Divortul Si Consecintele Asupra Personalitătii Copiilor

CUPRINS

CAPITOLUL I

Perspectiva generală asupra problematicii divorțului în contextul european……….3

1.Definiția conceptului de divorț și evoluția lui de-a lungul timpului………..7

2.Cauzele divorțului. Modele conflictuale care duc la divorț……………….17

CAPITOLUL II

Efectele divorțului asupra personalității copiilor………………..25

1.Rolul copiilor în conflictele familiale și strategiile utilizate de ei pentru reunirea părinților………………36

3.Recăsătorirea.Avantaje și dezavantaje…………………..41

CAPITOLUL III

Legislația în problematica divorțului……………………..47

1. Încredințarea copilului minor………………………58

CAPITOLUL IV

Metodologia (metode și tehnici de cercetare folosite cercetării)……………62

1.Populația investigată. Studii de caz………………………64

2. Rolul asistentului social asupra copiilor proveniți din familiile divorțate……..74

CONCLUZII…………………….68

BIBLIOGRAFIE…………………69

=== Divortul si consecintele asupra personalitătii copiilor ===

CUPRINS

CAPITOLUL I

Perspectiva generală asupra problematicii divorțului în contextul european……….3

1.Definiția conceptului de divorț și evoluția lui de-a lungul timpului………..7

2.Cauzele divorțului. Modele conflictuale care duc la divorț……………….17

CAPITOLUL II

Efectele divorțului asupra personalității copiilor………………..25

1.Rolul copiilor în conflictele familiale și strategiile utilizate de ei pentru reunirea părinților………………36

3.Recăsătorirea.Avantaje și dezavantaje…………………..41

CAPITOLUL III

Legislația în problematica divorțului……………………..47

1. Încredințarea copilului minor………………………58

CAPITOLUL IV

Metodologia (metode și tehnici de cercetare folosite cercetării)……………62

1.Populația investigată. Studii de caz………………………64

2. Rolul asistentului social asupra copiilor proveniți din familiile divorțate……..74

CONCLUZII…………………….68

BIBLIOGRAFIE…………………69

Introducere

Divortul reprezintă modalitatea juridică prin care se desface o căsătorie.În esență, divorțul este o factură spirituală, morală și afectivă în viața cuplului și indiferent cât de dorit a fost, induce o serie de consecințe psihologice, morale și materiale asupra partenerilor, ce le marchează evoluția ulterioară.

În această lucrare mi-am propus să dezbat ca temă ,,Divorțul și consecințele asupra personalității copiilor’’. Asistentul social trebuie să aibă o anumită pregătire în terapia de familie, pentru a ajuta sistemul familial care treace printr-o perioadă de criză și schimbare..El trebuie să folosească cele mai bune metode pentru rezolvarea cazurilor, astfel încât toți să înțeleagă, și să nu apară dificultăți în rezolvarea lor.

Lucrarea este structurată în patru capitole, având după caz mai multe sau mai puține subcapitole.

În capitolul I al lucrării sunt prezentate perspectivele generale asupra divorțului precum și cauzele care duc la acest inevitabil proces.

În capitolul II sunt prezentate consecințele asupra copiilor, care au mari repercusiuni asupra personalității lor, rolul lor în familie, dar și o parte din avantajele și dezavantajele recăsătoririi, care ar putea reprezenta și o modalitate de rezolvare a problemelor părinților.

În capitolul III este prezentat legistlația în problematica divorțului și modul de încredințare a copiilor după divorț.

În capitolul IV am folosit ca metodologie studiul de caz, patru la număr, în aceste studii am prezentat problemele copiilor proveniți din familiile divorțate și rolul asistentului social în consilierea familiilor, dar și competențele acestuia în problemele familiilor divorțate.

După parerea mea un asistent social este destul de important în viața copiilor, dar și a părinților atunci când trec prin momente destul de dificile și ca asistent social trebuie să ști să comunici cel mai bine cu ei și să oferi sfaturi părinților pentru a evita o parte din suferința copiilor.

CAPITOLUL I

Perspectiva generală asupra problematicii divorțului în contextul european

1. Numărul de divorțuri în creștere mărturisește că fenomenul căsătoriei devine treptat, din mai multe puncte de vedere, o instituție depășită.

Rata divorțialității a crescut rapid în toate societățile dezvoltate.Indicele statistic al divorțialității s-a dublat sau s-a triplat în ultimii 30 de ani.Sunt societăți în care mai mult de o treime din căsătoriile încheiate sfîrșesc printr-un divorț.Cea mai puternică creștere a divorțialității a avut loc in țările nordice, în unele țări din Europa de Vest, și Centrală și în unele țări din Europa de Est.

Creșterea dramatică a divorțialității care a avut loc în ultimii 20 de ani are multe consecințe directe și indirecte asupra asistenților sociali.

Rata divorțialității în Anglia și Wales a crescut de 6 ori între 1960 și 1980, iar numărul cuplurilor care au divorțat în anii 70 este de 3 ori mai mare decît numărul celor care au divorțat în deceniul precedent(Kiernan ,1983).Această masivă creștere a culminat la sfârșitul anilor 70, dar tendința este încă în creștere.În 1985 în Anglia si Wales au avut loc peste 160.000 divorțuri, implicând cam tot atâția copii sub 16 ani -un total de aproape jumătate de million de oameni numai în acel an(OPCS,1986).

Multe cupluri trăiesc împreună fără căsătorie, dar creșterea înregistrată în coabitare nu a afectat sensibil rata divorțialității, de vreme ce coabitarea este adesea preludiul căsătoriei mai degrabă decât un stil de viață alternativ .(L.Parkinson, 1993, p.11).

Statisticile cu privire la divorțialitate ating maxime la intervale regulate, adesea însoțite de preziceri pesimiste și catastrofice cu privire la dezintegrarea familiilor și dispariția căsătoriei ca un contract pe viață..

Căsătoria ca instituție rămâne foarte populară, iar experiența divorțului nu împiedică neapărat oamenii să se căsătorească din nou.Recăsătoririle sunt totuși mai puțin stabile decât primele căsătorii :statistic ele au o probabilitate mai mare de a se termina cu un divorț, decât primele căsătorii care au loc la aceeași vârstă.În 1985, 22% din divorțurile din Anglia și Wales implicau un re-divorț pentru unul sau ambii parteneri, comparați cu numai 9% în 1971(OPCS,1986) .(A.Miron,2005, p.62)

Și în România, rata divorțialității a crescut rapid după 1948 :în 1955 era de 1,8 la 1000 de locuitori, în 1960 de 2 la 1000 de locuitori, în 1965 de 1,91 la 1000 de locuitori, după 1975 peste 1,5 la 1000 de locuitori, rată care, cu mici fluctuații, în 1992 a fost de 1,3 la 1000 de locuitori, în 1994 de 1,7 la 1000 de locuitori, în 1999 de 1,3 la 1000 de locuitori, în 2000 de 1,5 la 1000 de locuitori, s-a menținut aceeași.La populația mai tânăra numărul divorțurilor crește Să nu uităm apoi că o mare parte din tinerii din România sunt implicați în migrația definitivă și pendulatorie , ceea ce face ca numărul căsătoriilor și în consecință al divorțurilor, ponderea cea mai ridicată în anii 1970-1980 o aveau soții de 25-34 de ani și soțiile de 20-29 de ani .(M. Constantinescu,2008 p.87).

Majoritatea cuplurilor care se căsătoresc astăzi se așteaptă să obțină prin căsătorie tovărășie și fericire personală, în vreme ce cuplurile din generațiile precedente erau în general mulțumite dacă partenerul se comporta satisfăcător ca stăpân al casei sau întreținător de familie (Gorer,1971).Speranțele ridicate cu privire la fericirea maritala se pot transforma mult mai repede în reproșuri și deziluzii, dacă realitatea nu se potrivește cu așteptările.

Realizarea și menținerea solidarității și stabilității familiale au loc în mod diferit.Unele familii nu reușesc să stabilească relații de solidaritate;altele nu-și pot menține solidaritatea realizată , altele realizează solidaritatea și o mențin.În primele două situații, șansele de disoluție a familiei sunt mari.Instabilitatea și disoluția familiei sunt, în același timp, probleme individuale și sociale atât la nivelul condiționării lor, cât și la nivelul efectelor pe care le au.Punerea accentului din ce în ce mai mult pe fericirea și realizarea personal i-a făcut pe mulți să renunțe la relațiile pe care le consider mai puțin decât satisfăcătoare.Creșterea mobilității sociale și geografice, combinată cu o slăbire a legăturilor comunitare, a anulat multe dintre restricțiile sociale referitoare la destrămarea familiei.Mai marea participare a femeilor la forța de muncă le-a permis să fie independente din punct de vedere economic.Familiile cu două venituri au greutăți suplimentare care presează căsătoria.În prezent, stigmatul social legat de divorț este mai mic decât în trecut.Divorțul este o despărțire de trecut, un fel de declarație de război la adresa propriei memorii, este un moment de pierdere pentru fiecare din persoanele implicate.Trist este că divorțialitatea a devenit un adevărafenom demografic. În prezent, există o sporire a divorțialității, fapt care se cere studierea acestui fenomen și a factorilor care îl produc (urbanizarea, modificări în funcțiile familiei, creșterea gradului de emancipare a femeii, scăderea influenței religiei și a altor elemente legate de tradiție, schimbări în atitudinea oamenilor față de căsătorie.(M.Constantinescu, 2008, p.79)

Cele două țări cu cele mai ridicate rate ale divorțialității din lume-Statele Unite și Uniunea Sovietică ar putea cu greu să difere mai mult în sistemele politice, economice și sociale.În California, ratele înalte ale divorțialității sunt adesea atribuite presiunilor unei mobilități ridicate într-o societate relativ prosperă și in dezvoltarea mișcării feministe, în vreme ce în Uniunea Sovietică, divorțul este asociat cu lipsa de locuințe, alcoolismul bărbaților și frustrările provocate de petrecerea unor lungi perioade de timp la cozi(Moscoff,1983).Factorii de stres variază, dar atunci când, așa cum se întamplă adesea, unul dintre parteneri încearcă să obțină divorțul împotriva voinței celuilalt, conflictul dintre ei poate avea repercursiuni asupra copiilor lor, ltor membrii ai familiei și profesioniștilor care sunt implicați în dificultățile lor.Conflictele destrămării familiilor nu sunt numai individuale și personale :adesea ele reflectă și sunt intensificate de profunde divizări în societate.Această întrețesere a problemelor publice și private îngreunează și mai mult pentru cuplurile aflate în divorț posibilitatea de a face fața sentimentelor antagonice reciproce, rămânând în același timp părinți comuni ai copiilor lor.(L.Parkinson, 1993, p.20)

Generațiile varstnice au cunoscut pentru fiecare durată a căsătoriei rate de divorțialitate relativ scăzute și descrescânde în raport cu durata.Generațiile intermediare înregistrează rate de divorțialitate mult mai mari decât generațiile în vârstă.Generațiile tinere cunosc o concentrare a divorțialității în primii ani de căsătorie.(M.Constantinescu, 2004, p.69).

În ulimul timp se spune că presupusa vârstă de aur a familiei nucleare- cuplul căsătorit trăind împreună cu copiii lor în comunități stabile ar putea fi mai degrabă un mit decât o realitate istorică.(L.Parkinson, 1993, p.12)

Există o distincție între destrămarea oficială (juridică) și cea neoficială (informală) a grupului familial, între despărțirea de drept și cea de fapt.Într-adevăr în multe familii, cei doi soți nu mai au practic o viață comună, deși din pricina copiilor, a profesiunilor sau din alte motive, ei nu se despart oficial.Am putea deosebi trei tipuri de disoluție maritală:despărțirea în fapt, dar cu locuință comună; separare totală (și în ceea ce privește locuința), dar fără divorț, divorțul (despărțirea juridică).(M.Constantinescu, 2008, p.86).

1.Definiția conceptului de divorț și evoluția lui de-a lungul timpului

Căsătoria înseamnă actul juridic pe care îl încheie cei ce vor să se căsătorească.Pentru încheierea căsătoriei este necesar acordul de voința al viitorilor soți, dar, odata încheiată, ea devine independentă de acest acord de voință pentru a fi cârmuită în întregime de normele legale.Așadar, prin încheierea căsătoriei, viitorii soți consimt să li se aplice regimul legal al căsătoriei, fără a avea posibilitatea de a-l modifica.(N. Mitrofan,1984, p.123).Căsătoria este o experiență fundamentală de maturizare psihosocială care are loc la intersecția dintre nevoile de fuziune și cele de autonomie.Interacțiunea conjugală naște și renaște iubirea dintre soți, care are ea însăși forța de a metamorfoza comportamente , atitudini, motivații, aspirații și idei îmbogățind astfel profilul afectiv-spiritual al soților. ,, Iubirea conjugală este creația comună a două personalități, una prin intermediul celeilalte, o modalitate de a fi într-adevăr unul cu celălalt, unul prin celălalt și unul pentru celălalt, un mod complet de a conviețui prin intercomunicare, intercunoaștere și intermodelare, în sensul dezvoltării și împlinirii bio-psiho-sociale a celor doi parteneri’’(M.Voinea, 1993, p.68).

Educarea cuplului conjugal, cu efecte foarte puternice în ceea ce privește stabilitatea familie, se realizează de fapt prin educarea unui soț de către celălalt, prin autoeducarea permanentă și chiar prin contribuția copiilor la acest process în cazul în care aceștia există.Educarea fiecăruia dintre soți are în vedere în primul rând procesul și natura relațiilor dintre ei.Acestea reprezintă un sistem de legături umane permanente și apropiate, ceea ce presupune un ansamblu dinamis de norme de comportare de atitudini și concepții și o continuă apreciere asupra comportamentului și atitudinilor menifestate.Dacă influența educativă în acest sistem de raporturi este pozitivă sau negativă, aceasta depinde și de rolul pe care îl exercită fiecare dintre soți corespunzător poziției sale, de zestrea morală cu care fiecare dintre soți a venit în familie, de baza pe care s-a constituit familia.(M.Constantinescu, 2004, p.53)

Drepturile și obligațiile care se instituie în relația conjugală sunt următoarele :

-obligația de fidelitate conjugală;

-datoria soților de a-și acorda sprijin nelimitat în toate domeniile vieții publice, astfel încât cei doi soți străin în trecut , să constituie un cuplu cu interese comune;

-drepturile și îndatoririle economice specifice normelor juridice și morale ale respectivei societăți;

-sprijin moral reciproc, asigurarea condițiilor pentru perfecționarea profesională și pentru integrarea socială a partenerilor.

Se consideră că armonia unui cuplu, chiar dacă se construiește inițial pe o intimitate fuzională, nu se poate menține ulterior decât prin stimularea și recunoașterea unei autonomiicare să permită dezvoltarea reciprocă a partenerilor.(M.Constantinsecu, 2004, p.56).

Familia reprezintă un produs la societății și se modifică în funcție de transformările sociale, economice, istorice, morale, ideologice și cultural-etnologice.

Dicționarul de filozofie definește familia ca ,,formă primară de comunitate umană care cuprinde un grup de oameni legați prin consangvinitate și înrudire’’(M.Constantinescu 2004,p.11-12)

Familia are câteva funcții pe care doar ambii parteneri le poate menține în echilibru.

Funcțiile familiei

1.Funcții interne:

-funcții biologice și sanitare

-funcții de solidaritate familială

-funcții pedagogic-educative și morale

2.Funcții externe:

-funcții economice

-funcția de integrare și socializare socială

-funcția de coeziune și solidaritate conjugală

Disfuncțiile familiei

-violența domestică

-destrămarea familiilor și divorțialitatea

-uniunea consensuală (M.Constantinescu, 2004, p.40)

Din punct de vedere istoric,se cunoaște că pe drumul lung de la societățile tradiționale la cele moderne alegerea partenerului conjugal a suferit metamorfoze radicale .Criteriile opțiunii maritale s-au schimbat :de la cele de tip rațional instituțional (aproape socio-economice si normative-integrative) la cele de tip socio-afectiv,sexual afectiv,de comunicare și autorealizare prin intimitate.

Multe societăți creadeau că sarcina deciziei pentru căsătorie este prea dificilă pentru tineri, astfel încât părinții și familia de apartenență, de multe ori cu ajutorul unor intermediari ,,făceau alegerea pentru ei’’.,,Aranjarea căsătoriei’’ se facea deci după criterii așa zis ,,raționale’’, inclusiv potrivit ,,calculului economic’’.Astăzi, în societatea modernă , nimeni nu mai consimte să lase părinții să facă alegerea viitorului soț, mai mult chiar, orice ,,calcul’’în această problemă este considerat blamabil . Rațiunile tradiționale pentru căsătorie nu mai exercită forța de odinioară.Familia modernă așează pe prim-plan așa valori ca intimitatea, afecțiunea și realizarea drepturilor maritale egale în satisfacerea sexuală, socializarea și educarea copiilor și participarea în comun la asigurarea materială a familiei.(C.Ciuperc, 1997, p.35)

Însă, indiferent de faptul dacă parinții au aranjat căsătoria tinerilor sau ei singuri s-au hotărat la acest pas, astăzi, cu parere de rău, multe familii se descompun.

Stabilitatea materială este determinată de un ansamblu de fatori dintre care unii acționează din interiorul cuplului familial , alții prin factori sociali generali.În ultimele 3 decenii, la nivelul tuturor acestor factori s-au produs modificări importante, care în multe societăți au favorizat creșterea divorțialității.

Divorțul este mai probabil printre cei care se căsătoresc devreme în special pentru cei care se căsătoresc în timpul adolescenței.De asemenea, este mai obișnuit printre cei din clasa muncitoare decât cei din clasa mijlocie .În final, divorțul este mai frecvent printre cei care sunt mobili din punct de vedere geografic , în parte din cauza pierderii influenței stabilizatoare a legăturilor comunității.(M. Constantinescu,2008, p.70-71).

Divorțul este un mod de infăptuire a desfacerii căsătoriei pe cale judecătorească atunci când datorită unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav iremediabil vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.(Codul familiei art.37-44).

Deoarece divorțul înseamnă despărțirea legală între soți, aspectele lui tehnice cad în sarcina disciplinelor juridice, în speța a dreptului familiei.Dar bineînțeles că o legistlație mai severă sau mai permisivă față de divorț afectează rata divorțialității și are multe consecințe sociale.Divorțul este un proces adesea traumatizant, care cuprinde următoarele etape :

-Stările conflictuale și eroziunea- primul indicator al disoluției căsătoriei este manifestarea insatisfacției față de conviețuirea în cuplu.

-Separarea premergătoare- nu toate separările conduc la disoluția căsătoriei, dar majoritatea disoluțiilor sunt premerse de separare.

-Disoluția legală- cererea de divorț este luată de către un tribunal sesizat prin petiție de unul dintre soți.Cererea de divorț este înaintată mai frecvent de femei.

-Acomodarea în perioadade după divorț- foștii parteneri trebuie să se adapteze unui nou stil de viață:conviețuirea într-o nouă locuință și vecinătate, schimbarea eventuală a locului de muncă, stabilirea de noi relații și prieteni, refacerea în urma stress-ului provocat de divorț, acomodarea la un nivel de trai mai scăzut, îngijirea de unul singur a copiilor încredințați, pregătirea pentru o eventuală recăsătorire.( M. Constantinescu, 2008, p. 81)

Astăzi, în întreaga lume, sunt comune trei tipuri principale de divorț :divorțul sancțiune -prin care unul sau, în anumite cazuri, amândoi partenerii sunt culpabilizați ;divorțul constatare –unde sentința este data de faptul că se probează că cei doi nu mai conviețuiesc de multă vreme ;divorțul prin consimtământ reciproc, care presupune declarația ambilor soți că nu mai vor să fie împreună .Pentru această ultimă formă, în unele țări nici nu mai este nevoie de tribunal, ci doar de o instanța civilă.Tipul de divorț are implicații psihosociale semnificative, cu deosebire dacă există copii. (P. Iluț 2005 p. 55)

Mai există și alte tipuri de divorț :dicorțul legal, divorțul economic, divorțul comunitar , divorțul parental și cel psihologic.

Divorțul legal. The Divorce Reform Act din 1969 a introdus conceptul destrămării iremediabile a căsniciei ca singurul temei pentru divorț în Anglia și Wales.Noua lege a făcut posibil ca petiționarii să obțină un divorț cu consimțământul celeilalte părți după doi ani de separare și se speră că această abordare mai civilizată va reduce numărul divorțurilor bazate pe ,,ofensa matrimonială’’.Cu toate acestea, numai 22% dintre divorțurile din 1985 erau bazate pe separare vreme de doi ani, cu consimțământ, în vreme ce 40% erau întemeiate pe ,,comportamentul nerezonabil” al părții și 30% pe adulter.Actul din 1969 a deschis barajul pentru divorțul pe scară mare, fără să puna la dispoziție procedure și servicii speciale pentru a ajuta cuplurile aflate în dovorț să ajungă la decizii constructive și bine gândite, mai ales atunci cand este vorba despre copiii lor.Mulți avocați adoptă o abordare mai conciliatoare.Instanțele de judecată, la rândul lor, încurajează o abordare conciliatoare, dar schimbările au avut loc ăntr-un mod fragmentar și ad-hoc fără viziunea globală fundamentală care era necesară .(M. Constantinescu,2004 p. 83)

Divorțul economic.Pentru cele mai multe familii, divorțul aduce sau agravează dificultăti financiare, iar cuplurile divorțate vor fi mult mai probabil angrenate în lupta pentru bani decât pentru copii.Divorțul accentuează diviziunile economice existente în societate, aruncând gospodăriile deja sărace, în pauperitate (Davis,Macleod 1983).Instanțele de judecată ar trebui să acorde prioritate nevoilor copiilor, dar după cum spune Levin(1984), se depun eforturi pentru a transpune această retorică în realitate.Poziția economică a copiilor în caz de divorț nu va fi semnificativ imbunatațită prin cochetarea cu legea privată a pensiei alimentare.Cum sărăcia este aproape sigur cea mai acută problemă căreia trebuie să-i facă față părinții singuri, urmată îndeaproape de problema locuinței este esențial ca asistenții sociali să fie capabili să ofere sfaturi adecvate cu privire la drepturile de ocrotire ca să poată să-și trimită clienții la surse specializate de sfat și ajutor.

Divorțul parental.Divorțul înseamnă o desfințare a căsătoriei, nu a parentății, dar mulți parteneri divorțează efectiv unul de altul și ca părinți odată cu terminarea căsniciei.Opțiunea custodiei în comun asupra copiilor nu poate nici măcar să fie luată în considerare, accesul părintelui la copil, în cazul în care are loc, putând fi o sursă continuă de încriminări.Părinții non-custozi tind să se simtă descalificați și inutili.Dacă accesul este permis câteva ore pe lună sau chiar mai puțin, relația lor cu copiii tinde cu usurință să se atenueze și să devină artificială și se poate stinge treptat.Unii tați considerau că copiii se vor descurca mai bine dacă ei încetează să-i viziteze, poate din cauza că ei înșiși consideră vizitele scurte și repetatele despărțiri insuportabil de dureroase.Este mult mai ușor să joci rolul unui părinte martirizat care renunță la încercările de a vedea copiii, decât sa te lupți să menții o relație cu ei in fața ostilității celuilalt părinte și a indiferenței uneori profunde din partea copilului însuși.

Unele mame se simt securizate numai dacă reușesc să se rupă total de partenerul lor anterior, mai ales în cazurile în care fusese implicată în violentă.O ruptură completă poate totuși lăsa pe unele dintre ele cu sentimente de tristețe și mânie nerezolvate care pot complica relațiile ulterioare.Un tata care e dat afară din familie e mult mai puțin probabil că va plăti pensia alimentară pentru copiii săi și dacă accesul la copii este condiționat de plata pensiei rezultatul poate fi o înfundatură caracterizată și de lipsa accesului și de lipsa pensiei alimentare.O asemenea ,,ruptură vinovată’’ este de obicei foarte dăunatoare pentru copii, cu excepția cazurilor în care părintele absent a fost violent cu ei, sau este o sursa profundă de tulburări.Asistența socială în divorț este adesea orientată asupra custodiei și accesului la copii si modalitățile de a ajuta familia să rezolve aceste probleme .

Divorțul comunitar.Acum zece ani Hart(1976) a descoperit că 80% din divorțați cuprinși în studiul sau considerau singurătatea ca cea mai presantă problemă a lor.Astăzi, deprivarea materială provoacă probabil tot atâta mizerie cât și efectele psihologice ale separării.În studiul lui Hart, jumătate dintre femei și o treime dintre bărbați trebuiau să-și găsească alte locuințe după separare.Tulburările produse de mutarea departe de mediul familiar, vecini și prieteni măresc traumele personale pentru adulti și copii și aceasta afectează părinții care mențin copiii în întreținere ca și pe copii mult mai mult decât se presupune de obicei.Problemele practice și nervozitatea legate de găsirea unei noi locuințe și a unei noi școli pentru copii sunt accentuate dacă parinții pierd tocmai vecinii și prietenii care ar fi putut să-i ajute.

Când o căsnicie se descompune, unul dintre parteneri caută adesea refugiu la părintii săi care pot fi gata să ofere ajutorul practic și sprijinul de care au atât de mare nevoie.Hart(1976) a descoperit ca acele cupluri care în timpul căsătoriei s-au bazat pe prietenii comune s-au simțit deosebit de izolate după separarea lor.Mulți au evitat tovărășia foștilor prieteni și cunostințe din cauza că se temeau de criticismul sau bârfa acestora.Evitau cu precădere să aiba încredere în oricine a fost în contact cu fostul lor partener, sentiment inhibat de loialitatea față de soțul sau soția lor sau de frica unor confidente care ar putea fi făcute de către prieteni ce nu merită încredere.Conversațiile și subiectele care prezintă interes pentru cuplurile căsătorite diferă de preocupările părinților singuri și pot fi foarte neplăcute pentru ei, reamintindu-le de ceea ce au pierdut.

Una dintre sarcinile care poate dura ani până sunt realizate după separare sau divorț este construirea treptată a unei rețele sociale.Asistenții sociali pot ajuta parinții despărțiți prin întelegerea acestor dificultăți si prin oferirea informațiilor despre facilitățile de ingrijire zilnică a copiilor și despre grupurile conduse de organizațiile voluntare.

Divorțul psihologic .Indivizii care rămân afectați de pierderea partenerului pot să aibă dificultăți în constituirea unor noi relații și activități.E posibil să aibă nevoie de ajutor terapeutic extensiv pentru a-si recăpăta respectul de sine și pentru a redeveni independenți.Bohannan (1979) a definit divorțul psihologic ca ,,separarea sinelui de personalitatea și influența ex-soțului’’.El a recunoscut că a învăța să trăiești fără dependența față de cineva poate fi extrem de dificil.Aceasta implică auto-cunoașterea și auto-valorizarea ca o ființa umană independentă și care reușește să-și fie auto-suficientă, cu sau fără sprijin de la rude, prieteni și colegi.Pentru divorțați, aceasta înseamnă invățarea de a se descurca cu probleme practice de care până atunci se ocupă fostul partener, cum ar fi achitarea notelor de plată.Bărbații divorțați tind să ducă o viața mult mai haotică decât bărbații căsătoriți, dormind mai puțin și aprovizionându-se cu dificultate( Kitson si Sussman,1977).Femeile divorțate, de asemenea, sunt gata să se simtă dezorientate și multe caută ajutor medical pentru fenomene de depresie și dificultăți de somn și de alimentație, mai ales în primele faze ale separării(Chester,1971).

Principala sarcină în divorțul psihologic este de a confrunta și de a stăpâni problema autonomiei personale.Aceasta implică asumarea întregii responsabilități pentru deciziile și greșelile proprii, fără a mai putea să dai vina pe partener (sau pe altcineva) când lucrurile merg prost.Respectul de sine tinde să fie măsurat în termenii relațiilor satisfăcătoare cu alții(Weiss,1975),iar divorțul poate distruge sentimentul de identitate și apartenența, în special pentru cei care s-au căsătorit tocmai pentru a evita să devină în întregime independenți.Bohannan ( 1970) considera că cel mai puternic argument împotriva căsătoriilor la vârsta adolescenței, sau a recăsătoririlor grăbite este că indivizii înlocuiesc o formă de dependență cu o alta, fără să devină în stare să se bazeze pe ei inșiși.Deși asistenții sociali nu pot impiedica oamenii să sară grăbiți de la o relație la alta, ei îi pot ajuta pe unii dintre aceștia să primească cu mai multă luare aminte încotro se îndreapta și, probabil, să încetinească ritmul schimbării.

Pierderea unui partener prin divorț a fost adesea comparată cu pierderea prin moarte(Parkes,1972).Durerea care însoțește divorțul poate să conducă la depresiuni si anomie prelungite în care viața să pară fără rost și sarcinile de fiecare zi să devină lipsite de semnificație(Hart,1976)

Keatson(1980)a identificat multe similirități în sentimentele divorțaților și văduvilor, deși faptul că partenerul a plecat de bună voie va lasa pe unii divorțați mai umiliți și cu multa amărăciune decât suporta în general văduvii.Cei divorțați tind adesea să fie considerabil mai tineri decât văduvii și deci, cu o probabilitate mai mare să se recăsătorească, dar readaptarea este complicată în ambele situații atunci când se mențin sentimente puternice de mănie, respingere sau vinovație.Moartea si divorțul pot aduce eliberarea de relațiile nefericite sau restrictive, eliberând indivizii pentru a construi o nouă viață fie de unii singuri, fie cu un nou partener.Mânia este un răspuns așteptat în caz de divorț, ea poate fi menținută ca o apărare împotriva durerii, blocând un proces necesar de regret.Partenerul care se hotăraște să plece poate de asemenea să se simtă împiedicat să sufere, în cazul în care exprimarea unui regret poate fi interpretată ca o dorință de reconciliere.O incompletă exprimare a durerii poate întârzia readaptarea personală și poate produce dificultăți majore în relații subiacente acesteia.(L.Parkinson, 1993,p. 28-32)

Presiunile asupra asistenților sociali sunt astfel încat rareori ei lucrează cu oamenii luni sau ani, perioade în care ei să continue să regrete pierderea căsătoriei sau a relației de concubinaj.Asistenții sociali pot ajuta prin oferirea unei punti, atât emoționale căt și practice, cu ajutorul căreia membrii familiilor divizate se pot întâlni pe teritoriu neutru pentru a vorbi despre problemele și preocupările lor.Aceasta punte poate ajuta familiile să negocieze tranziții dificile și să ajungă la un teren mai ferm.În măsura în care aceasta asistenții sociali, ea reprezintă un răspuns practic, pragmatic la cererile care adesea par imposibil de rezolvat .

Există și o terapie individuală în cazul divorțului și are multe șanse să mărească polarizarea căsniciei și să crească posibilitatea disoluției acesteia.Există un număr de motive care îndeamnă să se ofere ajutor în mod egal ambilor parteneri decât unuia singur, între acestea :

-deciziile majore sunt adesea luate în situații de criza pe baza neînțelegerilor sau din cauza unei comunicări fie eșuate, fie în întregime negative ;discuțiile simultane cu ambii parteneri pot să le permită nu numai să vorbească unul cu celălalt, dar, și asta este mai important, să se asculte unul pe celălalt ;informația este un ingredient fundamental al elaborării deciziei, iar calitatea deciziilor depinde în mare masură de capacitatea de a absorbi și a prelucra informație.

-într-o discuție cu ambii parteneri se poate ivi o nouă posibiliate, care nu li s-a părut păna atunci nici unuia dintre ei ca reprezentând un viitor viabil.

-multe cupluri nefericite se simt profund ambivalente, fiecare partener în raport cu celălalt, și le este foarte greu să se descurce cu această ambianță ;incertitudinea și teama de pierdere pot fi atât de insuportabile încât separarea să li se pară preferabilă, deși atașamentul lor nehotărât poate avea ca rezultat separări repetate și mesaje verbale și non-verbale confuze și contradictorii ;lucrul simultan le poate permite să conștientizeze sentimentele lor ambivalente și să clarifice mesajele pentru fiecare dintre ei, mai ales dacă asistentul îi ajută să normalizeze aceste sentimente amestecate, astfel încât să devină mai inteligilbile.

-avându-i pe ambii parteneri, asistenții pot evalua împreună cu ei dacă dificultățile pe care le au se datorează nevoilor lor contradictorii, unor probleme de comunicare, stresurilor din familia lărgită sau tuturor acestor factori combinați ;pot examina împreună sursele posibile de ajutor și se poate pune la punct un plan pe care vor amândoi să-l incerce, cel puțin temporar. (L.Parkinson, 1993, p.33)

2. Cauzele divorțului, modele conflictuale care duc la divorț

Într-o contemporaneitate în care toți visăm la fericire, mulți dintre noi ajung să cunoască mai degrabă implicațiile dezamăgirii.Proiectăm cu ușurință un complex de așteptări, de obicei mai înalte decât ceea ce ne poate oferi partenerul sau viața, și aruncăm în spatele acestora toată vina propriilor neîmpliniri.Însă, dacă destinul nu poate fi tras la răspundere pentru ambițiile noastre eronat definite, partenerul de lângă noi devine, de cele mai multe ori, victima a ceea ce psihologia și terapia cuplului a denumit culpabilizare.

Ne place să credem că alții sunt vinovați de eșecurile noastre și cine este mai la îndemână decât cel de care ne legăm atâtea speranțe? El este responsabil de insucceseleprofesionale pe care le avem, de problemele noastre de sănătate, de divergențele cu ceilalți semnificativi, de rutinizarea existenței și aplatizarea iubirii.El este acela care s-a schimbat, devenind astfel decât persoana de care ne-am îndrăgostit, el poartă vina alunecării căsniciei pe panta insatisfacției și nefericirii.El este cauza a tot ce nu merge și generatorul toturor lucrurilor care merg prost.

Însă, o disoluție definitivă sau temporară aduce cu sine conștientizarea unui adevăr ce ar trebui să se afle la baza oricărui raționament acuzator:într-o relație aflată în impas, niciodată nu există un singur vinovat.Fiecare din cei doi greșește pe undeva într-o măsură mai mare sau mai mică, fiecare determină schimbarea atitudinalo-comportamentală a celuilalt. A considera dizarmonia relației ca fiind o rezultantă a neputinței ambilor parteneri de a revitaliza o conviețuire căzută în banal, reprezintă un semn de maturitate, o dovadă a lucidității și obiectivității.Când conflictele devin ireconciliabile, nu mai avem decât două posibilități 😮 viață nefericită alături de partener și divorțul.(I.Mitrofan, 2002, p.84).

Cuplurile nefericite au, în general, puține interacțiuni plăcute, majoritatea fiind încărcate de supărare, blam, sau pedeapsă.Relația dintre membrii unui cuplu disfuncțional se caracterizează adesea prin comportamentul negative reciproc:dacă unul dintre soți se comportă negativ, partenerul consideră că este îndreptățit să răspundă cu aceiași monedă, și astfel începe un lanț de interacțiuni negative.Incapacitatea de a rezolva conflictul, lipsa îndemânării în a detensiona dizarmonia predispune cuplul la acumularea unei serii de conflicte nerezolvate care pot crea un context negativ, în care aranjarea partenerilor în rezolvarea constructivă a problemelor să fie puțin probabilă.(.I.Mitrofan, 2002, p.129).

Explicația cea mai simplă a divorțului, rezidă în faptul că aceasta nu este altceva decât efectul unor relații alterate în cuplu, ca urmare a imaturității, incapacității și ignoranței cuplului în a se de auto-dezvolta prin conoaștere și colaborare.(P.Iluț,2005, p. 40)

Exista multe cauze care duc la divort :insuficiența pregătire pentru viața de familie a viitorilor soți ;concepții diferite privind valorile supreme după care se conduc soții (materiale ,sociale)  ;comportamentul care denotă imoralitate în familie cum ar fi :abuzul de alcool, brutalitate în relații, violenta domestica, părăsirea domiciliului ; nivelul diferit de instruire și educație, infidelitatea, lipsa de comunicare,simplul fapt ca nu mai exista iubire intre cele doua persoane.(Angele Miron p.64)

O altă cauză a ridicării ratei divorțialității o constituie emanciparea economică.Faptul ca în societatea industrială și postindustrială soțiile sunt angajate în muncă și deci au venituri le oferă o mare independenta și nu mai suportă orice de la soții lor.Cand soția consideră ,,că nu mai merge’’, nemaifiind dependentă material de soț, despărțirea îi apare ca o soluție posibilă, ceea ce era mai greu de imaginat în trecut, când constrângerile sociale ,cu precădere cele economice, le determinau pe cele mai multe femei, inclusiv prin socializare să nu se gândeasca la divorț.

Emanciparea femeii s-a produs pe fundalul industrializării, modernizării, urbanizării, automatizării și creșterii nevoii forței de muncă în sfera serviciilor.Aceasta a atras după sine și distanțarea dintre habitat și locul de muncă.Posibilitatea pentru ambii parteneri de a întalni alți indivizi de a stabili legături de afecțiune este acum mult mai mare.

Democratizarea și liberalizarea vieții sociale de ansamblu au determinat o mai mare permisivitate și în ceea ce privește divorțul.Scăderea influenței bisericii și a religiei ,,îndulcirea’’ legistlației, micșorarea considerabilă a presiunilor normale și obiceiurilor tradiționale facilitează ruperea oficială a legaturilor conjugale.

Mecanismul contaminării :cuplurile divorțate fiind un exemplu pentru ceilalți, prin faptul că și-au rezolvat dificultățile maritale prin despărțirea legală.Mărirea considerabilă a speranței de viață face ca partenerii să se întrebe dacă merită să mai ducă mulți ani povara unei căsnicii cu probleme.

O altă cauză întâlnită acum în zilele noastre ar fi preocuparea ambilor parteneri pentru cariera profesională, asociată cu oboseala fizică și psihică de care nu mai pot scăpa, favorizează apariția unei tensiuni psihologice, care reduce bucuria de a trăi alături de celălalt continuitatea experieței în doi.Au devenit apatici, plictisiți, dar și agresivi sau necontrolați, mai puțin sensibili și mult mai indiferenți la viața consortului sau la problemele lui.Majoritatea cuplurilor au devenit mai sărace în exprimarea sentimentelor, pentru că au pierdut o parte din ele la granița dintre ambiția lor de a deveni cineva și dorința celorlalți de a-i îngropa în anonimat.(I.Mitrofan, 2002, p.86)

Cercetările efectuate la noi în țară arată că motivele tensiunilor grave în familie sunt foarte strâns legate între ele, formând un gen de sindrom al incapacității de conviețuire conjugală normală.Când se referă la bărbați, sindromul are în centru consumul exagerat de alcool.La femei, nucleul sindromului pare a fi adulterul.Cele două nuclee sunt, însă, în strânsă relație cauzală:alcoolismul bărbatului determină infidelitatea femeii sau descoperirea infidelității femeii accentuează consumul de alcool băbatului.(I.Mitrofan, 2002, p.80).

Conflictualitatea conjugală poate lua și forme nedorite, greu imaginate de parteneri la începutul relației.Una dintre ele, violența domestică, a proliferat într-o asemenea măsură încât a devenit o complexă problemă socială.(I.Mitrofan, 2002, p.82).

Cele mai multe anxietăți sau neliniști conjugale pleacă de la insatisfacția legată de viața sexuală.Natura problemelor se referă la durata , caliatatea și frecvența contactelor sexuale.A face dragoste când vrea partenera, poate confirma unui bărbat iubirea soției lui, pe când la o femeie a face dragoste cânde vreau partenerul, poate ânsemna că se folosește de ea sau că o domină.Atunci când femeia este respinsă, ajunge să creadă că nu mai este atractivă.În schimb, bărbatul se simte jignit dacă observă o lipsă de entuziasm sau neimplicare din partea soției în actul sexual.Așadar, semnificațiile simbolice atribuite de cei doi parteneri actului sexual sunt periculoase, pentru că pot genera disfuncții și nemulțumiri.

De asemenea, implicații deosebite sunt determinate și de momentul dorinței sexuale care, de multe ori, nu coincide la cei doi parteneri.Se ajunge până aici deoarece terapeuții spun că problemele sexuale apar atunci când există o proastă comunicare între parteneri.În multe cazuri, unul dintre ei nu reușește să-i comunice celuilalt ce simte sau ce ar vrea cu adevărat.

În ultimii ani divorțul este mult mai răpandit și el a devenit mult mai vizibil și acceptat.Oamenii văd la cei din jurul lor cum și-au rezolvat dificultățile maritale prin despărțirea legala.Au așadar potențiale modele pentru imprejurări asemănătoare .Trepatat, modelul suferinței într-o căsnicie nefericită este înlocuit la scara de masă în societatea modernă urbană,cu cel în care se incepe o nouă viată după dizolvarea mariajului.S-a schimbat astfel mentalitatea despre divorț:el nu mai este apreciat ca un eșec, ci ca o soluție, un raspuns pozitiv la o situație critică.

Alte cauze care mai pot duce la divorț ar fi școlaritatea dintre soți.Școlaritatea sensibil egală a soților descrește disoluția maritală.În ceea ce privește gradul de școlaritate a femeilor, există o legatură nonliniară între școlaritate și divorț :soțiile cu studii superioare divorțează în mai mare masură decât celelalte dar și unele soții care nu au reușit să termine un anumit nivel școlar au, de asemenea, o probabilitate de divorț mai mare.

Un indicator al disoluției căsătoriei este manifestarea insatisfacției față de conviețuirea în cuplu.În mod obișnuit, primele semne de insatisfacție provin de la soție.Motivele de insatisfacție invocate de soți sunt aproximativ aceleași:infidelitate, agresivitate verbal, conflicte valorice.Femeile invocă mai frecvent agresivitatea fizică și alcoolismul soților, iar bărbații invocă mai frecvent insatisfacția sexuală și lipsa de afectivitate.Cuplurile cu o durată mai lungă de existență și persoanle cu nivel mai ridicat de instrucție invocă mai frecvent dificultățile de comunicare și absența camaraderiei, în prima fază, partenerul își trăiește solitar propria insatisfacție sau discută cu prietenii apropiați sau rude.În faza a doua, partenerii își exprimă insatisfacția și se confruntă, iar în faza a treia ajung la concluzia că relația lor este neviabilă. (L.Parkinson, 1993, p34)

Astăzi, familiile sunt mult mai amenințate decât în trecut de diverse pericole care lovesc în unitatea cuplului.Cu toții știm că foarte mulți români petrec o mare parte din timpul lor la locul de muncă, preocuparea principală fiind aceea de a câștiga suficienți bani pentru o viață de zi cu zi.Soțul și soția petrec mai puțin timp împreună, iar timpul acordat copiilor este, de asemenea, foarte redus.Modele de familii promovate de media nu sunt modele. Cu cât vârsta la căsătorie este mai mică, cu atât probabilitatea de divorț este mai mare.Explicația acesteia ar fi urmatoarea :dacă s-au căsătorit de timpuriu, înseamnă că au întrerupt școala ;lipsa de maturitate și de informații suficiente despre celălalt ;capitalul material adus în căsnicie este mai mic.G.Becker(1991) crede că motivul principal este acela că divorțând la o varstă tânară, probabilitatea de a găsi ceva mai bun este mai mare.

Rasa și etnia contează în sensul că , la scara statistică, există tendința ca mariajele interetnice să fie mai puțin stabile.În general, cu cât distanța culturală dintre partenerii conjugali este mai mare, cu atât și șansele de despărțire sunt sporite.Distanța culturală însemnă școlaritate, capital cutural, dar și etnie.

Cu cât divorțul este mai răpândit, cu atât devine mai vizibil și acceptat.Oamenii văd la cei din jurul lor cum și-au rezolvat dificultățile maritale prin despărțire legală.Au așadar potențiale modele imprejurări asemănătoare.Treptat, modelul suferinței într-o căsnicie nefericită este înlocuit cu cel în care se începe o nouă viață după dizolvarea mariajului.(M.Constantinescu , 2004,p. 92)

După cum am vazut, concepția despre divorț s-a schimbat profund în societatea contemporană.Divorțul nu apare ca un eșec, ci ca o soluție și un început pentru o viață mai bună.Sunt prezumate aici consecințele lui pozitive.Realitatea empirică înconjurătoare, ca și datele investigaționale ne arată însă și multitudinea consecințelor negative.În societățile tradiționale, acestea din urmă sunt aduse în prim-plan de mentalitatea colectivă.(P.Iluț,1995, p.69)

La nivelul celor doi parteneri, efectele psihologice depind foarte mult de copii,dacă există sau nu, de investițiile afective făcute în căsnicie, de cine a inițiat divorțul, de valoarea partenerilor pe piața erotică și maritală, de densitatea rețelei de rude și de prieteni ai fiecăruia.

La influențele perverse ale postmodernității se adaugă și incapacitatea de a depăși apariția suficienței conjugale.Aproape orice diadă se confruntă, mai devreme sau mai târziu, cu o perioadă în care partenerii nu-și mai găsesc locul, fiind copleșiți de rutinitate și de mecanicismul gesturilor ancorate în banal.Vine o vreme când se plictisesc de același sărut convențional dimineața sau de același sex planificat înainte de culcare.Ajung să-și dorească altceva și observă cu surprindere că partenerul înțelege greșit noile așteptări.El consideră că nu mai este iubit, atâta vreme cât nemulțumirile soțiilor distrug obișnuința atâtor ani, mulți dintre ei fericiți, dar nu realizează că fericirea dispare întotdeauna acolo unde se instalează rutina.Puțină creativitate și puțin nonconformism ajută la revitalizarea relației și la crearea acelui sentiment unic, că te poți reîndrăgosti de aceeiași persoană sau că poți rămâne toată viața îndrăgostit de același partener.(I.Mitrofan, 2002, p.87)

Foarte multe dintre cupluri nu depășesc stadiul monotonizării relației, ceea ce generează dizarmonie, conflictualitate, disoluție.Acest stadiu apare din ce în ce mai timpuriu deoarece atenția acordată satisfacției celuilalt a devenit un pariu pierdut cu noi înșine și cu promisiunile inconștiente făcute în extaziatul debut de amor.(C.Ciupercă , 1997, p.123).

Divorțialitatea afectează diferențiat femeia și bărbatul.Dacă există copii în căsnicie de obicei rămân la mama și dacă nu se produce recăsătorirea, atunci costurile

psihologice sunt mai mari pentru barbați, iar cele materiale pentru femei.Bărbații suferă -e vorba, desigur, de cei cu un minim simț moral-pentru că nu mai sunt lângă copii, se îngrijorează de situația acestora, rămași practic fără tată, sau cu un tată vitreg.Mama cu un copil are o situație materială mult mai grea comparativ cu familiile complete sau cu femeile necăsătorite sau fără copii.Femeile rămase singure cu copii decad economic din umătoarele motive  :capacitate de câștig mai mică, determinată la randul ei, pe de o parte, de faptul că în timpul căsniciei a fost total sau parțială iesită din campul muncii, iar pe de altă parte, deoarece fiind singura cu copii, trebuie să se ocupe de aceștia ;lipsa suportului din partea fostului soț, multi dintre aceștia neplătind nici întreținerea pentru ea și nici pensia pentru copil ;ajutor neîndestulător din partea statului, a societății în ansamblu.În toate țările, femeile divorțate ce au copii sunt dezavantajate economic diferit și în funcție de etnie(exemplu situația mamelor rome).(M.Voinea, 1996, p.53)

Efectele divorțului sunt extrem de complexe, cele mai importante fiind:

Tentația neîncrederii- comparativ cu persoanele necăsătorite, cele divorțate pun mai des sub semnul întrebării necesitatea legalizării unei relații.Oficializarea unei legături de parteneriat este, de cele mai multe ori, efectul unor constrângeri de ordin economic sau social și nu neapărat o dorință intimă a căsătoritului recidivist.Îndoiala acestuia că noua familie va fi ocolită de probleme nu se va spulbera aproape niciodată.

Tentația generalizării – tendința indivizilor de a consudera că toate persoanele de același sex cu partenerul de care a divorțat sunt la fel cu acesta și, că mai devreme sau mai târziu, problemele trecute se vor repeta în viitor este una dintre cele mai spontane și longevive prejudecăți.De multe ori, provocăm noi înșine partenerul să se comporte în direcția profetizată, pentru a ne verifica ipotezele și a adăuga încă un strop de neîncredere unei relații plecată din start cu șanse reduse de reușită.

Tentația inflexibilității – în general, persoana divorțată nu mai este dispusă intr-o nouă relație să accepte prea multe compromisuri.Ea consideră, dat fiind rezultatul negativ al căsniciei, că n-a meritat sacrificiul făcut și pentru a preîntâmpina eventualele regrete cu noul partener adoptă o poziție inflexibilă, cerându-i acestuia să o accepte așa cum este.Soluția rigidității nu face altceva decât să-i întărească convingerea concubinului că divorțul partenerului are și alte cauze, izvorâte din incapacitatea acestuia de a ține cont și de nevoile celuilalt.

Tentația neimplicării – divorțul aduce cu sine și decizia individuală (și)inconștientă a celor doi de a se implica sentimental mai puțin în viitoarele relații.Stresul psihic al separării macină dorința indivizilor de a-și oferi afectivitatea și pasiunea cu atâta nonșalanță ca în primul mariaj.Noii parteneri ar trebui să aibă multă răbdare cu sentimentele rănite ale celor care au cunoscut experiența unui divorț.

Tentația comparării- majoritatea persoanelor divorțate au tendința de a recurge la comparații, căutând la noul partener exact calitățile avute de vechiul soț.Foarte puțini reușesc să înțeleagă că fiecare individ are personalitatea sa, fiecare ne poate oferi la fel de mult, chiar dacă este mereu altceva.Important este să știm să apreciem calitățile unei persoane, fără a le raporta la ce-am avut sau la ce-am fi putut avea.

Tentația resemnării- divorțul poate genera și cazuri de acută resemnare, în care individul să devină indiferent la tot ceea ce înseamnă aventură, dragoste, căsătorie, copii.El se poate retrage în sine, spre a-și găsi liniștea interioară sau își poate canaliza întreaga energie în cariera profesională, singura care-i mai poate oferi satisfacții.

Aceste efecte au consecințe importante asupra psihicului celui divorțat și asupra modalităților viitoare de interrelaționare afectivă cu ceilalți.Din această perspectivă, divorțul rămâne un examen nedorit al maturității noastre, o dovadă că putem lupta cu noi înșine pentru a încerca să fim din nou fericiți. (I.Mitrofan, 2002, p.89-90)

Capitolul II

Efectele divorțului asupra personalității copiilor

Consecințele asupra copilului sunt multiple.În societățile tradiționale există tendința de stigmatizare a copilului ai cărui părinți sunt despărțiți.În societatea moderna urbană, acest aspect aproape că nu contează.Există însa o serie de efecte psihologice în legatură cu identificarea de rol de sex și formarea unor atitudini față de familie și muncă.(P.Iluț,2005, p 171-182)

Efectele divorțului asupra copiilor variază în funcție de vârsta copilului, maturitatea lui intelectuală și emoțională, capacitatea de a accepta divorțul părinților, de a face față durerii și pierderii de suferințe, de timpul petrecut cu cei doi părinți, de reacția părinților înșiși și de reacția prietenilor din grupul de școală sau de joacă.Reacțiile copiilor în fața pierderii cauzate de divorțul părinților diferă în funcție de etapa de vârstă.

Când e foarte mic, copilul nu poate face față cu adevarat travaliul afectiv de a percepe divorțul, decât dacă rămane în același spațiu, dar chiar și cei mici pot avea o înțelegere a consecințelor emoționale ale separării mai mare decât își imaginează adulții.În viața copilului există trei continuumuri :continuumul corpului, continuumul afectivității și continuumul social.La copil, continuumul este corpul și afectivitatea lui.Corpul i s-a construit într-un spațiu anume, alături de părinții care se aflau acolo.Când părinții pleacă, dacă spațiul nu mai este același, copilul nu se mai regasește nici chiar în corpul lui, adică în reperele lui spațiale și temporale, pentru că unele depind de celelalte. Dimpotrivă, dacă, atunci când cuplul se desface, copilul poate rămâne în spațiul unde părinții au fost împreună, există o mediere și travaliul divorțului decurge mult mai bine pentru el.Dacă nu, deoarece corpul lui s-a identificat cu casa în care trăiește, când casa este pentru el distrusă, datorită absenței unui părinte sau dislocării cuplului, sau când el însuși trebuie să o părăsească, copilul va cunoaste două niveluri de destructurare :nivelul spațial, care se răsfrânge asupra corpului, nivelul afectivității, răsfrant în sentimente disociate. Așa că, dacă părinții pot proceda astfel, cel mai bine ar fi ca apartamentul să le rămână copiilor și ca părinții înșiși să vină alternativ să-și îndeplinească aici ,,datoriile de parinte’’.Locul de domiciliu obișnuit al copiilor ar trebui să fie acela unde au trăit împreună cu cei doi părinți și unde vor ramane cu un singur părinte.Lucru valabil nu doar pentru casa, dar și pentru școală, când este vorba de copii de la șapte-opt ani în sus.Este contraindicat ca, datorită unui divorț, un copil să fie constrâns să-și părăsească școala pentru a merge la altă școală.Putem fi siguri că se va alege cu doi ani de întârziere școlară ;nu se va duce la școală pentru că este prea divizat.

Unul dintre motivele pentru care oamenii se căsătoresc este că doresc să aibă copii.Într-adevăr, anumiți copii fac familiile fericite.Cuplurile fără copii se separă sau divorțează dacă mariajul nu este fericit, în timp ce cuplurile nefericite decid adeseori să rămână unite de dragul celor mici.

Puțini dintre acești copii vor să accepte divoțul ca un răspuns la problemele și relațiile dintre părinții lor.Pentru adulți este foarte dificil să-i ajute pe copii să facă față durerii provocate de separare sau divorț.

Când divorțul survine în timpul anului școlar și copilul părăsește școala pentru a locui în altă parte, situația este la fel de nefastă.Căci confunzia resimțită de copil este dublă :pe de o parte, ființa lui intimă, subiectul așa cum a fost format de cele două ființe structurante, s-a zdruncinat ;pe de altă parte, ființa lui socială, care depinde de colegii de clasă, s-a rupt.Va trebui să se obișnuiască cu alți colegi, care îl vor întreba de ce vine în timpul anului ;astfel, tulburarea lui se dubleză. În clipa distrugerii cuplului, copilul devine morăcanos, nu se mai joacă în clasa, e cu capul în nori, absorbit în gândurile și reflecțiile lui.

Preșcolarii între 2 ani și jumătate și 6 ani, adesea manifestă, prin comportament, semnele unui puternic stres :mulți dintre ei plâng, nu vor să respecte regimul de alimentare și odihnă, manifestă agresivitate în relațiile cu ceilalti copii, ei sunt cuprinși de sentimentul de culpă, considerându-se vinovați de divorțul părinților.Copiii de vârsta între 6-12 ani sunt supuși unei puternice presiuni psihice, având sentimente negative față de unul sau ambii părinți și manifestându-și furia și dezacordul față de ceea ce se întâmplă prin comportamentul său, precum  :negativism, minciună, furt ;acești copii sunt marcați de diferite tulburări somatice (dureri de cap, dureri de stomac).Ei sunt marcați de o mare tristețe, de sentimente de frustrare, confuzie și anxietate, de conflicte de loialitate, mulți dintre ei căutând contactul cu părintele absent.La aceste vârste, băieții sunt mai vulnerabili :ei înregistrează mai frecvent eșec școlar și dificultăți de integrare socială, se restabilesc mai greu.Ei sunt îngrjorați de ceea ce se va întampla cu ei, dacă iși vor mai vedea bunicii și alte rude când părintele nu mai este cu ei, dacă trebuie să-și schimbe școala si locuința.(M. Constantinescu, 2008,p.96)

Nici în adolescență experiența divorțului nu este suportată fără probleme :furia, tristețea, sentimental de amenințare și de neliniște în legătură cu viitorul, decepția, indignarea morață, chiar și disprețul sunt evidente de cercetători.(E.Stănciulescu, 1997, p.141)

Adolescenții între 13-15 ani simt mânie, depresie, vină și disperare, devin îngrijorați de situația materială pe viitor, încep viața sexuală foarte devreme ca un răspuns individual la divorțul părinților săi.Aceștia uneori își învinovățesc părinții că le-au distrus viața.Ei sunt foarte sensibili la problema noii legături de dragoste a părinților și desigur, fiindu-i și mai trasparent, cu precădere a celui cu care stă.Ei își pun întrebări și despre ce spune lumea, dar îi poate afecta și prin producerea de confuzie.

Copiii sunt afectați de divorțul părinților chiar și în cazul dacă nu au o reprezentare conceptuală despre relațiile întrerupte între părinți.Studiile asistenților sociali care s-au ocupat de tematica divorțului și de influența acestuia asupra copilului au demonstrat că unii copii au capacitatea de a se adapta la stresul generat de divorțul părintilor, pe când alții eșuează.Lipsa tatălui în familie a fost corelată cu comportamentul deviant al copilului și cu tulburări de comportament, precum și cu tulburări în viața sexuală.Fără îndoială, absența tatălui reprezintă un factor în funcție de care putem explica diferite tulburări de comportament al copiilor.Însă acesta, fiind corelat cu alți factori, cum ar fi psiho-sociali și economici, afectează și mai puternic capacitatea copilului de a se adapta la situația creată.Fenomenul divorțului este perceput de copil în funcție de etapa de dezvoltare emoțională a acestuia și de factorii care au determinat dezorganizarea familiei.Există câteva aspecte după care copilul constientizează fenomenul de divorț :

Copiii cunosc efectele reale ale divorțului .În procesul de adaptare la noua situație generată de divorț, copiii nu au încredere în viitor, se simt vinovați de ceea ce s-a întâmplat în familie, obosiți, au dificultăți în concentrare și pot înregistra scăderea reușitei școlare.Cei mai mulți dintre copii încep să înteleagă realitatea divorțului la sfârțitul primului an de separare a părinților.Abia peste un an și jumătate unii se situează la o anumită distanța față de conflictele parentale.Pentru alții însă divorțul părinților rămâne o durere pe viață.

Pierderea este una dintre cele mai dificile probleme cu care se confruntă copilul.Ea înseamnă pierderea părintelui cu care nu mai locuiește, pierderea unei tradiții familiale și a ritmului vieții familiale, pierderi la nivel emoțional și fizic.

În cele mai dese cazuri separarea și divorțul părinților nu sunt acceptate de către copii, deoarece ei continuă să spere la reîntregirea familiei, la refacerea cuplului parental și la restabilirea echilibrului familial, chiar dacă cei doi părinți s-au recăsătorit.În același timp divorțul poate fi uneori acceptat și, în mod special, înteles de tinerii adolescenți.

Mulți copii și tineri, care s-au adaptat situației provocate de divorț ,nu vor să repete experiența părinților lor.Foarte mulți se îndoiesc de probabilitatea ,,recuperării’’dragostei pierdute în copilarie printr-o viitoare relație intimă personală.(A.Miron p 63-64)

Mulți copii înainte sau după divorț își pot schimba comportamentul.Unii dintre ei se manifestă prin agresivitate, aceste manifestări de violență ale copillului pot apărea atât în raport cu ceilalți, cât și în raport cu propria persoană. Copilul poate vorbi urât, poate lovi, strica sau se poate lovi în încercarea de a pune în act tensiunea și teama pe care o resimte, de a exprima furia și confuzia și a înțelege anumite situații cu caracter traumatic la care asistă și la care le poate relua la rândul său. Agresivitatea este unul dintre primele simptome ale unui climat tensionat sau conflictual și una dintre primele modalități ale copilului de a-și exprima suferința.(M. Spânu, 1998, p.96)

Investigarea mai îndeaproape a efectelor divorțului asupra copilului a nuanțat imaginea populară tipică asupra fenomenului, care enunță ,,bieții copii cu părinți divorțați’’, înțelegând prin aceasta că aproape automat, prin divorț, copiii suferă.În acest caz sunt concludente câteva constatări principale: 

Dacă după divorț copilul continuă să interacționeze cu celălalt părinte, în speță cu tatăl, diferențele în profilul psihocomportamental sunt nesemnificative în comparație cu familiile biparentale.Este de reținut însă că interacțiunea trebuie să fie sistematică și pozitivă.Sistematică, adică des și regulat, pozitivă, în sensul ca tatăl, păstrandu-și autoritatea rezonabilă, trebuie să fie cald și înțelegător, să nu-l dădăcească tot timpul să să-l ,,monteze’’ împotriva mamei sau a tatălui vitreg.În anumite țări există lege, după divorț, copilul este lăsat expres în custodia ambilor părinți.Aceasta presupune că amandoi părinții au responsabilități zilnice în creșterea și educarea copilului, uneori și rezidența fiind comună (succesivă la mama și la tata).Există însă avantaje și dezavantaje atât pentru monocustodie, cât și pentru custodia comună.Față de monocustodie, cea comună are avantajul că amândoi partenerii își continuă rolul de părinți, însă dacă ei nu colaborează autentic, ci se ceartă, e preferabilă cea monoparentală.

Studiile au arătat că stima de sine a copilului este afectată mai mult negativ la familiile cu conflicte decât la cele monoparentale.Însă și alte comportamente ale sinelui și personalității sunt negativizate mai pronunțat în familiile cu tensiuni majore decât în cele monoparentale.Când la neînțelegerile grave din cuplu se adaugă abandonul, abuzul, unoeri sexual, față de copii sau dereglările mentale, apare limpede pericolul pentru sănătatea fizică și psihică a copiilor.Pe drept cuvânt, se consideră că mediul cel mai propice al dezvoltării tinerelor ființe umane este familia intactă fericită sau, oricum , cu o buna înțelegere matrimonială, iar cel mai nepotrivit, familiile ce au problemele mai sus amintite.Familia monoparentală este undeva la mijloc, și pentru ca ea să funcționeze bine, cheia este lipsa conflictelor între părinții divorțați.

Comportamentul social (antisocial) al copilului și performanțele sale școlare nu sunt afectate radical de lipsa unui părinte, în particular a tatălui.Avem aici un exemplu elocvent de influența mascata a unor variabile.Dacă facem o comparație brută între copiii biparentali și monoparentali, rezultă că ultimii au performanțe școlare mai slabe, în cazul lor existând mai multe situații de devianța.Controlând însă variabila ,,venituri’’, diferența se reduce extrem de mult.Într-adevar, proporțional, familiile monoparentale sunt mai sărace.Studii de mai mare finețe dovedesc că , izolând factorul ,,sărăcia’’, lipsa tatălui are totuși efecte de încurajare a comportamentului deviant, nu însă în măsura prezumată de simțul comun.(M.Constantinescu, 2008, p84)

Impactul negativ al divorțului asupra copilului depinde în principal de :gradul de conflictualitate al familiei care s-a destrămat, sănătatea mintală a părinților, densitatea rețelei sociale a actualei familii a copilului și vârsta pe care a avut-o copilul la divorț.

Pentru adulți este adesea foarte dificil să-i ajute pe copii să facă față durerii provocate de separare sau divorț.Părinții pot evita discutarea deciziilor lor cu copiii, căci ei înșiși sunt atât de nervoși și de confuzi.De asemenea ei mai pot crede că își protejează copiii nespunându-le ce se întâmplă, ca să nu-i necăjească.Asistenții social și ceilalți profesionisti pot discuta problemele divorțului numai cu părinții deși ar trebui să discute mai mult cu copiii că ei au cea mai mare nevoie de consiliere din partea unui profesionist, dar se tem uneori să discute cu ei deoarece le-ar provoca o durere și mai mare.Dar noi subestimăm perceptivitatea de care dau dovadă copiii, și de izolarea pe care pot s-o sufere dacă vorbim despre ei în loc să vorbim cu ei, fără să le dăm informațiile și asigurările de care au nevoie în legătură cu deciziile care îi privesc.

În unele cazuri pentru unii copii divorțul înseamnă și o eliberare, ei cred că dacă nu au putut fi fericiți alături de ambii părinți, ei speră să fie fericiți alături de un singur părinte (tată sau mama), însă ei pot fi și așa afectați, cel mai bine pentru un copil este să crească alături de ambii părinți într-o familie armonioasă.(L.Parkinson,1993, p.165)

Dacă din punct de vedere personal, divorțul este un eveniment traumatic, experimentat individual de toți membrii familiei, din punct de vedere familial el este un fel de imagine răsturnată și distorsionată a ,,beneficiarilor’’ căsătoriei, iar din punct de vedere social este un fenomen cu numeroase implicații economice și spiritual.(Sorin Rădulescu, 2001, p. 58)

Cu toate că sistemul juridic lucrează conform principiului ce-i mai bine pentru copil, el rezolvă doar parțial situația, mai ales cu privire la litigiile legate de custodia și întreținerea copilului.Pentru acest motiv s-a căzut de acord pentru binele persoanelor implicate, mai ales pentru copii să funcționeze instituția numită medierea divorțului formată din persoanele specializate(asistenți sociali, consultanți și terapeuți maritali) ce au drept sarcina, asistarea cuplului în timpul și după proces pentru a-și rezolva problemele personale, juridice legate de custodia și întreținerea copiilor.

Divorțul are în general consecințe negative și asupra părinților celor divorțați pentru că se perturbă relațiile bunici-nepoți, relațiile în care a fost investită multă activitate, apoi aceștia sunt supuși presiunii psihologice a rudelor și cunoștințelor.

În comunitățile rurale sau în cele urbane mai mici, părinții ai căror copii plecați din localitate au divorțat sau sunt pe cale să o facă răspund cu multă reținere și jenă la întrebările curioase ale vecinilor ori cunoștințelor.(P. Iluț, 2005,p.181).

Însuși divorțul ca decizie luată în urma acordului între cei doi parteneri provoacă numeroase traume și suferințe.Divorțul se deosebește, în același timp, de celelalte crize familiale, prin gradul ridicat de violență verbală și fizică pe care îl antrenează, cu toate consecințele sale negative asupra vieții personale și sociale.Cele mai importante efecte ale unei situații de criză divorțială sunt urmatoarele:

-diminuarea șo obturarea crescândă a contribuției grupului familial la viața colectivității de scăderea drastică a creativității personale a membrilor;

-micșorarea randamentului profesional și ignorarea conduitei morale, împreună cu restrângerea relațiilor dintre membrii familiei și neglijarea datoriilor de părinte;

-manifestarea unor tulburări afective și caracteriale, denaturarea unor stări și sentimente, care influențează personalitatea soților și a copiilor;

-instaurarea unui climat tensionat, lipsit de valențe educative pozitive, care permite copiilor o libertate complet nesupraveghetă și ancorarea lor în grupurile stradale.Absența funcțiilor fundamentale ale familiei determină multiple perturbări ale conduitei și personalității copilului.(M.Contsntinescu, 2008, p.96)

Pierderea contactului dintre copil și unul din părinți adesea înrăutățește contactele și cu alte rude, cu bunicii, unchii, care nu rareori sunt figuri foarte importante în viața unui copil.Dereglarea relațiilor cu aceste persoane provoacă ambelor părti suferințe adânci.

Deseori însă părinții recăsătoriți tind să rupă definitiv relațiile cu partenerii anteriori, considerând că ele pot amenința stabilitatea noii familii.(P.Iluț 2005 p.184)

Copiii au reacții adverse atunci când părinții lor se lupta pentru custodia lor.

Părinții care nu cad de acord asupra custodiei și a aranjamentelor referitoare la accesul la copii, tind să interpreteze sentimentele și comportamentul copiilor lor în așa fel incât să le confirme propriile lor preferințe sau puncte de vedere.Este foarte probabil că nici unul dintre parinți să nu înțeleagă sentimentele dureros contradictorii ale copilului, iar următoarele exemple de certuri tipice între părinți indică concluziile conflictuale la care pot conduce.

Rezistența sau refuzul copiilor de a merge în vizită la parintele plecat sunt explicate :

De către părintele la care copilul este în îngrijire ca rezultatul fricii, supărării, lipsei de dragoste sau indiferenței copilului față de părintele plecat ;sau prin sentimente similare față de noul partener al părintelui sau , de alți copii existenți, sau prin vizitele neregulate, prin nepunctualitate, eșec în îngrijirea adecvată a copilului și încercări de a-i folosi ca aliați, spioni, mesageri.

De către părintele absent ca rezultatul îndoctrinării de către parintele care are copilul în îngrijire, care folosește orice ocazie pentru a întoarce copiii împotriva părintelui cu care nu mai trăiesc împreună ;sau prin aceea că copiii se tem că vor fi pedepsiți sau respinși de către părintele cu care trăiesc dacă vor manifesta afecțiune și loialitate față de părintele absent.

Nerăbdarea copiilor de a merge în vizită la parintele absent este atribuită :

De către parintele care-l îngrijește mituirii de către părintele care vizitează ,lipsei de disciplină în timpul vizitelor și faptului că parintele care vizitează îi ofera o atenție neîntreruptă pentru un timp scurt, nestanjenită de treburile gospodăriei și adesea cu mulți bani de cheltuiala ;

De către părintele care vizitează puternicului atașament al copiilor sau usurării de a scăpa de un părinte (care-l îngrijește) deprimat, mohorât, neglijent .

Accesul de a sta un timp la părintele care a plecat poate fi considerat :

De nedorit de către părintele care îngrijește copiii dintr-o pluralitate de motive.Celălalt părinte (de obicei,tatăl) nu are experiența în hrănirea și îngrijirea copiilor și poate fi considerat un părinte incompetent sau în care nu poți avea încredere.Dacă el sau ea trăiește împreună cu altcineva , această altă persoană poate fi considerată ca având o proasta influență care ar putea contamina copiii.Un copil care a fost tratat pentru probleme emoționale sau de sănătate se poate considera că are nevoie de o îngrijire specială pe care părintele care vizitează nu este sigur că o poate acorda.

Foarte dezirabilă de către părintele care vizitează, astfel încât copiii să poată să petreacă destul timp pentru a construi o relație strânsă.Acești părinți au nevoie să facă împreună cu copiii lucruri normale, obișnuite cum ar fi să le dea de mâncare și să-i ducă la culcare, în vreme ce scurtele ieșiri în locuri publice sunt adesea artificiale și le lipsește intimitatea.Vizitele mai lungi care includ rămasul peste noapte dau posibilitatea nu numai dezvoltării unor relații pozitive, dar și apariției conflictelor în cursul cărora copiii pot testa măsura în care pot avea încredere în controlul și grija părintelui care-l îngrijește .

Lacrimile, obrăznicia, proasta purtare, tulburările de somn, îmbolnăvirea copiilor după vizite sunt explicate :

De către părintele care îl are în îngrijire drept o dovadă a nefericirii lor în timpul vizitei;sau prin proasta influență a părintelui care a făcut vizita sau a altor persoane implicate; prin efectele negative ale mutării copilului de la un părinte la altul ;

De către părintele care vizitează ca o dovadă a nefericirii copiilor locuind cu părintele care îl are în îngrijire; sau prin influența proastă a acestui părinte sau a altor persoane din gospodarie, prin nevoia copilului de a petrece mai mult timp cu părintele care vizitează.

Remediul pentru aceste probleme este :

-reducerea vizitelor sau încetarea lor ;

-creșterea duratei sau frecvenței vizitelor, sau cererea în custodie, ingrijire de control a copiilor.

Această ciocnire de percepții și concluzii poate fi mânuită de către părinți într-un mod foarte asemănător cu modul în care au mânuit problemele căsniciei.Argumentele pot fi necontrolate și distructive, cu scene de mânie purtate în fața copiilor, forma conștientă sau inconștientă de a le cere sprijinul.Cuplurile care evită confruntarea directă pot să ducă la lupta prin intermediari :avocați și alți profesioniști, pot fi înrolați de o parte sau de alta, iar o ceartă intimă între părinți poate fi escaladată într-o adevarată bătălie legală.Unele cupluri poartă razboi pe toate fronturile –față în față, ca și prin intermediul avocaților, rudelor și copiilor.Pe de altă parte, unul dintre părinți poate să creadă că celălalt are atuuri atât de mari, încât singura sa responsabilitate este să se retragă total.Aceste reacții de tipul  ,,luptă-sau-fugi’’afectează evident copiii și ei pot ajunge să învețe să desfășoare conflictele în același mod.( C.Ciupercă, 1997, p.77)

Copiii care provin din familiile destrămate nu se maturizează niciodată și rămân foarte vulberabili toată viața facând multe greșeli în dorința de a găsi multă afecțiune și siguranță sau au un comportament scindat instabil ca adulți.Rămân cu mari probleme emoționale și pot deveni ușor dependenți afectiv de parteneri , dar și probleme de căutare a propriei identități și indiferent cât sunt de inteligenți sau intruiți se descurcă destul de greu în relaționarea umană de cuplu. (I.Mitrofan, p. 54)

1. Rolul copiilor in conflictele familiale

1.Adesea, adulții presupun despre copii că ei sunt doar victime pasive ale destrămării familiei și este posibil că ei să fie spectatori care privesc cu tristețe cum lumea lor familială se dezintegrează în fragmente de evenimentene explicate. Comportamentul unui copil nu este numai un raspuns individual, el poate fi o încercare de a influența ai membrii ai familiei și de a face fața la o criza copleșitoare pentru familie în ansamblu.Spunând aceasta nu blamăm în nici un fel copiii și nici nu sugerăm ca necazurile dintre părinți sunt din vina copiilor.Strategiile de spraviețuire ale copiilor, în mare măsură inconștiente pot fi o încercare disperată de a obține dragostea și securitatea de care au nevoie, de a-și păstra familia așa cum o cunosc și de a acorda părinților lor dragoste și sprijinul de care ei înșiși au o foarte mare nevoie.(L.Parkinson, 1993,p.104)

Teoriile timpurii ale tulburărilor emoționale în copilărie presupuneau o relație cauză-efect lineară între relațiile maritale disfuncționale și impactul lor asupra copiilor.Mai recent, totuși, terapiștii familiali ne-au ajutat să întelegem că interacțiunile familiei urmează mai degrabă un model circular decât unul linear.Aceste modele repetitive circulare pot fi evidențiate cu mare claritate în problemele accesului la copii al părintelui care părăsește familia, probleme apărute în timpul și după divorț.Copiii aduc ,,contribuții inocente, dar funcționale’’la problemele familiei și de aceea trebuie implicati activ în rezolvarea lor.Comportamentul unui copil care poate părea total negativ și contra-productiv atunci când este considerat dintr-o perspectivă individuală poate ajunge să fie înțeles ca o strategie de rezolvare, atunci când este considerat din perspectiva sistemului familial.(A.Miron, 2005, p.55)

Majoritatea copiilor se simt vinovați de faptul că părinții lor divorțează.Copilul trebuie să știe că el nu este responsabil pentru separarea părinților și că nu a pierdut dragostea părintelui absent.Dacă însă copilul se simte respins, el de asemenea poate reacționa prin respingerea părintelui că l-a ranit, mai ales dacă este înconjurat în aceasta de către părintele care a ramas cu el.Totodată, copilul poate folosi respingerea ca pe un mijloc de a-și rezolva problemele personale.

Copilul se simte eliminat din aria centrului de interes al familiei, reacționează, își pierde încrederea în părinți, se simte lipsit de protecția implicită pe care i-o ofereau aceștia și se vede pe sine ca abandonat, slab și vulnerabil în fața unei vieți din care a luat cunoștință doar cu partea întunecată. Trauma divortului părinților este amplă și se poate dezvolta impredictibil. Nici unul din părinți nu își recunoaște culpa, fapt care repercutează asupra inteligibilității pentru copil a propriei situații. Copilul nu este o ființă rațională, pentru că nici părinții nu sunt. El va fi de partea celui care-i oferă mai mult sau mai concret. Iar instanța e obligată prin lege să consemneze partajul afectiv al copilului.

Atunci când copiii asistă la certuri, discuții aprinse, reproșuri sau când simt că ceva nu este în regulă între părinții lor, copiii își atribuie în dese rânduri vinovăția, considerându-se motivul pentru care se întâmplă acest lucru, chiar dacă în realitatea nu este adevărat. Se gândesc că au fost “răi”, că nu s-au comportat cum trebuia, că au dezamăgit sau că părinții s-au supărat pe ei. Un moment extrem de dificil este acela în care copilul va fi pus să aleagă între cei doi părinți. Oricâte argumente i s-ar da în favorarea unuia sau altuia, el nu poate secționa dragostea lui în două și nu se poate împărți între cei doi. Pe oricare l-ar alege, uneori constrâns de factori exteriori, se va simți vinovat față de celălalt părinte. Copilul nu ar trebui pus în situația de a alege, ci în situația de a se constitui un demers comun de a petrece timpul cu el, împreună sau separat. Astfel, părinții săi se vor separa ca și cuplu conjugal și nu ca și cuplu parental, el va avea în continuarea o mamă și un tată, nefiind obligat să renunțe la unul dintre ei.

Uneori copiii se simt mai vinovați de divorț și din pricina complicațiilor aduse de însărcinările și responsabilitățile pe care existența lor le face să apese pe cei doi părinți.(M.Constantinescu, 2008, p.97)

Pentru părinți este foarte dificil să facă față presiunilor pe care le exercită părinții asupra lor atunci când se atacă reciproc fie direct față de copil, fie în auzul lor.Unii copii reacționează prin respingerea părintelui pe care îl percep ca fiind responsabil de producerea rupturii, alții fac vizite secrete părintelui absent pe la spatele părintelui căruia i-au fost încredințați și chiar copiii mici fug uneori de acasă în căutarea unui părinte pe care l-au idealizat în imaginația lor.Persoana pe care o găsesc ar putea să ajungă la un trist eșec în încercarea de a se potrivi fanteziei lor.Când ajung la maturitate, un șir de legături rupte poate reflecta la caești copii o continuă căutare a părintelui perfect pe care ei cred că l-au avut odată.(L.Parkinson, 1993, p.129)

Cel care nu a trecut printr-un divorț acela nu poate sa simtă suferința asemănătoare cu a celor care au trecut peste un divorț, este foarte dureros un divorț atât pentru adulți cât și pentru copii, în urma căruia aceștia au numai dezavataje și sunt marcați pe viață oricât de mult ar încerca cei din jur să-i încurajeze.De aceea toate familiile care au trecut printre anumite conflicte familiale să se gândească bine înainte de a face acest pas, care este destul de dramatic pentru toți membrii familiei și să încerce să remedieze relațiile dintre ei pentru a opri suferința celor din jur, deoarece de aici începe să se distrugă viața copiilor și ei se îndreaptă spre căi greșite, care niciodată nu își mai pot reveni.

Pentru mine cred că nu există suferința și durere mai mare decât un divorț, acesta odată apărut într-o familie își spune tot cuvântul.

Eu, ca asistent social aș vrea să mă implic mult în problemele oamenilor care se confruntă cu un divorț și să investesc multă pasiune și să mă implic în totalitate pentru a face această profesie.Un sfat pe care l-aș da tuturor familiilor care doresc să divorțeze, este să treacă mai întâi pe la un consilier sau un asistent social, aceștia în aceste cazuri sunt de mare folos cu toate că toți părinții în aceste momente fiind destul de furioși, ei îi ignoră crezând că nimeni și nimic nu le mai poate reface familia, ei se simt capabili de tot ceea ce fac și nu au nevoie de ajutor din partea unor asistenți sociali, și odată ce au luat o hotărâre nu o mai pot schimba, pentru că unii dintre părinți sunt lași, se gândesc doar la ei nu și la tristețea copiilor pe care le-o provoacă , care este destul de puțin spus ,,tristețe ‘’,este greu de exprimat în cuvinte ce pot simți copiii în astfel de momente.,o mare parte dintre părinți cred că pot fi fericiți după divorț, dar mai târziu își dau seama că nu e așa cum își imaginează ei. Toți părinții trebuie să fie foarte atenți la deciziile pe care le iau, să se gândescă bine , să țină cont și de părerile altora și să fie mult mai grijulii în educarea și dezvoltarea copiilor care este destul de importantă.

În concluzie , statutul familiei determină forma de socializare a copilului, ordinea acțiunilor și responsabilității acestui proces.Familia este grupul referențial ale cărui valori, norme și practici sunt adoptate de către copil care se raportează la ele în evaluarea comportamentului.

Starea fizica și psihică dereglată de stresul divorțului poate reflecta încercările conștiente sau inconștiente ale copilului de aș reuni din nou părinții, chiar dacă el este conștient de faptul că va suferi și mai mult în acest caz.Este de știut că un copil bolnav atrage atenția părinților de la problemele căsniciei, deoarece îi unește grija față de copil.Astfel, în dorința de a-și uni părinții ,copilul deseori dorește să rămână bolnav, deoarece știe că odată ce își va reveni conflictul marital poate să reapară.Totodată, faptul că copilul plânge de dureri de cap sau de stomac poate fi interpretat de unul din părinți ca un semn că vizitele de acces sunt dăunatoare copilului, iar părintele care îl are în îngrijire poate cere asistentului social ca accesul să fie interzis.Copiii între 6-9 ani au probabilitatea mai mare de a forma o alianță protectoare cu părintele pe care ei îl percep ca fiind mai vulnerabil și mai suferind.Ei sunt în stare să sacrifice propriile nevoi în scopul de a-l ajuta cât mai mult pe acest părinte.

Uneori un copil se oferă, inconstient (iar uneori conștient) drept țap ispășitor care atrage asupra sa mânia părinților ca un mod de a reduce ostilitatea dintre ei.Delincvența copiilor, lipsa de la școală sau comportamentul agresiv pot provoca certuri între părinți, menținându-i implicați emoțional cu copilul și între ei.Continuarea acestor probleme poate fi necesară familiei pentru că împiedică retragerea unuia dintre părinți.Este, de aceea, important să nu se presupună că părinții sau copiii vor să se termine cu aceste probleme sau simptome de care se plâng.Comportamentele deviante sau tulburările de comportament pot avea o funcție pozitivă în menținerea relațiilor în familii, iar unul sau mai mulți membrii ai familiei vor menține asemenea comportamente până când ating scopuri mai profunde. (A.Miron, 2005, p.67)

Este foarte importantă comunicarea cu copiii în cazul divorțului.

Dacă dorim ca, copiii să se simtă suficient în siguranță pentru a fi în stare să-și împărtășească sentimentele cu adulții cu care abia atunci fac constință, este important să le oferim un mediu prietenos, bine dotat cu echipament de joaca pentru a-l ajuta să-și exprime sentimentele pe care nu le pot exprima în cuvinte.Pentru asistenții sociali este cel mai bine să se întâlnească împreună cu copiii și părinții lor pentru a-i ajuta să comunice unii cu alții mai mult.Prezența reală a asistentului social reduce izolarea, singurătatea și comunică copilului preocupare și sprijin.În vremuri de tulburare profundă contactul fizic real pare a fi singurul mijloc de a aduce ușurare copilului’’.Asistentul social poate fi singura persoana, în afară de copil, care să fie în contact direct cu ambele jumătăți ale familiei divizate.Copiii pot fi ușurați descoperind ca și altcineva împărtăsește acest rol stresant de du-te-vino și înțelegere cum te simți atunci când îl ai.Întâlnirile de familie sunt totuși adesea dificil de aranjat în practica și perspectiva unor certuri violente în prezența copiilor poate mari nervozitatea asistentului social și a familiei.S-a observat în legatură cu terapia de familie că copiii pot fi retrași și necomunicativi, refuzând cu încăpătânare să participe, sau pot fi gălăgioși și deranjanți, făcându-l pe profesionist să se simtă încurcat și ineficient și, în acest fel, să-și piardă credibilitatea în ochii părinților.Asistenții sociali au descoperit că îi ajută pe părinți să se centreze pe copii ca pe niște indivizi concreți în loc să-i folosească ca pe mijloace de târguială.Indiferent de vârstă, copiii pot asculta și participă într-un fel sau altul, fără să fie obligați să vorbească.Mulți copii își manifestă bucuria la vederea părintelui absent, făcând astfel imposibil pentru părintele căruia îi este încredințat să se mai opună la accesul acestuia la copil pe motivul că asemenea vizite tulbură copiii.Dar alții sunt confuzi și triști, plâng și devin tulburați atunci când parinții intră în contact.Asistentul social poate să fie atunci confruntat cu doi părinți furioși și copii tăcuți, care sunt incapabili să confirme sau să contrazică afirmațiile părinților cu privire la sentimentele lor .(L.Parkinson, 1993, p.114)

3. Recăsătorirea.Avantaje si dezavantaje

După cum s-a văzut, societatea modernă, în special țările puternic dezvoltate din Vest, dar și Europa în general și America, cunoaște o creștere accentuată a familiilor constituite din soți care au mai fost căsătoriți cel puțin o dată.Astăzi, familiile reconstituite care se mai numesc și reconstruite , recompuse au ca sursă principală divorțul.(Iluț P.,2005, p.188)

Cam tei sferturi din femeile divorțate se recăsătoresc în cele din urmă, așa cum fac patru cincimi dintre barbați.Această rată ridicată de recăsătorii atestă importanța căsătoriei în societatea americană.Decesul căsătoriei este, deseori, atribuit unei căsătorii anumite, nu instituției căsătoriei.

Astăzi, fiecare are dreptul să încerce să fie fericit, chiar și în condițiile în care prima sau primele alegeri ar fi fost greșite.Democrația conjugală permite oricăruia dintre cei doi parteneri să părăsească o relație atunci când plafonarea s-a așezat peste existența lor epuizată de prea mult banal.

Individul a devenit celulade bază a societății, pentru că el, și nu familia, decide ce vrea să facă și ce nu.Individul își asumă responsabilitatea tipului de conviețuire care crede că i se potrivește cel mai bine, fără presiunea unor norme, care îi favorizau insatisfacția și nefericirea.Mai mult, el poate părăsi oricând o diadă în care nu se mai regăsește, fără teama că opinia publică i-ar condamna opțiunea de a nu-și fi dus crucea la nesfârșit.(I.Mitrofan, 2002, p.93)

Recăsătorirea creeaza o familie reconstituită sau combinată, formată din doi părinți din care cel puțin unul aduce în această unitate familială nouă, unul sau mai mulți copii dintr-o căsătorie anterioară.Relațiile interpersonale în aceste familii sunt extrem de complexe.Cine este răspunzator față de cine ? Cine asigură disciplina ? Educația? Care sunt îndatoririle față de părintele biologic căruia i s-a lăsat copilul ?Ce autoritate exercită acesta ? În aceste familii, acordul social asupra rolurilor și îndatoririle familiale adecvate este minim.Dar întrucât numărul familiilor combinate crește, există probabilitatea să fie stabilită o definiție mai socială a normelor adecvate, a rolurilor și a convențiilor sociale.(I.Mitrofan, 1996, p.72)

Răspunsul la întrebarea de ce se recăsătoresc indivizii este cvasimilar cu cel la întrebarea de ce se căstoresc.

Avantajele sunt pe linia beneficiilor materiale, de confort, sexual-erotice, emoționale, procreare.Pentru femeia singură cu copil(copii), recăsătorirea înseamnă și îmbunătățirea situației materiale și ieșirea de sub spectrul stigmatizării.De asemenea deși existența copiilor dintr-o căsătorie anterioară este de regulă un impediment, pentru unii parteneri faptul că întalnesc o familie cu copii gata făcuți și crescuti este un avantaj (Ganong, Coleman, 1994). Recăsătorirea aduce beneficii copiilor și părinților pe linia acumulării de capital marital, a identificării de rol, a lărgirii relațiilor sociale prin noi rude (Furstenberg,Spanier ,1984)

Recăsătorirea comportă însă și serioase dezavantaje și riscuri.Primul este probabilitatea de divorț mai mare.G.Becker (1991) explica aceasta prin volumul mic al capitalului marital specific, alții prin trăsăturile de personalitate sau prin tensiunile și constrângerile legate de experiența copiilor din căsătoria precedentă.

În al doilea rând, indiferent dacă se ajunge la divorț sau nu ,existența copiilor dintr-o altă căsătorie, la unul dintre parteneri sau la amandoi, creeaza probleme.În familiile reconstruite copiii au mai multe probleme nu numai față de familiile biparentale, cu părinții proprii, ci și în comparație cu cele monoparentale.și părinții vitregi au dificultăți, legate cu precădere tocmai de faptul că propriul copil este copil vitreg pentru partenerul lui.În special în asemenea contexte, părinții vitregi simt o criză de autoritate.Așteptările față de noua căsătorie sunt oarecum contradictorii :având deja o experiență maritală și o deziluzie, unul sau cei doi parteneri sunt realiști, dar în același timp, tocmai fiindcă relația conjugală anterioară nu a reușit, își pun toate speranțele de a-ți reface viața în căsnicia ce se profilează.

Relația dintre copil și părintele său natural afectează puternic viața noului cuplu.Aceasta se întâmplă întrucât, de regulă, înainte de recăsătorire copilul a petrecut un timp îndelungat cu părintele în a cărui custodie a rămas, s-au dezvoltat legături afective strânse și bogate, care par acum perturbate de cel nou-venit.La rândul lui, acesta simte de multe ori că este văzut ca un intrus și trebuie să intre cumva în competiție cu copilul pentru atenția și stima partenerului.Nu puține sunt cazurile în care părintele vitreg, în forme diferite, total sau parțial, este exclus din sistemul consolidat copil-părinte (biologic)Rolurile și comportamentele părintelui vitreg sunt destul de ambiguu și confuz definite.Nimeni nu știe bine ce ar trebui să facă.De aceea, mulți părinți vitregi încearcă mai multe roluri și tipuri de conduite până când își găsesc poziția potrivită.(Iluț P., 2005, p.189)

Coabitarea este mult mai frecventă în cazul recăsătoririlor decât al căsătoriilor efectuate pentru prima oară.Foștii căsătoriți mizează mult mai mult pe ,,căsătoria de probă’’ în a-și estima compatibilitatea.

Cauzele principale pentru care recăsătoririle se dezagreghează într-o masură mai pronunțată decât prima căsătorie ar fi :existența copiilor din căsătoria anterioara care, neavând aproape nici un cuvânt de spus în selecția partenerului, au prin caracteristicile și modul lor de comportare o putere extraordinară în de-selecția acestuia(Strong, DeVault,1998).Concepția și atitudinea față de stabilitatea familială la cei recăsătoriți este mai liberală.Ei consideră ca nu vor să mai trăiască mizerabil, până să ajungă să nu mai poată răbda –așa cum s-a întâmplat când au divorțat pentru prima dată, și oricât de neplăcută ar fi varianta divorțului, sunt deciși să o adopte.Alternativa sau varianta complementară la aceasta explicație este pornirea structurală spre divorț, ce țin de caracteristici ferme de, o sensibilitate emoțională prea accentuată, ,,neseriozitatea’’ și, mai grav, tendințele psihopatice.Recăsătoririle nu mai au același suport material și afectiv din partea familiei și a rudelor ca prima căsătorie.

O alta componentă a vieții în recăsătorire care poate spori stabilitatea este aceea că unul sau ambii soți au învățat din dificultăți și nu mai permit ca ele să se dezvolte ireconciliabil.(Iluț P, 2005, p. 44)

Recăsătorirea poate fi și un avantaj pentru unii copii.Unii copii îi cer mamei sau tatălui lor să se recăstorească.Aceștia sunt niște copii care ar vrea să se elibereze de violența pulsiunilor incestuoase față de părintele cu care trăiesc, și asta deoarece părintele pare să nu aibă nevoie de alți adulți și se repliază asupra copilului .Regresiunea tatălui sau a mamei la stadiul de copil, petrecute sub ochii lor, le blochează evoluția.

Se întamplă ca părintele continuu să aibă o legatură în afara caminului și să nu-i spună asta copilului.Este foarte rău ceea ce fac, pentru a se putea dezvolta, copilul are nevoie de cuvinte care să-l asigure tocmai de faptul că adultul are o relație privilegiată cu un alt adult.

Părintele cu care locuiește copilul trebuie să i se explice foarte bine atunci când mama sau tata vor să aibă o altă relație, să i se gasească anumite cuvinte potrivite. Copiii au nevoie să dispună de termeni clasici ca de exemplu ,,logodnic’’.Pentru un copil, cuvântul acesta înseamnă o promisiune de căsătorie.,,Prieten’’ pentru el, înseamnă ,,camarad’, termen care nu integrează dimensiunea sexuală, pe când pentru adult lucrurile stau invers.

. Rolul de părinte vitreg este unul mult mai delicat decât cel de părinte natural.Este cu siguranță o sarcină dificilă care poate începe adesea pe un teren ostil, în multe cazuri copilul vede în ,,noul’’ părinte înlocuitorul nedorit al părintelui natural.
Întelegerea emoțiilor pe care le trăiește copilul este foarte importantă pentru părinții care își doresc pentru copiii lor să treacă mult mai ușor peste astfel de situații.

Atunci când părintele vitreg cere ajutorul copilului, acesta deja are un dezavantaj, deoarece , în psihologia copilului vă este oricând opozabil- ,,tu nu ești mama mea” . Critica, impunerea forțată, cearta, reproșurile nu sunt de natură să vă facă mai înțeles sau mai acceptat de către copil și mai ales, nu îi fac neapărat bine. încercați să discutați avantajele și dezavantajele situațiilor disputate, ajutați-l să înțeleagă și părțile mai puțin bune ale comportamentelor sale, ghidați-i alegerile în loc să i le impuneți pentru că numai așa îi puteți dezvolta sentimentul de responsabilitate personală și încrederea în sine.(M.Constantinescu, 2008, p.96).

Relația copiilor cu părinții vitregi diferă de la copil la copil.Unii copii se acomodează foarte repede cu părintele vitreg, alții nu, depinde și de felul cum se comportă părintele vitreg cu copilul.

Situațiile dificile cu tatăl vitreg sau cu mama vitregă se trag foarte des de la părintele la care copilul stă, cel mai des mama, câteodată tatăl.S-ar spune ca în cele mai multe cazuri, părintele la care stă copilul nu prea acceptă drepturile pe care le arogă noul soț de a avea un rol educativ față de copilul din prima căsătorie.Copilul simte ambivalența.Când părintele respinge o intervenție ce limitează libertatea copilului, venind de la tatăl vitreg, sau remarcile critice ale mamei vitrege, copilul simte că părintele lui a marcat un punct.Dacă părintele genitor nu este ambivalent și, de pildă părăsește încaperea pentru a-l lăsa pe noul partener în liniște cu copilul, lucrurile se pot aranja foarte repede.

Statutul copilului față de noul soț poate să nu fie limpede, să nu-i fi fost articulat logic și cu afecțiune de către părintele continuu.

Uneori copilul se poate simți nefericit în prezența mamei sau tătălui vitreg, iar părintele îl obeservă pe copil că nu se poate simți bine datorită părintelui vitreg și vrea să ia măsuri spunându-i că poate merge la tatăl sau mama lui, depinde unde se află copilul la momentul respectiv, dar asta ar însemna pentru el sa-și părăsească școala prietenii sau îl poate muta la un internat, ceea ce acestea ar avea mari repercusiuni asupra copilului.(L.Parkinson, 1993,p.66).

Un părinte divorțat care se ocupă de copii singur, sau împreună cu un nou partener, poate opune o puternică rezistență ca celălalt părinte să mai continue contactul cu copiii, mai ales dacă el sau ea avusese puțin de a face cu copiii înainte de separare.Se presupune că, pentru a fi părinte, cineva trebuie să aibă în seamă, totodată, și îngrijirea fizică a copiilor, iar unii asistenți sociali ca și unii părinți par să considere inseparabile exercitarea rolului fizic de cel psihologic de părinte.

Conflictul familial de după divorț este adesea accentuat de miturile și fanteziile care nu pot fi înlăturate decât prin dialog și întâlnire față în față.Fnteziile cu privire la părinții vitregi sunt foarte puternice, trăsăturile care disting familiile vitrege de cele biologice au rămas până recent în mare măsură necunoscute.Familiile vitrege nu sunt în nici un caz un grup omogen, ele includ multe variații ale structurii familiei care necesită modalități diferite de adaptare și reorganizare.Cuplurile recăsătorite adesea se luptă din greu pentru a ajunge să fie familii ,,obișnuite’’ încercând să gonească fantomele trecutului care le reamintesc că sunt doar o familie vitregă.Copiii pot avea resentimente profunde față de un nou venit care, aparent, a fost cauza destrămării căsniciei părinților lor.Le poate fi frică că își vor pierde afecțiunea părintelui rămas și pot avea o disperată nevoie de siguranță și de atenție suplimentară tocmai când noul cuplu se află în faza de lună de miere relațiilor dintre ei.

Multe studii arată că relațiile proaste dintre copiii și părinții vitregi erau mult mai răspândite atunci când familia s-a destrămat prin divorț decât atunci când un părinte natural a decedat.Confuzia care înconjoară rolurile de părinte vitreg și de părinte natural care nu are copii în îngrijire este parte a unui mai larg vacuum normativ în societatea noastră, ce rezultă din eșecul său de a face față consecințelor ratelor ridicate ale divorțului și recăsătoriei.(L.Parkinson,1993, p.142)

Conflictul din familiile vitrege nu era provocat numai de intruziunea problemelor nerezolvate din trecut, se năștea de asemenea tensiuni din cauză că membrii familiei vitrege erau defazați prin pozițiile pe care le aveau în ciclul de viață al familiei.Părinții vitregi care nu au mai avut copii pot fi puși în fața unor scene dificile cu copiii lor vitregi adolescenți, din cauză că nu au participat în nici un fel la copilăria acestora.Alții pot aduce cu ei copii mici din relații anterioare, obligându-și partenerul să se întoarcă în timp la un stadiu mai timpuriu al ciclului viții de familie, pe care consideraseră că l-au avut depășit deja.Ajutarea membrilor familiei să devină mai conștienți de aceste tensiuni între diferitele stadii ale ciclului vieții de familie, poate ușura o parte din frustrările reciproce.(L.Parkinson, 1993, p.144) .

Capitolul III

Legistlația în problematica divorțului

Sectiunea 1. Încetarea și desfacerea căsătoriei.Actuala reglementare menține dinstincția între încetarea căsătoriei, care intervine în cazul decesului unuia dintre soti, declarării judecătorești a morții unuia dintre soți și al recăsătoririi soțului celui ce fusese declarat mort, și desfacerea căsătoriei care intervine prin divorț.(Art.37)

Divorțul-mijloc de desfacere a căsătoriei.Până la Legea nr.59/1993, reglementarea divorțului era în sensul că desfacerea căsătoriei are un caracter excepțional Căsătoria se poate desface în cazuri excepționale prin divorț.

Art.38 C.familiei este deosebit ca redactare faț de cel anterior din care s-ar putea deduce că desfacerea căsătoriei nu mai intervine în cazuri excepționale și anume :

Redactarea anterioară era în formă negativă, în sensul că instanța nu poate desface căsătoria prin divorț decât atunci când …,determinându-se aceste condiții, pe când redactarea actuală este în formă afirmativă, textul arătând că instanța de judecată poate desface căsătoria prin divorț atunci când…,determinându-se apoi condițiile ;

Condițiile în care se poate desface căsătoria prin divorț sunt stabilite într-un mod care să pară să nu mai aibă în vedere caracterul excepțional al divorțului.Textul, în redactarea anterioară, spunea că divorțul nu se putea pronunța decât atunci când ,,datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt atât de grav și iremediabil vătămate încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea’’,pe când redactarea actuală este în sensul că desfacerea căsătoriei se poate dispune atunci când ,,datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă’’.Rezultă că deosebirea există în ce privește intensitatea vătămării(,,atât de grav’’ și ,,grav vătămate’’) și nu se mai cere condiția ca vătămarea raporturilor dintre soți să fie iremediabilă.

Divorțul se poate pronunța și numai pe baza acordului ambilor soți dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de text, ceea ce redactarea anterioara nu permite, considerându-se ca divoțtul prin consimțâmântul mutual al soților nu este posibil.Desigur, s-ar putea aprecia că dacă legea admite divorțul prin consimțământul lor înseamnă că în relitate există temeiuri suficiente care au determinat pe soți să divorțeze și se recunoaște aceste temeinice.

Art.38 în redactarea anterioară prevedea că temeinicia motivelor de divorț și imposibilitatea continuarii căsătoriei se apreciază ținându-se seama de durata căsătoriei și interesele copiilor minori, ceea ce nu poate să însemne că prezența copiilor într-un proces de divorț constituie un obstacol în pronunțarea divorțului, dar, uneori, respingerea divorțului s-a întemeiat pe interesele copiilor minori, pe când redactarea actuală este în sensul că se ține seama de interesele copiilor minori, nu și de durata căsătoriei, ci numai pentru soluționarea cererilor accesorii divorțului, referitoare la încredințarea copiilor minori, obligatia de întreținere și folosința locuinței.

După noua reglementare, oricare dintre soți poate cere divorțul dacă starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei, deci boala se invocă drept motiv de divorț de către soțul bolnav.Desigur, și celălalt soț poate cere divorțul dacă nu se mai poate continua căsătoria.Rezultă ca divorțul nu mai are un caracter excepțional, fiind un mijloc de desfacere a căsătoriei și anume singurul.În principiu căsătoria se încheie pe viață.Dar căsătoria se poate desface prin divorț dacă există motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soți și căsătoria nu mai poate continua.În acest fel, reglementarea divorțului are la bază mai mult ideea divorțului remediu, decât aceea a divorțului sancțiune, deși aceasta din urmă idee nu a fost părăsită în întregime, deoarece divorțul se pronunța, exceptând cazurile prevăzute de art.38 din vina unuia sau a ambilor soți.(I.Albu, p.88)

Divorțul prin acordul soților.Divorțul se poate pronunța pe baza acestui acord dacă sunt îndeplinite următoarele condiții :

Până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei.Rezultă ca soții pot să încheie acordul lor și înainte de a trece cel punți un an de la încheierea căsătoriei, pe care îl pot folosi după trecerea acestui termen.

Să nu existe copii minori rezultați din căsătorie.Este vorba de copii proveniți din acea căsătorie, iar nu dintr-o alta, de exemplu, unul din soți are un copil dintr-o căsătorie anterioară.Dacă soții ar avea un copil adoptat(de ambii)ar rezulta că nu este îndeplinită condiția deși copilul adoptat este asimilat cu copilul firesc, afară de unele aspecte.Copiii minori rezultați din căsătorie să existe la data introducerii cererii de divorț, de exemplu,copilul minor să nu fi încetat din viața înainte de această dată sau să fi devenit major.Rezultă că textul cere să nu existe copii minori la data introducerii acțiunii de divorț.

Art.613 C.proc.civ. mai prevede unele cerințe legale care trebuie respectat.Astfel, cererea de divorț întemeiată pe acordul părților va fi semnată de ambii părinți.Dacă soții au convenit și asupra modalităților de soluționare a cererilor accesorii divorțului, aceasta se va cuprinde în acțiunea de divorț.

Hotărârea care se pronunță pe baza acordului soților este definitivă și irevocabilă în ce privește soluția divorțului.(Art.619 C.proc.civ)

Concepția dreptului nostru privind divorțul.Așa după cum pentru încheierea căsătoriei este necesar consimțământul liber al soților, tot astfel voința acestora trebuie să fie luată în considerare atunci când ea se manifestă în sensul desfacerii căsătoriei.Oricare dintre soți trebuie să aibă dreptul să ceară desfacerea căsătoriei a cărei continuare, datorită unor motive temeinice care au vătămat grav și iremediabil raporturile dintre soți, a devenit cu neputința pentru el.A nu admite acest drept soților înseamnă a reveni la sistemul indisolubilității căsătoriei.

Caracterul social al căsătoriei face ca voința soților să nu poată constitui prin ea însăși un temei suficient pentru desfacerea ei.Prin urmare, soarta căsătoriei nu poate fi lăsată numai la aprecierea soților.De aceea manifestarea de voință a soților sau numai a unuia dintre soți poate fi luată în considerație pentru pronunțarea divorțului numai atunci când se bazează pe faptul imposibilității continuării căsătoriei datorită unor motive temeinice.Această imposibilitate se constată de către autoritatea de stat competentă.Statul este direct interesat în apărarea căsătoriei și a familiei și de aceea a reglementat modul în care poate fi admis divorțul.

Secțiunea 2

Motivele de divorț.Înlăturarea termenelor de conciliere și de gândire.

Reglementarea motivelor de divorț.Redactarea noua menține sistemul de a nu se enumera motivele de divorț și a se putea desface căsătoria atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți s-au vătămat grav și nu mai este posibilă continuarea căsătoriei.

Temeinicia motivelor de divorț se apreciază de la caz la caz, de către instanța de judecată.Acordul părților pentru desfacerea căsătoriei și cererea de divorț a unui soț pe temeiuri de sănătate sunt considerate de lege motive temeinice.În redactarea anterioara a art.613 erau prevăzute trei situații cu consecințe și din punct de vedere procedural, în ceea ce privește motivele de divorț :

Nu se acordă nici termen de conciliere, nici termen de gândire.Primind cererea de divorț, președintele instanței fixează termenul de judecată, în cazurile în care divorțul era cerut pentru motivul ca soțul pârât :

-suferă de alienație mintală cronică sau de debilitate mintală cronică ;

-este declarat dispărut prin hotărâre judecătorească;

-și-a părăsit soțul ,stabilindu-se în străinătate.

Se acordă termen de conciliere în camera de consiliu, dar nu se acordă termenul de gândire.Primind cererea de divorț, președintele instanței dă reclamantului sfaturi de împăcare, fixează termenul de judecată, fără acordarea termenului de gândire, în cazurile în care divorțul era cerut pentru ca :

-soțul pârât a fost condamnat pentru tentativa sau complicitate la tentativa de omor împotriva soțului reclamant, instigare la omor împotriva acestuia, vătămarea corporală gravă a soțului reclamant, nedenunțarea acestor fapte ori favorizarea acelora care le-au săvârșit sau a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni privitoare la viața sexuală ;

-soțul pârât a fost condamnat pentru una sau mai multe infracțiuni săvârșite cu intenție,altele decât cele arătate mai înainte, să execute pedeapsa închisorii de cel puțin 3 ani, dacă cererea de divorț s-a introdus în timpul executării pedepsei ;

-dacă din căsătorie nu au rezultat copii.

Se acorda atât termenul de conciliere în camera de consiliu cât și termenul de gândire de la 3 la 6 luni.Primind cererea de divorț, președintele instanței dă reclamantului sfaturi de împăcare, fixează un termen de conciliere în camera de consiliu, iar dacă aceasta nu se realiza, stabilea un termen de gândire de la 3 la 6 luni.După expirarea acestui termen urma procedura stabilită de lege.Se proceda în acest fel când din căsătorie au rezultat copii care erau minori.

Potrivit redactării noi, acestei trei situații au fost înlăturate, reglementându-se o procedură unică și anume, primind cererea de divorț, președintele instanței va da reclamantului sfaturi de împăcare, și, în cazul în care acesta stăruie cererea sa, va fixa termen pentru judecarea cauzei(Art.613 C.prov.civ)

Interesele copiilor minori.Prin copiii minori trebuie să se înteleagă cei ai soților respectivi din căsătorie, cei din afara căsătoriei și cei adoptați.Soluția se impune, deoarece, prin Art.38 se face o aplicare a principiului constituțional privind ocrotirea sa pe toți copiii minori, fără nici o distinctie.Se ține seama de interesele copiilor minori, și nu de durata căsătoriei, dar nu pentru temeinicia și imposibilitatea căsătoriei, ci numai pentru soluționarea cererilor accesorii divorțului, referitoare la încredințarea copiilor minori, obligația de întreținere și folosința locuinței.

Rolul reglementării legale privind motivele de divorț în stabilitatea familiei.Fundamentul stabilității căsătoriei îl constituie esența morală a acestuia, adică afecțiunea și inclinația reciprocă a soților, completă cu sentimentul datoriei morale față de familie și societate și cu comunitatea spirituală dintre soți.Ca o consecința a unității dintre interesele personale și cele obștești, în căsătorie se realizează, în principiu, armonia dintre datoria morală a soților și sentimentele și inclinațiile lor reciproce.Pe de altă parte, fără o comunitate spirituală, fără o mare prietenie între soți, nici nu poate să existe cu adevarat o dragoste pe care să se întemeieze o căsătorie trainică.Încă din momentul încheierii căsătoriei, soții își confruntă profunzimea sentimentelor lor reciproce de afecțiune, prețuire și prietenie cu sentimentul răspunderii față de îndatorirea pe care și-o asumă prin întemeierea unei familii, cu toate implicațiile pe care acesta le comportă.

Dar, în sensul stabilității familiei, un rol însemnat revine reglementării legale privind divorțul.Această reglementare constituie un puternic mijloc de lupta împotriva atitudinilor ușuratice față de familie și societate și, totodată, contribuie la formarea unor deprinderi și obișnuințe, în cadrul relațiilor de familie, conforme cu cerințele moralei, pe care le exprimă normele dreptului familiei.

Într-adevar, dacă divorțul s-ar obține cu ușurința, fără seriozitate și simțul de răspundere necesar, acest fapt ar putea avea o influență defavorabilă asupra relațiilor de familie chiar în momentul întemeierii acestora prin căsătorie, în sensul că încheierea căsătoriei s-ar putea face fără prea multă chibzuință și spirit de răspundere.Viitorii soți ar putea face acesta, deoarece ar ști că vor putea desface căsătoria ce o vor încheia fără nici o dificultate.Încheierea unor asemenea căsătorii nu ar fi nici în interesul soților respectivi și nici al societății.

Sisteme sau concepții privind divorțul.Se pot concepe mai multe sisteme privind justificarea divorțului:

Divorțul remediu. Potrivit acestei concepții, pronunțarea divorțului nu este condiționată de culpa vreunuia dintre soți, ci de imposibilitatea continuării căsătoriei cel puțin pentru unul dintre soți.Divorțul este un remediu, o soluție pentru o situație care nu mai poate dăinui.Astfel, de exemplu, dacă unul dintre soți este bolnav și s-a creat o situație care nu mai poate continua, divorțul urmează a se pronunța;

Divorțul sancțiune.În aceastp concepție, divorțul se pronunță ca o sancțiune pentru fapta culpabilă a unuia dintre soți.Divorțul nu se poate pronunța împotriva soțului inocent.Fiind o sancțiune pentru o fapta culpabilă, divorțul se poate pronunța, dacă a fost cerut, chiar când continuarea căsătoriei nu a devenit imposibilă, datorită faptei săvârșite.

Temeiul divorțului în dreptul nostru.Temeiul divorțului constă în îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

Existența unor motive temeinice, apreciate cu grijă de către instanța judecătorească;

Aceste motive să fi vătămat grav raporturile dintre soți încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă;

Imposibilitatea continuării căsătoriei să existe pentru cel care cere desfacerea ei.

Rolul culpei în procesul de divorț.Stabilirea culpei unuia dintre ei sau a ambilor prezintă interes în ceea ce privește unele efecte ale divorțului:

Pensia de întrținere.Potrivit art.41 C.fam.,soțul care este vinovat de desfacerea căsătoriei este îndreptățit să primească întreținerea din partea celuilalt soț, după desfacerea căsătoriei, numai în decurs.În cazul recăsătorarii soțului vinovat, în decursul acestui an dreptul la întreținere înceteaza.Dacă ambii soți sunt vinovați de desfacerea căsătoriei, atunci fiecare dintre ei este îndreptățit să ceară pensia de întreținere de la celălalt, nedeterminat în timp, acesta în reglementarea data prin Decretul nr.779 din 1966.Dreptul la întreținere al soțului care nu este vinovat de divorț, de la celălalt soț,nu este tărmurit în timp.

Culpa exclusivă a soțului reclamant.Aceasta, dacă soțul pârât nu cere și el desfacerea căsătoriei, justifică respingerea acțiunii de divorț.Pronunțarea divorțului din vina ambilor soți se va face numai atunci când culpa concurentă a soțului reclamant este gravă și bine stabilită și ar fi putut duce ea singură la desfacerea căsătoriei.Instanța constată desfacerea căsătoriei, fără a pronunța divorțul din culpa când se cere pentru alienație mintală și debilitate mintală cronică, ori boala gravă și incurabilă.

Încredințarea copiilor minori.Stabilirea culpei nu prezintă importanța numai prin ea însăși pentru încredințarea copilului minor.Acesta poate fi încredințat și soțului din a cărui vină s-a desfăcut căsătoria, dacă interesele lui sunt în acest sens, căci ,,un soț rău(împotriva căruia s-ar fi pronunțat divorțul) nu este neapărat și un părinte rău.’’

Beneficiul contractului de închiriere privitor la locuința comună.În situația în care soții nu au copii și nici nu au căzut de acord cu privire la beneficiul contractului de închiriere privnd locuința comună, acesta este acordat ,,soțului care a obținut divorțul’’(Art.12,Legea nr.5 din 1973)

Efecte de ordin moral, educativ.Culpa de divorț prezintă importanța și sub acest aspect.Reținerea, în hotărârea de divorț, a faptului că unul dintre soți este vinovat de distrugerea căsătoriei înseamnă atitudinea societății față de acei care, prin comportarea lor, lipsită de simț de răspundere față de familie și societate, încalcă regulile de conviețuire și constituie un exemplu negativ pentru ceilalți cetățeni.

Sectiunea a 3-a

Procedura divorțului

Acțiunea de divorț aparține numai soților.Acțiunea de divorț are un caracter strict personal și de aceea nu poate fi introdusă decât de către soți.

Soțul lipsit de capacitate de exercițiu.Soțul alienat sau debil mintal neinterzis poate introduce acțiune de divorț în momentele de luciditate.

Soțul alienat sau debil mintal interzis poate introduce acțiune de divorț în momentele de luciditate, deoarece altfel ar însemna ca o incapacitate de exercițiu să se transforme într-o incapacitate de folosință, dat fiind că acțiunea nu poate fi introdusă de tutore, căci atribuțiile acestuia nu privesc exercitarea acțiunilor cu caracter personal.

Soțul alienat sau debil minatl interzis poate figura ca pârât în procesul de divorț prin tutorele său.Când unul dintre soți este dispărut în fapt, celălalt soț va putea cere desfacerea căsătoriei, procedura urmând a se face prin afișare, conform Art.95 C.proc.civ.

Cererea de divorț.Pe lângă mențiunile pe care trebuie să le cuprindă orice cerere de chemare în judecată, cererea de divorț trebuie să cuprindă numele copiilor minori născuți din căsătorie sau a acelora care au aceeași situație legală .Dacă nu există asemenea copii, se va face o mențiune în acest sens.

Prin cererea de divorț, soțul respectiv mai poate solicita să i se încredințeze copiii minori și să se fixeze contribuția celuilalt soț pentru întreținerea acestora (Art.42C.fam.), să poarte și dupa divorț numele pe care l-a purtat în timpul căsătoriei(Art.40 C.pen.), să se împartă bunurile comune (Art.36 c.fam.), să se descidă asupra beneficiului contractului de închiriere (Art.22 Legea nr.5 din 1973)

Prezentarea personal a cererii de divorț.Cererea de divorț, împreună cu înscrisurile doveditoare, se prezintă personal de către reclamant prețedintelui judecătoriei.(Art.612 C.prov.civ)

Sfaturi de împăcare. La primirea cererii de divorț, președintele instanței va da reclamantului sfaturi de împăcare.

Prezența personală a părților. În materie de divorț, părțile sunt obligate să se înfățișeze în persoana în fața instanțelor de fond(Art.614 C proc.civ).Această obligație nu exclude dreptul de apărare prin avocat, care poate asista parte prezentă, dar nu o poate reprezenta în lipsa acesteia.În fața instanței de recurs sau la judecată altor căi de atac, soții pot să-și exercite drepturile preocesuale și numai prin mandatări.

Alți participanți la procesul de divorț.Când soții au copii minori, instanța va dispune și citarea și ascultarea autorității tutelare.În acest sens, în decizia de îndrumare nr.10 din 13 noiembrie 1969 se arată că dacă soții au copii născuți din căsătorie sau care au starea copiilor născuți din căsătorie, hotărârea nu se va putea pronunța fără concluziile orale sau scrise ale autorității tutelare.În procesele de divorț în care există copii minori, prezența procurorului este deosebit de utilă.

Măsuri provizorii în timpul procesului de divorț.Tinând seama că procesul de divorț durează un anumit timp, care, în general, este mai lung când există copii minori, timp în care situația de divorț nu mai corespunde cu situația de fapt, legea permite luarea unor măsuri vremelnice în cursul judecării procesului de divorț.Potrivit Art.613 C.proc.civ., în redactarea sa anterioară Decretului nr.779 din 1996, instanța putea să ia, chiar înainte de prima zi de înfățișare, măsuri vremelnice, pe timpul judecății, pe cale de ordonanță președințială, cu privire la reședința deosebită a soților, la încredințarea copiilor și la pensia de întreținere.

Hotărârea de divorț.În cazul în care sunt îndeplinite cerințele art.38 C.fam., instanța pronunță desfacerea căsătoriei numai dacă sunt motivele temeinice, care fac imposibilă continuarea căsătoriei, au fost provocate de către soțul pârât, nu și atunci când cauza dezbinării este imputabilă exclusiv soțului reclamant.În această din urmă situație, acțiunea de divorț se repinge.Divorțul se poate pronunța numai din vina soțului reclamant, dacă pârâtul a introdus cerere reconvențională ori acțiune de divorț, și, în urma probelor administrate, cererea principala a fost respinsă, iar cererea reconvețională ori acțiunea de divorț a pârâtului a fost admisă.Pronunțarea divorțului din vina ambilor soți se va face numai atunci când, chiar dacă pârâtul nu a introdus cerere reconvențională, culpa concurentă a soțului reclamnt este gravă și bine stabilită și ar putea duce ea singură la desfacerea căsătoriei.(I. Albu, p. 45)

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești cu privire la bunurile copilului

În cazul în care copilul este încredințat unuia dintre părinți, drepturile și îndatoririle părintești menționate se exercită de către acesta(art.43 C.fam.)În cazul în care copilul este încredințat unei alte persoane decât părintele sau unei instituții de ocrotire, instanța va trebui să decidă care dintre părinți va exercita dreptul de a-i administra bunurile și de a-l reprezenta sau de a-i încuviința actele.

Beneficiul contractului cu privire la locuință

Încredințarea copiilor unuia dintre părinți are influență asupra atribuirii beneficiului contractului de închieriere, căci acesta folosește soțului căruia i s-au încredințat copiii.(art.22 Decretul 5 din 1973), indiferent dacă aceștia au rezultat din căsătoria respectivă sau dintr-o altă căsătorie anterioară.

Primirea alocației de stat pentru copii.

În ce privește încasarea alocației de stat, deosebim:

Dacă părinții nu sunt împreună, copilului i-a fost stabilit domiciliul la unul din aceștia prin hotărâre judecătorească sau copilul a fost încredințat în cazul divorțului spre creștere și educare unuia din aceștia, ori copilul din afara căsătoriei a fost încredințat spre creștere și educare unuia din ei și existș neiînțelegere între părinți privind care din ei să încaseze alocația, aceasta se încasează, pe baza deciziei autoritășii tutelare, de către părintele la care se afla domiciliul copilului sau la care a fost încredințat spre crșstere și educare.

Dacă copilul se află în plasament familial sau este încredinșat unui terț spre creștere și educare, încasarea alocației se poate face de tutorele ori curatorul copilului (art.4).

În cazul căsătoriei părintelui din afara căsătoriei la care este încredințat copilul ori al căsătoriei părintelui din afara căsătoriei părintelui divorțat, la care a fost încredințat copilul la divorț, fiecare din aceștia poat încasa în continuare alocația de stat.

Căsătoriile încheiate înainte de punerea în aplicare a Codului familiei.

Dispozițiile Codului familiei privitoare la divorț se aplică și în privința acestor căsătorii în conformitate cu distincțiile prevăzute de art.7 Decretul nr.32 din 1954.Asemenea căsătorii pot fi desfăcute dupa intrarea în vigoare a Codului familiei, potrivit motivelor prevăzute de acest cod.(F.Ciutacu, p.66)

1.Încredințarea copiilor minori.(art.42 C.fam.):

În cazul în care există copii minori se pune problema încredințării acestora.Înstanța judecătorească este obligată, chiar dacă nu există o cerere expresă a soților în acest sens, să se pronunțe, prin hotărâre de divorț, și asupra încredințării copiilor minori, pentru a se evita introducerea ulterioară a unei noi acțiuni, ceea ce nu ar fi în interesul copiilor minori, care nu pot fi lăsați fără îngrijire și ceea ce nu ar fi în interesul copiilor minori, care nu pot fi lăsați fără îngrijire și întreținere.

Criteriul dupa care se va călăuzi instanța pentru a decide cu privire la încredințarea copiilor minori este în interesul acestora.În determinarea interesului copiilor minori se ține seama de o serie de factori, printre care:posibilitățile materiale ale părinților;posibilitățile de dezvoltare fizică, morală și intelectuală pe care copiii le pot găsi la unul dintre părinți;vârsta copilului; comportarea părinților față de copil înainte de divorț;legăturile de afecțiune stabilite între copil și familie.Desigur, se vor avea în vedere și alți factori:sexul copilului, starea sănătății, serviciul pe care-l au soții.Astfel, s-a decis că, la aprecierea intereselor copiilor, instanța trebuie să țină seama de întregul complex de împrejurări privind vârsta și sexul copiilor, atașamentul acestuia față de unul sau altul dintre părinți, de posibilitățile materiale și moralitatea părinților și, în general de existența celor mai prielnice condiții pentru creșterea și educarea minorului.În decizia de îndrumare a instanței supreme , nr.10 din 13 noiembrie 1969, se arată că în vederea încredințării copiilor minori în conformitate cu interesele acestora, instanța va culege din timp toate datele necesare cu privire la profesia soților, profilul lor socio-moral, modul în care își exercită îndatoririle față de copii, starea sănătății lor și a copiilor, posibilitățile materiale pe care le au soții pentru asigurarea creșterii și educării copiilor, precum și orice alte date care ar putea fi de natură să influențeze asupra soluției

Deoarece la încredințarea copiilor minori se ține seama exclusiv de interesul acestora, înseamnă că, pe de-o parte, instanța trebuie să decidă pentru fiecare dintre copii și, pe de altă parte, copilul poate fi încredințat chiar părintelui vinovat de divorț.

Pentru a decide cu privire la încredințarea copiilor minori, instanța de judecată este obligată să asculte pe părinți, autoritatea tutelară și pe copiii care au împlinit vârsta de 10 ani.În privința ascultării tutelare, Tribunalul Suprem a decis, prin decizia de îndrumare nr.19 din 5 iulie 1962, că prezența efectivă a delegatului autorității tutelare la dezbateri nu este obligatorie.Autoritatea tutelară poate să-si comunice părerea în scris, informând instanța cu privire la traiul soților și modul cum sunt îngrijiți copiii și cu privire la măsurile ce crede de cuviință a fi luate în interesul copiilor.De aceea , citarea autorității tutelare în procesele în care sunt copiii minori este, în toate cazurile, obligatorie.

Părinții se pot învoi cu privire la încredințarea copiilor minori, dar acestă învoială nu produce efecte dacă învoiala corespunde intereselor copiilor.Învoiala părinților cu privire la încredințarea copiilor nu este obligatorie pentru instanța de judecată.

În cazul existenței unor motive temeinice, datorate de cele mai adeseori imoralități ori comportării părinților, copiii minori pot fi încredințați unor rude sau altor persoane, dar numai cu consimțământul acestora, ori unor instituții de ocrotire.Astfel, chiar dacă unul dintre părinți trăiește, copilul poate fi încredințat spre creștere și educare bunicilor în cazul în care din împrejurările cauzei ar rezulta că este în interesul acestuia.În speță, copilul a fost încredințat, după divorț, mamei, fiind îngrijit de bunici, iar în urma decesului mamei a fost lăsat în continuare la ei, considerându-se că este în interesul său.

Exercitarea drepturiloe părintești cu privire la persoana copilului .În cazul în care copilul a fost încredințat unui părinte, acesta exercită drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului.(art.43 ).Celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățatura, și pregătirea lui profesională.(art.43 C.fam.)

Modalitățile de exercitare a acestui drept sunt următoarele:vizitarea copilului la louința părintelui căruia acesta i-a fost încredințat; lăsarea în vizită la locuința părintelui căruia nu i s-a încredințat; vizitarea copilului la școală; petrecerea vacanțelor școlare la ambii părinți.(P.Abraham, p.113)

Soluționarea cererilor făcute în cadrul procesului de divorț sau pe cale de acțiune separată cu privire la stabilirea modalității de exercitare a dreptului pe care îl are părintele căruia nu i s-a încredințat copilul de a păstra legături personale cu acesta este de competența instanțelor judecătorești.

În cazl în care copilul a fost încredințat unei alte persoane decât unul dintre părinți ori în cazul unei instituții de ocrotire, aceștia vor avea față de copil numai drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului ,(art.10 alin. 1 din Ordonanța de urgență nr,26/1997 cu privire la protecția copilului aflat în dificultate).Este vorba de încredințarea copilului la care se referă această ordonanță.În cazul plasamentului copilului potrivit acelorași ordonanțe, părinții copilului își mențin drepturile și obligațiile față de acesta, cu excepția acelora care sunt incompatibile cu aplicarea acestei măsuri (art.13 alin 1 din ordonanță).

Dacă se schimbă împrejurările avute în vedere pentru încredințarea copilului, instanța judecătorească poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle dintre părinți și copii.Această schimbare trebuie să reclame modificarea măsurilor luate cu privire la copil.În acest sens s-a decis ca o schimbare parțială a condițiilor care, în ansamblu, au determinat ca încredințarea copilului să se facă unuia dintre părinți nu trebuie să atragă neapărat și revenirea asupra măsurii cât timp subzistă elementele de bază hotărâtoare, care confirmă necesitatea ca măsura luată în interesul copilului minor să fie menținută.În consecință, luare copilului minor de la părintele căruia i-a fost încredințat trebuie să aibă o justificare temeinică,adică să existe motive puternice care să demonstreze că menținerea copilului minor la acel părinte ar avea consecință dăunătoare asupra bunei lui dezvoltări fizice și morale.

Contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului.Aceasta contribuție se stabilește prin hotărârea de divorț, chiar dacă părțile n-au făcut cerere în acest sens(art.42 C.fam.)Instanța va putea stabili pensia de întreținere eventual sub forma unei cote procentuale din retribuția lunară a debitorului și va lua de îndată masuri de oprire conform art.461 C.pro.civ.)

Faptul încredințării copilului unuia dintre părinți,chiar dacă acesta are mijloace suficiente de trai, nu scutește pe celălalt părinte de a contribui la cheltuielile de creștere, educare, învățătura și pregatire profesională a copilului.Soluția se impune, deoarece ambii părinți au aceleași drepturi și obligații față de copiii lor(art.1;art.97,101 si 107 C.fam.).

Părinții se pot învoi cu privire la contribuția lor la cheltuielile pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copiilor.Renunțarea la pensia de întreținere, care constituie un drept al copiilor, nu poate fi ratificată decât dacă s-ar constata că posibilitățile materiale ale părintelui care a renunțat sunt îndestulătoare pentru a asigura copilului cele mai bune condiții de trai.

Schimbarea situației materiale a părinților sau a nevoilor copilului justifică modifiarea contribuției părinților stabilită prin hotărâre judecătorească sau prin învoiala soților.

În cazul în care copilul este încredințat unuia dintre părinți, drepturile și îndatoririle părintești menționate se exercită de către acesta. În cazul în care copilul este încredințat unei alte persoane decât părintele sau unei instituții de ocrotire, instanța va trebui să decidă care dintre părinți va exercita dreptul de a-i administra bunurile și de a-l reprezenta sau de a-i încuviința actele.Încredințarea copiilor unuia dintre părinți are influență asupra atribuirii beneficiului contractului de închiriere, căci acesta folosește soțului căruia i s-a încredințat copii.(art.22 Decretul 5 din 1973).

Capitolul IV

Studii privind divorțul și efectele acestuia asupra personalității copiilor

1.Metodologie

Lucrarea conține și studii de caz, acestea fiind legate de viața dramatică a unor copii ai căror părinți au divorțat, si vreau să arăt în aceste studii trauma pe care o trăiesc copiii precum și comportamentul negativ care l-au adoptat după acest nefericit eveniment, dar și competențele asistentului social în consilierea familiilor.

Studiul de caz prezintă :problemele identificate de asistentul social cercetator ;problemele identificate de către persoanele implicate  ;istoria problemelor , contextul  ;puncte tari, puncte slabe  ;evaluarea problemei;cercetarea intervenție ;evaluarea, impactul. (G.Nemtu p.246)

Studiul de caz este una dintre metodele de a realiza o cercetare în domeniul științelor sociale.Studiul de caz este o analiză amanunțită a unei persoane sau a unui grup, în mod special ca model al unui fenomen psihologic sau social.

Studiul de caz înseamnă și studierea intensivă și complexă, pe o perioadă mai îndelungată de timp, a unui număr (mic) de familii.

Studiul de caz se focalizează pe o singură problemă, centrat pe prezentarea soluției oferite, sau pe avantajul produsului în discuție.

Metoda studiului de caz presupune și depistarea variabilelor ecologice, atât a celor din mediu fizic, cât mai ales a celor din mediu socio-cultural.(M.Constantinescu, 2008, p.100)

În aproape orice studiu de caz, orice aspect al vieții și istoriei unui subiect este analizat pentru a i se determina pattren-ul și cauza ce îi determină comportamentul.

Exista studiu de caz individual care pune accent important pe o persoana și încearca să se focalizeze pe antecedentele acesteia , pe factorii de influență conjuncturali, percepții, atitudini.Acesta se folosește pentru a identifica posibilele cauze, factori determinanți, procese,experiențe care pot conduce la un rezultat urmărit de cercetator .

Studiul de caz poate fi realizat de către o persoană sau de către mai multe acestea lucrând de regulă în echipă.Fiecare dintre persoanele implicate trebuie să facă dovada unei aprecieri corecte asupra a ceea ce are de facut și asupra motivului pentru care se realizează cercetarea.

Planul studiului de caz conține detalii despre modalitățile de culegere a informațiilor care trebuie utilizate precum și reguli generale care trebuie urmate de întreaga echipă.

Principalele funcții pe care le poate îndeplini studiul de caz sunt următoarele :să ilustreze o formă de comportament printr-un exemplu prototip, să demonstreze eficacitatea unui model sau tehnici psihoterapeutice, să ofere informații detaliate asupra unui fenomen psihic rar întâlnit.(M.Constantinescu, 2008, p.131)

Structura studiului de caz  conține :

Introducere este acea parte a studiului de caz care conține informații esențiale despre planul studiului, cercetare, etape, toate acestea prezentate într-o abordare contextualizată și ținând cont de elementele de perspectivă.

Metodologia este acea parte a studiului care include sarcinile majore și dificile, generate mai ales de culegerea informațiilor.

Întrebările constituite de fapt într-un set coerent, completează modalitățile de obținere a informațiilor prin interviuri, chestionare.

Raportarea sau concluzionarea reprezintă acea parte a studiului de caz care cuprinde :schița raportului de cercetare, interpretarea informațiilor obținute conform metodologiei stabilite și conform obiectivelor stabilite inițial pentru cercetare , publicul țintă, posibilele concluzii.(M. Voinea , 1991,p.119)

2. Studiu de caz 1

Introducere

Cazul în discuție este al unei fete A. M în varstă de 14 ani care provine dintr-o familie divorțată.Părinții :mama, M. C și tatăl I.M. s-au căsătorit la 18 ani, respectiv 22 ani înainte cu trei luni de la nașterea lui A. și la doar 11 luni dupa ce s-au conoscut. A. mai are o sora care s-a nascut pe parcursul divorțului.

Istoricul cazului

Sarcina mamei a fost normală, cu o naștere fără complicații. Pe parcursul sarcinii, M. a fost atent supravegheată de I., care era foarte gelos.Acesta se interesa ce preocupări avea M., cum își petrecea timpul liber, fără să conștientizeze ca această grijă ,,sufocantă’’ va constitui o problemă. O dată cu nașterea lui A. gelozia s-a accentuat deviind în violență asupra mamei .M. nu a mai suportat bătăile crunte primite de la soțul ei și a divorțat.Cele două fete locuiesc împreună cu mama lor într-un apartament cu condiții optime de trai.

Tatăl, este șofer la un magazin de piese auto și este mai mult plecat.M. nu are un program fix, fiind vânzatoare este oprită peste program. În acest timp fetele stau cu bunica maternă.

Din cauza violenței lui I., M.decide să divorțeze.Imediat după separare M. își dă seama că este însărcinată.

După divorț, I. află de existența copilului , dar nu îl recunoaște ca fiind al lui.A . își amintește că primii ani din viața i-a petrecut în tensiuni, bătăi și scandaluri.

Pe parcursul divorțului, A. a locuit la bunicii din partea mamei.A. a stat o jumătate de an la bunici, timp în care M. a vizitat-o o singură dată.

A .este foarte geloasă pe sora ei, pe care mama a ținut-o tot timpul lânga ea. A.încearcă din răsputeri să-i atragă atenția mamei.Are stări de anxietate, se trezește noaptea din somn și plânge, are coșmaruri frecvente, se ceartă cu toți colegii, uneori fără motiv.Relația cu mama ei este foarte încordată, M.încercând cu fiecare ocazie să-i arăte că trebuie s-o asculte, dar A. se răzvratește negându-i autoritatea .Despre tatal ei, afirmă că este un străin cu care nu păstrează nici un fel de legătură.M. este permanent nemulțumită de A.pentru că nu învață, este obraznică și neascultătoare.A. și-a format o imagine de sine negativă, interiorizându-se foarte mult.A. mărturisește că are dese stări de insomnii, adoarme greu și o apasă sentimente de singurătate și vinovăție, întrebându-se de ce nu a putut să aibă o familie normală.Se simte neînțeleasă și spune că nimeni nu o poate ajuta. Adoarme cu jucarii de pluș, ceea ce denotă imaturitate afectivă.Nu are prieteni la școală, colegii privind-o ca pe o ,,ciudată’’.Izbucnește brusc în plans, și în aceste momente nu suportă pe nimeni în jurul ei.

Concluzii și soluții preconizate de asistentul social.

A. se sinte vinovată, deoarece a fost abandonată în timpul divorțului la bunici.Nu i s-a acordat suficientă atentie atunci când avea cea mai mare nevoie de afecțiune și sprijin.A devenit irascibilă și se adaptează greu în colectiv.Mama, încercând s-o controleze tot timpul creează un mediu ostil pentru A., care devine tot mai izolată și se interiorizează și mai mult.A. a dobândit complexe de inferioritate și senzația că ,,nu este bună de nimic’’.Consideră că tatăl nu o vizitează din cauza ei.Schimbările intervenite în familie au afectat foarte mult climatul afectiv.Părinții nu și-au dat seama că datorită conflictului dintre ei au fost afectați copiii.Repercursiunile apar acum.Rivalitatea dintre surori se accentuează, iar mama ar trebui să inițieze activități în care să le implice pe amandouă și să-și distribuie timpul, afecțiunea și atenția în mod egal.Consider că ar trebuie să existe o mai bună comunicare între membrii familiei, care ar duce la remedierea disfuncționalităților create și menținute de la divorț până în prezent.

Studiu de caz 2

Introducere

Cazul in discuție este al unui baiat V. , în vârstă de 13 ani (clasa a 3-a) , care provine dintr-o familie divorțată.Băiatul a ajuns în atenția psihologului școlii, datorită unor stări de plâns puternice, acuzând dureri puternice de cap.

Istoricul cazului

V. este caracterizat de către diriginta ca fiind neastâmpărat, se exteriorizează zgomotos, neagă atunci când face greșeli.Acuză dureri puternice dureri de cap, nu cedează la medicamente.Aceste dureri de cap sunt însoțite de crize de plâns, care apar în special după un efort fizic sau psihic.Pe lângă cefalee se mai adaugă stările de insomnii și o usoară anorexie.Toate au început cu o jumătate de an în urmă.

Sarcina mamei a fost normală, fără complicații, copilul a avut decât bolile copilăriei, este singurul copil al familiei.Ambii părinți sunt muncitori, mama lucrează la o croitorie, iar tatăl lucrează la un servive auto, sunt sănătoși, fără antecedente în familie care să influențeze starea de sănătate a copilului.Locuiesc în orașul C-lung, într-un apartament cu condiții optime de trai.Starea materială este bună.

Pe parcursul trecerii timpului au început să apară conflicte conjugale datorită, infidelității tatălui.Aceste conflicte au dus la divorțul lor.

În prezent, copilul locuiește cu mama în apartament, tatăl mutându-se cu noua lui soție .Mama nu mai poate face față cheltuieililor pentru locuința și a asigura toate cele necesare unui trai decent.Relația ei cu copilul este plină de afecțiune.

Părinții au divorțat acum trei ani și mama spune că V. a fost foarte nefericit când tatăl l-a părăsit și nu a mai zâmbit foarte mult ;o altă lovitură pentru V. a fost atunci când tatăl s-a recăsătorit .Un moment de criză a mai fost când V. a participat la olimpiada de matematică, obținând numeroase premii la diferite concursuri și olimpiade.Dezamăgirea de la această olimpiada l-a făcut să sufere enorm.De atunci după toate aceste lovituri a început să se închidă în sine și să refuze să mănânce.

La doi ani după divorț, tatăl a cerut custodia copilului, acesta refuzând cu toate că nu a fost agresat fizic niciodată.Mama lui V.dorește să-și refacă viața, dar nu este lăsată de amenințările tatălui, că dacă o va face îi va lua copilul.Stările de disconfort ale lui V. au început acum o jumătate de an, când tatăl l-a luat temporar într-o vacanța de două săptămâni, să locuiască cu el și cu soția sa.

Mama vitregă pretinde că îl iubește pe V., dar îl mai ceartă deoarece este neastâmpărat.

Concluzii și soluții preconizate de asistentul social

V. are o stimă de sine foarte scazută, deoarece nu a avut un rezultat bun la olimpiadă.Încrederea în sine a scăzut foarte mult datorită relațiilor încărcate de conflicte, frustrare, temuri neexperimentale față de părinți :teama de abandon, teama că o va pierde pe mama sa și va trebui să locuiască cu tatăl și cu mama vitregă, teama de schimbare a familiei, recăsătorirea mamei.

Acestea sunt cauzele care au dus la cefalee, anxietate și anorexie.V. este dependent de mama sa și nu-l acceptă pe prietenul acesteia pentru că nu este decât un străin care vrea să ia locul tatălui său.Se vede de aici dependența de mama sa.Cred că ar trebui să aibă mai mulți prieteni cu care să-și petreacă timpul liber și să desfășoare alte activități.Aceste lucruri l-ar mai îndepărta puțin de mama sa și aceasta ar putea să-și refacă viața.

Studiu de caz 3

Introducere

În cazul care urmează, este vorba de familia .C. P. era căsătorită cu D. P. de 8 ani, în urma căsătoriei lor au rezultat doi copii : A.P(8 ani) și B. P(6 ani).În aceasta familie au apărut unele conflicte care au dus la despărțirea familiei.

Istoricul familiei

C. P. a telefonat unei asistente sociale la sfatul avocatului ei, explicând ca și-a părăsit soțul, D. P. , cu două zile înainte și că acum era într-o altă locuință.Cei doi copii erau cu ea, dar acum nu avusese timp să le împacheteze hainele și jucăriile favorite le lipseau multe lucruri și nu puteau înțelege de ce nu se puteau duce acasă să le ia.C. spunea că începuse procedura de divorț și că, în același timp dorea că asistenta socială să meargă la ea și să aducă lucrurile de care avea nevoie pentru copii.Se pare că avuseseră loc mai multe incidente în cursul cărora el o lovise, într-un caz de față cu copiii, iar din povestea ei inițială nu părea să existe nici o îndoială că instanța de judecată îi va acorda divorțul, îi va da copiii în întreținere și totodată dreptul de a ocupa locuința familiei.Față de toate cele spuse, principiul ,,apărării intereselor copilului’’ părea să justifice sprijinirea lui C.și ajutarea ei să aibă o casă sigură și stabilă pentru copii.

Asistenta socială spuse că înțelegea urgența situației lui C. și întreba ce anume le-a spus copiilor în legatură cu posibilitatea de a-și vedea tatăl.Ea răspunse că copiilor nu părea să le lipsească tatăl câtuși de puțin și că, deși puteau să-l vadă uneori, ea nu-și dădea seama cum , nefiind pregătită să-i ia cu ea ca să-și întâlnească undeva soțul.Știa că soțul ei ar utiliza orice întâlnire pentru a o sili să-i dea copiii înapoi.Asistenta a sugerat că există probleme, inclusiv aranjamente financiare, accesul la copii și ocuparea domiciliului familial care puteau fi rezolvate mult mai ușor dacă Ionel dorea să coopereze cu ea în loc să lupte pentru fiecare în parte.

C. considera improbabilă orice cooperare din partea lui,dar a fost de acord să vină la o întaâlnire simultană că să vadă dacă vreuna din aceste probleme practice ar putea fi rezolvate.A fost de acord să vină, cu trei conditii :mai intâi, că asistenta socială să garanteze că n-o să-i dea adresa ei lu Ionel, în al doilea rând, că nu vor fi în nici un fel de discuții despre împăcare, la care nici nu voia să se gândească, în al treilea rând, că Ionel să rămână după plecarea ei la birou, astfel încât ea să poată pleca în siguranța, fără teama că o va urmări și că va descoperi unde locuiește.

Luând pentru prima oară legătură cu Ionel, asistenta era conștientă de faptul că contactul pe care-l avusese cu C.și cunoștințele ei despre situația soției ar putea să creeze impresia că era de partea ei.El putea să refuze să vină la orice întâlnire dacă credea că asistenta își formase deja o parere proastă despre el și că ea sprijinea ,,femeia și copiii’’.Dacă ar fi ajuns să creadă că toată lumea este împotriva lui, putea nu numai să refuze să coopereze, dar putea să facă ca lucrurile să stea și mai prost pentru C. și pentru copii.D. trebuia cumva să fie convins că asistenta socială nu avea nici un fel de prejudecăți cu privire la situație, pornind de la versiune lui C.asupra evenimentelor și că ea era preocupată să ajute, dacă se poate, întreaga familie.Ea se hotărâ să-i scrie, în loc să-i telefoneze sau să încerce să-l vada.Un telefon sau o vizită la domiciliu l-ar fi luat prin surprindere și l-ar fi putut face mai suspicios, în vreme ce așa avea mai mult timp să se gândească la conținutul unei scrisori înainte de a se decide ce anume să facă.Asistenta explică în scrisoare că, urmare telefonului pe care îl primise din partea lui C., era preocupată să înțeleagă cum vedea el (D.) situația.Își exprimă îngrijorarea în legătură cu tulburarea pe care o simțeau copiii și-l ruga pe Ionel să telefoneze cât de curând cu putință, menționând orele la care putea fi găsită.

D.telefona cu prima ocazie, părând îngrijorat și într-o oarecare măsură agresiv, dar dornic să accepte întâlnirea.Asistenta îi explică, că, C. nu voia să discute întoarcerea acasă și singurul mod în care a putut să o convingă să-l întâlnească a fost să-i promită că discuția va fi limitată la problemele urgente legate de copii.Deși D. dorea cu disperare să discute despre recentul incident și să-și justifice propria purtare blamând-o pe C., el accepta condițiile întâlnirii și fu de acord să le respecte.Astfel el, cât și C. sosiră la întâlnirea din ziua următoare, D. cărând mai multe pachete cu haine și jucării pentru copii și un buchet de flori pentru C.Fața ei împietri când zări florile, dar nu spuse nimic despre ele și părea încrezătoare că asistenta socială se va menține la conținutul prestabilit al discuției.Câteva întrebări imediate cu privire la copii începură această întâlnire tensionată, lăsând încă în aer problemele majore ale sfârșitului căsniciei și ale ocupării domiciliului conjugal.Totuși, înțelegerea faptului că era posibilă o formă de cooperare în privința copiilor a condus la întâlniri ulterioare, inclusiv la o întâlnire în săptămâna următoare în care C. a adus copiii ca să-l vadă pe D .tatăl lor, din nou cu înțelegerea că aceasta nu înseamnă din partea ei în nici un caz că ar putea accepta o împăcare.Fiica lor A. se cățăra pe genunchii lui D. imediat ce îl zări și amândoi copiii arătară că erau foarte atașați de tatăl lor.Această mărturie directă contrazicea afirmația făcută anterior de C. că în nici un caz copiii nu simțeau lipsa tatălui lor.

Rezultatul discuțiilor următoare cu acest cuplu a fost hotărârea voluntară a lui Ionel de a părăsi casa familiei la o anumită dată, mutându-se la tatăl său.Deși aceasta putea fi considerată ca o capitulare din partea sa, care ar fi putut să-l lase profund mâhnit sau deprimat, sentimentul de pierdere era ușurat de faptul că fusese direct implicat în deciziile cu privire la căsătorie și familie și de acord cu privire la custodia comună asupra copiilor și asupra unui acces regulat la aceștia.

Concluzii și soluții preconizate de asistentul social

S-a acordat o grijă considerabilă de la început pentru a stabili o alianță de lucru cu ambii părinți, deși, ar fi fost mult mai ușor să ofere sprijin asistenta lui C. și copiilor, iar faptele, așa cum fuseseră inițial prezentate ar fi justificat asta.Atunci când C. și Ionel au venit la prima întâlnire, foarte tensionați și ostili, asistenta socială i-a salutat cu caldură și a păstrat un contact vizual egal cu ei în cazul în care vorbeau.Ea li s-a adresat direct și a fost foarte atentă să nu se refere niciodată la vreunul dintre ei la persoana a 3-a.

S-a avut de asemenea grijă să se negocieze pentru prima întâlnire un conținut al discuției care să fie acceptat de ambii parteneri și apoi să se structureze întâlnirea astfel ca aceasta să se realizeze.Nivelul ridicat al emoției la prima întâlnire a fost contracarat în câteva feluri :prin aranjarea scaunelor în triunghi, orientate către centru astfel încât C. și D. să nu se confrunte unul pe altul peste asistenta sociala, iar aceasta să-i poate privi pe amandoi în același timp ;prin stabilirea regulei ca fiecare dintre ei are o egală posibilitate de a vorbi și că nimănui nu i se va permite să-l întrerupă pe celalalt ;prin sublinierea faptului că deși ca soț și soție pot fi profund divizați, ei sunt încă părinți pentru copiii lor și au responsabilitatea comună de a reduce tensiunea la care sunt supuși aceștia ;prin stabilirea unor limite de timp precise care rezervau ultimul sfert de oră pentru rezumare și pentru confirmarea pașilor următori care trebuie făcuți.

Atenția a fost concentrată asupra lui aici și acum.Asta nu înseamnă că trecutul a fost ignorat, pe masură ce sentimentele puternice au fost aduse în discuție, ele au fost recunoscute.Dar în loc să-l preseze pe D. și pe C. să ajungă la un aranjament în legatură cu problemele majore, ceea ce ar fi mărit conflictul și anxietatea lor, asistenta socială a precizat că nu ar fi rezonabil să te aștepți ca probleme atât de dificile și complicate să fie rezolvate într-un timp scurt.Recunoscând mărimea problemelor și obiectivele și percepțiile conflictuale, ea i-a ajutat sa coboare temperatura emotionala si să prevină o explozie.S-a convenit că trebuie să se concentreze asupra problemelor imediate care trebuiau rezolvate în urmatoarele zile, inclusiv nevoile lui C. de sprijin financiar din partea lui D. și nevoia lui de a vedea copiii.Când criza inițiala a fost adusă într-o oarecare măsura sub control, a devenit mai ușor să se ia în considerare problemele subiacente.Cu consimtământul ambilor parteneri, asistenta socială a contactat avocații lor, care au dat sfaturi utile și au pregătit cererile pentru ordonările consimțite.

Studiu de caz 4

Introducere

Cazul in discuție este al unei fete G., elevă în clasa a X-a la un liceu de prestigiu din orașul Câmpulung și prezintă deficiențe de adaptare, integrare școlară și socială reflectate în nivelul scăzut al randamentului școlar precum și o criză de identitate.

Istoricul cazului

Problemele lui G. au început odată cu intrarea la liceu și s-au agravat pe parcurs, când datorită dezinteresului pentru școală, a unor probleme medicale și a numărului mare de absențe eleva repetă anul școlar.În noua clasă se integrează greu nefăcând față obligațiilor școlare decât cu mare greutate.Ea uneori manifesta un comportament deviant față de colegii de clasă.Acasă nu avea prieteni, nu putea să se integreze într-un grup de prieteni, se simțea tot timpul singură.Pentru a stârni compasiunea colegilor începe sa mintă în legătură cu situația ei familială afirmând că ,,nu are mamă’’, ,,este crescută de mama vitregă’’, ,,numai tatăl se ocupă de ea’’, ceea ce nu este adevărat.

G. are o dezvoltare intelectuală normală, corespunzătoare vârstei.

În familie au existat întotdeauna relații conflictuale , o atmosferă tensionată greu de suportat , de aceea s-a ajuns și la divorț în uma căruia G. a avut numai de suferit și multe pierderi.

Între G. și mama sa nu exista o relație armonioasă.Mama era cea care impunea tuturor calea de urmat , ,,Eu am banii, eu decid’’!, fără a ține cont de aspirațiile celor din jur.Mama și-a dorit să devină asistentă medicală și nereușind a obligat-o pe fiica ei să urmeze acest traseu față de care eleva nu simte nici o atracție .

Conflictualitatea familiei , tensiunile în relațiile dintre părinți submimează nevoia de protecție și de siguranță a fetei.Starea dată suprapusă peste structura astenică a tinerei face ca aceasta să fie predispusă la eșec școlar.Răsturnarea sistemului de valori al tinerei duce la criza de identitate.Impunerea unui traseu în viață care este departe de dorințele și posibilitățile tinerei și care satisface frustrările și neîmplinirile mamei conduce la dezorientare și eșec școlar.Lipsa de comunicare și autoritarismul excesiv, agresivitatea și despărțirea părinților produc grave dezechilibre emoționale.

Concluzii și soluții preconizate de asistentul social.

În urma duscuțiilor purtate cu eleva G. și cu mama sa am constatat că visul cel mai mare al lui G. este sa urmeze o carieră în domeniul teatral către care are diverse înclinații și nu ceea ce își dorea mama ei să urmeze.Eleva G. ne-a promis că o să facă eforturi pentru a ieși din starea ei depresivă și ne promite că nu va mai lipsi de la școală, va studia suplimentar la obiectele la care are probleme eventual, solicitând ajutor din partea colegilor, își va rezolva problemele de relaționare cu colegii de clasă și cu părintii cu toate că în urma divorțului G. rămăsese la mama sa, deoarece legea a încredințat-o mamei.

G. va avea nevoie de anumite ședințe de psihoterapie, pentru a putea sa-și recapete încrederea în forțele proprii, pentru stimularea motivației pentru învățare, modificarea atitudinii elevei față de colegi și relațiile cu aceștia.Eleva G. îi este recomandat de asemenea să participe la activități de grup la care este capabilă pentru a putea fi mai comunicativă, mai deschisă cu cei din jur și pentru întărirea succesului și diminuarea insuccesului.O altă cauză a tuturor eșecurilor este nepăsarea părinților de educația acesteia și de problemele școlare, de aceea ambii părinți trebuie să-și rezerve timp pentru a-i oferi o educație corespunzătoare și să se încerce să comunice mai mult cu ea decât să o maltrateze.

Sfatul asistentului social este să se îmbunătățească relațiile dintre părinți câtuși de puțin, pentru a putea să-și transmită informații legate de fiica lor.Se vor modifica relațiile tinerei cu ambii părinți care vor renunța la comportamentul autoritarist în favoarea unei atitudini ferme, dar flexibile , părinții vor învăța modalitățile cele mai bune de abordare și gestionare a situațiilor de criză.

3. Rolul asistentului social

Rolul asistentului social este multiplu și el ține nemijlocit de probleme specifice, precum sunt :mizeria în care trăiesc familiile sărace, tragedia persoanelor aflate în șomaj care nu-și pot găsi un loc de muncă, copiii strazii, bătrânii fără suport, familiile dezorganizate, alcoolismul.(M. Constantinescu,2008, p. 109)

Intervenția eficientă a unui asistent social profesionist constă nu în rezolvarea unor probleme dificile, ci în abilitatea de a preveni cele mai simple situații problema din viața individului sau a unui grup social.

Asistența socială a familiei este una dintre cele mai dezvoltate ramuri ale asistenței sociale.Asistentul social își găsește locul în cadrul familiilor dezorgnizate rezolvând cu succes problemele familiei.O problemă majoră ce afectează familia este divorțul.În ceea ce privește definirea termenului de divorț, dacă consultăm mai multe dicționare, observăm că divorțul reprezintă separația legală a relațiilor și intimității afective sau separarea responsabilităților morale care rezultă din căsătorie.(C. Zamfir,1998, p.82)

Termenul ,,asistență socială’’ stârnește asocieri cu juridicul și socialul, or pentru copil nu se pune astfel problema.Nu sub acest aspect caută el o soluție, afară de cazurile excepționale de copii care ar vrea să se asume părăsindu-și familia, ca și când ar fi majori.Sufletul și trupul copilului sunt cele care suferă, nu statutul lui juridico-social.O asistentă socială îl poate face pe copil să înteleagă că problema lui este una psihologică, cum de altfel o poate face și un profesor.Dacă psihologul instituției școlare are aptitudini psihoterapeutice, asistenta socială poate îndruma copilul să-i ceară o întrevedere.Face parte din rolul asistentei sociale cunoașterea capacităților fiecăruia.Ea trebuie așadar să știe dacă acel psiholog are sau nu aptitudini teraputice și pregătirea necesară.Dacă nu, asistenta socială trebuie să găsească o consultație în apropiere și să-l ajute pe copil sau pe adolescent să întreprindă cererea de a merge acolo.( I Mitrofan, 1996 p. 34)

Asistentul social are o misiune destul de grea în consilierea persoanelor divorțate.Asistentul social trebuie să fie pregătit să acorde clientului ajutorul necesar pentru ca acesta să depășească multiplele probleme declanșate de divorț.Părinții, de asemenea, mai pot crede că dacă nu le vor spune copiilor ce se întâmplă îi vor proteja, însă ei observă totul și aici este neceară implicarea asistentului social, care trebuie să respecte opțiunile adulților, sprijnindu-i pentru a-i câștiga încrederea în calitatea de părinte.De asemenea, asistentul social trebuie să fie familiarizat cu efectele pe care divorțul le poate provoca în conștiința și comportamentul copiilor.Asistentul social trebuie să fie în contact cu ambii părinți, și nu numai cu unul dintre ei, pentru a-l ajuta pe copil să se adapteze cât mai reușit la situația creată.Asistentul social poate fi acea puncte prin care membrii familiei divorțate pot să-și soluționeze problemele ce țin de educația și îngrijirea copilului.(Francoise Dolto,2007,p.122)

Oricât de experimentați ar fi asisteții sociali în munca divorțului, trecerea la munca de conciliere necesită pentru unuii dintre ei explorarea valorilor personale și ale principiilor de bază.(L.Parkinson, 1993, p.161)

Asistența socială urmărește scopul de a înlătura cauzele ce au circumstanțiat divorțul.În cazuri de familii dezorganizate, ca urmare a dovorțului, asistența socialș urmărește refacerea căminului, dacă acesta este posibil, dacă nu-recăsătorirea cu o altă persoană și adaptarea noului cuplu la noua situație.Asistentul social trebuie să fie pregătit să acorde clientlui ajutorul necesar pentru ca aceasta să depășească multiple probleme declanșate de divorț.

Studiile asistenților sociali care s-au ocupat de tematica divorțului și de influența acestuia aspra copilului au demonstrat că unii copii au capacitatea de a se adapta la stress-ul generat de divorțul părinților, pe când alții eșuează.(F.Mănoiu, 1991,p.44)

Rănile copiilor ai căror părinți au divorțat sunt mai profunde decât ale celor doi adulți care au divorțat sau urmează să divorțeze.Părinții care intenționează să divorțeze trebuie neapărat să urmeze atât ei cât și copiii o terapie femilială.Certurile din familie și lipsa comunicării se pot ameliora prin vizita la un specialist în sănătatea mintală.Asistenții sociali atenționează cuplurile care doresc să divorțeze că această decizie are consecințe dezastruoase pentru copii.

Asistentul social trebuie să fie pregătit să acorde clientului ajutorul pentru ca acesta să depășească multiplele probleme declanșate de divorț.De asemenea, asistentul social trebuie să fie familiarizat cu efectele pe care divorțul le poate provoca în conșiința și comportamentul copiilor.(A.Miron, 2005, p.63).

Asistenții sociali cheltuiesc un mare efort și o cantitate considerabilă de timp oferind primul ajutor în caz de divorț.Comparativ, se face puțină muncă preventivă pentru a reduce incidența unor asemenea cazuri, dar există unele dezvoltări promițătoare, cum ar fi utilizarea unor teatre în școli ca metode de a învăța copiii ,,rezolvarea creativă a conflictelor’’

Asistentul social trebuie sa ofere ajutor ambilor parteneri deoarece :

Discutiile cu ambii parteneri ofera posibilitatea fiecarui partener nu numai sa vorbeasca cu celalalt, dar si sa se asculte reciproc ;

Avandu-i pe ambii parteneri prezenti, asistentul social poate clarifica care sunt cauzele care duc la divort, dacă ele corespund la ambii parteneri sau nevoile și așteptările partenerilot sau contradictorii.

În discuția cu ambii parteneri se poate ivi o noua posibilitate care nu a fost observată până atunci.

Rolul primordial al asistentului social este de a preveni dezorganizarea familiilor.Prin consiliere de divorț, asistentul social nu încearcă să rezolve el însuși problema clientului, ci oferă o viziune corectă asupra problemei, o modalitate de soluționare care poate fi găsită de parteneri cu ajutorul său.(L. Parkinson,1993, p.115)

Referitor deci la calitățile necesare unui bun terapeut de familie, ele se înscriu în realizarea unui repertoriu comportamental menit să îndeplinească două cerințe concomitent:conversația terapeut-client să pară normală, cu schimburi bidirecționale de mesaje;prin întreaga ,,manipulare’’a conversației, de îmbinare judicioasă a mesajelor verbale și non-verbale, să se avanseze înspre atingerea obiectivului propus.(M.Constantinescu ,2004,p. 111).

Cunoștințele asistenților sociali cu privire la dezvoltarea copilului trebuiesc aplicate consecvent, astfel încât să fie urmărite aceleași principii în munca și cu familiile intacte, și cu familiile separate, divorțate, adoptive, familia vitregă și familiile care au copii în îngrijire.Ori de câte ori este posibil, copiii trebuie să știe că părinții lor încă se mai îngijesc de ei să trăiască împreună.În mod similar, părinții și cei care îi înlocuiesc au și ei nevoie de asigurări că este posibil pentru copii ca ei să mențină atașamente benefice cu mai mulți adulți cheie și mai multe environmenturi fără să fie nevoiți să aleagă între ele.Durerea și tristețea pot să dureze perioade îndelungate de timp, dar procesele care se desfășoară în viața de familie din prezent pot fi factori care să condiționeze puternic raportarea la trecut.Intervenția asistentei sociale va fi de aceea mult mai eficientă dacă asistenții se concentrează asupra comunicațiilor și interacțiunilor curente în familii, decât asupra reacțiilor față de trecut ale unui copil sau ale unui părinte.

Există mulți copii care refuză vizitele părintelui plecat.Asistenții sociali sunt puși adesea într-o dilemă atunci când un copil refuză cu încăpătânare să-l vadă pe părintele absent, în ciuda asigurărilor primite în unele cazuri din partea părintelui în întreținerea căruia se află că el sau ea nu are nici o obiecție ca asemenea vizite să aibă loc, ,,dacă aceasta este ceea ce vrea copilul’’. Să forțezi un copil care nu vrea să se întâlnească cu un parinte de care se teme sau pe care îl urăște poate provoca traume acute copilului și adesea și părinților, iar acest stres poate conduce la probleme de comportament sau boli psihice.(M.Voinea,1991, p. 73).

Asistenții sociali au o sarcină foarte dificilă în înțelegerea dinamicii speciale care produc reacții de protecție din partea copiilor.Asistenții sociali au nevoie de abilități în limbajele non-verbale ca și în metodele verbale de comunicare cu familiile, astfel încât să poată ajuta părinții și copiii sa-și exprime sentimentele pe care nu le pot traduce în cuvinte.Unora le lipsesc cuvintele și pot sa aibă rețineri în utilizarea cuvintelor pe care le cunosc.(L.Parkinson ,1993,p 103)

Concluzii

Pentru formarea și dezvoltarea unei personalități armonioase a unui copil sunt esențiale prezența și disponibilitatea afectivă a părinților care să ofere modele dezaptative în plan emoțional, comportamental și relațional.

Studiile de caz mi-au permis accesul la realitatea aflată dincolo de masca socială, precum și povestea ,,copilului interior’’din sufletul fiecăruia.Aceste studii de caz ne oferă un posibil răspuns al legăturii dintre stresul emoțional existent în familie și care influențează nu doar părinții ci și copiii, uneori în mod direct, alteori pe căi ocolite, dar nu reprezintă o regulă pentru că existența multiplelor excepții indică influența altor factori determinanți în evoluția individului.

Părinții trebuie să învețe să întâlnească nevoile copilului în mod adecvat, să-și recunoască interacțiunile maladaptative cu copilul lor și să învețe alte moduri de relaționare și comunicare mai adaptative.(F.Dolto,2007, p.71)

Sistemul parental, prin totalitatea actelor sale comportamentale, constituie un verital model social care are o influență hotărâtoare asupra copiilor, privind formarea concepției lor despre viață, a modelului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori.

Sunt semnificative pentru copii atât relațiile afective pozitive, de acceptare și căldură ale părinților cât și atitudinea de reflecție care se manifestă prin ostilitate și autoritate brută.Un stil centrat pe severitate, pe cerințe și pretenții exagerate, își lasă ampenta asupra procesului de formare a personalității, cu inerente implicații negative în plan comportamental și relațional ;conformism, încredere redusă în eforturile proprii, teamă, timiditate, culpabilitate, apatie și diferență față de cei din jur.Părinții trebuie sa-și învețe copiii să fie curajoși, să facă față greutăților vieții care o să-i întâmpine și nu suferințelor provocate tocmai de ei.(I.Mitrofan 2004, p. 200).

Copilul are novoie de o familie completă, în deplinătatea exercitării funcțiilor sale recunoscute de societate.Familia este în mare măsură răspunzătoare de comportamentele copiilor, de lipsa lor de socializare sau de socializare negativă.

Bibliografie :

Albu, I  ,,Dreptul familiei’’, Editura Didactica si Pedagogică

Abraham, P. și Crăciun A. -,,Legistlatia în dreptul familiei’’

Ciupercă, Cristian (1997) ,,Psihologia vieții de cuplu’’, Editura Polirom, București.

Ciuperca, Cristian, Mitrofan, Iolanda (1997) ,,Psihologia relatiilor dintre sexe’’,Editura Polirom, Bucuresti.

Ciupercă, Cristian, Mitrofan, Iolanda (2002) ,,Psihologia și terapia cuplului’’, Editura Sper, București.

Ciutacu, F. ,,Codul familiei denotat’’, Editura Stigma.

Constantinescu, Maria (2004) ,,Competența socială și competența profesională’’Editura Economică , București.

Constantinescu, Maria (2004) ,,Sociologia familiei-probleme teoretice și aplicații practice’’,Editura Universității din Pitești.

Constantinescu, Maria (2006) ,,Dezvoltare umana – Editura Universitatii din Pitesti.

Constantinescu, Maria (2008) ,,Familia romanească între tradiție și modernitate, studii și cercetări’’ ,Editura Universității din Pitești.

Filipescu, Ion P.(2002) ,,Tratat de dreptul familiei’’,Editura All .

Francoise, Dolto (2007) ,,Când părinții se despart’’,Editura Trei,Iași .

Iluț,Petru (2005) ,,Sociopsihologia și antrolologia familiei’’,Editura Polirom,București .

Iluț, Petru (2005) ,,Familia –cunoaștere și asistență, Editura Aegonant, Cluj Napoca.

Mănoiu, F., Epureanu, V. (1997) ,,Asistența socială în România’’, Editura All, București .

Miron, Angela (2005) ,,Magistrat în sociologie’’.

Mitrofan, Iolanda , Mitrofan, N. (1996),,Elemente de psihologie a vietii de cuplu’’, Editura Polirom, Bucuresti .

Mitrofan, N. (1984) ,,Dragoste și căsătorie’’, Editura Șiințifică și Enciclopedică,

București.

Mitrofan, Iolanda și Vasile, Diana ,,Terapii de familie’’.

Neamțu, George(2003) ,,Tratat de asistență socială’’,Editura Polirom, Iași .

Parkinson, Lisa (1993) ,,Separarea, divorțul și familia’’,Editura Alternative, București.

Rădulescu, Sorin (2001) ,, Sociologia violenței (intra) familiale- victime și agresori în familie’’, Editura Luminalex , București.

Spânu, M.(1998) ,,Introducere în Asistență socială a familiei și protecția copilului.

Stănciulescu, E.(1997) ,,Sociologia educației’’, Editura Polirom, Iași.

Voinea, Maria (1993) ,,Psihologia familiei’’, Editura Universității din București.

Voinea, Maria (1991) ,,Sociologia familiei’’,note de curs, Editura Universității din București.

Zamfir, Cătălin și Vlăsceanu, I.(1998) ,,Dicționar de sociologie, Editura Babel, București.