să realizez clientul în legătură cu problema sa?
Cât dorește să realizeze clientul în legătură cu problema sa?
Cum poate fi sporită motivația clientului?
M2 – Măsuri de securizare a sistemului de valori. Întrebări:
Ce valori (morale, etice, religioase, sociale, economice) au relevanță în sistemul clientului?
Cum sunt acestea respectate?
M3 – Management. Întrebări:
Cum poate să-și utilizeze asistentul social timpul, energia, resursele pentru a-l ajuta pe client să-și depășească problema?
Care este planul de acțiune și strategia folosită?
Cum afectează relația asistent social – client responsabilitatea profesională?
M4 – Monitorizarea. Întrebări:
Cum va supraveghea asistentul social intervenția sa în situația clientului?
Cum va evalua asistentul social intervenția sa în situația clientului?
V.5. Tehnici de lucru cu familiile și copiii acestora
IV.4.1. Lucrul simultan cu părinții și copiii
Această tehnică implică unele probleme în abordarea ei deoarece este destul de dificil să te adresezi simultan unor generații diferite și să câștigi încrederea și a părinților și a copiilor. Concentrarea asupra nevoilor copilului și interpretarea acestora față de părinți ar putea conduce la creșterea sentimentelor lor de vinovăție și inadecvare, ceea ce ar fi putut avea ca rezultat că unul dintre ei, sau amândoi, să refuze să mai vină și la alte întâlniri. Lucrul numai cu copilul singur ar fi i adus asistentul social față în față cu durerea copilului, fără ca acesta să fie în stare să-i dea siguranța pe care o căuta copilul. Există mari dileme pentru asistenții sociali în centrarea asupra nevoilor și problemelor parentale
sau, dimpotrivă, preluând rolul avocatului copilului sau al terapeutului pediatru. Dacă asistentul social se identifică în prea mare măsură cu copilul , aceasta poate duce la creșterea anxietății sau rezistenței părinților și poate fi dificil să spui părinților ce a spus copilul, deoarece poate provoca necazuri copilului. Încurajarea copiilor de a vorbi în particular, promițându-li-se confidențialitatea celor spuse poate fi riscantă deoarece informația s-ar putea să trebuiască să fie folosită pentru a proteja copilul. Judecătorii ar trebui să fie instruiți să nu promită confidențialitatea copiilor atunci când îi intervievează în particular, deoarece ar putea rezulta o injustiție față de unul dintre părinți, sau față de copii. Asistenții sociali trebuie să fie la fel de atenți să nu promită o confidențialitate totală copiilor și nici să nu își bazeze deciziile doar pe declarațiile făcute de copiii stresați. Așa cum a arătat Kell(1986, p. 17) chestionarea directă de către adulți poate face ca respectivul copil să dea doar acele răspunsuri pe care le consideră dorite sau necesare adultului, presupunând, bineînțeles, că întrebările au fost înțelese de către copil.
V.5..2. Dorințele copiilor
Există numeroase dispute între diferite instituții preocupate de problema copiilor familiilor implicate într-un proces de divorț dacă ar trebui să se țină seama de dorințele copiilor sau nu.
Registrul Principal de Divorț al Londrei cere părinților să aducă la întâlnirile de conciliere din instanță copiii de nouă ani și mai mari și mai ales atunci când copii sunt subiecți ai disputelor de încredințare sau de acces. Instanțele nu au facilități speciale pentru copii și ceea ce spun ei în aceste scurte interviuri cu un funcționar al asistenței sociale poate decide soluția cazului respectiv. Davis(1982b) a studiat întâlnirile de conciliere de la Bristol Country Court în care erau implicați și copiii. Și-a exprimat preocuparea pentru faptul că, atunci când copiii aparent spuneau că nu doresc să mai vadă e unul dintre părinți era posibil ca instanța să dea o hotărâre de interzicere a accesului, cu toate că aceasta putea să reprezinte un cost emoțional considerabil pentru copii, în acel moment sau ulterior.
Consilierii de instanță de la Family Court of Australia( Codreanu Ciurea Rodica, p. 72 ) afirmă despre conceptul de "dorințe ale copilului" ca este simplist, înșelător și chiar dăunător pentru copil. Ei sugerează că este mult mai adecvat a gândi în termenii "nevoilor, percepțiilor și atașamentului copilului" recunoscându-se nevoia de a lua în considerare un întreg set de factori, pentru a stabili conținutul reacției unui copil atunci când exprimă un anumit punct de vedere sau, dimpotrivă, evită să o facă. Acești factori includ vârsta și stadiul de dezvoltare al copilului, temperamentul și abilitățile lui de exprimare verbală, situațiile anterioare și actuale ale familiei și percepția de către copil a acțiunilor și sentimentelor fiecăruia dintre părinți. Asistenții sociali trebuie de asemenea să înțeleagă că tradițiile familiale sau culturale pot împiedica copiii să-și exprime sentimentele. De exemplu, copiii asiatici pot refuza cu încăpățânare să își răspundă la întrebări cu privire la părinții lor, deoarece au fost învățați să rămână tăcuți în această privință.
Și totuși pentru unii dintre copiii, în special pentru cei mari care pot să își exprime opiniile și părerile foarte clar, aceasta ar fi o șansă binevenită care trebuie folosită atunci când se iau hotărâri cu privire la viața lor. Totuși chiar și pentru cei mai mari exprimarea propriilor păreri și dorințe nu este foarte ușor de făcut și acesta dorință a lor ar trebui sprijinită prin intermediul unor servicii care să vină în întâmpinarea dorinței de a-și exprima opinia.
La nivelul tării noastre s-au înființat deja servicii care oferă sprijin în exprimarea opiniei copiilor aflați în situații de risc. Un astfel de serviciu este si "Serviciul de asistenta si sprijin pentru copil în exprimarea libera a opiniei sale". Serviciul de asistență și sprijin pentru copil în exprimarea liberă a opiniei sale, denumit în continuare SELO, asigură copilului capabil de discernământ asistența și sprijinul necesare participării la procesul decizional referitor la orice problemă care îl privește sau îi poate afecta interesele.
Procesul decizional reprezintă orice procedura administrativă sau judiciară care se poate finaliza prin adoptarea unei decizii pentru soluționarea problemei respective.
Serviciul acționează prin mijloace specifice domeniului psihologic, juridic, medical și al asistenței sociale, pentru:
1. a oferi oricărui copil posibilitatea de a sesiza orice situație ce reprezintă încălcări sau nerespectări ale drepturilor sale, inclusiv orice formă de abuz sau neglijența suferită din partea familiei sau a terțelor persoane, în vederea demarării unui proces decizional pentru rezolvarea problemei și apărarea drepturilor și intereselor legitime ale copilului;
2. a oferi oricărui copil posibilitatea de a solicita asistența și sprijin pentru ascultarea și implicarea sa în procesul decizional referitor la orice problema care îl privește sau îi poate afecta interesele;
3. a evalua circumstanțele și obiectul procesului decizional pentru a determina dacă și în ce mod copilul poate fi implicat în soluționarea problemei care îl privește;
4. a evalua capacitatea de discernământ a copilului în raport cu circumstanțele și obiectul procesului decizional care îl privește;
5. a oferi copilului capabil de discernământ toate informațiile pertinente si utile referitoare la drepturile sale in raport cu problematica supusa procesului decizional;
6. a oferi copilului capabil de discernământ posibilitatea de a fi informat în mod obiectiv și corect asupra circumstanțelor și obiectului procesului decizional, precum și cu privire la posibilitățile de soluționare a problemei;
7. a-l asculta și /sau a-l consulta pe copilul capabil de discernământ pentru a afla opinia sa cu privire la circumstanțele și obiectul procesului decizional, la soluțiile propuse pentru rezolvarea problemei, precum și soluția preferată de copil;
8. a-l informa pe copilul capabil de discernământ asupra consecințelor pe care le-ar avea adoptarea oricăreia dintre soluții și a-l consilia pentru a putea alege soluția optimă potrivit cu drepturile și interesele sale;
9. a prezenta opinia copilului sau a-l asista pe acesta în prezentarea opiniei sale în fața instanței, a autorității sau instituției competente să soluționeze problema;
10. a asigura respectarea drepturilor copilului și apărarea intereselor sale legitime prin considerarea opiniei copilului în adoptarea deciziei de către instanța / autoritatea / instituția competentă, în raport cu vârsta, gradul de maturitate ale acestuia.
Pentru mai multe informații vezi anexa 3.
V.5..3. Terapie familială
Alături de exprimarea dorințelor, un rol deosebit de important îl are comunicarea directă a asistenților sociali cu copiii, Winnicott(1977) subliniază importanța acestui mod de a lucra împreună cu copiii și nu doar pentru copiii. "Prezența reală a asistentului social reduce izolarea și singurătatea și comunică copilului preocupare și sprijin. În vremuri de tulburare profundă contactul fizic real pare a fi sigurul mijloc de a aduce ușurare copilului"(p.8). Asistentul social poate fi singura persoană poate fi singura persoană, în afară de copil, care să fie în contact direct cu ambele jumătăți ale familiei divizate. Copiii pot fi ușurați descoperind că și altcineva împărtășește acest rol de "du – te-vino" și înțelege cum te simți atunci când joci acest rol.
Unii funcționari din protecția socială(Howard și Shepherd, 1982; Guise, 1983) cred că părinții și copii ar trebui văzuți totdeauna împreună, mai ales în cazul care copiii devin al treilea element al conflictului familial. Întâlnirile de familie sunt totuși adesea dificil de aranjat în practică și perspectiva unor certuri violente în prezența copiilor poate mări nervozitatea asistentului social și a familiei. Carpenter și Treacher (1983) au observat în legătură cu terapia de familie că și copiii pot fi retrași și necomunicativi, refuzând cu încăpățânare să participe. Sau pot fi gălăgioși deranjanți făcându-l pe pofesionist să se simtă încurcat i ineficient și în acest fel să-și piardă credibilitatea în fața părinților. Lucrătorii care se simt nesiguri cu privire la implicarea copiilor se pot mărgini la sfătuirea părinților, vorbind peste capul copiilor ca și cum acești nu ar fi de față. Pe de altă parte, cei care comunică ușor cu copiii și pot să le câștige încrederea, pot descoperi că aceștia au ridicat bariere între ei și părinții lor, făcându-i pe părinți să se simtă prost. Consilierii care lucrau într-o agenție de cosulting pe problemele divorțului în
Germania(Parkinson, 1986) au tins la început să fie de acord cu părinții în privința obiecțiilor ca la întâlniri să participe și copiii. Totuși pe măsură ce au câștigat experiență , au ajuns la concluzia că este esențial să implice și copiii. Au descoperit că asta îi ajută pe părinți să se centreze pe copii ca pe niște indivizi concreți, în loc să se folosească de ei ca de niște mijloace de târguială. Indiferent de vârstă copiii pot asculta și participa într-un fel sau altul fără a fi obligați să vorbească. Consilierii din Munchen au descoperit că cei mai mulți copii pe care îi văd împreună cu părinții sunt sub 6 ani, în vreme ce al doilea mare grup cuprinde copii între 6 și 12 ani. Mulți copii își manifestă bucuria la vederea părintelui absent, făcând imposibil pentru părintele căruia îi este încredințat să se mai opună la accesul acestuia la copil pe motiv că aceste vizite tulbură copilul. Alți copii în schimb, sunt confuzi și triști, plâng și devin foarte tulburați atunci când părinții intră în contact. Asistentul social poate fi atunci confruntat cu doi părinți furioși și copii tăcuți, care sunt incapabili să confirme sau să contrazică afirmațiile părinților cu privire la sentimentele lor.
V.5.4. Consilierea copiilor care refuză vizitele părintelui plecat
Asistenții sociali și instanțele de judecată din alte țări care au deja implementat acest mod de lucru, sunt puși adesea într-o dilemă atunci când un copil refuză cu încăpățânare să-l vadă pe părintele absent, în ciuda asigurărilor primite în unele cazuri din partea părintelui în întreținerea căruia se află că el sau ea nu are nici o obiecție ca asemenea vizite să aibă loc, "dacă aceasta este ceea ce vrea copilul". Să forțezi un copil care nu vrea să se întâlnească cu un părinte de care se teme sau pe care îl urăște poate provoca traume acute copilului – și adesea și părinților – iar acest stres poate conduce la probleme de comportament și) / sau boli psihice (James și Wilson, 1984; Wallerstein și Kelly, 1980) au arătat că aproape o treime dintre copiii cuprinși în studiul lui au resimțit puternice resentimente față de unul sau amândoi părinții pentru destrămarea familiei și unii dintre ei, în special cei de 9- 12 ani, păreau chiar, la un an și jumătate de la separare, chiar mai
mânioși decât au fost inițial. Tendința lor de a respinge părintele pe care îl acuză din cauza destrămării familiei are drept consecință că vizitele de acces sunt rare, dacă nu cumva se întrerup. Totuși, dacă refuzul accesului este acceptat, copiii se pot simți și mai răniți fiind abandonați cu atâta ușurință, deși durerea lor este adesea mascată printr-o aparentă indiferență, sau ostilitate. Wallerstein și Kelly(1980) au conchis că pre – adolescenții nu sunt buni jucători ai propriilor interese, de vreme ce pot face opțiuni inconsistente sau, uneori, de auto – sacrificiu. Unii dintre copii sunt atât de acut conștienți de singurătatea și fragilitatea unuia dintre părinți încât responsabilități mult este vârsta lor, acționând ca un substitut de soț sau de părinte într-o inversare de roluri care poate fi dăunătoare din punct de vedere psihologic pentru copil. Răspunzând necesităților emoționale copleșitoare ale unui părinte suplimentar, copiii pot înăbuși propria lor dorință de a-l vedea pe celălalt părinte, uneori respingând părintele care este cu adevărat cel care sprijină cel mai mult.
Asistenții sociali au o sarcină foarte dificilă în înțelegerea dinamicii speciale care produce reacții de protecție din partea copiilor. Chiar dacă le înțeleg, este încă foarte dificil să le schimbe. Unii părinți pot fi ajutați prin discutarea reacțiilor copiilor lor și cum să-i ajute să facă față loialității lor divizate. Părinții care dispun de abilități verbale pot fi capabili să-și însușească și să aplice ideile noi relative cu ușurință, dar multor clienți ai asistenților sociali le lipsesc asemenea abilități iar cei care fac parte din grupurile minorităților etnice pot avea probleme majore de limbaj. Asistenții sociali au nevoie de abilități în limbajele non – verbale de comunicare cu familiile, astfel încât să poată ajuta părinții și copii să-și exprime sentimentele pe care nu le pot traduce în cuvinte și pot să aibă rețineri în utilizarea cuvintelor pe care pe cunosc.
V.5. 4 Utilizarea materialelor pentru joacă
O'Brian și London (1985) au arătat că există două limbaje de uz comun, limbajul imaginilor vizuale si cel al cuvântului vorbit. Ei îi sfătuiesc pe cei care lucrează cu familiile să evite folosirea excesivă numai a unuia dintre aceste limbaje și să colecteze un
set de materiale necostisitoare care pot fi utilizate cu fantezie de către copiii cu diferite vârste și de familiile lor. Acestea pot include :
– căsuțe, păpuși, hârtie și unelte de desenat, jocuri de aranjare a unor figuri, mobile și balanțe care pot fi utilizate pentru a ilustra dezechilibrele emoționale în familie.
– Bețe de lemn de diferite lungimi pot fi folosite pentru a ilustra nevoia copilului de a stabili legături ferme și granițe stabile, ca și pentru a arăta cine este în contact cu cine.
Tații despărțiți adesea nu au un rol clarîn familia divizată și jucăriile îi pot ajuta pe copii și pe părinți să cerceteze cine, unde se potrivește, în relație cu viața cotidiană a copilului acasă și la școală. Unii tați nu cunosc numele celui mai bun prieten, sau profesor al copilului lor și poate nici nu s-au gândit să întrebe. Lipsa lor aparentă de interes poate fi resimțită ca respingere de către copil, iar unii părinți au nevoie de încurajare chiar și numai pentru a vorbi natural despre lucrurile de fiecare zi.
Un părinte care se simte foarte jignit și mânios poate totuși să aibă sentimentul că părintele care a părăsit casa nu are nici un drept de mai fi implicat în vița copiilor. Acest părinte poate nu numai să nege accesul, dar și să refuze să transmită orice fel de informație cu privire la copil, ca o modalitate de a menține singur controlul asupra copiilor, iar uneori ca un mijloc de a-l părăsi pe celălalt părinte. Dacă părinții și copii mici sunt încurajați să se uite la fotografii sau alte imagini referitoare la viață și activitățile zilnice ale copiilor, asta îi poate ajuta pe părinți să își dea seama că există lucruri diferite la care trebuie să contribuie, fără să fie nevoie să intre în competiție, ca rivali, pentru afecțiunea copilului. Chiar dacă părinții au standarde și idei diferite cu privire la cum ar trebui să reprezinte un spectacol insurmontabil câtă vreme se evită rănirea sau neglijarea. Mai devreme sau mai târziu copiii vor trebui să-și creeze propriile standarde și o dată ce încep să meargă la școală pot să-și dea seama că există modele alternative din care să aleagă. Părinții care se denigrează continuu unii pe alții, fie direct copilului, fie în prezența lui, pot să nu-și dea seama de efectul pe care îl are aceasta asupra copiilor.
Unii lucrători sociali folosesc sculptura sau alte tehnici pentru a ajuta familiile să se autoanalizeze prin intermediul mesajului non- verbal care și-l transmit unul altuia.
Materialele de joacă trebuie alese cu multă grijă pentru a angaja părinții și copii în discuții și rezolvarea împreună a problemelor(Ross, 1985). Copiii de toate vârstele pot fi incluși în aceasta și chiar și bebelușii care par absorbiți în joaca de pe podea sunt capabili să înregistreze o mare parte din ceea ce se spune și, mai ales, tonul și maniera în care se spune. Uneori este de ajutor să repeți cu o familie felul în care se va desfășura o vizitare a copilului de către părintele care a plecat, folosind marionete sau păpuși pentru a pute regiza scenele care vor avea loc. Aceasta poate reduce unele dintre anxietățile legate de despărțire pe care le resimt adesea părinții și copiii. Pot apare noi posibilități la care nimeni nu s-a gândit până atunci, cum ar fi de a permite uneori unui copil să aibă un părinte pentru el pentru o singură zi sau o după-amiază întreagă, în loc de a presupune că toți copiii trebuie să meargă în vizită la părintele care a plecat, împreună.
O soluție pentru această problemă ar fi înființarea unor centre speciale de acces în unele locuri, unde părinții pot lăsa și prelua copiii de pe un teren neutru, fără să trebuiască să se întâlnească unii cu alții. Ajutătorii voluntari sunt de regulă prin apropiere pentru a întâmpina părinții și copiii și, în general, pentru a ușura înmânarea copiilor, dacă este nevoie de o mână de ajutor. Aceste centre ar putea să utilizeze facilitățile existente, iar spațiile de așteptare pot dispune de răcoritoare și jucării pentru a ține copii ocupați în timp ce așteaptă să vină să-i ia.
V.5.5 Munca în grup cu copiii
Nu pot exista prescripții rigide pentru munca cu copiii, pentru că fiecare copil și fiecare situație de familie este unică. Asistenții sociali trebuie să dispună de o multitudine de metode de lucru pe care să le adapteze la situațiile particulare. Unii copii foarte tulburați au nevoie de un sprijin pe termen lung care poate implica o terapie de joacă
pentru copil o anumită perioadă de timp (Jewett, 1984). Până către sfârșitul anilor '70, terapia post-divorț cu întreaga familie era o raritate, dar așa cum au arătat Goldman și
Coane (1977), aceasta poate oferi o oportunitate critică de a redefini relațiile familiei și de a clarifica granițele dintre generații. Ei afirmă că, ceea ce părea prea fierbinte pentru a putea fi mânuit cu 10 ani în urmă, nu mai este considerat astfel în zilele noastre. Totuși, terapia familială prelungită după divorț poate sugera copiilor că părinții lor se vor reuni din nou, făcând și mai greu atât pentru copii cât și pentru părinți să accepte că căsnicia lor este terminată.
Wallerstein și Kelly recunosc într-un alt articol scris împreună (Wallerstein și Kelly, 1977) că, deși unii copii au nevoie de tratament de specialitate extins pentru tulburări grave, uriașul număr de copii care trec prin experiența divorțului face ca ajutorul individual în fiecare caz să fie practic imposibil.
Experiența britanică și americană de lucru cu grupurile de copii ale căror familii au fost afectate de divorț sau despărțire sugerează că aceste grupuri pot fi foarte folositoare. Copiii și părinții pot câștiga un sprijin important unii din partea celorlalți. Kessler și Bostwick (1977) au descris felul în care au utilizat un atelier de sâmbătă pentru copiii în vârstă de 10 până la 16 ani anunțat prin agențiile de asistență și prin presa locală. Mai întâi a fost o fază de încălzire în care copiilor li se cerea să găsească un partener și să se prezinte unul altuia (de exemplu, alegând două adjective care cred ei că îi descriu mai bine). Apoi, au trecut la realizarea unei serii de sarcini structurate desemnate să faciliteze coparticiparea, acceptarea și sprijinul de grup. Copiii au fost învățați că este posibil să exprimi sentimente negative într-un mod constructiv și apoi au practicat aceste metode, au jucat diferite roluri în cadrul unor scenarii și au discutat ceea ce a fost stângaci sau dificil. Kessler și Bostwick au descoperit că, în ciuda anxietății lor inițiale, copiii răspundeau la stimuli, erau receptivi și muncitori și, în multe feluri, au progresat mai repede și mai ușor decât o fac de obicei adulții.
Părinții pot fi, de asemenea, încurajați să-și aducă copiii la un curs de experiență în divorț, folosind modelul încercat prima dată în această țară de Leicestershire Probation Service (Leicestershire Divorce Court Welfare Service, "Divorce Experience Cource – A guide for staff members", January 1979). Aceste cursuri se desfășurau de obicei odată pe
săptămână timp de 3 săptămâni. În prima ședință adulții sunt ajutați să treacă în revistă diferitele dimensiuni ale procesului divorțului și sunt apoi încurajați să împărtășească o parte din propria lor experiență în mici discuții de grup. Copiii sunt invitați la ședința finală, când două sau trei grupuri diferite pot întreține copii de vârste diferite folosind jocuri, discuții sau interpretarea de roluri. Reacțiile celor care participă la asemenea cursuri sunt, în general, extrem de pozitive și, deși pregătirea lor durează destul de mult și implică muncă suplimentară de seară, ele oferă și avantaje pentru asistenții sociali care lucrează în cadrul lor, cum ar fi legăturile mai strânse cu alte agenții și posibilitatea de a învăța unii de la alții. Aceasta poate ilustra lecția care are loc și în cazul părinților și copiilor individuali – că împărtășirea sentimentelor și dificultăților cu alți oameni adesea face sentimentele mai ușor de stăpânit și poate conduce la rezolvarea unor probleme particulare.
Intervențiile care vor alcătui strategia reparatorie copiii-victime trebuie să urmărească introducerea elementelor de predictibilitate în viața copilului. Această predictibilitate trebuie să se refere la aspecte plăcute, de exemplu întâlniri în anumite zile, date, ore, cu celălalt părinte. Împreună cu copilul, intervenientul va explora aspectele realității găsind explicații pentru ceea ce-l înspăimântă pe copil, pregătindu-l astfel pentru evenimentele stresante. Poate că intervenientul nu poate reduce durerea copilului, dar împărtășind-o, va reduce panica ce o însoțește, căci copilul va înțelege va înțelege că există cineva ca îl înțelege, căruia îi pasă și care va face ceva pentru schimbarea situației. Intervenientul vine cu informații simple, dar esențiale pentru copilul orbit de suferința trăită care poate avea uneori intensitate și manifestări de traume.
Un scop al comunicării terapeutice este reducerea sentimentului de vinovăție al copilului, vinovăția pentru cele trăite, vinovăție pentru că acceptă relația cu intervenientul , vinovăție pentru mărturisire, pentru povestea pe care și-o spune, pentru acceptarea unei măsuri de protecție a lui (dacă e cazul), situație care naște în copil și teama pentru consecințe. Oricât de rea ar fi situația pe care o trăiește, copilul îi vede și aspectele pozitive, ceea ce determină ambivalența atitudinală a copilului, cu toate consecințele
comportamentale (minciună, închidere în sine, recădere în stări care păreau depășite etc.).
Modalitățile prin care se poate realiza comunicarea terapeutică cu copiii pune la încercare creativitatea și capacitatea empatică a intervenientului. Uneori copilul nu poate conversa prea mult răspunzând la întrebările noastre (Killen, 1998). Așadar, comunicarea verbală, dialogată, cu copilul poate fi limitată.
Uneori, comunicarea terapeutică se poate realiza prin povestiri în care intervenientul realizează analogii clare pentru copil în situația în care se află acesta.
Unui copil copleșit de "doliul" pierderii unui părinte i se poate spune o poveste cu animalele lui favorite, dar și o poveste despre un alt copil. Este important ca în aceste povestiri să se numească sentimentele generate de situație la toți cei implicați în situație și să se descrie expresiile non-verbale ale emoțiilor. A da copilului cuvinte pentru emoțiile și trăirile lui înseamnă a-i legitima aceste trăiri.
Teatrul
Uneori abilitățile lingvistice ale copilului îl fac mai puțin capabil să beneficieze de povestiri. În aceste cazuri, jocuri cu păpuși sau cu jucării miniaturale ale animalelor, personajelor umane, obiectelor din casă, pot provoca mai mult copilul. Modul în care le manipulează devine povestea pe care copilul o spune, pe care el o trăiește.
Copiii în grupuri pot fi antrenați în a organiza, regiza și juca ei înșiși mici scenete de teatru. În afara faptului că prin acest joc ei își fac cunoscută povestea, teatrul are și efectul unui grup de sprijin.
Desenul
Desenul rămâne întotdeauna un mod de a descrie povestea care nu poate fi spusă în cuvinte. Culorile, hârtia, creta provoacă copilul să le folosească. Copilul redă ceea ce știe, ceea ce-l preocupă. Desenul poate fi utilizat pentru comunicarea terapeutică sub forma:
– testelor proiective creion-hârtie, mai ușor de descifrat;
– desenul spontan, copilul fiind doar invitat să deseneze ceea ce dorește.
În cazul desenului spontan, descifrarea mesajului presupune o oarecare experiență.
Modelajul în lut, plastilină, cocă de făină și apă este o modalitate în care copilul își pate spune povestea atât prin figurinele modelate cât și prin cuvintele, expresiile verbale, care acompaniază activitatea de modelaj a copilului.
Dansul este o modalitate de exprimare a trăirilor și, deci, de abordare terapeutică a copilului victimă.
Dansul, ca și desenul sau modelajul, este o modalitate de comunicare care îl face pe copil să se simtă în siguranță, dizolvându-i anxietatea. Absorbit de dans, copilul își poate expune toate sentimentele și-și poate lăsa libere resentimentele lui.
Spre deosebire de activitățile ludice expuse mai sus, cu extraordinare valențe de comunicare terapeutică atunci când sunt dezvoltate în întâlnirea unu-la-unu cu terapeutul, dansul, ca și scenetele regizate și jucate de copii, reprezintă o metodă de lucru potrivită pentru grupurile de copii.
V. 6. Intervenții la nivel familial
1. Principii ale activității asistentului social care lucrează cu familia
A. Dezvoltarea relației cu familia și copilul
B. Identificarea și stabilirea scopurilor și sarcinilor ce trebuie realizate împreună cu familia
C. Susținerea părintelui ocrotitor în schimbarea comportamentului deviant al copilului
D. Stabilirea obiectivelor prioritare pentru copil și părinți
E. Stabilirea planului de intervenție și a rolurilor ce revin clienților
F. Stabilirea etapelor de realizare a obiectivelor
G. Stabilirea criteriilor de evaluare
H. Stabilirea instituțiilor care vor fi implicate în realizarea obiectivelor
I. Realizarea planului de intervenție și semnarea lui
2. Intervenția
Intervenția asupra familiei urmează aceeași pași ca și intervenția la nivel individual.
În această parte a lucrării ne vom concentra asupra planificării intervenției.
După evaluarea familiei, următoarea etapă este cea de stabilire a planului de intervenție. Aceasta are la bază informațiile culese de asistentul social și trebuie să răspundă la o serie de întrebări specifice.
Instrumentarea cazului reprezintă mecanismul pentru protecția copilului, reducerea riscurilor și tratarea efectelor divorțului asupra copiilor.
Obiectivele planificării sunt:
– identificarea, împreună cu ambii părinți, a strategiilor care vor ameliora efectele divorțului;
– furnizarea unui ghid clar și specific de intervenție pentru ameliorarea condițiilor care au condus la apariția situațiilor de criză;
– stabilirea unor indicatoare de evaluare a progresului clienților pentru a măsura eficacitatea intervenției;
– asigurarea unui cadru de lucru pentru punerea în practică a deciziilor.
Bariere ale planificării intervenției (Organizația "Salvați copiii", Ghid de bune practici)
activitățile curente pot împiedica uneori asistenții sociali să petreacă suficient timp cu clienții și să dezvolte planuri efective de intervenție;
asistenții sociali pot avea dificultăți în stabilirea unor obiective specifice, pozitive, măsurabile care să fie enunțate într-un limbaj clar;
există riscul concepțiilor greșite din partea asistenților sociali care pot eticheta clienții. Numirea acestora "alcoolic", "violent" etc. nu vine în sprijinul colaborării cu clientul, dar constituie o dovadă a necesității intervenției.
Clientul poate avea dificultăți de a înțelege care este rolul său în procesul intervenției și ce poate să aștepte de la ceilalți.
Există și alte blocaje care pot interveni în elaborarea panului de intervenție; cel mai semnificativ este dezinteresul clienților (părinți și copil) de a participa la planificarea intervenției. Dacă vrem ca obiectivele să fie îndeplinite, ele trebuie înțelese și acceptate de toate părțile implicate și toți actorii să participe pe tot parcursul procesului.
Următorul blocaj se referă la rezistența în lucrul cu asistentul social (deoarece clientul nu vine în mod voluntar la asistent) și la schimbarea modului de viață. De aceea, asistentul social trebuie să manifeste înțelegere și bunăvoință față de client.
Un ultim blocaj apare atunci când planul este elaborat fără flexibilitate. Condițiile în familie se pot schimba, noi informații pot fi obținute, pot apărea noi perspective asupra factorilor de risc, iar planul trebuie adaptat.
Tratamentul
Se știe că problemele cauzate de divorț sunt, de cele mai multe ori, foarte complexe și implică o intervenție multidimensională a echipei de specialiști (psihoterapie, îngrijire medicală, terapie de grup și de suport, servicii concrete de ordin material, servicii sociale etc.).
Aceste servicii trebuie să fie accesibile beneficiarilor și trebuie avut mereu în vedere că planul de intervenție a fost negociat cu beneficiarii și în acest sens pot fi făcute 2 delimitări semnificative:
– intervenții în prezența și cu participarea clientului (intervenții directe ale asistentului social asupra clienților);
– intervenții în absența clienților (intervenții mediate care vizează mediul sau factorii contextului în care se află acesta).
Evaluarea
Evaluarea finală a efectelor obținute se face prin raportarea așteptărilor (incluse în obiective) la rezultatele reale, concrete (schimbările reușite, drumul parcurs – parțial sau total – eventualele ajustări ale demersului și scopului).
Se urmărește siguranța copilului, reducerea riscurilor de abuz, participarea beneficiarilor, atingerea obiectivelor intermediare și finale.
Această etapă trebuie să implice părinții în conștientizarea și determinarea comportamentelor observabile modificate în urma intervenției. Ea se face prin întâlniri periodice de grup, atât cu echipa cât și cu familia.
Evaluarea rezultatelor nu înseamnă întotdeauna sfârșitul intervenției, ci o fază pentru o posibilă reconsiderare a activității.
În toate etapele prezente în investigarea și rezolvarea unui caz trebuie să avem în vedere o serie de factori: rețeaua socială a părinților, viața maritală, capacitatea adulților de a-și exercita rolul parental, factorii culturali și soci-economici, istoricul familial, particularitățile fiecărui caz.
Un rol important îl are analiza modului în care acești factori afectează dezvoltarea copilului, rolul lor și strategiile de supraviețuire.
Copilul este punctul central al acestor acțiuni.
Următoarele întrebări pot constitui un ghid în identificarea modului în care copilul este afectat și în elaborarea unui plan de acțiune pe baza informațiilor primite:
Cum trăiește copilul în urma divorțului?
Cum încearcă el să depășească anxietatea, propriile sale sentimente de agresivitate, sentimentele de supărare și confuzie?
Cum acționează părinții?
Cec fel de model parental au părinții?
Prin ce fel de relație părinte-copil au trecu ei? Repetă aceeași relație cu copilul lor?
Ce consecințe au acestea asupra actualului lui rol de părinte și asupra interacțiunii cu copilul lor?
Cu ce probleme personale se confruntă părinții? Cum afectează acestea copilul?
Care este timpul pe care părinții îl alocă pentru copil? Cum reacționează copilul la aceasta?
Prin ce se caracterizează relația dintre părinți?
Care este stadiul dezvoltării copilului? Cum afectează aceasta părinții?
Cum reacționează părinții atunci când copilul nu cooperează?
Cu ce probleme sociale se confruntă părinții? Cum afectează acestea relația cu copilul?
Prin ce se caracterizează rețeaua socială a părinților și a copilului? Există suport exterior?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, asistentul social trebuie să folosească experiența practică, cunoștințe teoretice, ipoteze de lucru și informațiile obținute.
V. 7. Intervenții la nivelul comunității
Asistenții sociali care răspund de caz trebuie să cunoască bine resursele comunitare, astfel încât acestea să fie utilizate în scopul culegerii de informații și reducerii riscurilor de abuz și neglijare și să susțină copilul și familia.
Cadrele medicale, cadrele didactice și alți specialiști cu care intră în contact copilul și familia pot fi surse de informații, pentru că aceștia observă alte forme de comportament decât cele observate de asistentul social care efectuează o investigația în legătură cu copilul.
Asistenții sociali au nevoie, adesea, să coopereze cu alți profesioniști pentru evaluarea anumitor aspecte ale situației de îngrijire a copilului și atașamentul său față de părinți.
Tratamentul părinților potențial abuzivi și a copilului abuzat necesită o cooperare vastă. De aceea, asistenții sociali trebuie să cunoască serviciile și agențiile care există în comunitate pentru a putea selecționa și îndruma clienții spre acestea.
Pentru ca intervenția asistentului social sa fie cat mai eficienta acesta trebuie sa realizeze la nivelul comunității o rețea de sprijin comunitar.care să urmărească informarea comunității cu privire la problemele care pot apărea în momentul în care familia divorțează. In aceasta rețea trebuie incluși lideri comunitari.
CONCLUZII
Urmărind întreg firul lucrării se pot lesne identifica efectele divorțului atât asupra întregii familii cât si asupra copiilor acestor familii si de aceea nu voi mai insista asupra a ceea ce se poate face pentru contracararea acestor efecte in general, ci as vrea sa mă opresc asupra situației la noi in tara in particular.
Încercând sa analizez acest fenomen am observat ca prea puține instituții sunt preocupate de aceasta problema si din nefericire si mai puține au programe prin care poate interveni eficient. Sunt totuși organizații nonguvernamentale care acorda atenție acestor cazuri, dar de cele mai multe ori ajutorul pe care îl acorda este mai mult unul material prin care sprijină familia aflata in nevoi si se lucrează mai puțin pe prevenire si ameliorare a efectelor. Dar ce s-ar putea face?
Campanii pentru conștientizarea opiniei publice asupra efectelor unui divorț asupra copiilor:
Mese rotunde;
Emisiuni radio-tv.
Articole in presa scrisa;
Întâlniri a specialiștilor;
Realizarea unor materiale publicitare: pliante, fluturași, afișe;
Implicarea unor lideri locali in constituirea unor grupuri de suport si de decizie;
Implicarea altor membrii ai comunității; profesori, vecini, prieteni care sa sprijine părintele rămas singur imediat după divorț si sa sesizeze părintele si persoane competente atunci când sesizează un comportament deviant la copil.
Constituirea unor grupuri de suport ale părinților care au trecut printr-un divorț;
Constituirea unor servicii care sa asigure o consiliere atât părinților cât si copiilor in timpul divorțului, dar si după terminarea acestuia;
Constituirea unor grupuri de suport pentru copiii care s-au confruntat cu aceasta problema;
Realizarea unor programe de educație parentală care să conducă la responsabilizarea părinților;
realizarea unor programe de voluntariat, prin care voluntari pregătiți in acest sens sa preia din sarcinile părintelui rămas sa îngrijească copii. Un exemplu in acest sens ar fi realizarea unor rețele de suport de tipul programelor “Fratele mai mare – Fratele mai mic” sau “Mentor” prin care persoane mai mari ca vârsta petrec o parte di timpul lor liber împreună cu acești copii, discutând și ajutându-i pe aceștia la teme.
BIBLIOGRAFIE
1. ALEXANDRESCU, I. – "Persoanã, personalitate, personaj", Iași, Junimea, 1998.
2. ALLPORT, G.W. – "Structura și dezvoltarea personalitãții", București, EDP, 1981.
3. ANZIEU, D.; CHABERT, C. – "Les methodes projectives", Paris, PUF, 1983.
4. ARGYLE, M.; HENDERSON MONICA – "The Anatomy of Relatioship", London, Penguin & "Books, Cox & Wymay Ltd.", 1985.
5. BANDLER, R. – "Using Zour Brain For A Change", Andreas, St. Andreas Conival Real People Press, Utah, 1985.
6. BANDURA A. – Social Learning Theory, Pretine Hall, 1977.
7. BANDURA, A. – "Principles of Behavior modification", N.Y., Holt, Reinehart and Winston, 1969.
8. BARRY, J. – "The Psychology of Human Communication", University of London Press Ltd, 1980.
9. BARUS M.J. – Crize: abordare psihosocialã clinicã, Ed. Polirom, Iași, 1998.
10. BAUDOSIN, J. – Introducere în sociologia politicã, Ed. Academiei, Timișoara, 1999.
11. BAYLON, CH.; MIGNOT, X. – "La communication", Paris, Ed. Nathan, 1991.
12. BEAUVOIS, J.L.; GHIGLIONE, R. – "L`homme et son langage", Paris, PUF, 1981.
13. BEAUVOIS, J.L.; ROULIN, J.L.; TIBERGHIEN, G. – "Manuel d`etudes pratiques de psychologie, Paris, PUF, 1990.
14. BERNSTEIN, D.A.; ROY, E.J.; SRULL, T.K.; WICKENS, C.D. – "Psychology", Boston, Houghton Miffin Company, 1988.
15. BERTALANFFY, L.VON – "General Theory of System Application to Psychology in the Social Sciences-Problems and Orientation", Paris Mouton UNESCO, 1968.
16. BINDRA D. – Annals of Theoretical Psychology, N.Y., 1986.
17. BINDRA, D. – "Cognition, Its Origin and Future in Psychology", in Annals of Theorethical Psychology, I, N.Y., 1984.
18. BOURHIS R. – Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, Ed. Polirom, Iași, 1997.
19. BRESSON, F. – "La psychologie cognitive et le probleme de l`explication en psychologie", in: Richelle, M.; Seron, X. (dir.), – "L`explications en psychologie", Paris, PUF, 1985.
20. BRESSON, F.; JODELET, F.; MIALARET G. C. – "Language, communication et decision", "Traite de psychologie experimentale", Paul Fraisse et Jean Piaget, PUF, Paris, 1965, vol. VIII.
21. BRONCKART, J.P.; PAROT, F.; VAUCLAIRE, J. – "Les fonction de communication et de representation chez l`animal", in "La psychologie", Paris, Gallimard, Encyclopedie de la Pleiade, 1986.
22. BUFFINTON SERED, J. – "Oral Communication", Glencoe Publishing Co, California, 1978.
23. CASSAGNE, J.M; MARCHAND, P. – "Les theories de la communication", "L`approche de la psychologie sociale", Cinem Action, 63, 1992.
24. CHELCEA S. – Memorie socialã și identitate naționalã, Ed. INI, București, 1998.
25. CLASTRES P. – Societatea contra statului și studii de antropologie politicã, Ed. Ararat, bucurești, 1995.
26. COHEN, D. – "Psychologists on Psychology Ask Paperbaks, London, Cox & Wyman Ltd, Reading, 1985.
27. CORRAZE, J. – "Les communications non-verbales", Paris, PUF, 1980.
28. CORSINI, R.J. – "Encyclopedia of Psychology", N.Y., John Wiley & Sons, 4 vol, 1984.
29. DAVIES J. – Biological Perspectives on Human Conflict, T.R. Gurr, N.Y., 1980.
30. DE VITO, J.A. – "Human Communication", "The Basic Course", N.Y., Harper & Row Publishers, 1988.
31. EASTON D. – A system Analisys of Political Life, N.Y., 1985.
32. EASTON D. – Analyse du systeme politique, Paris, 1989.
33. ERICKSON, E.H. – "Insight and Responsibility", N.Y., Norton, 1964.
34. EYSENCK, M.W.; KEANE, M.T. – "Cognitive Psychology", London, Lawrence Erlbaum Associates, Publishers, 1990.
35. FARR, R.M. – "Les representations sociales", in Moscovici, S. (dir.), "Psychologie sociale", Paris, PUF, 1988.
36. FESTINGER, I.; KATZ, D. – "Les Methodes de recherche dans les sciences sociales", Paris, PUF, 1963.
37. GABRIEL THOVERON – Comunicarea politicã azi, Ed. Antet, 1998.
38. GARY HAMEL, PRAHALAD C.K. – Competing for the Future, Harvard Business School Press, 1995.
39. GARY JOHNS – Comportament organizațional, Ed. Economicã, București, 1998.
40. GHIGHIONE, R.; MARCEL BROMBERG – Discours politique et television: la verite a l`heure, Paris, 1998.
41. GHIGLIONE, R. – "L`homme communicant", Paris, Armand Colin, 1986.
42. GHIGLIONE, R.; BONNET, C.T.; RICHARD, J.F. (Eds.) – "Traite de psychologie cognitive". Cognition, representation, communication. Paris, Dunod, 1990.
43. GIB AKIN – Varieties of Managerial Learning, Organizational Dynamics, N.Y., 1982.
44. GILBERT, P., GILLOT, CLAUDINE – Management des apparences et magie du verbe, "Le Journal des psychologues", nr.110, 1993.
45. GIRARDET, R. – Mituri și mitologii politice, Instit. European, Iași, 1997.
46. GOGUELIN, P. – Cent ans du management: auteurs et acteurs, "Le Journal des psychologues", nr.94, 1992.
47. GOLEMAN, D. – "Perspectives sur la psychologie, la realite et l`etude de la conscience", in Walsh, R.N.; Waughian, F.E. (Ed.). Au-dela de l`ego, Paris, Table Ronde, 1984.
48. GOLEMAN, D. – "Working with Emotional Intelligence", Great Britain by Clays Ltd, St. Ives plc, 1999.
49. GOLU, M – "Principii de psihologie ciberneticã", București, Ed. Științificã și Enciclopedicã, 1975.
50. GRAHAM, G. – "How to Change Your Life", Real Option Press, 1990.
51. HOLDEVICI, IRINA – "Auto-sugestia și relaxarea", Ed. Ceres, București, Caleidoscop, 1995.
52. IURGEN HABERMAS – Sfera publicã și transformarea ei structuralã, Ed. Univers, București, 1998.
53. JAVEAU, C. – "L`enquete par questionaire", Bruxelles, Edition de l`Universite de Bruxelles, 1985.
54. LAZARUS, R.S.; FOLKMAN, S. – "The handbook of behavioral medicine", N.Y., Guilford, 1982.
55. LE SAGET, MERYEM – Le manager intuitif. Une nouvelle force, Paris, Dunod, 1992, reed. 1993.
56. LYMAN W. PORTER; LAWRENCE E. McKIBBON – Management Education and Development: Drift or Thrust into the 21st Century, McGraw-Hill, 1988.
57. MARE, V. – "Comunicare și limbaj", Revista de Psihologie, 1, 1985.
58. MARKUSSE H. – The Cognitive Perspective în Social Psychology, Random House, N.Y., 1985.
59. MÃGUREANU V. – Studii de sociologie politicã, Ed. Albatros, București, 1997.
60. MCMAHAN, F.B.; MCMAHON, J.W. – "Psychology the hybrid science", Chicago, The Dorsey Press, 1986.
61. MICLEA, M. – "Psihologia cognitivã și inteligența artificialã", în Radu, I. (coord.) – "Introducere în psihologia contemporanã", Cluj-Napoca, Sincron, 1991.
62. MOSCOVICI, S. (coord.) – "Psihologie socialã", Paris, PUF, 1988.
63. MOSS, R.H. – "Human adaptation", Coping with life crises, Lexington, Heath, 1976.
64. NECULAU, A. – "Personalitatea – o construcție socialã", Revista de Psihologie, 1, 1988.
65. NECULAU, A. (coord.) – "Comportament și civilizație", Ed. Științificã și Enciclopedicã, București, 1987.
66. NECULAU, A. (coord.) – Psihologia câmpului social: reprezentãri sociale, Soc. Științã și Tehnicã, București, 1995.
67. NUTTIN, R.J. – "Theorie de la motivation humaine. Un besoin d`un projet d`action", Paris, PUF, 1980.
68. PIAGET, J.; CHOMSKY, N. – "Teorii ale limbajului. Teorii ale învãțãrii", București, Ed. Politicã, 1988.
69. POPESCU-NEVEANU, P. – "Personalitatea și cunoașterea ei", București, Ed. Militarã, 1969.
70. RÃȘCANU RUXANDRA – Introducere în psihologie aplicatã, Ed. Ars Docendi, București, 2000.
71. RÃȘCANU, RUXANDRA – "Psihologia comportamentului deviant", E.U. București, 1994.
72. SACKEIM, A.H.; WEBER, L.S. – "Functional Brain Asymetry in the Regulation of Emotion, implication of Stress", in Geltberg, Land Sh. Brezuits (eds.) Handbook of Stress, N.Y., Free Press, 1982, 183-199.
73. SCHWARTZERBERG, R.G. – Statul spectacol, Ed. Scripta, București, 1995.
74. SFEZ, L. – "La communication", Paris, PUF, 1992.
75. STERNBERG, R.J. – "Beyond QI: A Triarhic Theory of Human Inteligence", N.Y., Cambridge University Press, 1986.
76. STRATE J.M. – The Sovereign as Protector: the Functional Priority of Defense, American Political Science Association, N.Y., 1981.
77. ȘCHIOPU, URSULA – "Cea de a patra stare de conștiințã și analiza tranzacționalã, în discuție", Revista de Psihologie, 1, 1993.
78. ȘCHIOPU, URSULA (coord.) – "Dicționar de psihologie", București, Ed. Babel, 1997
79. VOICULECU, D. – "Negocierea – o formã de comunicare în relațiile interumane", Ed. Științificã, București, 1991.
80. WARREN BENNIS – On Becoming a Leader, Addison-Wesley Publishing Company, Inc., 1995.
81. WILIHOITE F. – Equal Opportunity and Primate Particularism, Journal of Politics, 1997.
82. WINSTON S. CHURCHILL – The Price of Greatness is Responsibility, Finest Hour 80, Third Quarter, 1993.
83. WINSTON S. CHURCHILL – The War Situation: House of Many Mansions, Broadcast, London, 1999.
84. ZLATE, M. – "Omul fațã în fațã cu lumea", București, Ed. Albatros, 1988.
85. ZLATE, M. – "Psihologia transpersonalã: analizã criticã", Revista de Psihologie, 3, 1985.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Divortul Si Efectele Negative Asupra Copiilor (ID: 164341)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.