Divortul la Notar In Contextul Legislatiei din Romania
CUPRINS
INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………………5
CAPITOLUL 1
DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORȚ………………………………………………………………………………………………………………..81.1. Considerații generale despre divorț…………………………………………………..9
1.2.Formele divorțului……………………………………………………………………11
Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară……………………..11
Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau
prin procedură notarială…………………………………………………………….12
1.3. Divorțul din culpă……………………………………………………………………16
1.4. Divorțul din cauza stării sănătății unui soț………………………………………..18
Efectele divorțului……………………………………………………………….18
CAPITOLUL 2
DIVORȚUL PRIN ACORD PE CALE NOTARIALĂ……………………………….23
2.1. Condițiile necesare pentru admisibilitatea divorțului……………………………23
2.2. Competența notarului public………………………………………………………25
2.3. Depunerea și soluționarea cererii de divorț………………………………………27
2.4. Menționarea divorțului în certificatul de căsătorie………………………………31
CAPITOLUL III
ASPECTE DE DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT…………………………………………..34
3.1. Legea aplicabilă divorțului…………………………………………………………34
3.2. Desemnarea legii aplicabile divorțului la nivel european…………………………36
STUDIUL DE CAZ – SPEȚE PENTRU NOTARI….…………………………………39
CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………….45
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………….48
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
N.C.Civ – NCC – Noul Codul Civil (Legea nr. 287/2009)
NCPV Noul codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010)
Instrucțiuni – Instrucțiunile privind îndeplinirea procedurii divorțului de către notarii publici aprobate în baza Hotărârii Biroului Executiv al Consiliului UNNPR nr. 15/2011
Lege – Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale
lit. – litera
M. Of. – Monitorul Oficial al României
Norme – Normele metodologice privind RNECD adoptate prin Hotărârea nr. 4/2011 a Biroului Executiv al Consiliului UNNPR
op. cit. – opera citată
p.- pagina
pp-paginile
pct. – punctul
Regulament – Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995
RNECD – Registrul național de evidență a cererilor de divorț
RNNEPR – Registrul național notarial de evidență a procurilor și revocării acestora
RUCD – Registrul unic al certificatelor de divorț
UNNPR- Uniunea Națională a Notarilor Publici din România
urm. – următoarele
INTRODUCERE
Dreptul familiei nu a rămas neatins de schimbările legislative care au intervenit prin intrarea în vigoare a Codului civil (1 octombrie 2011) și, ulterior, a Codului de procedură civilă (15 februarie 2013). Ca o consecință directă a concepției despre reglementarea a raporturilor de drept privat într-un singur cod, normele care reglementează relațiile de familie au fost încorporate în Codul civil. De asemenea, s-a încercat adaptarea instituțiilor dreptului familiei la contemporaneitate, după modelul altor coduri civile modern
Reglementarea desfacerii căsătoriei prin divorț a suferit și ea modificări, din moment ce realitățile vieții de familie o cereau, iar societatea părea pregătită să o accepte.
Viziunea socială și legală asupra divorțului s-a schimbat odată cu spiritual timpului și a variat în diferite sisteme de drept, de la respingerea acestei instituții, justificată de principiul încheierii căsătoriei pe viață, până la facilitarea divorțului pe cale electronică, fără a fi necesară prezența părților, atunci când există acordul ambilor soți și când sunt îndeplinite anumite condiții.
În dreptul roman, divorțul era posibil prin consimțământ reciproc sau prin simpla manifestare de voință a unuia dintre soți, care putea fi inclusiv tacită, prin încheierea unei noi căsătorii. Creștinismul a proclamat indisolubilitatea căsătoriei și s-a opus divorțului, iar doctrina protestantă l-a reabilitat. Revoluția franceză considera căsătoria drept un simplu contract și, prin urmare, a dus la o perioadă de liberalizare a desfacerii căsătoriei3.
Sub influența principiilor religiei catolice, legislația mai multor țări nu a permis divorțul până recent (de exemplu, în Irlanda divorțul a fost acceptat în 1995, iar în Malta în 2011). După acceptarea posibilității de a divorța în aproape toate legislațiile, diferențele dintre diferitele sisteme de drept vizează motivele care pot fi invocate pentru divorț și flexibilitatea procedurii de divorț.Dacă divorțul pe baza dovedirii unei culpe, constând, de obicei, în adulter sau violență, este destul de răspândit, unele state recunosc și divorțul independent de culpa soților.
Simplificarea procedurii de divorț s-a concretizat îndeosebi prin posibilitatea de a divorța prin acord în afara instanțelor judecătorești, de exemplu, în fața notarului public, a ofițerului de stare civilă sau chiar pe cale electronică – în Portugalia și Australia –, fără prezența părților, când există acordul ambilor soți, nu există copii minori rezultați din căsătorie, nu există bunuri comune și nu se pune problema pensiei de întreținere.
Pe teritoriul României, divorțul nu a fost interzis niciodată2; în schimb, reglementarea acestei instituții a urmat evoluția societății și a mentalităților.
M.B. Cantacuzino remarca importanța adaptării situației legale la situația de fapt: „Când justiția constată că, credința ce și-o doresc soții nemaiexistând, căsătoria a devenit o situație necinstită din dosul căreia se ascund relații ilicite sau că legătura sufletească dintre soți, nemaiputând exista, e înlocuită prin dispreț, aversiune și relații ostile, nu e în interesul nici al copiilor, nici al familiei, nici al societății de a se impune menținerea unei situații legale care nu mai corespunde realității”.
Deși dreptul la divorț apare ca esențial într-o societate modernă și interzicerea acestuia este de neimaginat pentru majoritatea euro-penilor, totuși în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că dreptul la divorț nu poate fi derivat din dreptul la căsătorie prevăzut de art. 12 din Convenția europeană pentru apărarea dreptu-rilor omului și a libertăților fundamentale, mai precis că interzicerea divorțului nu este considerată o încălcare a dreptului fundamental la căsătorie4. În schimb, dacă legislația națională permite divorțul, trebuie să asigure persoanelor divorțate dreptul de a se recăsători fără restricții nerezonabile. În acest sens, eșecul autorităților statului de a asigura finalizarea procedurilor de divorț într-un termen rezonabil, ceea ce ar impieta asupra posibilității părților de a se recăsători, în anumite circumstanțe, ar putea fi analizat din perspectiva încălcării art. 12 din Convenție. Prezenta lucrare își propune să evidențieze specificitatea și condițiile divorțului prin acord pe cale notarială, in contextul legislației românești, dar și prin integrarea acestei fome de desfacere a căsătoriei în tabloul aspectelor generale ale divorțului, în relație cu aspect de drept internațional.
.
CAPITOLUL 1
DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORȚ
Desfacerea căsătoriei constituie un drept strict personal al soților, care privește statutul civil al persoanei. Soluționarea acțiunii de divorț este reglementată prin dispoziții speciale, atât de C. civ. cât și de C. proc. civ..
Divorțul prin acordul soților cunoaște, în reglementarea Codului civil, cele mai largi posibilități de realizare. Astfel, pentru prima dată în dreptul românesc, divorțul prin acordul soților poate fi obținut atât pe cale judiciară, cât și pe cale administrativă și prin procedura notarială. Fiind vorba despre o acțiune cu implicații deosebite pentru întreaga familie, fiecare dintre aceste modalități de realizare a divorțului soților cunoaște reglementări exhaustive în Codul civil, pentru divorțul înfăptuit pe cale judecătorească acestea fiind completate și cu prevederile Codului de procedură civilă.
Astfel, divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială poate fi constatat doar în condițiile prevăzute de art. 375-378 Cod civil.
Divorțul pe cale judiciară poate fi dispus de instanță atât în cazul existenței acordului soților, prevăzut de art. 373 lit. a) C. civ., situație în care sunt aplicabile dispozițiile art. 374 C. civ. coroborate cu cele ale art. 914 și urm. C. proc. civ., cât și în cazurile de divorț din culpa soților și pentru motive de sănătate, prevăzute de art. 373 lit. b), c) și d) C. civ., când se aplică dispozițiile art. 379-381 C. civ., coroborate cu cele ale art. 914 și urm. C. proc. NCPC.
În ceea ce privește consfințirea înțelegerii părților cuprinsă într-un acord de mediere având ca obiect divorțul prin acordul soților printr-o hotărâre judecătorească de expedient întemeiată pe dispozițiile art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, apreciem că nu este posibilă, întrucât divorțul este o acțiune personală care privește statutul persoanei, aceasta neputând face obiectul medierii potrivit alin. (4) al art. 2 din aceeași Lege.
Considerații generale despre divorț
„Desfacerea căsătoriei – divorțul înseamnă stingerea cu efect numai pentru viitor a principalelor efecte ale căsătoriei, în baza hotărârii irevocabile a instanței, pronunțată la cererea unuia dintre soți sau în baza consimțământului de divorț al ambilor soți."
Din punct de vedere terminologic, legea întrebuințează sintagma „desfacerea căsătoriei" sau termenul „divorț", atât în cadrul normelor de drept material, cât și în cadrul normelor de drept procesual. Luând în considerare modul de utilizare a acestor sintagme, pare a se acredita ideea că desfacerea căsătoriei este o instituție de drept material, iar divorțul este instituția procesuală prin care se realizează desfacerea căsătoriei. Legislația civilă distinge între încetarea, desființarea și desfacerea căsătoriei. Potrivit art. 373 C. Civ., căsătoria se poate desface prin divorț, divorțul putând avea loc:
prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;
atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;
d. la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
În legislația civilă se face distincție, între încetarea căsătoriei – căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei, și desfacerea căsătoriei. Totodată, în cazul în care soțul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă. Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.Între încetarea și desfacerea căsătoriei există deosebiri de esență. Astfel, în timp ce încetarea căsătoriei survine ca urmare a unor cauze naturale, obiective, divorțul intervine doar pe cale judiciară, administrativă sau notarială.
Se pot totuși identifica unele asemănări: atât desfacerea cât și încetarea căsătoriei au la bază o căsătorie valabil încheiată și produc efecte numai pentru viitor.
Prin nulitatea sau desființarea căsătoriei, înțelegem sancțiunea care intervine ca urmare a nerespectării unor dispoziții legale privitoare la încheierea căsătoriei, mai precis a unor condiții de fond sau de formă ale actului juridic al căsătoriei. Desființarea căsătoriei presupune existența unor cauze de nulitate absolută sau relativă anterioare sau concomitente încheierii căsătoriei și în principiu înlătură efectele căsătoriei atât pentru trecut cât și pentru viitor. A se vedea cazurile de nulitate absolută și relativă a căsătoriei.
Prin urmare, aspectele ce trebuie reținute sunt următoarele: în cazul divorțului, căsătoria se desface la cererea unuia dintre soți sau a ambilor, pe când în celelalte cazuri, căsătoria se desface independent de orice cerere a soților. Desființarea și desfacerea căsătoriei se pronunță prin hotărâre judecătorească, spre deosebire de încetarea căsătoriei, care ia sfârșit de drept, datorită unor cauze naturale și obiective.
La pronunțarea divorțului, instanța de judecată are o mare putere de apreciere a temeiniciei motivelor invocate de părți, pe când în cazul desființării, constată doar existența cauzelor de nulitate.
În cazul declarării judecătorești a morții unuia dintre soți, aceasta produce aceleași efecte ca și moartea fizică constatată. Data morții se consideră aceea stabilită prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte.
Formele divorțului
Conform art. 373 lit. a N. C. Civ. divorțul poate avea loc prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau ca urmare a cererii unuia dintre soți acceptată de celălalt soț. În materia divorțului bazat pe acordul soților, prin Noul Cod Civil, s-au adus importante modificări divorțului obținut pe cale judecătorească. Mai mult, s-au introdus două noi modalități de obținere a divorțului bazat pe acordul soților, pe cale administrativă, respectiv prin procedură notarială, acestea din urmă fiind reglementate anticipat prin Legea 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.
Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară
Spre deosebire de reglementarea din Codul Familiei până la intrarea în vigoare a Legii 202/2010, care prevedea ca și condiții pentru desfacerea căsătoriei prin acordul soților: trecerea unei perioade de cel puțin un an de la încheierea căsătoriei și să nu existe copii minori rezultați din căsătorie, în actuala reglementare aceste condiții nu mai există. Astfel, conform art. 374 N. C. Civ. divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat de către instanța judecătorească indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie.
Totodată, în vechea reglementare, la primirea cererii de divorț, președintele instanței trebuia să verifice existența consimțământului soților, să dea reclamantului sfaturi de împăcare, după care să fixeze un termen de două luni până la ședința publică. Fixarea acestui termen însemna un răgaz între data prezentării cererii de divorț și data termenului de judecată în ședința publică care avea ca scop verificarea de către soți a menținerii acordului lor de divorț, a stăruinței lor de a divorța în acest fel, căci la termenul de judecată, instanța va verifica dacă soții stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor și, în caz afirmativ, va trece la judecarea cererii, fară a administra probe cu privire la motivele de divorț. În noua reglementare, conform art. 613 C. proc. civ., termenul fixat de instanță nu mai trebuie în mod obligatoriu să fie de două luni.
Restul condițiilor privind verificarea existenței consimțământului soților, atât la depunerea cererii de divorț, cât și la împlinirea termenului fixat pentru soluționarea cererii, rămân valabile. Astfel, conform art. 374 N. C. Civ. alin. (3) instanța este obligată să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț. Un lucru deosebit de important este faptul că soluționarea cererii va avea loc în mod obligatoriu în camera de consiliu.
Referitor la celelalte capete de cerere accesorii, C. proc. civ. prevede că soții se pot înțelege cu privire la numele soților după divorț, pensia de întreținere și atribuirea locuinței. Soții se pot înțelege și cu privire la împărțirea bunurilor comune, această înțelegere trebuind să îndeplinească cerințele legale ale oricărei convenții. În cazul în care soții nu au realizat acordul asupra cererilor accesorii divorțului, se va urma calea dreptului comun privind divorțul, astfel că instanța va dispune administrarea probelor prevăzute de lege. Desigur, dacă se împart și bunurile soților, se va proceda în același fel.
În continuare, la termenul de judecată, în primă instanță, se cere prezența ambilor soți, pentru a se verifica stăruința lor în desfacerea căsătoriei.În cazul în care se prezintă numai unul dintre soți, instanța nu poate verifica stăruința ambilor soți în divorț, acțiunea, fiind lipsită de acord. Credem însă că soțul prezent poate cere continuarea procedurii divorțului, fiind obligat, în această situație să facă dovada existenței unor motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soți și au făcut astfel, în ceea ce-1 privește, imposibilă continuarea căsătoriei.
De reținut este și faptul că divorțul prin acordul soților nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub interdicție – art. 374 alin. (2) N. C. Civ.
Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială
Cele mai importante noutăți introduse prin Noul Cod Civil în materia desfacerii căsătoriei sunt instituția divorțului notarial și instituția divorțului administrativ. Ele constituie modalități alternative de soluționare a cererii de divorț prin acordul soților, art. 375 alin. (1) N. C. Civ. prevăzând că dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, ofițerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându-le un certificat de divorț, potrivit legii. Totodată, trebuie reținut că soții care au copii minori și doresc să divorțeze pot alege calea notarială dacă îndeplinesc anumite condiții, astfel conform alin. 2 al aceluiași articol, divorțul prin acordul soților poate fi constatat de notarul public și în cazul în care există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor. Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5).
Conform art. 376 alin. (1) N. C. Civ. cererea de divorț se depune de soți împreună. Ofițerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea și le acordă un termen de reflecție de 30 de zile.
În cazul cererii de divorț pe cale administrativă, fiecare dintre soți va trebui să declare pe proprie răspundere că:
este de acord cu desfacerea căsătoriei;
nu are copii minori cu celălalt soț, născuți din căsătorie sau adoptați împreună cu acesta;
nu este pus sub interdicție;
nu a mai solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei.
De asemenea, soții mai trebuie să declare pe proprie răspundere :
adresa ultimei locuințe comune;
numele pe care fiecare sau, după caz, numai unul dintre aceștia urmează să îl poarte după desfacerea căsătoriei.
La depunerea cererii de divorț, ofițerul de stare civilă delegat solicită soților următoarele documente : certificatele de naștere și căsătorie ale soților, în original și copie și documentele cu care se face dovada identității, în original și copie. Cererea de divorț însoțită de documentele mai sus menționate se constituie într-un dosar de divorț.
Păstrând cele menționate în cazul căii administrative, cu diferențe privind situația în care există copii minori, și în cazul procedurii notariale se va constitui un dosar de divorț care se păstrează în arhiva biroului notarial și va cuprinde cel puțin următoarele documente: cererea de divorț și documentația anexată acesteia, încheierea de admitere a cererii de divorț, certificatul de divorț și dovada comunicării acestuia la registrul stării civile, precum și, după caz, încheierea de respingere a cererii de divorț.
Competența de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților aparține ofițerului de stare civilă de la locul încheierii căsătoriei, ori de la ultima locuință comună a soților, sau după caz, notarului public cu sediul biroului în circumscripția judecătoriei în a cărei rază teritorială se află locul încheierii căsătoriei sau ultima locuință comună a soților.
Soții se vor prezenta personal atât în fața ofițerului de stare civilă, cât și în fața notarului public, pentru depunerea cererii de divorț, aceasta trebuind să fie în scris și semnată de ambii soți. Prin excepție, cererea de divorț se poate depune la notarul public și prin mandatar cu procură autentică.
De asemenea, ei vor trebui să se prezinte personal și în cadrul procedurii, ofițerul de stare civilă, respectiv notarul public, la expirarea termenului de 30 zile, fiind obligat să verifice stăruința în cererea de divorț a soțiilor și exprimarea consimțământului liber și neviciat al acestora. Dacă soții stăruie în divorț, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorț fără să facă vreo mențiune cu privire la culpa soților.
În ceea ce privește cea de a doua condiție pentru a se putea recurge la desfacerea căsătoriei pe cale administrativă sau prin procedură notarială, noile dispoziții legale prevăd obligația soților de a se înțelege cu privire la numele ce îl vor purta după divorț. Astfel, în cazul în care apar neînțelegeri cu privire la numele de familie pe care soții trebuie să-l poarte după divorț, acesta nu mai poate fi constatat.
Un alt aspect important reglementat de Noul Cod Civil se referă la dreptul ofițerului de stare civilă, respectiv a notarului public, de a da încheiere de respingere a cererii de divorț înaintată de soți, în cazul în care aceștia nu îndeplinesc condițiile enunțate în art. 375. Soții au ulterior posibilitatea de a se adresa instanței de judecată cu o nouă cerere solicitând desfacerea căsătoriei pe alt temei. Printre motivele temeinice care determină respingerea cererii de divorț se numără:
unul dintre soți este pus sub interdicție;
la depunerea cererii de divorț nu sunt prezenți ambii soți, iar soțul prezent insistă să fie înregistrată cererea;
soții au copii minori, născuți din căsătorie sau adoptați în cazul divorțului pe cale administrativă;
unul dintre soți se prezintă în fața ofițerului de stare civilă sau, după caz, a notarului public la termenul de 30 zile acordat și declară că nu mai stăruie în cererea de divorț;
cererea a rămas fără obiect întrucât căsătoria dintre soți a fost desfăcută de către o altă autoritate competentă;
soții se împacă;
soții își retrag cererea de divorț etc.
Un ultim aspect se referă la data desfacerii căsătoriei. Dacă în general căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă, în cazul divorțului prin acordul părților pe cale administrativă sau prin procedură notarială, aceasta este reglementată de art.382 alin. 3 N. C. Civ. care prevede: căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorț.La data desfacerii căsătoriei, ofițerul de stare civilă delegat anulează cartea de identitate a fostului soț care își schimbă numele de familie prin divorț, prin tăierea colțului în care se află înscrisă perioada de valabilitate.Se poate constata că cele două noi modalități de desfacere a căsătoriei prin acordul părților, reglementate anticipat prin Legea 202/2010 și ulterior în Noul Cod Civil, vor duce la o simplificarea a activității instanțelor judecătorești și la crearea premiselor unei creșteri a celerității în soluționarea unor astfel de cauze.47
Divorțul din culpă
Divorțul poate avea loc și atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt greu vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. În acest caz, divorțul se pronunță dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probatoriul administrat, rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț.
În cazul în care pe parcursul procesului survine decesul soțului reclamant, moștenitorii săi pot continua acțiunea de divorț, dar numai în situația în care instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât.
Dispozițiile actuale ale Noului Cod Civil mențin sistemul de a nu enumera motivele de divorț. Rezultă că divorțul din culpa soților este admis dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele trei condiții:
motivele de divorț să existe și să fie temeinice;
raporturile dintre soți personale și/sau patrimoniale să fie grav vătămate;
continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă.
Temeinicia motivelor de divorț se apreciază, de la caz la caz, de către instanța de judecată. Instanța este îndreptățită și datoare să depună străduințele necesare pentru a cunoaște realitatea motivelor de divorț, fară a se limita la ceea ce se invocă în acțiune, care uneori sunt doar aspecte aparente și ireale. În acest scop, instanța poate să dispună efectuarea probelor pe care le-ar socoti necesare pentru lămurirea situației.
În practica judiciară, sunt apreciate ca fiind motive temeinice anumite situații survenite între soți, care constau de fapt în motive de natură subiectivă care evocă conduita culpabilă a unuia sau a ambilor soți în deteriorarea relațiilor de familie. Aceste motive pot fi luate în considerare cu titlu consultativ, dar nu ca izvor de drept.
Printre motivele de divorț considerate ca fiind temeinice se numără:
infidelitatea unuia dintre soți sub forma adulterului. În această materie, acest motiv de divorț poate fi invocat indiferent de faptul constatării săvârșirii adulterului ca infracțiune. Este suficient să se facă proba încălcării obligației de fidelitate care presupune sentimente de dragoste specifice dintre bărbat și femeie, cu caracter exclusivist;
atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soți care se exprimă în acte de violență și alte asemenea manifestări, ori care are drept consecință neînțelegeri grave între soți care fac imposibilă continuarea căsătoriei;
existența unor nepotriviri de ordin fiziologic care afectează raporturile conjugale;
existența unei boli grave, incurabile de care suferă unul dintre soți și necunoscută de celălalt sau cunoscută ulterior încheierii căsătoriei, dacă se stabilește că manifestările ulterioare ale bolii sunt din ce în ce mai dese și de natură să justifice refuzul soțului reclamant de a mai coabita cu soțul pârât, continuarea căsătoriei devenind imposibilă. Dimpotrivă, boala curabilă și care nu a fost ascunsă celuilalt soț, nu poate constitui un motiv de divorț, deoarece soții își datorează reciproc sprijin moral, ori tocmai în asemenea împrejurări, s-ar impune sprijinirea celuilalt soț. De asemenea, faptul că unul dintre soți suferă de o boală gravă (spre exemplu: epilepsie), nu este de natură să conducă prin el însuși la desfacerea căsătoriei dacă nu se face dovada că din cauza manifestărilor determinate de boală conviețuirea este imposibilă;
rele purtări de ordin moral, concretizate în fapte evidente de destrămare a vieții de familie;
consumul excesiv de băuturi alcoolice;
gelozia unuia dintre soți. Gelozia, prin ea însăși, dacă s-ar manifesta în formă pasivă, n-ar pune probleme de divorț, însă ea se asociază cu alți factori, de regulă cu consumul de alcool și cu violența conjugală, astfel că, împreună, constituie peste 70% din motivele de divorț din România.
Unele reacții de gelozie pot apărea ca normale, dar există și o formă patologică a acestora, concretizată în așa-zisul „delir de gelozie" sau „delir pasional".
Conform Tribunalului Suprem, Decizia Civilă nr. 2119/1 decembrie 1971, s-a decis că în cazul în care între soți nu au existat neînțelegeri, instanța are obligația de a stabili motivul real pentru care unul dintre soți a plecat cu serviciul într-o altă localitate decât cea în care se află domiciliul lor conjugal și în ce măsură din acest motiv, căsătoria a devenit imposibilă pentru soțul reclamant.
Împrejurarea că soțul pârât nu a contribuit la întreținerea gospodăriei, nu poate constitui prin ea însăși motiv temeinic de divorț, deoarece aceasta poate fi rezolvată pe alte căi legale, decât aceea a desfacerii căsătoriei. De asemenea, imposibilitatea femeii de a procrea din cauza unei sterilități primare, nu constituie motiv de divorț.
Un alt motiv de divorț considerat temeinic în practica judiciară și reglementat expres odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil are în vedere separarea în fapt a soților, situație care trebuie să fi durat cel puțin doi ani. Astfel, în acest caz, divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului reclamant, cu excepția situației în care pârâtul se declară de acord cu divorțul, când acesta se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților.
Divorțul din cauza stării sănătății unui soț
Acest caz de desfacere a căsătoriei apare în mod obiectiv, independent de culpa soților. Astfel, art. 373 lit. d) N. C. Civ. dispune că divorțul poate avea loc la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei. Divorțul apare ca un remediu a unei situații ce nu mai poate fi tolerată. Instanța va administra probe privind existența bolii și starea sănătății soțului bolnav și va pronunța desfacerea căsătoriei fără a face mențiune despre culpa soților.
Efectele divorțului
Un prim aspect ce trebuie luat în considerare este momentul de la care divorțul își produce efectele între soți, acesta fiind diferit în funcție de calea procedurală aleasă de soți pentru desfacerea căsătoriei. Căsătoria va fi considerată desfăcută în cazul divorțului pronunțat pe cale judiciară din ziua când hotărârea instanței prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă; prin excepție, dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii soțului reclamant, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului acestuia.
Ca urmare a pierderii calității de soț în urma divorțului, pentru viitor încetează:
obligația reciprocă de coabitare,
obligația de fidelitate,
obligația de sprijin moral.
Foștii soți nu sunt datori să se sprijine moral, pentru acordarea unui astfel de sprijin fiind nevoie de existența prieteniei, a afecțiunii, sentimente care reprezintă baza căsătoriei. În momentul în care o astfel de relație nu mai există nici din punct de vedere legal, nici din punct de vedere moral sau sentimental, foștii soți nu pot fi obligați la astfel de îndatoriri. În ceea ce privește obligația de fidelitate, ea nu mai există și nu se mai poate săvârși, sub acest aspect, adulterul. În asemenea împrejurări, nu este obligatoriu ca foștii soți să locuiască împreună, și nici nu este recomandat, deoarece prin desfacerea unei căsătorii, de cele mai multe ori se soluționează o stare nedorită, o relație imposibilă.
În ceea ce privește numele foștilor soți, dacă la încheierea căsătoriei, fiecare soț și-a păstrat numele său, atunci la divorț nu mai există nici o problemă, sub acest aspect.
Dacă însă, soții au adoptat un nume comun, regula, potrivit art. 383 alin. 3 N. C. Civ., este că la desfacerea căsătoriei, fiecare dintre soți va purta numele avut înainte de căsătorie, dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanța nu a dat încuviințarea.
Legea prevede posibilitatea menținerii numelui purtat în timpul căsătoriei și după desfacerea acesteia prin divorț. Soții se pot învoi ca acela dintre ei, care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț, să păstreze acest nume și după desfacerea căsătoriei, cu condiția ca instanța să ia act de învoială chiar prin hotărârea de divorț, iar nu ulterior. În recurs, nu se poate reveni, fară un motiv bine justificat asupra acordului ca soțul să rămână cu numele dobândit prin căsătorie.
Înțelegerea soților cu privire la nume nu poate depăși aceste limite. Astfel, s-a decis că este nulă înțelegerea că, după desfacerea căsătoriei, soțul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț să poarte atât acest nume, cât și numele lui dinaintea căsătoriei.
În lipsa unei învoieli, instanța de judecată poate, pentru motive temeinice, să încuviințeze dreptul unuia dintre soți să poarte în continuare numele celuilalt soț. Această prevedere legală, așa cum a fost ea aplicată și în practică, este înțeleasă ca un mijloc de evitare a cauzării unui prejudiciu moral soțului solicitant, care s-a distins prin activități meritorii pe plan social, științific, cultural etc. Prin noțiunea de motive temeinice urmează a se înțelege orice interes care ar fi vătămat prin schimbarea numelui purtat de soț în timpul căsătoriei, și care poate să fie nu numai moral, ci și material.
Desfacerea căsătoriei are ca prim efect încetarea regimului matrimonial. Acesta încetează între soți la data introducerii cererii de divorț. Cu toate acestea, soții sau oricare dintre ei, în cazul divorțului prin acord, pot cere instanței de divorț să constate că regimul matrimonial a încetat la data separației în fapt.
O altă nouă posibilitate oferită soților este aceea de a solicita instanței anularea actelor de înstrăinare sau de grevare, precum și actele din care se nasc obligații în sarcina comunității, încheiate de unul dintre soți după data introducerii cererii de divorț, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soț.
De o importanță majoră sunt noile dispoziții introduse de Noul Cod Civil cu privire la efectele divorțului asupra raporturilor patrimoniale dintre soți, care reglementează cererea accesorie privitoare la acordarea de despăgubiri pentru prejudicii materiale și morale, ca urmare a desfacerii căsătoriei, precum și a cererii pentru obligarea la plata unei prestații compensatorii între foștii soți, fără a fi exclusă reglementarea obligației de întreținere între foștii soți, existentă și în Codul Familiei.
Prestația compensatorie este o instituție juridică nouă. Ea poate fi acordată, în cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât, soțului reclamant care a suferit prin desfacerea căsătoriei o modificare a modului de viață, care să determine scăderea nivelului de trai sub un nivel decent, chiar dacă nu se află în incapacitate de muncă. Soțul care solicită prestația compensatorie nu mai poate solicita de la fostul soț și pensie de întreținere.
Potrivit Noului Cod Civil, prestația compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparțin debitorului.
Renta poate fi stabilită într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată. Renta și uzufructul se pot constitui pe toată durata vieții celui care solicită prestația compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă ce se va stabili prin hotărârea de divorț. Dacă prestația compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta se va indexa, trimestrial, în funcție de rata inflației.
Legiuitorul român a stabilit și criteriile care trebuie avute în vedere de către instanță la stabilirea prestației compensatorii. Acestea sunt:
resursele soțului care solicită prestația compensatorie;
mijloacele celuilalt soț din momentul divorțului;
efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial.
De asemenea, se va ține cont și de orice alte împrejurări previzibile, de natură să modifice resursele și mijloacele ambilor soți, precum:
vârsta și starea de sănătate a soților;
contribuția la creșterea copiilor minori pe care a avut-o și urmează să o aibă fiecare soț;
pregătirea profesională a fiecăruia dintre soți;
posibilitatea de a desfășura o activitate producătoare de venituri etc.
Prestația compensatorie va înceta:
prin decesul unuia dintre soți;
prin recăsătorirea soțului creditor;
sau în cazul în care soțul creditor obține resurse de natură să îi asigure condiții de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei.
Desfacerea căsătoriei prin divorț are consecințe deosebit de importante și privind relațiile dintre părinți și copii. Este vorba despre copii rezultați din căsătoria părinților sau a celor care beneficiază de un regim juridic asimilat (este cazul minorului adoptat de ambii soți, a copilului firesc al unuia dintre soți, adoptat de celălalt). Efectele divorțului se răsfrâng atât asupra relațiilor personale cât și a celor patrimoniale dintre părinți și copii.
La desfacerea căsătoriei încetează numai legătura conjugală între soți, nu și legătura de rudenie între ei, în calitate de părinți, pe de o parte, și copiii rezultați din căsătoria lor, pe de altă parte, care este permanentă, ca și legătura de sânge din care ea izvorăște.
Divorțul are o influență negativă asupra copiilor minori care, odată cu destrămarea familiei încetează, ca o consecință firească, să se mai bucure de o ambianță familială armonioasă atât de necesară dezvoltării lor psihico-fizice. Normele legale din Noul Cod Civil stabilesc reguli menite să atenueze pe cât posibil implicațiile negative pe care le comportă divorțul pentru viața copiilor minori.
Astfel, un element de noutate este reprezentat de introducerea și reglementarea exercitării autorității părintești de către ambii părinți. Instanța de judecată, luând în considerare interesul superior al copiilor, concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum și, dacă este cazul de învoială părinților pe care îi ascultă, decide asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori.
În ceea ce privește locuința copilului după divorț, noul Cod Civil stabilește că părinții se pot înțelege asupra locuinței copilului după divorț, iar dacă părinții nu se înțeleg și decid contrar interesului superior al copilului, instanța de tutelă va stabili, odată cu pronunțarea divorțului, ca locuința copilului minor să fie la părintele cu care locuiește în mod statornic.
CAPITOLUL 2
DIVORȚUL PRIN ACORD PE CALE NOTARIALĂ
2.1. Condițiile necesare pentru admisibilitatea divorțului
În cazul în care soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, ofițerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându-le un certificat de divorț, potrivit legii.
Divorțul prin acordul soților poate fi constatat de notarul public și în cazul în care există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.
Cererea de divorț se depune de soți împreună. Ofițerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea și le acordă un termen de reflecție de 30 de zile. Prin excepție de la prevederile alin. , cererea de divorț se poate depune la notarul public și prin mandatar cu procură autentică. La expirarea acestui termen, soții se prezintă personal, iar ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat.
Dacă soții stăruie în divorț, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorț fără să facă vreo mențiune cu privire la culpa soților.
Soluționarea cererilor privind alte efecte ale divorțului asupra cărora soții nu se înțeleg este de competența instanței judecătorești.
Cu toate că legislația permite desfacerea căsătoriei și la un cabinet notarial, numai notarul de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților are competență să elibereze certificate de divorț.
Notarul public poate constată divorțul prin procedura notarială indiferent dacă soții au sau nu un copil minor născut din căsătorie, din afară căsătoriei sau adoptat. Însă, în cazul desfacerii pe cale notarială a căsătoriei soților care au copil minor, există o procedura specială. Cât privește refuzul unor notari de a prelua cazuri de divorț ale celor căsătoriți în altă localitate, legea le da acest drept, întrucât se poate divorța numai la notarul public de la locul căsătoriei, dar și al ultimei locuințe comune a soților. Astfel, soții au două alternative: pot divorța atât la un birou notarial din localitatea unde au încheiat căsătoria, cât și la notariatul unde se află domiciliul lor comun la momentul formulării cererii. Prin ultima locuința comună se înțelege locuința în care au conviețuit soții.
Dovadă ultimei locuințe comune se poate face, după caz: cu actele de identitate ale soților, din care rezultă domiciliul comun sau reședința lor comună, sau, dacă nu se poate face dovadă în acest fel, prin declarație pe propria răspundere, autentică, a fiecăruia dintre soți, din care să rezulte care a fost ultima locuința comună a acestora.Referitor la un eventual refuz de primire a cererii de divorț în absența unuia dintre soți, aici legea este clară.
Solicitarea de divorț se depune la notariat de către ambii soți. Însă, tot aceeași lege permite că această cerere să fie depusă și de un împuternicit, cu procura autentică. Ceea ce legea obligă însă este că, la semnarea certificatului de divorț, să fie de față ambii soți. În acest caz nu se acceptă niciun fel de derogare, sub niciun motiv, mai exact, niciun împuternicit, fie acesta și din familie, nu are dreptul să semneze un certificat de divorț în numele altuia.
2.2. Competența notarului public
O procedură mai în activitatea notarială și care este prevăzută de același act normativ este ceea cu privire la desfacerea căsătoriei . Până la această modificare competența generală și exclusivă cu privire la desfacerea căsătoriei era a instanței de judecată . După modificare, legiuitorul crează o competență alternativă, în anumite situații, cu privire la desfacerea căsătoriei printr-o procedură necontencioasă atribuită notarilor publici precum și ofițerilor de stare civilă. Notarul public este competent în a constata desfacerea căsătoriei numai când soții sunt de acord cu divorțul, nu au copii minori din căsătorie sau adoptați.
Cererea de divorț se depune de soți împreună urmând ca notarul public să o înregistreze în registrul de divorțuri și să acorde un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a acesteia.
După înregistrarea cererii, notarul public va verifica din oficiu prin interogarea Registrului Național de Evidență a Cererilor de Divorț , ce va fi ținut la nivelul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, dacă există un alt dosar de divorț format în cauză, aceasta pentru a evita deschiderea în paralel a mai multor proceduri de divorț. În cazul în care cu privire la căsătoria în cauză există elemente de extraneitate, notarul public va proceda în conformitate cu dispozițiile legale care soluționează asemenea raporturi juridice.
La primirea cererii de divorț care va fi depusă prin prezentarea personală a soților în fața notarului public, nefiind admisă reprezentarea, acesta verifică identitatea soților, precum și corespondența dintre mențiunile din cerere cu cele din actele atașate. Dacă după expirarea acestui termen, notarul public, constată că soții stăruie să divorțeze, iar consimțământul lor este liber și neviciat, va elibera un certificat de divorț fără să facă vreo mențiune cu privire la culpa soților.
De asemenea, un exemplar al certificatului de divorț, va fi înaintat de îndată primăriei locului unde s-a încheiat căsătoria. Întreaga procedură va fi consemnată într-o încheiere de admitere a cererii de divorț în baza căreia se eliberează certificatul de divorț. În cadrul procedurii notariale de divorț , notarul public poate pronunța următoarele soluții: admiterea cererii de divorț, respingerea acesteia, clasarea. Cererea de divorț va fi admisă când sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile prevăzute de Codul familiei8 pentru desfacerea căsătoriei, caz în care, se va pronunța o încheiere de admitere.
Dacă nu sunt îndeplinite condițiile legii, notarul public respinge cererea de divorț printr-o încheiere de respingere. Înainte de eliberarea certificatului de divorț, notarul public va solicita prin intermediul administratorului registrelor unice ale Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, alocarea numărului certificatului de divorț din Registrul Unic al Certificatelor de Divorț ținut în format electronic de Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, număr ce se va înscrie pe certificatul de divorț.
Dacă în urma verificărilor se constată că în Registrul Unic al Certificatelor de Divorț, este deja alocat un număr de înregistrare pentru un certificat de divorț, eliberat acelorași soți, notarul public va dispune, prin încheiere, clasarea dosarului de divorț. Împotriva încheierii de respingere a cererii de divorț nu există cale de atac, soții putându-se adresa instanței de judecată pentru a dispune desfacerea căsătoriei, fie prin acordul lor fie în baza unui alt temei prevăzut de lege.
Dacă se constată că refuzul notarului public de desfacere a căsătoriei și de emitere a certificatului de divorț este unul abuziv, oricare dintre soți se poate adresa, pe cale, separată instanței competente pentru repararea prejudiciului cauzat. Data desfacerii căsătoriei prin intermediul acestei proceduri este data eliberării certificatului de divorț, aceasta numai cu privire la soți.
Față de terți, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut mențiunea despre certificatul de divorț pe marginea actului de căsătorie, ori de la data când aceștia au cunoscut divorțul pe altă cale. În nicio situație căsătoria nu poate fi desfăcută prin acordul soților atunci când unul dintre soți este pus sub interdicție. Apreciem că prin apelarea la procedura notarială cu privire la desfacerea căsătoriei prin acordul soților, în condițiile legii, se asigură degrevarea instanțelor de judecată cu aceste cauze, celeritatea soluționării, confidențialitatea, precum și o maximă siguranță dată de multitudinea de verificări prealabile pe care trebuie să le facă notarul public în cadrul acestei proceduri.
2.3. Depunerea și soluționarea cererii de divorț
Cererea de divorț, prevăzută în anexa nr.1, se depune la biroul notarial numai de către soți împreună și se semnează în fața notarului. La cerere se va anexa certificatul de căsătorie, emis de către autoritățile române, în original și copie legalizată, fotocopii ale certificatelor de naștere ale soților și ale actelor de identitate ale acestora.
În aplicarea dispozițiilor de mai sus notarul nu va autentifica procuri de reprezentare la divorț în fața notarului public sau ofițerului de stare civilă, cu excepția celor necesare reprezentării în instanță, în condițiile art.614 din Codul de procedură civilă.
Dispozițiile Legii notarilor publici nr.36/1995 și ale Regulamentului de punere în aplicare a acesteia privind luarea consimțământului la încheierea actelor și procedurilor notariale în cazurile în care unul dintre soți sau ambii sunt surzi, muți, surdomuți, orbi ori necunoscători ai limbii române, precum și la încheierea actelor și procedurilor notariale în afara biroului notarial, se aplică în mod corespunzător. În asemenea situații interpretul, prin intermediul căruia se ia consimțământul, va semna pe cererea de divorț alături de soți și pe încheierea de admitere sau respingere a cererii de divorț alături de notarul public. În cazul în care unul dintre soți este neștiutor de carte acesta va semna cererea de divorț, încheierea și celelalte acte procedurale prin aplicarea amprentei degetului arătător de la mâna stângă.
Prin derogare de la dispozițiile Legii notarilor publici nr.36/1995 și ale Regulamentului de punere în aplicare a acesteia privind identificarea părților în cazul procedurii divorțului, identificarea soților se va face de către notarul public numai pe baza actelor de identitate prezentate de către cei doi soți cu ocazia depunerii cererii de divorț. În aplicarea acestor dispoziții dovada identității se poate face, de către soți, cu unul din următoarele documente:
– pentru cetățenii români – cartea de identitate, cartea de identitate provizorie, buletinul de identitate sau, în cazul cetățenilor români cu domiciliul în străinătate, pașaportul în care este prevăzut domiciliul, care să se afle în termenul de valabilitate, atât la momentul depunerii cererii, cât și la data eliberării certificatului de divorț;
– pentru cetățenii Uniunii Europene sau Spațiului Economic European – documentul de identitate sau pașaportul, emis de statul aparținător;
-pentru apatrizi – pașaport emis în baza Convenției privind Statutul apatrizilor din anul 1954, însoțit de permisul de ședere temporar sau permanent, după caz;- pentru cetățenii străini din statele terțe – pașaportul emis de statul ai căror cetățeni sunt, în care să fie aplicată viza de intrare pe teritoriul României; viza trebuie să fie valabilă atât la data depunerii cât și la data eliberării certificatului de divorț;
-pentru cetățenii străini cărora li s-a acordat o formă de protecție în România – document de călătorie emis în baza Convenției de la Geneva din 1951 sau, după caz, document de călătorie pentru străinii care au obținut protecție subsidiară – protecție umanitar condiționată;
-pentru cetățenii străini solicitanți de azil în România – pașaport emis de statul ai căror cetățeni sunt, însoțit de documentul temporar de identitate.
Cărțile de identitate eliberate de către autoritățile române vor fi verificate de către notarul public în Registrul de evidență informatizată a persoanei administrat de către Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.
La stabilirea competenței materiale notarul public va verifica dacă ambii soți sunt prezenți în fața sa, au semnat cererea de divorț în fața sa și au declarat în cererea de divorț că:
sunt de acord cu divorțul;
nu au copii minori născuți din căsătorie sau adoptați în timpul căsătoriei;
au convenit asupra numelui pe care fiecare îl va purta după divorț, respectiv numele purtat la încheierea căsătoriei sau în timpul căsătoriei;
niciunul din soți nu este pus sub interdicție;
La stabilirea competenței teritoriale, notarul va verifica dacă locul încheierii căsătoriei sau ultima locuință comună a soților sunt situate în circumscripția teritorială a judecătoriei în care își are sediul biroului notarial și dacă soții nu s-au adresat în prealabil altui notar public.
Dovada locului încheierii căsătoriei (localitatea în care se află primăria sau oficiul stării civile unde s-a oficiat căsătoria sau unde s-a transcris certificatul de căsătorie) se va face cu certificatul de căsătorie anexat la cerere.
Dovada ultimei locuințe comune se va face, după caz, prin actul de identitate, dacă a fost domiciliul măcar al unuia dintre soți, sau prin înscrisul care dovedește proprietatea ori deținerea folosinței (vânzare-cumpărare, donație, închiriere, comodat etc). Dacă soții au conviețuit într-o locuință asupra căreia nu dețineau niciun titlu (de exemplu locuința unuia din părinți sau a altei rude sau cunoștințe) dovada se va face prin declarație autentică a ambilor, dată pe proprie răspundere și consemnată atât în cererea de divorț, cât și în încheierea de admitere pe baza căreia se va elibera certificatul de divorț.
În cazul în care soții nu îndeplinesc condițiile de mai sus, notarul public le va restitui cererea împreună cu documentele anexate la aceasta, fără să o mai înregistreze în Registrul de Divorțuri. Dacă soții stăruie la înregistrarea cererii, notarul o va înregistra în Registrul de Divorțuri numai dacă soții au achitat onorariul, după care va da o încheiere de respingere, motivată în fapt și în drept. Încheierea de respingere nu este supusă niciunei căi de atac.
Cererea de divorț, încheierea de admitere a cererii de divorț sau încheierea de respingere a cererii de divorț poartă același număr cu numărul dosarului de divorț din Registrul de divorțuri ținut de fiecare birou notarial. Primind cererea administratorul RNECD va verifica dacă soții s-au mai adresat și altui notar public cu o cerere similară.
În cazul în care în urma verificării rezultă că soții nu s-au mai adresat altui notar public, administratorul RNECD va înregistra cererea pe numele biroului notarial în care își desfășoară activitatea notarul solicitant și va elibera acestuia un certificat care atestă atât numărul sub care a fost înregistrată cererea în RNECD, cât și faptul că respectiva cerere de divorț se află pe rolul biroului notarial în vederea soluționării.
În situația în care în urma verificării se constată că soții s-au adresat cu o cerere similară și altui notar public, administratorul RNECD va elibera o adeverință, fapt ce împiedică pe notarul solicitant să procedeze la acordarea termenului de 30 de zile pentru soluționarea cererii de divorț, urmând să respingă cererea și să îndrume părțile să se adreseze primului notar sesizat. Respingerea cererii nu îl obligă pe notar la restituirea onorariului încasat cu ocazia depunerii cererii.
În cazul în care de la data comunicării de către administratorul RNECD a certificatului au trecut mai mult de 60 de zile calendaristice, administratorul RNECD va proceda, din oficiu, la închiderea poziției din registru.
În ceea ce privește procedura de comunicare a solicitărilor către administratorul RNECD și termenul de soluționare a acestora se aplică în mod corespunzător Normele metodologice privind registrul național de evidență a cererilor de divorț ținut de Uniunea Națională a Notarilor Publici din România.
Primind certificatul de la administratorul RNECD notarul public va proceda la înscrierea numărului acestuia în Registrul de Divorț și fixarea termenului pentru desfacerea căsătoriei, termen la care soți vor trebui să se prezinte personal. În lipsa certificatului eliberat de administratorul RNECD notarul public nu va putea fixa termen pentru desfacerea căsătoriei.
Termenul care va fi acordat nu va putea fi mai scurt de 30 de zile calendaristice, nu va putea fi prelungit prin acordarea unui nou termen și se va înscrie de către notar atât pe cererea de divorț, cât și în Registrul de Divorțuri. La acordarea de către notar a termenului de 30 de zile se va avea în vedere și faptul dacă acesta se împlinește într-o zi în care biroul notarial, din motive justificate, nu funcționează, caz în care termenul se va prelungi până în prima zi lucrătoare. Dispozițiile art.101 și următoarele din Codul de procedură civilă în materia calcului termenelor procedurale se aplică în mod corespunzător. La acordarea termenului notarul public va putea avea în vedere și disponibilitatea soților de a fi prezenți la data pe care urmează să o fixeze, caz în care va putea, dacă unul din soți solicită și celălalt este de acord sau ambii solicită, să acorde un termen mai mare de 30 de zile.
Notarul public va fixa un singur termen pe care îl va aduce la cunoștința soților verbal precizându-le data (ziua, luna, anul) și ora la care aceștia trebuie să se prezinte personal la biroul notarial.
În situația în care la termenul fixat notarul public nu va putea fi prezent din motive justificate pentru a soluționa cererea de divorț, acesta va sesiza Camera Notarilor Publici în vederea delegării unui alt notar public, la acel birou notarial, care să soluționeze cererea.
La termenul fixat notarul public va verifica:
dacă ambii soți sunt prezenți personal;
dacă soții stăruie în cererea de divorț;
dacă sunt de acord cu numele pe care aceștia îl vor purta după divorț;
dacă își mențin celelalte declarații date cu ocazia depunerii cererii de divorț;
dacă aceștia își pot exprima consimțământul liber și neviciat;
dacă niciunul din soți nu este pus sub interdicție;
dacă până la termenul fixat nu a intervenit nașterea sau adopția unui copil.
În cazul în care în urma verificării notarul constată că sunt îndeplinite cumulativ condițiile de mai sus, va proceda la întocmirea încheierii de admitere a cererii de divorț, al cărei model este prevăzut în anexa nr.35 la Regulamentul de aplicare a Legii nr.36/1995, prin care va constata desfacerea căsătoriei și va dispune eliberarea certificatului de divorț. Încheierea de admitere a cererii de divorț va fi semnată de ambii soți, de notarul public și după caz de interpret.
2.4. Menționarea divorțului în certificatul de căsătorie
După finalizarea încheierii de admitere și înainte de eliberarea certificatului de divorț, notarul va solicita prin intermediul administratorului RNECD numărul de certificat de divorț de la Registrul Unic al Certificatelor de Divorț(RUCD), ținut de către Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.
În acest sens notarul public va completa un formular pe care îl va transmite prin curier, e-mail sau fax administratorului RNECD, formular pe baza căruia acesta va obține de la Registrul Unic al Certificatelor de Divorț(RUCD) o comunicare cuprinzând numărul certificatului de divorț. În cazul în care în urma solicitării adresate RUCD se constată că pentru aceiași soți a fost deja alocat număr de certificat de divorț la solicitarea ofițerului de stare civilă, administratorul RNECD va aduce în scris la cunoștința notarului public solicitant acest fapt, iar notarul în baza acestei comunicări, va dispune respingerea cererii. Despre acest fapt se vor face mențiunile corespunzătoare atât în Registrul de Divorțuri, cât și în RNECD. După obținerea numărului certificatului de divorț și înscrierea acestuia pe toate cele 6 exemplare ale certificatului de divorț, în rubrica corespunzătoare din Registrul de Divorțuri, cât și în RNECD, notarul public va elibera câte un exemplar original al acestuia foștilor soți. Certificatul de divorț va purta aceeași dată cu data în care a fost semnata încheierea de către soți.
Redactarea și semnarea încheierii finale de către toate părțile, obținerea numărului certificatului de divorț de la RUCD și redactarea și eliberarea certificatului de divorț au loc în aceeași zi, respectiv la termenul acordat pentru desfacerea căsătoriei.La redactarea certificatului de divorț notarul public va respecta întocmai conținutul anexei nr.37 la Regulamentul de aplicare a Legii nr.36/1995 privind formularul certificatului de divorț neputându-l completa sau modifica(prin adăugiri: holograme, steme, semnătura secretarului biroului notarial etc.), iar hârtia pe care se va redacta certificatul de divorț nu va avea caracteristici speciale. Notarul public va aplica pe certificatul de divorț și timbrul sec. Orice completare sau modificare a acestuia poate duce la nerecunoașterea certificatului de divorț de către instituțiile abilitate sa facă mențiunile corespunzătoare pe actele de stare civilă.
Înainte de restituirea originalului certificatului de căsătorie notarul va face pe versoul acestuia mențiunea privind desfacerea căsătoriei și numărul și data certificatului de divorț. În îndeplinirea acestei obligații notarii publici își vor confecționa parafe, prevăzute în anexa 2, care vor conține următoarea mențiune: „Desfăcut căsătoria prin certificatul de divorț nr. _____/____.” Originalul certificatului de căsătorie cuprinzând mențiunea de mai sus se restituie soților, notarul public putându-și opri la dosar o copie după acesta.
Odată cu eliberarea certificatului de divorț, notarului public îi revine obligația comunicării, cu confirmare de primire, a câte unui exemplar original al acestuia la primăria localității unde s-a încheiat căsătoria sau s-a transcris certificatul de căsătorie și Direcției Județene de Evidență a Persoanelor sau, după caz, la Direcția Generală de Evidență a Persoanelor a Municipiului București în a cărei circumscripție se află localitatea unde s-a oficiat căsătoria sau s-a transcris certificatul de căsătorie.
Comunicarea se va face în ziua eliberării sau cel mai târziu în următoarea zi lucrătoare.
Celelalte două exemplare originale ale certificatului de divorț vor rămâne la biroul notarial pentru a fi arhivate la dosarul de divorț și respectiv mapa cu certificatele de divorț. Dovezile de comunicare a certificatului de divorț la primăria localității unde s-a încheiat căsătoria sau s-a transcris certificatul de căsătorie și la Direcția Județeană sau a Municipiului București de Evidență a Persoanelor în a cărei circumscripție se află primăria localității, pentru a se face mențiunea pe actul de căsătorie, se vor atașa la dosarul de divorț. Foștilor soți li se pot elibera, la cerere, copii după dovezile de comunicare. Notarul are obligația să aducă la cunoștința soților cu ocazia eliberării certificatului de divorț că acesta produce efecte între aceștia de la data eliberării, iar față de terți, produce efecte de la data înscrierii mențiunii în registrul de stare civilă de la locul unde s-a încheiat căsătoria sau s-a transcris certificatul de căsătorie. Corelativ registrului de divorțuri, notarul public va înființa doua mape de evidență și anume o mapă de divorțuri cuprinzând încheierile de divorț și certificatele de divorț și o mapă cu alte soluții care va cuprinde încheierile de respingere.
Dosarele de divorț nu se pot transfera între birourile notariale nici din oficiu, nici la cererea soților. Fac excepție cazurile în care notarul public funcționează într-un birou individual, iar pe parcursul soluționării procedurii divorțului și-a încetat calitatea, și-a schimbat sediul într-o altă circumscripție judecătorească sau a fost suspendat din exercițiul funcției, caz în care dosarul se va transfera la un alt birou notarial, prin grija Camerei Notarilor Publici, cu înștiințarea în regim de urgență a soților și a administratorului RNECD.
În aplicarea alin.(2) Camera Notarilor publici va prelua, în regim de urgență, dosarul de divorț de la biroul notarial care și-a încetat activitatea și îl va transfera altui birou notarial competent, urmând a informa pe administratorul RNECD despre acest fapt. Biroul notarial căruia i-a fost repartizat dosarul de divorț în urma transferului va înștiința, de urgență, pe soți să se prezinte la sediul său, fără a mai proceda la acordarea unui nou termen de 30 de zile. În cazul în care pe parcursul derulării procedurii divorțului notarul public se confruntă cu anumite situații care ar putea crea prejudicii părților, acesta va informa de îndată Camera Notarilor Publici în vederea identificării unor soluții optime.
CAPITOLUL III – ASPECTE DE DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT
3.1. Legea aplicabilă divorțului
Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp (denumit și Regulamentul Roma III) are un domeniu de aplicare mai limitat sub aspectul statelor membre între care funcționează, stabilind norme speciale, derogatorii (dar fără a aduce atingere aplicării Regulamentului nr. 2201/2003) în materia divorțului și separării de corp, în situațiile în care există conflict de legi. El se aplică acțiunilor judiciare intentate și acordurilor menționate la art. 5 și încheiate începând cu 21 iunie 2012 (art. 17 se aplică de la 21 iunie 2011).
Totuși acest regulament nu se aplică următoarelor aspecte, chiar dacă ele sunt doar chestiuni preliminarii în contextul procedurilor privind divorțul sau separarea de corp: capacitatea juridică a persoanelor fizice; existența, valabilitatea sau recunoașterea unei căsătorii; anularea căsătoriei; numele soților; consecințe referitoare la efectele patrimoniale ale căsătoriei; răspunderea părintească; obligațiile de întreținere; fiducia-actul fiduciar sau succesiunile.
Conform art. 5 alin. (1) din Regulament, soții pot să încheie o convenție de alegere a legii aplicabile divorțului și separării de corp, cu condiția ca aceasta să fie una dintre următoarele legi:
În legătură cu convenția de desemnare a legii aplicabile divorțului și separării de corp, facem următoarele precizări:
acordul poate fi încheiat și modificat în orice moment, dar nu ulterior sesizării instanței. Dacă, totuși, legea forului prevede, soții pot să desemneze legea aplicabilă și ulterior sesizării instanței, caz în care instanța ia act de acordul încheiat pe parcursul procedurii;
acordul se încheie în scris, datat și semnat de ambii soți;
în privința existenței unor condiții formale suplimentare referitoare la acord, acestea trebuie să fie îndeplinite:
dacă ambii soți, la data semnării acordului, își au reședința obișnuită pe teritoriul statului membru participant, iar legea acestui stat le prevede, acordul trebuie să le îndeplinească;
dacă soții, la data semnării acordului, își au reședința obișnuită în state membre diferite și legea din aceste state impun condiții formale diferite, acordul este valabil dacă respectă condițiile prevăzute de oricare dintre legile respective.
În absența unei opțiuni a soților, divorțul și separarea de corp sunt reglementate de următoarele legi, aplicabile în cascadă, în sensul că fiecare ipoteză o exclude pe cea anterioară: în cazul în care legea aplicabilă în temeiul art. 5 sau art. 8 din Regulament nu prevede divorțul sau nu acordă unuia dintre soți, din cauza apartenenței la unul dintre sexe, egalitatea de acces la divorț sau la separarea de corp, se aplică legea forului.
Potrivit art. 11 din Regulament, este exclusă retrimiterea.
Ordinea publică de drept internațional privat a forului poate determina înlăturarea aplicării unei dispoziții din legea desemnată în temeiul acestui Regulament ca fiind legea ce guvernează divorțul (art. 12).
Convenția privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, cuprinde norme conflictuale care reglementează succesiv măsurile de protecție, răspunderea părintească de plin drept și protecția terților. Odată stabilită competența jurisdicțională a instanțelor judecătorești dintr-un stat membru al Uniunii Europene, urmează ca acestea să identifice legea aplicabilă răspunderii părintești2 și măsurilor privind protecția copilului. Această lege poate fi: în regulă generală, legea statului ale cărui autorități sunt competente să ia aceste măsuri de protecție (art. 15). Cu alte cuvinte, se aplică legea națională a autorităților care au competența în materie, conform Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, adică legea statului de reședință a copilului; sau în mod excepțional și numai dacă protecția persoanei sau a bunurilor copilului o impune, autoritățile pot aplica sau pot lua în considerare legea statului cu care situația prezintă cea mai strânsă legătură (art. 15 alin. 2); în cazul conflictului mobil de legi, legea statului contractant pe teritoriul căruia s-a stabilit noua reședință a copilului, pentru condițiilor de aplicare a măsurilor luate în statul de reședință inițial al copilului (art. 15 alin. 3) și pentru exercitarea răspunderii părintești (art. 17).
În privința atribuirii sau încetării răspunderii părintești de plin drept, fără intervenția autorității judecătorești sau administrative, este aplicabilă:
legea statului unde copilul își are reședința obișnuită (art. 16 alin. 1);
legea statului unde copilul avea reședința obișnuită la momentul în care actul își produce efectele, dacă printr-un acord sau un act unilateral s-a decis atribuirea sau încetarea răspunderii părintești (art. 16 alin. 2);
în cazul conflictului mobil de legi, legea statului pe teritoriul căruia s-a stabilit noua reședință a copilului este aplicabilă pentru atribuirea răspunderii părintești de plin drept unei persoane care nu este încă învestită cu această răspundere (art. 16 alin. 4).
Legea aplicabilă regimului matrimonial potrivit Propunerii de Regulament al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materia regimurilor matrimonial.
3.2. Desemnarea legii aplicabile divorțului la nivel european
La nivel european s-a reușit realizarea unui proiect Propunerea de Regulament al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materia regimurilor matrimoniale. Potrivit acestuia, în curs de negociere la data elaborării acestui ghid, așa cum a fost aprobat cu amendamente prin Rezoluția legislativă a Parlamentului European din 10 septembrie 2013, regulile privind desemnarea legii aplicabile regimului matrimoniale sunt următoarele:
În baza principiului autonomiei de voință, legea aplicabilă regimului matrimonial este desemnată de viitorii soți sau soți printr-o convenție supusă îndeplinirii unor condiții de formă. Această alegerea este limitată la una dintre următoarele legi expres prevăzute de art. 16: legea statului în care soții (viitorii soți) sau unul dintre ei își au/are reședința obișnuită comună în momentul încheierii acordului; legea statului a cărui cetățean este unul dintre soți în momentul încheierii acordului
Dacă soții nu au încheiat o convenție de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial, legea este determinată de reședința obișnuită ori cetățenia unuia sau ambilor soți, după caz, fiind potrivit art. 17: legea statului în care reședința obișnuită comună a soților în momentul încheierii căsătoriei, respectiv în care soții își aleg reședința obișnuită comună după căsătorie; în lipsă, legea statului a cărei cetățenie comună este deținută de soți în momentul căsătoriei; în lipsă, legea statului cu care soții au împreună cele mai strânse legături în momentul încheierii căsătoriei, ținându-se cont de toate circumstanțele, și în mod special de locul căsătoriei.
La nivelul Uniunii Europene nu s-a reușit uniformizarea normelor care determină legea aplicabilă în materii, cum ar fi, de exemplu: adopția, filiația, numele de familie al soților după divorț, numele de familie al copilului, ordinele civile de protecție, protecția adulților vulnerabili. Se observă că unele dintre acestea sunt expres excluse din domeniul de aplicare a regulamentelor, ceea ce înseamnă că legea aplicabilă este indicată fie de convențiile bilaterale și multilaterale, dacă este cazul, fie de normele dreptului internațional privat al fiecărui stat membru.
Mai jos, este prezentată prezenta succint fiecare materie în parte:
Legea aplicabilă adopției internaționale este indicată de Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției, precum și de Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, încheiată la Haga la 29 mai 1993;
Filiația este supusă, sub aspectul competenței jurisdicționale, fie convențiilor bilaterale, fie normelor din dreptul intern, după caz.
Legea aplicabilă numelui soților după divorț este indicată de regulilor convențiilor bilaterale sau a normelor de drept internațional privat;
Numele și prenumele copilului sunt supuse reglementărilor convenționale bilaterale, în materie fiind incidente și o serie de convenții elaborate de Comisia Internațională de Stare Civilă;
Ordinele civile de protecție. Legea aplicabilă ordinului de protecție este indicată de normele sistemului de drept național al fiecărui stat membru. Numai sub aspectul recunoașterii ordinului de protecție pronunțat într-un stat sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului (UE) nr. 606/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 iunie 2013 privind recunoașterea reciprocă a măsurilor de protecție în materie civil.
Măsurile de ocrotire a majorilor fac obiectul Convenției de la Haga din 13 ianuarie 2000 privind protecția internațională a adulților.
Tutela și curatela minorului, precum și alte măsuri de protecție a minorilor sunt în mare parte reglementate de Convenția de la Haga din 19 octombrie 1996 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile de protecția copiilor.
STUDIUL DE CAZ – SPEȚE PENTRU NOTARI
În contextual studiului de caz, prezentăm 3 spețe în care, pentru a oferi o imaginea plicată a competenței notarului.
SPEȚA NR. 1 Divorțul pe baza acordului soților în cazul soților cu cetățenii diferite și reședință comună într-un stat membru.
Doi soții cu cetățenie diferită (în acest caz română și franceză), căsătoriți în România și cu reședința comună în Franța, se adresează unui birou notarial din România cu o cerere de divorț pe baza acordului de voință.
Soții cu cetățenie diferită (română și franceză), căsătoriți în România și cu reședința comună în Franța, se adresează unui birou notarial din România cu o cerere de divorț pe baza acordului de voință.
În cazul divorțului prin acordul soților cu element de extraneitate, competența notarului public rezultă din coroborarea a 2 articole :
– art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.
– art. 137 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale. Cu alte cuvinte, la o interpretare stricto sensu a acestui text,
Cele două elemente de legătură, respective cetățenia străină a unuia dintre soți și reședința în străinătate a soților atrag incidența dispozițiilor din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp.
Potrivit art. 5 din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010, notarul public ar verifica dacă soții au încheiat o convenție de alegere a legii aplicabile divorțului3. Aici intervine necesitatea analizei comparative a legii române și a celei străine.
În conformitate cu legea română, nNotarul public verifică dacă alegerea legii aplicabile divorțului de către soți s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010, în sensul că, raportat la datele speței, legea aleasă de părți trebuie să fie una dintre cele menționate de legiuitor. Or, fiind o lege a statului de cetățenie a unuia dintre soți, legea română se încadrează la situația prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. c din acest Regulament;
În ceea ce privește legea străină, deși aceasta lege, ca lege a statului pe teritoriul căruia soții își au reședința, este desemnată de soți, în limitele regulamentului, să guverneze divorțul, ea nu poate să atragă competența notarului public din România în materia desfacerii căsătoriei. Numai în condițiile înregistrării cererii de divorț (realizată la solicitarea insistentă a soților), notarul public va emite încheierea de respingere a cererii în baza art. 277 lit. a din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995
Plecând de la dispozițiile art. 5 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010, care dau dreptul soților să încheie sau să modifice acordul de desemnare a legii aplicabile divorțului în orice moment, dar nu ulterior datei depunerii cererii de divorț, există o soluție de a se atrage competența notarului public din România, dacă soții au ales legea străină, și anume: soții să modifice acordul existent, prin alegerea legii române ca lege aplicabilă divorțului.
Având în vedere că nu există o convenție de alegere a legii aplicabile divorțului, notarul public apelează la art. 8 din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010. Or, în cazul speței prezentate, atâta vreme cât soții nu au reședința obișnuită pe teritoriul României și nici nu au aceeași cetățenie, singura posibilitate pentru atragerea aplicabilității legii române și, implicit, a competenței notarului public, ar fi ca, anterior depunerii cererii de divorț la biroul notarial, soții să încheie un acord de desemnare a legii române.
Competența teritorială a notarului public este dată, în acest caz, de cele două împrejurări de fapt: locul încheierii căsătoriei sau de ultima locuință comună a soților.
SPEȚA NR. 2. Doi soți cetățeni români cu domiciliul într-un stat membru se prezintă la un birou notarial, dorind să divorțeze pe baza acordului. În cazul acestei căsătorii există copii minori
Doi soții, cetățeni români cu domiciliul în Italia, căsătoriți în Italia, se adresează unui birou notarial din România pentru desfacerea căsătoriei pe baza acordului de voință.
Competența notarului public în cauza de divorț amiabil cu element de extraneitate este dată, în primul rând, de art. 2 pct.1 și art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/ 2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești. În speță, incidența Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidatăîn domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp este dată, pe de o parte, de existența reședinței obișnuite a soților în străinătate, iar pe de altă parte de faptul că România, ca stat de cetățenie comună a soților, și Italia, ca stat de reședință a soților, sunt state membre participante la regulament.
Fiind vorba despre o căsătorie încheiată în străinătate, notarul public verifică dacă părțile au realizat transcrierea actului de căsătorie în registrele de stare civilă din România (ceea ce atrage competența teritorială a biroului notarial) și dacă, anterior depunerii cererii de divorț, soții au încheiat o convenție de alegere a legii aplicabile divorțului.
În cazul acestei spețe, există o convenție prin care soții au ales legea aplicabilă divorțului, caz în care notarul public procedează la două categorii de verificări:
Verificări privind condițiile de formă ale convenției, conform art. 7 din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010, deoarece aceasta poate să se fi încheiat într-unul din următoarele state: în România, unde conform legii române, convenția trebuie încheiată în scris, semnată și datată de soți, sau în Italia, unde soții își au reședința obișnuită la data încheierii acordului, caz în care, dacă legea italiană prevede condiții formale suplimentare, se aplică aceste condiții (art. 7 alin. 2);
Dacă respective convenție s-a încheiat într-un alt stat, dacă la data încheierii acordului numai unul dintre soți are reședința obișnuită într-un stat membru participant (de exemplu, unul dintre soți avea reședința într-un stat membru participant – Franța, iar celălalt într-un stat membru neparticipant – Olanda, acordul încheindu-se în Olanda), situație în care condițiile formale suplimentare prevăzute de legislația din Belgia trebuie îndeplinite (art. 7 alin. 4).
Notarul trebuie să verifice dacă soții au ales cu acest titlu una dintre următoarele legi: legea română, caz în care notarul public, verificând dacă această lege se găsește printre ipotezele enumerate de art. 5 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010, se declară competent sau legea italiană, ca lege a statului de reședință obișnuită. În al doilea caz, nu este atrasă competența notarului public român, soții având posibilitatea de a modifica înțelegerea, convenind ca legea română să fie aplicabilă divorțului, ceea ce produce efecte în privința competenței notarului.
În cazul în care, la data la care soții s-au prezentat la notarului public, nu există o convenție de alegere a legii aplicabile însă, anterior înregistrării cererii de divorț la biroul notarial, părțile încheie o asemenea convenție prin care își aleg legea română ca lege aplicabilă divorțului. NUmai procedând astfel se atrage competența notarului public din România pentru soluționarea cererii de divorț pe baza acordului de voință.
La data depunerii cererii de divorț nu există o convenție de alegere a legii aplicabile, ceea ce înseamnă că, prin incidența art. 3 lit. b din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 și a art. 8 lit. c din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010, atâta vreme cât soții au cetățenie comună și aceasta este română, notarul public din România este competent să soluționeze cererea de divorț pe baza acordului soților.
Ascultarea minorului este obligatorie dacă acesta are împlinită vârsta de 10 ani. De vreme ce soții sunt obligați să fie prezenți personal atât la depunerea cererii de divorț (excepție, reprezentarea soților prin mandatar cu procură autentică și specială), cât și la data fixată pentru soluționarea cererii (după expirarea termenului de 30 de zile de la data depunerii cererii de divorț), aducerea minorului la audiere nu ar reprezenta un impediment.
Anchetei social se obține de la autoritatea competentă din străinătate. Or, pentru aceasta ar trebuie dispusă o comisie rogatorie internațională în condițiile Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială, însă acesta nu se aplică notarilor. În cadrul Comisiei există în lucru o propunere de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1206/2001, care să permită notarilor să obțină astfel probe.
SPEȚA NR. 3 Soți cetățeni români cu reședința într-un stat membru aleg regimul separației de bunuri pentru lichidarea regimului matrimonial ales
Doi soți, cetățeni români cu reședința în Italia, s-au căsătorit în Italia și au ales regimul matrimonial al separației de bunuri. În timpul căsătoriei au dobândit bunuri imobile în România. Ei se adresează notarului public din România pentru a lichida regimul matrimonial astfel ales.
Cu ocazia încheierii căsătoriei în Italia, viitorii soți au ales regimul separației de bunuri printr-o simplă declarație în fața ofițerului de stare civilă, modalitate prevăzută de legea locului.
Această alegere a regimului matrimonial rezultă din cuprinsul certificatului de căsătorie eliberat de autoritățile italiene și care, ulterior, potrivit art. 41 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă este transcris în registrele de stare civilă române, cu aceleași mențiuni (regula locus regit actum, valabilă atât pentru actul de căsătorie, cât și pentru regimul matrimonial ales).
În ce privește legea aplicabilă acestui regim, în lipsa unui instrument european, ea este indicată de dreptul italian, potrivit căruia dacă soții nu au făcut și o alegere expresă a acestei legi, se aplică legea națională comună a soților (adică legea română), iar în lipsa acesteia, legea locului unde viața matrimonială este localizată (adică legea italiană).
În concluzie, constatând că legea română, ca legea națională comună a soților este aplicabilă, notarul public are competența să procedeze la lichidarea regimului separației de bunuri ales de soți cu ocazia încheierii căsătoriei în Italia.
În aceste condiții, lichidarea regimului separației de bunuri se face potrivit dispozițiilor Noului Cod civil român.
CONCLUZII
Soluționarea cauzelor de divorț, chiar dacă acesta se solicită prin acordul soților și aceștia s-au înțeles cu privire la toate aspectele, înțelegerea fiind concretizată într-un acord de mediere, presupune verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în acest sens. În argumentarea cu privire la problematica lucrării este importantă medierea.
Instanța va trebui să verifice, în primul rând, existența unei căsătorii valabil încheiate, care nu a fost desfăcută sau anulată anterior, precum și existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț (art. 374 C. civ.). De asemenea, instanța va trebui să verifice dacă vreunul dintre soți și-a schimbat numele prin căsătorie, iar în caz afirmativ, dacă înțelegerea acestora cu privire la numele pe care respectivul soț îl va purta după desfacerea căsătoriei este legală. Probatoriul utilizat pentru verificarea îndeplinirii acestor condiții constă în certificatul de căsătorie, pe care soții au obligația să îl atașeze în copie cererii de chemare în judecată, potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (3) C. proc. civ..
În cazul existenței copiilor minori din căsătorie sau asimilați acestora, instanța de divorț are obligația de a se pronunța chiar și din oficiu, dacă nu s-a solicitat, cu privire la situația acestora după divorțul părinților, potrivit art. 396 C. civ. coroborat cu alin. (2) al art. 918 C. proc. civ., în toate situațiile. Atunci când părinții s-au înțeles cu privire la exercițiul autorității părintești, locuința copiilor și contribuția părinților la cheltuielile de creștere,
ducare, învățătură și pregătire profesională a acestora, instanța, în baza art. 263 C. civ., va trebui să verifice respectarea interesului superior al copiilor. Prin urmare, și în acest sens, instanța va trebui să administreze probatoriul necesar pentru a dispune.
Probatoriul administrat în acest sens va consta, în principal, din actele pe care legea le prevede în mod obligatoriu, respectiv: certificatele de naștere ale copiilor, care sunt atașate cererii de divorț potrivit art. 915, alin. (3) C. proc. civ. și raportul de anchetă psihosocială, prev. de art. 396 alin. (1) C. civ.. Firește, instanța are și obligația ascultării copiilor care au împlinit vârsta de 10 ani și îi poate asculta și pe cei sub această vârstă (art. 264 C. civ.). În cazul în care aceste dovezi generează unele îndoieli cu privire la respectarea interesului superior al copilului, instanța poate suplimenta probatoriul pentru a-și forma convingerea că înțelegerea părinților poate fi avută în vedere la pronunțarea hotărârii, putând administra orice mijloace de probă.
Deși potrivit dispozițiilor art. 58 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, „înțelegerea părților nu trebuie să cuprindă prevederi care aduc atingere legii și ordinii publice”, legea nu prevede soluția la care instanța ar trebui să recurgă în cazul în care se constată o astfel de încălcare.
Pe de altă parte, art. 4 alin. (2) din aceeași Lege prevede că: „mediatorul nu are putere de decizie în privința conținutului înțelegerii la care vor ajunge părțile, dar le poate îndruma să verifice legalitatea acesteia, potrivit art. 59”. Art. 59 din Lege, la care se face trimitere, prevede posibilitatea părților de a solicita notarului public autentificarea acordului de mediere încheiat de mediator, sau instanței de judecată să dea o hotărâre care să consfințească înțelegerea lor, cu respectarea procedurilor legale. Prin urmare, competența de a verifica legalitatea acordului de mediere ar reveni notarului public sau judecătorului căruia i se solicită autentificarea acordului de mediere.
Totodată, în alin. (4) al art. 58 din Legea nr. 192/2006, se prevede sub sancțiunea nulității absolute, obligația instanței de a verifica acordurile de mediere sub aspectul îndeplinirii condițiilor de fond și de formă, precum și posibilitatea instanței de a le aduce modificările și completările necesare, cu acordul părților, pentru situațiile în care acordul de mediere vizează transferul dreptului de proprietate privind bunurile imobile, precum și al altor drepturi reale, partaje și cauze succesorale. Aceleași obligații se aplică, în baza alin. (5) al aceluiași articol, în toate situațiile în care legea impune, sub sancțiunea nulității, îndeplinirea
unor condiții de fond și de formă. Apreciem că și respectarea legalității constituie o astfel de condiție, care generează obligația instanței de a verifica acordul de mediere.
Potrivit art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, hotărârii prin care instanța încuviințează înțelegerea părților îi sunt aplicabile dispozițiile art. 438 – 441 C. proc. civ., iar în baza art. 64 alin. (11) din Legea nr. 192/2006, acordurile de mediere ce au ca obiect exercițiul drepturilor părintești, contribuția părinților la întreținerea copiilor și stabilirea domiciliului copiilor îmbracă forma unei hotărâri de expedient. Aceasta înseamnă că, sub aspectul nulităților care îl pot afecta, acordului de mediere îi sunt aplicabile dispozițiile care privesc tranzacția.
Astfel, potrivit art. 2273 alin. (1) C. civ., orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune. Prin urmare, obligația instanței de a verifica respectarea îndeplinirii condițiilor de fond și de formă prevăzute de alin. (4) al art. 58 din Legea nr. 192/2006 există și în cazul acestor acorduri de mediere, pe care le poate modifica sau completa cu acordul părților în cazul constatării unor lipsuri.
În situația în care instanța este sesizată cu pronunțarea divorțului prin acordul soților și soluționarea cererilor accesorii privind situația copiilor din căsătorie sau asimilați acestora potrivit înțelegerii soților materializată într-un acord de mediere, aceasta va trebui să verifice dacă acordul de mediere încheiat în cauză respectă condițiile privind legalitatea și interesul superior al copiilor.
În acest sens, la primul termen de judecată instanța va dispune intocmirea raportului de anchetă psihosocială și va dispune audierea copiilor minori, pentru a verifica respectarea interesului superior al acestora. Dacă din aceste verificări reies neconcordanțe cu înțelegerea părinților cuprinsă în acordul de mediere, instanța poate pune în discuția părților administrarea unor noi probe, în măsura în care consideră necesar. Dacă în urma administrării probatoriilor rezultă că acordul de mediere nu respectă condițiile privind legalitatea sa ori interesul superior al copiilor, instanța, potrivit dispozițiilor art. 920 alin. (2) Cod proc. civ., pune în discuție modificarea înțelegerii părților în vederea îndeplinirii acestor condiții. În cazul în care părțile nu sunt de acord cu modificarea sau completarea acordului de mediere, instanța îl va înlătura și va dispune și cu privire la capetele de cerere accesorii.
BIBLIOGRAFIE
I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Banciu, A.-A., Raporturile patrimoniale dintre soti potrivit noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2011
Bodoașca, T. A. Draghici, I. P., Dreptul familiei, Editura Universal juridic, Bucuresti, 2012
Corhan, A., Dreptul familiei. Teorie si practica, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2009
Dumitrache C.V., Cristina Codruta Hageanu C.C , Dreptul familiei, Editura CH Beck, Bucuresti, 2012
Emese, F., Dreptul familiei, editia a 4-a, Ed. C. H. Beck, Bucuresti, 2011
Frentiu, C. G., Moloman B. D., Elemente de dreptul familiei și de procedură civilă, Editia a III-a, revazuta si actualizata potrivit Noului Cod Civil, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2011
Filipescu, I., P, Filipescu A.I., Tratat de dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2006
Hamangiu C., Rosetti – Bălănescu I., Băicoianu Al., Tratat de drept civil român, vol. III, Ed. All Beck, Bucuresti, 1998
Les, I., Tratat de drept procesual civil, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2010
Lupașcu, D., Crăciunescu C. , Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011
Lupulescu D., Lupulescu A.M., Dreptul familiei, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2006
Pricopi A., Pricopi C. Dreptul familiei. Căsătoria, Ed. Lumina Lex, București 2004
Titian D., Constantin A., Cirstea M., Codul familiei adnotat ,Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007
II. LEGISLATIE
– Constitutia Romaniei
– Codul familiei
– Cod civil
– Codul de procedura civila
– Noul Cod civil
– Noul Cod de procedura civila
– Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor
– Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă
– Legea nr. 146/1997 privind taxa judiciara de timbru
– Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului
– Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Divortul la Notar In Contextul Legislatiei din Romania (ID: 127421)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.