Divortul Prin Acordarea Sotilor pe Cale Notariala

LUCRARE DE LICENȚĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

DIVORȚUL PRIN ACORDUL SOȚILOR PE CALE NOTARIALĂ

CUPRINS

CUPRINSUL LUCRĂRII DE LICENTĂ

ABREVIERI

I. GENERALITĂȚI PRIVIIND DIVORȚUL

1.1.Noțiune.Reglementare

1.2.Desfacerea căsătoriei-evoluție istorică

1.3.Desfacerea căsătoriei-evoluție legislativă

1.4.Modalități de desfacere a căsătoriei

1.4.1.Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară

1.4.2.Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă

1.4.3.Divorțul prin acordul soților pe cale notarială

1.4.4.Divorțul din culpă

1.4.5.Divorțul din cauza sănătății unui soț

II. DIVORȚUL PRIN ACORDUL SOȚILOR PE CALE NOTARIALĂ

2.1.Noțiunea

2.2.Conditiile

2.3.Competența

2.3.1.Competență materială

2.3.2.Competență teritorială

2.4.Procedură

2.5.Cererea

2.5.1.Forma cererii

2.5.2.Cuprinsul cererii

2.5.3.Actele care însoțesc cererea

2.6.Soluționarea

2.6.1.Prezența personală a soților în fața notarului public

2.6.2.Verificarea identității soților

2.6.3.Verificarea capacității de exercițiu a soților

2.6.4.Verificarea consimțământului valabil al soților

2.6.5. Verificarea acordului soților cu privire la divorț și constatarea acestuia prin procedură notarială

2.6.6. Verificarea acordului soților cu privire la numele de familie pe care îl va purta fiecare dintre soți după divorț

2.6.7.Verificarea faptului că soții iși mențin declarațile date cu ocazia depunerii cererii de divorț

2.6.8.Procedura specială care are loc în cazul soților din conviețuirea cărora au rezultat copii minori

2.6.9.Amânarea termenului de soluționare

2.6.10.Admiterea cererii de divorț

2.6.11.Respingerea cererii de divorț

2.7.Data desfacerii căsătoriei

III.EFECTELE DESFACERII CĂSĂTORIE

3.1.Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale

3.1.1.Numele de familie

3.2.Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale

3.2.1.Dreptul la despăgubiri

3.2.2.Obligația de a suporta cheltuielile căsătoriei și obligația de sprijin material reciproc

3.2.3.Locuința familiei

3.2.4.Obligația de întreținere între foștii soți

3.2.5.Prestații compensatorii

3.2.6.Dreptul la moștenire

3.3.Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori

IV. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ABREVIERI

Titluri de periodice

A.U.B. Analele Universității din București, Seria științe juridice

Dr. Revista Dreptul

J.N. Justiția Nouă

LESIJ Lex et Scientia International Journal

L.P. Legalitatea Populară

M. Of. Monitorul Oficial al României

P.L. Revista Pro Lege

R.R.D. Revista Română de Drept

R.D.P. Revista de Drept Penal

R.R.D. Revista Română de Drept

Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești

alin. Alineat

c. Complet

C.civ. Codul civil

C.E.D.O. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

C.p. Codul penal

C.p.p. Codul de procedură penală

C.pr.civ. Codul de procedură civilă

C. S. J., s. p. Curtea Supremă de Justiție, secția penală

C. Apel Curtea de Apel

Sent. Civ. Sentința Civilă

dec. civ. decizie civilă

dec. pen. decizie penală

I.C.C.J., s.p. Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală

I.C.C.J., s.u. Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite

J. Judecătorie

Jud. Judecătorie

T. Tribunal

T. mun. București Tribunalul municipiului București

Sect Sector

I.CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIIND DIVORTUL

1.1.Noțiune.Reglementare

Prin divorț ori desfacere a căsatoriei întelegem in fapt încetarea acesteia. Neproducând efecte pentru trecut ci doar pentru ce va urma.

Nu trebuie a fi confundata noțiunea de desfacere a căsatoriei cu cea de incetare a căsatoriei, desfacerea căsatoriei avand loc in urma unui divorț pe cand incetarea căsatoriei fiind o cauza a morții unuia dintre soți ori survenind in urma unei declarații judecatoresti ce atesta moartea unuia dintre ei.

De altfel nu trebuie a fi confundate nici notiunea separatie de fapt cu cea de desfacere a casatoriei, deoarece separatia in fapt poate fi doar unul dintre motivele divortului, si anume conformi art.934 N.C.P.C alin. (1) Când soții sunt separați în fapt de cel puțin 2 ani, oricare dintre ei va putea cere divorțul, asumându-și responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei. În acest caz, instanța va verifica existența și durata despărțirii în fapt și va pronunța divorțul din culpa exclusivă a reclamantului.

Desfacerea casatoriei se deosebeste si de desfintarea casatoriei,desi in ambele situatii este vorba despre o hotararea judecatoreasca in urma careia casatoria nu va mai vietuii.Astfel nulitatea sau anularea casatoriei in urma carora casatoria este desfințată se poate pronunța numai pentru cauze ulterioare incheierii ei si opereaza retroactiv. Divortul dimpotriva,poate fi pronuntat pentru cauze ulterioare casatoriei si produce efecte numai pentru viitor.

Tema divorțului fiind una dezbatuta de-a lungul timpului indelung.Divorțul nefiind niciodată interzis,dar cunoscând numeroase schimbări de reglementare,incercându-se de-a lungul timpului odată cu emanciparea si evolutia societătii să se țină pasul în ceea ce priveste cadrul legal al acestei insitutii și totodata înlesnirea procedurii. În trecut divortul era considerat ca un eșec in ceea ce priveste atat viata de cuplu cat si viata sociala,in prezent societatea actuala nemaiavand aceasta opinie,din contra divortul fiind considerat o posibila solutie.

Vechea reglementare cunoscand modificari chiar de natura recenta , odata cu intrarea in vigoare a legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, fiind abrogat art. 37 din Legea nr. 4/1953 , acesta reprezentand foarte multa vreme punctul de plecare în discutile despre divort. Conform art. 37 din Legea nr. 4/1953 divortul se putea infaptuii “prin acordul părților, la cererea ambilor soți; atunci când din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți  (erau) grav vătămate și continuarea  căsătoriei nu mai (era) posibilă; la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate (făcea) imposibilă continuarea căsătoriei” , acestor dispozitii aducanduli-se adaugiri in noua reglementare.

Anterior intrarii in vigoare a Noului Cod Civil , prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor,se adusesera modificari însemnate in ceea ce privește condițiile de desfacere a căsătoriei dar și in priviința procedurii de soluționare a unor astfel de cereri, fiind reglementate procedura administrativă si notarială de desfacere a căsătoriei.

In prezent desfacerea căsatoriei este reglementată de art. 373-404 ale Capitolului VII al Titlului II, intitulat Căsătoria, din Cartea a II-a, intitulată Despre familie, din Codul civil.

1.2.Desfacerea căsătoriei-evoluție istorică

De-a lungul timpului institutia divorțului a cunoscut numeroase schimbari, inca din cele mai vechi timpuri au existat controverse in ceea ce priveste desfacerea casatoriei, diferențiindu-se practicile de la un popor la altul ulterior de la o tara la alta,nefiind o practica unitara peste tot, contând aspecte precum religia,civilizatia,gradul de educatie si evolutie dar si interesele sociale ale acelor vremuri.

Au existat legislatii care au permis divorțul fara rezerve dar si,cele mai numeroase , care l-au dezavuat, l-au restrictionat sau l-au permis condiționat.

Cunoscut inca din perioada imperiului roman , cand era puternic influențat de statutul sclavagist, fiind supus unor proceduri diferite in cadrul casatoriilor cum manu sau sine manu, divoruțul a trecut apoi prin perioade foarte restrictive , in unele state europene fiind chiar interzis datorita influentei Bisericii Catolice,sustinatoarea dogmei indisolubilitatii casatoriei.

Astfel vom face vorbire despre mai multe legislatii in care desfacerea casatoriei a fost reglementata in diverse feluri si aspectele care au dus la o astfel de reglementare pentru a putea intelege mai bine evolutia istorica a divorțului.

Roma antica,a fost precursoarea conceptiei moderne asupra divorțului (divorțul nu este singura instituție care , în prezent , cunoaște o reglementare reîntoarsă către regulile dreptului roman. Același lucru se întâmplă , de exemplu , cu testamentul. O astfel de atitudine nu face decât să demonstreze superioritatea și longevitatea a ceea ce putem numi radacina dreptului european modern ) , acesta fiind utilizat curent , mai ales în păturile bogate ale societații. Forma divorțului era una specială, repudium , voința unuia dintre soți fiind suficienta pentru desfacerea căsătoriei. Acesta fiind unul dintre punctele cele mai importante de plecare chiar si in doctrina actuala , desi cu schimbari multiple unele chiar esențiale, consideram ca a fost , este si va fi un reper pentru insituția divortului si pentru dezvoltarea acesteia.

Doctrina creștina a transformat căsătoria într-o taină , una dintre cele șapte taine ale Biseericii. Pe cale de consecință , divorțul a devenit o acțiune împotriva voinței divine, afirmându-se constant că ceea ce Dumnezeu a legat omul să nu desfacă ( Afirmatie cuprinsă in Noul Testament, Evanghelia după Matei ). Această concepție a marcat legislația țarilor europene pana de curând , unele dintre ele manifestându-se destrul de târziu in sensul laicizarii casătoriei si liberalizării divorțului. Astfel a fost marcată o lunga perioada de vreme intituia divorțului de catre religie si biserica dar in stransa masură cu gradul de civilizare din acele vremuri.

Franța a reintrodus divorțul in anul 1792 si, pornind de la considerarea căsătoriei ca fiind un contract civil , a admis divorțul prin consimțământul mutual al soțiilor in fața ofițerului de stare civilă. Restricționat parțial prin codul lui Napoleon, divorțul a fost interzis total in prima jumătate a secolului 19 atunci cand, proclamându-se religia catolică drept religie de stat,desfacerea căsătoriei a devenit din nou o împotrivire față de Dumnezeu. La sfârșitul secolului 19, Franța reintroduce divorțul , însă îl limitează numai la cel determinat de motive justificate , divorțul prin acordul soțiilor fiind inadmisibil. Abia în anul 1975 in legislația franceză a fost reintrodus divorțul prin consimtământ mutual .

Italia are poate cea mai pregnantă influență in materia divorțului. Acesta nu a fost admis sub niciun motiv până in deceniul 8 al secolului trecut , iar legiferarea sa s-a produs ca urmare a organizarii unui referendum în care populația s-a pronunțat majoritar pentru acceptarea desfacerii casătoriei. Similar a fost privit divorțul si in Spania sau Portugalia , țari care au admis desfacerea căsătoriei abia in ultimul sfert al secolului 20. Grecia, tară dominată și ea de principii religioase, de data aceasta ortodoxe, nu a cunoscut vreme indelungată decât căsătoria religioasă.

Am vazut cum a fost reglementată instituția divorțului de-a lungul timpului in cateva dintre cele mai importante țari europene, putand concluziona ca in timp cunoscând numeroase schimbari datorita unor factori dintre cei mai diversi, astazi putem avea o reglemtare cat mai aproape de nevoile societații actuale, desi exista inca unele țari care nu accepta institutia divorțului cum ar fi Vaticanul sau Filipine nici in zilele noastre.

Religia a avut un rol extrem de important in numeroasele schimbari pe care le-a suferit divorțul in timp, dar emanciparea si nevoia oamenilor de-a traii intr-o societate cat mai liberă si nestăvilită de anumite granițe a dus la ceea ce se intâmplă in zilele noastre , neconfundându-se ideea divorțului cu un păcat suprem sau cu negarea religiei sau a lui Dumnezeu ci doar considerându-se ca un nou inceput si nu neaparat ca un eșec , mergand pe premiza ca orcine poate greșii si nu trebuie sa ne complacem in situații care sa ne afecteze atat pe noi cat si pe cei din jurul nostru, dozării divorțului. Astfel a fost marcată o lunga perioada de vreme intituia divorțului de catre religie si biserica dar in stransa masură cu gradul de civilizare din acele vremuri.

Franța a reintrodus divorțul in anul 1792 si, pornind de la considerarea căsătoriei ca fiind un contract civil , a admis divorțul prin consimțământul mutual al soțiilor in fața ofițerului de stare civilă. Restricționat parțial prin codul lui Napoleon, divorțul a fost interzis total in prima jumătate a secolului 19 atunci cand, proclamându-se religia catolică drept religie de stat,desfacerea căsătoriei a devenit din nou o împotrivire față de Dumnezeu. La sfârșitul secolului 19, Franța reintroduce divorțul , însă îl limitează numai la cel determinat de motive justificate , divorțul prin acordul soțiilor fiind inadmisibil. Abia în anul 1975 in legislația franceză a fost reintrodus divorțul prin consimtământ mutual .

Italia are poate cea mai pregnantă influență in materia divorțului. Acesta nu a fost admis sub niciun motiv până in deceniul 8 al secolului trecut , iar legiferarea sa s-a produs ca urmare a organizarii unui referendum în care populația s-a pronunțat majoritar pentru acceptarea desfacerii casătoriei. Similar a fost privit divorțul si in Spania sau Portugalia , țari care au admis desfacerea căsătoriei abia in ultimul sfert al secolului 20. Grecia, tară dominată și ea de principii religioase, de data aceasta ortodoxe, nu a cunoscut vreme indelungată decât căsătoria religioasă.

Am vazut cum a fost reglementată instituția divorțului de-a lungul timpului in cateva dintre cele mai importante țari europene, putand concluziona ca in timp cunoscând numeroase schimbari datorita unor factori dintre cei mai diversi, astazi putem avea o reglemtare cat mai aproape de nevoile societații actuale, desi exista inca unele țari care nu accepta institutia divorțului cum ar fi Vaticanul sau Filipine nici in zilele noastre.

Religia a avut un rol extrem de important in numeroasele schimbari pe care le-a suferit divorțul in timp, dar emanciparea si nevoia oamenilor de-a traii intr-o societate cat mai liberă si nestăvilită de anumite granițe a dus la ceea ce se intâmplă in zilele noastre , neconfundându-se ideea divorțului cu un păcat suprem sau cu negarea religiei sau a lui Dumnezeu ci doar considerându-se ca un nou inceput si nu neaparat ca un eșec , mergand pe premiza ca orcine poate greșii si nu trebuie sa ne complacem in situații care sa ne afecteze atat pe noi cat si pe cei din jurul nostru, dorind să traim într-o societate cat mai sănătoasă si nu intr-una plină de regrete si mustrări.

1.3. Desfacerea căsătoriei-evoluție legislativă

Pe teritoriul Romaniei , divorțul nu a fost niciodata interzis , dar obținerea acestuia a cunoscut numeroase mendre legislative. În timp ce desfacerea căsătoriei din culpa unuia sau a ambilor soți a fost posibilă întotdeauna , în condiții mai mult sau mai puțin restrictive,divorțul prin acordul soților a cunoscut rezolvari diferite. Astfel in vechiile reglementari desfacerea căsătoriei prin consimțamantul sotiilor era permis țiinand seama de mai multe condiții, în Codul Caragea, se prevedea atât dreptul unilateral al unuia dintre soți de a-l repudia pe celălalt , dar permitea totodată și desfacerea căsătoriei prin acordul soților, acest fapt fiind condiționat insa de trecerea unui termen de trei ani in care acest acord sa persiste. Au fost si cazuri in care in coduri precum Codul Calimah ori Codul Andronache Donici era prevazut expres ca nu se putea desface căsătoria fără un motiv foarte bine determinat.

Ulterior in codurile mai recente se observa o evolutie destul de clară in ceea ce privește divorțul cu acordul soților, incepand cu codul de la 1864 , nemaifiind considerat un divorț fara motive, ba mai mult ori de cate ori interesele copilului sau ale oricaruia dintre cei implicații ar fi fost vadit afectate prin facerea publică , se recurgea la masura nefacerii publice a acestora.

Exista posibilitatea divorțului pentru motive temeinice numai daca erau îndeplinite anumite cerinte reglementate expres in lege , mai precis daca desfacerea căsătoriei era justificată de :

-adulter ( art. 211. “ Bărbatul sau femeia pote cere despărțenia pentru causa de adulteriu.”)

-excesele, cruzimile si insultele grave ale unuia dintre soți adresate celuilalt ( art.212. “Căsătoriții potu, fie’cari, în parte , cere desfacerea căsătoriei pentru escesele , crudimi sau insulte grave ce’și va fi facutu unul altuia. ”

-osândirea la muncă silnică sau recluziunea a unuia dintre soți ( art.213. “Desființarea căsătoriei se poate cere și dobândii când unulu din soți va fi osândit la munca silnica sau la reclusiune. ”)

-atentatul la viața soțului sau omisiunea de a arăta acestuia atentatul plănuit de altcineva ( art.215. “Despărțenia se poate pronunța : În contra sotiului cari a vrajmasit vieța celui altu soțiu , sau sciind că alții o vrăjmasescu nu i’a facutu aretare îndată. ” )

Divortul prin acordul soților era posibil numai dacă exista îndeplină conditia divorțului remediu, respectiv faptul că acea conviețuire nu mai putea continua . Imposibilitatea era prezumată legal din aceea că soții stăruiau mutual in divorț ( art.214. “Consimtimentul mutual și staruitoru al soților(…) va servi de dovadă îndestulată că vieța în comunu le este nesuferită și că, ân privința loru , este o causa peremtoria de despărțenia ”). Pentru admiterea si constatarea divorțului era necesr ca soția să aibă vârsta minima de 21 de ani , soțul să aibă vârsta minima de 25 de ani, iar căsătoria să fi avut o durată de cel puțin 2 ani și de maxim 20 de ani.

Mai tarziu , desfacerea căsătoriei va cunoaste o reglemenare extrem de restrictiva, din momentul intrarii in vigoare al Codului familiei si pana in 1993 , divorțul nemaifiind pronunțat decat in cazuri exceptionale.

Prin Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi se renunță la condițiile impuse în timpul regimului comunist , conform carora nu se putea pronuța desfacerea căsătoriei decat in condițiile in care “datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt atât de grav și iremediabil vătămate încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea”, textul art. 38 din Codul familiei devenind: “Instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.

Odată intrată in vigoare aceasta lege este introdus in sistemul de drept romanesc si posibilitatea de-a fi pronunțat si divorțul cu acordul soților existand insa doua conditii pentru infaptuirea acestuia, si anume fiind necesară trecerea unei anume perioade de timp, mai exact un an de zile de la perfectarea căsătoriei si inexistenta copiilor minori in urma acestei căsători.

Anterior intrarii in vigoare a Noului Cod civil , au fost aduse modificări importante care in mare masură se mențin si in actualul Cod, aceste modificari au fost introduse in sistemul nostru de drept prin legea nr.202/2010, noutațile privesc atât condițiile de desfacere a căsătoriei cat si procedura legala de desfacere a acesteia.

In Noul Cod civil noile prevederi privind desfacerea căsătoriei reprezintă una dintre cele mai evoluate si moderne conceptii de reglementare , nu doar raportate la legislatia romanească ci și la cea europeană actuală. Dupa cum am putut vedea mai sus reglemetările atat in trecut cat si in zilele noastre in unele dintre țari sunt mai mult decat limitative.

Modificat prin Legea nr. 71/2011. Codul civil a reconsiderat din nou divorțul prin acordul soților , dându-le acestora posibilitatea de a divorța prin procedura notarială chiar si atunci cand există copii minori , rezultati din căsătorie , din afara căsătoriei sau adoptați.

Un plus il reprezintă si posibilitatea reprezentării oricaruia dintre soți in fața notarului public la depunerea cererii , in baza unei procuri speciale autentice .

“Simpatia legiuitorului pentru divorțul remediu , bazat pe acordul soților , nu a însemnat neglijarea culpei”, dobandind nuanțe noi, cum ar fi posibilitatea acordarii de despagubiri ori a acordarii unor prestații compensatorii.

1.4.Modalitați de desfacere a căsătoriei

1.4.1.Divortul prin acordul soților pe cale judiciară

Este reglemtat de art.373 lit. a) si art. 374 C. Civ. , atunci cand ambii soți se pun de acord in ceea ce privește desfacerea căsătoriei, manifestandu-și aceasta dorința printr-o cerere pe care o pot depunde împreuna sau o poate depunde doar unul dintre soți , cu condiția ca celalalt să o accepte. Aceasta modalitate nu mai este însoțita de vreo condiție ca în trecut, nemaifiind necesară o anume perioadă a căsătoriei si nici inexistenta copiilor , aceasta conditie fiind luata in calcul doar atunci cand discutam despre divorțul amiabil constatat pe cale administrativă , de către ofițerul de stare civilă.

Condițile de admisibilitate sunt practic cele general valabile la oricare tip de divorț desfașurat pe cale amiabilă , indiferent de procedură . Soții să-si exprime consimțământul liber si neviciat si sa aiba capacitate de exercițiu.

Esențial pentru pronunțarea desfacereii căsătoriei este acordul soților.

Accesoriu cererii de divorț se poate solicita insanței să se pronunțe si asupra altor chestiuni cum ar fi : numele de familie purtat de fiecare dintre soți după divorț , exercitarea autoritații părintești, stabilirea locuinței copiilor , contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere , educare , pregătire profesională a copiilor , exercitarea dreptului de-a avea legături personale cu copilul , atribuirea locuinței familiei , lichidarea regimului matrimonial , partajul bunurilor comune. O parte a acestor cereri – de exemplu , numele purtat de fiecare dintre soți după desfacererea căsătoriei sau aspectele legate de copiii minori – trebuie sa fie soluționate obligatoriu odată cu cererea de divorț . Altele – ca de exemplu lichidarea regimului matrimonial sau partajul bunurilor comune – pot face obiectul unor cereri separate sau se pot soluționa pe cale amiabilă , fără a mai fi necesară intervenția instanței.

Dacă in privința divorțului , este obligatorie existența acordului soților , cu privire la toate celelalte cereri , chiar dacă sunt deduse judecății concomitent cu cererea de divorț , nu este imperios necesar ca soții să fie de acord. Practic acest fapt stând la baza divorțului cu acordul parților pe cale judiciară, deoarece in cazul în care parțile s-ar fi înțeles cu privire la toate aspectele , cu precădere cele care sunt subiectul cererilor care impun obligativitatea soluționarii lor in acelasi timp cu cererea de divorț , ca de exemplu numele soților , soții ar fi putut apela la notarul public care odată cu constatarea divorțului ar fi consemnat si acordul parților cu privire la celelalte aspecte.

1.4.2.Divortul prin acordul soților pe cale administrativă

Este reglementat de art.375 și urm. C. civ. .

Cererea de divorț pe cale administrativă se face în scris, se depune și se semnează personal de către ambii soți, în fața ofițerului de stare civilă de la primăria care are în păstrare actul de căsătorie sau pe raza căreia se află ultima locuință comună a soților. În cererea de divorț fiecare dintre soți declară pe propria răspundere că este de acord cu desfacerea căsătoriei; nu are copii minori cu celalalt soț, născuți din căsătorie sau adoptați sau din afara căsătoriei lor; nu este pus sub interdicție; nu a mai solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei.

Pe langă condițiile comune care trebuiesc a fi indeplinite , si anume , existența consimțamantului liber si neviciat și ca niciunul dintre soți sa nu fie pus sub interdicție , este imperios necesar ca soții sa fie de acord cu privire la divorț si la numele de familie pe care il vor purta în urma divorțului. Eventuale neîntelegeri priviind acest ultim aspect atrage necompetența ofițerului de stare civilă .

Acordul soților trebuie sa fie mai extins decat în cazul procedurii judiciare a divoțului amiabil, fiind necesară acoperirea a două aspecte : divorțul – ca și cerere principală si numele soților după divorț – ca ăi cerere accesorie.

Conform art. 166 alin. (1) din Metodologia din 26.01.2011 , cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă cererea de divorț pe cale administrativă se face în scris, se depune și se semnează personal de către ambii soți, în fața ofițerului de stare civilă delegat de la primăria care are în păstrare actul de căsătorie sau pe raza căreia se află ultima locuință comună a soților.

În cazul cetățenilor străini, certificatele de naștere trebuie să îndeplinească cerințele de legalitate prezăvute în convențiile internaționale și tratatele încheiate între România și statele ai căror cetățeni sunt. Ofițerul de stare civilă acordă soților un termen de 30 de zile calendaristice, calculate de la data depunerii cererii, pentru eventuala retragere a acesteia. La expirarea termenului de 30 de zile calendaristice, ofițerul de stare civilă delegat verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat, solicitând soților o declarație. Dacă soții nu se prezintă împreună după expirarea termenului de 30 de zile, ofițerul de stare civilă întocmește un referat, aprobat de primar, prin care dosarul de divorț se clasează. În aceleași condiții ofițerul de stare civilă clasează dosarul dacă ambii soți sau numai unul dintre aceștia înțeleg/înțelege să renunțe la divorț, dacă înainte de finalizarea procedurii de divorț, unul dintre soți este pus sub interdicție, dacă intervine nașterea unui copil sau dacă unul dintre soți a decedat, căsătoria încetând prin deces. În ipoteza în care soții stăruie să divorțeze, ofițerul de stare civilă constată desfacerea căsătoriei prin acordul soților și eliberează certificatul de divorț care va fi înmânat foștilor soți într-un termen de maxim 5 zile lucrătoare.

Soluțile pe care le poate poate pronuța ofițerul de stare civilă cu privire la cererea de divorț pot fi : clasarea , admiterea sau respingerea cererii de divorț.

Ofițerul de stare civilă clasează dosarul de divorț prin întocmirea unui referat in urmatoarele cazuri:

-dacă soții nu se prezintă împreună după expirarea termenului de 30 de zile

-dacă ambii soți sau numai unul dintre aceștia înțeleg/înțelege să renunțe la divorț, completând o declarație în acest sens;

-dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, unul dintre soți este pus sub interdicție;

-dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, intervine nașterea unui copil;

-dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, unul dintre soți a decedat, căsătoria încetând prin deces.

Referatul facut în urma decizie de clasare a ofițerului de stare civilă se arhivează în dosarul de dovorț.

Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, ofițerul de stare civilă admite cererea de divorț și constată desfacerea căsătoriei prin acordul soților și eliberează certificatul de divorț, care va fi înmânat foștilor soți într-un termen maxim de 5 zile lucrătoare .

Numarul dosarului de divorț nu va fi acelasi cu cel al certificatului de divorț , deoarece acesta din urmă este dat de ordinea de soluționare a dosarelor.

La data desfacerii căsătoriei, ofițerul de stare civilă delegat anulează cartea de identitate a fostului soț care își schimbă numele de familie prin divorț, prin tăierea colțului în care se află înscrisă perioada de valabilitate. În cazul cărților de identitate provizorii și buletinelor de identitate, anularea se face prin înscrierea mențiunii „Desfăcut căsătoria cu ……………., înregistrată la numărul …………………., prin Certificatul de divorț nr. …………………………………. din ……………………………………. al Primăriei ………………………, județul ………. . Titularul va purta numele de familie ……………………. . Actul de identitate va fi preschimbat până la data de …………………….. .” .

Termenul de preschimbare este de 15 zile.

Certificatul de căsătorie reținut la dosarul de divorț se transmite spre anulare primăriei emitente la data eliberării certificatului de divorț.

Certificatul de divorț se întocmește în 3 exemplare originale, din care două se înmânează părților pe bază de semnătură pe cererea de divorț și în registrul de evidență a certificatelor de divorț, iar un exemplar rămâne la dosarul de divorț.

Pe certificatul de divorț nu se înscriu mențiuni cu privire la motivele divorțului sau culpa soților.

În caz de pierdere, distrugere sau furt al certificatului de divorț, ofițerul de stare civilă delegat eliberează un duplicat, conform cu originalul aflat în arhiva proprie, în baza cererii formulate de către unul dintre foștii soți, personal sau prin împuternicit cu procură specială. La eliberarea duplicatelor certificatelor de divorț se menționează în partea superioară dreaptă mențiunea "DUPLICAT". Cererea se depune la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria unității administrativ-teritoriale care are în păstrare dosarul de divorț, făcându-se mențiuni despre aceasta în dosarul de divorț.

Când cererea de divorț este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria , ofițerul de stare civilă după emiterea certificatului de divorț , face cuvenita mențiune in actul de căsătorie. În cazul depunerii cererii la primaria în a carei raza teritorială soții au avut ultima locuință comună , ofițerul de stare civilă emite certificatul de divorț si înaintează , de îndată , o copie certificată de la aceasta la primaria locului unde s-a încheiat căsătoria , spre a se face mentiune în actul de căsătorie.

Dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, ofițerul de stare civilă respinge cererea de divorț.

Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă, nu există cale de atac , dar soții se pot adresa adresa cu cerere de divorț instanței de judecată.

Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților și de a emite certificatul de divorț, oricare dintre soți se poate adresa, pe cale separată, instanței competente.

1.4.3. Divorțul prin acordul soților pe cale notarială

Este reglementat de art.375 si urm. C. civ.

Se pune în discuție divorțul pe cale notarială atunci cand soții cu sau fară copii minori , se pot adresa notarului de la locul încheierii căsătoriei sau de la ultima lor locuință comună.

La fel ca și in celelalte cazuri în care luam în discuție desfacerea căsătorie pe cale amiabilă , este necesar ca niciunul dintre soți sa nu fie pus sub interdictie și să exprime amândoi un consimțamânt liber si neviciat.

În cazul în care cei doi soți nu au copii minori , nascuți din căsătorie , din afara căsătorie sau adoptați , condițiile sunt comune cu cele ale divorțului pe cale administrativă , deja menționate.

Dacă există , însă , copii minori , nascuți din căsătorie , din afara căsătoriei , sau adoptați , celor două condiții menționate la divorțul pe cale administrativă li se adaugă și acordul cu privire la toate aspectele legate de copiii minori , respectiv: exercitarea autoritații parintești de către ambii soți , stabilirea locuințeii copiilor , modul de păstrare a legăturilor între părintele separat și copil , modul de contribuție al soților la cheltuielile de creștere , educare , pregătire profesională a copiilor.

Observăm ca acordul soților în acest caz trebuie sa acopere mul mai multe aspecte decât în celelalte cazuri de desfacere a căsătorie pe cale amiabilă.

Din punct de vedere al procedurii în cazul divorțului cu copii minori , acordul soților este cel mai amplu posibil , trebuiind sa se acopere pe lânga cereaa principală , cea referitoare la desfacerea căsătoriei și cererile accesorii cu privire la numele spților după divorț și la soarta copiilor minori.

Notarul public nu face decât să constate acordul intervenit între soți cu privire la desfacerea căsătoriei si la aspectele accesorii acesteia, în limitele competenței sale.

In cazul în care ar trece la administrarea de probe sau la “judecarea” efectivă a unei pricini , ar incalca limitele competenței sale , astfel săvârșind un abuz.

Efectele patrimoniale ale divorțului se pot soluționa ori pe amiabilă , prin procedură notarială , ori pe calea instanței de judecată , dacă între foștii soți nu intervine o întelegere priviind aceste aspecte.

1.4.4. Divorțul din culpă

Regelemetat de art. 377 lit. b și c , C. civ.

Deși în textul articolului la lit. b , întalnim sintagma “ motive temeinice “ aceasta nu este si definită, rezultă ca va fi lasată la aprecierea instanței de judecată temeinicia motivelor în functie de situațile date. Ele neputând fi prevăzute expres de lege , acestea fiind apreciate prin raportare la îndatoriile personale și patrimoniale ale soților . Astfel instanțele de judecată vor aprecia temeinicia motivelor invocate în baza situatiei de fapt cu ajutorul probatoriului administrat. În practică si în literatura de specialitate gasim enumerate cateva dintre motivele cele mai întalnite in astfel de cauze , fară insă a le considera general valabile , de exemplu : diferențele de concepții, de educație sau de țeluri; lipsa de comunicare; violența; consumul excesiv de acool; infidelitatea; incompatibilitatea sexuală; părăsirea locuinței conjugale; dispariția afecțiunii între soți; intervenția nejustificată a părinților ori socrilor.

Cea de-a doua situație în care poate intervenii acest tip de divorț este reglemtată la lit. c , a aceluiasi articol , si anume : “ la cererea unuia dintre soți , după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani “.

Este un tip de divorț care se poate pronunța din culpa exclusivă a reclamantului care învederează instanței această stare de fapt.

În temeiul art. 379 alin. (2) C. civ. se poate pronunța divoțul fară a se mai face vreo mențiune suplimentară referitoare la culpă în situația în care cel pârât se declară de acord cu desfacerea căsătoriei. În cazul în care pârâtul nu este de acord cu pronunțarea divorțului în condițiile date, cererea va fi soluționată de instanță in baza probatoriului administrat având ca temei art. 933 N.C.P.C.

1.4.5. Divorțul din culpa sănătății unui soț

Este reglementat de art. 373 lit. d .

Conform textului articolului “ la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei “ , întelegem ca în cazul în care este invocată in cerere boala celuilalt soț , deci nu este facută cererea de cel suferind , nu ne vom încadra la acest tip de divorț.

Prin instituirea acestui motiv de divorț, trebuie să înțelegem că nu existența bolii în sine afectează căsătoria, ci efectele sale asupra relațiilor conjugale, faptul că starea maladivă a soțului, prin natura, sau/ și manifestările sale, face imposibilă continuarea căsătoriei. Atât existența bolii, cât și impactul sau asupra relațiilor dintre soți, precum și consecința radicală a acestei situații, anume imposibilitatea continuării căsătoriei, sunt împrejurări care de fapt se cer a fi dovedite în fața instanței.

În cazul în care în urma administrarii probelor de către instanță cu privire la boala aceluia dintre soți care a depus cererea, se constată a fi intemeiată , se va pronunța divorțul potrivi Codului civil , fără a se face referiri la culpa vreuneia dintre parți pentru desfacerea căsătoriei .

II.Divorțul prin acordul soților pe cale notarială

2.1.Noțiune

Procedura notarială a divorțului este reglementată de art. 375-378 Cod civil și detaliată prin Legea nr. 202/2010 și prin Ordinul Ministerului justiției nr. 81/C/2011 privind completarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii notarilor publici și activității notariale nr. 38/1995, adoptat prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 710/C/1995.

Evoluția si realitațile sociale au dus la reglementarea în această formă a acestui tip de divorț , deși in vechiul Cod civil era reglemtat divorțul pe cale amiabilă , acesta era posibil tot prin procedură juridică. Astfel s-a ajuns ca în cazul în care cei doi soți se înteleg în privința desfacerii căsătoriei , nefiind necesară existența culpei vreunuia dintre soți ci doar imposibilitatea de-a continua să viețuiască împreună , să se poată adresa notarului public printr-o cere pentru a desface căsătoria .

Mai poartă denumirea de desfacere a căsătoriei de tip remediu, deoarece nu este necesară culpa vreunuia dintre soți. Chiar si din această denumire ne putem da seama de concepțile actuale asupra divorțului , care sunt mult schimbate fată de trecut. Nemaifiind considerat divorțul ca un esec al celor doi soți ci mai curând o șansă nouă , un nou început in ceea ce privește viața lor personală. Deși trebuie a nu fi înțeleasă greșit această instituție , deoarece ea nu propagă ideea de-a destabiliza , ori de-a periclita în vreun fel insituția căsătoriei , vine doar în sprijinul nevoilor pe care le avem , deoarece consideram că societatea are nevoie de libertate , libertatea de-a alege ceea ce consideră ca este mai bine , și nu de-a îngradii printr-o insitutie și anume cea a căsătoriei indiferent de situație o persoană ori mai multe. În virtutea sa căsătoria nu va putea fi niciodată afectată de această institutie a divorțului , atâta vreme cât aceasta oferă cadrul propice viețuirii în functie de nevoile materiale , morale si spirituale ale fiecăruia. Acest tip de divorț putând fi considerat doar ca o alegere onorabilă intr-un anume moment în care nu mai există posibilitatea de-a se continua căsătoria , de multe ori fiind ce-a mai corectă, firească si putin dureroasă modalitate de-a încheia un capitol atât pentru soți cat si pentru copii în eventualitatea în care aceștia există.

2.2. Condiții

Pentru pronunțarea divorțului pe cale notarială este necesară îndeplinirea următoarelor condiții cumulative:

– soții să aibă capacitate de exercițiu, niciunul dintre aceștia nu trebuie să fie pus sub interdicție;

-ambii soți să își exprime consimțământul liber și neviciat în sensul desfacerii căsătoriei;

– cei doi soți să fie de acord cu divorțul, precum și cu toate efectele care rezultă din acesta: atât personale, cât și patrimoniale.

Acordul soților cu privire la aceste aspecte va fi realizat printr-un act distinct, încheiat în fața notarului; în cazul în care există copii din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați: soții să convină (tot printr-un act distinct) asupra tuturor aspectelor referitoare la: numele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

În vederea verificării îndeplinirii celei de-a doua condiții, se va realiza și un raport de anchetă socială (de către autoritatea tutelară). Dacă din acest raport rezultă că acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul copilului, notarul public va înceta derularea procedurii și va îndruma soții să se adreseze instanței de judecată. Notarul procedează astfel deoarece, fiind vorba de interesul copilului, orice aspecte care ar putea aduce prejudicii acestor interese trebuie aduse la cunoștința instanței de tutelă și familie, singura competentă să decidă cu privire la aceste probleme.

Putem observa că divorțul prin acordul parților pe cale notarială nu este condiționat de inexistența copiilor , acesta putând fi acceptat de notarul public chiar si atunci când există copii minori nascuți din căsătorie , din afara ei ori adoptați , în cazul în care soții se înteleg asupra tuturor cerintelor care fac obiectul cererilor accesorii menționate mai sus.

2.3.Competența

2.3.1. Competența material

Divorțul prin procedură notarială poate fi constatat doar de către notarul public, în conformitate cu prevederile art.1 din Legea nr. 36/1995 , “ activitatea notarială asigură persoanelor fizice si juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase , precum și exercițiul drepturilor și ocrotirea intereselor , în conformitate cu legea “ , asa cum reiese din text , procedura divorțului la fel ca si celelalte acte si proceduri notariale , se încadrează în sfera necontenciosului , adică se bazează exclusiv pe acordul părților, din acest motiv , competența materială se va cerceta cu precădere sub aspectul existenței acordului soților.

Pe teritoriul României funcția de norat public se organizează și se exercită numai ân condițiile Legii nr. 36/1995 , republicate , în cadrul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România(Uniunea sau UNNPR) și al Camerelor Notarilor Publici (Camere) , alte forme de organnizare a același profesii fiind interzise , iar eventualele acte de constituire și înregistrare nule de drept. În afara granițelor țării , activitatea notarială este dată în competența misiunilor diplomatice si oficiilor consulare ale Romaniei , conform art. 18 din Legea 36/1995 “ Misiunile diplomatice și oficilie consulare nu pot îndeplini procedura desfacerii căsătoriei și procedura succesorală.” , desfacerea căsătoriei fiind exceptată din limitele acestei competențe.

Competența notarului public în ceea ce privește desfacerea căsătoriei este reglementată de art. 12 lit. p) din Legea 36/1995 “ Notarul public îndeplinește următoarele acte și proceduri notariale : (…) p) procedura divorțului în condițiile legii.”

Așa cum am precizat și mai sus competența materială este determinată de existența acordului între soți . Acest acord deși unic este totuși divizat în două elemente, unul principal si unul secundar. Elementul principal este reprezentat de acordul soților cu privire la desfacerea căsătoriei si de acordul soților cu privire la utilizarea procedurii notariale ca modalitate de divorț. Elementul secundar este reprezentat de un cumul de coordonate, si anume: acordul soților cu privire la numele de familie pe care îl va purta fiecare dintre ei după desfacerea căsătoriei si acordul soților cu privire la efectele divorțului asupra copiilor minori.

2.3.2.Competența teritorială

În ceea ce privește competența teritorială soții au două posibilitați între care să aleagă, si anume: notarul public de la locul încheierii căsătoriei ori notarul public de la ultima locuință comună a soților.

Aparent regula este foarte simplă însă dacă privim atent textele de lege care sunt incidente , vom întelege că este mul mai complexă decat la prima vedere.

Competența teritorială este reglementată in primul rand in art.375 C.civ. “ Notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților” , apoi în legea nr 36/1995 art. 15 lit. e) “procedura divorțului este de competența notarului public cu sediul biroului în circumscripția judecătoriei în a cărei rază teritorială se află locul încheierii căsătoriei sau ultima locuință comună a soților” acestora adăugânduse prevederea din art.267 al Regulamentului de aplicare a Legii nr.36/1995

“ procedura divorțului prin acordul soților este de competența notarului public cu sediul biroului în circumscripția judecătoriei sau a Tribunalului București , în a cărei rază teritorială s-a încheiat căsătoria sau se află ultima locuință comună a soților “ , la toate aceste reglementari , adaugam pentru a ne putea defini concluzia o ultimă reglementare , si anume , art.11 alin (2) din Legea 36/1995 “ competența teritorială a notarilor publici numiți în municipiul București se întinde pe tot cuprinsul circumscripției Tribunalului București “.

În concluzie , competența notarului public de a constata divorțul este subordonată circumscripției teritoriale a judecătoriei în care soții au încheiat căsătoria sau au avut ultima locuință comună , cu excepția Municipiului București în care subordonarea este raportată la circumscripția teritorială a Tribunalului București.

Întelegem că regula competenței teritoriale este una imperativă , nu se poate face derogare de la ea , neputând alege competența altfel , insă are caracter alternativ în sensul că se lasă la latitudinea soților care dintre cele două posibilitați o vor alege , nefiind niciuna impusă indiferent de situație , ele fiind egale în grad si nemarcând absolut nicio diferență.

Prin formularea „ ultimă locuință comună ” , întelegem locuința unde au conviețuit soții. Iar dovada se face după caz , cu actele de identitate ale soților, din care rezultă domiciliul comun sau reședința comună a acestora, sau, dacă nu se poate face dovada în acest fel, prin declarație autentică pe propria răspundere a fiecărui soț, din care să rezulte care a fost ultima locuință comună a acestora. Declarația se va consemna în cererea de divorț și în încheierea de admitere a cererii de divorț.

Pot exista cazuri în care notarul public caruia i s-au adresat soți să constate că nu este de competența sa să soluționeze cererea , caz în care el va recomanda si îndruma soții sa meargă la acel notar sub competența caruia se încadrează respectiva cerere.

În cazul căsătoriilor încheiate în străinătate , locul încheierii căsătoriei este , conform art. 75 din Legea nr. 76/2012 de aplicare a noului Cod de procedură civilă , localitatea în a cărei registru de stare civilă s-a transcris certificatul de căsătorie . Pentru Municipiul București competența transcrierii certificatelor de căsătorie aparține Primariei sectorului 1 , ceea ce face ca , în materia divorțului , competența să aparțină oricărui notar public de pe raza Municipiului.

În cazul căsătoriilor încheiate la misiunile diplomatice sau la oficile consulare , certidicatul de căsătorie se transcrie în registrul de stare civilă al Primariei sectorului 1 București.

În concluzie în ambele cazuri enunțate mai sus , se va considera că locul încheierii căsătoriei este Municipiul București , prin urmare competența constatării desfacerii căsătoriei va aparține oricărui notar public aflat în circumscripția Tribunalului Municipiului București.

Actul care se cere pentru a face dovada locului încheierii căsătoriei este certificatul de căsătorie.

2.4.Procedura

Regulile ce guvernează divorțul pe cale notarială le întalnim reglementate în art. 375-378 C. civ. și Ordinul nr. 81/2011 privind completarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, adoptat prin ordinul ministrului justiției nr. 710/C/1995.

Ca exceptie fată de divorțul cu acordul parților pe cale administrativă , în cazul divorțului prin procedură notarială , cererea poate fi depusă la notarul public si prin mandatar cu procură autentică.

Prevederile procedurale în ceea ce privește desfacerea căsătoriei cu acordul soților pe cale notarială fiind unele dintre cele mai puțin restrictive .

2.5.Cererea

Cereea reprezintă un element obligatoriu atat în ceea ce privește actele notariale dar și în ceea ce privește desfacerea căsătoriei. În acest sens gasim în numeroase texte de lege precizarea clară a importantei acesteia începând cu art. 376 C. Civ. “ cererea de divorț se depune de soți împreună “ si continuând cu articole precum : art.78 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 “ toate actele notariale se îndeplinesc la cerere “ , art. 1 din Instrucțiuni “ se depune la biroul notarial numai de către soți împreună și se semnează în fața notarului “.

Acestea fiind spuse , conform textelor de lege cererea este un element esențial atat al actelor notariale , întelegând prin acte notariale atât îscrisurile dar și procedura în sine , practic procedura intrând în conținutul actelor , deoarece activitatea notarială are ca si obiect emiterea actului notarial , dar si al desfacereii căsătoriei ca și institutie de drept.

În susținerea acestei afirmații venim cu un alt text de lege , și anume art.385 C. Civ “regimul matrimonial încetează între soți la data depunerii cererii de divorț “ .

2.5.1. Forma cererii

Este foarte bine cunoscut atât din teorie cât si din practica de specialitate , obligativitatea ca cererea ded divorț sa fie in formă scrisă.

Ca si reglementare , gasim expres prevăzut acest lucru în textul art. 270 din Regulament “ cererea de divorț se face în scris și se semnează (…) în fata notarului public”.

Consideram că această condiție este perfect justificată atat fată de soți cât si față de notarul public , practic cerea de desfacerea căsătoriei neputând îmbraca o altă formă , si anume forma orala , din mai multe considerente , în primul rând pentru a putea ține cont si de-a verifica temeinicia motivelor pe care se adresează cerea de divorț trebuie sa se țină cont de toate aspectele , aspecte care în cazul în care nu ar fi scrise riscă sa se piardă din vedere. Alt considerent ar fi acela ca notarului public i-ar fi imposibil să țină minte în timp toate dosarele soluționate de către acesta , si conținutul lor . Un alt motiv ar putea fi că atât cerea de divorț cât si alte mențiuni dintr-un dosar pot face obiectul de probațiune într-o altă cauză.

Am enumerat câteva dintre motivele pentru care cererea de divorț este imperios necesar a fi scrisă , si de-a fi indosariată si reținută întrun registru ori arhivă a notarului public.

În afară de obligativitatea ca cererea să fie scrisă , nu există si alte criterii de redactare , cerera fiind de cele mai multe ori în forma unui formular , pe care notarul public îl dă soților pentru a fi completat , însă nu sunt excluse si modalitațile de realizare a acesteia prin dactilografiere ori tehnoredactare computerizată.

De altfel nu este o condiție de admisibilitate ori de valabilitate a cereri aceea că cererea trebuie a fi completată olograf de ambii soți , ea putând fi scrisă de catre oricare dintre soți ori chiar de o terță persoană , fară a conta acest lucru atâta vreme cât aceștia o semnează în fața notarului public personal ori prin madatar , semnătura lor fiind practic elementul definitoriu, elemtentul obligatoriu fără de care cerea nu poate fi valabil încheiată. Semnătura lor atestă că sunt de acord și iși insușesc conținutul cereri.

Acestea fiind spuse , am enumerat singurele două condiții de formă ale cereri de divorț prin procedură notarială , si anume : cererea trebuie a fi facută în scris si semnată în fața notarului public. Alte condiții de formă nemaifiind stipulate în lege . Acest lucru este benefic în practică , deoarece usurează cu mult munca atât a notarilor publici cât și a soților . Notarii publici nefiind nevoiți să verifice grafia parților deoarece cerea poate fi facută chiar si de o terță persoană , acest lucru venind și în ajutorul soților în cazul în care unul dintre ei ori ambii se află in imposibilitatea de-a scrie.

2.5.2. Cuprinsul cererii

Art.270 alin (2) din Regulament dispune că cererea de divorț trebuie să cuprindă:

– declarația soților că nu au copii minori născuți din căsătorie , din afara căsătoriei sau adoptați – pentru cuplurile care nu avut copii;

– acordul de principiu al ambilor parinți cu privire la copii minori – pentru cuplurile din relația cărora au rezultat copii minori;

– învoiala soților cu privire la numele de familie pe care îl va purta fiecare dintre ei , după desfacerea căsătoriei – pentru ambele cazuri de divorț amiabil desfășurate prin procedură notarială , atât în cazul soților care au copii minori , cât și în cazul soților care nu au copii minori.

Observăm că în textul art. 270 alin (2) este mai mult o enumerare enuțiativă cu caracter imperativ , însă de multe ori în cuprinsul cererei de desfacere a căsătoriei întâlnim mult mai multe elemente , legiuitorul lăsând practic în sfera practicienilor o mare de elemente pe care acestia să le utilizeze în cereri atunci când le consideră necesare si utile cauzei.

În activitatea notarială întâlnim cereri mult mai ample , care cuprin mult mai multe elemente , cum ar fi :

antetul biroului notarial;

numele , prenumele , domiciliul , codul numeric personal al soților și actele de identitate pe care le posedă fiecare . Pentru exactitatea maximă și pentru usurarea procedurii ( de exemplu , în certificatul de divorț trebuie completate si asemenea câmpuri , iar existența lor în cerere nu poate decât să ajute la redactarea ulterioară a acestuia ) , la acest punct este recomandat să se adauge și data și locul nașterii fiecăruia dintre soți , precum și prenumele părinților;

în cazul în care soții sau unul dintre ei sunt reprezentați prin mandatar , se vor trece datele de identificare ale acestuia si numărul procurii prin care s-a acordat împuternicerea de a depune cererea de divorț în fata notarului public;

date privin căsătoria : data si locul încheierii acesteia , numărul și seria certificatului de căsătorie , numărul actului de căsătorie;

declarația soților cu privire la ultima locuință comună si modalitatea în care este dovedită aceasta ;

declarația soților că niciunul dintre ei nu este pus sub interdicție și că ambii au capacitatea deplină de exercițiu;

declația soților că nu au solicitat altor autorităti desfacerea căsătoriei;

declarția soților că nu au copii minori , rezultați din căsătorie , din afara căsătoriei sau adoptați – în cazul soților care se află în această situație;

declarația soțiilor cu privire la numarul copiilor minori pe care ți au , rezultați din căsătorie , din afara căsătoriei sau adoptați , nominalizarea acestora și acordul lor cu privire la efectele divorțului asupra acestora – în cazul soților care se află în această situație ;

acordul soților privin exercitarea în comun a autoritații părintești , stabilirea locuinței copiilor după divorț , modalitățile de păstrare a legăturilor dintre părintele separat și copil , contribuția soților la cheltuielile de creștere , educare și pregătire profesională a copiilor;

acordul soților cu privire la efectuarea anchetei sociale și la audierea copilului în vârstă de peste 10 ani , atunci când este cazul;

declarția soților cu privire la faptul că sunt de acord ca , înaintea emiterii certificatului de divorț , să încheie o convenție autentică referitoare la copii minori pe care îi au;

declarația soților cu privire la modalitatea de atragere a competenței notarului public : locul încheierii căsătoriei sau ultima locuință comună;

declarația soților cu privire la numele de familie pe care doresc să îl poarte fiecare după divorț;

enumerarea actelor depuse la dosar;

declarația soților cu privire la termenul acordat și la caracterul acestuia.

La sfârșitul cereri se va menționa data și va fi semnata de către soți.

Cu titlu de recomandare , se pot trece pe cererea de divorț si numerele de telefon ale soților si adresele lor de poștă electronică pentru a acoperi cât mai multe posibilități de comunicare a notarului cu părțile .

În colțul din dreapta sus , notarul public poate pune o rezoluție de încuvințare a efecuării procedurii (inclusiv formularul existent în anexa Instrucțiunilor cuprinde o astfel de rezoluție) .

Acest element este prevăzut și în textul art. 216 alin.(1) din Regulament “ dacă apreciază ca fiind necesar , notarul public întocmește o rezoluție de încuvințare a efectuării actului “.

2.5.3. Actele care însoțesc cererea

În momentul depunerii cereri , parțile sunt obligate sa depună si anumite documente , care să vină în susținerea celor spuse de ei. Conform art. 270 alin. (2) din Regulament documentele vor fi atașate în fotocopie , acest lucru fiind expres cerut de lege.

Tot în textul articolului 270 din Regulamentul de aplicare al Legii nr. 36/1995 gasim si enumerarea actelor care sunt necesare a insoții cererea de divorț , mai exact în alin. (3) al prezentului articol , fiind vorba despre :

copii ale actelor de identitate ale soților

copii ale certificatelor de naștere ale soțiilor și după caz , ale copiilor minori

certificatul de căsătorie în original și copie legalizată

Acestea sunt condițile expre cerute de lege , lăsânduse la latitudinea notarului public , în funcție de speță ce alte acte trebuiesc a fi atașate cererii. Se întâmplă foarte des ca soții sa fie nevoiți sa dea o declarație pe proprie răspundere în care să precizeze foarte clar care a fost ultima locuință comună a lor , în cazul în care aceasta nu este trecută în actele de identitate ale acestora , de cele mai multe ori acestei declarații i se atașează documente doveditoare acestui fapt , acestea pot fi , un contract de comodat , de inchiriere , un act de proprietate sau orice alt înscris doveditor. Putem considera act necesar cererii de divorț chiar și declarația autenică a soților conform căreia aceștia îndeplinesc condițiile necesare admisibilitații cererii de desfacere a căsătoriei prin procedură notarială ( exemplu: faptul că ambii soți sunt de acord cu divorțul si cu modalitatea procedurii notariale, faptul că niciunul dintre soți nu este pus sub interdicție , faptul că ambii soți isi exprimă consimțământul liber si neviciat..etc ) .

Însă cea mai importantă condiție rămâne de departe cea a atașa cererii de divorț certificatul de căsătorie atât în original cât și în copie legalizată. Practic fiind singurul act care se cere a fi prezentat în forma aceasta și anume copie legalizată , celelalte fiind necesare aduse numai în fotocopie ( altă metodă nefiind acceptată ) , temeiul acestui fapt îl gasim reglementat tot în art. 270 al Regulamentului , de această dată la alin. (4) , certificatul original păstrânduse de către notarul public până la emiterea certificatului de divorț , moment în care este restituit soților si certificatul de căsătorie dar pe care este trecută mențiunea ” desfăcut căsătoria prin certificatul de divorț nr. …/… ” alături de semnătura si sigiliul notarului public , în timp ce copia legalizată rămâne la dosarul de divorț.

În cazul în care nu se prezintă certificatul de căsătorie în original , întâlnim un motiv de respingere a cererii de divorț conform art. 277 lit. h) din Regulament

2.6. Soluționarea

În vederea soluționarii cererii de divorț trebuiesc avute in vedere mai multe aspecte , și respectate aumite cerinte procedurale , după cum urmează:

2.6.1.Prezența personală a soților în fața notarului public:

Este obligatorie , asa cum reiese din mai multe texte de lege , precum art.376 C. civ. , în textul caruia găsim reglementat faptul că soții trebuie să se prezinte personal în fața notarului public , același idee este întărită si de reglementarea din art. 6 alin (1) din Instrucțiuni conform căruia notarul trebuie să verifice ” dacă ambii soți sunt prezenți ” , dar și de art. 87¹, alin (7) din Ordinul Ministerului justiției nr. 81/C/2011 care prevede: “Reprezentarea soților în cadrul procedurii notariale a divorțului este interzisă. Soții se vor prezenta personal în fața notarului public (…), în cadrul procedurii, pentru stăruința în cererea de divorț și exprimarea consimțământului liber și neviciat de desfacere a căsătoriei.”

Pe cale de consecință în cazul în care la termenul stabilit nu se vor prezenta soții fără a fi introdus o cerere de amânare , cererea de divorț va fi respinsă.

Ședința în cadrul căreia trebuie a fi soluționată cauza ca regulă se desfășoară la sediul biroului notarial , conform art. 11 alin. (1) din Legea 36/1995. Există însă și o excepție de la această regulă , excepție reglementată de teza a doua a aceluiași alineat , conform căreia notarul are posibilitatea de-a se deplasa în afara biroului notarial , pentru îndeplinirea obligațiilor profesionale , dar numai în limita circumscripției teritoriale a judecătoriei în care își are sediul biroul notarial.

2.6.2.Verificarea identității soților:

Verificarea identității soților se poate face prin următoarele metode:

Cu acte de identitate , acestea putând fi :

pentru cetățenii romăni cu domiciliul în România : cartea de identitate , cartea de identitate provizorie , buletinul de identitate

pentru cetățenii romani cu domiciliul în străinătate : pașaportul , în care să fie menționat domiciliul

pentru cetățenii Uniunii Europene sau ai Spațiului Economic European : documentul de identitate sau pașaportul , ambele emise de statul aparținător

pentru cetățenii străini din state terțe : pașsaportul emis de statul aparținator , pe care să fie aplicată viza de intrare în România

pentru apatrizi : pașaport emis în baza Convenției priviind statutul apatrizilor și permisul de ședere în România

pentru cetățenii străini cărora li s-a acordat o formă de protecție în România : document de călătorie emis în baza Convenției de la Geneva sau document de călătorie pentru străinii care au obținut protecția subsidiară – protecție umanitar condiționată

pentru cetățenii străini solicitanți de azil în România : pașaport emis de statul ai cărui cetățeni sunt și documentul temporar de identitate.

Atestarea avocatului care asistă partea , identificarea acestuia făcându-se cu actele enumerate la lit. a) de mai sus .

Formula „cunoscut personal de notar” , ori de câte ori această afirmație corespunde cu realitatea-

În cazul în care unul dintre soți se află în stare de detenție , ședința de soluționare a cauzei se va desfășura la locul de detenție . Conform art. 215. alin (2) din Regulament , ” administrația locului de detenție are obligația de a lua toate măsurile necesare pentru identificarea de către notarul public a persoanei privare de libertate ” .

În cazul în care notarul are suspiciuni asupra actelor de identitate prezentate de către părți , le poate verifica la Registrul Național de Evidență al Persoanelor , în temeiul art. 85 alin. (2) din Lege.

În cazul în care notarului îi este imposibil sa identifice soții se face aplicare art. 86 alin (2) lit. c) din Legea nr. 36/1995 care spune că îndeplinirea actului notarial/procedurii notariale poate fi respinsă și atunci când notarul se află în imposibilitatea identificării părții.

2.6.3. Verificarea capacității de exercițiu a soților

Conform art.374 alin. (2) ” divorțul prin acordul soților nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub interdicție ” , întelegem din textul prezentului articol că notarul public are obligația de-a verifica dacă vreunul dintre soți se află sub interdicție atât la momentul depunerii cereri cât si la termenul de soluționare . Punerea sub interdicție fiind singurul motiv pentru care unul sau ambii soți să nu aibă capacitate de exercițiu , deoarece orice persoana , chiar si aceea care nu a împlinit vârsta de 18 ani , în urma încheierii căsătoriei capătă capacitate deplină de exercițiu , deci nu se poate pune problema unei capacități restranse a vreunuia dintre soți .

Lipsa capacității de exercițiu a oricăruia dintre soți atât în momentul depunerii cereri de divorț cât si pe întreaga durată a procedurii duce la respingerea cererii de divorț.

2.6.4. Verificarea consimțământului valabil al soților

Îsi gasește reglementarea în textul art. 376 C. civ. alin. (3) ”(…)notarul public verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă în acest sens , consimțământul lor este liber si neviciat” coroborat cu textul art.6 alin (1) lit. e) din Instrucțiuni care spune că notarul va verifica dacă soții ” îsi pot exprima consimțământul liber si neviciat ”

În textul art. 1204 C. civ. găsim condițile de valabilitate ale consimțământului , și anume , consimțământul trebuie să fie expimat în cunoștiință de cauză (adică să provină de la o persoană cu discernământ) , să fie serios ( respectiv să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice) și să fie liber (adică să nu fie afectat de vicii) . Așadar notarul public va trebuii sa aiba aceste repere în verificarea consimțământului soților.

Legiuitorul a subliniat clar în lege cum trebuie să fie exprimat consimțământul, ba mai mult si modul în care notarul public trebuie a proceda în verificarea staruinței acestuia, si anume , în Legea nr 36/1995 art.92 alin (1) ” după citirea actului , notarul public le va întreba dacă au înțeles conținutul acestuia și dacă cele cuprinse în act reprezintă voința lor”.

2.6.5. Verificarea acordului soților cu privire la divorț și la constatarea acestuia prin procedură notarială

Art.378 alin. (3) C. civ. spune că notarul verifică ” dacă soții stăruie să divorțeze” , rezultând că notarul este obligat să verifice dacă în momentul soluționării cererii soții mai doresc desfacerea căsătorie pe această cale .Putând să ne aflăm ori întro situație în care unul dintre soți ori ambii nu mai vor să divorțeze ori intr-o situație în care unul dintre soți să-și schimbe punctul de vedere și să dorească , de exemplu , desfacerea căsătorie din culpa celuilalt soț , lucru imposibil prin procedură notarială.

Deci notarul trebuie să verifice dacă soții doresc desfacerea căsătoriei prin procedură notarială atât în momentul depunerii cereri , cât si în momentul soluționării acesteia , altfel neputând să existe divorțul pe cale notarială.

În cazul în care unul ori ambii soți nu stăruie în privința divorțului , notarul va respinge cererea de divorț printr-o încheiere conform art. 277 lit. i) din Regulament , în cazul în care unul dintre soți nu s-a prezentat în fața notarului public la termenul stabilit pentru a declara că stăruie în cererea de divorț ,și nici nu există o cerere de amânare , se va considera că acesta nu mai stăruie în cererea de divorț iar notarul public va respinge cerearea printr-o încheiere , fiind reglementată în cazul acesta tot în art. 277 dar la lit. j).

2.6.6.Verificarea acordului soților cu privire la numele de familie pe care îl va purta fiecare dintre soți după divorț

Conform art. 375 C. civ. punerea de acord a soților asupra numelui pe care urmează a-l purta ulterior desfacereii căsătoriei este o condiție esențială de admisibilitate a divoțului pe cale notarială . În cazul în care aceștia nu se vor întelege asupra acestui aspect , cererea va fi respinsă în temeiul art 376 alin. (5) C. civ. coroborat cu art.277 lit. g) din Regulament.

Acordul trebuie să stăruie pe tot parcursul procedurii , acesta fiind verificat atât în momentul depunerii cereri cât și in momentul soluționării cererii , lege referindu-se doar la stăruința în privința acordului nu fiind o condiție de admisibilitate si stăruința în privința numelui ales , soții putându-și schimba opțiunea privind numele până în momentul soluționării cereri , atâta vreme cât sunt ambii de acord numele respectiv.

2.6.7. Verificarea faptului că soții își mențin declarațiile date cu ocazia depunerii cereri de divorț

Aceasă cerință își gasește reglementarea în temeiul art. 6 lit. d) din Instrucțiuni . Ea având cs obiect asigurarea că sunt îndeplinite toate condițile de admisibilitate ale divorțului pe cale amiabilă prin procedură notarială.

2.6.8. Procedura specială care are loc în cazul soților din conviețuirea cărora au rezultat copii minori

În cazul în care din conviețuirea soților , au rezultat copii minori , pentru a îndeplinii condițile de admisibilitate în ceea ce privește desfacerea căsătoriei amiabil prin intermediul notarului public , sunt necesare a fi îndeplinite mai multe condiții cu privire la soarta copiilor după divorț. Aceste condiții vor fi concretizate sub forma unui acord pe care soții sunt nevoiți să-l încheie cu privire la următoarele aspecte :

exercitarea autorității părintești în comun ;

stabilirea locuinței copiilor după divorț ;

modalitatea de păstrare a legăturilor personale cu fiecare dintre copii ;

stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere , educare , învățătură și pregătire profesională ale copiilor .

Aceasta este o condiție esențială a divorțului pe cale amiabilă prin procedură notarială , nefiind posibil a se accepta desfacerea căsătoriei prin această modalitate dacă parinții din conviețuirea cărora au rezultat copii minori nu se pune de acord asupra acestor aspecte , și nu vor stărui pe tot parcursul în acord. Acordul verificându-se de către notarul public atât în momentul depunerii cereri de desfacere a căsătoriei cât și la termennul de soluționare.

2.6.9. Amânarea termenului de soluționare

Atât în literatura de specialitate unde întâlnim în diferite contexte această sintagmă de amânare a termenului de soluționare , ca de exemplu în cuprinsul art. 271 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 ” la expirarea termenului prevăzut la art. (3) , în caz de neprezentare a soților și în lipsa unei cereri de amînare a acestora , notarul public respinge cererea de divorț ” , cât și în practică , lovindu-ne adesea de această cerință.

În vechile reglementări cererile de amânare erau acceptate doar dacă era stipulat clar în cerere că părțile stăruie în cerera de divorț dar argumentând de exemplu că mai au nevoie de timp pentru a-și organiza dosarul în concordanță cu cererea depusă inițial , în practica recentă insă lucrurile sunt schimbate , cererea de amânare putând fi acceptată si în cazul în care este argumentată prin dorința de-a mai avea timp de reflecție asupra hotărâri de-a divorța.

Legea necerând motivarea clară a acestei cereri , însă în practică cererea trebuie motivată pentru ca notarul public să poată lua la cunoștiință motivele rămânând la aprecierea acestuia dacă va considera temeinice ori nu , respecitvele motive. Indiferent de motivele pe care cererea va fi întemeiată , noul termen nu va putea depășii 60 de zile din momentul înregistrării cererii.

2.6.10. Admiterea cererii de divorț

Conform art. 137. alin (3) ” în cadrul procedurii notariale de divorț , notarul public pronunță una dintre următoarele soluții: a) admiterea cererii de divor (…) ; b) respingerea cererii de divorț (…) ”.

Notarul public emite o încheiere de admitere a cererii de divorț dacă soții stăruie în divorț, își exprimă consimțământul liber și neviciat și sunt îndeplinite, cumulativ, și celelalte condiții legale prevăzute de Codul civil pentru desfacerea căsătoriei prin acordul părților, încheiere în care va constata toate acestea.

Caracterul încheierii de admitere a cererii de divorț are atât forța probantă a unui act emis de către o autoritate publică dar și forță executorie, ea fiind fundamentată pe baza art. 7 din Legea nr 36/ 1995 ca fiin acel act ” îndeplinit de notarul public , purtănd sigiliul și semnătura acestuia ” coroborat cu art. 90 al Legii nr. 36/1995 care consideră a fi un act autentic notarial , acel înscris ” întocmit sau după caz primit și autentificat de către notarul public ori de către personalul misiunilor diplomatice și al oficilior consulare , în forma și în condițile stabilite prin prezenta lege ”.

Notarul public, în baza încheierii de admitere a cererii de divorț, eliberează certificatul de divorț, în care constată desfăcută căsătoria dintre soți prin acordul părților. Certificatul de divorț se întocmește în 6 exemplare originale, dintre care: un exemplar pentru fiecare dintre soți, un exemplar pentru dosarul de divorț, un exemplar pentru mapa de divorțuri de la sediul biroului notarial, un exemplar pentru registrul stării civile de la locul în care s-a încheiat căsătoria sau unde s-a transcris certificatul de căsătorie eliberat într-un alt stat și un exemplar pentru registrul stării civile deținut de direcția județeană de evidență a persoanelor.

Înainte de eliberarea certificatului de divorț, notarul public va solicita, prin intermediul administratorului registrelor unice ale Uniunii Naționale a Notarilor Publici, alocarea numărului certificatului de divorț din Registrul unic al certificatelor de divorț, ținut de Ministerul Administrației și Internelor. Numărul alocat în acest registru se înscrie de către notarul public pe certificatul de divorț.

Dacă în urma solicitării adresate, se constată că în Registrul unic al certificatelor de divorț este deja alocat număr de înregistrare pentru un certificat de divorț eliberat acelorași soți, notarul public solicitant va dispune, prin încheiere, respingerea cererii de divorț, ca fiind rămasă fără obiect.

Certificatul de divorț va consemna desfacerea căsătoriei prin acordul soților, în fața notarului public, precum și numele de familie pe care foștii soți le vor purta după divorț.

După eliberarea certificatului de divorț, notarul public va comunica, de îndată, un exemplar al acestuia la primăria locului în care s-a încheiat căsătoria sau unde s-a transcris certificatul de căsătorie eliberat într-un alt stat, spre a se face mențiune despre divorț în actul de căsătorie, și un exemplar la registrul stării civile ținut de direcția județeană de evidență a persoanelor.

Odată cu eliberarea certificatului de divorț, notarul public restituie soților certificatul de căsătorie, pe care va înscrie mențiunea: „Desfăcut căsătoria prin certificatul de divorț nr. …/…”.

2.6.11. Respingerea cererii de divorț

Notarul public emite o încheiere de respingere a cererii de divorț în unul dintre următoarele cazuri, precum și în alte situații în care nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile legale prevăzute de Codul civil pentru desfacerea căsătoriei prin acordul soților:

nu are competența legală să soluționeze cererea de divorț;

unul dintre soți este pus sub interdicție;

unul dintre soți nu își poate exprima consimțământul liber și neviciat;

la depunerea cererii de divorț nu sunt prezenți ambii soți, iar soțul prezent insistă să fie înregistrată cererea;

unul dintre soți refuză să semneze cererea personal, în fața notarului public;

soții refuză să dea declarațiile prevăzute de dispozițiile legale;

soții nu se înțeleg cu privire la numele de familie care urmează a fi purtat după divorț de către fiecare dintre ei;

soții nu prezintă, la depunerea cererii de divorț, actul de căsătorie în original;

soții au copii minori, născuți din căsătorie sau adoptați și nu se înțeleg cu privire la exercitarea în comun a drepturilor părintești sau a locuinței copiilor;

din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul copiilor;

copilul ascultat nu este de acord cu modul în care părinții lui s-au înțeles asupra execitării în comun a autorității părintești sau stabilirii locuinței;

unul dintre soți se prezintă în fața notarului public la termenul de 30 de zile și declară că nu mai stăruie în cererea de divorț;

unul dintre soți nu mai stăruie în cererea de divorț întrucât nu s-a prezentat în fața notarului public la expirarea termenului de 30 de zile pentru a declara că stăruie în cererea de divorț;

cererea a rămas fără obiect întrucât căsătoria dintre soți a fost desfăcută de către o altă autoritate competentă;

soții se împacă;

soții își retrag cererea de divorț;

înainte de finalizarea procedurii de divorț unul dintre soți a decedat, căsătoria încetând în acest mod.

Atunci când respinge cererea de divorț, notarul public va comunica de îndată, în format electronic, soluția pronunțată, în vederea închiderii poziției respective în Registrul național de evidență a cererilor de divorț.

Împotriva refuzului notarului public nu există cale de atac, dar soții se pot adresa cu cererea de divorț instanței de tutelă, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei legal.

Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților și de a emite certificatul de divorț, oricare dintre soți se poate adresa, pe cale separată, instanței competente.

2.7. Data desfacerii căsătoriei

În cazul desfacerii căsătoriei amiabile prin procedură notarială , data eliberării certificatului de divorț constituie și data desfacerii căsătoriei.

III.Efectele desfacerii căsătoriei

Desfacerea căsătoriei nu poate produce efecte decât pentru viitor , insituția efectelor fiind reglementată în art.383-404 C. civ. .

Efectele produse de desfacerea căsătoriei privesc atât raporturile patrimoniale dintre soți cât și cele nepatrimoniale .

În ceea ce privește capacitatea de exercițiu , desfacerea căsătoriei nu va produce efecte , chiar dacă unul dintre soți a dobândit capacitate de exercițiu deplină în urma căsătoriei , iar în momentul desfacerii căsătoriei nu a împlinit vârsta de 18 ani ,acesta își va păstra capacitatea deplină de exercițiu.

3.1.Efectele divorțului cu privire la raporturile napatrimoniale

Atunci când divorțul este pronuțat împotriva soțului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria , acesta pierde drepturile pe care legea sau convențiile încheiate anterior cu terții le atribuie acestuia , aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorțului prin acordul soților.

Calitatea de soț încetează în momentul desfacerii căsătoriei.

Odată cu pierdererea calității de soț dispar si obligațiile de fidelitate , de spijin moral , de coabitare și de-a locui împreună.

3.1.1. Numele de familie

În momentul desfacerii căsătoriei , cu privire la numele de familie al soților în temeiul art.383 C. civ. există urmatoarele posibilități :

soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Într-o asemenea situație instanța va lua act de această înțelegere prin hotărârea de divorț;

dacă soții nu au convenit păstrarea numelui de familie, pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, după divorț, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei;

dacă nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanța nu a încuviințat păstrarea numelui de familie, fiecare dintre foștii soți va purta numele dinaintea căsătoriei.

În practica judecătorească s-a stabilit că pentru a putea fi admisă o cerere de păstrare a numelui comun după încheierea divorțului fară o întelegere între soți , aceasta trebuie să cuprindă motivele temeinice reglementate la art. 383 alin. (2) C. civ. , adică să invedereze un interes clar , adesea interesul fiind legat de reputația pe care și-a câștigat-o unul dintre soți sub numele purtat în căsătorie.

Posibilitatea păstrării numelui după desfacerea căsătoriei pentru motive temeinice a fost consacrată jurisprudențial de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr.443 din 7 februarie 2003.

3.2. Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale

Art. 385 alin. (1) C. civ. instituie regula conform căreia în cazul divorțului, regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț.

Cu titlu de excepție în cazul desfacerii căsătorie prin procedură notarială ori pe cale administrativă, alineatul (2) al art. 385 C. civ. dispune că oricare dintre soți sau amândoi, împreună, în cazul divorțului prin acordul lor, pot cere instanței de tutelă să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separației în fapt.

În temeiul art. 365 C. civ, dacă regimul matrimonial al comunității legale încetează prin desfacerea căsătoriei, foștii soți rămân coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părți ce revine fiecăruia.

Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale ce privesc bunurile comune, a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalități de publicitate, precum și actele din care se nasc obligații în sarcina comunității de bunuri încheiate de unul dintre soți după data introducerii cererii de divorț, sunt lovite de nulitate relativă dacă au fost făcute în frauda celuilalt soț. În măsura în care interesele sale au fost prejudiciate printr-un act juridic, soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună credință.

În ceea privește aplicarea în timp a dispozițiilor care reglementează actele încheiate în frauda celuilalt soț, art. 44 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că „dispozițiile art. 386 din Codul civil sunt aplicabile numai în cazul în care cererea de divorț este introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil, iar actele juridice sunt încheiate de un soț în frauda celuilalt soț după data introducerii cererii de divorț.”

Hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul și, după caz, certificatul de divorț eliberat de ofițerul de stare civilă sau de notarul public sunt opozabile față de terți, de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege pentru adoptarea regimului matrimonial care a încetat.

3.2.1.Dreptul la despăgubiri

Potrivit art. 388 C. civ. soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească. Având în vedere că legea nu stipulează clar despre ce fel de prejudiciu poate fi vorba respectiv ce drept de despăgubire , considerăm că soțul nevinovat poate cere acoperirea oricărui prejudiciu cu condiția de-a dovedi prejudiciul .

Cererea de acordare de despăgubire va fi soluționată de către instanța de tutela prin hotărârea de divorț. Neputând a fi introdusă după pronuțarea hotarâri de divorț deaorece se va considera a fi tardivă si va fi respinsă ca inadmisibilă.

3.2.2. Obligația de a suporta cheltuielile căsătoriei și obligația de sprijin material reciproc

Încetează în momentul desfacerii căsătoriei cu excepția situaților când soții sunt despărțiți în fapt înainte de desfacerea căsătoriei , când se vor menține obligațile cu privire la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copiilor minori rezultați din căsătorie.

În ceea ce privește obligația de spijin material reciproc , nu se face nicio distincție dacă soții sunt separați in fapt sau nu , ea menținându-se pâna în momentul desfacerii căsătoriei.

3.2.3.Locuința familiei

Conform art. 324 alin. (1) C. civ. „la desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți și aceștia nu se înțeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soți, ținând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.”

Atunci când se atribuie beneficiul contractului de închiriere unuia dintre soți, acesta este dator să plătească celuilalt soț o indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuință, cu excepția cazului în care divorțul a fost pronunțat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă există bunuri comune, indemnizația se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soțului căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere.

3.2.4. Obligația de întreținere între foștii soți

Prin desfacerea căsătoriei obligația de întreținere între soți încetează , de aici rezultând practic obligația de întreținere între foștii soți.

Soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are drept la întreținere și atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.

În cazul în care divorțul a survenit ca urmare a culpei exclusive a unuia dintre soți , acesta nu mai poate beneficia conform legii decât timp de un an de zile de obligația de întreținere.

Pentru a putea beneficia de această obligație trebuiesc îndeplinite cumulativ mai multe condiții , si anume : desfacerea căsătoriei să nu fie pronunțată din culpa exclusivă a soțului solicitant, în caz contrar soțul din a cărui culpă exclusivă s-a pronunțat divorțul nu va putea beneficia de pensie de întreținere decât timp de un an de la data desfacerii căsătoriei , soțul divorțat solicitant să se afle în stare de nevoie , starea de nevoie să se datoreze unei incapacități de muncă , incapacitatea de a munci să fi survenit înainte de căsătorie, în timpul acesteia, sau în termen de un an de la data desfacerii căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria .

Cuantumul întreținerii datorate se stabilește până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale și cu starea de nevoie a creditorului. Această întreținere, împreună cu întreținerea datorată copiilor, nu va putea depăși jumătate din venitul net al celui obligat la plată.

Obligația de întreținere încetează în cazul recăsătoriei soțului beneficiar , ori în alte cazuri prevăzute de lege.

3.2.5. Prestația compensatorie

În situația în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât, soțul reclamant poate beneficia de o prestație care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale celui care o solicită.

Prestația compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puțin 20 de ani.

Prestația compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei.

Instanța va ține cont de anumite condiții în momentul în care va stabili prestația compensatorie , și anume : resursele soțului care o solicită , mijloacele celuilalt soț din momentul divorțului , efectele pe care le are ori le va avea lichidarea regimului matrimonial și orice alte împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta și starea de sănătate a soților, contribuția la creșterea copiilor minori pe care a avut-o și urmează să o aibă fiecare soț, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfășura o activitate producătoare de venituri și altele asemenea.

Prestația compensatorie poate fi stabilită de instanța de tutelă fie în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, fie în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparțin debitorului.

Dacă prestația compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcție de rata inflației.

Renta poate fi stabilita intr-o cota procentuala din venitul debitorului sau intr-o suma de bani determinata. Atat renta ca și dreptul de uzufruct se pot constitui pe toata durata vieții celui care solicita prestația compensatorie sau pentru o perioada mai scurta, care se stabileste prin hotarare de divort.

Atunci când se modifică, în mod semnificativ, mijloacele debitorului și resursele creditorului, instanța poate mări sau micșora prestația compensatorie.

Prestația compensatorie încetează într-unul din următoarele cazuri: prin decesul unuia dintre soți, prin recăsătoria soțului creditor ori atunci când soțul creditor obține resurse de natură să îi asigure condiții de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

3.2.6. Dreptul la moștenire

Conform art. 970 C. civ. Soțul supraviețuitor îl moștenește pe soțul decedat , dacă la data deschiderii moștenirii , nu există o hotărâre de divorț definitivă. Prin urmare dacă s-a pronunțat divorțul soțul divorțat nu mai are niciun drept asupra moștenirii.

3.3.Efectele divoțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori

În virtutea art.396 alin. (1) “Instanța de tutelă hotărăște, odată cu pronunțarea divorțului, asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori, ținând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum și, dacă este cazul, de învoiala părinților, pe care îi ascultă.” putem discuta pe marginea efectelor pe care le poate avea desfacerea căsătorie asupra raporturilor dintre copiii minori si parinții lor. Indiferent dacă este vorba de raporturi patrimoniale ori nepatrimoniale.

Potrivit art. 264 alin. (1) C. civ. în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei. Astfel se poate crea o imagine pe marginea căreia să se ia cea mai bună decizie pentru copil , acesta fiind și interesul major .

Dreptul de-a fi ascultat îi oferă copilului posibilitatea de-a cere și a primii orice informație necesară potrivit cu vârsta sa .Orice copil poate cere să fie ascultat , iar opinile acestuia se vor lua în considerare ținându-se cont de vârsta și gradul de maturitate al copilului.

Ca regulă după divorț , în cazul copiilor minori autoritatea părintească , revine în comun ambilor părinți, cu excepția cazurilor când instanța de tutelă decide altfel .

Exercitarea autorității părintești în comun de ambii părinți presupune consultarea acestora cu privire la luarea deciziilor importante pentru creșterea și educarea copiilor. Cu toate acestea, chiar atunci când autoritatea părintească este exercitată de ambii părinți, deciziile curente în ceea ce privește îngrijirea copilului și educarea lui sunt luate de părintele la care locuiește, celălalt părinte fiind consultat cu privire la hotărârile importante, precum școala pe care acesta o va urma, intervențiile medicale la care acesta urmează a fi supus etc.

Cu titlu de excepție, dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța de tutelă hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.

Potrivit art. 507 C. civ. exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, poate fi stabilită de instanța de tutelă dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputință de a-și exprima voința, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească. Acestea fiind cele mai întâlnit motive , dar mai există si alte motive , temeinic argumentate pentru care instața de tutelă hotărăște exercitarea autorității părintești de către un singur părinte.

Chiar dacă instanța de tutelă hotărăște a acorda dreptul de exercitare a autorității părintești unui singur părinte , celălalt părinte poate veghea asupra asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.

Interesele copiilor care urmează a fi avute în vedere cu ocazia exercitării autorității părintești sunt legate nu numai de posibilitățile materiale ale părinților, ci și de vârsta copiilor, precum și de comportarea părinților înainte de desfacerea căsătoriei, de gradul de atașament și preocupare pe care l-au manifestat față de copii, precum și de legăturile afective care s-au stabilit între părinți și copii. Opțiunea copiilor de a fi încredințați unuia dintre părinți nu are un rol preponderent în adoptarea soluției, însă aceasta nu poate fi nesocotită atunci când aceștia se află la vârsta la care pot aprecia corect interesul lor, ci trebuie analizată și avută în vedere în raport de celelalte probe administrate.

În caz excepțional instanța de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într-o instituție de ocrotire. Aceste persoane sau instituții exercită drepturile și îndatoririle care revin părinților cu privire la persoana copilului.

Pentru a putea ajunge întrun asemenea caz excepțional instanța de judecată trebuie să administreze probe care sa ateste temeinicia unei astfel de decizii , avân în vedere în primul rând interesul superior al minorului.

Potrivit Legii nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, cu ultimele modificări, răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine:

în primul rând răspundereea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine parinților, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile si de a-și îndeplini obligațiile fața de copil ținand seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.

în subsidiar, responsabilitatea revine colectivitații locale din care fac parte copilul si familia sa. Autoritațile administratiei publice locale au obligatia de a sprijini parinții sau, dupa caz, alt reprezentant legal al copilului in realizarea obligațiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltând si asigurând in acest scop servicii diversificate, accesibile și de calitate, corespunzatoare nevoilor copilului.

în mod complementar, statului, prin instituțiile și autoritățile publice cu atribuții în acest domeniu. Statul asigură protecția copilului și garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată de instituțiile și autoritățile publice cu atribuții în acest domeniu.

În cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului.

Locuința copilului după divorț poate fi obiectul unei decizii pe care soții o iau de comun acord , dar sub rezerva acceptării acesteia de către instantă sau dacă aceștia nu se înteleg ori instanța consideră că hotărârea acestora este contrară interesului superior al copilului , instanța de tutelă stabilește, odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic.

Dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța îi stabilește locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul său superior.

În mod excepțional, și numai dacă este în interesul superior al copilului, instanța poate stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul acestora, ori la o instituție de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului și îndeplinesc toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura sa.

În cazul schimbării împrejurărilor de care s-a ținut cont atunci când instanța a luat decizia , aceasta poate revenii asupra măsurilor luate cu privire la locuința copilului minor.

Drepturile părintelui separat de copil , sunt reglementate de art.401 C. civ. și prevede că în cazul în care instanța a încredințat copilul spre a locui cu celălalt părinte , părintele în defavoarea căruia s-a lua această decizie îsi menține dreptul de-a avea legături personale cu acesta. În principiu părinți se vor pune de acord asupra modalități de exercitare a acestui drept , dar dacă aceștia nu vor ajunge la un consens , instanța va hotărâ modalitatea de exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului fiind obligatorie în acest caz , în temeiul art.264 C. civ.

Înafară de raporturile pe care le-am enumerat mai sus între soții divorțați și copiii minori se nasc în urma divorțului inevitabil si rapoarturi patrimoniale. În principal fiind vorba despre stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere , educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor dar se iau în discuție și drepturile și îndatoriile părintești priviind bunurile copilului și alocația de stat.

Stabilirea contribuției părinților , este reglementată de art. 402 C. civ. astfel , instanța de tutelă, prin hotărârea de divorț, stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor coroborat cu art. 499 alin (1) care spune că părinții sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională.

Atunci când minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinții au obligația de a-i asigura condițiile necesare pentru creșterea, educarea și pregătirea sa profesională.

Părinții sunt obligați să îl întrețină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani.

În caz de neînțelegere, întinderea obligației de întreținere, felul și modalitățile executării, precum și contribuția fiecăruia dintre părinți se stabilesc de instanța de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială.

Cuantumul contribuției fiecărui părinte la cheltuielile enunțate mai sus poate constitui obiectul învoielii foștilor soți sub rezerva încuviințării acesteia de către instanța de tutelă. În lipsa unei astfel de învoieli, părintele căruia nu i s-a încredințat minorul este obligat față de acesta la plata unei sume de bani reprezentând o anumită cotă determinată din propriul venit net.

În cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă va putea pronunța, la cerere, o nouă hotărâre de majorare, reducere sau încetare a pensiei de întreținere.

În ceea ce privește drepurile și îndatoriile părintești cu privire la bunurile copilului , potrivit art. 501 alin. (1) C. civ. părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum și de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviința aceste acte, după caz. După împlinirea vârstei de 14 ani minorul își exercită drepturile și își execută obligațiile singur, în condițiile legii, însă numai cu încuviințarea părinților și, după caz, a instanței de tutelă.

În ceea ce privește alocația de stat singura problemă se pune asupra aspectului ce-l privește pe părintele care va primii alocația acestuia , de obiceri aceștia punându-se de acord asupra acestui fapt , în cazul în care aceștia nu ajung la o întelegere , se va aplica hotărârea autorității tutelare ori a instanței judecătorești. Alocația de stat pentru copii se poate plătii și tutorelui, curatorului, persoanei căreia i-a fost dat în plasament familial copilul, inclusiv asistentului maternal sau persoanei căreia i-a fost încredințat copilul în vederea adopției, în condițiile legii. De la împlinirea vârstei de 14 ani , alocația de stat se poate plăti chiar titularului acestui drept.

Bibliografie selectivă

D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, “Dreptul familiei” , București: Universul Juridic, 2011;

Daniela Negrilă , “Divorțul prin procedură notarială”, Ed.Universul Juridic 2014;

T. Bodoasca, A. Drăghici, I. Puie, “Dreptul familiei” , București: Universul Juridic 2012;

A. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu “Dreptul familiei” , București: C. H. Beck, 2011;

C. M. Crăciunescu, D. Lupașcu, „Mica reformă a justiției și marea reformă a divorțului”, în Pandectele române nr. 1/2011, pp.9-21;

L. Andrei, D. Lupașcu, „Prezentare generală a reglementării instituției desfacerii căsătoriei în noile coduri comparativ cu legislația în vigoare”, în Pandectele române nr. 10/2010, pp.10 și urm.;

V. Scherer, „Este admisibilă o acțiune în anulare împotriva unei hotărâri de divorț pronunțate pe baza acordului ambilor soți”, în Dreptul nr. 10/2000.

Albu Ioan, Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988

Albu Ioan, Dreptul familiei, Editura didactică și pedagogică, București 1975

Aniței Cerasela, Dreptul Familiei, Ed. Hamangiu, Bucuresti 2012

Băicoianu Alexandru, Hamangiu Constantin, Rosetti Bălănescu Ion, Tratat de drept civil român, Ed. All beck, Buc 2002

Boroi Gabriel, Radulescu Dumitru, “Codul de procedură civilă comentat și adnotat”, Ed. All București, 1995

Ciobanu Mihai Viorel tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Editura Național, București, 1997

Crășnaru P. Constantin, Divorțul în dreptul roman și dreptul civil român, Teză pentru licență, tipografia “Concurența”, București 1905

Corhan Adriana ”Dreptul familiei. Teorie și practică”, Ed. Lumina Lex, Buc 2006

Deleanu Ion, Tratat de procedură civilă, vol.II, editura “Servo-Sat”, Arad, 2001

Economu Virgil, “Căsătoria în dreptul RPR”, ed. Academiei, București, 1964

Filipescu P. Ion, Filipescu I. Andrei, Tratat de dreptul familiei, Ediția a VI-a, Ed. All Beck, București, 2001

Emese Florian“Dreptul familei”, Editia a III a, Editura C.H.Beck, Bucuresti 2010

Emese Florian“Dreptul familei”, Editia a Iv a, Editura C.H.Beck, Bucuresti 2011

Gâlea Raluca, Lupașcu Dan, “Divorțul prin acordul soților”. Pandectele Române, nr. 10/2011

Leș Ioan, “Observații privind soluțiile ce se pronunță de la instanțele judecătorești în cauzele civile în unele situații speciale, în Revista Română de Drept nr. 6/1981

Leș Ioan, Proceduri speciale, Ed. All Beck, București 2000

Lupșan Gabriela , Dreptul familiei, Editura Junimea, Iași 2001

Macarovschi Laura, ”Căsătoria și divorțul în reglementarea Noului Cod civil”, Ed. Universul Juridic, Buc. 2012

Macarovschi Laura, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București 2011

Măgurean Florea- Drept procesual civil (ediția a II-a), Editura ALL Beck , București 1999

Rusu Ioan Marcel, “Procedura divorțului în dreptul românesc”, Ed. Rosetti, București 2003

Tăbârcă Mihaela, ”Drept procesual civil” vol. II, Ed. Universul Juridic, Buc. 2008

Urșianu I. Dimitrie “Divorțul în dreptul roman și român”, Lito- Tipografia Motzătzeanu & spartali, București 1899

Vassi Pașșicu “Divorțul în dreptul roman și român”, București 1904

Codul familiei , Editura Best publishing , București 2010

Codul de Procedură Civilă;

Codul Civil;

Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat in materia divortului

Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotarărilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești

Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor;

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă;

Legii nr. 60/2012 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil;

Ordinul nr. 81/2011 privind completarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, adoptat prin ordinul ministrului justiției nr. 710/C/1995;

Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator;

http://www.starecivila1.ro/divort/

http://noulcodcivil.just.ro/Desprefamilie/Divor%C5%A3ul/Divortnotarial.aspx

Practică judiciară

Jud. Oradea, sec. civ., sent. civ. nr. 9546/03.10.2011, http://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2011/10/hot-NCC-minuta.pdf;

Jud. Sect. 1 București, Încheierea din data de 27.03.2012, nepublicată;

J. Târgoviște, sent. civ. nr. 5385/05.11.2010, nepublicată;

T. Dâmbovița, prin dec. civ. nr. 102/14.03.2011, nepublicată;

C. de Ap. București, secția a IV-a civilă, dec. civ. nr. 2833/1999, publicată în Culegere de practică judiciară în materie civilă a Curții de Apel București 1999, Ed. Rosetti, București, 2001, pp.407-409;

Bibliografie selectivă

D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, “Dreptul familiei” , București: Universul Juridic, 2011;

Daniela Negrilă , “Divorțul prin procedură notarială”, Ed.Universul Juridic 2014;

T. Bodoasca, A. Drăghici, I. Puie, “Dreptul familiei” , București: Universul Juridic 2012;

A. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu “Dreptul familiei” , București: C. H. Beck, 2011;

C. M. Crăciunescu, D. Lupașcu, „Mica reformă a justiției și marea reformă a divorțului”, în Pandectele române nr. 1/2011, pp.9-21;

L. Andrei, D. Lupașcu, „Prezentare generală a reglementării instituției desfacerii căsătoriei în noile coduri comparativ cu legislația în vigoare”, în Pandectele române nr. 10/2010, pp.10 și urm.;

V. Scherer, „Este admisibilă o acțiune în anulare împotriva unei hotărâri de divorț pronunțate pe baza acordului ambilor soți”, în Dreptul nr. 10/2000.

Albu Ioan, Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988

Albu Ioan, Dreptul familiei, Editura didactică și pedagogică, București 1975

Aniței Cerasela, Dreptul Familiei, Ed. Hamangiu, Bucuresti 2012

Băicoianu Alexandru, Hamangiu Constantin, Rosetti Bălănescu Ion, Tratat de drept civil român, Ed. All beck, Buc 2002

Boroi Gabriel, Radulescu Dumitru, “Codul de procedură civilă comentat și adnotat”, Ed. All București, 1995

Ciobanu Mihai Viorel tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Editura Național, București, 1997

Crășnaru P. Constantin, Divorțul în dreptul roman și dreptul civil român, Teză pentru licență, tipografia “Concurența”, București 1905

Corhan Adriana ”Dreptul familiei. Teorie și practică”, Ed. Lumina Lex, Buc 2006

Deleanu Ion, Tratat de procedură civilă, vol.II, editura “Servo-Sat”, Arad, 2001

Economu Virgil, “Căsătoria în dreptul RPR”, ed. Academiei, București, 1964

Filipescu P. Ion, Filipescu I. Andrei, Tratat de dreptul familiei, Ediția a VI-a, Ed. All Beck, București, 2001

Emese Florian“Dreptul familei”, Editia a III a, Editura C.H.Beck, Bucuresti 2010

Emese Florian“Dreptul familei”, Editia a Iv a, Editura C.H.Beck, Bucuresti 2011

Gâlea Raluca, Lupașcu Dan, “Divorțul prin acordul soților”. Pandectele Române, nr. 10/2011

Leș Ioan, “Observații privind soluțiile ce se pronunță de la instanțele judecătorești în cauzele civile în unele situații speciale, în Revista Română de Drept nr. 6/1981

Leș Ioan, Proceduri speciale, Ed. All Beck, București 2000

Lupșan Gabriela , Dreptul familiei, Editura Junimea, Iași 2001

Macarovschi Laura, ”Căsătoria și divorțul în reglementarea Noului Cod civil”, Ed. Universul Juridic, Buc. 2012

Macarovschi Laura, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București 2011

Măgurean Florea- Drept procesual civil (ediția a II-a), Editura ALL Beck , București 1999

Rusu Ioan Marcel, “Procedura divorțului în dreptul românesc”, Ed. Rosetti, București 2003

Tăbârcă Mihaela, ”Drept procesual civil” vol. II, Ed. Universul Juridic, Buc. 2008

Urșianu I. Dimitrie “Divorțul în dreptul roman și român”, Lito- Tipografia Motzătzeanu & spartali, București 1899

Vassi Pașșicu “Divorțul în dreptul roman și român”, București 1904

Codul familiei , Editura Best publishing , București 2010

Codul de Procedură Civilă;

Codul Civil;

Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat in materia divortului

Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotarărilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești

Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor;

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă;

Legii nr. 60/2012 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil;

Ordinul nr. 81/2011 privind completarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, adoptat prin ordinul ministrului justiției nr. 710/C/1995;

Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator;

http://www.starecivila1.ro/divort/

http://noulcodcivil.just.ro/Desprefamilie/Divor%C5%A3ul/Divortnotarial.aspx

Practică judiciară

Jud. Oradea, sec. civ., sent. civ. nr. 9546/03.10.2011, http://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2011/10/hot-NCC-minuta.pdf;

Jud. Sect. 1 București, Încheierea din data de 27.03.2012, nepublicată;

J. Târgoviște, sent. civ. nr. 5385/05.11.2010, nepublicată;

T. Dâmbovița, prin dec. civ. nr. 102/14.03.2011, nepublicată;

C. de Ap. București, secția a IV-a civilă, dec. civ. nr. 2833/1999, publicată în Culegere de practică judiciară în materie civilă a Curții de Apel București 1999, Ed. Rosetti, București, 2001, pp.407-409;