Divorțul ÎN Reglementarea Noului Cod Civil

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA: DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

DIVORȚUL ÎN REGLEMENTAREA NOULUI COD CIVIL

Coordonator științific:

Prof.univ.dr. Adina R. Motica

Student: Românu Andra

Timișoara

2016

CUPRINS

Capitolul 1. Considerații introductive

Evoluția legislativă

Noțiune și reglementare

Capitolul 2. Aspecte comune privind procedura judiciară a divorțului

2.1 Instanța competentă

2.2 Cererea de divorț

2.3 Cererea reconvențională

2.4 Judecata în cererea de divorț

2.5 Căile de atac

Capitolul 3. Divorțul remediu

3.1 Divorțul prin acordul părților

3.1.1 Divorțul la cererea ambilor soți

3.1.2 Divorțul la cererea unuia dintre soți și acceptat de celălalt

3.1.3 Reglementarea divorțului prin acordul soților în diferite state

3.2 Divorțul din motive de sănătate

Capitolul 4. Divorțul bazat pe culpă

4.1 Divorțul bazat pe existența unor motive temeinice

4.2 Divorțul pentru separarea în fapt îndelungată

Capitolul 5. Efectele divorțului

5.1 Efectele nepatrimoniale ale divorțului

5.2 Efectele patrimoniale

5.2.1 Efectele cu privire la regimul matrimonial

5.2.2 Locuința familiei

5.2.3 Dreptul la despăgubiri

5.2.4 Obligația de întreținere

5.2.5 Prestația compensatorie

5.3 Efectele divorțului cu privire la relațiile dintre părinți și copii

5.3.1 Autoritatea părintească

5.3.2 Locuința copilului după divorț

5.3.3 Drepturile părintelui separat de copil

5.3.4 Stabilirea contribuției părinților

Capitolul 6. Divorțul în reglementarea dreptului internațional privat

6.1 Divorțul și separația de corp potrivit Noului Cod civil

6.2 Divorțul și separația de corp conform reglementărilor Regulamentului Roma III

6.3 Procedura de exequatur în materia divorțului

Concluzii

Anexe

Bibliografie

ABREVIERI

alin. – alineat

art. – articol

C.A. – Curtea de Apel

CJUE – Curtea de Justiție a Uniunii Europene

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

NCC – Noul Cod civil

NCPC – Noul Cod de procedură civilă

nr. – numărul

op.cit. – opera citată

p. – pagina

P.R. – revista Pandectele Române

R.R.D.P. – Revista Română de Drept Privat

1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

EVOLUȚIE LEGISLATIVĂ

În reglementarea cuprinsă în Codul familiei, căsătoria nu putea fi desfăcută prin divorț decât atunci când, datorită unor  motive temeinice, raporturile dintre soți erau grav vătămate încât continuarea căsătoriei nu mai era posibilă. Divorțul se putea realiza doar pe cale judecătorească, divorțul prin consimțământ nefiind reglementat. Această reglementare avea la bază motivația că „divorțul nu este numai o problemă de ordin personal, ci și una de ordin social, căsătoria fiind încheiată pe viață, iar familia și copiii rezultați din căsătorie trebuie protejați împotriva efectelor negative ale destrămării acesteia.”

Prin Legea nr.59/1993, dispozițiile referitoare la divorț au fost modificate, fiind abandonat caracterul excepțional al divorțului prin introducerea divorțului prin acordul părților. Acest divorț era permis însă, doar dacă erau îndeplinite următoarele condiții: să fi trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei și să nu existe copii minori rezultați din căsătorie.

O schimbare remarcabilă a avut loc prin Legea nr.202/2010, care a reglementat posibilitatea divorțului prin acord pe cale administrativă sau notarială, dacă nu existau copii minori născuți din căsătorie sau adoptați.

Prin Legea nr.71/2011 Codul civil a fost modificat, instituind divorțul pe cale notarială, chiar dacă există copii minori.

De asemenea, este reglementat un nou caz de divorț, pe cale judiciară, la cererea unuia dintre soți, din culpa exclusivă a reclamantului, după o separație în fapt de cel puțin 2 ani.

Astfel, din scurta prezentare a evoluției legislative a divorțului putem observa că prin dispozițiile Noului Cod civil legiuitorul a dorit o multiplicare a motivelor de divorț, o „dejudiciarizare” a procedurii divorțului, desfacerea căsătoriei nemaifiind de competența exclusivă a instanțelor judecătorești, precum și o „dedramatizare” a procedurii, prin favorizarea divorțului necontencios.

NOȚIUNE ȘI REGLEMENTARE

„Divorțul constituie acea modalitate de disoluție a căsătoriei pentru viitor, dispusă, după caz, de instanța de judecată, de notarul public sau de ofițerul de stare civilă, fie ca urmare a acordului celor doi soți, fie pentru motive imputabile unuia dintre ei, sau chiar ambilor soți”.

Divorțul se deosebește de încetarea căsătoriei, care intervine în cazul morții sau declarării judecătorești a morții soțului; de desființarea căsătoriei, care intervine în cazul nulității căsătoriei; de separația în fapt, când soții rămân împreună dar suspendă obligația de coabitare.

În ce privește natura juridică a divorțului sunt cunoscute mai multe concepții sau sisteme:

Divorțul-remediu. Acesta apare ca un remediu în cazul imposibilității conviețiuirii celor doi soți și nu este condiționat de culpa vreunuia dintre soți.

Divorțul-sancțiune. În acest caz divorțul este o sancțiune pentru culpa unuia dintre soți.

Sistemul mixt. Acesta îmbină cele două sisteme de mai sus, presupunând atât o faptă culpabilă, cât și imposibilitatea conviețuirii celor doi soți.

În doctrina franceză se regăsește și conceptul de divorț-convenție sau divorț prin consimțământ mutual, când disoluția căsătoriei este rezultatul voinței comune a celor doi soți.

Reglementarea divorțului în România, atât sub imperiul Codului Familiei, cât și sub imperiul Codului civil, a consacrat concepția mixtă, culpa nefiind un motiv suficient pentru divorț, fiind necesară și imposibilitatea continuării căsătoriei.

Noul Cod civil reglementează desfacerea căsătoriei în Capitolul VII din Cartea a II-a, art.373-404, acestea coroborându-se cu prevederile Noului Cod de procedură civilă, Cartea a VI-a, Titlul I, Procedura divorțului, art.903-923.

Conform art.39 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, dispozițiile Codului civil privind divorțul se aplică fără a se deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare. Astfel, „nu data încheierii căsătoriei atrage aplicabilitatea reglementării privind divorțul, ci data la care se pronunță acesta”.

Divorțul pronunțat anterior intrării în vigoare a Codului civil produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s-a pronunțat hotărârea rămasă irevocabilă.

Divorțul este singura modalitate de disoluție a unei căsătorii valabil încheiate. Spre deosebire de nulitatea căsătoriei, care sancționează căsătoria încheiată cu nerespectarea condițiilor prevăzute de lege, divorțul sancționează o căsătorie valabil încheiată, dar care nu mai poate continua din motive survenite ulterior încheierii căsătoriei. Cu excepția a două state, Filipine și Vatican, care interzic divorțul, celelalte state recunosc această formă de desfacere a căsătoriei.

Conform art.373 NCC, divorțul poate fi pronunțat:

prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;

atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani;

la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

2. ASPECTE COMUNE PRIVIND PROCEDURA JUDICIARĂ A DIVORȚULUI

2.1 INSTANȚA COMPETENTĂ

În general, divorțul se pronunță de instanța de judecată. Potrivit art.914 Cod procedură civilă, competența materială revine judecătoriei, iar în ceea ce privește competența teritorială, competentă este judecătoria în circumscripția căreia se află ultima locuință comună a soților.

Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă nici unul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar dacă pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul.

Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.

În ceea ce privește competența în materia divorțului reglementată de normele europene, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, au devenit aplicabile dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000. Conform art.3 din Regulament, competente să hotărască în problemele privind divorțul, separarea de corp și anularea căsătoriei instanțele judecătorești din statul membru:

pe teritoriul căruia se află: reședința obisnuită a soților; ultima reședință obișnuită a soților, în condițiile în care unul din ei încă locuiește acolo; reședința obișnuită a pârâtului; în caz de cerere comună reședința obișnuită a unuia dintre soți; reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii; reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, are „domiciliul” în acel loc.

de cetățenie a celor doi soți sau, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, statul „domiciliului” comun.

Prin decizia nr.102/R/17.01.2012 Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de X împotriva deciziei civile nr…. pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin.

„Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că fiind vorba în cauză de un raport juridic cu elemente de extraneitate, de faptul că în spațiul comunitar în interiorul căruia se află Italia și România – state a căror competență de jurisdicție în materie și-o dispută părțile – se aplică, cu caracter obligatoriu Regulamentul CE nr.2201/2003, că situația de fapt anterioară introducerii acțiunii permite desemnarea instanței competente la care fac trimitere regulile menționatului Regulament, rezultă, cu putere de evidență, că instanțele române nu erau abilitate să procedeze la soluționarea acestei cauze, această competență teritorială revenind instanțelor italiene.

Potrivit art.3 alin.1 pct.1 din Regulamentul nr.2201/2003 al CE, competența de soluționare a cererii de divorț revine, în primul rând, instanței din statul membru pe teritoriul căruia se află reședința obișnuită a soților iar, potrivit pct.2, instanței din statul membru pe teritoriul căruia se află ultima reședință obișnuită a soților în cazul în care unul dintre ei încă locuiește acolo.

Această competență în cascadă este exclusivă și nu alternativă, din punct de vedere al normelor de procedură interne fiind circumscrisă noțiunii de competență de ordine publică de care vorbește art.159 pct.1 C.pr.civ., pe care nici părțile, nici instanța nu o pot înlătura și care poate fi invocată în orice moment al oricărei faze procesuale.

În cauză nu se poate reține competența instanței române prin simplul fapt că reclamanta – cetățean român – locuia în România la data introducerii acțiunii și pentru că, potrivit art.6 pct.5 din Regulament, o astfel de ședere nu are accepția unei reședințe obișnuite decât dacă ea ar fi locuit statornic aici un an sau cel puțin 6 luni înaintea introducerii cererii de divorț, condiție care în cauză nu s-a îndeplinit din moment ce reclamanta a introdus acțiunea în chiar aceeași lună în care a părăsit reședința comună a soților din Roma, venind la Reșița

Pentru toate aceste considerente, în baza art.304 pct.3 C.pr.civ. rap. la art.312 alin.6 C.pr.civ. și art.3 și 6 din Regulamentul nr.2201/2003 al CE, Curtea a admis recursul pârâtului X și a casat cele două hotărâri anterioare cu consecința respingerii atât a acțiunii reclamantei, cât și a cererii reconvenționale a pârâtului, ambele cu același obiect.”

Pentru stabilirea competenței are importanță data introducerii cererii de divorț. Faptul că după introducerea cererii, soții și-au schimbat locuința în altă localitate, ce nu intră în circumpscripția instanței ultimei locuințe comune, nu atrage necompetența instanței legal sesizate.

Dispozițiile art.915 NCPC nu stabilesc instanța competentă în cazul în care locuința pârâtului este necunoscută. În doctrină s-a apreciat că în acest caz sunt aplicabile dispozițiile art.108 NCPC, ca drept comun în materie, competentă fiind judecătoria în a cărei circumscripție își are domiciliul ori reședința, după caz, reclamantul.

Fiind vorba de norme de competență speciale, dispozițiile art.915 NCPC sunt de strictă interpretare, neputând fi aplicate prin analogie în alte cazuri, precum anularea căsătoriei, partajarea bunurilor comune ale soților în timpul căsătoriei sau după desfacerea căsătoriei etc.

2.2 CEREREA DE DIVORȚ

Cererea de divorț reprezintă actul inițial al procesului de divorț, prin care reclamantul se adresează instanței, pentru a invoca aplicarea legii în materia divorțului, reprezentând manifestarea de voință a acestuia de a-și afirma o pretenție și de a-și exercita dreptul său de a solicita punerea în mișcare a acțiunii civile.

Potrivit art.917 alin.(1) NCPC, desfacerea căsătoriei prin divorț poate fi cerută numai de soți. Astfel, acțiunea de divorț având un caracter strict personal, nu poate fi exercitată de altcineva în locul soțului reclamant, iar calitatea de pârât nu o poate avea decât celălalt soț. Ca excepție de la această regulă, alin. (2) al aceluiași articol, prevede că soțul pus sub interdicție judecătorească poate cere divorțul prin reprezentant legal sau personal în cazul în care face dovada că are capacitatea de discernământ afectată. În cazul în care, după introducerea cererii de divorț, soțul reclamant își pierde luciditatea, acesta va fi reprezentat în instanța de către tutore.

O altă consecință a caracterului strict personal al acțiunii de divorț este aceea că acțiunea de divorț nu poate fi pornită de moștenitorii unuia dintre soți după decesul acestuia împotriva soțului supraviețuitor.

În principiu, moștenitorii reclamantului nu pot nici să continue acțiunea de divorț în cazul decesului acestuia pe parcursul procesului de divorț, căsătoria încetând în acest caz prin deces, instanța dispunând prin hotărâre definitivă închiderea dosarului. Cu toate acestea, art.925 alin.(2) NCPC permite continuarea acțiunii de către moștenitorii reclamantului, atunci când cererea de divorț se întemeiază pe culpa exclusivă a pârâtului.

Pentru introducerea în cauză a moștenitorilor soțului reclamant, instanța va aplica prevederile art.412 alin.(1) pct.1 NCPC, și anume, va suspenda de drept judecata, până la introducerea în cauză a moștenitorilor, în afară de cazul în care partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a acestora.

În cazul în care, după introducerea în cauză a moștenitorilor și după administrarea probelor, instanța constată culpa exclusivă a reclamantului, sau chiar culpa comună, va dispune închiderea dosarului prin hotărâre definitivă, constatând că prin decesul reclamantului căsătoria a încetat. În ipoteza în care instanța constată culpa exclusivă a pârâtului, căsătoria se consideră desfăcută la data introducerii cererii de divorț, conform art.925 alin.(4) NCPC.

“În ceea ce privește continuarea acțiunii de divorț, noțiunea de „moștenitori ai soțului reclamant” (art. 380 NCC) urmează a fi interpretată în sensul că nu îl include și soțul supraviețuitor, acesta moștenindu-l pe soțul decedat numai dacă, la data deschiderii moștenirii, nu exista o hotărâre de divorț definitivă (art. 970 NCC)”.

În cazul în care unul dintre soți este dispărut, acțiunea de divorț poate fi introdusă de celălalt soț, citarea pârâtului urmând a se face în acest caz prin publicitate, fiind numit de către instanță un curator dintre avocații baroului, pentru a reprezenta interesele pârâtului.

În ce privește cererea de divorț, potrivit art.915 NCPC, pe lângă cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, aceasta va mai cuprinde și numele copiilor minori ai celor doi soți ori adoptați de aceștia. Dacă nu există copii minori, se va face mențiune în cerere despre această împrejurare.

La cererea de divorț se vor alătura o copie a certificatului de căsătorie și după caz, câte o copie a certificatelor de naștere ale copiilor minori.

Prin cererea de divorț se poate solicita, cu titlu de capăt accesoriu de cerere:

locuința familiei;

împărțirea bunurilor comune;

obligația de întreținere sau prestația compensatorie între foștii soți;

numele foștilor soți;

exercitarea autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, locuința copilului.

De asemenea, la cerere se poate alătura și înțelegerea soților rezultată din mediere cu privire la desfacerea căsătoriei și după caz, rezolvarea aspectelor accesorii ale divorțului.

Aceste elemente specifice și anexe ale cererii de divorț, prevăzute de art.915 NCPC, au caracter imperativ, lipsa lor atrăgând sancțiunea nulității cererii în condițiile art.200 alin.(2) NCPC.

Cererea de divorț este supusă taxei judiciare de timbru, în funcție de temeiul de drept invocat, cu o taxă de timbru în valoare de 200 lei (pentru cererea de divorț întemeiată pe prevederile art. 373 lit. a) NCC), 100 lei ( pentru cererea de divorț întemeiată pe prevederile art. 373 lit. b) și c) NCC), respectiv 50 lei (pentru cererea de divorț întemeiată pe prevederile art. 373 lit. d) NCC), potrivit dispozițiilor art.15 lit. a)-c) din O.U.G. nr.80/2013.

În cazul în care intervine împăcarea părților printr-un acord de mediere, fapt ce duce la închiderea dosarului și la continuarea căsătoriei, instanța va dispune restituirea taxei judiciare de timbru în temeiul art. 63 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 actualizată, privind medierea și organizarea profesiei de mediator.

2.3 CEREREA RECONVENȚIONALĂ

Potrivit art.916 NCPC, soțul pârât poate să facă și el cerere de divorț, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care a fost citat în mod legal, pentru faptele petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după această dată pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului. Această cerere a pârâtului poartă denumirea de cerere reconvențională.

Cererea reconvențională se va face la aceeași instanță și se va judeca împreună cu cererea reclamantului. Așadar, din această prevedere, putem deduce că, în materia divorțului, nu este posibilă disjungerea cererii reconvenționale de cea principală.

În cazul în care motivele divorțului s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra fondului la prima instanță și în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va putea fi făcută direct la instanța învestită cu judecarea apelului.

Neintroducerea cererii reconvenționale în termenele arătate mai sus atrage decăderea soțului pârât din dreptul de a cere divorțul pentru acele motive, cu excepția cazului în care cererea reclamantului a fost respinsă și motivele divorțului s-au ivit ulterior.

În lipsa cererii reconvenționale, dacă se constată netemeinice motivele de divorț invocate de reclamant, căsătoria nu se va putea desface, chiar dacă, în urma dezbaterilor rezultă culpa exclusivă a soțului reclamant.

2.4 JUDECATA ÎN CEREREA DE DIVORȚ

În reglementarea actuală, nu mai este prevăzută obligativitatea depunerii cererii de divorț de către reclamant personal, aceasta putând fi trimisă și prin poștă sau depusă prin mandatar.

Conform art.200 NCPC, cererea de divorț este supusă verificării și regularizării, aceasta putând fi anulată dacă nu îndeplinește cerințele stabilite atât de normele generale, cât și cele speciale privitoare la cuprinsul cererii de divorț.

În ce privește fixarea primului termen de judecată, sunt aplicabile prevederile dreptului comun și anume art.201 NCPC.

Tot dreptul comun este aplicabil și în cazul citării părților. Totuși, potrivit art.167 alin.(1) NCPC, dacă reclamantul dovedește că, deși a făcut tot ce i-a stat în putință, nu a reușit să afle domiciliul pârâtului sau un alt loc unde ar putea fi citat potrivit legii, instanța va putea încuviința citarea acestuia prin publicitate. Dacă însă, după citarea prin publicitate, pârâtul nu se prezintă la primul termen de judecată, instanța va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul își are locuința la locul indicat în cerere și, dacă va constata că nu locuiește acolo, va dispune citarea lui la locuința sa efectivă, precum și, dacă este cazul, la locul său de muncă.

În fața instanțelor de fond, părțile se vor înfățișa personal, cu excepția cazurilor în care unul din soți execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicție judecătorească, are reședința în străinătate sau se află într-o altă asemenea situație, care îl împiedică să se prezinte personal. În aceste cazuri, soțul în cauză se poate înfățișa în fața instanței prin avocat, mandatar, sau după caz, tutore sau curator.

Este necesară prezența personală a celor doi soți în cadrul procesului de divorț deoarece art.920 alin. (2) NCPC instituie în sarcina instanței încercarea de împăcare a celor doi soți, la fiecare înfățișare.

„Reclamantul este obligat să se prezinte în instanță pe tot parcursul procesului, atât în primă instanță, când trebuie să se prezinte personal, cât și în căile de atac, unde poate fi reprezentat”. Dacă la termenul de judecată, în primă instanță, reclamantul lipsește nejustificat și se înfățișează numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusținută. Această situație reprezintă o derogare de la regula de drept comun potrivit căreia pricina se poate judeca în lipsa uneia sau chiar a ambelor părți.

Este obligatorie numai prezența reclamantului nu și a pârâtului, în lipsa acestuia din urmă cererea urmând a fi judecată potrivit regulilor de drept comun.

În cazul lipsei ambilor soți, indiferent de instanță, procesul se va suspenda în baza art.411 alin.(1) pct.2 NCPC.

De asemenea, prezența reclamantului este obligatorie și în fața instanței de apel, când acesta formulează apel împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea sa de divorț, lipsa acestuia atrăgând respingerea apelului ca nesusținut. În schimb, apelul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfățișează numai reclamantul.

Potrivit art.919 NCPC, pe tot cursul procesului, instanței îi este permis să ia prin ordonanță președințială, măsuri provizorii cu privire la stabilirea locuinței copiilor minori, la încasarea alocației de stat pentru copii, la folosirea locuinței familiei și la obligația de întreținere. Toate aceste măsuri provizorii produc efecte doar până la soluționarea procesului de fond privind divorțul.

În ce privește judecata, etapa de cercetare judecătorească se desfășoară în camera de consiliu, iar dezbaterea fondului în ședință publică. Cu toate acestea, art.213 NCPC prevede că în cazurile în care dezbaterea fondului în ședință publică ar aduce atingere moralității, ordinii publice, intereselor minorilor, vieții private a părților ori intereselor justiției, instanța, la cerere sau din oficiu, poate dispune ca această etapă procesuală să se desfășoare în întregime sau în parte fără prezența publicului.

În toate cazurile, hotărârea se va pronunța în ședință publică.

În ce privește regimul probelor, conform art. 316 NCPC, în procesele de desfacere a căsătoriei vor putea fi audiate ca martori rudele și afinii părților până la gradul III inclusiv, cu excepția descendenților.

În ce privește soluționarea unor cereri accesorii, și anume, exercitarea autorității părintești și stabilirea locuinței copilului, este obligatorie ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani. Dacă instanța consideră necesar pentru soluționarea cauzei, poate fi ascultat și minorul care nu a împlinit vârsta de 10 ani.

Chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț, atunci când soții au copii minori, născuți înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptați, instanța se va pronunța asupra exercitării autorității părintești, precum și asupra contribuției părinților la creșterea și educarea copiilor.

De asemenea, instanța se va pronunța din oficiu și cu privire la numele soților după divorț, aceștia putând conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanța poate încuviința ca soții să păstreze numele din timpul căsătoriei, chiar dacă nu există o înțelegere în acest sens, dacă interesul unuia dintre soți sau interesul superior al copilului o cere. În lipsa unei înțelegeri sau în cazul refuzului instanței de a da încuviințarea, fiecare dintre foștii soți va purta numele dinaintea căsătoriei.

Cu excepția cererilor având ca obiect aspectele prezentate mai sus, în cazul celorlalte cereri accesorii, soții au libertatea de a alege între a le formula în cadrul procesului de divorț sau pot cere rezolvarea lor prin acțiune separată. Dacă totuși aleg să le formuleze în cadrul procesului de divorț dar rezolvarea acestora ar duce la întârzierea prea mare a soluționării cererii de divorț, instanța va putea dispune disjungerea.

Cu privire la actele procesuale de dispoziție în procesul de divorț, art.923 NCPC prevede că reclamantul poate renunța la judecată în tot cursul judecății, chiar dacă pârâtul se împotrivește. Renunțarea reclamantului nu va afecta cererea reconvențională formulată de pârât.

Totodată, conform art.924 NCPC soții se pot împăca în tot cursul judecății, chiar dacă nu au fost plătite taxele de timbru. În acest caz, instanța va lua act de împăcare și va dispune, prin hotărâre definitivă închiderea dosarului, precum și restituirea taxelor de timbru dacă au fost achitate. Chiar și după împăcare, orice dintre cei doi soți pot formula o nouă cerere de divorț, pentru motivele ivite după împăcare, putându-se folosi în acest caz și de faptele vechi.

Actul prin care se pune capăt judecății începute de reclamant este hotărârea de divorț, act cu caracter jurisdicțional, prin care instanța dispune cu privire la litigiul născut între părți.

Deliberarea, pronunțarea și redactarea hotărârii se fac, în principiu, conform dispozițiilor dreptului comun. Cu toate acestea, art.926 NCPC prevede că hotărârea nu se va motiva dacă ambele părți solicită instanței aceasta. „Nemotivarea privește doar partea din hotărâre care se referă la desfacerea căsătoriei, nu și cea privitoare la capetele accesorii de cerere.”

În raport de probele administrate, instanța va admite sau va respinge cererea de divorț.

Dacă există motive temeinice, cererea va fi admisă iar căsătoria desfăcută fie din vina exclusivă a pârâtului, fie din vina exclusivă a reclamantului, fie din vina ambilor soți. Dacă se constată vina exclusivă a soțului reclamant și pârâtul a formulat cerere reconvențională, instanța va pronunța divorțul din vina exclusivă a reclamantului. În caz contrar, în lipsa cererii reconvenționale, acțiunea va fi respinsă ca neîntemeiată.

În cazul divorțului pentru o separare în fapt de cel puțin 2 ani, instanța va pronunța divorțul din culpa exclusivă a reclamantului. În cazul în care soțul pârât este de acord cu desfacerea căsătoriei, divorțul se pronunță fără a se menționa culpa soților.

De asemenea, în cazul divorțului prin acord, a divorțului la cererea soțului a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei, precum și atunci când cererea de divorț este întemeiată pe culpa soțului pârât, iar acesta recunoaște faptele și reclamantul este de acord, instanța se pronunță fără a menționa culpa vreunui soț.

2.4 CĂILE DE ATAC

În privința căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârii de divorț, prin art.927 NCPC sunt stabilite o serie de derogări de la dreptul comun.

Astfel, o primă derogare este aceea că, hotărârea de divorț este supusă numai apelului, exceptate fiind cazurile în care legea prevede altfel. Termenul de apel este însă cel de drept comun, și anume de 30 de zile și curge de la data comunicării hotărârii.

O a doua derogare este cea instituită prin art.927 alin.(1) NCPC potrivit căruia apelul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusținut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul.

De asemenea, în cazul decesului unuia dintre soții care au declarat apel, moștenitorii nu pot continua apelul, iar dosarul va fi închis ca urmare a încetării căsătoriei prin deces.

În împrejurări în care se constată nesocotirea normelor de ordine publică, apelul poate fi declarat și de procuror, chiar dacă nu a participat la judecata în primă instanță.

„Termenul de apel nu se întrerupe prin moartea părții care are interes să facă apel, deoarece în această situație căsătoria încetează.”

De altfel, o altă derogare privește căile de atac extraordinare de retractare. Astfel, dacă unul din soți s-a recăsătorit, hotărârea definitivă prin care s-a desfăcut căsătoria nu este supusă contestației în anulare și revizuirii în ceea ce privește divorțul. Însă, în ce privește soluțiile date în cererile accesorii, aceste căi extraordinare de atac de retractare sunt admisibile.

Căsătoria este desfăcută din ziua în care hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă. Prin excepție, în cazul în care acțiunea este continuată de moștenitorii soțului reclamant, căsătoria se socotește desfăcută la data introducerii cererii de divorț.

Ca noutate legislativă menționăm faptul că instanța la care hotărârea de divorț a rămas definitivă o va trimite, din oficiu, serviciului de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria, Registrului național al regimurilor matrimoniale, precum și registrului comerțului, dacă unul dintre soți a fost întreprinzător.

„Potrivit dispozițiilor art.457 alin.1 Noul Cod de procedură civilă, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Împotriva sentinței civile nr.2522/30.09.2013, pronunțată de Judecătoria Caransebeș în dosar nr.2510/208/2013, având ca obiect reducere pensie de întreținere, pârâta a formulat recurs.

Potrivit dispozițiilor art.483 alin.2 Noul Cod de procedură civilă, calea de atac împotriva hotărârii sus-menționate este apelul și nu recursul.

Având în vedere că recurenta pârâtă a formulat împotriva sentinței sus-menționate o cale de atac neprevăzută de dispozițiile legale, față de dispozițiile art.457 alin.1, art.483 alin.2 Noul Cod de procedură civilă, art.499 Noul Cod de procedură civilă, recursul formulat a fost respins ca inadmisibil.”

3. DIVORȚUL REMEDIU

Divorțul-remediu are drept cauză imposibilitatea continuării căsătoriei de către cei doi soți și nu este condiționat de exista culpei vreunuia dintre soți. Astfel, acest tip de divorț poate avea loc fie prin acordul soților, fie din motive de sănătate.

3.1 DIVORȚUL PRIN ACORDUL SOȚILOR

Conform art.374 NCC, divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie. Acest divorț este condiționat doar de voința comună a soților de a pune capăt căsătoriei, voință liber exprimată și neviciată.

Divorțul prin acordul soților poate fi consensual „propriu-zis” (divorțul la cererea ambilor soți) sau consensual „imperfect” (divorțul la cererea unuia dintre soți și acceptată de celălalt).

3.1.1 Divorțul la cererea ambilor soți

În funcție de calea procedurală aflată la dispoziția părților, divorțul la cererea părților poate avea loc pe cale judiciară ori pe cale administrativă sau notarială.

Divorțul consensual propriu-zis pe cale judiciară.

Cerințele de admisibilitate ale acestui tip de divorț se rezumă la existența capacității depline de exercițiu precum și a consimțământului liber și neviciat al fiecăruia dintre soți.

În cazul soților cu copii firești sau adoptați, minori la data cererii de divorț, calea judiciară nu este singura opțiune, aceștia putând apela, de asemenea, la notarul public.

În ce privește aspectele procesuale, potrivit art.929 NCPC cererea de divorț va fi semnată de ambii soți sau de către un mandatar comun, cu procură specială autentică.

Sesizarea instanței nu poate fi făcută de mediator, chiar dacă soții au urmat procedura medierii anterior sesizării instanței cu cererea de divorț prin acord si aceasta s-a finalizat prin încheierea unui acord de mediere, decât dacă soții l-au mandatat printr-o procură specială, autentică, în acest sens. Mediatorul nu poate fi si avocatul părților în cauza în care a încheiat acordul de mediere, datorită incompatibilității stabilite prin art. 36 din Legea nr. 192/2006.

Când cererea de divorț este formulată de ambii soți, nu este necesară indicarea motivelor ce au dus la desfacerea căsătoriei.

Conform art.929 NCPC, instanța primind cererea formulată va verifica existența consimțământului soților, apoi va fixa un termen pentru soluționarea cererii în camera de consiliu. Dacă la termenul pronunțat, judecătorul constată împăcarea părților, acesta va lua act de împăcare, litigiul urmând a fi stins. Dimpotrivă, dacă soții stăruie în desfacerea căsătoriei, judecătorul va pronunța divorțul fără a mai administra probe privitoare la motivele de divorț. Această hotărâre este definitivă și irevocabilă în ce privește divorțul, neputând fi supusă vreunei căi de atac.

Odată cu desfacerea căsătoriei, instanța se va pronunța și asupra cererilor accesorii, referitoare la numele fiecărui soț după desfacerea căsătoriei, la exercitarea autorității părintești, obligația de întreținere a copiilor minori, putând lua act de învoiala soților asupra acestor cereri. Dacă nu există o astfel de învoială, instanța se pronunță asupra acestor aspecte din oficiu, după administrarea probelor necesare prevăzute de lege.

În ce privește cererea accesorie referitoare la exercitarea autorității părintești, aceasta trebuie soluționată cu respectarea interesul superior al copilului, astfel considerăm că se impune realizarea unei anchete sociale, precum și ascultarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani. Potrivit art.264 alin.(1) NCC poate fi ascultat și minorul cu vârsta sub 10 ani, dacă instanța consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei.

Dintre cererile accesorii, pretenția cu privire la prestația compensatorie între foștii soți, precum și cea referitoare la despăgubirea pentru prejudicii materiale sau morale suferite din cauza divorțului, sunt incompatibile cu divorțul prin acordul soților, pentru că au la bază vinovăția exclusivă a unuia dintre soți.

Din analiza art.929 alin.(3) rezultă că dispozițiile referitoare la camera de consiliu sunt aplicabile doar în cazul existenței acordului celor doi soți asupra tuturor aspectelor divorțului, în caz contrar, judecata având loc în ședință publică, potrivit regulilor generale.

De asemenea, acordul părților poate fi și rezultatul unei proceduri de mediere, care să se finalizeze printr-un acord de mediere, privind desfacerea căsătoriei.

Conform art.642 alin.(1) din Legea nr.192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, cu ultimele modificări și completări, pot fi rezolvate prin mediere neînțelegerile dintre soți privitoare la:

continuarea căsătoriei;

partajul bunurilor comune;

exercițiul drepturilor părintești;

stabilirea domiciliului copiilor;

orice alte neînțelegeri intervenite între soți cu privire la drepturi de care aceștia pot dispune.

Acordul de mediere poate fi încheiat atât anterior sesizării instanței, cât și ulterior, în orice fază a procesului, chiar și în cazul căilor de atac.

În cazul în care există copii, din căsătorie sau din afara acesteia, mediatorul va avea în vedere ca rezultatul medierii să nu contravină interesului superior al copilului. Astfel, mediatorul va trebui să determine părinții să se înțeleagă prioritar cu privire la nevoile copilului, astfel încât stabilirea responsabilităților părintești, separația în fapt sau divorțul să nu aducă atingere creșterii și dezvoltării copilului minor.

De asemenea, anterior încheierii contractului de mediere sau, pe parcursul procedurii, mediatorul trebuie să depună toate diligențele pentru a verifica dacă între părți există o relație abuzivă sau violentă, ce poate influența medierea. În acest caz, mediatorul este îndreptățit să declare procedura de mediere închisă, prin constatarea eșuării medierii, potrivit art.54 alin.(2) coroborat cu art.56 alin.(1) lit.b) din Legea nr.192/2006.

Totodată, art.66 din Legea nr.192/2006 prevede că, în cazul în care pe parcursul medierii mediatorul ia cunoștință de existența unor fapte ce pun în pericol creșterea sau dezvoltarea normală a copilului sau prejudiciază grav interesul superior al copilului, mediatorul este obligat să sesizeze autoritatea competentă.

În situația în care soții au încheiat un acord de mediere, acesta fie va fi supus autentificării de către un notar public, fie va fi înaintat instanței de judecată spre încuviințare. Instanța competentă este cea de la locul încheierii căsătoriei sau ultimei locuințe comune a soților.

Dacă acordul de mediere s-a încheiat după sesizarea instanței, părțile vor beneficia de restituirea taxei de timbru achitate.

Desfacerea căsătoriei prin mediere prezintă avantaje deoarece soții pot divorța fără a administra probe și fără a fi necesară stabilirea culpei, aceștia soluționând conflictele dintre ei într-un termen mai scurt, prin comun acord.

Într-o cauză recentă, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reșița, părțile au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună desfacerea căsătoriei încheiată în fața delegatului de stare civilă din cadrul Primăriei, prin acordul părților, precum și reluarea numelui purtat anterior încheierii căsătoriei de către numita X.

Analizând cererea prin prisma motivelor invocate și a probelor administrate, instanța a reținut că părțile s-au căsătorit în fața delegatului de stare civilă din cadrul Primăriei, căsătorie care a fost înregistrată în registrul de stare civilă sub nr. …

Din relația părților, anterior căsătoriei a rezultat minorul A.

Cum ambele părți și-au manifestat expres în fața instanței acordul privind desfacerea căsătoriei lor potrivit art. 374 din Codul civil, instanța, în baza acestui text de lege coroborat cu art. 373 alin. 1 lit. a) din Codul civil și cu art. 929 alin.3 C.pr.civ, constatând inexistența impedimentului legal prev. de art. 374 alin. 2 din Codul civil, a admis cererea și a dispus desfacerea căsătoriei prin acordul soților.

Conform dispozițiilor art. 383 alin. (3) C.civ. la desfacerea căsătoriei prin divorț, instanța a dispus prin hotărârea de divorț și asupra numelui pe care părțile urmează să-l poarte după divorț, fapt pentru care a hotărât ca pe viitor pârâta să revină la numele purtat anterior încheierii căsătoriei.

„Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reșița, sub nr. 1435/290/2014, numiții X și Y au solicitat instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună desfacerea căsătoriei încheiată la data de 20 septembrie 2008, în fața delegatului de stare civilă din cadrul Primăriei Reșița și înregistrată sub nr. …, prin acordul părților, iar soția Y să păstreze numele dobândit prin căsătorie.

În motivarea cererii, părțile au arătat s-au căsătorit la data de 20.09.2008, iar din căsătoria lor nu au rezultat copii.

A mai arătat că între părți au existat puncte de vedere diferite în ceea ce privește unele aspecte ale vieții, ce au dus la o răcire evidentă a relațiilor dintre ei, culminând cu separarea în fapt din anul 2012.

Deși au încercat să depășească aceste impedimente, eforturile au rămas fără rezultat, ajungându-se la o lipsă totală de afecțiune și comunicare.

De la data separării în fapt, din anul 2012, părțile nu au mai locuit împreună, astfel că relațiile dintre aceștia sunt grav vătămate, făcând imposibilă continuarea căsătoriei.

În drept, au invocat dispozițiile art. 373, art. 374 și urm. din Cod civil și art. 929 alin. 3 CPC.

Având în vedere că ambele părți și-au manifestat expres în fața instanței acordul privind desfacerea căsătoriei lor, potrivit art. 374 din Codul civil, instanța, în baza acestui text de lege coroborat cu art. 373 alin. 1 lit. a) din Codul civil, constatând inexistența impedimentului legal prev. de art. 374 alin. 2 din Codul civil, a admis cererea și a dispus desfacerea căsătoriei prin acordul soților.

În ceea ce privește capătul de cerere privitor la nume, în temeiul art. 383 alin.1 din Codul civil, având în vedere că soții au convenit ca numita Y să păstreze numele dobândit prin căsătorie, instanța a încuviințat păstrarea de către aceasta a numelui dobândit prin căsătorie.”

Divorțul consensual propriu-zis pe cale administrativă sau notarială. Cerințele comune divorțului pe cale administrativă sau notarială sunt cele privitoare la capacitatea deplină de exercițiu și la existența consimțământului liber exprimat și neviciat, acestora adăugându-se și o condiție specială și anume ca soții să cadă de acord asupra tuturor aspectelor accesorii cererii de divorț. Dacă acest acord nu există, ofițerul de stare de civilă sau notarul va respinge cererea de divorț și va îndruma părțile să se adreseze instanței de judecată.

În ce privește divorțul pe cale administrativă, se impune ca soții să nu aibă copii rezultați din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.

Competent să constate desfacerea căsătoriei în acest caz, este ofițerul de stare civilă de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților, acest lucru având loc prin eliberarea unui certificat de divorț, potrivit legii. Potrivit art. 166 alin. (1) din H.G. nr. 64/2011 pentru aprobarea Metodologiei cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă, cererea de divorț pe cale administrativă se face în scris, se depune și se semnează personal de către ambii soți. (anexa 62 HG)

După înregistrarea cererii, ofițerul de stare civilă acordă soților un termen de reflecție de 30 de zile. La expirarea acestui termen, soții se prezintă personal, iar ofițerul de stare civilă constată dacă soții stăruie în desfacerea căsătoriei, caz în care eliberează un certificat de divorț fără să facă vreo mențiune cu privire la culpa soților. Dacă soții nu se prezintă împreună la sfârșitul celor 30 de zile, dosarul se divorț se clasează, potrivit art. 172 alin. (1) din H.G. nr. 64/2011.

De asemenea, potrivit art.172 alin.(2) din H.G. nr.64/2011, dosarul de divorț se clasează în aceleași condiții prevăzute la alin. (1), în următoarele cazuri: a)dacă ambii soți sau numai unul dintre aceștia înțeleg/înțelege să renunțe la divorț, potrivit art. 171 alin. (2); b)dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, unul dintre soți este pus sub interdicție; c)dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, intervine nașterea unui copil; d)dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, unul dintre soți a decedat, căsătoria încetând prin deces.

Fiind o procedură necontencioasă, se impune ca soții să fie de acord asupra tuturor aspectelor divorțului, orice neînțelegere fiind soluționată de instanța de judecată, potrivit art.376 alin.(6) NCC.

De asemenea, cererea de divorț poate fi respinsă de către ofițerul de stare civilă ori de câte ori intervin neînțelegeri între soți privind soluționarea cererilor în cadrul divorțului. Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă nu există cale de atac, dar soții se pot adresa cu cererea de divorț instanței de judecată.

Potrivit art. 173 din H.G. nr. 64/2011 ofițerul de stare civilă constată desfacerea căsătoriei prin acordul soților și eliberează certificatul de divorț, care va fi înmânat foștilor soți într-un termen maxim de 5 zile lucrătoare.

Data eliberării certificatului de divorț constituie data desfacerii căsătoriei.

Pe certificatul de divorț nu se înscriu mențiuni cu privire la motivele divorțului sau culpei soților.

Potrivit art.377 alin.(1) și (2) Cod civil, când cererea de divorț este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofițerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorț, face cuvenita mențiune în actul de căsătorie.

În cazul depunerii la primăria în raza căreia soții au avut ultima locuință comună, ofițerul de stare civilă emite certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face mențiune în actul de căsătorie.

Efectele divorțului devin opozabile terților de la data efectuării mențiunilor în actul de căsătorie, dacă aceștia nu au cunoscut existența divorțului pe altă cale.

Divorțul pe cale notarială nu presupune condiții speciale de admisibilitate, acesta putând avea loc și în cazul în care există copii minori născuți în timpul căsătoriei, în afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții cad de acord asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

De asemenea, pentru admisibilitatea cererii, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

soții să aibă capacitate de exercițiu, niciunul dintre aceștia să nu fie pus sub interdicție;

ambii soți să își exprime consimțământul liber și neviciat;

să nu fi fost formulată anterior o altă cerere de divorț în fața instanței, a ofițerului de stare civilă, sau a altui notar public.

Dacă prin raportul de anchetă socială se constată că acordul părinților în ce privește exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței comune a copiilor nu este în interesul copilului, notarul public respinge cererea de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată, conform art.376 alin. (5) Cod civil. Soluționarea altor cereri privind efectele divorțului asupra cărora soții nu se înțeleg, sunt de competența instanței de judecată.

Potrivit art.375 alin. (1) Cod civil, competența aparține notarului public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților. Spre deosebire de divorțul pe cale administrativă, cererea poate fi depusă și prin mandatar cu procură specială.

După înregistrarea cererii, notarul acordă soților un termen de reflecție de 30 de zile, la expirarea căruia soții se prezintă personal, iar notarul verifică dacă aceștia stăruie în desfacerea căsătoriei.

La expirarea termenului de 30 de zile, în caz de neprezentare a soților și în lipsa unei cereri de amânare a acestora, notarul respinge cererea de divorț prin încheiere.

Dacă soții stăruie în cererea de divorț și dacă în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat, notarul întocmește o încheiere de admitere a cererii de divorț prin acordul părților și eliberează certificatul de divorț fără să facă vreo mențiune cu privire la culpa soților. După emiterea certificatului, notarul înaintează de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde a avut loc încheierea căsătoriei, spre a se face mențiune pe actul de căsătorie și un exemplar la registrul stării civile ținut de direcția județeană de evidență a persoanelor.

Conform art.378 Cod civil, dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se pronunța divorțul prin acordul părților, ofițerul de stare civilă sau notarul, respinge cererea de divorț.

De asemenea, potrivit art.277 din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr.36/1995, notarul public respinge cererea de divorț în următoarele cazuri:

a) nu are competența să soluționeze cererea de divorț;

b) unul dintre soți este pus sub interdicție;

c) unul dintre soți nu își poate exprima consimțământul liber și neviciat;

d) la depunerea cererii de divorț nu sunt prezenți ambii soți personal sau prin mandatar;

e) unul dintre soți sau mandatarul refuză să semneze cererea personal, în fața notarului public;

f) soții refuză să dea declarațiile prevăzute de prezentul regulament;

g) soții nu se înțeleg cu privire la numele de familie care urmează a fi purtat după divorț de către fiecare dintre ei;

h) soții nu prezintă, la depunerea cererii de divorț, actul de căsătorie în original;i) unul dintre soți se prezintă în fața notarului public la termenul de 30 de zile acordat și declară că nu mai stăruie în cererea de divorț;

j) unul dintre soți nu mai stăruie în cererea de divorț, întrucât nu s-a prezentat în fața notarului public la termenul stabilit pentru a declara că stăruie în cererea de divorț;

k) cererea a rămas fără obiect, întrucât căsătoria dintre soți a fost desfăcută de către o altă autoritate competentă;

l) soții se împacă;

m) soții își retrag cererea de divorț;

n) soții nu se înțeleg cu privire la obligațiile pe care le au în legătură cu copiii minori sau cu privire la numele ce urmează să îl poarte după divorț;

o) înainte de finalizarea procedurii de divorț unul dintre soți a decedat, căsătoria încetând în acest mod.

Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă sau a notarului public nu există cale de atac, dar soții se pot adresa instanței de judecată în vederea desfacerii căsătoriei. Dacă refuzul acestora a fost abuziv și prin aceasta s-a creat un prejudiciu, oricare dintre soți se poate adresa, pe cale separată, instanței de judecată competente, și anume instanța de tutelă.

Potrivit art.41 din Legea pentru punere în aplicare a Codului civil, dispozițiile Codului civil privind divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau notarială sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a Codului civil. Astfel, la această procedură simplificată pot recurge atât cei căsătoriți sub imperiul Codului familiei, cât și cei căsătoriți după 1 octombrie 2011.

3.1.2 Divorțul la cererea unuia dintre soți și acceptată de celălalt

Această varietate a divorțului este o noutate a Noului Cod civil, procedura fiind reglementată de art.6131a Cod procedură civilă, introdus prin Legea nr.71/2011. Aceeași reglementare se regăsește și în art.931 Noul Cod de procedură civilă. Divorțul cerut de unul din soți și acceptat de celălalt este o cale intermediară între divorțul din culpă și divorțul prin acordul soților, deoarece este inițiat ca divorț din culpă și finalizat ca divorț consensual.

Potrivit art.931 NCPC, atunci când cererea de divorț este întemeiată pe culpa soțului pârât, iar acesta recunoaște faptele care au dus la destrămarea vieții conjugale, instanța, dacă reclamantul este de acord, va pronunța divorțul fără a cerceta temeinicia motivelor de divorț și fără a face mențiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei.

Astfel, pentru incidența acestei proceduri simplificate este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: a) cererea de chemare în judecată să se întemeieze pe culpa soțului pârât; b) pârâtul să recunoască faptele care au dus la destrămarea vieții conjugale, recunoaștere care poate interveni pe tot parcursul judecării cererii de divorț, până la momentul închiderii dezbaterilor și c) reclamantul să fie de acord cu pronunțarea divorțului fără administrarea de probe și fără a se face mențiune despre culpa pârâtului în desfacerea căsătoriei în cuprinsul hotărârii de divorț. Dacă reclamantul nu este de acord, atunci recunoașterea de către soțul pârât a faptelor care au dus la desfacerea căsătoriei, constituie doar un mijloc de probă, pe baza căruia instanța de judecată va pronunța divorțul potrivit art.933 NCPC, adică în condițiile divorțului judiciar bazat pe culpă.

Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, instanța va pronunța o hotărâre de desfacere a căsătoriei, care este definitivă și irevocabilă în ceea ce privește divorțul.

3.1.3 Reglementarea divorțului prin acordul soților în diferite state

În Portugalia, pronunțarea divorțului prin acordul părților este de competența Directorului Oficiului de Stare Civilă. Acest divorț poate fi pronunțat chiar și atunci când există copii minori, iar încredințarea lor nu a fost încă stabilită pe cale judiciară.

În ce privește procedura, soții trebuie să cadă de acord asupra a trei aspecte, și anume: întreținerea soțului care a cerut acest lucru și care îndeplinește cerințele legale; încredințarea copiilor minori rezultați din căsătorie; modul de folosire a locuinței familiei.

Cererea de divorț prin acord nu trebuie să cuprindă motivele de divorț, iar pentru aprobarea cererii nu se cere o anumită durată a căsătoriei și nici existența unei separații în fapt a soților.

Legea portugheză nu prevede posibilitatea de convertire a cererii de divorț prin acord într-o cerere de divorț pe cale judiciară, însă o procedură obișnuită de divorț, poate fi transformată într-o procedură de divorț prin acord.

În Lituania, divorțul prin acordul părților poate fi obținut doar în fața instanței și doar dacă a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, dacă soții au încheiat un contract cu privire la aspectele accesorii divorțului și dacă amândoi soții au capacitate deplină de exercițiu.

Cererea de divorț trebuie să cuprindă motivele pentru care căsătoria nu mai poate continua.

În Austria, divorțul prin acordul părților poate fi pronunțat doar de către instanță, dacă soții sunt separați de cel puțin 6 luni, iar ambii soți consideră că mariajul nu mai poate continua.

În Belgia, divorțul prin acordul părților se poate realiza doar în fața judecătorului, și doar dacă soții au cel puțin 20 de ani, iar de la data încheierii căsătoriei au trecut cel puțin 2 ani.

În Spania, divorțul poate fi obținut doar în instanță, dacă au trecut cel puțin 3 luni de la data încheierii căsătoriei.

În Statele Unite ale Americii, sunt prezente metode alternative de rezolvare a divorțului, cum sunt medierea, procesul colaborativ sau arbitrajul.

De principiu medierea nu este obligatorie. În ce privește procesul colaborativ, acesta presupune semnarea unui acord de către soți, prin care aceștia se angajează sa nu meargă în instanță, echipa de colaboratori (formată din experți financiari neutri, consilieri și arbitri de divorț și avocații soților) încercând să soluționeze problemele legate de divorț.

Având în vedere existența unor sisteme atât de diferite în ceea ce privește reglementarea divorțului, la nivel european s-a încercat armonizarea dreptului familiei prin adoptarea Regulamentului (UE) nr.1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp.

3.2 DIVORȚUL DIN MOTIVE DE SĂNĂTATE

Conform art.373 lit.d NCC raportat la art.932 NCPC, divorțul poate fi pronunțat atunci când starea sănătății unuia dintre soți face imposibilă continuarea căsătoriei.

În doctrină s-a apreciat că această stare de boală trebuie să aducă atingere gravă raporturilor personale dintre soți, în caz contrar instanța fiind pusă în situația de a respinge o astfel de cerere, datorită faptului că soții își datorează sprijin moral reciproc.

În doctrină s-au exprimat opinii conform cărora nu are relevanță dacă boala de care suferă soțul s-a ivit înainte sau în timpul căsătoriei, relevant fiind faptul că această boală există la momentul formulării cererii de divorț, indiferent de natura sa, momentul de debut sau efectele sale viitoare. Însă, în cazul în care starea de boală constă în alienația sau debilitatea mintală, considerăm că pentru a constitui motiv de divorț, este necesar ca aceasta să fi survenit în timpul căsătoriei, deoarece dacă a existat la încheierea căsătoriei, sancțiunea este nulitatea căsătoriei.

Doar soțul bolnav poate cere desfacerea căsătoriei pe acest temei.

În cazul în care soțul bolnav refuză introducerea cererii de divorț, iar soțul sănătos dorește desfacerea căsătoriei cu acesta, singura alternativă a acestuia din urmă este separarea în fapt și introducerea acțiunii de divorț după trecerea termenului de 2 ani sau introducerea unei cereri de divorț din culpă. „În această situație, culpa soțului pârât nu poate fi boala gravă de care suferă și nici refuzul de a introduce cererea de divorț.”

Potrivit art.932 NCPC, instanța va administra probe privind existența bolii și starea de sănătății soțului bolnav și va pronunța divorțul, potrivit Codului civil, fără a face mențiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei.

În doctrină s-a opinat că, în lipsa unei prevederi exprese, în vederea dovedirii stării de boală, pot fi administrate orice probe. Cu toate acestea, în ce privește proba cu martori, considerăm că este posibilă doar în cazul în care aceștia au calitatea de medic. Însă, poate fi dovedit cu martori ce nu au această calitate modul în care suferința afectează raporturile personale dintre soți.

4. DIVORȚUL BAZAT PE CULPĂ

Analizând prevederile art.373 lit.b) și c), divorțul bazat pe culpă poate interveni în două situații: atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și este imposibilă continuarea căsătoriei, precum și la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt de cel puțin 2 ani.

Divorțul din culpă poate fi pronunțat doar de către instanța de judecată.

4.1 DIVORȚUL BAZAT PE EXISTENȚA UNOR MOTIVE TEMEINICE CARE AFECTEAZĂ GRAV RELAȚIILE DINTRE SOȚI, ASTFEL ÎNCÂT NU MAI ESTE POSIBILĂ CONTINUAREA CĂSĂTORIEI

Pentru a fi admisă o astfel de cerere de divorț este necesar a fi îndeplinite următoarele condiții: să existe motive temeinice (simplele certuri, dezacorduri între soți nu reprezintă motive temeinice); raporturile dintre soți să fie grav afectate din cauza acestor motive; căsătoria să fie atât de grav vătămată încât continuarea ei să fie imposibilă.

Noul Cod civil nu enumeră expres motivele temeinice de divorț, lăsând libertatea judecătorului să aprecieze de la caz la caz, în funcție de situația de fapt, dacă motivele invocate pentru divorț sunt temeinice.

În practica juridică, sub imperiul Codului familiei s-a considerat că sunt motive temeinice de divorț refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt soț sau părăsirea nejustificată a locuinței comune; infidelitatea; actele de violență ale unuia dintre soț și alte asemenea manifestări; incompatibilitatea de ordin fiziologic; rele purtări de ordin moral, ce duc la destrămarea vieții de familie.

Dovada motivelor temeinice de divorț se poate face cu orice mijloc de probă, inclusiv proba cu interogatoriul. De asemenea, potrivit art.316 NCPC, în procesele privitoare la divorț se vor putea asculta rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv, cu excepția descendenților.

Divorțul pentru motive temeinice poate fi pronunțat fie din culpa exclusivă a soțului pârât, fie din culpa ambilor soți, potrivit art.379 alin.(1) NCC care prevede că „divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț.”

De altfel, divorțul pentru motive temeinice nu se poate pronunța dacă se stabilește culpa exclusivă a soțului reclamant, iar soțul pârât nu a făcut cerere reconvențională prin care să solicite desfacerea căsătoriei pe baza culpei exclusive a reclamantului. În temeiul cererii reconvenționale pârâtul dobândește calitatea de reclamant-reconvențional, iar reclamantul devine pârât-reconvențional.

În ce privește culpa comună a soților, nu este necesar ca soțul pârât să formuleze cerere reconvențională, acesta putând invoca, prin întâmpinare, culpa concurentă a reclamantului.

Potrivit art.380 NCC, în situația în care instanța pronunță divorțul pe baza unor motive temeinice, dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului, moștenitorii acestuia pot continua acțiunea de divorț. Această acțiune continuată de moștenitori este admisă doar dacă se constată culpa exclusivă a soțului pârât.

În cazul în care, după introducerea în cauză a moștenitorilor, se constată culpa comună sau chiar culpa soțului reclamant, și nu culpa exclusivă a soțului pârât, instanța nu va pronunța divorțul, ci va dispune închiderea dosarului, reținând încetarea căsătoriei prin decesul reclamantului.

4.2 DIVORȚUL PENTRU SEPARAREA ÎN FAPT ÎNDELUNGATĂ

Conform art.934 NCPC, când soții sunt separați în fapt de cel puțin 2 ani, oricare dintre ei poate cere divorțul, asumându-și responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei, divorțul urmând a fi pronunțat din culpa exclusivă a soțului reclamant.

Pentru admiterea cererii de divorț ce are ca temei separarea în fapt îndelungată, este necesară îndeplinirea anumitor condiții: soții să nu mai locuiască împreună, durata separației în fapt să fie de cel puțin 2 ani anterior formulării cererii de divorț; această separare să afecteze grav relațiile dintre soți.

În cazul în care soțul pârât este de acord cu desfacerea căsătoriei, se va pronunța o hotărâre prin acordul părților, prin care se va dispune divorțul fără a mai avea relevanță durata separației în fapt și fără a se face mențiune despre culpa soților. Această hotărâre este definitivă și irevocabilă, neputând fi atacată. În acest caz divorțul-sancțiune se transformă în divorț-remediu.

5. EFECTELE DIVORȚULUI

Efectele divorțului se produc de la data desfacerii căsătoriei, numai pentru viitor.

Potrivit art. 382 NCC, în cazul divorțului pronunțat de instanța de judecată, căsătoria se consideră desfăcută din ziua în care hotărârea de divorț a rămas definitivă.

Ca excepție, dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii soțului reclamant, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului.

În cazul divorțului prin acordul soților pe cale administrativă sau notarială, căsătoria este desfăcută la data eliberării certificatului de divorț.

În ce privește culpa la desfacerea căsătoriei, aceasta are un rol important asupra unor efecte ale divorțului. Astfel, în ce privește obligația de întreținere între foștii soți, art.389 NCC prevede că soțul vinovat de desfacerea căsătoriei are dreptul la întreținere numai în decurs de un an de la data divorțului, pe când soțul inocent, poate beneficia de întreținere pe durată nedeterminată. Dacă ambii soți sunt vinovați de desfacerea căsătoriei, fiecare poate beneficia de întreținere pe o durată nedeterminată.

De asemenea, art.390 alin. (1) NCC prevede că în cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât, soțul reclamant poate beneficia de o prestație care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale celui care o solicită.

5.1. EFECTELE NEPATRIMONIALE ALE DIVORȚULUI

În ce privește drepturile și obligațiile reciproce dintre soți, și anume obligația de sprijin moral, obligația de fidelitate, îndatoririle conjugale și obligația de a locui împreună, acestea încetează pentru viitor.

În privința numelui, conform art.383 alin.(1) NCC, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. De asemenea, în cazul existenței unor motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate încuviința purtarea numelui din timpul căsătoriei chiar și atunci când există opoziție.

Astfel, dacă nu a intervenit acordul soților, în caz de opoziție și în lipsa încuviințării instanței, fiecare soț va reveni la numele purtat anterior căsătoriei.

5.2. EFECTELE PATRIMONIALE ALE DIVORȚULUI

5.2.1 Efecte cu privire la regimul matrimonial

În cazul divorțului, în principiu, regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț. Cu toate acestea, oricare dintre soți sau amândoi, în cazul divorțului prin acordul lor, pot cere instanței de divorț să constate că regimul matrimonial a încetat la data separației în fapt.

Încetarea regimului matrimonial operează în baza legii, astfel că instanța de judecată nu are obligația, în lipsa unei cereri exprese în acest sens, de a indica în hotărâre momentul încetării regimului matrimonial.

5.2.2. Locuința familiei

Potrivit art.321 NCC locuința familiei este locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii.

În cazul în care, imobilul locuință a familiei este bun propriu al unuia dintre soți, legea nu prevede posibilitatea atribuirii beneficiului locuinței până la partaj.

În schimb, atunci când imobilul este bun comun sau închiriat, art.324 NCC prevede că, la desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți, și aceștia nu se înțeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soți, ținând seama, în ordine, de interesul superior al copilului, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.

Soțul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt soț o indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuință, cu excepția cazului în care divorțul a fost pronunțat din culpa exclusivă a acestuia din urmă.

5.2.3 Dreptul la despăgubiri

Conform art.388 NCC, soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească. Așadar, dreptul la despăgubiri este recunoscut doar în cazul divorțului din culpa exclusivă a unuia dintre soți.

Despăgubirile acordate în baza acestui articol sunt distincte de prestația compensatorie reglementată de art.390 NCC.

Sintagma „prejudiciu prin desfacerea căsătoriei” face referire la prejudiciul suferit ca urmare directă a desfacerii căsătoriei, astfel neavând relevanță prejudiciul produs unuia dintre soți anterior desfacerii căsătoriei. În stabilirea despăgubirilor nu are relevanță durata căsătoriei iar prejudiciul suferit poate fi dovedit cu orice mijloc de probă.

Despăgubirile se acordă doar prin hotărârea de divorț, astfel că o cerere în acest sens introdusă după desfacerea căsătoriei nu este admisibilă.

Potrivit dispozițiilor art.15 lit.d) din O.U.G nr.80 din 26.06.2013, privind taxele judiciare de timbru, taxa de timbru pentru acordarea despăgubirilor și pentru stabilirea prestației compensatorii este de 50 lei.

În doctrină s-a arătat că acordarea acestor despăgubiri constituie o aplicație a răspunderii civile delictuale, prejudiciul având la bază desfacerea căsătoriei și nu o faptă ilicită.

Dispozițiile privind acordarea despăgubirilor sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorț s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil, conform art.45 din Legea de punere în aplicare a Codului civil.

5.2.4 Obligația de întreținere între foștii soți

Prin desfacerea căsătoriei, obligația de întreținere între soți încetează.

Soțul divorțat, aflat în nevoie datorită incapacității de a munci, are dreptul la întreținere din partea celuilalt soț. Culpa la desfacerea căsătoriei joacă un rol important în ce privește perioada de timp în care poate beneficia de acest drept. Astfel, soțul inocent are dreptul la întreținere pe perioadă nedeterminată, pe când soțul culpabil de desfacerea căsătoriei nu are dreptul la întreținere decât pe o perioadă de un an de la desfacerea căsătoriei. Dacă se constată vina ambilor soți, fiecare poate beneficia de acest drept pe o perioadă nedeterminată.

Această incapacitate poate interveni înainte, în timpul căsătoriei sau chiar în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei și trebuie să fie cauzată de o împrejurare ce are legătură cu căsătoria.

Cuantumul întreținerii se stabilește până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale și cu starea de nevoie a creditorului. Această întreținere, împreună cu întreținerea datorată copiilor, nu va putea depăși jumătate din venitul net al celui obligat la plată.

Obligația de întreținere încetează prin recăsătorirea soțului îndreptățit.

De acest drept la întreținere beneficiază în aceleași condiții și soțul de bună-credință dintr-o căsătorie putativă, deoarece, conform art.304 NCC, până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care căsătoria a fost declarată nulă sau anulată, acesta păstrează situația unui soț dintr-o căsătorie valabil încheiată.

5.2.5 Prestația compensatorie

Acest drept este recunoscut soțului reclamant, atunci când divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât.

Această compensație are ca scop acoperirea, pe cât posibil, a unui dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale celui care o solicită.

Conform art.390 alin.(2) NCC, prestația compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puțin 20 de ani.

Soțul care solicită prestație compensatorie nu poate cere de la fostul soț și pensie de întreținere.

Prestația compensatorie este o obligație legală, izvorul său fiind legea. În același timp ea constituie și o obligație personală și unilaterală, pentru că este stabilită de instanță în sarcina soțului vinovat de destrămarea căsătoriei.

Prestația compensatorie nu poate fi solicitată decât odată cu desfacerea căsătoriei.

Instanța stabilește prestația compensatorie prin chiar hotărârea de divorț.

La stabilirea prestației compensatorii se ține seama atât de resursele soțului care o solicită, cât și de mijloacele soțului pârât existente la momentul divorțului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum și de orice alte împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta și starea de sănătate a soților, contribuția la creșterea copiilor minori pe care a avut-o și urmează să o aibă fiecare soț, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfășura o activitate producătoare de venituri și altele asemenea.

Potrivit art.392 NCC, prestația compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparțin debitorului. De asemenea, prestația compensatorie poate fi stabilită parțial în bani și parțial în natură.

Renta și uzufructul se pot constitui pe toată durata vieții celui care solicită prestația compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care se stabilește de instanța de judecată prin hotărârea de divorț.

În ce privește modificarea prestației compensatorii, instanța o poate mări sau micșora, dacă mijloacele debitorului și resursele creditorului se modifică în mod semnificativ.

Prestația compensatorie încetează prin decesul unuia dintre soți, prin recăsătorirea soțului creditor, precum și atunci când acesta obține resurse de natură să îi asigure condiții de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

5.3. EFECTELE DIVORȚULUI CU PRIVIRE LA RELAȚIILE DINTRE PĂRINȚI ȘI COPII

Odată cu pronunțarea divorțului, instanța de tutelă hotărăște asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori, ținând seama de interesul superior al copilului, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum și de învoiala părinților, dacă este cazul.

În vederea stabilirii raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori, instanța este obligată să audieze minorii care au împlinit vârsta de 10 ani. Audierea se realizează în cameră de consiliu, iar dacă instanța consideră necesar pentru soluționarea cauzei va putea audia și minorii care nu au împlinit vârsta de 10 ani.

Raportul de ancheta psihosocială se întocmește, conform art.229 alin. (2) lit.b) din Legea nr.71/2011, de autoritatea tutelară și cuprinde mențiuni privitoare la modul în care soții se preocupă de îngrijirea copiilor, la condițiile materiale și de viață a acestora, la atașamentul copiilor față de părinți.

5.3.1 Autoritatea părintească

În ce privește exercitarea autorității părintești după divorț, regula este că aceasta revine ambilor părinți.

Conform art.483 alin.(1) NCC, autoritatea părintească reprezintă ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului.

La stabilirea exercitării autorității părintești nu este necesar acordul părinților, însă este obligatorie ascultarea acestora atunci când aceștia nu își exprimă poziția cu privire la exercitarea drepturilor părintești, pentru a se cunoaște poziția acestora în raporturile cu copilul minor.

Exercitarea autorității părintești de ambii părinți este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior.

În acest caz, părinții vor exercita împreună, în mod egal toate drepturile și îndatoririle părintești, între aceștia fiind aplicabilă prezumția mandatului tacit reciproc între părinți, reglementată de art. 503 alin. (2) NCC.

Ca excepție de la această regulă, atunci când există motive întemeiate, instanța, având în vedere interesul superior al copilului, poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți. Astfel, conform art.507 NCC, autoritatea părintească este exercitată de către un singur părinte atunci când celălalt părinte este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputință de a-și exprima voința.

Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.

În ce privește renunțarea benevolă a unuia dintre părinți la exercitarea autorității părintești, considerăm că acesta nu este un motiv temeinic, în sensul art.398 NCC. Având în vedere că autoritatea părintească presupune nu doar exercitarea drepturilor părintești ci și îndeplinirea îndatoririlor părinților față de copiii acestora, acest refuz este contrar interesului superior al copilului.

Astfel, potrivit art.31 alin.(24) din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, modificată și completată prin Legea nr.257/2013, un părinte nu poate renunța la autoritatea părintească, dar se poate înțelege cu celălalt părinte cu privire la modalitatea de exercitare a autorității părintești, în condițiile art. 506 Cod civil. De asemenea, alin.(25) al art.31 al aceleiași legi prevede unele împrejurări ce pot constitui motive temeinice pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească sa fie exercitată de către un singur părinte, și anume: alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.

Însă chiar și în cazul unei înțelegeri între părinți, instanța va verifica dacă este respectat interesul superior al copilului.

De asemenea, în mod excepțional, instanța de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într-o instituție de ocrotire, acestea urmând a exercita drepturile și îndatoririle care revin părinților cu privire la persoana copilului.

În ce privește bunurile copilului, instanța stabilește dacă drepturile asupra acestora se exercită de către părinți în comun sau de către unul dintre ei.

Însă, în cazul părintelui minor, care a împlinit vârsta de 14 ani, acesta va exercita doar drepturile și îndatoririle privitoare la persoana copilului, cele privind bunurile fiind exercitate de către tutore, sau alte persoane, în condițiile legii.

5.3.2 Locuința copilului după divorț

Ca regulă generală, locuința copilului se stabilește de părinți, de comun acord, odată cu divorțul.

În lipsa înțelegerii dintre părinți sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanța stabilește, odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic. Dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța va stabili locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul său superior. Locuința copilului va putea fi stabilită chiar și în străinătate, împreună cu unul dintre părinți, dacă este respectat interesul superior al acestuia.

Prin excepție de la regulă, și numai dacă este în interesul superior al copilului, instanța poate stabili ca locuința acestuia să fie la bunici, sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul acestora, ori la o instituție de ocrotire. Aceste persoane exercită supravegherea copilului și îndeplinesc toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura sa.

Deși locuința minorului este la una dintre aceste persoane, drepturile cu privire la bunurile și persoana copilului, altele decât cele prevăzute în sarcina celor la care locuiește, se exercită de părinți.

La stabilirea locuinței copilului la unul dintre părinți se va ține seama de condițiile oferite de fiecare dintre aceștia, condiții materiale cât și morale. Art.162 al Legii nr. 272/2004, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 257/2013, enumeră criteriile care ar putea sta la baza stabilirii locuinței copilului: a) disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copil și de a respecta drepturile părintești ale acestuia din urmă; b) disponibilitatea fiecăruia dintre părinți de a permite celuilalt menținerea relațiilor personale; c) situația locativă din ultimii 3 ani a fiecărui părinte; d) istoricul cu privire la violența părinților asupra copilului sau asupra altor persoane; e) distanța dintre locuința fiecărui părinte și instituția care oferă educație copilului.

În ce privește schimbarea locuinței copilului, împreună cu părintele la care locuiește, art.497 NCC prevede că acest lucru nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte, dacă această schimbare este de natură să afecteze exercițiul autorității sau al unor drepturi părintești.

5.3.3 Drepturile părintelui separat de copil

În cazurile în care locuința copilului este stabilită la unul dintre părinți, sau la terțe persoane, părintele, sau după caz, părinții separați de copil au dreptul de a avea legături personale cu acesta.

Astfel, atunci când locuința copilului este stabilită la unul dintre părinți, părintele separat de copilul său, beneficiază de un drept de vizită a acestuia, precum și dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea sa profesională.

În cadrul procedurii stabilirii modalităților și programului de vizită al copilului, este necesară întocmirea raportului de anchetă psihosocială. De asemenea, este obligatorie ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani.

Dreptul la relații personale între copil și părinte este recunoscut atât prin acte normative interne, cât și prin acte internaționale, ratificate de România. Astfel, potrivit art.14 din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, acesta are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament. De asemenea, copilul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, precum și cu alte persoane alături de care acesta s-a bucurat de viața de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior. Părinții sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relațiile personale ale acestuia cu bunicii, frații și surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, decât în cazurile în care instanța decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.

De asemenea, Convenția asupra relațiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 15 mai 2003, prevede că minorul și părinții săi au dreptul de a obține și de a întreține relații personale constante. Aceste relații personale nu pot fi restrânse sau excluse decât atunci când acest lucru este necesar în interesul superior al copilului. Atunci când nu este în interesul superior al copilului să întrețină relații personale nesupravegheate cu unul dintre cei 2 părinți ai săi, se ia în considerare posibilitatea de întreținere a unor relații personale sub supraveghere sau a altor forme de relații personale cu acest părinte.

Potrivit art.7 al Convenției, atunci când sunt soluționate litigii în materie de relații personale, autoritățile judiciare iau toate măsurile adecvate: a) pentru a se asigura că cei 2 părinți sunt informați despre importanța pe care o au pentru copil și pentru fiecare dintre ei stabilirea și întreținerea de relații personale regulate cu copilul lor; b) pentru a-i încuraja pe părinți și pe celelalte persoane care au legături de familie cu copilul să ajungă la învoieli pe cale amiabilă în ceea ce privește relațiile personale cu acesta, în special prin recurgerea la medierea familială și la alte metode de soluționare a conflictelor; c) înainte de a lua o hotărâre, să se asigure că dispun de informații suficiente, în special din partea titularilor răspunderii părintești, pentru a decide în interesul superior al copilului și, atunci când este cazul, să obțină informații suplimentare de la alte organisme sau persoane relevante.

Conform art.36 alin.(3) din Legea nr.272/2004 în situația în care ambii părinți exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învățăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenții chirurgicale, reședința copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinți. În situația în care, din orice motiv, un părinte nu își exprimă voința pentru luarea acestor decizii, acestea se iau de către părintele cu care copilul locuiește, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului. 

5.3.4 Stabilirea contribuției părinților

Instanța de tutelă, prin hotărârea de divorț, stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere,educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor. Cei doi părinți sunt obligați, în solidar, la aceste cheltuieli.

Întreținerea se acordă potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui obligat să o plătească. Astfel, aceasta nu poate depăși ¼ din venitul lunar net, în cazul în care există un singur copil; 1/3 din venitul lunar net, în cazul în care există 2 copii; ½ din venitul lunar net, în cazul în care există 3 sau mai mulți copii.

Cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat. În cazul în care în patrimoniul părinților nu există mijloace îndestulătoare pentru acoperirea nevoilor copilului, intervine obligația subsidiară a bunicilor de a contribui la întreținerea nepotului lor.

Potrivit art.525 alin.(1) NCC, minorul se află în nevoie dacă nu se poate întreține din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri. Cu toate acestea, instanța de tutelă poate încuviința valorificarea bunurilor pe care acesta le are, cu excepția celor de strictă necesitate, dacă părinții nu ar putea presta întreținerea fără a-și primejdui propria lor existență.

De asemenea, art.527 NCC prevede că poate fi obligat la întreținere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreținerea se ține seama de veniturile și bunurile acestuia, precum și se posibilitățile de realizare a acestora.

Dacă obligația de întreținere nu este executată de bunăvoie, în natură, instanța dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere.

Pensia de întreținere poate fi stabilită sub forma unei sume de bani sau a unei cote procentuale din venitul net lunar al părintelui obligat.

Potrivit art.532 NCC pensia de întreținere se datorează de la data cererii de chemare în judecată. Cu toate acestea, dacă introducerea cererii de chemare în judecată a fost întârziată din culpa debitorului, pensia poate fi acordată și pentru o perioadă anterioară.

Copilul beneficiază de întreținere până la majorat, iar dacă este în continuarea studiilor, pe tot parcursul studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani.

La stabilirea cuantumului întreținerii se ține cont doar de veniturile permanente, nu și de cele cu caracter sporadic.

Potrivit art.403 NCC, în cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului.

Decăderea din exercițiul drepturilor părintești nu scutește părintele de obligația sa de a acorda întreținere copilului.

6. DIVORȚUL ÎN REGLEMENTAREA DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT

În ce privește regimul de drept internațional privat al divorțului și separației de corp, acesta este reglementat de două acte normative, și anume: Noul Cod civil, care statuează regimul conflictual al divorțului și separării de corp (art.2597-2602) și Regulamentul (UE) nr.1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp (denumit și Regulamentul Roma III).

6.1 DIVORȚUL ȘI SEPARAȚIA DE CORP POTRIVIT NOULUI COD CIVIL

Potrivit art.2597 NCC, soții pot alege de comun acord una dintre următoarele legi aplicabile divorțului:

legea statului pe teritoriul căruia soții au reședința obișnuită comună la data convenției de alegere a legii aplicabile;

legea statului pe teritoriul căruia soții au avut ultima reședință obișnuită comună, dacă cel puțin unul dintre ei locuiește acolo la data convenției de alegere a legii aplicabile;

legea statului al cărui cetățean este unul dintre soți;

legea statului pe teritoriul căruia soții au locuit cel puțin 3 ani;

legea română.

Aceste legi nu se aplică în cascadă, soții putând alege oricare dintre ele. Alegerea uneia dintre legi nu este condiționată de imposibilitatea desemnării unei legi anterioare.

Convenția de alegere a legii aplicabile divorțului se poate încheia sau modifica cel mai târziu până la data sesizării autorității competente să pronunțe divorțul. Cu toate acestea, instanța judecătorească poate să ia act de acordul soților cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate.

În ce privește forma convenției, art.2599 NCC prevede că aceasta trebuie încheiată în scris, semnată și datată de soți.

În lipsa încheierii unei convenții de alegere a legii aplicabile, de către soți, legile aplicabile sunt menționate de art.2600 NCC, acestea fiind aplicabile în cascadă:

legea statului pe teritoriul căruia soții au reședința obișnuită comună la data introducerii cererii de divorț;

în lipsa reședinței obișnuite comune, legea statului pe teritoriul căruia soții au avut ultima reședință obișnuită comună, dacă cel puțin unul dintre soți mai are reședința obișnuită pe teritoriul acestui stat la data introducerii cererii de divorț;

în lipsa reședinței obișnuite a unuia dintre soți pe teritoriul statului unde aceștia au avut ultima reședință obișnuită comună, legea cetățeniei comune a soților la data introducerii cererii de divorț;

în lipsa cetățeniei comune a soților, legea ultimei cetățenii comune a soților, dacă cel puțin unul dintre ei a păstrat această cetățenie la data introducerii cererii de divorț;

legea română, în toate celelalte cazuri.

Dacă legea străină, astfel determinată, nu permite divorțul ori îl admite în condiții deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soți este, la data cererii de divorț, cetățean român sau are reședința obișnuită în România.

Conform art.2601 NCC, actul întocmit în străinătate prin care se constată voința unilaterală a bărbatului de a desface căsătoria, fără ca legea străină aplicabilă să recunoască femeii un drept egal, nu poate fi recunoscut în România, cu excepția situației când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

actul a fost întocmit cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de legea străină aplicabilă;

femeia a acceptat în mod liber și neechivoc această modalitate de desfacere a căsătoriei;

nu există nici un alt motiv de refuz al recunoașterii pe teritoriul României a hotărârii prin care s-a încuviințat desfacerea căsătoriei în această modalitate.

În ce privește separația de corp, NCC nu o reglementează ca instituție de sine stătătoare, legea aplicabilă fiind cea referitoare la divorț. Separația de corp constă în încetarea obligației soților de a conviețui, deși căsătoria lor este în ființă.

6.2 DIVORȚUL ȘI SEPARAȚIA DE CORP CONFORM REGLEMENTĂRILOR REGULAMENTULUI ROMA III

În situațiile în care există conflict de legi în materia divorțului și separării de corp se va aplica Regulamentul (UE) nr.1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp (denumit și Regulamentul Roma III). Regulamentul nu se aplică în situațiile pur interne.

Acest regulament nu se va aplica însă următoarelor aspecte: capacitatea juridică a persoanelor fizice; b) existența, valabilitatea sau recunoașterea unei căsătorii; c) anularea căsătoriei; numele soților; d) consecințe referitoare la efectele patrimoniale ale căsătoriei; e) răspunderea părintească; obligațiile de întreținere; f) fiducia-actul fiduciar sau succesiunile.

Regulamentul nr.1259/2010 nu conține prevederi referitoare la conflictul de jurisdicții în materie, acesta fiind obiectul Regulamentului nr.2201/2003. De asemenea, Regulamentul Roma III nu aduce atingere aplicării Regulamentului (CE) nr.2201/2003.

Prin urmare, în cazul unei cereri de divorț cu elemente de drept al Uniunii Europene, instanța sesizată este obligată să își verifice competența jurisdicțională, conform Regulamentului nr.2201/2003, iar dacă este competentă, stabilește legea aplicabilă soluționării cererii de divorț, potrivit Regulamentului nr.1259/2010.

Potrivit art.18, Regulamentul nr.1259/2010 se aplică acțiunilor judiciare intentate și acordurilor încheiate începând cu 21 iunie 2012.

Potrivit art.5 alin.(1) al Regulamentului, soții pot încheia o convenție prin care pot conveni legea aplicabilă divorțului și separării de corp, cu condiția ca aceasta să fie una dintre următoarele legi:

a) legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data încheierii

acordului;

b) legea statului pe teritoriul căruia soții și-au avut ultima reședința obișnuită, cu condiția ca unul dintre ei să aibă încă reședința respectivă la data încheierii acordului;

c) legea statului de cetățenie a unuia dintre soți la data încheierii acordului;

d) legea forului.

În ce privește existența și valabilitatea de fond a convenției, art.6 din Regulament prevede că acestea sunt stabilite de legea ce ar fi fost aplicabilă, în temeiul regulamentului, dacă convenția ar fi valabilă. Cu toate acestea, pentru a stabili faptul că nu și-a dat consimțământul, unul dintre soți poate să invoce legea țării în care își are reședința obișnuită la data sesizării instanței judecătorești, dacă din circumstanțele cauzei reiese faptul că nu ar fi rezonabil să se stabilească efectul comportamentului său în conformitate cu legea ce guvernează desfacerea căsătoriei.

Valabilitatea formală a convenției de desemnare a legii aplicabile divorțului este reglementată de art.7 din Regulament, conform căruia, acordul se încheie în formă scrisă, datat și semnat de ambii soți. Orice comunicare sub formă electronică care permite consemnarea durabilă a acordului este considerată formă scrisă. Cu toate acestea, potrivit art.7 alin.(2) din Regulamentul Roma III prevede că, în cazul în care legea statului membru participant în care ambii soți își au reședința obișnuită la data încheierii acordului prevede condiții formale suplimentare în cazul unor astfel de acorduri, se aplică aceste condiții.

Dacă, la data încheierii acordului, soții au reședința obișnuită în state membre participante diferite și dacă legile din aceste state prevăd condiții formale diferite, acordul este valabil din punctul de vedere al formei dacă satisface condițiile prevăzute de oricare dintre legile respective.

 Dacă, la data încheierii acordului, numai unul dintre soți are reședința obișnuită într-un stat membru participant, iar acest stat prevede condiții formale suplimentare pentru acest tip de acord, se aplică respectivele condiții.

Pct.17 din Preambulul Regulamentului, prevede că, înaintea desemnării legii aplicabile, este important ca soții să aibă acces la informații actualizate privind aspectele esențiale ale legii naționale și a Uniunii, precum și privind procedurile în materie de divorț și separare de corp. Pentru a asigura accesul la informații adecvate și de calitate, Comisia actualizează periodic sistemul de informații destinate publicului bazat pe Internet, creat prin Decizia 2001/470/CE. Așa cum prevede și pct.18, alegerea în cunoștință de cauză a celor doi soți reprezintă un principiu fundamental al prezentului regulament. Fiecare dintre soți trebuie să cunoască exact consecințele juridice și sociale ale alegerii legii aplicabile. Posibilitatea de a alege de comun acord legea aplicabilă nu ar trebui să aducă atingere drepturilor și egalității de șanse de care beneficiază cei doi soți. Prin urmare, judecătorii din statele membre participante ar trebui să realizeze cât de important este ca cei doi soți să ajungă la un acord privind legea aplicabilă cunoscând pe deplin consecințele juridice ale acestei alegeri.

Atunci când, în vederea determinării legii aplicabile, se face trimitere la cetățenie ca punct de legătură, pct.22 din Preambul, prevede că modalitățile de abordare a cazurilor de cetățenie multiplă sunt reglementate de legislația națională, cu respectarea deplină a principiilor generale ale Uniunii Europene. Astfel, în cazul în care legea cetățeniei este cea română, este aplicabil art.2568 alin.(2) NCC, conform căruia, dacă persoana are mai multe cetățenii se aplică legea aceluia dintre state a cărui cetățenie o are și de care este cel mai strâns legată, în special prin reședința sa obișnuită.

Acest acord poate fi încheiat și modificat oricând, dar nu ulterior datei sesizării instanței judecătorești. Cu toate acestea, soții pot desemna legea aplicabilă și în fața instanței judecătorești pe parcursul procedurii, dacă legea forului prevede această posibilitate.

Conform art.8 din Regulament, în lipsa unui acord încheiat între soți, este aplicabilă:

a) legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data sesizării instanței judecătorești; sau, în lipsă,

b) legea statului pe teritoriul căruia soții își aveau ultima reședință obișnuită, cu condiția ca perioada respectivă să nu se fi încheiat cu mai mult de un an înaintea sesizării instanței judecătorești, atât timp cât unul dintre ei încă mai are reședința în cauză la data sesizării instanței; sau, în lipsa acestuia,

c) legea statului a cărei cetățenie este deținută de ambii soți la data sesizării instanței judecătorești; sau, în caz contrar,

d) legea statului instanței sesizate.

Regulamentul nu definește termenul de „reședință obișnuită”, aceasta fiind „o noțiune autonomă de drept al UE, interpretarea acesteia revenind în competența CJUE”.

Unii autori consideră că acest termen este folosit cu sensul obișnuit, și anume locul în care o persoană își desfășoară viața privată, având caracter de stabilitate.

În cazul în care legea aplicabilă în temeiul articolelor 5 sau 8 nu prevede divorțul sau nu acordă unuia dintre soți, din cauza apartenenței la unul dintre sexe, egalitate de acces la divorț sau la separarea de corp, se aplică legea forului.

În cazul în care niciunul dintre soți nu domiciliază în România, iar instanța competentă este cea română și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 București.

Conform NCPC dacă niciunul dintre soți nu are locuința în țară, aceștia pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. Dacă soții nu cad de acord asupra instanței, cererea de divorț este de competența judecătoriei Sectorului 5 București.

6.3 PROCEDURA DE EXEQUATUR ÎN MATERIA DIVORȚULUI

Regulamentul (CE) nr.2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr.1347/2000 are ca scop, asigurarea liberei circulații în spațiul Uniunii Europene a hotărârilor judecătorești, a actelor autentice și a acordurilor, stabilind dispoziții cu privire la recunoașterea și executarea acestora într-un alt stat membru.

Potrivit art.21 din Regulament, hotărârile judecătorești pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură.

În ce privește procedura de recunoaștere, art.21 alin.(3) face referire la o recunoaștere facultativă, în sensul că orice persoană interesată are dreptul de a solicita pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii. Alin.(4) al aceluiași articol face referire la o recunoaștere incidentală, caz în care, în fața unei instanțe dintr-un alt stat membru, se invocă recunoașterea hotărârii pronunțate în statul membru.

Potrivit art.22 din Regulament, o hotărâre judecătorească pronunțată în materie de divorț, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei nu se recunoaște:

a) în cazul în care recunoașterea contravine în mod evident ordinii publice a statului membru în care se solicită aceasta;

b) în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s-a prezentat și astfel încât acesta să își poată pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc;

c) în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată într-o acțiune între aceleași părți în statul membru în care se solicită aceasta sau

d) în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într-un alt stat membru sau într-un stat terț într-o cauză între aceleași părți, din moment ce această primă hotărâre îndeplinește condițiile necesare recunoașterii sale în statul membru în care se solicită aceasta.

Recunoașterea unei hotărâri judecătorești nu poate fi refuzată pe motiv că dreptul statului membru în care se solicită aceasta nu permite divorțul, separarea de corp sau anularea căsătoriei pe baza unor fapte identice.

Potrivit art.166 din Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat, hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul civil al cetățenilor statului unde au fost pronunțate sau dacă, fiind pronunțate într-un stat terț, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetățenie al fiecărei părți.

Cererea de recunoaștere a hotărârii străine se întocmește potrivit cerințelor prevăzute de legea procedurală română și va fi însoțită de următoarele acte: a) copia hotărârii străine; b) dovada caracterului definitiv al acesteia; c) copia dovezii de înmânare a citației și actului de sesizare, comunicate părții care a fost lipsă în instanța străină sau orice alt act oficial care să ateste că citația și actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a dat hotărârea; d) orice alt act, de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplinește toate condițiile.

Cererea de recunoaștere a unei hotărâri străine se soluționează prin hotărâre, cu citarea părților. Soluționarea poate avea loc și fără citarea părților atunci când, din hotărârea străină rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acțiunii. Competența de soluționare aparține tribunalului în circumscripția căruia își are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoașterea hotărârii străine. În cazul imposibilității de determinare a acestuia, competența aparține Tribunalului București, conform art.1098 alin.(2) NCPC.

În ce privește procedura de executare, aceasta se stabilește prin dreptul statului membru în care are loc executarea.

Orice hotărâre pronunțată de instanța judecătorească din alt stat membru și declarată executorie se execută în statul membru de executare în aceleași condiții ca și în cazul în care aceasta ar fi fost pronunțată în acest stat membru.

Art.174 din Legea nr.105/1992 prevede că, unei hotărâri judecătorești străine, îi poate fi acordată forță executorie în România, dacă sunt respectate următoarele condiții:

– instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii menționate, competența să judece procesul;

– hotărârea este executorie potrivit legii instanței care a pronunțat-o;

– există reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea;

– dreptul de a cere executarea silită nu este prescris potrivit legii române;

– hotărârea să nu fie rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate;

– hotărârea să nu încalce ordinea publică de drept internațional privat român;

– procesul să nu fi fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanțelor române sau să se afle în curs de judecare în fața acestora la data sesizării instanței străine.

Cererea de încuviințare a executării se soluționează prin hotărâre, după citarea părților. În cazul în care hotărârea străină conține soluții asupra mai multor capete de cerere, care sunt disociabile, încuviințarea poate fi acordată separat.

Pe baza hotărârii definitive de încuviințare a executării se emite titlul executoriu, în condițiile legii române, menționându-se în titlu și hotărârea de încuviințare.

Potrivit art. 178 al aceleiași legi, hotărârea străină, dată de către o instanță competentă, are forță probantă în fața instanțelor române cu privire la situațiile de fapt pe care le constată.

De exemplu, prin sentința civilă nr.2355/23.05.2013, Tribunalul Caraș-Severin a admis cererea de exequator formulată de reclamantă, a recunoscut de plin drept în România și a încuviințat executarea hotărârii de divorț, pronunțată de către Tribunalul municipal Zagreb, prin care s-a desfăcut căsătoria încheiată între părți.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Caraș-Severin a constatat că cererea reclamantei, de recunoaștere în România și executare a acestei hotărâri, este legală și întemeiată, având în vedere faptul că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.166, 167 și 174 din Legea nr.105/1992.

De asemenea, sentința îndeplinește condițiile prevăzute de art.173 și 174 din Legea nr.105/1992 pentru a încuviința executarea acestei sentințe.

Față de aceste considerente, în baza art.166 și următoarele din Legea nr.105/1992, instanța a admis cererea de exequator formulată de reclamantă.

BIBLIOGRAFIE

A.Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C.Hageanu, Dreptul familiei în reglementarea Noului Cod civil, ed.7, Ed. CH.Beck, București 2012

A.R.Motica, Dreptul civil al familiei. Raporturile nepatrimoniale, Ed. Universul Juridic, București 2015

C.Dariescu, Fundamentele dreptului internțional privat, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București 2014

C.C. Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă conform Noului Cod civil, Ed.Hamangiu, București 2012

C.Mareș, Dreptul familiei, ed.2, Ed. C.H.Beck, București 2015

D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei în Noul Cod civil, ed.2, Ed. Universul Juridic, București 2012

D.A.Sitaru, Drept internațional privat, Ed. C.H.Beck, București 2013

E.Florian, Dreptul familiei în reglementarea Noului Cod civil, ed.4, Ed.CH.Beck, București 2011

Fl.A.Baias, E.Chelaru, R.Constantinovici, I.Macovei, Noul Cod civil, comentarii pe articole. Art.1-2664, Ed. C.H.Beck, București 2012

G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed.2, Ed. Hamangiu, București 2015

G.Lupșan, Ghid de drept internțional privat în materia dreptului familiei, Ed. Magic Print Onești, 2014

I.Deleanu, Tratat de procedură civilă vol.II, Ed. Universul Juridic, București 2013

M.Avram, Drept civil. Familia, Ed.Hamangiu București 2013

N.C.Aniței, Dreptul familiei conform Noului Cod civil, Ed.Hamangiu, București 2012

Broșura rezumat conferință INM – Dispoziții ale Noului Cod civil în materia Dreptului familiei – unificarea practicii judiciare, București 2012

C.M. Crăciunescu, Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre soți, precum și dintre părinți și copiii lor minori

Dreptul nr.10/2011

Dreptul nr.10/2015

Pandectele Române nr.6/2012

Revista română de drept privat nr.2/2012

Revista română de drept privat nr.4/2012

Revista de științe juridice vol.25 nr.2/2014

Convenția asupra relațiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg 15 mai 2003, ratificată de România prin Legea nr.87/2007

H.G. nr.64/2011 pentru aprobarea Metodologiei cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă

Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat

Legea nr.59/1993 pentru modificarea Codului familiei

Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

Legea nr.192/2006 actualizată privind medierea și organizarea profesiei de mediator

Legea nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor

Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil

Legea nr.2/2013 pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă

O.U.G. nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru

Regulamentul (CE) nr.2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003

Regulamentul (UE) nr.1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp (Regulamentul Roma III)

Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol.1, art.1-952, Ed. Hamangiu, București 2012

Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, vol.II, art.527-1133, coord. G.Boroi, Ed.Hamangiu, București 2013

M.M. Oprescu, M.Șcheaua, M.A.Oprescu, Noul Cod civil comentat și adnotat. Despre familie. art.258-534, Ed.Rosetti Internațional, 2015

www.euroquod.ro