Divortul din Culpa

Divorțul din culpă poate să fie cerut atunci când, din cauza unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei numai este posibilă sau pentru o separație în fapt care a durat cel puțin 2 ani.

Distincția între cele două tipuri de divorț – remediu, respectiv, din culpă – își dezvăluie importanța mai cu seamă datorită efectelor sensibil diferite ale desfacerii căsătoriei într-un caz și în celălalt. Desigur, din punctul de vedere al statutului conjugal, rezultatul este același, soții devin „foști soți”. Se pot genera unele – consecințe „postmaritale” în relațiile personale dintre foștii soți dependente de temeiul disoluției căsătoriei. În cazul divorțului din culpă, factorul „vinovăție” a unuia dintre soți în destrămarea relațiilor conjugale odată constatat de instanță, va imprima efectelor divorțului o funcție sancționatoare în privința soțului împotriva căruia a fost pronunțat divorțul.

În ceea ce privește divorțul remediu, divorțul prin acordul soților este neîndoielnic încurajat de legiuitor, atât în forma sa propriu-zis consensuală – adică, dintru început clădită pe consimțământul ambilor -, cât și în versiunea „imperfectă” -cerută inițial de unul dintre soți, acceptată în cursul procesului de celălalt.

Se constată că noul Cod civil nu mai prevede în cazul divorțului prin acordul soților îndeplinirea cerinței referitoare la trecerea unui termen minim de la data încheierii căsătoriei (un an, potrivit fostei reglementări din Codul familiei înaintea modificărilor operate de Legea nr. 202/2010), aspect care poate încuraja căsătoriile de conveniență, nule absolut.

Atunci când divorțul se întemeiază pe consimțământul mutual al soților, aceștia pot opta fie pentru calea judiciară, în fața instanței de tutelă, fie pentru cea administrativă sau procedura notarială.

Indiferent de procedura aleasă, divorțul prin acord nu poate avea loc decât dacă soții și-au exprimat consimțământul în mod liber și neviciat în fața instanței de tutelă, a ofițerului de stare civilă ori a notarului public, după caz.

Divorțul reglementat de art. 373 lit. b) din noul Cod civil pentru motive temeinice sau divorțul din culpă se încadrează în concepția mixtă a divorțului remediu-sancțiune, care a fost împărtășită și sub imperiul Codului familiei.

În cazul prevăzut la art. 373 lit. b) noul C. civ., divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț.

Trebuie să precizăm că este posibil ca divorțul să fie pronunțat din culpa exclusivă a reclamantului, ceea ce în vechile reglementări nu era posibil, pentru că se încălca principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans. Astăzi acest principiu se ignoră, pentru că se admite și divorțul din culpa exclusivă a reclamantului.

Se apreciază în doctrină că în această situație, divorțul se pronunță ca o sancțiune față de soțul în culpă. Culpa se apreciază în raport cu îndeplinirea obligațiilor impuse soților. Fapta culpabilă a unuia dintre soți ori a ambilor trebuie să constea în încălcarea drepturilor celuilalt soț ori în neîdeplinirea obligațiilor ce le revin fiecăruia.

Un alt caz de divorț bazat pe culpă este prevăzut în art. 373 lit. c) din noul Cod civil.

Potrivit art. 373 lit. c) NCC, divorțul poate avea loc la cercetarea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani. În această ipoteză, divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului reclamant, cu excepția situației în care pârâtul se declară de acord cu divorțul, când desfacerea căsătoriei se pronunță fără a se face mențiune cu privire la culpa soților.

Divorțul din cauza stării de sănătate a unuia dintre soți reprezintă ultimul motiv de divorț enumerat în art. 373 din noul Cod civil.

Codul familiei prevedea la articolul 38 alin. (3) că divorțul putea avea loc „la cererea oricăruia dintre soți, dacă starea sănătății unuia dintre ei face imposibilă continuarea căsătoriei”. Concret, vechiul Cod permitea ca soțul sănătos să poată cere divorțul dacă celălalt soț este bolnav, divorțul fiind ca un remediu al unei situații ce nu mai putea continua, fără a se încerca să se stabilească culpa vreunuia dintre soți. Conform noului Cod civil, această situație nu mai este posibilă, întrucât acesta oferă posibilitatea numai soțului bolnav de a cere divorțul, pe motiv că starea sa de sănătate nu-i mai permite continuarea căsătoriei.

Din analiza art. 373 lit. d) Cod civil rezultă că admisibilitatea cererii de divorț pe acest motiv presupune întrunirea următoarelor condiții: starea precară de sănătate a unuia dintre soți; imposibilitatea continuării căsătoriei; relația de cauzalitate dintre starea soțului și imposibilitatea continuării căsătoriei. Desigur, nu boala în sine desface căsătoria, ci efectele sale asupra relației conjugale, faptul că starea maladivă a soțului, prin natura și manifestările ei, face imposibilă continuarea căsătoriei.

De asemenea, trebuie menționat faptul, că în situația în care desfacerea căsătoriei se va pronunța în temeiul art. 373 lit. d) nu se va face mențiune despre culpa soților.

În lipsa oricărei precizări referitoare la natura afecțiunii ce poate susține cererea de divorț și întrucât desfacerea căsătoriei pe motivul precarității stării de sănătate evocă ideea divorțului remediu ca soluție pentru o situație ce nu mai poate dăinui, o parte a doctrinei precizează că s-au avut în vedere atât afecțiunile de natură fizică, organică, cât și cele de natură psihică. Gravitatea maladiei, precum și severitatea formelor sale de manifestare sunt relevante sub aspectul admisibilității acțiunii, desfacerea căsătoriei putându-se pronunța, cum reiese din textul citat, dacă boala face imposibilă continuarea căsătorie.

În concluzie, noua reglementare a cazurilor de divorț se bucură de o viziune modernă și reformatoare, prin înlăturarea sistemului formalist și limitativ al Codului familiei și prin instituirea posibilității de a divorța prin acordul părților pe cale judiciară, pe cale administrativă sau prin procedură notarială.

Secțiunea 2.2. Divorțul prin acordul soților

2.2.1. Evoluția reglementării divorțului prin acordul soților

Divorțul prin acordul soților nu este o instituție nouă a sistemului nostru de drept.

Codul civil de la 1864 marchează o evoluție a concepției divorțului prin acordul soților. Astfel, potrivit codului civil de la 1864, în cazul divorțului prin acordul soților există posibilitatea că aceștia să nu facă publice motivele care îi determină să facă acest pas, ori de câte ori interesele lor sau ale copiilor ar cere ca acestea să rămână necunoscute. Acest cod prevede și unele concepții de fond speciale pentru divorțul prin acordul soților, referitoare la vârsta soților, durata căsătoriei și unele autorizări prealabile.

Prin Legea nr. 59/1993, reglementarea divorțului a cunoscut o mai mare deschidere legiuitorul român considerând, în sfârșit, că menținerea cu orice preț a unei căsătorii formale, în care raporturile dintre soți nu mai pot fi de natură a întreține o căsnicie armonioasă nu mai corespunde spiritului epocii.

Codul familiei, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 59/1993, a permis divorțul prin acordul soților, pronunțat de către instanța de judecată, dacă erau îndeplinite două condiții:

a) până la data cererii de divorț să fi trecut cel puțin un an de la data încheierii căsătoriei (condiție pozitivă);

b) să nu existe copii minori rezultați din căsătoria respectivă (condiție negativă).

Prima condiție a fost instituită pentru a nu se ajunge la desfacerea căsătoriei cu foarte multă lejeritate, pentru orice greutăți întâmpinate de soți la începutul conviețuirii.

A doua condiție, referitoare la existența copiilor minori ridica mai multe probleme de interpretare a expresiei copii rezultați din căsătorie.

Astfel, în aplicarea acestui text s-a pus problema dacă prin copil se înțelege și minorul care s-a căsătorit înainte de majorat, dobândind astfel capacitatea deplină de exercițiu. Din redactarea textului ar rezulta că nu este permis divorțul prin acordul soților, deoarece capacitatea deplină de exercițiu nu este identică cu majoratul, iar textul se referă la copii minori. Dar, o asemenea interpretare nu ar avea nicio rațiune, deoarece minorul care se căsătorește iese de sub autoritatea părintească, având capacitate deplină de exercițiu. Prin urmare, întrucât divorțul nu ar mai avea niciun efect în ceea ce privește exercițiul drepturilor părintești, nu se explică de ce soții n-ar putea divorța prin acord.

De asemenea, s-a discutat dacă prin copii rezultați din căsătorie sunt avuți în vedere și copiii adoptați sau numai copiii firești ai soților. La prima vedere, textul părea că exclude categoria copiilor adoptați, dar, întrucât copilul adoptat este asimilat copilului firesc, nu exista nicio rațiune pentru care existența lor să nu fie luată în considerare. Aceeași problemă se punea în cazul copiilor născuți înainte de căsătoria părinților lor, al căror statut, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituție, este egal cu al copiilor din căsătorie. Ar rezulta că soții n-ar putea divorța în aceste stuații. De aceea, s-a considerat, la momentul respectiv, că această condiție ar trebui eliminată de lege ferenda, deoarece nu este decât o piedică în calea unui divorț civilizat.

Modificările aduse Codului familiei prin Legea nr. 202/2010, care a preluat parțial textele din Codul civil care nu era încă în vigoare, au marcat o revizuire a avortului prin acordul soților, prin reconsiderarea acestor condiții.

Astfel Legea 2 nr. 2002/2010a eliminat cele două condiții, făcând posibilă pronunțarea divorțului prin acordul soților indiferent cât timp a trecut de la încheierea căsătoriei și până la data cererii de divorț și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătoria părților ori adoptați. În acest sens, noua reglementare se aseamănă cu dispozițiile din noul Cod civil cu privire divorțul prin acordul soților.

După cum se poate observa, divorțul prin acordul soților a cunoscut o reglementare mult mai relaxată prin Legea privind unele măsuri pentru accelerarea judecăților, prin renunțarea legiuitorului la cele două condiții impuse de Legea nr. 59/1993. Astfel, instanța judecătorească poate pronunța divorțul prin acordul soților ori de câte ori există consimțământul valabil exprimat în acest sens al ambilor soți, indiferent de durata căsătoriei lor și de existența copiilor minori rezultați din căsătorie sau adoptați.

Singura împrejurare care împiedica pronunțarea unui astfel de divorț o constituia incapacitatea soțului pus sub interdicție.

Mai mult chiar, Legea privind unele măsuri pentru accelerarea judecăților reglementează și modalitățile alternative de realizare a divorțului prin acordul soților, respectiv divorțul prin procedura administrativă și cel prin procedura notarială.

Codul civil din 1864 a adoptat sistemul divorțului sancțiune, iar sistemul regăsit în Codul familiei era cel mixt, divorțul reprezentând de regulă un remediu și, prin excepție, o sancțiune.

c) Sisteme care au la bază reglementarea motivelor de divorț.

– sistemul divorțului pentru cauze determinate;

– sistemul în care legea nu precizează motivele de divorț, ci numai anumite criterii de apreciere a acestora;

– sistemul mixt, unde sunt precizate criteriile de aprecierea a motivelor de divorț, dar, totodată, sunt enumerate, exemplificate și câteva dintre ele.

Codul civil din 1864 a adoptat sistemul divorțului pentru cauze determinate (spre exemplu, adulterul, cruzimi, insulte grave etc), iar sistemul regăsit în Codul familiei era cel în care legea nu preciza motivele de divorț, ci numai anumite criterii de apreciere a acestora (spre exemplu, existența unor motive temeinice care au dus la vătămarea gravă a relațiilor de căsătorie, făcând imposibilă continuarea acesteia pentru soțul care solicită desfacerea ei, starea sănătății soțului reclamant).

Sub imperiul Codului civil, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2011, noutatea este dată de faptul că divorțul prin acordul soților este permis și pe cale notarială, chiar și în prezența copiilor minori.

Făcând o sinteză a cazurilor de divorț prin acordul soților, noul Cod civil reglementează astfel trei modalități de realizare a acestuia: divorțul pe cale administrativă, divorțul prin procedură notarială și divorțul pe cale judiciară.

Secțiunea 2.2. Divorțul prin acordul soților

2.2.2. Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă

În prezentul studiu, vom analiza modalitatea de desfacere a căsătoriei prin divorț pe cale administrativă.

Potrivit art. 375 alin. (1) din noul Cod civil, dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, ofițerul de stare civilă de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându-le un certificat de divorț.

Prin faptul că a fost introdusă în Codul civil posibilitatea de desfacere a căsătoriei pe cale administrativă s-a consolidat principiul de drept al simetriei formelor sub care un act sau fapt capătă însemnătate juridică.

Astfel, datorită faptului că ofițerul de stare civilă este cel care efectuează procedura de încheiere a căsătoriei, nu este deloc surprinzător faptul că legiuitorul a considerat că acesta este în măsură să pronunțe și desfacerea sa, atâta timp cât sunt respectate toate condițiile, prevăzute de lege în ceea ce privește această procedură.

În temeiul art. 375 alin. (3) din noul Cod civil care face trimitere la dispozițiile art 374 alin. (2) Cod civil, divorțul prin acordul soților nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub interdicție.

Prin urmare, din conținutul art. 375 alin. (1) și (3) din Codul civil, pentru admisibilitatea cererii de divorț, trebuie întrunite cumulativ mai multe condiții.

O primă condiție se referă la existența acordului soților.

Divorțul prin acordul soților în fața ofițerului de stare civilă presupune consimțământul liber și neviciat al soților. Legea nu distinge între divorțul soților majori sau al celor minori și nu cere încuviințările și autorizările prevăzute de lege pentru încheierea căsătoriei de către minorul care a împlinit vârsta de 16 ani. Reglementarea este logică deoarece, prin căsătorie, minorul care se căsătorește dobândește capacitate de exercițiu deplină.

A doua condiție care se desprinde din conținutul art. 375 alin. (1) și (3) din Codul civil, se referă la inexistența copiilor minori rezultați din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.

Referitor la această condiție precizăm că termenul ˶copil˝ desemnează persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu în condițiile legii.

Cerința de admisibilitate a divorțului consensual ˶administrativ˝ este ca soții să nu aibă drepturi și îndatoriri părintești comune, adică să nu aibă ˶copii comuni˝, chiar dacă cuplul a locuit împreună cu copilul firesc sau adoptiv al unuia dintre soți. Copilul născut înainte de căsătorie a cărui filiație a fost stabilită legal față de ambii părinți, înainte sau după căsătoria acestora ˶se opune˝ divorțului în această modalitate. Argumentul de text se află, în principal, în prevederile art. 448 din noul Cod civil, conform cărora copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită conform legii are, față de părinți și rudele acestuia aceeași situație ca și a unui copil din căsătorie, precum și în cele stabilite de art. 918 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă care, în legătură cu soluționarea cererilor accesorii obiective în materie de divorț judiciar se referă în mod explicit la copiii soților, născuți înainte sau în timpul căsătoriei.

În ipoteza în care soții au copii minori născuți din căsătoria lor, din afara căsătoriei sau adoptați, divorțul prin acord poate fi constatat numai de notarul public sau instanța de judecată.

A treia condiție pentru a se putea acorda divorțul prin acordul soților pe cale administrativă, este aceea ca soții sa nu fie puși sub interdicție judecătorească.

Punerea sub interdicție are ca efect lipsa totală a capacității de exercițiu a persoanei și rezultă, pe cale de consecință, că persoana pusă sub interdicție nu poate exprima un consimțământ liber și neviciat.

În cazul în care aceste condiții nu sunt îndeplinite, ofițerul de stare civilă va elibera soților o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îi va îndruma pe aceștia să se adreseze instanței de judecată.

Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă nu există nicio cale de atac. Totuși, pentru situațiile în care ofițerul de stare civilă refuză în mod abuziv să constate desfacerea căsătoriei prin acordul soților, aceștia au oricând la îndemână promovarea unei acțiuni în acest sens, la instanța competentă.

Competența de soluționare a cererii aparține ofițerului de stare civilă de la locul încheierii căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților. Competența este alternativă, soții având alegerea între cele doua localități, dacă ele sunt diferite. Numai în cazul în care soții nu au avut un domiciliu comun sau acesta a fost în afara teritoriului țării, competența va aparține exclusiv ofițerului de stare civilă de la locul încheierii căsătoriei.

În sensul art. 375 din noul Cod civil, în cazul căsătoriilor încheiate în străinătate prin locul încheierii căsătoriei se înțelege localitatea în al cărei registru de stare civilă s-a transcris certificatul de căsătorie.

Procedura divorțului prin acordul soților realizată în fața ofițerului de stare civilă este prevăzută de art. 375-378 din noul Cod civil, completate de dispozițiile Capitolului IX (art. 164-182) din H.G. nr. 64/2011 privind Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă.

Conform art. 376 alin. (1) din noul Cod civil, cererea de divorț pe cale administrativă se face în scris, se depune și se semnează personal de către ambii soți, în fața ofițerului de stare civilă.

Depunerea cererii de către soți împreună presupune semnarea ei de către aceștia, precum și prezența lor în fața ofiițerului de stare civilă la data înregistrării cererii.

Spre deosebire de procedura judiciară și notarială, cererea de divorț pe cale administrativă nu poate fi depusă prin mandatar, ci numai de către cei doi soți, personal.

Așa cum rezultă din articolul 376 alin. (1) din noul Cod civil, acțiunea de divorț aparține numai soților. Această regulă conferă un caracter strict personal acțiunii de divorț. Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei având caracter strict personal, poate fi valorificat exlusiv de către soți.

Moștenitorii soțului sau al soției nu vor putea introduce sau, dacă decesul a intervenit în cursul procesului, nu vor putea continua acțiunea pornită de autorul lor.

Nici procurorul nu este îndrituit să promoveze acțiunea de divorț în numele titularului dreptului, dar poate participa la activitatea de soluționare a procesului și poate exercita căile de atac deschise împotriva hotărârii de divorț, chiar dacă nu a participat la judecată. Conform art. 45 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, procurorul poate porni acțiunea civilă „ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.”

În cererea de divorț adresată ofițerului de stare civilă, fiecare dintre soți declară pe propria răspundere: că este de acord cu desfacerea căsătoriei; că nu are copii minori cu celălalt soț; că nu este pus sub interdicție; că nu a mai solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei; adresa ultimei locuințe comune și numele pe care fiecare urmează să îl poarte după divorț.

Ofițerul de stare civilă înregistrează cererea și acordă soților un termen de reflexie de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de divorț.

Termenul de 30 de zile este unul prohibitiv, în interiorul căruia ofițerul de stare civilă nu poate constata divorțul. Termenul se calculează pe zile libere, astfel că în calculul lui nu intră ziua depunerii cererii de divorț și nici ziua pronunțării divorțului.

Potrivit dispozițiilor art. 376, art. 377 și art. 378 din noul Cod civil, la expirarea termenului de reflecție de 30 de zile, ofițerul de stare civilă verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat, va elibera acestora certificatul de divorț fără să facă vreo mențiune cu privire la culpa unuia dintre soți în desfacerea căsătoriei.

În vederea soluționării cererii de divorț, ofițerul de stare civilă solicită alocarea unui număr pentru certificatul de divorț din Registrul unic al certificatelor de divorț.

Certificatul de divorț se întocmește în 3 exemplare și se eliberează fiecărui soț în termen de maxim 5 zile lucrătoare.

La desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Ofițerul de stare civilă ia act de această înțelegere prin certificatul de divorț.

Dacă soții nu se înțeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorț, ofițerul de stare civilă emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată.

Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă nu există cale de atac, dar soții se pot adresa cu cererea de divorț instanței de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.

Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților și de a emite certificatul de divorț, oricare dintre soți se poate adresa, pe cale separată, instanței competente.

Cu privire la soluționarea cererii de divorț pe cale administrativă, ofițerul de stare civilă poate da mai multe soluții.

Una dintre soluțiile pe care acesta le poate da este clasarea cererii de divorț.

Clasarea cererii de divorț prin acordul soților va avea loc în următoarele situații: dacă soții nu se prezintă împreună după expirarea termenului de 30 de zile calendaristice acordat; dacă ambii soți sau numai unul dintre aceștia înțeleg/înțelege să renunțe la divorț; dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, unul dintre soți este pus sub interdicție; dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, intervine nașterea unui copil și dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, unul dintre soți a decedat, căsătoria încetând prin deces.

Clasarea se consemnează în cuprinsul unui referat care se arhivează la dosarul de divorț.

O altă soluție pe care o poate da ofițerul de stare civilă, este aceea a admiterii cererii de divorț prin acordul soților.

Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, ofițerul de stare civilă constată desfacerea căsătoriei prin acordul soților și eliberează certificatul de divorț, care va fi înmânat foștilor soți într-un termen de 5 zile lucrătoare. Pe certificatul de divorț nu se înscriu mențiuni cu privire la motivele divorțului sau culpa soților.

Data eliberării certificatului de divorț constituie data la care este desfăcută căsătoria. Apreciem că momentul desfacerii căsătoriei este acela în care ofițerul de stare civilă procedează la completarea (în sensul de întocmire, redactare) certificatul de divorț, după îndeplinirea tuturor condițiilor legale, semnează și parafează certificatul de divorț.

Odată eliberat certificatul de divorț de către ofițerul de stare civilă, modificarea stării civile urmează a fi consemnată prin mențiune în actul de căsătorie.

Când cererea de divorț este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofițerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorț, face cuvenita mențiune în actul de căsătorie.

În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soții au avut ultima locuință comună, ofițerul de stare civilă emite certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face cuvenita mențiune în actul de căsătorie.

Înaintarea copiei certificate are loc de îndată, sintagmă ce semnifică ziua emiterii certificatului de divorț sau cel târziu ziua lucrătoare imediat următoare ce urmează celei în care s-a emis certificatul de divorț.

În lipsa unor norme speciale derogatorii, mențiunea certificatului de divorț în actul de căsătorie se realizează cu respectarea dispozițiilor art. 44-51 din Legea nr. 119/1996.

Mențiunea certificatului de divorț în actul de căsătorie are, de principiu, potrivit art. 382 alin. (3) din Codul civil, rolul de opozabilitate față de terți a încetării efectelor patrimoniale ale căsătoriei, inclusiv a partajului bunurilor cmune. Într-adevăr, potrivit acestui text, față de terți, efectele patrimoniale, ale căsătoriei încetează de la data la care s-a făcut mențiune despre certificatul de divorț pe marginea actului de căsătorie ori de la data când ei au cunoscut divoțul pe altă cale.

În schimb, efectele nepatrimoniale ale căsătoriei sunt opozabile trților chiar de la data la care căsătoria este considerată desfăcută. Astfel, potrivit art. 382 din Codul civil, căsătoria este desfăcută, atunci când divorțul este constatat pe cale administrativă, de la data eliberării certificatului de divorț. Prin excepție, dacă acțiunea este continuată de moștenitorii soțului reclamant, potrivit art. 340 din Codul civil, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului.

La data desfacerii căsătoriei, ofițerul de stare civilă delegat anulează cartea de identitate a fostului soț care își modifică numele de familie prin divorț, prin tăierea colțului în care se află înscrisă perioada de valabilitate.

În cazul cărților de identitate provizorii și buletinele de identitate, anularea se face prin înscrierea mențiunii privind desfacerea căsătoriei, numărul de înregistrare al certificatului de divorț, mențiunea privind numele de familie al titularului și data până la care va fi preschimbat actul de identitate. Termenul de preschimbare a actului de identitate este de 15 zile.

În vederea realizării evidenței centralizate a certificatelor de divorț, la nivelul Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor se constituie Registrul unic al certificatelor de divorț, care se poate ține și în sistem informatic.

Ca urmare a constatării desfacerii căsătoriei prin acordul soților, ofițerul de stare civilă delegat solicită, prin intermediul structurii de stare civilă din cadrul Direcției Județene de Evidență a persoanelor, alocarea, din Registrul unic al certificatelor de divorț, a numărului certificatului de divorț, care urmează a fi înscris pe acesta.

În cazul în care, în urma solicitării adresate se constată că pentru același divorț s-a alocat, din Registrul unic al certificatelor de divorț, număr de certificat la cererea unui alt ofițer de stare civilă, registrul va respinge solicitarea de înregistrare a certificatului de divorț.

Alături de soluția clasării sau a admiterii cererii de divorț, ofițerul de stare civilă poate dispune și respingerea acesteia în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru desfacerea căsătoriei.

De asemenea, ofițerul de stare civilă emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț, dacă soții nu se înțeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată.

Soluția respingerii cererii de divorț de către ofițerul de stare civilă nu poate fi atacată la instanța de judecată, însă acest lucru nu împiedică soții ca ulterior să solicite instanței de judecată desfacerea căsătoriei prin acordul lor.

Recunoașterea posibilității de atacare în justiție a refuzului ofițerului de stare civilă ar fi dus la prelungirea divorțului, întrucât în ipoteza admiterii căii de atac, instanța de judecată ar obliga ofițerul de stare civilă să constate desfacerea căsătoriei. Abia după rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri, ofițerul de stare civilă, în executarea dispozițiilor instanței de judecată, va proceda la emiterea certificatului de divorț. În cazul în care instanța ar fi constatat că refuzul încheierii căsătoriei este justificat, ar fi respins contestația formulată, consecința fiind aceeași, posibilitatea soților de a se adresa instanței de judecată cu o cerere de divorț. Ca atare, se constată că s-a adoptat o soluție mai puțin tracasantă pentru părți, mai rapidă, accea a divorțului pronunțat de instanța de judecată, atunci când divorțul administrativ este respins.

Ofițerul de stare civilă propune primarului respingerea cererii de divorț printr-un referat, primarul fiind cel care, în baza propunerii primite, emite dispoziția de respingere a cererii de divorț.

În situația în care ofițerul de stare civilă dispune desfacerea căsătoriei, fără a fi îndeplinite condițiile divorțului pe cale administrativă, prin acordul soților, actul său poate fi anulat în condițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, de instanța de contencios administrativ.

Pentru repararea prejudiciului produs prin refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților și de a emite certificatul de divorț, oricare dintre soți se poate adresa, pe cale separată, instanței competente, în temeiul art. 378 alin. (3) din Codul civil.

O astfel de solicitare se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, și, prin urmare, cel care pretinde repararea prejudiciului trebuie să dovedească îndeplinirea tuturor condițiilor acestei forme de răspundere, adică existența prejudiciului, a faptei ilicite ( constând în refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă de a constata divorțul), a legăturii de cauzalitate și a vinovăției autorului faptei ilicite.

Apreciem că în cazul refuzului abuziv al ofițerului de stare civilă de a constata desfacerea căsătoriei, cererea de despăgubiri se adresează judecătoriei sau tribunalului de la domiciliul pârâtului, în funcție de valoarea obiectului cererii.

Așa cum s-a arătat în doctrină, acțiunea în despăgubiri nu reprezintă o cale de atac împotriva refuzului ofițerului de stare civilă, ci o veritabilă acțiune în despăgubiri. În cadrul acțiunii în despăgubiri, reclamantul poate pretinde atât repararea prejudiciului material, cât și a celui moral.

Refuzul ofițerului de stare civilă trebuie să fie unul cu caracter abuziv, care nu vizează doar o simplă apreciere a ofițerului de stare civilă. Caracterul abuziv trimite la situațiile în care fie cererea de divorț s-a respins, deși erau îndeplinite toate condițiile divorțului prin procedura administrativă fie, deși cererea de divorț a fost admisă, s-a refuzat eliberarea certificatului de divorț.

Secțiunea 2.2. Divorțul prin acordul soților

2.2.3. Divorțul prin acordul părților prin procedură notarială

Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor și, ulterior, noul Cod civil au introdus în peisajul juridic român posibilitatea soților de a divorța într-un cadru necontencios, prin procedură notarială. În rândurile ce urmează vom prezenta cadrul normativ care reglementează procedura divorțului în activitatea notarială, în vederea expunerii acestuia și aprecierii critice a soluțiilor legiuitorului român în această materie.

Începând cu 1 octombrie 2011, divorțul pe cale notarială cunoaște două forme: cu sau fără copii minori, spre deosebire de cel instrumentat de oficiile de stare civilă care nu pot fi sesizate decât atunci când soții nu au copii minori.

Principalele texte din noul Cod civil care interesează procedura divorțului pe cale notarială sunt art. 375-378.

În ceea ce privește cadrul normativ al activității notariale, Ministrul Justiției a emis Ordinul nr. 81/C/2011 privind completarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, însă doar în vederea aplicării Legii nr. 202/2010.

Noul Cod civil conține anumite dispoziții noi care sunt lipsite momentan de norme de punere în aplicare.

O serie de precizări importante sunt conținute și de Instrucțiunile privind îndeplinirea divorțului de către notarii publici, precum și de Normele metodologice privind Registrul național notarial de evidență a cererilor de divorț, ținut de Uniunea Națională a Notarilor Publici din România.

Divorțul prin procedură notarială este acea modalitate de desfacere a căsătoriei de tip remediu, realizată printr-o procedură necontencioasă, divorțul fiind constatat de notarul public în urma și conform acordului intervenit între părți, în limitele legii.

Potrivit art. 375 alin. (1) din noul Cod civil, dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându-le un certificat de divorț.

Spre deosebire de divorțul pe cale administrativă, divorțul prin acordul soților poate fi constatat de notarul public și în cazul în care există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

Analizând textele de lege aplicabile în materie putem sintetiza caracteristicile divorțului realizat prin procedură notarială, după cum urmează:

este un tip de desfacere a căsătoriei a cărui aplicabilitate este condiționată de acordul soților;

fiind vorba de un acord, acest tip de divorț are caracteristicile unui act juridic bilateral nepatrimonial;

acordul soților trebuie să se extindă atât asupra cererii principale, referitoare la divorț, cât și asupra cererilor accesorii, referitoare la numele de familie purtat de fiecare dintre soți după divoț și la efectele divorțului cu privire la copiii minori;

este un tip de divorț- remediu, în care nu are relevanță existența și menționarea unei culpe, ci numai imposibilitatea continuării conviețuirii între soți;

are aplicabilitate atât în cazul soților care nu au copii minori, cât și în cazul soților care au copii minori, rezultați din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați;

este o procedură necontencioasă, înțelegerea dintre soți fiind fundamentală, în lipsa ei competența transferându-se instanței de judecată;

căsătoria este considerată a fi desfăcută pe data eliberării certificatului de divorț;

această procedură are caracter strict personal, fiind necesară prezența părților atât la semnarea cererii de divorț, cât șil a termenul acordat pentru soluționare.

De la această caracteristică nu există decât o singură excepție, cu referire strictă la momentul depunerii cererii de divorț, operațiune care, conform art. 376 alin. (2) din Codul civil, poate fi făcută și printr-un mandatar cu procură specială, autentică și având conținut predeterminat.

Permisiunea legală este acordată numai pentru divorțul realizat prin intermediul notarului public, nu și pentru cel constatat prin procedură administrativă, și numai pentru etapa depunerii cererii de divorț, la termenul acordat ambii soți fiind chemați personal pentru a-și susține cererea și pentru a-și exprima consimțământul.

Pentru pronunțarea divorțului pe cale notarială este necesară îndeplinirea următoarelor condiții cumulative: soții să aibă capacitate de exercițiu, niciunul dintre aceștia neputând fi pus sub interdicție; ambii soți să își exprime consimțământul liber și neviciat în sensul desfacerii căsătoriei; să existe o înțelegere a soților cu privire la capetele de cerere accesorii cererii de divorț și să nu fi fost formulată anterior o altă cerere de divorț în fața instanței, a ofițerului de stare civilă sau chiar a altui notar public.

În cazul divorțului pe cale notarială, nu are nicio relevanță dacă soții au sau nu copii minori, atâta timp cât aceștia se înțeleg asupra divorțului, neavând nicio importanță culpa în desfacerea căsătoriei.

În ceea ce privește competența constatării divorțului prin procedură notarială, aceasta trebuie analizată atât din punct de vedere material, cât și teritorial.

Din punct de vedere material, competența constatării divorțului revine notarului public.

În afara granițelor țării, activitatea notarială este dată în competența misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale României conform art. 118 din Legea nr. 36/1995, însă în baza alin. (3) al aceluiaș articol, desfacerea căsătoriilor este exceptată din limitele acestei competențe.

Competența notarului public în desfacerea căsătoriei este stabilită de art. 12 lit. p.din Legea nr. 36/1995, procedura fiind detaliată prin art. 137 al aceleiași legi.

Competența materială a notarului public în desfacerea căsătoriei este determinată de existența acordului dintre soți. Acest acord este unic, însă divizat în două elemente: unul principal și unul secundar.

Elementul principal al acordului este reprezentat de două coordonate: acordul soților cu privire la desfacerea căsătoriei și acordul soților cu privire la utilizarea procedurii notariale.

Elementul secundar al acordului este, la rândul său, reprezentat de alte două coordonate, una generală și una specială: acordul soților cu privire la numele de familie pe care îl va purta fiecare dintre ei după desfacerea căsătoriei (aceasta fiind o condiție generală, necesară oricărui tip de divorț) și acordul soților cu privire la efectele divorțului asupra copiilor minori (aceasta fiind o condiție specială pentru divorțul acelor cupluri care au copii minori).

Ordonarea pe care am realizat-o nu este neapărat una juridică pentru că, din acest punct de vedere, toate elementele acordului au aceeasși importanță și trebuie să existe obligatoriu, în mod cumulativ, în cazul unui divorț amiabil notarial. Lipsa oricăruia dintre aceste elemente este motiv de neadmitere a cererii, notarul fiind în imposibilitatea de a constata intervenirea desfacerii căsătoriei atunci când soții nu sunt de acord asupra vreuneia dintre coordonatele care trebuie să formeze acordul.

În esență, elementele acordului derivă unul din altul, se generează reciproc, după o schemă logică ce trebuie urmată în aprecierea competenței materiale a notarului public.

Acest acord al soților trebuie să existe și să aibă ca obiect numai elementele prevăzute de lege: acordul cu privire la divorț și la utilizarea procedurii notariale, acordul cu privire la numele de familie purtat după desfacerea căsătoriei și acordul cu privire la copiii minori.

Prin urmare, acordul soților este strict determinat de dispozițiile legale, fiind imperativ cuprins în limitele acestora, soții, nici chiar de comun acord, neputând modifica limitele acordului. Aceasta înseamnă că, pentru admisibilitatea divorțului amiabil notarial, acordul trebuie să se încadreze în normele legii, după cum le-am menționat anterior.

Conform art. 375 alin. (1) din noul Cod civil, competența teritorială în vederea instrumentării procedurii divorțului aparține notarului public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților.

Deci, sub aspect teritorial, suntem în prezența unei competențe alternative.

Articolul 87 din regulament dezvoltă la alin. (1) această prevedere, astfel: Procedura divorțului prin acordul soților este de competența notarului public cu sediul biroului în circumscripția judecătoriei în a cărei rază teritorială se află locul încheierii căsătoriei sau ultima locuință comună a soților. Pentru municipiul București, dispozițiile art. 114 din lege se aplică în mod corespunzător.

Potrivit acestui articol (devenit art. 109, după republicare) din lege, competența teritorială a birourilor de notari publici cu sediul în municipiul București se întinde pe tot cuprinsul municipiului.

Similar, art. 4 alin. (1) teza I din Instrucțiuni arată următoarele: ˶La stabilirea competenței teritoriale, notarul va verifica dacă locul încheierii căsătoriei sau ultima locuință comună a soților sunt situate în circumscripția teritorială a judecătoriei în care își are sediul biroul notarial și dacă soții nu s-au adresat în prealabil altui notar public. În ceea ce privește municipiul București, competența revine oricăreia dintre notarii publici care își exercită activitatea în circumscripția teritorială a Tribunalului București.

Prin ultima locuință comună se înțelege ultima locuință în care au conviețuit soții. Dovada acesteia se face, după caz, cu actele de identitate ale soților, din care rezultă domiciliul sau prin declarație autentică pe propria răspundere a fiecăruia dintre soți, din care să rezulte care a fost ultima locuință comună a acestora.

Declarația autentică pe propria răspundere se va consemna în cererea de divorț și în încheierea de admitere a cererii de divorț.

Potrivit art. 10 din Instrucțiunile privind îndeplinirea procedurii divorțului de către notarul public, declarațiile pe proprie răspundere utilizate în procedura divorțului, cu excepția celor menționate în cererea de divoț, sunt scutite de onorariu și se încheie numai în formă autentică putând fi date de către soți separat sau împreună.

Trebuie să remarcăm faptul că legea nu cere ca această locuință comună să existe cu acest statut chiar la momentul divorțului. Se poate ca soții să locuiască o perioadă împreună, iar apoi să aibă locuințe separate, pentru că legea permite acest lucru. Cererea de desfacere a căsătoriei se poate depune într-un moment în care soții nu mai locuiesc împreună, competența stabilindu-se după ultima locuință comună pe care ei au avut-o, chiar daca ea nu mai reprezintă o locuință comună a soților, acest statut fiind de domeniul trecutului. Important este ca această locuință comună să fi fost ultima, fiind nerelevante orice alte locuințe comune existente anterior acesteia.

Perioada de timp în care soții au locuit în acel loc nu are, de asemenea, nicio relevanță ea putând fi mai lungă sau mai scurtă, fără ca legea să facă vreo distincție în acest sens.

O problemă ce se cuvine a fi discutată este aceea în care ambii soți invocă o altă locuință comună decât cea care rezultă din actele lor de identitate. Pentru egalitatea de tratament, ar trebui ca, prin declarația lor, soții să poată stabili, în funcție de situația concretă, care a fost ultima lor locuință comună chiar și atunci când din actele de identitate reiese altceva. Așadar, vom admite că, ori de câte ori soții au o altă locuință decât cea care rezultă din actele de identitate, se poate folosi procedeul declarației autentice dată de fiecare dintre ei din care să rezulte ultima locuință comună. La nevoie pentru completarea și susținerea acestei declarații, se vor putea utiliza și alte mijloace de probă, inclusiv declarațiile persoanelor care dețin spațiul în care au locuit soții.

În ceea ce privește stabilirea competenței teritoriale a notarului public după locul încheierii căsătoriei, trebuie făcute anumite precizări.

Soluția stabilirii competenței notarului public de la locul încheierii căsătoriei este rațională. Într-adevăr, fiindcă în acest loc se află registrul actelor de stare civilă în care a fost înregistrat actul juridic al căsătoriei, se evită tergiversarea înscrierii certificatului de divorț în actul căsătoriei.

În ceea ce privește dovada locului încheierii căsătoriei (localitatea în care se află primăria sau oficiul stării civile unde s-a oficiat căsătoria sau unde s-a transcris certificatul de căsătorie), aceasta se face cu certificatul de căsătorie anexat la cerere.

În cazul în care căsătoria s-a încheiat la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare, competența soluționării cererii după locul încheierii căsătoriei revine notarului public din municipiul București, întrucât locul încheierii căsătoriei este considerat primăria sectorului 1 în a cărei registru de stare civilă sunt evidențiate certificatele de căsătorie emise de către misiunile diplomatice sau oficiile consulare.

La primirea cererii, notarul public are obligația de a verifica în prealabil competența teritorială, iar, în cazul în care stabilește că divorțul prin acordul soților este de competența altui birou notarial, notarul public îndrumă părțile să se adreseze notarului public competent.

De asemenea, dacă sunt competente mai multe birouri notariale, soluționarea procedurii divorțului prin acordul părților aparține biroului notarial care a înregistrat primul cererea la RNECD.

Dacă părțile insistă să înregistreze cererea cu încălcarea competenței, notarul public procedează la înregistrarea cererii și pronunță o încheiere de respingere a acesteia.

Articolul 9 din Legea nr. 36/1995 stabilește cadrul general al refuzului noatrului public de a întocmi acele acte care se opun legii sau bunelor moravuri. Solicitarea îndeplinirii unei proceduri cu încălcarea prevederilor legale referitoare la competență nu este altceva decât o cerință care contravine unei prevederi imperative ale legii, prin urmare refuzul notarului public este pe deplin justificat.

Legat de problema competenței notarului public de a soluționa cererea de divorț prin acorul părților, își poate găsi aplicare și instituția conflictului de competență.

Conflictele de competență dintre birourile notarilor publici situate în aceeași circumscripție a unei judecătorii se soluționează de acea judecătorie, la sesizarea părții interesate. Hotărârea judecătoriei este definitivă. Când conflictul intervine între birouri notariale situate în circumscripții diferite, competența aparține judecătoriei în a cărei circumscripție se află biroul de notar public cel din urmă sesizat.

În continuare vom prezenta procedura de soluționare a cererii de divorț pe cale notarială.

Conform art. 376 alin. (1) din noul Cod civil, cererea de divorț se depune împreună de soți. Depunerea cererii de către soți împreună presupune semnarea ei de către aceștia, precum și prezența lor în fața notarului public la data înregistrării cererii.

Cu caracter de noutate în cadrul procedurilor notariale, se poate observa așadar că cererea de divorț se face obligatoriu în scris și trebuie semnată de părți în fața notarului public. Cerința legiuitorului este oarecum explicabilă, dar îndeplinirea ei este dificil de verificat întrucât la depunerea cererii nu se instrumentează niciun înscris constatator al realizării acestui lucru, iar notarul, evident, nu semnează cererea.

Cererea întocmită și semnată de către părți constrituie și o dovadă a respectării competenței materiale a notarului public.

Prin excepție de la regula depunerii cererii de divorț împreună de soți, legiuitorul admite în alin. (2) al art. 376 din noul Cod civil posibilitatea depunerii cererii de divorț la notarul public și printr-un mandatar cu procură autentică.

Mandatul este unul special și expres, având ca obiect doar depunerea cererii de divorț prin acord în fața notarului public.

Articolul 376 alin. (2) din noul Cod civil nu prevede obligativitatea menționării în procură a conținutului viitoarei cereri de divorț, însă aceasta poate fi utilă practic, în special în cazul procedurii de divorț cu copii minori, când art. 375 alin. (2) dictează necesitatea convenției părților asupra mai multor aspecte care se consemnează în cerere.

De vreme ce textul din noul Cod civil nu distinge, opinăm că mandatar în procura dată pentru depunerea cererii de divorț poate fi inclusiv soțul mandantului.

De asemenea, precizăm că, în opinia noastră, reprezentarea soților la depunerea cererii de divorț, în baza art. 376 alin. (2) din noul Cod civil, va putea avea loc în toate situațiile, nu doar în cele reglementate de art. 920 din noul Cod de procedură civilă.

Conform art. 920 din noul Cod de procedură civilă, în fața instanțelor de fond, părțile se vor înfățișa în persoană, afară numai dacă, unul dintre soți execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicție judecătorească, are reședința în străinătate, sau se află într-o altă asemenea situație care îl împiedică să se prezinte personal; în astfel de cazuri, cel în cauză se va putea înfățișa prin avocat, mandatar, sau, după caz, prin tutore ori curator.

Astfel, deși cadrul normativ al procedurilor notariale se completează cu regulile generale de procedură, art. 376 alin. (2) din noul Cod civil nu distinge și trebuie socotit ca fiind o normă specială în această materie.

În privința identificării părților, art. 1 alin. (5) teza I din Instrucțiuni, prevede: „(1) Prin derogare de la dispozițiile Legii notarilor publici nr. 36/1995 și ale Regulamentului de punere în aplicare a acesteia privind identificarea părților în cazul procedurii divorțului, identificarea se va face de către notarul public numai pe baza actelor de identitate prezentate de către cei doi soți cu ocazia depunerii cererii de divorț.”

În aplicarea acestor dispoziții dovada identității se poate face, de către soți, cu unul din următoarele documente:

în cazul cetățenilor români, prin cartea de identitate, cartea de identitate provizorie sau buletinul de identitate;

în cazul cetățenilor români cu domiciliul în străinătate, prin pașaport, care trebuie să fie valabil la data depunerii cererii cât și la momentul eliberării certificatului de divorț;

în cazul cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene sau a Spațiului Economic European, prin documentul de identitate sau pașaport;

în cazul cetățenilor străini din state terțe prin pașaport emis de statul al căror cetățeni sunt, în care să fie aplicată viza de intrare pe teritoriul României;

în cazul cetățenilor străini cărora li se acordă o formă de protecție în România prin documentul de călătorie emis în baza Convenției de la Geneva din 1951 sau prin documentul de călătorie pentru străinii care au obținut protecția subsidiară;

în cazul cetățenilor solicitanți de azil în România prin pașaport emis de statul ai căror cetățeni sunt însoțit de documentul temporar de identitate;

în cazul apatrizilor prin pașaportul emis în baza Convenției privind Statutul apatrizilor din anul 1954, însoțit de permisul de ședere temporar sau permanent, după caz.

Cărțile de identitate eliberate de către autoritățile române vor fi verificate de către notarul public în Registrul de evidență informatizată a persoanei administrat de către Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.

Este important de menționat faptul că, legea nu oferă niciun fel de lămuriri cu privire la cuprinsul cererii de divorț ce va fi adusă în fața notarului public.

Fără îndoială, o astfel de cerere trebuie să cuprindă: declarația soților ca au ori nu copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați; acordul de principiu al ambilor părinți cu privire la copiii minori (modalitatea de exercitare a autorității părintești, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor), dar și învoiala acestora asupra numelui de familie pe care îl vor purta fiecare dintre soți după divorț.

Odată cu depunerea cererii de divorț la notarul public, soții trebuie să anexeze și următoarele acte: fotocopii de pe certificatele de naștere ale soților; fotocopii de pe actele de identitate ale soților; fotocopii de pe certificatele de naștere sau, după caz, actele de identitate ale copiilor minori și originalul certificatului de căsătorie emis de autoritățile române, de pe care se va face copie legalizată.

Originalul certificatului de căsătorie se va reține de către notarul public până la eliberarea certificatului de divorț.

Potrivit art. 271 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, în ziua primirii cererii, notarul public înregistrează cererea în registrul de divorțuri, după ce a verificat dacă este competent și dacă a fost plătit onorariul.

Conform art. 9 din Instrucțiunile privind îndeplinirea procedurii divorțului de către notarul public, onorariul se va încasa la înregistrarea cererii în registrul de divorțuri, fiind evidențiat valoric și cu număr de chitanță/ bon fiscal și nu mai poate fi returnat. Neplata onorariului la depunerea cererii de divorț atrage refuzul notarului public de a primi cererea.

Cererea primește un număr unic de înregistrare, din Registrul național de evidență a cererilor de divorț.

După înregistrarea cererii, pentru a putea continua procedura de divorț, notarul public verifică în Registrul Registrul național de evidență a cererilor de divorț să nu mai fie înregistrată de către aceiași soți o altă cerere de divorț.

Notarul public, după ce efectuează operațiunile anterior menționate, acordă soților un termen de reflecție de 30 de zile, în care aceștia să reflecteze asupra demersului pe care l-au inițiat, asupra consecințelor ce decurg din acesta, având posibilitatea ca, în interiorul acestui termen, să își retragă cererea.

Cu privire la termenul de 30 de zile, Instrucțiunile privind îndeplinirea procedurii divorțului de către notarii publici, elaborate de Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, fac trimitere la art. 181 din noul Cod de procedură civilă, ceea ce înseamnă că acesta se va calcula pe zile libere, neintrând în calcul ziua în care a început să curgă și nici ziua când acesta se împlinește.

Potrivit art. 5 alin. (2) din Instrucțiunile privind îndeplinirea procedurii divorțului de către notarul public, termenul de reflecție nu poate să fie mai scurt de 30 de zile calendaristice. De regulă, acest termen nu va putea fi prelungit prin acordarea unui nou termen și se va înscrie de către notarul public, atât pe cererea de divorț, cât și în Registrul de divorțuri.

La acordarea de către notarul public a termenului de 30 de zile se va avea în vedere și faptul dacă se împlinește într-o zi în care biroul notarial, din motive justificate, nu funcționează, caz în care termenul nu se prelungi până în prima zi lucrătoare. De asemenea, la acordarea termenului, notarul public va avea în vedere și disponibilitatea soților de a fi prezenți la data pe care urmează să o fixeze, caz în care va putea, dacă unul dintre soți solicită și celălalt este de acord, sau ambii solicită, să acorde un termen mai mare de 30 de zile.

Notarul public va fixa un singur termen pe care îl va aduce la cunoștința soților, verbal, precizându-le data (ziua, luna, anul) și ora la care aceștia trebuie să se prezinte personal la biroul notarial.

În situația în care la termenul fixat notarul public nu va putea fi prezent din motive justificate pentru a soluționa cererea de divorț, acesta va sesiza Camera Notarilor Publici în vederea delegării unui alt notar public, la acel birou notarial, care să soluționeze cererea.

La expirarea termenului de 30 de zile, soții se prezintă personal, iar notarul public verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat. Dacă soții stăruie în divorț, notarul public eliberează certificatul de divorț fără să facă vreo mențiune cu privire la culpa soților.

CONCLUZII

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Aniței Nadia Cerasela, Dreptul familiei conform noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012

Aniței Nadia Cerasela, Regimurile matrimoniale potrivit noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012

Avram Marieta, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013

Bacaci Alexandru, Dumitrache Viorica-Claudia, Hageanu Cristina Codruța, Dreptul familiei în reglementarea NCC, Ediția a VII-a, Editura C.H. Beck, București, 2012

Banciu Maria, Banciu Adrian Alexandru, Dreptul familiei conform noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012

Cetean-Voiculescu Laura, Dreptul familiei, Editura Hamangiu, București, 2012

Cionca A. Iustin, Partajul bunurilor comune ale soților, Editura Universul Juridic, București, 2015

Corhan Adriana, Dreptul familiei. Teorie și practică, Ediția a II-a revăzută și completată, Editura Lumina Lex, București, 2009

Cornu Gérard, Les régimes matrimoniaux, Editura Presses Universitaires de France, Paris, 1977, apud Marieta Avram, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013

Crăciunescu Cristina-Mihaela, Lupașcu Dan, Mica reformă a justiției și marea reformă a divorțului, Pandactele române nr. 1/2011, Editura Walters Kluwer, 2011

Emese Florian, Desfacerea căsătoriei în reglementarea noului Cod civil, Revista Dreptul nr. 10/2011, Editura Universul Juridic

Emese Florian, Dreptul familiei în reglementarea NCC, Ediția a IV-a, Editura C.H. Beck, București, 2011

Frîntu Viorica-Mihaela, Dobrițoiu Elena-Roxana, Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă, Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 4/2013

Gavrilă Simona Petrina, Instituții de dreptul familiei în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012

Gavrilescu Alin-Gheorghe, Divorțul prin acordul soților în reglementarea noului Cod civil, Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 3/2011

Gâdea Raluca Elena, Lupașcu Dan, Divorțul prin acordul soților. Pandectele române nr. 10/2011, Editura Walters Kluwer, 2011

Ghiță Oana, Albăstroiu Roxana Gabriela, Dreptul familiei, Regimuri matrimoniale, Editura Hamangiu, București, 2013

Irinescu Lucia, Curs de dreptul familiei, Editura Hamangiu, București, 2015

Mareș Cristian, Divorțul pe cale administrativă sau prin procedură notarială, Revista Dreptul nr. 7/2013, Editura Uniunea Juriștilor din România

Moise Alin-Adrian, Procedura divorțului în activitatea notarială, Curierul Judiciar, nr. 6/2012, Editura C.H. Beck

Motica Adina Renate, Buzincu Oana-Elena, Stan Veronica, Admiterea în notariat. Teste grilă și sinteze teoretice, Editura Hamangiu, București, 2015

Motica Adina Renate, Dreptul civil al familiei. Raporturile nepatrimoniale, Editura Universul Juridic, București, 2015

Neculae Păuna, Popa Daciana, Cîrlig Ramona, Desfacerea căsătoriei prin divorț, Editura universul Juridic, București, 2014

Negrilă Daniela, Divorțul prin procedură notarială. Studii teoretice și practice, Editura Universul Juridic, București, 2014

Nicolae Ioana, Dreptul familiei în context național și în raporturile de drept internațional privat, Editura Hamangiu, București, 2014

Ricu C.S. și colab., Noul Cod Civil. Comentarii, doctrină, și jurisprudență, vol. I, Editura Hamangiu, 2012

Șcheaua Marius, Oprescu Mugurel Marius, Oprescu Mihaela Adriana, Noul Cod civil comentat și adnotat. Despre familie art. 258-534, Editura Rosetti International, București, 2015, p. 219

Tănase Adrain-Relu, Noul Cod civil. Persoana fizică. Despre familie. Comentarii și explicații, Editura C.H. Bech, București, 2012

www.euroavocatura.ro

http://www.juridice.ro/137537/procedura-divortului-in-fata-ofiterului-de-stare-civila.html, accesat la data de 2.01.2016