Divortul Prin Acordul Sotilor pe Cale Administrativa

Drept

Divortul Prin Acordul Sotilor pe Cale Administrativa

Byadmin ianuarie 1, 2024

Lucrare de licență

DIVORTUL PRIN ACORDUL SOTILOR PE CALE ADMINISTRATIVA

Cuprins:

Introducere

Capitolul I. Considerații generale privind încheierea și desfacerea căsătoriei

Aspecte generale privind încheierea căsătoriei ( noțiune, natură juridică, condiții de fond și formă)

Aspecte generale privind desfacerea căsătoriei ( noțiune, natura juridică, cazurile de desfacere a căsătoriei)

Capitolul 2. Desfacerea căsătoriei prin acordul soților pe cale administrativă

2.1. Noțiuni introductive

2.2 Reglementare

2.3 Condiții de admisibilitate

2.4 Întinderea acordului de voință al soților

2.5 Competența ofițerului de stare civilă

2.6 Depunerea și soluționarea cererii de divorț

2.7 Procedura de soluționare a cererii de divorț

2.8 Mențiunea certificatului de divorț în actul de căsătorie

Capitolul 3. Efectele divorțului

3.1 Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți

3.2. Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți

Capitolul 4. Concluzii și propuneri de lege ferenda

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Atitudinea societății noastre față de instituția căsătoriei, care stă la baza familiei, se reflectă și în condițiile prevăzute de lege cu privire la încheierea căsătoriei, formalitățile ce trebuie îndeplinite, procedura ce trebuie urmată, publicitatea și solemnitatea celebrării căsătoriei.

Toate aceste condiții sunt menite să pună și mai mult în lumină faptul că numai

căsătoria, așa cum este reglementată de lege, se bucură de ocrotirea statului, care, în același timp, exclude de sub ocrotirea sa orice alte relații între sexe, cum ar fi conviețuirea de fapt sau concubinajul. Cunoașterea acestor dispoziții privind modul de încheiere a căsătoriei și condițiile de formă, contribuie la stabilirea unei atitudini sănătoase față de instituția căsătoriei. Căsătoria, începutul și temelia familiei, trebuie să se încheie în condițiile care să exprime toată semnificația acestui moment, atât de important în viața unui om, și să aibă în același timp o influență educativă asupra celor care iau parte la celebrare și în primul rând asupra soților. Familia reprezintă “grupul social fundamental, care asigură menținerea continuității biologice a societății prin procreare, îngrijirea și educarea copiilor, precum și menținerea continuității culturale prin transmiterea către descendenți a limbii, obiceiurilor, modelelor de conduită”.

Familia îndeplinește, în raport cu individul și cu societatea, funcții fundamentale,

accentul punându-se pe ansamblul și natura relațiilor manifestate în grup, ca și pe latura

dinamico-funcțională care conferă specificitate familiei, în raport cu alte forme de comunitate.

Relațiile de familie au un caracter de complexitate ce nu îl mai întalnim la alte categorii sociale, dat fiind că, în cadrul relațiilor de familie, apar aspecte morale, psihologice, fiziologice și economice între cei care formează comunitatea de viață și interese. Privind din prisma știintelor juridice, familia “desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopția), precum și din alte raporturi asimilate”.

Căsătoria, ca principal izvor al familiei, poate fi definită astfel ca fiind “uniunea liber consimțită între un barbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, și reglementată de normele imperative ale legii”. Din această definiție a căsătoriei decurg mai multe caractere : este uniunea dintre un bărbat și o femeie, este liber consimțită, este monogamă, se încheie în formele cerute de lege, are un caracter civil, se încheie pe viață, se întemeiază pe deplină egalitate în drepturile dintre barbat și femeie și se încheie în scopul întemeierii unei familii.

Căsătoria, creând o familie, instituie o nouă entitate socială, care “conferă partenerilor statusuri noi (soț/soție, ginere/noră etc.)” și prilejuiește relații sociale noi, contribuind atât la structurarea statusului social al partenerilor, cât și la structurarea societății.

Din punct de vedere juridic, în Codul familiei erau prevăzute o serie de condiții de

fond, ce aveau ca scop asigurarea încheierii unei căsătorii numai între acele persoane ce sunt apte, din punct de vedere fizic și moral, să întemeieze o familie, și condiții de formă, ce constituie forma recunoașterii sociale a căsătoriei, premisa ocrotirii ei de către stat.

Epoca industrială și mai ales cea postindustrială au afectat în mod serios

funcționalitatea familiei, o serie dintre aceste funcții fiind într-un declin accentuat, iar familia însăși într-o mare criză. Spre exemplu, funcția de socializare a fost diminuată prin apariția instituțiilor de educație și apariția mijloacelor media, iar funcția afectivă este tot mai puțin resimțită datorită înstrăinării partenerilor.

Acest declin, al funcțiilor unei familii, determină creșterea spectaculoasă a cazurilor de divorț, ca mijloc de desfacere a căsătoriei, dar și apariția unor moduri diferite de viețuire și conviețuire.

Din punct de vedere juridic, divorțul este unica modalitate de desfacere a căsătoriei,

făcându-se distincție cu încetarea căsătoriei ce intervine prin decesul unuia din soți, declararea judecătorească a morții unuia din soți și recăsătorirea soțului celui ce a fost declarat mort (art.37 Codul familiei). În reglementarea din Legea nr. 59/ 1993, divorțul nu mai are un caracter excepțional, putând fi cerut de ambii soți, dacă există motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soți și căsătoria nu mai poate continua. În acest fel, reglementarea divorțului are la bază mai mult ideea divorțului-remediu, decât cea a divorțului-sancțiune, deși această din urmă idee nu a fost părăsită în întregime, deoarece divorțul se poate pronunța, exceptând cazurile prevăzute de art. 38 alin.2 din Codul familiei, din vina unuia sau a ambilor soți (art.617 alin.3 din Codul de procedură civilă). Efectele căsătoriei vor fi stinse numai pentru viitor. Nu toate efectele vor fi stinse. Astfel, rămân numele purtat pe timpul căsătoriei și dreptul la pensia de întreținere. Divorțul e judiciar, adică din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești și poate fi acordat la cererea unuia dintre soți sau pe temeiul consimțământului ambilor soți. În prezent prin intrarea în vigoare a Noului Cod civil, regăsim în legislația internă pe lângă divorțul judiciar și divorțul pe cale administrativă și pe cale notarială.

În prezenta lucrare vom dezbate tema desfacerii căsătoriei pe cale administrativă. Astfel că, în primul capitol al lucrării regăsim aspect generale cu privire la încheierea căsătoriei, respectiv desfacerea căsătoriei, urmând ca în cel de-al doilea capitol ( acesta fiind și capitolul cel mai important al lucrării) să dezbatem problema divorțului pe cale administrativă, iar în final vom prezenta efectele desfacerii căsătoriei.

Capitolul I.

Considerații generale privind încheierea și desfacerea căsătoriei

De când omenirea a ieșit din stadiul primitiv al triburilor, constituindu-se în societăți civilizate, fundamentul acestor societăți a fost familia. Știm ce importanță covârșitoare a avut familia în structura statului roman și ce puteri întinse avea șeful familiei în dreptul civil roman. Doctrina creștină, influența obiceiurilor popoarelor de origine germanică și înceata transformare a instituțiunilor sociale în decursul evului mediu au modificat bazele pe care era așezată familia romană, ajungând pe nesimțite la starea actuală. Cu toate atacurile și încercările ce s-au făcut pentru a dărâma așezămintele sociale, familia a rămas temelia pe care se așează statele moderne. Căsătoria nu este, în fapt, decât rezultatul unei lungi evoluții, prin care uniunea sexuală a bărbatului cu femeia a fost reglementată din punct de vedere al conviețuirii și al efectelor în ce privește copii și patrimoniul și transformată într-o instituție respectată și stabilă.

Privită ca simbol al unirii, sub semnul iubirii dintre bărbat și femeie, în sens mistic ea reprezintă unirea dintre Hristos și Biserica lui, dintre Dumnezeu și poporul Lui, dintre suflet și Dumnezeu. Tot în sens simbolic a fost privită de Jung, în cursul procesului de individuație sau de integrare a personalității, ca împăcarea conștientului, principiu feminin, cu spiritul, principiu masculin. Importanța pe care căsătoria a avut-o dintotdeauna pentru soți și pentru societate a făcut ca ea să fie o instituție socială fundamentală devenit și o instituție juridică.

Căsătoria a fost și este în primul rând o problemă personală, întrucât ea unește bărbatul și femeia în cea mai firească comunitate de viață, familia, care le contopește într-o asemenea măsură existența, sentimentele, concepțiile și idealurile, încât relațiile dintre soți acoperă toată gama vieții personale și sociale a omului. Poate de aceea căsătoria apare ca cel mai fericit, mai serios și mai important act din viața bărbatului și a femeii.

Căsătoria este însă și o problemă socială, întrucât prin ea se întemeiază familia, care îndeplinește numeroase funcții, de la funcția biologică, de procreare, la funcțiile interne grupului familial, de viață în comun, de solidaritate morală și materială între membrii familiei, și până la funcțiile importante de educare și formare a copiilor pentru

viață și pentru integrare normală în societate. Importanța căsătoriei ca problemă individuală, dar și socială, a determinat reglementarea ei juridică în toate sistemele de drept, ceea ce reflectă permanența instituției căsătoriei. Această instituție a evoluat

însă în decursul istoriei, existând organizări juridice diferențiate ale căsătoriei, în diferite sisteme de drept.

Familia, solid organizată și constituind prima celulă a edificiului social, s-a coagulat încet și în timp îndelungat. Căsătoria monogamă, poziția soției în familie, procrearea copiilor legitimi, stabilirea legăturilor de rudenie ș.a.m.d. sunt produsele unor concepții relative noi, care au înlocuit altele primitive și barbare, care la rândul lor

constituiseră un progres față de starea neorganizată a omului din epocile timpurii.

Într-adevăr, istoria civilizației omenești a cunoscut o fază în care nu se închegase încă noțiunea de familie. În epocile arhaice împreunările sexuale se făceau la întâmplare, copilul născut astfel nefiind unit prin nicio legătură de tatăl sau de mama sa, ci era privit ca și copil al întregului trib.

,,Căsătoria,, reprezintă dreptul fundamental al persoanei fizice ajunse la vârsta nubilă de a-și întemeia o familie. Scopul căsătoriei îl reprezintă întemeierea unei familii.

Libertatea de a se căsători presupune și posibilitatea de a pune capăt acestei legături juridice, prin divorț, în condițiile legii. Noțiunea de divorț nu trebuie să fie confundată cu cea de separație în fapt, pentru că prima determină desfacerea căsătoriei, în timp ce cea de-a doua menține căsătoria cu toate efectele sale. Separația de fapt nu a primit o reglementare în legislația noastră, așa cum se întâlnește în alte state. De exemplu, în Franța judecătorul sesizat cu o cerere de divorț poate interveni și să organizeze separația de fapt a soților dispunând cu privire la cheltuielile căsniciei, la reședința familiei și la stabilirea domiciliului copiilor minori. Aceste dispoziții sunt considerate în doctrină o fraudă la normele privitoare la divorț. O altă noțiune care se delimitează de aceea de divorț, este separația de corp. Aceasta este considerată instituție juridică de legislațiile ce interzic divorțul sau îl reglementează restrictiv. Mult timp separația de corp a reprezentat ,,divorțul catolicilor deoarece, căsătoria era considerată indisolubilă de către Biserica Catolică. Separația de corp reprezintă instituția juridică în temeiul căreia instanța de judecată, la cererea oricăruia dintre soți sau la cererea acestora comună poate să suspende obligația de coabitare dintre aceștia. În Franța soții puteau să solicite divorțul după șase ani de separație de corp.

Divorțul reprezintă o insituție juridică care a provocat de-a lungul veacurilor, vehemențe și discuții contradictorii. Nu doar din punct de vedere juridic, ci și sociologic, divorțul a fost când îmbrățișat cu ardoare, când respins cu ostilitate. În Vechiul Testament, divorțul era condamnat categoric: ,,nimeni să nu fie necredincios femei, tinereții sale,,. Divorțul a fost cunoscut în toate orânduirile sociale, dar cauzele sale diferă de la o orânduire la alta și de la o epocă la alta. Aproape toate legislațiile antice cunoșteau divorțul. Despre China se spune că avea legislația cea mai veche în domeniu. Aici femeia era considerată un lucru fără suflet, chinezii admiteau poligamia, iar bărbatul putea să își repudieze femeia dacă aceasta ar fi displăcut lui sau rudelor acestuia. În India, legile lui Manu admiteau poligamia dar și divorțul în caz de adulter, sacrilegiu, tentativă de omor, contra bărbatului. Femeia putea să ceară divorțul când bărbatul era un criminal, bolnăvicios, impotent sau când avea o absență îndelungată în țări străine. Persia a rămas o perioadă îndelungată supusă legilor lui Zoroastru. Divorțul exista și era obligatoriu când femeia era sterilă. Dacă divorțul se pronunța din culpa femeii, bărbatul trebuia să îi dea o soldă, dar dacă ea era cea care ceruse divorțul nu primea nimic. În Egipt exista o egalitate completă între femeie și bărbat. Divorțul și poligamia erau admise la toate clasele sociale, cu excepția celei preoțești. În dreptul roman, unde influența religiei se resimțea mai puțin, primul divorț a fost admis pentru sterilitatea femeii. După concepția dreptului roman scopul căsătoriei era procreația de urmași și din acest motiv este de înțeles că cetățanul roman care nu avea copii era îndreptățit să ceară divorțul. Împărații romani, Deocletian și August, iar mai târziu Justinian au reglementat divorțul, admițăndu-l și pentru alte cauze decât lipsa copiilor.

În vechiul drept românesc, divorțul era cunoscut și a fost admis atât de Codul lui Matei Basarab și Vasile Lupu, cât și de Codul Caragea și Codul Calimach. Potrivit Codului Civil român de la 1864, divorțul putea fi cerut de unul din soți pentru adulter, excese, cruzimi sau insulte grave ale unuia dintre soți contra celuilat, condamnarea la muncă silnică sau recluziune a unui dintre soți sau atentatul la viața unuia dintre soți contra celuilalt.

Aspecte generale privind încheierea căsătoriei ( noțiune, natură juridică, condiții de fond și formă)

Căsătoria reprezintă conform prevederilor art. 259 alin. (1) Noul Cod Civil ,, uniunea liber consimițită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii,,.

Prin încheierea căsătoriei, persoanele în cauză dobândesc o nouă stare civilă, aceea de soți, stare din care decurg o serie de consecințe stabilite de lege. Căsătoria răspunde anumitor scopuri și prezintă, din punct de vedere al necesităților sociale și al menirii sale, caractere extrem de variate.

Instituția juridică a căsătoriei prezintă următoarele caractere juridice:

Căsătoria este o uniune între un bărbat și o femeie. În scopul întemeierii unei familii, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători. Cum unul dintre principalele scopuri ale căsătoriei este procreația, nu se poate concepe o veritabilă căsătoriei între două persoane de accelași sex. Există însă țări care permit ,,căsătoria,, între persoane de același sex.

Căsătoria este liber consimțită de viitori soți. Exprimarea consimțământului liber al celor ce se căsătoresc este garantă la noi prin dispoziții constituționale și legale.

Căsătoria este monogamă. Acest caracter decurge firesc din fundamentul căsătoriei, anume afecțiunea reciprocă a soților. În alți termeni, caracterul exclusiv al dragostei implică monogamia. Cu toate acestea, în domeniul dreptului internațional privat este admisibilă recunoașterea căsătoriilor poligame, care au fost încheiate în străinătate.

Căsătoria este solemnă. Solemnitatea căsătoriei este pusă în evidență, printre altele, de faptul că se încheie într-un anumit loc, în fața unei anume autorități de stat, într-o zi dinainte fixată și în prezența viitorilor soți și a martorilor etc.

Căsătoria este laică. Încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorităților de stat. Este garantată constituțional și căsătoria religioasă, însă numai după căsătoria civilă. Căsătoria religioasă nu produce însă efecte juridice.

Căsătoria se încheie pe viață. În principiu, legătura căsătoriei este menită să dăinuiască între soți pe tot timpul vieții lor. Aceasta nu înseamnă că nu este posibilă oricând desfacerea căsătoriei, în condițiile legii.

Căsătoria se întemeiază pe egalitatea în drepturi și obligații între soți

Această egalitate se referă atât la condițiile în care se încheie căsătoria, cât și la relațiile dintre soți sau dintre aceștia și copiii lor. Egalitatea dintre bărbat și femeie depășește relațiile de familie, existând în toate domeniile vieții sociale.

Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii. Căsătoria este ocrotită de lege, pentru că constituie baza familiei. Întemeierea relațiilor de familie constituie conținutul căsătoriei, cauza necesară și determinantă a acesteia. Dreptul de căsătorie este un drept fundamental al omului și nici o autoritate nu-l poate limita. Clauzele de celibat sunt considerate nule de drept. Libertatea de a se căsători conferă și dreptul de a refuza să se căsătorească, nefiind admisă nici o limitare din acest punct de vedere.

Condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt:

Vârsta matrimonială (nubilă):

Vârsta minimă. Codul civil stabilește regula conform căreia căsătoria se poate încheia numai dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani.

Dispensa de vârstă. De la regula de mai sus este reglementată în alin. (2) al art. 272 NCC care stabilește că, în anumite împrejurări, bărbatul și/sau femeia pot obține dispensă de vârstă pentru încheierea căsătoriei. Aceasta presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: persoana în cauză a împlinit vârsta de 16 ani și există motive temeinice care justifică dispensa, există un aviz medical, există încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, a persoanei sau autorității abilitate să exercite drepturile părintești.

Vârsta maximă. Căsătoria se poate încheia, chiar în extremis vitae momentis (în pragul morții).

Diferența de vârstă. Legea nu impune o atare condiție. Diferența de vârstă prea mare între soți poate fi însă un semn că s-a încheiat o căsătorie fictivă.

Diferența de sex. Potrivit NCC, în România căsătoria se poate încheia doar între persoane de sex diferit, întrucât unul dintre scopurile căsătoriei este procreația.

Consimțământul la căsătorie. Reprezintă manifestarea de voință a viitorilor soți în încheierea căsătoriei.

Inexistența unei alte căsătorii încheiată de unul dintre soți. Potrivit art. 273 NCC,, este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită,,. Astfel că, pentru a se putea căsători fiecare dintre viitorii soți trebuie să fie necăsătorit, celibatar, fost soț dintr-o căsătorie nulă/anulată, divorțat sau văduv.

Inexistența rudeniei firești. Legătura de rudenie – din rațiuni de ordin biologic și moral – reprezintă cea mai veche piedică la căsătorie. Conform art. 274 alin (1) NCC ,, este interzisă căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum și între cele în linie colaterală până la gradul al IV inclusiv,,.

Inexistența rudeniei civile. Cum adopția generează rudenia civilă, considerente de ordin moral se opun încheierii căsătoriei în această situație.

Inexistența tutelei. Art. 275 NCC prevede: ,, căsătoria este oprită între tutore și persoana minoră ce se află sub tutela sa,,.

Inexistența alienației mintale sau a debilității mintale. Art. 276 NCC prevede:,,este interzis să se căsătorească alientul mintal și debilul mintal,,.

Aprobarea prealabilă a conducătorului instituției în care este angajat preotul militar. Conform art. 18 lit. a) din Legea nr. 195/2000 privind constituirea și organizarea clerului militar, căsătoria preotului militar cu o persoană apatridă sau care nu are exclusiv cetățenie română este condiționată de obținerea aprobării prealabile a conducătorului instituției în care este încadrat.

Condițiile de formă pentru încheierea căsătoriei sunt prevăzute pentru satisfacerea următoarelor cerințe:

Ca mijloc pentru a asigura îndeplinirea condițiilor de fond la căsătorie;

Ca formă a recunoașterii publice a căsătoriei;

Pentru a asigura mijlocul de probă al căsătoriei.

Aspecte generale privind desfacerea căsătoriei ( noțiune, natura juridică, cazurile de desfacere a căsătoriei)

Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura de separare definitivă a soților, adoptată în condițiile legii. Mijlocul juridic prin care se realizează desfacerea căsătoriei este divorțul.

Desfacerea căsătoriei constituie o instituție a dreptului familiei care a cunoscut o evoluție interesantă de-a lungul istoriei, în strânsă legptură cu schimbările sociale și culturale specifice fiecărei epoci.

Codul civil de la 1864 reglementa divorțul prin consimțământul mutual, prin art. 254-276, stabilind și unele condiții de fond speciale pentru divorțul prin acordul soților, referitoare la vârsta soților, durata căsătoriei și unele autorizări obligatorii.

De la adoptarea Codului familiei și până în 1993, divorțul a cunoscut o reglementare foarte restrictivă, acesta putând fi pronunțat doar în cazuri excepționale.

Legea 202/2010 a adus în prim plan anticipat o parte din reglementările cuprinse în Codul Civil și în noul Cod de procedură civilă, în vedereapregătirii aplicării acestor acte normative deosebit de complexe, care presupun importante schimbări atât în cadrul dreptului material, cât și a celui procesual, printre instituțiile juridice care se bucură de o reformare importantă aflându-se și divorțul.

Astfel legea nr. 202/2010 aduce noutăți importante atât în privința condițiilor în care se poate pronunța divorțul soților, cât și în cadrul procedurii prin care pot fisoluționate astfel de cereri, introducând posibilitatea obținerii divorțului și prin procedura administrativă și notarială. Totodată, a fost eliminată condiția de a nu exista copii minori. Această ultimă condiție s-a menținut însă pentru procedura divorțului în fața notarului public sau a ofițerului de stare civilă până la intrarea în vigoare a Codului Civil.

Codul civil aduce o reglementare nouă, apreciată în doctrinăca fiind modernă și reformatoare, inspirată de teoria contractualistă a căsătoriei, care prevede o nouă relaxare a condițiilor în care se poate realiza divorțul prin acordul soților. Acesta va putea fi obținut indiferent de durata căsătoriei și chiar dacă soții au copii minori rezultați din căsătorie sau adopție.

Din punct de vedere procedural, conform dispozițiilor Codului civil, divorțul prin acordul soților va putea fi obținut, în condițiile legii, pe cale judecătorească, pe cale administrativă sau prin procedură notarială.

Codul civil menține dispozițiile introduse prin Legea nr. 202/2010, dar elimină condiția de a nu exista copii minori rezultați din căsătorie, atunci când divorțul are loc în fața notarului public, iar soții se înțeleg asupra consecințelor divorțului pentru minor, conform legii.

Unele limitări ale dreptului de a divorța se mai întâlnesc în privința preoților care divorțează, pentru care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a stabilit unele sancțiuni, precum: să nu mai poată sluji în altar; să nu mai poată avansa profesional etc.

Sistemele legislative ale statelor consacră două soluții privind divorțul, și anume:

Admisibilitatea divorțului. Majoritatea legislațiilor admit divorțul. Diferențe de reglementare există în ceea ce privește formele,condițiile și procedura divorțului.

În cadrul general, prezentat, sunt dominante următoarele sisteme (concepții):

Sistemul divorțului remediu – conform căruia divorțul intervine în cazul imposibilității continuării căsătoriei, indiferent dacă această situație este sau nu imputabilă vreunuia dintre soți. Divorțul apare astfel ca un remediu al unei situații care nu mai poate continua.

Sistemul divorțului sancțiune – conform căruia divorțul este o sancțiune pentru culpă în destrămarea relațiilor de familie. El se pronunță, de regulă, la cererea soțului care nu este culpabil, cu posibilitatea reținerii culpei ambilor soți.

Sistemul mixt al divorțului remediu-sancțiune – care îmbină elemente ale celor 2 sisteme menționate anterior.

În privința motivelor de divorț sunt cunoscute 3 sisteme, și anume:

Sistemul divorțului pentru cauze determinate;

Sistemul în care legea nu precizează motivele de divorț, ci doar anumite criterii, de apreciere a acestora;

Sistemul mixt – unde sunt precizate criteriile de apreciere a motivelor de divorț, dar, totodată, sunt enumeratem exemplificativ, unele dintre ele

Interzicerea divorțului. Sub influența catolicismului, mai multe state nu admiteau divorțul, ca de exemplu: Italia, Spania, Portugalia, Irlanda, Malta, unele state din America de Sud etc.

Referitor la Irlanda, Constituția din 1937 interzicea divorțul, iar populația a respins prin referendum – la 20 iunie 1986 – un amendament care l-ar fi permis. Ulterior, prin referendumul din 24 noiembrie 1995 acest amendament a fost admis, astfel că și legislația irlandeză recunoaște divorțul, sub condiția existenței unei separări în fapt între soți de cel puțin 4 ani.

În privința Maltei, prin referendumul din 29 mai 2011 s-a decis instituirea posibilități legale de a divorța.

De asemenea, în anul 2004 divorțul a fost legalizat și în Chile.

Se impune sublinierea că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului interzicerea divorțului nu este considerată o încălcare a art. 12 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, întrucât ,, dreptul de a se căsători vizează formarea de relații conjugale și nu dizolvarea lor,,.

În prezent, singurele state din lume care interzic divorțul sunt Filipine și Vatican.

Noul Cod Civil reglementează următoarele forme ale desfacerii căsătoriei:

Divorțul pe cale judiciară.

Pe cale judiciară, divorțul îmbracă următoarele forme:

Divorțul prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt sot.

Codul civil reglementează două modalități ale divorțului prin acordul soților pe cale judiciară, și anume:

divorțul la cererea ambilor soți;

divorțul la cererea unuia dintre soți, acceptată de celălalt soț.

Divorțul din culpă.

Cu toate că, pe plan european, există tendința de evoluție a reglementării divorțului cu excluderea necesității dovedirii culpei. Codul civil român păstrează această formă de divorț, acordându-i chiar o importanță sporită prin efectele patrimoniale pe care le poate produce. Pentru pronunțarea divorțului din culpa unuia sau a ambilor soți, este necesară întrunirea următoarelor condiții:

existența unor ,,motive temeinice,,;

vătămarea gravă a relațiilor dintre soți din cauza acestor ,,motive temeinice,,;

imposibilitatea continuării căsătoriei;

existența culpei unuia sau ambilor soți în destrămarea căsătoriei.

Divorțul pentru separarea în fapt de cel puțin 2 ani.

În acest caz, trebuiesc îndeplinite următoarele condiții:

existența unei separări în fapt ce a durat cel puțin 2 ani;

unul dintre soți să își asume responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei, materializată în cererea de divorț adresată instanței.

Divorțul din cauza stării de sănătate a unuia dintre soți.

Singura condiție cerută de lege în acest caz este aceea ca starea de sănătate a soțului care solicită divorțul să facă imposibilă continuarea căsătoriei.

Divorțul pe cale administrativă

Divorțul pe cale notarială.

Divorțul prin acordul soților pe cale notarială presupune îndeplinirea următoarelor condiții:

Căsătoria este valabil încheiată;

Soții au capacitate deplină de exercițiu;

Există consimțământul liber și neviciat al soților cu privire la divorț;

Soții se înțeleg cu privire la cererile accesorii privitoare la:

numele de familie pe care îl vor purta după divorț,

modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

Divorțul prin acordul soților poate fi constatat de notarul public și în cazul în care există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra cererilor accesorii menționate anterior.

Desfacerea de fapt a căsătoriei.Noul Cod civil introduce, prin art. 373 lit.c), posibilitatea desfacerii căsătoriei la cererea unuia dintre soți după o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani. Este adevărat că art. 379 alin. (2) NCC. abordează această formulă de desfacere a căsătoriei la secțiunea dedicată divorțului din culpă, dar dorim să o subliniem distinct în acest material, întrucât ea aduce un element de noutate din perspectiva unui motiv de divorț ce ține exclusiv de separarea în fapt a soților. În această ipoteză, divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului reclamant. În cazul în care pârâtul se va declara de acord cu divorțul cerut de reclamant, instanța se va pronunța fără a face mențiune despre culpa soților

Capitolul 2.

Desfacerea căsătoriei prin acordul soților pe cale administrativă

2.1. Noțiuni introductive

Desfacerea căsătoriei, divorțul, este singura modalitate de disoluție a căsătoriei valabil încheiate. În sistemul actual reglementat de Codul familiei, divorțul este posibil numai pe cale judiciară, putând fi pronunțat la inițiativa unuia din soți sau pe temeiul consimțământului ambilor soți. Divorțul stinge, la data rămânerii irevocabile a hotărârii instanței, principalele efecte ale actului juridic al căsătoriei în raporturile dintre soți, în special efectele de natură personală.

Codul familiei consacră instituției desfacerii căsătoriei Capitolul IV al Titlului I, art. 37-44, dispozițiile dreptului material completându-se cu cele ale Codului de procedură civilă privitoare la divorț, art. 607-619, prin care se instituie o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, de urmat în toate pricinile având

ca obiect desfacerea căsătoriei. Dispozițiile relative la divorț au fost substanțial modificate

prin Legea nr. 59/1993 și, comparând textele (avem în vedere textul de referință, art. 38 C.fam, în reglementarea anterioară și ulterioară intervenției legiuitorului), remarcăm abandonarea principiului caracterului excepțional al desfacerii căsătoriei. Aceeași

modificare legislativă a reintrodus divorțul prin consimțământ mutual, prevăzându-se că, în anumite condiții, căsătoria poate fi desfăcută și „numai pe baza acordului ambilor soți” art. 38 alin.(2) C.fam. În fine, spre deosebire de vechea reglementare, când alienația mintală cronică putea fi invocată în susținerea cererii de divorț numai de soțul lezat de consecințele maladiei nu și de însuși soțul bolnav, sub imperiul reglementărilor astăzi în vigoare „oricare dintre soți poate cere divorțul atunci când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei” (art. 38 alin. (3) C.fam.).

Analiza dispozițiilor referitoare la desfacerea căsătoriei indică preferința legiuitorului pentru sistemul (concepția) mixt asupra divorțului, privit deopotrivă ca remediu și ca sancțiune: ca remediu pentru că, datorită unor motive temeinice, raporturile

dintre soți sunt grav vătămate; ca sancțiune, fiindcă imposibilitatea continuării căsătoriei implică vinovăția unuia sau a ambilor soți, afară de, subliniem încă de pe acum, culpa exclusivă a soțului reclamant. În cazul divorțului prin acordul soților, consimțământul mutual al acestora, exprimat stăruitor, are semnificația unei prezumții peremptorii a motivelor temeinice de divorț, din cauza cărora continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Noua reglementare a Codului civil modifică în mod radical concepția clasică legată de desfacerea căsătoriei, aducând în discuție posibilitatea realizării divorțului pe cale administrativă sau prin procedură notarială, introducând criterii mult mai relaxate din perspectiva cazurilor de divorț edictate prin lege.

2.2 Reglementare

Modernitatea dispozițiilor noului Cod civil este, însă, relevată pe deplin în abordarea absolut revoluționară pentru sistemul de drept român a posibilității desfacerii căsătoriei prin acordul soților în fața unui notar sau în fața unui ofițer de stare

civilă.

Art. 375 NCC stabilește că dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori născuți din căsătorie sau adoptați, pot solicita desfacerea căsătoriei în fața ofițerului de stare civilă de la locul căsătoriei sau de la locul ultimei locuințe comune a soților.

Procedura divorțului prin acordul soților realizată în fața ofițerului de stare civilă este prevăzută de art. 375-378 Noul Cod Civil, completate cu dispozițiile Capitolului IX (art 164-182) din H.G nr. 64/2011 privind Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă.

2.3 Condiții de admisibilitate

Se poate solicita desfacerea căsătoriei prin acordul soților pe cale administrativă în următoarele condiții:

căsătoria este valabil încheiată;

soții au capacitate deplină de exercițiu;

există consimțământul liber și neviciat al soților cu privire la divorț;

inexistența din căsătorie a unor copii minori, copii născuți din căsătorie sau adoptați;

există învoiala soților cu privire la numele de familie după divorț.

Similar cu reglementarea actuală a divorțului prin acordul soților, în noua procedură de desfacere a căsătoriei prin acord pe cale administrativă sau prin procedură notarială se instituie un termen de 30 de zile de la primirea cererii de către ofițerul de stare civilă sau notarul public pentru eventuala retragere a cererii de divorț.

După expirarea acestui termen, ofițerul de stare civilă sau notarul public vor verifica dacă soții stăruie să divorțeze și dacă există consimțământul lor liber și neviciat în acest scop. Dacă soții vor stărui în divorț, ofițerul de stare civilă sau notarul public vor

proceda la eliberarea unui certificat de divorț în care nu se vor face mențiuni cu privire la culpa soților. Este interesant de văzut faptul că, în acest gen de procedură, se va realiza finalizarea solicitărilor prin eliberarea directă a unui certificat de divorț, document cu caracter administrativ, care presupunem că nu va îmbrăca, din punctul de vedere al motivării și al formei, cerințele prevăzute în prezent pentru hotărârile judecătorești.

Din interpretarea dispozițiilor art. 376 alin. (4) și (5) și art. 378 NCC., apreciem că decizia luată de ofițerul de stare civilă sau de notarul public, atunci când admite solicitarea soților și procedează la eliberarea certificatului de divorț, nu este supusă

niciunei căi de atac, rămânând însă în discuție posibilitatea formulării unor cereri în temeiul legii contenciosului administrativ.

Pentru a se putea realiza desfacerea căsătoriei în această procedură este esențial ca părțile să se înțeleagă cu privire la numele de familie pe care urmează să-l poarte după divorț. În ipoteza unor divergențe dintre soți pe acest aspect, ofițerul de stare civilă sau notarul public vor emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț, îndrumând soții să se adreseze instanței de judecată, în condițiile reglementate de art. 374 din NCC pentru

divorțul prin acordul soților pe cale judiciară.

2.4 Întinderea acordului de voință al soților

Pentru a se putea realiza desfacerea căsătoriei în această procedură este esențial ca părțile să se înțeleagă cu privire la numele de familie pe care urmează să-l poarte după divorț. În ipoteza unor divergențe dintre soți pe acest aspect, ofițerul de stare civilă sau notarul public vor emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț, îndrumând soții să se adreseze instanței de judecată, în condițiile reglementate de art. 374 din NCC. pentru divorțul prin acordul soților pe cale judiciară.

În ipoteza în care soții nu se înțeleg cu privire la numele de familie pe care să-l poarte după divorț, ofițerul de stare civilă sau notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț.

În practică, însă, se poate pune și problema refuzului acestor agenți ai autorității publice de a proceda la desfacerea căsătoriei, dacă nu sunt întrunite condițiile art. 375 NCC.

Legiuitorul a avut în vedere ca, în aceste situații, să precizeze foarte clar în art. 378 alin. (2) NCC. că împotriva acestui refuz nu există nicio cale de atac. Aceasta nu exclude posibilitatea ca soții să se adreseze cu o cerere de divorț instanței de judecată, cerere formulată în conformitate cu oricare din motivele reglementate de art. 373 NCC.

Dacă refuzul ofițerului de stare civilă sau al notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților și de a emite certificatul de divorț este un refuz abuziv, oricare dintre cei doi soți se poate adresa pe cale separată pentru repararea prejudiciului instanței competente în materie.

2.5 Competența ofițerului de stare civilă

Competența aparține ofițerului de stare civilă de la locul încheierii căsătoriei sau a ultimei locuințe a soților.

Astfel, art. 377 din NCC. stabilește că, dacă solicitarea de divorț este depusă chiar la primăria unde s-a încheiat căsătoria,ofițerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorț, va face mențiunile necesare în actul de căsătorie.

În situația în care cererea a fost înregistrată la primăria în a cărei rază teritorială soții au avut ultima locuință comună, ofițerul de stare civilă, imediat după emiterea certificatului de divorț, va înainta o copie certificată a acestuia la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, aceasta urmând a efectua mențiunile necesare în certificatul de căsătorie.

2.6 Depunerea și soluționarea cererii de divorț

Cererea de divorț pe cale administrativă se face în scris, se depune și se semnează personal de către ambi soți, în fața ofițerului de stare civilă delegat de la primăria care are în păstrare actul de căsătorie sau de pe raza unde se află ultima locuință comună a soților.

Cererea de divoț prin acordul soților nu trebuie motivată.

Nu este prevăzută posibilitatea reprezentării soților, nici chiar prin mandat autentic și special, la depunerea cererii de divorț sau, ulterior, în cursul procedurii în fața ofițerului de stare civilă.

În cererea de divorț, fiecare dintre soți declară pe propria răspundere că:

este de acord cu desfacerea căsătoriei;

nu are copii minori cu celălalt soț, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați împreună cu acesta;

nu este pus sub interdicție;

nu a mai solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei.

De asemenea, în cererea de divorț soții declară pe propria răspundere:

adresa ultimai locuințe comune;

numele pe care fiecare sau după caz, numai unul dintre aceștia urmează să îl poarte după desfacerea căsătoriei.

Convenția privind numele pe care fiecare dintre soți îl va purta după divorț este singura cerere acesorie de care ia act ofițerul de stare civilă în soluționarea cererii de divorț.

La depunerea cererii de divorț, se atașează următoarele documente:

Certificatele de naștere și de căsătorie ale soților, în copie și în original;

Documentele cu care se face dovada identității, în original și copie;

O declarație dată în fața ofițerului de stare civilă, în situația în care ultima locuință comună nu este aceeași cu domiciliul sau reședința ambilor soți înscris/ă în actele de identitate.

În cazul cetățenilor străini, certificatele de naștere trebuie să îndeplinească cerințele de legalitate prevăzute în convențiile internaționale și tratatele încheiate între România și statele ai căror cetățeni sunt.

În cazul persoanelor care nu cunosc limba română, depunerea cererii de divorț se face în prezența unui traducător autorizat, iar în cazul persoanelor surdo-mute, a unui interpret, încheindu-se în acest sens un proces – verbal.

Ofițerul de stare civilă delegat înregistrează cererea de divorț în ziua în care a fost primită și acvordă soților un termen de 30 zile calendaristice, calcultate de la data depunerii cererii, pentru eventuala retragere a acesteia.

Înregistrarea cererilor de divorț pe cale administrativă se face separat de Registrul de intrare-ieșire al cererilor de divorț.

La expirarea termenului de 30 zile calendaristice, ofițerul de stare civilă delegat, verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul acestora este liber și neviciat, solicitând soților o declarație.

2.7 Procedura de soluționare a cererii de divorț

În cazul procedurii administrative, înainte de eliberarea certificatului de divorț ca urmare a constatării desfacerii căsătoriei prin acordul soților, ofițerul de stare civilă solicită, prin intermediul structurii sale de stare civilă din cadrul direcției județene de evidență a persoanelor, alocarea , din Registrul unic al certificatelor de divorț, a numărului certificatului de divorț, care urmează a fi înscris pe acesta. În cazul în care, în urma solicitării adresate, se constată că pentru același divorț s-a alocat, din Registrul unic al certificatelor de divorț, număr de certificat la cererea unui alt ofițer de stare civilă sau a unui notar public, se va respinge solicitarea de inregistrare a certificatului de divorț.

Cu privire la soluționarea cererii de divorț pe cale administrativă, sunt posibile următoarele soluții:

Clasarea cererii de divorț;

Admiterea cererii de divorț;

Respingerea cererii de divorț.

Clasarea cererii de divorț

Clasarea cererii comune de divorț prin acordul soților va avea loc în următoarele situații:

dacă soții nu se prezintă împreună, după termenul de 30 de zile calendaristice;

dacă ambii soți sau doar unul dintre aceștia înțeleg/înțelege să renunțe la divorț;

dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, unui dintre soți este pud sub interdicție;

dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, intervine nașterea unui copil;

dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, unul dintre soți a decedat, căsătoria încetând prin deces.

Clasarea se consemnează în cuprinsul unui referat care se arhivează la dosarul de divorț.

Admiterea cererii de divorț

Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, ofițerul de stare civilă constată desfacerea căsătoriei prin acordul soților și eliberează certificatul de divorț, care va fi înmânat foștilor soți în termen maxim de 5 zile lucrătoare.

Numărul certificatului de divorț este distinct de numărul dosarului de divorț, iar evidența certificatelor de divorț se ține într-un registru separat, în ordinea soluționării dosarelor.

Data eliberării certificatului de căsătorie reținut la dosarul de divorț se transmite spre anulare primăriei emitente la data eliberării certificatului de divorț.

În vederea realizării evidenței centralizate a certificatelor de divorț, la nivelul Direcției pentru evidența persoanelor și administrarea bazelor de date se constituie Registrul unic al certificatelor de divorț, care se poate ține și în sistem informatic.

Înainte de eliberarea certificatului de divorț ca urmare a constatării desfacerii căsătoriei prin acordul soților, ofițerul de stare civilă solicită, prin intermediul structurii de stare civilă din cadrul direcției județene de evidență a persoanelor, alocarea, din Registrul unic al certificatelor de divorț, a numărului certificatului de divorț, care urmează a fi înscris pe acesta.

Certificatul de divorț se întocmește în trei exemplare originale, din care două se înmânează părților pe bază de semnătură pe cererea de divorț și în regodtrul de evidență a certificatelor de divorț, iar un exemplar rămâne la dosarul de divorț.

Pe certificatul de divorț nu se înscriu mențiuni cu privire la motivele divorțului sau culpa soților.

Respingerea cererii de divorț

În situația în care constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru desfacerea căsătoriei prin acordul părților, inclusiv condiția de a nu avea copii minori rezultați din căsătorie, ofițerul întocmește un referat, prin care propune respingerea cererii de divorț și emiterea unei dispoziții de respingere de către primar.

Respingerea cererii va fi propusă și în situația în care soții nu se înțeleg asupra numelui de familie pe care fiecare dintre ei îl va purta după divorț.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de divorț nu există cale de atac.

Soții se pot adresa cu cererea de divorț instanței de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza altui temei legal.

Pentru repararea prejudiciului cauzat prin refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul lor, oricare dintre soți se poate adresa, pe cale separată, instanței competente.

2.8 Mențiunea certificatului de divorț în actul de căsătorie

Având la bază acordul soților, nu au nici o importanță motivele pentru care soții intenționează să divorțeze.

De aceea, pe certificatul de divorț nu se înscriu mențiuni cu privire la motivele divorțului.

În caz de pierdere, distrugere sau furt al certificatului de divorț, ofițerul de stare civilă delegat eliberează un duplicat, conform cu originalul aflat în arhiva proprie, în baza cererii formulate de către unul dintre foștii soși, personal sau prin împuternicit cu procură specială.

În cazul în care cererea de divorț se depune la serviciile publice comunitare locale de evidență a persoanelor, după caz, la primăria unității administrtiv-teritoriale care are în păstrare actul de căsătorie, după emiterea certificatului de divorț, ofițerul de stare civilă delegat, înscrie de îndată pe margine actului de căsătorie următoarea mențiune: ,, Desfăcut căsătoria prin Certificat de divorț nr …. din …. al Primăriei …. Județul …. . Fostul soț va purta numele de familie …., iar fosta soșie numele de familie …. .

Capitolul 3.

Efectele divorțului

Desfacerea căsătoriei produce consecințe care se răsfrâng asupra întregului complex de relații de natură personală și de natură patrimonială generate prin încheierea căsătoriei, atât între soți, cât și între aceștia, pe de o parte, și copiii lor, pe de altă parte.

Alături de aceste raporturi intrafamiliale, vor suferi anumite modificări și relațiile cu terții, în primul rând raporturile patrimoniale, până acum substanțial marcate de regulile comunității matrimoniale de bunuri.

Ca trăsătură comună, toate efectele divorțului se vor produce numai pentru viitor, spre deosebire de cele ale desființării căsătoriei care, în principiu, operează atât pentru trecut, cât și pentru viitor.

În conformitate cu dispozițiile art. 382 din NCC, căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă.

În mod excepțional, în ipoteza prevăzută de art. 380 NCC., dacă acțiunea de divorț

este continuată de moștenitorul soțului reclamant, căsătoria se va considera desfăcută la data decesului.

În ceea ce privește procedurile realizate în conformitate cu dispozițiile art. 375 NCC., respectiv divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială, căsătoria este desfăcută cu data eliberării certificatului de divorț.

3.1 Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți

Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la raporturile nepatrimoniale (relațiile personale) dintre soți, sunt următoarele:

Calitatea de soț

Calitatea de soț încetează din momentul eliberării certificatului de divorț.

Fiecare soț putându-se recăsători cu o altă persoană, după cum și foștii soți se pot recăsători între ei.

Numele

În legătură cu numele pe care urmează să îl poarte foști soți divorțați, noua reglementare prevede:

Soții pot conveni ca soțul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț, să poarte acest nume și după divorț;

Soții pot conveni ca după divorț fiecare sa poarte numele de familie de dinainte de căsătorie.

Numele se poate schimba ulterior pe cale administrativă pentru motive temeinice. Se consideră că este întemeiată o cerere de schimbare a numelui – printre altele – ,, când persoana în cauză a folosit, în exercitarea profesiei, numele pe care dorește să îl obțină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum și asupra faptului că este cunoscută în societate sub acest nume,,.

Obligația de sprijin moral, obligația de fidelitate, obligașia de coabitare și obligația conjugală a soților

Fiind vorba despre obligații caracteristice vieții de familie, acestea încetează la desfacerea căsătoriei.

Cetățenia

Divorțul nu are nici o influență în ceea ce privește cetățenia soților.

3.2. Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți

Efectele divorțului referitoare la raporturile patrimoniale dintre soți sunt reglementate de art. 385-395 NCC.

Acestea sunt următoarele:

Încetarea regimului matrimonial

Potrivit dispozițiilor art. 385 NCC, data încetării regimului matrimonial este diferită în raporturile dintre soți și dintre aceștia și terțe persoane.

Astfel, în raporturile dintre soți, regimul matrimonial încetează la data introducerii cererii de divorț. Prin exceăție, la cererea unuia sau a ambilor soți, instanța de tutelă care soluționează divorțul poate constata că data încetării regimului matrimonial între soți este data despărțirii în fapt a acestora. Posibilitatea de a constata acest lucru este conferită și în cazul desfacerii căsătoriei pe cale administrativă.

Față de terți însă, regimul matrimonial încetează la data la care au fost îndeplinite . formalitățile de publicitate prevăzute de lege pentru adoptarea regimului matrimonial.

Efectele încetării regimului matrimonial sunt diferite, după cum soților le-a fost aplicabil un regim matrimonial de separație sau unul de comunitate.

Pentru familiile cărora li s-a aplicat un regim de separație, în perioada dintre încetarea regimului matrimonial și lichidarea acestuia soții vor achiziționa în continuare doar bunuri proprii și le vor gestiona separat, ca și în timpul aplicării respectivului regim matrimonial. În astfel de cazuri, data încetării regimului matrimonial nu prezintă importanță nici față de terți, întrucât regulile de gestiune a bunurilor nu se schimbă.

Pentru cei cărora li se aplică un regim matrimonial de comunitate însă, lucrurile se prezintă diferit.

Din momentul introducerii cererii de divorț, dacă se constată că regimul matrimonial a încetat de la data separației în fapt între soți nu mai operează prezumția de comunitate pentru bunurile dobândite după această dată. Drept urmare, între soți, bunurile dobândite ulterior acestui moment de către foști soți constituie bunuri proprii ale acestora ori, după caz, bunuri aflate în coproprietatea lor. În raporturile cu terții, însă, se consideră că regimul matrimonial respectiv se aplică în continuare, până la efectuarea publicității hotărârii de divorț, în condițiile legii.

Masa bunurilor comune în devălmășie însă rămâne în proprietatea soților și după încetarea regimului matrimonial între ei, până la stabilirea cotei-părți ce revine fiecăruia.

Gestionarea bunurilor comune se va face de către ambii soți, fără însă a mai fi aplicabile regulile specifice regimului matrimonial a cărui funcționare a încetat.

Legea prevede și o reglementare care să împiedice încheierea unor acte frauduloase de către unul dintre soți, care ar putea să îl prejudicieze pe celălalt. În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 386 NCC, actele încheiate de unul dintre soți în frauda celuilalt, după introducerea cererii de divorț sunt anulabile.

Firește, masa bunurilor comune poate fi supusă împărțelii înaintea pronunțării divorțului, concomitent cu pronunțarea lui sau ulterior acestei date, cu ocazia lichidării regimului matrimonial.

Ca regulă, lichidare regimului matrimonial, cuprinzând preluarea bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soți (sau foști soți), regularizarea datoriilor și împărțirea bunurilor comune ale acestora se realizează conform învoielii părților.

Locuința familiei

Odată cu admiterea cererii de divorț, instanța de tutelă este obligată să soluționeze cererea privind atribuirea folosinței locuinței comune a soților.

În situația în care imobilul locuință a familiei este bun propriu al unuia dintre soți, legea nu prevede posibilitatea atribuirii beneficiul locuinței până la partaj.

În schimb, situația imobilului locuință a familiei care este bun comun al soților sau este închiriat își găsește reglementarea în art. 324 NCC.

Astfel, legea prevede că, în cazul în care nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți, aceștia se pot înțelege care dintre ei o va folosi până la partaj.

Obligația de a suporta cheltuielile căsătoriei și obligația de sprijin material

Întrucât viața de familie presupune îndeplinirea acestor obligații pe toată durata căsătoriei, acestea încetează din momentul desfacerii căsătoriei.

Dreptul la despăgubiri

Dispozițiile art. 388 NCC, prin care este reglementat dreptul la despăgubiri al soțului nevinovat, se poate aplica atât în cazul în care culpa aparține în totalitate soțului reclamant, cât și atunci când aceasta aparține în totalitate soțului pârât. Nu pot fi acordate despăgubiri însă, atunci cînd desfacerea căsătoriei aparține ambilor soți.

Prestația compensatorie

Reglementarea noului Cod civil aduce în discuție posibilitatea acordării unei prestații compensatorii soțului nevinovat, subiect care a constituit obiectul unor îndelungate

dispute în doctrină. Prin regulile stabilite de art. 390-395 NCC., se stabilesc în mod clar termenii de acordare a unei asemenea prestații.

În cazul în care divorțul se pronunță exclusiv din culpa soțului pârât, soțul reclamant poate beneficia, pe cât este posibil, de o prestație care să compenseze un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar cauza în condițiile de viață ale solicitantului.

Pentru a se putea solicita o asemenea prestație, este necesar să fie întrunite o serie de condiții:

divorțul să se fi pronunțat din culpa exclusivă a soțului pârât;

căsătoria să fi durat cel puțin 20 de ani;

să se solicite odată cu cererea de desfacere a căsătoriei;

să existe un dezechilibru semnificativ pe care divorțul îl determină în condițiile de viață ale celui ce solicită prestația.

Prestația compensatorie nu poate fi cumulată cu pensia de întreținere solicitată în conformitate cu art. 389 NCC., astfel încât soțul solicitant trebuie să decidă dacă apelează la solicitarea unei prestații compensatorii sau a unei pensii de întreținere la momentul derulării procedurilor de divorț.

În stabilirea nivelului și termenilor prestației compensatorii se vor avea în vedere:

resursele soțului solicitant în momentul divorțului;

resursele celuilalt soț în momentul divorțului;

efectele pe care le are sau le poate avea lichidarea regimului matrimonial;

orice alte împrejurări previzibile de natură să modifice condițiile de viață ale solicitantului (contribuția la creșterea copiilor minori, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfășura o activitate producătoare de venituri).

Art. 392 din N.C.civ. arată că prestația compensatorie poate îmbrăca următoarele forme:

o sumă de bani:

sumă globală, ce poate fi indexată trimestrial în funcție de rata inflației;

rentă viageră → în cotă procentuală;

o sumă determinată, ce poate fi indexată trimestrial în funcție de rata inflației.

în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile aparținând debitorului.

La cererea soțului creditor, instanța îl poate obliga pe soțul debitor să constituie o garanție reală sau să depună o cauțiune pentru a asigura executarea rentei.

Prestația compensatorie poate fi modificată, prin hotărâre a instanței în sensul măririi sau micșorării, în ipoteza în care intervin modificări semnificative în mijloacele de care debitorul dispune sau în resursele pe care creditorul le are.

Prestația compensatorie încetează dacă:

soțul creditor se recăsătorește;

unul dintre soți decedează;

când soțul creditor obține resurse de natură să îi asigure condiții de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

Dreptul la moștenire

Ca efect al divorțului, foști soții pierd dreptul la moștenire.

Obligația de întreținere între foștii soți

Dacă în timpul căsătoriei soții își datorează întreținere în baza obligației stabilite de art. 516 alin. (1) NCC, odată cu desfacerea căsătoriei aceasta încetează.

Capitolul 4.

Concluzii și propuneri de lege ferenda

Conform art. 375 din NCC, dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, ofițerul de stare civilă de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându-le un certificat de divorț, potrivit legii.

Dar, pe de altă parte, divorțul prin acordul soților poate fi constatat de, exemplu, de ofițerul de stare civilă sau notarul public și în cazul în care există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

Potrivit art. 529 din Noul cod civil, intreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează a o plăti. Când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii. Cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat.

Totusi, dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5) "Dacă soții nu se înțeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorț ori, în cazul prevăzut la art. 375 alin. (2), asupra exercitării în comun a drepturilor părintești, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată, potrivit prevederilor art. 374."
De asemenea în cele mai multe cazuri, se pune întrebarea ,, De ce trebuie să așteptăm 30 de zile calendaristice?,,. Pentru ca potrivit Art. 376 din noul Cod Civil, dupa ce soții depun împreună cererea de divorț și ofițerul de stare civilă înregistrează cererea, acesta le acordă un termen de reflecție de 30 de zile. La expirarea acestui termen, soții se prezintă personal, iar ofițerul de stare cvilă verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat.

Dacă soții stăruie în divorț, ofițerul de stare civilă eliberează certificatul de divorț fără să facă vreo mențiune cu privire la culpa soților. Dacă soții nu se înțeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorț ofițerul de stare civilă emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată, potrivit prevederilor art. 374. Soluționarea cererilor privind alte efecte ale divorțului asupra cărora soții nu se înțeleg este de competența instanței judecătorești.

Acestea sunt aspectele legale in vigoare ale divortului pe cale administrativă și vă prezintăm o propunere de lege ferenda privind termenul de reflectie de 30 zile în care soții ar trebui obligați să urmeze sesiuni de psihoterapie sau de consiliere familiala cu un psihoterapeut în urma cărora să redescopere punctul comun care i-a adus împreuna în fața ofițerului de stare civilă și au consimțit la încheierea căsătoriei (presupunând că dragostea dintre ei a fost adevarată).

CONCLUZII

În încheierea prezentei lucrării, vom prezenta pe scurt formalitățiile cu privire la desfacerea căsătoriei pe cale administrativă.

În conformitate cu prevederile art.II din Legea nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, coroborate cu dispozițiile art.XXIII alin.3 din același act normativ, a fost aprobată Metodologia pentru aplicarea unitară a dispozițiilor legale privind acordul prin acordul soților, potrivit căreia, ofițerul de stare civilă are competența de a constata desfacerea căsătoriei, prin divorț, pe cale administrativă în următoarele condiții:

ambii soți sunt de acord cu desfacerea căsătoriei,

nu au copii minori născuți din căsătorie sau adoptați,

niciunul dintre soți nu este pus sub interdicție

niciunul dintre soți nu a mai solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei

Cererea de divorț pe cale administrativă se face în scris, se depune și semnează personal de către ambii soți, în fața ofițerului de stare civilă delegat:

de la primăria care are în păstrare actul de căsătorie

de la primăria de pe raza ultimei locuințe comune

În cererea de divorț fiecare dintre soți declară pe proprie răspundere că:

sunt de acord cu desfacerea căsătoriei;

nu au copii minori cu celălalt soț născuți din căsătorie sau adoptați împreună cu acesta;

nu este pus sub interdicție;

nu a mai solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei;

adresa ultimei locuințe comune;

. numele pe care fiecare sau, după caz, numai unul dintre aceștia urmează să-l poarte după desfacerea căsătoriei.

Dosarul de divorț va cuprinde:

certificatele de naștere și căsătorie ale soților – în original și copie;

actul de identitate (buletinul/ cartea/ cartea provizorie de identitate) -în original și copie în cazul cetățenilor români și pașaportul în cazul cetățenilor români cu domiciliul în străinătate -în original și copie, pentru cetățenii Uniunii Europene sau Spațiului Economic European – documentul de identitate sau pașaportul emis de statul aparținător, pentru apatrizi pașaportul emis în baza Convenției privind statutul apatrizilor din 1954, însoțit de permisul de ședere temporar sau permanent, și pentru cetățenii străini din statele terțe – pașaportul emis de statul ai căror cetățeni sunt, în care să fie aplicată viza de intrare pe teritoriul României, viză ce trebuie să fie valabilă atât la data depunerii cât și la data eliberării certificatului de divorț; pentru cetățenii străini cărora li s-a acordat o formă de protecție în România – document de călătorie emis în baza Convenției de la Geneva din 1951 sau, după caz, document de călătorie pentru străinii care au obținut protecție subsidiară-protecție umanitar condiționată iar pentru cetățenii străini solicitanți de azil în România – pașaport emis de statul ai căror cetățeni sunt, însoțit de documentul temporal de identitate.Valabilitatea documentelor cu care se face dovada identității solicitanților se verifică de către ofițerul de stare civilă delegat, atât la momentul depunerii cererii, cât și la data eliberării certificatului de divorț.

în cazul cetățenilor străini certificatele de naștere trebuie să îndeplinească cerințele de legalitate conform convențiilor internaționale și tratatelor încheiate între România și statele ai căror cetățeni sunt.

în cazul persoanelor care nu cunosc limba română depunerea cererii e divorț se face în prezența unui traducător autorizat, iar în cazul persoanelor surdomute a unui interpret, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

Documentele cu care se face dovada identității trebuie însoțite și de o declarație dată în fața ofițerului de stare civilă în situația în care ultima locuință comună declarată nu este aceeași cu domiciliul sau reședințaambilor soți înscrisă în actele de identitate.

Ofițerul de stare civilă delegat înregistrează cererea de divorț în ziua în care aceasta a fost primită și acordă soților un termen de 30 de zile calendaristice, calculate de la data depunerii cererii, pentru eventuala retragere a acesteia.

La expirarea termenului de 30 de zile calendaristice ofițerul de stare civilă delegat verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat, solicitând soților o declarație privind menținerea cererii de desfacere a căsătoriei.

În situația în care ambii soți sau numai unul dintre aceștia înțeleg/ înțelege să renunțe la divorț, completează o declarație de renunțare privind cererea de desfacere a căsătoriei.

Dacă soții nu se prezintă împreună, după termenul de 30 de zile calendaristice, dosarul cuprinzând actele de divorț se clasează, prin întocmirea unui referat aprobat de primar.

În vederea realizării evidenței centralizate a certificatelor de divorț, la nivelul Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date se constituie Registrul unic al certificatelor de divorț.

Înainte de eliberarea certificatului de divorț, urmare a constatării desfacerii căsătoriei prin acordul soților, ofițerul de stare civilă delegat solicită, prin intermediul structurii de stare civilă din cadrul Direcției Județene de Evidență a Persoanelor, alocarea, din Registrul unic al certificatelor de divorț, a numărului certificatului de divorț, care urmează a fi înscris pe acesta.

În cazul în care, în urma solicitării adresate, se constată că pentru același divorț s-a alocat din Registrul unic al certificatelor de divorț, număr de certificat la cererea unui alt ofițer de stare civilă sau a unui notar public, registrul va respinge solicitarea de înregistrare a certificatului de divorț.

Dosarul de divorț se clasează în următoarele cazuri:

dacă, după scurgerea termenului de 30 de zile (pentru depunerea declarației de menținere a cererii de divorț) soții nu se prezintă pentru a stărui în cererea de divorț;

dacă ambii soți sau numai unul dintre aceștia înțeleg/ înțelege să renunțe la divorț (prin completarea declarației de renunțare la divorț);

dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, unul dintre soți este pus sub interdicție;

dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, intervine nașterea unui copil;

dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, unul dintre soți a decedat, căsătoria încetând prin deces.

În situația în care se constată că nu sunt întrunite condițiile legale pentru desfacerea căsătoriei prin acordul soților, ofițerul de stare civilă delegat întocmește un referat prin care propune respingerea cererii de divorț care se supune aprobării primarului.

Când sunt întrunite toate condițiile, ofițerul de stare civilă constată desfacerea căsătoriei prin acordul soților și eliberează certificatul de divorț, pe care-l înmânează soților în termen de maxim 5 zile lucrătoare.

Certificatul de divorț se întocmește în 3 exemplare originale, din care 2 se înmânează părților pe bază de semnătură, iar un exemplar rămâne la dosarul de divorț.

Este interzis să se înscrie pe certificatul de divorț mențiuni cu privire la motivele divorțului sau culpa soților.

La data desfacerii căsătoriei, ofițerul de stare civilă delegat anulează cartea de identitate a fostului soț care își schimbă numele de familie prin divorț, prin tăierea colțului în care se află înscrisă perioada de valabilitate.

Certificatul de căsătorie reținut la dosarul de divorț, se transmite spre anulare primăriei emitente la data eliberării certificatului de divorț.

LISTĂ DE ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

B.J. – Buletinul Jurisprudenței

C.civ. – Codul civil (Legea nr. 287/2009, în vigoare de la

1 octombrie 2011)

C.com. – Codul comercial

C.fam. – Codul familiei

C.proc.civ. – Codul de procedură civilă

C.A. – Curtea de apel

C.D. – Culegere de decizii

C.P.J. – Culegere de practică judiciară

C.P.J.C. – Culegere de practică judiciară în materie civilă

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

dec. – decizia

ed. – ediția

Ed. – Editura

H.G. – hotărârea Guvernului

I.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție

lit. – litera

M. Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I

nr. – numărul

O.G. – ordonanța Guvernului

O.U.G. – ordonanța de urgență a Guvernului

p. – pagina

pct. – punctul

R.R.D. – Revista Română de Drept

s. civ. – secția civilă

s. com. – secția comercială

s. cont. adm. – secția de contencios administrativ

s. civ. și de propr. int. – secția civilă și de proprietate intelectuală

Trib. – Tribunalul

Trib. jud. – Tribunalul județean

Trib. reg. – Tribunalul regional

Trib. Suprem; T.S. – Tribunal Suprem

BIBLIOGRAFIE:

Albu Ioan, Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, 1988, Cluj-Napoca

Avram Marieta , Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, București 2011

Beligrădeanu Ș., Regimul juridic actual al atribuirii locuinței comune a soților, în Dreptul nr. 5/1998

CEDO, Hotărârea din 18 decembrie 1986, pronunțată în cauza Johnoson și alții c. Irlandei, în V.Berger, Jurisprudența CEDO, Institutul Român pentru Drepturile Omului, 2005, p. 377-379

Cernea Emil,.Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Universul Juridic, București 2013

Chelaru I., Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice, religioase și de drept comparat, Ed. A 92 Acteon

Chevalie J., Gheerbran A., Dicționar de simboluri, vol. I, Ed. Artemis,București, 1993

Cod procedură civilă

Constituție

Convenția pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale

Corhan A., Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București 2008, p. 63

Declarația Universală a Drepturilor Omului

Filipescu Ion P. ,Tratat de Dreptul Familiei, editura All Beck, 2000

Filipescu Ion, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a revăzută și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2006

Filipescu Ion, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2000

Gâlea R., D.Lupașcu, Divorțul prin acordul soților, Pandectele Române nr. 10/2011, p. 19-47

Gherghe A., Noile modalități de desfacere a căsătoriei în Noul Cod Civil, lucrare a colectivului de cercetare a Departamentului de drept privat ,,Traian Ionescu,, al Institutului de Cercetări Juridice din cadrul Academiei Române, coord. prof.univ.dr. M.Uliescu, Ed. Universul Juridic, București 2010

Grosu Nicolae, Tratat de Sociologie, editura Expert, 2000

Hamangiu Constantin , I. Rosetti Bălănescu, Băicoianu Alexandru , Tratat de drept civil român, Ed. Națională S. Ciornei, 1928, București

Ionașcu A., Curs de drept civil român. Dreptul familiei, Sibiu, vol. II, 1941, p. 9-10

Legea nr. 202/2002, cu modificările și completările ulterioare

Lupașcu A., Prezentare generală a reglementării instituției desfacerii căsătoriei în noile coduri comparativ cu legislația în vigoare, în Pandectele Române nr. 10/2010

Lupașcu Dan , M.C.Crăsiunescu, Mica reformă a justiției și marea reformă a divorțului, în Pandectele Române nr. 1/2011

Lupașcu Dan ,Crăciunescu Crstiana Mihaela, Dreptul familiei, ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, București 2012

Lupașcu Dan, Normele conflictuale privind încheierea căsătoriei din Noul Cod Civil român, în Pandectele Române, nr. 6/2011

Lupsan Gabriela,Dreptul familiei (note de curs), Ed. Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 2000

Molcuț Emil, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, București 2010

Noul Cod Civil

Titulescu N., Drept civil, Ed. All Beck, București, 2004

Trif Roxana , Desfacerea căsătoriei prin divorț și partajul bunurilor comune ale soților, Ed. Hamangiu, București, 2007

Trif Roxana, Desfacerea căsătoriei prin divorț și partajul bunurilor comune ale soților, Ed. Hamangiu, București 2007

Voinea Maria, Sociologie Generală și Juridică, editura Sylvi, 2000