Divortul Prin Procedura Notariala

Drept

Divortul Prin Procedura Notariala

Byadmin ianuarie 1, 2024

Divorțul prin procedura notarială

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

1.1. Importanța abordării temei divorțului prin procedura notarială

1.2. Evoluția legislativă în materia divorțului

1.3. Legea 202/2010 mica reformă și consecințele sale asupra procedurii divorțului

CAPITOLUL II. ASPECTE PRIVIND INSTITUȚIA CĂSĂTORIEI ȘI CEA A DIVORȚULUI

2.1. Definirea noțiunii de căsătorie și natura ei juridică

2.1.1. Noțiunea de căsătorie

2.1.2. Natura juridică

2.2. Noțiunea de desfacere a căsătoriei și încadrarea ei juridică

2.3. Divorțul prin acordul soților

2.4. Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți

2.6. Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori

CAPITOLUL III. DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN PROCEDURA NOTARIALĂ

3.1. Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară

3.2. Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă

3.3. Divorțul prin acordul soților pe prin procedură notarială.

3.3.1. Competenta teritoriala a notarului public

3.3.2 Cererea de divorț

3.3.3. Formalitatile indeplinite de notar dupa primirea cererii

3.3.4. Divorțul soților care au copii minori

3.3.5. Finalizarea procedurii in cazul admiterii cererii de divort

3.3.6. Finalizarea procedurii in cazul respingerii cererii de divorț

CAPITOLUL IV: concluzii și propuneri de lege ferenda.

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

Importanța abordării temei divorțului prin procedura notarială

Căsătoria ar trebui sa fie considerată la nivel de principiu ca indisolubilă, deoarece dacă părțile intră într-un raport juridic cu intenția de a ieși din acesta în viitor, nu se poate considera că ne aflăm în fața unui consimțământ serios. În ciuda acestui aspect principiul libertas nuptialis nu dă voie legiuitorului să impună unei persoane rămânerea într-un raport juridic pe care nu îl mai dorește sau în care împrejurările fac imposibilă continuarea căsătoriei. Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura de separare definitivă a soților, adoptată în condițiile legii. Mijlocul juridic prin care se realizează desfacerea căsătoriei este divorțul.

Unul din elementele de noutate aduse de Noul Cod Civil în materie de divorț este divorțul consensual pe cale notarială. Scopul legiuitorului de a introduce aceasta procedură necontencioasă de desfacere a căsătoriei a fost acela de a simplifica procedura, dar nu cu scopul încurajării divorțului, ci pentru a putea oferi soților un cadru mai restrâns și o cale mai eficientă și mai rapidă de disoluție a căsătoriei.

Dispozițiile reglementând divorțul prin acordul soților și procedura aplicabilă acestuia sunt cuprinse în Codul civil (Cartea a II-a Despre familie, Titlul II Căsătoria, Capitolul VII Desfacerea căsătoriei, Secțiunea 1 Cazurile de divorț, art. 374-378), în noul Cod de procedură civilă (Cartea a VI-a Proceduri speciale, Titlul I Procedura divorțului, Capitolul II Divorțul remediu, Secțiunea I Divorțul prin acordul soților, art. 929-931), completate de dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 64/2011 pentru aprobarea Metodologiei cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă (Capitolul IX, art. 164-182), Legea 35/1996 a notarilor publici și a activității notariale republicată, Regulamentul de punere în aplicarea Legii 35/1996 a notarilor publici și a activității notariale, precum și de dispozițiile Ordinului ministrului justiției nr. 2333/C/2013 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 (Secțiunea a 7-a Procedura divorțului pe cale notarială, art. 267-278).

Spre deosebire de vechea reglementare existentă în Codul Familiei, unde legiuitorul nu a făcut nici un fel de diferență între soții care ajungeau la un acord cu privire la aspectele legate de divorț și cei care ajungeau la acest consens doar printr-o hotărâre judecătorească, actuala reglementare a Noului Cod Civil face o distincție între soții ce reușesc să se înțeleagă în ceea ce privește numele și autoritate părintească, având astfel libertatea de a opta între divorțul notarial și divorțul administrativ și cei care reușesc să ajungă la un acord, având deschisă posibilitatea introducerii unei acțiuni în instanță. Acordul soților a justificat introducerea de către legiuitor a procedurilor necontencioase de disoluție a căsătoriei.

Așadar, li s-a oferit soților, care stabilesc de comun acord să pună capăt căsătoriei următoarele alternative:

a) divorțul pe cale judiciară

b) divorțul pe cale notarială

c) divorțul pe cale administrativă.

1.2. Evoluția legislativă în materia divorțului

Problema divorțului a fost privită de-a lungul timpului ca fiind deosebit de controversată. Ȋmpotriva admiterii acestuia există atât argumente de ordin religios, cât și de ordin moral, deoarece divorțul produce efecte sociale negative, în special asupra copiilor rezultați din căsătorie. Totuși, în momentul în care despărțirea soților devine o realitate de fapt, normele juridice trebuie să țină cont de aceasta, în special când viața în comun a acestora nu mai poate continua.

Deși dreptul roman admitea divorțul, Biserica Catolică, în Evul Mediu, a adoptat dogma indisolubilității căsătoriei, ce face parte din Sfintele Taine. Urmarea direct a acestei concepții a fost înlăturarea divorțului, acesta fiind restabilit, de exemplu, în Franța, abia după anul 1792. Astfel, pornind de la calificarea căsătoriei ca fiind un contract civil, li s-a permis soților să se adreseze tribunalului sau ofițerului de stare civilă, putând fii invocate o serie de motive de divorț ce permiteau desfacerea căsătoriei dintre ei în condiții foarte largi.

Codul civil napoleonian era de acord cu utilizarea divorțului ca și mijloc de desfacere al căsătoriei însă, prin normele instituite, îi limita eficacitatea din mai multe puncte de vedere. A fost păstrat divorțul prin consimțământul mutual al soților, dar a fost reglementat prin reguli procedurale greoaie, cauzele de divorț fiind stabilite astfel în mod limitativ.

Atât în vechiul drept românesc, cât și în Codul Civil de la 1864 divorțul a fost cunoscut. Astfel, in vechile legi românești, divorțul prin acordul soților era permis, cu respectarea unor condiții. De exemplu, în Codul Caragea era admisă desfacerea căsătoriei prin consimțământul parților, condiția impusă de legiuitor fiind trecerea a trei ani în care acordul să persiste.

Codul Civil de la 1864 prezintă o evoluție a conceptului divorțului prin acordul soților, acesta nemaifiind privit ca o desfacere a căsătoriei fără motive, ci fiind considerat ca o modalitate de divorț prin care nu se fac cunoscute cauzele care i-au determinat pe soți să recurgă la acest lucru.

Codul Familiei din 1954 a renunțat la divorțul prin acordul soților, lăsând doar judecătorului puterea de a aprecia în privința cauzelor de divorț, și a creat o procedură dificilă de realizare a acestuia, supusă la rândul ei, de-a lungul timpului, unor modificări. Codul Familiei a fost modificat în anul 1993, condițiile cerute pentru realizarea divorțului fiind relaxate, aceasta nemaifiind considerat astfel ca având un caracter excepțional.

1.3. Legea 202/2010 mica reformă și consecințele sale asupra procedurii divorțului

Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri de accelerare a soluționării proceselor reprezintă una din cele mai importante modificări legislative intervenită în materie civilă și penală în ultimul deceniu, precedând apariția Noilor Coduri.

Legea nr. 202/2010 a intervenit în spațiul legislativ românesc atât în scopul asigurării celerității procedurilor cât și în vederea pregătirii implementării noilor coduri, unele dintre reglementările cuprinse în acestea regăsindu-se deja în această lege.

În acest sens expunerea de motive a acestei legi arată că: „dintre disfuncționalitățile majore ale justiției din România, cel mai aspru criticată a fost lipsa de celeritate în soluționarea cauzelor. Întrucât procedurile judiciare se dovedesc deseori greoaie, formaliste, costisitoare și de lungă durată, s-a conștientizat faptul că eficacitatea administrării actului de justiție constă în mare măsură și în celeritatea cu care drepturile și obligațiile consfințite prin hotărâri judecătorești intră în circuitul juridic, asigurându-se astfel stabilitatea raporturilor juridice deduse judecății. Prin reformarea codurilor de procedură (…) s-a urmărit, ca obiectiv esențial, crearea în materia procedurilor judiciare a unui cadru legislativ modern care să răspundă pe deplin imperativelor funcționării unei justiții moderne, adaptate așteptărilor sociale, precum și necesității creșterii calității acestui serviciu public. Ținând însă seama de termenul preconizat pentru intrarea în vigoare a noilor coduri de procedură, se impune instituirea unor norme procedurale cu efecte imediate – în pregătirea implementării codurilor și în acord cu soluțiile legislative consacrate de acestea – de natură să faciliteze eficientizarea procedurilor judiciare și soluționarea cu celeritate a proceselor.”

Legea nr. 202/2010 a fost denumită de către inițiatorul ei, Ministerul Justiției, din faza dezbaterilor publice, „mica reformă” pentru a se crea o delimitare de marea reformă a legislației ce urma a fi realizată loc prin intrarea în vigoare a noilor coduri. Deși legea urmărea inițial numai degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin modificarea competențelor ce îi reveneau acestei instanțe, precum și prin eficientizarea și flexibilizarea instituției recursului în interesul legii, forma adoptată de către Parlament scoate în evidență numeroase modificări legislative.

Astfel, prin art. I, alin. 39-41 este modificat Codul de Procedura Civila iar prin art. II este modificat Codul Familiei. Prin aceste modificări se operează schimbările ce afectează instituția divorțului.

Astfel, art. 6131 C. pr. civ., modificat, coroborat cu art. 38 C. fam., modificat, consacra divorțul judiciar prin acordul soților, indiferent de durata căsătoriei sau de existența ori inexistența copiilor rezultați din căsătorie.

Inițial, instanță verifică acordul părților care trebuie sa semneze cererea, apoi stabilește termen în camera de consiliu pentru judecarea cererii. Art. 6131 C. pr. civ, modificat, indică faptul că primirea cererii de divorț prin acord se efectuează de către instanță, spre deosebire de art. 613, nemodificat, care reglementa primirea cererilor de divorț de către președintele instanței. Rezultă așadar că, potrivit noii reglementari, cererile de divorț se primesc tot de către președintele instanței, cu excepția cererilor de divorț prin acord, care vor fi repartizate aleatoriu.

Deși reglementarea anterioara a divorțului considera procedura camerei de consiliu ca fiind o excepție, fiind utilizată doar când instanță considera oportun, în materia divorțului prin acord camera de consiliu la divorț devine o regula, chiar daca exista minori rezultați din căsătorie. De asemenea, în caz de acord, căsătoria se desface prin divorț fără a mai fi administrate probe pentru motivele de divorț. În acest caz căsătoria nu se va mai desface din vina uneia sau alteia dintre parți. Divorțul prin acord nu se poate pronunța în cazul în care o parte e pusa sub interdicție, acordul unui interzis neputând fi valabil din punct de vedere juridic.

O altă noutate adusă de Legea 202/2010 este aceea că divorțul prin acord în cazul în care nu exista copii rezultați din căsătorie va putea fi pronunțat și de către notarul public sau ofițerul de stare civila de la locul căsătoriei sau de la cel al locuinței comune.

Refuzul notarului public sau al ofițerului de stare civilă de a desface căsătoria nu poate fi atacat, părțile putând însă să depună o cerere de divorț la instanță și pot, de asemenea, să solicite despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru refuzul abuziv de a desface căsătoria al acestora. Deși această situațienstanței, cu excepția cererilor de divorț prin acord, care vor fi repartizate aleatoriu.

Deși reglementarea anterioara a divorțului considera procedura camerei de consiliu ca fiind o excepție, fiind utilizată doar când instanță considera oportun, în materia divorțului prin acord camera de consiliu la divorț devine o regula, chiar daca exista minori rezultați din căsătorie. De asemenea, în caz de acord, căsătoria se desface prin divorț fără a mai fi administrate probe pentru motivele de divorț. În acest caz căsătoria nu se va mai desface din vina uneia sau alteia dintre parți. Divorțul prin acord nu se poate pronunța în cazul în care o parte e pusa sub interdicție, acordul unui interzis neputând fi valabil din punct de vedere juridic.

O altă noutate adusă de Legea 202/2010 este aceea că divorțul prin acord în cazul în care nu exista copii rezultați din căsătorie va putea fi pronunțat și de către notarul public sau ofițerul de stare civila de la locul căsătoriei sau de la cel al locuinței comune.

Refuzul notarului public sau al ofițerului de stare civilă de a desface căsătoria nu poate fi atacat, părțile putând însă să depună o cerere de divorț la instanță și pot, de asemenea, să solicite despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru refuzul abuziv de a desface căsătoria al acestora. Deși această situație este des întâlnită în practică, există totuși posibilitatea ca ea să apară, spre exemplu: prejudiciul cauzat prin refuzul constatării divorțului în aceste condiții, în cazul în care unul dintre soți dorește să încheie o nouă căsătorie, cu o altă persoană, la o dată foarte apropiată, scop în care a făcut cheltuieli importante.

Căsătoria este considerată ca fiind desfăcuta în momentul în care hotărârea de divorț rămâne irevocabila sau, în momentul in care este eliberat certificatul de divorț de către notarul public sau de către ofițerul de stare civila, iar față de terți divorțul devine opozabil de la data la care s-a făcut mențiunea pe marginea actelor de stare civilă.

Se poate constata că cele două noi modalități de desfacere a căsătoriei prin acordul părților, reglementate prin Legea 202/2010 și confirmate în Noul Cod Civil, duc la o simplificarea a activității instanțelor judecătorești și la crearea premiselor unei creșteri a celerității în soluționarea unor astfel de cauze.

CAPITOLUL II. ASPECTE PRIVIND INSTITUȚIA CĂSĂTORIEI ȘI CEA A DIVORȚULUI

2.1. Definirea noțiunii de căsătorie și natura ei juridică

2.1.1. Noțiunea de căsătorie

Constituția României prevede în art. 48 că “familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor”.

Termenul de “căsătorie” este utilizat în mai multe accepțiuni:

căsătoria este un act juridic, încheiat de cei care doresc să se căsătorească, exprimând acordul de voință al persoanelor respective.

desemnează situația juridică – în principiu permanentă– a celor căsătoriți, situație care se naște ca efect al actului juridic încheiat

reprezintă “o instituție juridică” a dreptului familiei, adică totalitatea normelor juridice ce reglementează atât actul juridic, cât și situația juridică a căsătoriei.

căsătoria are și înțelesul de ceremonie ce are loc cu ocazia încheierii căsătoriei.

Având în vedere cele ce menționate, dintre numeroasele definiții existente în doctrina juridică română privitoare la căsătorie o putem reține pe aceea potrivit căreia Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, care se încheie potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie.

2.1.2. Natura juridică

Ȋn perioada romană, căsătoria era privită doar ca pe o instituție civilă, însă din cauza influenței tot mai mari a bisericii creștine, aceasta a dobândit treptat un caracter religios.

Ȋncepând din secolul al XVI-lea, autoritățile civile din Franța au reacționat împotriva puterii bisericii în această materie, iar în acest sens au fost câștigate anumite drepturi, cum ar fi acela de a judeca procesele privitoare la interesele patrimoniale izvorând din căsătorie sau la nulitatea căsătoriei.

Constituția franceză din 1791 declara că legea consideră căsătoria drept un contract civil, legiuitorul revoluționar atribuind ofițerului stării civile competența de a celebra căsătoriile.

Ulterior această idee a fost preluată și de dreptul român, unde căsătoria s-a transformat într-un contract civil, iar ofițerii de stare civilă erau singurii competenți să o oficieze.

Ȋn legătură cu natura juridică a căsătoriei, în doctrina juridică s-au conturat trei teorii:

teoria contractuală (căsătoria fiind considerată fie un contract civil “sui generis”, fie un act juridic);

teoria instituțională (căsătoria este o instituție juridică, un statut reglementat de lege);

teoria mixtă (contractual-instituțională).

Căsătoria este văzută ca un act juridic bilateral, solemn și irevocabil, de dreptul familiei intrucât:

în cazul unui contract fiecare parte își urmărește propriul scop, în timp ce în cazul căsătoriei scopul urmărit de părți este comun și anume întemeierea unei familii;

contractul este în principiu susceptibil de modalități (condiția, termenul), în vreme ce căsătoria este un act pur și simplu;

neexecutarea unei obligații contractuale atrage rezoluțiunea sau rezilierea după caz, pe când căsătoria poate fi desfăcută numai prin divorț;

efectele juridice ale contractului sunt determinate de părți, în limitele legii, în cazul căsătoriei, voința părților are doar rolul de a determina aplicarea statutului legal al căsătoriei.

2.2. Noțiunea de desfacere a căsătoriei și încadrarea ei juridică

Desfacerea căsătoriei – divorțul înseamnă stingerea cu efect numai pentru viitor a principalelor efecte ale căsătoriei, pronunțată la cererea unuia dintre soți sau în baza consimțământului de divorț al ambilor soți. Din punct de vedere terminologic, legea întrebuințează sintagma „desfacerea căsătoriei" sau termenul „divorț", atât în cadrul normelor de drept material, cât și în cadrul normelor de drept procesual.

Luând în considerare modul de utilizare a acestor sintagme, pare a se acredita ideea că desfacerea căsătoriei este o instituție de drept material, iar divorțul este instituția procesuală prin care se realizează desfacerea căsătoriei. Legislația civilă distinge între încetarea, desființarea și desfacerea căsătoriei.

Potrivit art. 373 N. C. Civ., căsătoria se poate desface prin divorț, divorțul putând avea loc:

a. prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;

b. atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

c. la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;

d. la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

2.3. Divorțul prin acordul soților

Conform art. 373 lit. a N. C. Civ. divorțul poate avea loc prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau ca urmare a cererii unuia dintre soți acceptată de celălalt soț. În materia divorțului bazat pe acordul soților, prin Noul Cod Civil, s-au adus importante modificări divorțului obținut pe cale judecătorească. Mai mult, s-au introdus două noi modalități de obținere a divorțului bazat pe acordul soților, pe cale administrativă, respectiv prin procedură notarială, acestea din urmă fiind reglementate anticipat prin Legea 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.

Spre deosebire de reglementarea din Codul Familiei până la intrarea în vigoare a Legii 202/2010, care prevedea ca și condiții pentru desfacerea căsătoriei prin acordul soților: trecerea unei perioade de cel puțin un an de la încheierea căsătoriei și să nu existe copii minori rezultați din căsătorie, în actuala reglementare aceste condiții nu mai există.

Astfel, conform art. 374 N. C. Civ. divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat de către instanța judecătorească indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie. Totodată, în vechea reglementare, la primirea cererii de divorț, președintele instanței trebuia să verifice existența consimțământului soților, să dea reclamantului sfaturi de împăcare, după care să fixeze un termen de două luni până la ședința publică. Fixarea acestui termen însemna un răgaz între data prezentării cererii de divorț și data termenului de judecată în ședința publică care avea ca scop verificarea de către soți a menținerii acordului lor de divorț, a stăruinței lor de a divorța în acest fel, căci la termenul de judecată, instanță va verifica dacă soții stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor și, în caz afirmativ, va trece la judecarea cererii, fară a administra probe cu privire la motivele de divorț.

În noua reglementare, conform art. 6131 C. proc. civ., termenul fixat de instanță nu mai trebuie în mod obligatoriu să fie de două luni. Restul condițiilor privind verificarea existenței consimțământului soților, atât la depunerea cererii de divorț, cât și la împlinirea termenului fixat pentru soluționarea cererii, rămân valabile. Astfel, conform art. 374 N. C. Civ. alin. 3 instanța este obligată să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț.

Un lucru deosebit de important este faptul că soluționarea cererii va avea loc în mod obligatoriu în camera de consiliu.

Referitor la celelalte capete de cerere accesorii, C. proc. civ. prevede că soții se pot înțelege cu privire la numele soților după divorț, pensia de întreținere și atribuirea locuinței. Soții se pot înțelege și cu privire la împărțirea bunurilor comune, această înțelegere trebuind să îndeplinească cerințele legale ale oricărei convenții. În cazul în care soții nu au realizat acordul asupra cererilor accesorii divorțului, se va urma calea dreptului comun privind divorțul, astfel că instanță va dispune administrarea probelor prevăzute de lege. Desigur, dacă se împart și bunurile soților, se va proceda în același fel.

În continuare, la termenul de judecată, în primă instanță, se cere prezența ambilor soți, pentru a se verifica stăruința lor în desfacerea căsătoriei. În cazul în care se prezintă numai unul dintre soți, instanța nu poate verifica stăruința ambilor soți în divorț, acțiunea, fiind lipsită de acord. De reținut este și faptul că divorțul prin acordul soților nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub interdicție – art. 374 alin. 2 N. C. Civ.

Cele mai importante noutăți introduse prin Noul Cod Civil în materia desfacerii căsătoriei sunt instituția divorțului notarial și instituția divorțului administrativ. Ele constituie modalități alternative de soluționare a cererii de divorț prin acordul soților, art. 375 alin. 1 N. C. Civ. prevăzând că dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, ofițerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându-le un certificat de divorț, potrivit legii. Totodată, trebuie reținut că soții care au copii minori și doresc să divorțeze pot alege calea notarială dacă îndeplinesc anumite condiții, astfel conform alin. 2 al aceluiași articol, divorțul prin acordul soților poate fi constatat de notarul public și în cazul în care există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor. Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5).

2.4. Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți

Ca urmare a pierderii calității de soț în urma divorțului, pentru viitor încetează: obligația reciprocă de coabitare, obligația de fidelitate, obligația de sprijin moral.

Foștii soți nu sunt datori să se sprijine moral, pentru acordarea unui astfel de sprijin fiind nevoie de existența prieteniei, a afecțiunii, sentimente care reprezintă baza căsătoriei. În momentul în care o astfel de relație nu mai există nici din punct de vedere legal, nici din punct de vedere moral sau sentimental, foștii soți nu pot fi obligați la astfel de îndatoriri.

În ceea ce privește obligația de fidelitate, ea nu mai există și nu se mai poate săvârși, sub acest aspect, adulterul. În asemenea împrejurări, nu este obligatoriu ca foștii soți să locuiască împreună, și nici nu este recomandat, deoarece prin desfacerea unei căsătorii, de cele mai multe ori se soluționează o stare nedorită, o relație imposibilă.

În ceea ce privește numele foștilor soți, dacă la încheierea căsătoriei, fiecare soț și-a păstrat numele său, atunci la divorț nu mai există nici o problemă, sub acest aspect. Dacă însă, soții au adoptat un nume comun, regula, potrivit art. 383 alin. 3 N. C. Civ., este că la desfacerea căsătoriei, fiecare dintre soți va purta numele avut înainte de căsătorie, dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanță nu a dat încuviințarea. Legea prevede posibilitatea menținerii numelui purtat în timpul căsătoriei și după desfacerea acesteia prin divorț. Soții se pot învoi ca acela dintre ei, care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț, să păstreze acest nume și după desfacerea căsătoriei, cu condiția ca instanță să ia act de învoială chiar prin hotărârea de divorț, iar nu ulterior. Înțelegerea soților cu privire la nume nu poate depăși aceste limite.

În lipsa unei învoieli, instanță de judecată poate, pentru motive temeinice, să încuviințeze dreptul unuia dintre soți să poarte în continuare numele celuilalt soț. Această prevedere legală, așa cum a fost ea aplicată și în practică, este înțeleasă ca un mijloc de evitare a cauzării unui prejudiciu moral soțului solicitant, care s-a distins prin activități meritorii pe plan social, științific, cultural etc. Prin noțiunea de motive temeinice urmează a se înțelege orice interes care ar fi vătămat prin schimbarea numelui purtat de soț în timpul căsătoriei, și care poate să fie nu numai moral, ci și material.

Dacă nu se face dovada unui prejudiciu moral în caz de revenire prin divorț la numele purtat înainte de căsătorie, instanță nu poate încuviința purtarea numelui luat prin căsătorie de către soțul respectiv.

2.5. Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți

Desfacerea căsătoriei are ca prim efect încetarea regimului matrimonial. Acesta încetează între soți la data introducerii cererii de divorț. Cu toate acestea, soții sau oricare dintre ei, în cazul divorțului prin acord, pot cere instanței de divorț să constate că regimul matrimonial a încetat la data separației în fapt. O altă nouă posibilitate oferită soților este aceea de a solicita instanței anularea actelor de înstrăinare sau de grevare, precum și actele din care se nasc obligații în sarcina comunității, încheiate de unul dintre soți după data introducerii cererii de divorț, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soț.

De o importanță majoră sunt noile dispoziții introduse de Noul Cod Civil cu privire la efectele divorțului asupra raporturilor patrimoniale dintre soți, care reglementează cererea accesorie privitoare la acordarea de despăgubiri pentru prejudicii materiale și morale, ca urmare a desfacerii căsătoriei, precum și a cererii pentru obligarea la plata unei prestații compensatorii între foștii soți, fără a fi exclusă reglementarea obligației de întreținere între foștii soți, existentă și în Codul Familiei.

În acest context, crește importanța și rolul culpei în desfacerea căsătoriei care se apreciază în raport cu îndeplinirea obligațiilor impuse soților. Prin urmare, conform art. 388 N. C. Civ. soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu moral sau material prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să-l despăgubească. Despăgubirile pot fi cerute distinct de dreptul la prestația compensatorie.

De asemenea, soțul nevinovat are dreptul de a cere și de a obține și o sumă de bani reprezentând prestații compensatorii (acestea nu se vor cumula cu pensia de întreținere) menite să compenseze un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale celui care le soliciă. Prestația compensatorie este o instituție juridică nouă. Ea poate fi acordată, în cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât, soțului reclamant care a suferit prin desfacerea căsătoriei o modificare a modului de viață, care să determine scăderea nivelului de trai sub un nivel decent, chiar dacă nu se află în incapacitate de muncă.

Soțul care solicită prestația compensatorie nu mai poate solicita de la fostul soț și pensie de întreținere. Condițiile de acordare a prestațiilor compensatorii conform art. 390 N. C. Civ. sunt:

– să existe un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale celui care solicită prestația compensatorie, acesta trebuind să dovedească cele invocate;

– divorțul să fi fost pronunțat din culpa exclusivă a soțului pârât;

– căsătoria să fi durat cel puțin 20 de ani;

– ca și condiție suplimentară, art. 391 N. C. Civ. prevede că prestația compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei.

Potrivit Noului Cod Civil, prestația compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparțin debitorului. Renta poate fi stabilită într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată. Renta și uzufructul se pot constitui pe toată durata vieții celui care solicită prestația compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă ce se va stabili prin hotărârea de divorț.

Dacă prestația compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta se va indexa, trimestrial, în funcție de rata inflației. Legiuitorul român a stabilit și criteriile care trebuie avute în vedere de către instanță la stabilirea prestației compensatorii. Acestea sunt:

– resursele soțului care solicită prestația compensatorie;

– mijloacele celuilalt soț din momentul divorțului;

– efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial.

De asemenea, se va ține cont și de orice alte împrejurări previzibile, de natură să modifice resursele și mijloacele ambilor soți, precum:

– vârsta și starea de sănătate a soților;

– contribuția la creșterea copiilor minori pe care a avut-o și urmează să o aibă fiecare soț;

– pregătirea profesională a fiecăruia dintre soți;

– posibilitatea de a desfășura o activitate producătoare de venituri etc.

Prestația compensatorie va înceta:

– prin decesul unuia dintre soți;

– prin recăsătorirea soțului creditor;

– sau în cazul în care soțul creditor obține resurse de natură să îi asigure condiții de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

Ca urmare a divorțului, se poate naște și o obligație legală de întreținere între foștii soți. Această obligație nu a suferit modificări importante, fiind reglementată asemănător atât în Codul Familiei cât și în Noul Cod Civil. Pentru a exista această obligație, se cere a fi îndeplinită următoarea condiție: soțul care are drept la întreținere să se afle în nevoie, din pricina unei incapacități de muncă, ivită înainte de căsătorie, ori în timpul căsătoriei, sau în timpul de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.

Conform art. 389 N. C. Civ. suma stabilită ca întreținere poate reprezenta până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale și cu starea de sănătate a creditorului. Mai mult, când divorțul este pronunțat din culpa exclusivă a unuia dintre soți, acesta va beneficia de întreținere doar timp de un an de la desfacerea căsătoriei.

2.6. Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori

Desfacerea căsătoriei prin divorț are consecințe deosebit de importante și privind relațiile dintre părinți și copii. Este vorba despre copii rezultați din căsătoria părinților sau a celor care beneficiază de un regim juridic asimilat (este cazul minorului adoptat de ambii soți, a copilului firesc al unuia dintre soți, adoptat de celălalt). Efectele divorțului se răsfrâng atât asupra relațiilor personale cât și a celor patrimoniale dintre părinți și copii.

La desfacerea căsătoriei încetează numai legătura conjugală între soți, nu și legătura de rudenie între ei, în calitate de părinți, pe de o parte, și copiii rezultați din căsătoria lor, pe de altă parte, care este permanentă, ca și legătura de sânge din care ea izvorăște. Divorțul are o influență negativă asupra copiilor minori care, odată cu destrămarea familiei încetează, ca o consecință firească, să se mai bucure de o ambianță familială armonioasă atât de necesară dezvoltării lor psihico-fizice.

Normele legale din Noul Cod Civil stabilesc reguli menite să atenueze pe cât posibil implicațiile negative pe care le comportă divorțul pentru viața copiilor minori. Astfel, un element de noutate este reprezentat de introducerea și reglementarea exercitării autorității părintești de către ambii părinți.

Instanță de judecată, luând în considerare interesul superior al copiilor, concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum și, dacă este cazul de învoială părinților pe care îi ascultă, decide asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori. Regula este că autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți ceea ce presupune că întreg ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului, va aparține în mod egal ambilor părinți. Cu titlu de excepție, dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanță poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată de către unul dintre părinți. Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția sau căsătoria acestuia.

Totodată, în mod cu totul și cu totul excepțional, dacă interesul superior al copilului o reclamă, instanță poate decide plasamentul copilului la rude ori alte persoane, cu consimțământul acestora, sau în cadrul unei instituții de ocrotire. Instanță va decide în acest ultim caz și dacă drepturile privind bunurile copilului vor fi exercitate de către părinți în comun sau de către unul dintre ei.

În ceea ce privește locuința copilului după divorț, noul Cod Civil stabilește că părinții se pot înțelege asupra locuinței copilului după divorț, iar dacă părinții nu se înțeleg și decid contrar interesului superior al copilului, instanță de tutelă va stabili, odată cu pronunțarea divorțului, ca locuința copilului minor să fie la părintele cu care locuiește în mod statornic. Dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanță îi stabilește locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul său superior.

Noul Cod Civil consacră și dreptul părintelui, sau după caz, al părinților separați de copilul lor minor de a avea legături personale cu acesta. Dacă părinții nu pot ajunge la o înțelegere, instanță de tutelă va decide asupra modalităților de exercitare a acestui drept.

Art. 402 N. C. Civ. prevede dispoziții pe baza cărora se va stabili contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului sau copiilor. Părinții se pot înțelege cu privire la acest aspect, notarul în cazul divorțului pe cale notarială, sau instanță de tutelă, prin hotărârea de divorț, luând act de această înțelegere. În caz de neînțelegere, instanță de tutelă va stabili contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului.

CAPITOLUL III. DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN PROCEDURA NOTARIALĂ

3.1. Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară

În art. 374 din noul Cod civil legiuitorul stabilește condițiile în care se poate pronunța divorțul prin acordul soților pe cale judiciară. Astfel, potrivit art. 343 alin. 1 din noul Cod civil divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie. În alineatul 2 al articolului 374 legiuitorul arată că dacă unul dintre soți este pus sub interdicție divorțul prin acordul soților nu poate fi admis iar în alineatul 3 al aceluiași articol instituie obligația instanței de a verifica existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț.

În ceea ce privește cerința consimțământului liber și neviciat, în doctrină s-a considerat că expresia “liber și neviciat” are caracter pleonastic întrucât consimțământul este liber dacă nu este exprimat ca urmare a unei constrângeri fizice sau morale iar pe de altă parte, constrângerea fizică și morală, alături de eroare, dol și leziune constituie vicii de consimțământ astfel că ar fi fost suficient ca legiuitorul să se refere doar la cerința nevicierii consimțământului . Deși legea nu o prevede expres, consimțământul trebuie să fie actual și exprimat personal de către soți

Din prevederile art. 374 din noul Cod civil rezultă că divorțul prin acordul soților va putea fi pronunțat de către instanță dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

– să existe o căsătorie valabil încheiată;

– soții să nu fi fost puși sub interdicție;

– consimțământul ambilor soți cu privire la desfacerea căsătoriei să fie liber și neviciat. .

Dacă niciunul dintre soți nu este pus sub interdicție și instanța constată existența consimțământului liber exprimat al fiecărui soț va putea pronunța divorțul prin acordul soților fără a avea relevanță data încheierii căsătoriei, adică perioada cuprinsă între momentul încheierii căsătoriei și data introducerii acțiunii de divorț și fără a avea vreo importanță dacă din acea căsătorie au rezultat sau nu copii minori.

3.2. Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă

Prevederile noului Cod civil conferă soților care sunt de acord cu divorțul posibilitatea de a desface căsătoria pe cale extrajudiciară.

Cunoscută sub denumirea de “divorț prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială”, această formă de desfacere a căsătoriei este reglementată de Noul Cod civil, în art. 375-378

Divortul pe cale administrativă se realizează în conformitate cu art. 375 alin. 1 din noul Cod civil, iar pentru admisibilitatea acestuia trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: constatarea de către ofițerul de stare civilă atât a capacității depline de exercițiu a părților cât și a acordului liber și neviciat al soților, iar aceștia să nu aibă copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați. Ofițerul de stare civilă de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinței comune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților eliberându-le un certificat de divorț potrivit legii.

Așadar, în cazul divorțului prin acordul soților pe cale administrativă legiuitorul instituie condiția inexistenței copiilor minori, prin aceștia având în vedere copiii comuni ai celor doi soți. Cu alte cuvinte, indiferent că sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați copiii minori trebuie să aibă ca mamă și ca tată pe cei doi soți iar filiația față de aceștia trebuie să fie legal stabilită.

Legiuitorul are în vedere și copiii din afara căsătoriei pe care cei doi soți i-au conceput și născut înainte să se căsătorească unul cu celălalt, justificarea fiind aceea că potrivit art. 448 din noul Cod civil copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită conform legii, are față de părinți și rudele acestuia aceeași situația ca și un copil din căsătorie.

Așadar, divorțul pe cale administrativă nu va putea fi constatat de către ofițerul de stare civilă în situația în care copilul din afara căsătoriei și-a stabilit, în condițiile legii, filiația față de ambii părinți, fie înainte, fie după căsătoria acestora.

3.3. Divorțul prin acordul soților pe prin procedură notarială.

În temeiul art. 375 alin. 1 din noul Cod civil notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându-le un certificat de divorț, potrivit legii, dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.

Notarul public poate constata divorțul prin acordul soților, conform art. 375 alin. 2 din noul Cod civil: „Divorțul prin acordul soților poate fi constatat prin notarul public și în cazul în care există copii minori din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care sa-l poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor”

De asemenea are relevanță și art. 137 din Legea nr.36/1995, care prevede că:

“(1) Procedura divortului prin acordul sotilor este de competenta notarului public, in conditiile legii.

(2) Inainte de verificarea competentei teritoriale, notarul public va verifica daca legea aplicabila divortului pentru casatoria solicitata a fi desfacuta prin cererea primita este legea romana.

(3) In cadrul procedurii notariale de divort, notarul public pronunta una dintre urmatoarele solutii:

a) admiterea cererii de divort; in acest caz, notarul public emite incheierea de admitere a cererii de divort si elibereaza certificatul de divort;

b) respingerea cererii de divort; in acest caz, notarul public emite incheierea de respingere a cererii de divort.

(4) In certificatul de divort se vor consemna desfacerea casatoriei prin acordul sotilor, in fata notarului public, numele de familie pe care fostii soti le vor purta dupa divort, precum si, dupa caz, mentiunile privind acordul parental referitor la minorii rezultati din casatorie.”

Pentru ca soții să poată divorța la notariat atunci când au copii minori, ei trebuie să convină asupra următoarelor aspecte, așa cum decurge din textul de lege:

numele de familie pe care sa îl poarte fiecare după divorț;

exercitarea autorității părintești de către ambii părinți;

stabilirea locuinței copilului minor după divorț (potrivit art. 400 N. C. civ. copilul poate locui doar la unul dintre părinți);

modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copiii minori;

stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională.

Toate condițiile enumerate mai sus trebuie îndeplinite cumulativ, neînțelegerea soților cu privire la aspectele menționate atrăgând respingerea cererii de divorț și trimiterea acestora în fața instanței de judecată pentru a soluționa divorțul.

3.3.1. Competenta teritoriala a notarului public

Este competent cu desfacerea căsătoriei notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților, în conformitate cu prevederile art. 375 alin. (1) C. Civ.

Astfel, competența teritorială de soluționare a cererilor de divorț de către notari este una alternativă, soții putând decide locul unde urmează să introducă cererea de divorț (din localitatea unde s-a încheiat căsătoria ori unde se află domiciliul lor comun la momentul formulării cererii de divorț).

Înainte de a verifica competența teritorială, notarul public verifică dacă legea aplicabilă divorțului pentru căsătoria solicitată a fi dizolvat prin cererea primită este legea română. Locul în care căsătoria a fost încheiată, nu reprezintă o problemă gravă, verificarea acestuia făcându-se cu certificatul de căsătorie.

În cazul în care căsătoria a fost încheiată la misiuni diplomatice sau oficii consulare, soluționarea cererii intră în competența notarului public din București, deoarece certificatul de căsătorie eliberat prin misiunile diplomatice sau oficiile consulare se înregistrează de către Primăria sectorului 1 și, conform celor mai sus-menționate, competența este a notarului public cu sediul în jurisdicția Tribunalul București.

Prin ultima locuință se înțelege locuința în care au conviețuit soții. Dovada acesteia se va putea face cu actele de identitate a soților, din care rezultă domiciliul comun sau reședința lor comună, ori dacă nu este posibil acest lucru, se va face prin declarație pe propria răspundere, autentică, a fiecăruia dintre soți, din care să rezulte care a fost ultima locuință comună a acestora.

Declarația va fi înregistrată în cererea de divorț și în încheierea acesteia. În cazul în care actele de identitate ale soților arată domicilii sau reședințe diferite, dovada ultimei reședințe comune se face, după caz, prin cartea de identitatea, dacă spațiul era domiciliul a cel puțin unuia dintre soți sau prin intermediul unui document dovedind proprietate sau posesia (contract de vânzare-cumpărare, donație, contract de comodat etc.).

În cazul în care reședința comună declarată este cea menționată în cartea de identitate a unui singur soț, acest lucru necesită o declarație pe propria răspundere, chiar dacă soții au un act care dovedește proprietatea.

3.3.2 Cererea de divorț

Cuplul va apărea în persoană în fața notarului public, pentru a depune cererea de divorț, precum și, ulterior, în cadrul procedurii, pentru a menține cererea de divorț și își exprima consimțământul, liber și neviciat asupra desfacerii căsătoriei. Ca o excepție, cererea de divorț se poate depune la notarul public și prin mandatar, procura cuprinzând toate informații cerute de lege. Având în vedere că legea nu distinge, se poate spune că persoană autorizată poate fi unul dintre soți.

Mandatul trebuie să se acorde în formă autentică, acesta va include toate detaliile cerute de lege la momentul depunerii cererii. Cererea trebuie să includă o declarația din care să rezulte că soții nu au înregistrat o altă cerere de divorț în orice instituție prevăzute de lege (tribunal, primărie, notar public), și că, de asemenea, consimțământul lor este liber și neviciat, indiferent dacă aceștia au sau nu au copii minori născuți din căsătorie, precum și următoarele acte în original: acte de identitate, certificatul de căsătorie, certificatele de naștere precum și procura autentică (numai dacă este cazul).

Identificarea părților se face numai cu actele de identitate prezentate de cuplu, astfel, conform prevederilor Art. 1 alin. 5 din Instrucțiunile privind îndeplinirea divorțului de către notarii publici:

– Pentru cetățenii români: cartea de identitate, cartea de identitate provizorie, buletinul de identitate, iar în ceea ce privește cetățenii români cu domiciliul în străinătate, se va utiliza pașaportul valabil din care să rezulte reședința;

– Pentru cetățenii Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European: documentul de identitate sau pașaportul eliberat de statul de reședință;

– Pentru apatrizi: pașaportul eliberat în conformitate cu Convenția privind statutul Apatrizilor din 1954, însoțit de un permis de ședere permanent sau temporară, după caz

– Pentru străini dințări terțe: pașaportul emis de statul al cărui cetățeni sunt, cu o viză pentru România; viza trebuie să fie valabilă atât la momentul depunerii cererii cât și la data eliberării certificatului de divorț;

– Pentru străinii care au dobândit o formă de protecție în România – documentele de călătorie emise în temeiul Convenția de la Geneva;

– Pentru cetățenii străini care solicită azil în România – pașaportul emis de statul ai căror cetățeni sunt, însoțit de actul de identitate temporar.

La primirea cererii, notarul publică are obligația de a verifica în prealabil competența teritorială în condițiile legii. Dacă părțile insistă asupra înregistrării cererii de divorț cu încălcarea competenței teritoriale, notarul public o va înregistra și va emite un ordin de respingere a acesteia.

Cererea de divorț se scrie și se semnează de către soți personal sau prin mandatar, în fața notarului public la care a fost depusă cererea, conform Art. 270 alin. 1 din Regulamentul de punere în aplicare a legii 36/1995.

În situația în care părțile, indiferent de motiv, nu pot citi sau semna cererea sau există alte impedimente în exprimarea acordul, prevederile Legii nr. 36/1995, precum și a regulamentului cu privire la punerea în aplicare a aceste legi se aplică, și anume:

– Pentru surzi, muți sau surdo-muți, care sunt pentru orice motiv în imposibilitatea de a scrie, declarația de intenție va fi luată printr-un interpret în prezența a doi martori;

– În cazul unei persoane oarbe, conținutul cererii îi va fi citit, notarul public va întreba dacă el sau ea a înțeles ceea ce i-a fost citit și dacă aceasta reprezintă voința persoanei, această lectură fiind realizată în prezența a doi martori;

– Pentru cei care, din cauză de infirmitate, boală sau orice alt motiv, nu pot să semneze, notarul public va înregistra acordul lor, în prezența a doi martori;

Persoanele care nu vorbesc sau nu înțeleg limba română au posibilitatea de a-și da acordul prin intermediul unui translator sau interpret, în condițiile legii.

În cazul în care unul dintre soți nu stie să scrie, semnătura acestuia va fi luată prin aplicarea amprentei degetului arătător al mâinii stângi.

În toate aceste cazuri, martorii, traducătorii sau interpreții vor semna cererea pentru divorț, împreună cu soțul care poate semna, precum și decizia de a accepta sau respinge cererea de divorț, care se realizează alături cu notarul public.

Condiția specială de admisibilitate a divorțului consensual, alături de existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț și deplina capacitate de exercițiu, este ca soții să se înțeleagă cu privire la numele pe care aceștia îl vor purta după divorț (art. 383 NCC). Aceștia își pot păstra numele comun din căsătorie, sau își pot relua numele dinaintea căsătoriei ( art 383 alin. (1) și (3) NCC). În lipsa unui asemenea acord, notarul public va emite o încheiere de respingere a cererii de divorț și va îndruma părțile să se adreseze instanței de judecată cu o nouă cerere de divorț.

3.3.3. Formalitatile indeplinite de notar dupa primirea cererii

Cererile de divorț sunt înregistrate în Registrul Național Notarial de Evidență a Cererilor de Divorț (RNNECD). După înregistrarea cererii de divorț în RNNECD se solicită obținerea unui număr de certificat de divorț din Registrul Unic al Certificatelor de Divorț (RUCD), ținut de către Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor. În acest sens, notarul public va completa un formular pe care îl va trimite administratorului RNNECD, formular pe baza căruia acesta va obține de la RUCD o comunicare privind numărul certificatului de divorț. După această etapă notarul public va elibera câte un exemplar original cu ștampila RNNECD și semnătura operatorului care le-a emis, foștilor soți. Așadar, datorită acestei evidențe impuse de U.N.N.P.R, întârzierea acestei proceduri nu poate echivala cu un refuz al notarului public de a emite certificatul de divorț.

La primirea cererii, notarul public iși verifică inițial competența, iar dacă taxa aferentă a fost achitată va înregistra cererea în registrul de divorțuri . Cererea de divorț trebuie să fie însoțită de copii ale certificatelor de naștere ale soților, ale documentelor de identitate și, după caz, ale actelelor de naștere ale copiilor minori.

Împreună cu cererea de divorț, soții vor prezenta notarului public certificatul de căsătorie în original emis de către Autoritățile române împreună cu o copie care se anexează la cererea de divorț. Certificatul de căsătorie în original va fi păstrat la dosar până la emiterea certificatului de divorț, in conformitate cu prevederile Art. 207 alin. 4 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii 36/1995.

După depunerea cererii, pentru a continua procedura de divorț, notarul public verifică în arhivele RNNECD că nu există altă cerere pentru divorț depusă de aceleași persoane. Acest registru are ca scop menținerea unei evidențe a cererilor de divorț înregistrate la notari publice la nivel național, pentru a evita dubla înregistrare a acestora, precum și pentru a avea o evidență a soluțiilor date de notarii publici.

În cazul în care se concluzionează că divorțul prin acord între soți este de competența unui alt notar public, notarul public petiționat direcționează părțile la adresa notarul public competent. În cazul în care competența aparține mai multor notari publici, competența aparține biroul notarului public care înregistrează primul petiția la RNNECD.

După semnarea petiției, notarul public înregistrează cererea la RNNECD și acordă soților o perioadă de reflecție de 30 de zile. Termenul acordat nu va fi mai mic de 30 de zile și acesta va fi menționat atât în cererea de divorț cât și în Registrul de Divorțuri. Termenul stabilit de notarul public este adus la cunoștința soților, fiind specificate ziua, lună și anul în care aceștia trebuie să se prezinte. Dacă termenul expiră într-o zi liberă, acesta se prelungește până la prima zi de lucru. Calculul perioadei se face în conformitate cu dispozițiile Codului de Procedură Civilă. La termenul stabilit, soții trebuie să se prezinte în persoană, trimiterea de reprezentanți nemaifiind permisă.

Termenul înscris în art. 376. alin. (1) NCC este un termen imperativ în sensul acordării unui minim de 30 de zile. Pentru motive temeinice, notarul public poate acorda un termen mai mare de 30 de zile, de exemplu, în situația în care unul dintre soți trebuie să participe la o conferință în străinătate și nu poate ajunge în termenul de 30 de zile. Cu toate acestea, termenul nu poate fi mai mic de 30 de zile deoarece s-ar încălca art 376 alin. (1) și, cu toate că NCC nu prevede o sancțiune în cazul încălcării termenului, notarul public va putea fi sancționat de către Camera Notarilor din care face parte dacă se descoperă, în urma unui control, că nu a respectat procedura de la art. 376 NCC.

După un astfel de termen, nu se va mai acorda un altul, cu excepția cazului în care nu s-a efectuat audierea minorului sau raportul de anchetă psiho-socială.

În cazul în care consimțământul soților a fost luat mai repede iar certificatul de divorț a fost eliberat înaintea împlinirii termenului de 30 de zile, împotriva certificatului de divorț emis prin nerespectarea procedurii impuse de lege, părțile pot introduce o acțiune în anulare. Potrivit art. 110 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 controlul judecătoresc al actelor notariale se realizează pe calea acțiunii în anulare, precum și pe calea plângerii împotriva îndeplinirii actelor. Fiind vorba despre o acțiune în anulare și neexistând reguli speciale care să deroge de la cele generale, dreptul la acțiunea în anulare a certificatului de divorț aparține părților, iar termenul de prescripție este cel general, de 3 ani.

3.3.4. Divorțul soților care au copii minori

Conform noilor reglementări intrate în vigoare în octombrie 2011 prin N. C. civ., notarul public poate constata și divorțul prin acordul soților care au copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați conform art. 375 pct. 2 din N. C. civ.

Actele necesare care trebuie depuse la dosarul de divorț sunt următoarele:

– certificatul de căsătorie al soților;

– certificatele de naștere ale soților;

– certificatul de naștere al copilului minor rezultat din căsătorie;

– procură autentică dacă este cazul.

Ca și în cazul procedurii de desfacere a căsătoriei prin acordul soților fără copii minori, procedura cu copii minori respectă în principiu aceiași pași, soții prezentându-se împreună la Biroul Notarial Public competent ales pentru a depune o cerere de divorț.

În cazul în care soții au copii comuni apare un element de noutate cu care se confruntă notarul public, și anume: audierea minorului.

Dacă există unul sau mai mulți copii minori, în vârstă de cel puțin 10 ani, in conformitate cu prevederile de art. 264 Cod civil, ascultarea copiilor este obligatorie, chiar dacă art. 375 din Civil Codul nu prevede nimic în acest sens. Copilul are dreptul de a fi ascultat, are posibilitatea de a solicita și de a obține orice informații relevante în conformitate cu vârstă sa, să-și exprime punctul de vedere și să fie informat cu privire la consecințele opiniei sale. Opiniile copilului pot fi luate în considerare de notarul public în raport cu vârsta și gradul de maturitate a copilului. Având în vezi principiul asigurării interesului superior al copilului, în cazul în care notarul public consideră că acest principiu nu este respectat prin acordul părinților, va emite o decizie de respingere a cererii de divorț, indicând părților să se adreseze instanței. Dacă din anumite motive (de exemplu, boală) copilul nu poate fi ascultat, notar public poate decide privind acceptarea cererii de divorț, menționând în încheierea admiterii că audierea minorului nu a putut avea loc din motive care fac comunicarea cu acesta imposibilă.

Pentru perioada rămasă până la termenul de 30 de zile acordat, în cazul în care soții au copii minori, notarul public trebuie sa solicite din partea Autoritații de Tutelă competente o anchetă psihosocială, ce urmează a fii atașată cererii de divorț. Potrivit art.229, alin (3) din Legea 71/2011 de punere în aplicare a Civil Codul, astfel cum a fost modificată și completată prin Legile nr. 60/2012, 54/2013 și 214/2013, raportul va fi realizat de autoritatea tutelară de la nivelul municipalități, până la reglementarea funcționării instanței de tutelă. Autoritatea tutelară competentă este cea de la domiciliul părinților minorului, în cazul în care trăiesc împreună sau casa părintelui în cazul în care copilul locuiește în mod regulat doar la unul dintre aceștia.

Pe lângă condițiile cerute la divorțul fără copii, anume cele referitoare la consimțământ, nume și capacitate (niciuna din parți neputând să fie pusă sub interdicție ), există o condiție suplimentară referitoare la exercitarea autorității părintești de către ambii părinți.

Potrivit definiției legale (art. 483 NCC), autoritatea părintească reprezintă ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți. Complexul de drepturi și îndatoriri conferite de lege mamei și tatălui este guvernat de regula coparentalității, în sensul că autoritatea părintească aparține în mod egal ambilor părinți, se exercită împreună și în mod egal de către aceștia, și, de asemenea, răspunderea pentru creșterea copilului revine ambilor părinți. Prin urmare, autoritatea părintească reprezintă ansamblul de drepturi și îndatoriri ale părinților exercitate de către aceștia, împreună, de plin drept, din momentul nașterii copilului, fără putința de a le refuza, dar cu posibilitatea retragerii judiciare, însă cu titlu de sancțiune, a drepturilor părintești sau a unor drepturi ale părintelui.

Exercițiul autorității părintești trebuie să fie în interesul copilului în caz contrar, dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul copilului, notarul public va emite o încheiere de respingere și va îndruma părțile către instanța de judecată.Deși în text se specifică faptul că doar exercitarea în comun a autorității părintești și stabilirea locuinței copiilor trebuie să fie în interesul acestora, raportul trebuie să verifice și dacă modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare copil, precum și stabilirea contribuției părintelui la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională sunt în concordanță cu interesul copilului.

În ceea ce privește obligația de a sprijini copii, care revine părinților, aceasta este o parte din autoritatea părintească și se exercită împreună și în mod egal de ambii părinți, fie că sunt de fapt separați sau divorțați. În conformitate cu prevederile art. 499 Civil Codul, această obligație este comună, atât tatăl și mama fiind obligați la sprijinirea copilul minor, asigurarea lucrurilor necesare pentru trai și educație, învățare și formare profesională, însă doar proporțional cu venitul si activele pe care aceștia le posedă. Potrivit art. 530 Codul civil, obligația cu privire la întreținere este îndeplinită în natură prin asigurarea nevoilor de bază și, acolo unde este cazul, costurile pentru educație, învățare și formare profesională.

În cazul în care domiciliul minorul a fost stabilit la unul dintre părinți, acesta va fi obligat la întreținerea acestuia, iar în cazul imposibilității participării celuilalt părinte, acesta va fi obligat la acordarea plata unei sume lunare de bani. În acest caz, obligație poate fi stabilită ca o sumă fixă sau un procent din venitul net lunar al persoanei.

3.3.5. Finalizarea procedurii in cazul admiterii cererii de divort

La termenul stabilit, notarul verifică dacă ambii soți sunt prezenți în persoană, dacă aceștia stăruie în cererea lor de divorț, dacă acordul lor este liber și neviciat, dacă vreunul dintre ei este pus sub interdicție, dacă soții își mențin toate declarațiile făcute la completarea cererii de divorț sau dacă în perioadă de timp trecută a fost născut sau adoptat vreun copil

În cazul în care soții persistă în cererea lor pentru divorț și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat iar celelalte condiții legale prevăzute de Codul civil pentru desfacerea căsătoriei sunt îndeplinite, atunci notarul eliberează certificatul de divorț.

Între data semnării încheierii pentru cererea de divorț și emiterea certificatul de divorț, notarul public trebuie să realizeze o altă procedură juridică. În scopul finalizării divorțului, notarul publică va solicita prin intermediul administratorului registrelor unice ale Uniunii alocarea numărului pentru certificatul de divorț din RUCD, aflat în administrarea Ministerului de Interne, numărul atribuit de acest registru fiind înscris de către notarul public în certificatul de divorț. În certificatul de divorț, vor fi înregistrate următoarele: desfacerea căsătoriei prin acordul soților în fața unei notar public, numele pe care foștii soți îl vor folosi după divorț, precum și, acolo unde este cazul, indicațiile cu privire la acordul părților privind îndeplinirea obligațiilor față de minorii rezultați din căsătorie. În conținutul său, nu se va face nicio mențiune cu privire la culpa vreunuia dintre soți în dizolvarea căsătoriei.

Certificatul de divorț se eliberează în șase exemplare, un exemplar pentru fiecare soț, un exemplar pentru dosarul de divorț, unul pentru mapa de divorțuri de la biroului notarial, unul pentru registrul stării civile de la locul în care căsătoria a fost încheiată sau în cazul în care căsătoria a fost încheiată într-un alt stat la locul în care a fost transcris certificatul eliberat in alt stat și unul pentru Registrul stării Civile deținute de Serviciul Public Comunitar Local de Evidență a persoanelor. Odată cu emiterea certificatului de divorț, notarul public returnează foștilor soți certificatul de căsătorie, care poartă specificația "desfăcut căsătoria prin certificatul de divorț nr. … / … urmată de semnătura și ștampila notarului public care a instrumentat cazul. Certificatul de divorț intră în vigoare între soți din momentul când se emite și în ceea ce privește terții, el devine opozabil de la data la care s-a făcut mențiunea pe marginea actelor de stare civil sau când terții au luat act de el pe orice altă cale.

În practică, certificatul de divorț poate conține unele erori materiale sau omisiuni (Ca, de exemplu, scrierea incorectă a numelui sau prenumelui – fără diacritice sau fără cratime, menționarea numărului certificatului de căsătorie în loc de numărul certificatului de divorț, etc.), fapte care necesită corectare. Deși certificatul de căsătorie este un act notarial, procedura de modificare nu poate fi realizată în conformitate cu Legea. 36/1995, cu Legea notarilor publici și a activității notariale. În caz de rectificare a certificatului de divorțului, vor fi aplicate prevederile Hotărârii de Guvernului nr. 64/2011, în conformitate cu dispozițiile privind stare civilă. În acest sens, toate exemplarele certificatului de divorț incorect completate vor fi retrase în scopul de a fi rectificate. După corecție, certificatul de divorț este emis, în conformitate cu corecțiile, iar cel greșit este invalidat și depus la dosar.

Cu toate acestea, în cazul în care există o eroare materială privind admiterea cererii de divorț, corecția va fi realizată prin normele de drept comun, respectiv prin prevederile art. 87 din Legea nr. 36/1995. În această situație, practic, putem vorbi de un dublă corecție: una pentru încheierea din cererea de divorț, care se face în conformitate cu art. 87 din Legea nr. 36/1995 și una pentru erorile din certificatul de divorț, care este făcută întotdeauna în conformitate cu art. 182, alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 64/2011.

3.3.6. Finalizarea procedurii in cazul respingerii cererii de divorț

Dacă în urma analizării cererii de divorț și a documentelor depuse la dosar rezultă că nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile legale, notarul public va întocmi o încheiere de respingere a cererii de divorț. Ȋn acest caz, respingerea cererii de divorț trebuie să cuprindă în mod obligatoriu, motivul respingerii cererii de divorț, precum și îndrumarea părților către instanță.

Notarul public va emite încheierea de respingere a cererii de divorț în unul din următoarele cazuri, precum și în alte situații în care nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile legale prevăzute de N. C. civ. pentru desfacerea căsătoriei prin acordul soților:

a) nu are competența să soluționeze cererea de divorț;

b) unul dintre soți este pus sub interdicție;

c) unul dintre soți nu își poate exprima consimțământul liber și neviciat;

d) la depunerea cererii de divorț nu sunt prezenți ambii soți personal sau prin mandatar;

e) unul dintre soți sau mandatarul refuză să semneze cererea personal, în fața notarului public;

f) soții refuză să dea declarațiile prevăzute de prezentul regulament;

g) soții nu se înțeleg cu privire la numele de familie care urmează a fi purtat după divorț de către fiecare dintre ei;

h) soții nu prezintă, la depunerea cererii de divorț, actul de căsătorie în original;

i) unul dintre soți se prezintă în fața notarului public la termenul de 30 de zile acordat și declară că nu mai stăruie în cererea de divorț;

j) unul dintre soți nu mai stăruie în cererea de divorț, întrucât nu s-a prezentat în fața notarului public la termenul stabilit pentru a declara că stăruie în cererea de divorț;

k) cererea a rămas fără obiect, întrucât căsătoria dintre soți a fost desfăcută de către o altă autoritate competentă;

l) soții se împacă;

m) soții își retrag cererea de divorț;

n) soții nu se înțeleg cu privire la obligațiile pe care le au în legătură cu copiii minori sau cu privire la numele ce urmează să îl poarte după divorț;

o) înainte de finalizarea procedurii de divorț unul dintre soți a decedat, căsătoria încetând în acest mod.

Dacă notarul respinge cererea de divorț, soții se pot adresa cu o nouă cerere atât notarului cât și instanței de judecată pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei juridic. Este foarte important de menționat faptul că împotriva refuzului notarului public de a admite cererea de divorț nu există cale de atac, prin urmare notarul nu se face vinovat de neîndeplinirea unor condiții de admisibilitate a cererii, cum sunt acordul cu privire la nume sau autoritatea părintească, și acesta nu poate fi obligat, prin instanță să admită cererea de divorț.

Cu privire la aspecte legate de consimțământ sau punerea sub interdicție a unuia dintre soți sau alte elemente care nu puteau fi cunoscute de notarul public, acestea vor face proba până la dovada contrară. Iar cu privire la constatările notarului public, acestea vor face dovada până la proba înscrierii în fals.

Dacă se constată că refuzul notarului a fost unul abuziv, iar condițiile admiterii cererii de divorț au fost îndeplinite, părțile se pot îndrepta instanței cu o acțiune în despăgubiri, pe temeiul răspunderii civile delictuale. (art. 378 alin. (3) NCC ).

În caz de respingere a cererii de divorț, notarul public trebuie să comunice electronic soluția pentru închiderea poziției în RNNECD.

CAPITOLUL IV. CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Divorțul este unul dintre principalele instituții ale dreptului familiei. Adoptarea Noului Cod Civil a adus ca element de noutate în divorț acordul reciproc al soților, acesta putând fi realizat în acest moment si prin divorțul instrumentat de notarul public. Inspirația legiutorului vine din necesitatea de a adapta legislația la schimbările sociale și de familie, dar, de asemenea, acordul amiabil reprezintă o metodă eficientă de rezolvare a crizei matrimoniale.

Fiind o instituție juridică nouă, divorțul notarial nu a generat până în acest moment o practică suficient de extinsă care să impună adaptarea legislației în vigoare la lipsurile constatate. Voi încerca în ceea ce urmează să prezint câteva elemente care, din punctul de vedere, ar necesita modificări.

Audierea minorului în procedura divorțului notarial reprezintă în acest moment o lacuna legislativă, care nu a fost tratată cu importanța care s-ar fi impus unui astfel de demers. Drept dovadă, această etapă poate fi considerată ca fiind mai mult una de conștientizare a copilului asupra faptului că părinții săi urmează să divorțeze și nu una de stabilire a nivelului în care exercițiul autorității părintești este în interesul superior al copilului.

Prezența părinților în etapa audierii minorului poate fi un factor care stânjenește modul de identificare și valorificare a interesului superior al copilului. Acesta, având în vederea nevoia protejării copilului, reprezintă unul din principiile fundamentale regăsite în dreptul familiei, iar acest principiu este important a fi bine stabilit și corect pus în practică.

De asemenea, prezența unui psiholog în cadrul procesului de ascultare a copilului este necesară deoarece acesta, fiind un specialist în dezvoltarea copilului, poate furniza informații importante notarului, atât anterior cât și ulterior ascultării, cu privire la perspectiva psihologică a comportamentului precum și a informațiilor furnizate de către copil. Psihologul va reprezenta doar o prezență discretă la ascultare, el urmărind comportamentul și reacțiile copilului, fără a interacționa cu acesta sau cu notarul care efectuează audierea.

Așadar, de lege ferenda, s-ar impune renunțarea la audierea copilului în prezența părinților și, totodată, această audiere să se facă în compania un consilier specializat care știe să indice în mod practic interesul copilului, nu doar de către notarul public.

Divorțul existent în legislațiile din anumite state din America de Sud, precum Mexicul, poartă numele de “Divorcio express” datorită faptului că prevede o procedură ușoară și rapidă, și aceasta deoarece completarea cererii de divorț și manifestarea de voință a soților se poate face și online, prin e-mail, nefiind necesară prezența acestora la biroul notarului pentru completarea cererii. O astfel de soluție poate fi reglementată de lege ferenda și pentru cetățenii români care, având reședința în altă țară, doresc să divorțeze în România prin procedura notarială. Depunerea cererilor de divorț la notar ar putea fi astfel realizată prin intermediul mijloacelor de comunicare online, pe baza semnăturii electronice, iar prezența acestora să nu fie necesară decât în momentul împlinirii termenului de reflexie acordat.

O altă lacună legislativă în ceea ce privește divorțul notarial este, din punctul meu de vedere, lipsa unor prevederi în ceea ce privește efectuarea partajului bunurilor comune ale soților. Se poate ajunge astfel în situația în care regimul matrimonial își va continua existența și după desfacerea căsătoriei. De lege ferenda consider că partajul bunurilor ar trebui sa fie realizat în perioada de 30 de zile impusă de legiuitor înainte de finalizarea divorțului.

Desfacerea căsătoriei prin procedura divorțului notarial reprezintă o formă simplificată, concentrată în ideea de progres, care poate rezolva de o manieră mult mai ușoară criza matrimonială. Această formă de divorț a apărut din dorința legiuitorului a crea un mod mai intim și retras prin care soții să poată ajunge la identificarea soluțiilor prielnice propriei vieți familiale. Divorțul notarial este un proces rapid, serios și restrâns care asigură adevărata voință a părților și în care nu pot apărea suspiciuni privind simularea sau frauda. Astfel, soții își pot manifesta voința liberă într-o formă care privește și cunoaște atât consecințele divorțului, cât și relațiile dintre părinți și copii, precum și relațiile cu terții.

Acest element de noutate legislativă este unul înspre o evoluție juridică. Legiuitorul a urmărit tendințele de armonizare a legislației la nivel european referitoare la familie precum și avântul autonomiei individuale ce nu se conciliază cu ideea unui angajament perpetuu, modificând în acest sens regulile referitoare la divorț și oferind o viziune nouă asupra realității înconjurătoare.

Procedura divorțului judiciar poate avea implicații emoționale asupra părților, mai ales în în situația ce privește demonstrarea motivelor de divorț precum și apărările părților, procedură prin care se încearcă arătarea soțului vinovat. Aceste elemente nu se găsesc în cadrul divorțului notarial deoarece prin această procedură grațioasă nu se realizează dezbaterea unor chestiuni litigioase. Divorțul notarial își bazează existență pe ideea de consens, de intimitate, de înțelegere, acest divorțul nu judecă, ci pune părțile în discuție într-un mod civilizat, neurmărind fondul problemei, ci mai degrabă, rezolvarea problemei.

Dorința legiuitorului de schimbare a venit de la sine și nu se poate considera ca fiind o forțare a înființării unei noi instituții juridice, pliindu-se perfect pe necesitățile actuale ale oamenilor. Schimbarea concepțiilor asupra vieții și a societății trebuie să determine modificări legislative, legea trebuind să se modeleze după nevoile și comportamentul oamenilor, care, în definitiv, sunt subiecții vizați de lege, și nu societatea să se modifice în funcție de schimbările legislative.

BIBLIOGRAFIE

Albu, Ioan – Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988

Albu, Ioan – Dreptul familiei, Ed. Didactică și pedagogică, București 1975

Avram, Marieta – Drept Civil. Familia, Ed. Hamangiu, București, 2013

Baias, Flavius-Antoniu; Chelaru, Eugen; Constantinovici, Rodica; Macovei, Ioan – Noul cod civil. Comentariu pe articole, Ed. CH Beck, București, 2012

Banciu, Maria – Dreptul familiei, Editura Canonica, Cluj-Napoca, 2008

Bodoașcă, Teodor – Contribuții la studiul regimului juridic al divorțului prin acordul soților, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012

Bodoașcă, Teodor – Reglementarea divorțului prin acordul soților după modificarea Codului de procedură civilă și a Codului familiei prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, Dreptul nr. 4/2011

Bodoașcă, Teodor; Drăghici, Aurelia; Puie, Ioan – Dreptul familiei conform noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2012

Codul Civil 2011 pe înțelesul tuturor, Editura Adevărul Holding, București, 2011

Crăciun, Nicușor – THE DIVORCE BY THE PUBLIC NOTARY. PROCEEDINGS, Bulletin of the Transilvania University of Brașov Series VII: Social Sciences • Law • Vol. 7 (56) No. 2 – 2014

Florian, Emeșe – Dreptul Familiei, ed. a IV-a , Ed. CH Beck, București, 2011, București, 2011

Gâlea, Raluca Elena; Lupașcu, Dan – Divorțul prin acordul soților, Pandectele Române, nr. 10/2011

Hamangiu, Constantin; Rosetti-Bălănescu, Ion; Băicoianu, Alexandru – Tratat de drept civil român, Ed, All, București, 1998

Leș, Ioan – Elementele legii notariale, Ed. CH Beck, București, 2014

Lupașcu, Dan; Crăciunescu, Cristiana-Mihaela – Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2011

Lupașcu, Dan; Crăciunescu, Cristiana-Mihaela – Mica reformă a justiției și marea reformă a divorțului, Pandectele Române, nr. 1/2011

Lupan, Ernest – Drept civil. Partea generală, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1997

Pivniceru, Mona-Maria; Luca, Cătălin – Ghid de audiere a copilului în proceduri judiciare, Ed. Hamangiu, București, 2009

Popa, Ioan; Moise, Alin-Adrian – Drept notarial, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2013

Romoșan, Ioan Dorel – Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2012

Voicu, Alexandru Virgil – Reglementarea ,,vieții familiare’’ în Noul Cod Civil