Divortul. Desfacerea Casatoriei
Capitolul 1. Considerente generale privind desfacerea căsătoriei
1.1 Introducere. Legislația românească
Codul civil definește căsătoria ca uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii, prin care se formează o familie, în sensul art. 258 Cod civil.
Căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, prin divorț sau prin anulare. Instituția „separației de corp” reprezintă acea situație juridică în care cei doi soți sunt exonerați de judecător de a mai conviețui și în unele țări înlocuiește complet divorțul, iar în altele acționează în paralel cu acesta1.
Desfacerea căsătoriei este reglementata în Noul Cod Civil la articolele 373-404, dispoziții aplicabile fără a deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare, la data de 1 octombrie 2011.2 în vechiul Cod civil, de la 1864, dupa desfacerea casatoriei a fost reglementata si desparteania, la articolele 249 si 250, dar acestea au fost abrogate implicit prin Legea nr. 18 din 12. II. 1948, pentru modificarea Codului de procedură civilă – drept urmare a modificării art. 613 c. proc. civ. – și abrogate expres prin art. 49 al Decretului nr. 32 din 31. I. 1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice.
Divorțul reprezintă modalitatea juridică prin care o căsătorie încetează și reglementează cazurile, procedurile și efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relațiile dintre soți în timpul și după momentul desfacerii căsătoriei.3
Din 1954 și până la intrarea în vigoarea a noului Cod civil, în 2011, divorțul a fost reglementat în Codul familiei la capitolul 4 și în vechiul Cod civil între 1864 și 2011, la capitolul 6. În prezent, desfacerea căsătoriei este reglementată la capitolul 5 al Codului civil și in cartea a VI-a din Codul de procedură civilă, unde este analizată mai clar și mai complet decât în vechile coduri. De astfel, divorțul pronunțat anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil produce efectele stabilite de legea î vigoare la momentul pronunțării hotărârii ramase irevocabila.4
Viziunea socială și legală asupra divorțului s-a schimbat odată cu vremurile și a variat în diferite sisteme de drept, de la respingere, justificată prin principiul încheierii căsătoriei pe viața, până la facilitarea divorțului pe cale electronică, fără a fi necesară prezența părților, atunci când există acordul ambilor soți și când sunt îndeplinite anumite condiții, cum ar fi, conform art. 375 CC, ca soții să nu aibă copii minori, iar dacă au, să convină asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care sa îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătura și pregătire profesionala a copiilor. Motivele de divorț sunt ulterioare momentului încheierii căsătoriei, spre deosebire de nulitate, ale cărei cauze sunt anterioare sau cel mult concomitente cu momentul încheierii căsătoriei.
În România divorțul poate fi de trei feluri: divorțul-sancțiune, divorțul-eșec și divorțul convențional și se bazează pe următoarele motive, conform art.373 CC :
a) prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani. Situație intermediară între căsătorie și divorț, separația de corp (de facto) este reglementată în majoritatea țărilor, dar nu în România. Pentru a se pronunta divortul din culpa datorita separarii in fapt a sotilor sunt necesare anumite conditii, respectiv: sotii sa nu mai locuiasca impreuna; durata separarii in fapt sa fie de minim 2 ani neinteresand imprejurarile in care a avut loc separarea faptica a celor doi soti, cauzele care au dus in final la aceasta, ci au relevanta doar existenta sa si durata in timp; sa existe vointa sotilor de a pune capat comunitatii de viata.
Numită și "anticamera divorțului" separația de corp constă în aceea că, dacă soții nu se împacă, poate avea loc, după un anumit timp, conversiunea separației în divorț. Dar separația de corp se poate converti nu numai în divorț ci și în reluarea vieții conjugale. De esența convertibilității este tocmai acordul de voința al soților de a continua relațiile de familie.
d) la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
Conform statisticilor, cei mai mulți români divorțează de comun acord. Violentele fizice reprezintă 2,3% din motivele invocate, alcoolismul -2,5% iar infidelitatea- 3,3%.
1.2 Drept comparat
In doctrina italiană, divorțul este considerat ca un remediu împotriva falimentului conjugal și este admis doar atunci când comuniunea spirituală și materială dintre soți nu mai poate fi menținută sau reconstruită. Articolul 3 din Legea privind desfacerea căsătoriei prevede motivele posibile: atunci când, după încheierea căsătoriei, unul dintre soți este condamnat la închisoare, și pentru fapte comise înainte de căsătoriei; pentru probleme psihologice, atunci când se demonstrează că persoana nu mai este capabil sa mențină o conviețuire în familie; pentru a fi acceptată, separarea trebuie să fie de cel puțin 3 ani, sau înainte, în cazul în care căsătoria nu este consumată sau soțul străin este deja căsătorit în alta țară sau dacă în țară lui căsătoria nu este acceptata. Acest ultim caz ar putea fi valabil în România dacă, de exemplu, căsătoria s-ar face în Franța, între două persoane de același sex, dintre care cel puțin unul dintre soți este cetățean român.
Capitolul 2. Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară
Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie. Codul civil în vigoare nu mentioneaza conditia trecerii unui termen de minim un an de la încheierea casatoriei, asa cum era prevazut în vechiul cod civil la art.209.
Acesta nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub interdicție, iar instanța este obligată să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț.
Intervine ori de câte ori sotii aleg aceasta procedura, atunci când divortul nu este admisibil pe cale adminsitrativa sau prin procedura notariala sau atunci când, conform
art. 375 CC per a contrario, soții nu sunt de acord cu divorțul și au copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.
Instanta de tutelă competentă sa judece cererea de divort este cea de la ultimul domiciliu comun al sotilor. Cererea va fi semnată de ambii soți sau de către un mandatar comun, cu procură specială autentică. Dacă mandatarul este avocat, el va certifica semnătura soților, potrivit legii (art.929 CPC). Textul de lege are în vedere locuința faptică a soților iar nu domiciliul legal, prin urmare acestea pot să difere. De exemplu, prin sentința civilă nr. 4802 din 13.12.2012 Judecătoria Zalău a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca pe considerentul că ultimul domiciliu comun al soților a fost în Cluj-Napoca, iar prin sentința civilă nr. 14655 din 13 noiembrie 2013 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca s-a admis excepția necompetenței Judecătoriei Cluj-Napoca și în consecința s-a declinat competenta de soluționare a acțiunii civile având ca obiect: divorț, în favoarea Judecătoriei Zalău. S-a constatat conflictul negativ de competentă și s-a sesizat Curtea de Apel Cluj în vederea soluționării conflictului.
Tinând cont de sustinerile părtilor si ale martorilor, Curtea a stabilit ultimul domiciliu comun al soților în raza de competență teritorială a Judecătoriei Zalău.
Atunci când este cazul, în cererea de divorț soții vor stabili și modalitățile în care au convenit să fie soluționate cererile accesorii divorțului. La termenul de judecată, instanța va verifica dacă soții stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor și, în caz afirmativ, va pronunța divorțul, fără a face mențiune despre culpa soților. Prin aceeași hotărâre, instanța va lua act de învoiala soților cu privire la cererile accesorii, în condițiile legii.
Când cererea de divorț este întemeiată pe culpa soțului pârât, iar acesta recunoaște faptele care au dus la destrămarea vieții conjugale, instanța, dacă reclamantul este de acord, va pronunța divorțul fără a cerceta temeinicia motivelor de divorț și fără a face mențiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei.
Instanța va pronunța divorțul din culpa soțului pârât atunci când, din cauza unor motive temeinice, imputabile acestuia, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă (art.933 CPC).
Instanța poate să pronunțe divorțul din culpa ambilor soți, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese că amândoi sunt vinovați de destrămarea căsătoriei. Dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvențională, iar din dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată, cu excepția cazului în care divortul este cerut pentru separarea în fapt îndelungata.
2.1 Drept comparat
În Franța, solemnitatea casatoriei este doar civilă, iar cea religioasă nu are nicio valoare legală, încă din anul 1791.
Instituția divorțului este reglementată de Codul Civil, începând cu art.229 – 309 și prin Legea divorțului din 26 mai 2004, intrata în vigoare la 1 ianuarie 2005, care prevede că divorțul se poate pronunța prin consimțământul reciproc al părților, poate fi acceptat, pentru deteriorarea definitivă a legăturii conjugale (separare de doi ani) și divorțul din culpă.
Institutul Francez de Statistica arata ca în 2014 divorțurile prin consimțământ reciproc au fost majoritare, în proporție de 54%, urmate de cele acceptate (24.5%), pentru deteriorarea definitiva(13.6%), cele din culpa (7.4%) și cele mai puține în urma transformării separării de fapt (0.5%).
Divorțul acceptat, poate fi cerut de către unul din soți sau de către amândoi (233CCF). Se depune o cerere însoțită de un memoriu întocmit, datat și semnat de către reclamant, prin care trebuie sa descrie în mod obiectiv situația conjugală, cu motivele ce au dus la disoluția căsătoriei, cum ar fi necesitatea unor calatorii dese, condiții de trai dificile. Cealaltă parte poate accepta memoriul ca atare sau poate atașa un altul.
Capitolul 3. Divorțul pe cale administrativă sau pe cale notarială
3.1. Divorțul pe cale administrativă
Dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, ofițerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându-le un certificat de divorț, potrivit legii.
În cazul căsătoriilor încheiate în străinătate, prin locul încheierii căsătoriei se înțelege localitatea în al cărei registru de stare civila s-a transcris certificatul de casatorie.
Cererea de divorț pe cale administrativă se face în scris, se depune și se semnează personal de către ambii soți, în fata ofițerului de stare civilă delegat de la primăria care are în păstrare actul de căsătorie sau pe raza căreia se află ultima locuință comună a soților.
La expirarea termenului de 30 de zile calendaristice, ofițerul de stare civilă delegat verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat, solicitând soților o declarație tip. Dacă soții nu se prezintă împreună, după termenul de 30 de zile, dosarul de divorț se clasează, prin întocmirea unui referat. Dacă sunt întrunite toate condițiile, ofițerul de stare civilă constată desfacerea căsătoriei prin acordul soților și
eliberează certificatul de divorț, care va fi înmânat foștilor soți într-un termen maxim de 5 zile lucrătoare, în 3 exemplare originale, din care două se înmânează pârților pe bază de semnătură pe cererea de divorț și în registrul de evidentă a certificatelor de divorț, iar un exemplar rămâne la dosarul de divorț. Pe certificatul de divorț nu se înscriu mențiuni cu privire la motivele divorțului sau culpa soților.
3.2. Divorțul pe cale notarială
Divorțul prin acordul soților poate fi constatat de notarul public și în cazul în care există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.
Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul copilului, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată, potrivit prevederilor art. 374 CC.
Procedura divorțului prin acordul soților este de competența notarului public cu sediul biroului în circumscripția judecătoriei sau a Tribunalului București, în a cărei rază teritorială s-a încheiat căsătoria sau se află ultima locuință comună a soților.
Certificatul de divorț se întocmește în 6 exemplare originale, din care: câte un exemplar pentru fiecare dintre soți, un exemplar pentru dosarul de divorț, un exemplar pentru mapa de divorțuri de la sediul biroului notarial, un exemplar pentru registrul stării civile de la locul în care s-a încheiat căsătoria sau unde s-a transcris certificatul de căsătorie eliberat într-un alt stat și un exemplar pentru registrul stării civile deținut de direcția județeană de evidentă a persoanelor.
Art. 378 CC menționează faptul ca dacă nu sunt îndeplinite condițiile art. 375, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge cererea de divorț, împotriva refuzului neexistând cale de atac, dar soții se pot adresa cu cererea de divorț instanței de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.
Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților și de a emite certificatul de divorț, oricare dintre soți se poate adresa, pe cale separată, instanței competente.
3.3 Medierea – divorțul prin buna înțelegere a părților
Divorț prin buna înțelegere (latina: divorțium bona gratia) poate fi considerat divorțul prin acordul soților pe care îl întâlnim în art. 373, art. 374 sau art. 375 din NCC, articole în care nu exista nicio referire expresa la mediere, așa cum nu este nici în alte tari dar metoda este des întâlnită. Mediatorul este abilitat, potrivit legii (art. 64, art. 65, art. 66 din Legea nr. 192/2006), să rezolve prin mediere neînțelegerile dintre soți privitoare la continuarea căsătoriei și a tuturor celorlalte aspecte ce rezulta din decizia de a pune capăt unei căsnicii.
Conform legii, mediatorul va depune toate diligentele pentru a verifica dacă între părți exista o relație abuziva ori violentă, iar efectele unei astfel de situații sunt de natura să influențeze medierea. In plus, va veghea că rezultatul medierii sa nu contravină interesului superior al copilului, va încuraja părinții sa se concentreze în primul rând asupra nevoilor copilului, iar asumarea responsabilității părintești, separația în fapt sau divorțul sa nu impieteze asupra creșterii și dezvoltării acestuia.
Prezenta avocatului în cazul divorțului în contradictoriu sau a mediatorului în cazul divorțului prin acordul soților este garanția calității deciziei finale, a faptului că felul în care se desface căsătoria este unul care sa ofere liniște pentru tot restul vieții și nu un conflict perpetuu, pe viața, în care înțelegerea este doar despre renuanțarea la căsătorie și nu una despre cum se vor raporta foștii soți unul la celălalt după ce nu vor mai fi împreuna. La mediator, oamenii conștientizează faptul că pot oricând sa renunțe la a mai fi soț și soție, dar nu pot renunța niciodată la a mai fi părinți.
Calea legală de desfacere a căsătoriei poate începe în biroul mediatorului, unde se stabilesc condițiile desfacerii căsătoriei, în urma căreia începe procedura de divorț. Aceasta se continua cu depunerea documentației la instanța competentă care va emite o hotărâre de expedient, fără că părțile sa fie supuse unui proces.
3.4 Dreptul comparat
În prezent, în Franța exista doar divorțul pe cale judiciară, la fel ca și în Elveția sau Germania, dar pe data de 30 aprilie 2016 Ministrul Justiției (Le grade des Sceaux ), Jean-Jacques Urvoas a propus modificarea art.229 din Codul civil francez prin introducerea unui aliniat: „Soții pot consimți divorțul prin semnătură privata contrasemnată de avocați și depusă la notariat sub forma de minută”. În acest context, avocatul fiecărui soț ar trebui sa trimită prin scrisoare recomandată un proiect de convenție, care nu ar putea fi semnat de către soți decât după un termen de reflecție de 15 zile de la primire. O dată semnată, convenția va putea fi trimisă către notar.
Conform ministerului de justiție, în 2014 jumătate din cele 123 537 divorțuri au fost prin consimțământ reciproc și s-a fi putut încheia mai ușor dacă ar fi existat metoda propusă. Procedura nu va putea însă fi aplicată dacă un minor cere să fie ascultat de către judecător. Proiectul a fost votat de către Adunarea Generală (Camera Deputaților) cu majoritatea voturilor pozitive și urmează să intre în vigoare de la data de 17 mai 2016.
În Italia, până în anul 2014 desfacerea căsătoriei era posibilă doar pe cale judiciară, la tribunal, iar din luna septembrie a intrat în vigoare Legea numărul 162, privind convenția de negociere asistata de către unul sau mai mulți avocați pentru fiecare parte. În momentul în care unul dintre soți recurge la un avocat pentru a intenta divorț, acesta din urma trebuie să-l informeze de posibilitatea de negocierea asistată, iar în cazul în care clientul acceptă, avocatul va trimite o scrisoarea celuilalt soț pentru a-l informa de dorința clientului său. Timpul de gândire este de minim o lună și maxim 3 luni, care se poate prelungi cu 30 de zile în caz de nevoie.
Acordul se face în scris, sub sancțiunea nulității și se semnează de către fiecare parte și toți avocații. În cazul în care din căsătorie nu rezultă copii minori sau copii majori incapabili, acordul trebuie transmis Parchetului General (Ministerul Public al Republicii Italiene), fără a avea o limită de timp.
În cazul în care există copii, termenul de transmitere a acordului către Parchet este de 10 zile, care trebuie sa analizeze situația cuplului, în funcție de principiul interesului superior al copilului. Parchetul poate acesta sau refuza cererea de divorț. În caz de refuz, cererea este trimisă Președintele Tribunalului în termen de 5 zile, transformându-se în desfacerea căsătoriei pe cale judiciară.
În alte țări, precum Anglia, Portugalia sau Australia, dacă există consimțământul părților, dacă nu există copii minori rezultați din căsătorie, nu există bunuri comune și dacă nu se pune problema pensiei de întreținere, cea mai des întâlnită modalitate de a divorța este pe cale electronică, unde părțile interesate pot accesa un simplu link unde completează cererea de divorț și formularele necesare.
Capitolul 4. Divorțul din culpă (art.379 CC)
Divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț. Dacă culpa aparține în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388 CC. Astfel, soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu cert, determinat sau determinabil, nereparat, în stransa legatura cu desfacerea casatoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească. Instanța de tutelă soluționează cererea prin hotărârea de divorț.
În cazul divorțului la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani, divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului reclamant, cu excepția situației în care pârâtul se declară de acord cu divorțul, când acesta se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților.
Divortul din culpa se datoreaza problemelor majora ce conduc la deteriorarea relatiilor cum ar fi relatiile extraconjugale sau consumul excesiv de alcool, pe fondul caruia unul din soti devine violent, exercitând agresiuni verbale, fizice si psihologice asupra celuilalt. Sunt si situatii în care, din cauza geloziei, sotul violent nu-i permite celuilalt sa lucreze, supunând-ul la violentă economică, motiv pentru care ajunge la batrânete să nu beneficieze de pensie, neavând nici un venit.
4.1 Continuarea acțiunii de divorț
Dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului, moștenitorii săi pot continua acțiunea de divorț, numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât.
4.2 Drept comparat
În Regatul Unit, Australia, USA, Canada, Sudafrican și Noua Zeelandă prin anii 60 a fost scoasă obligația de a demonstra responsabilitatea sau culpa.
În Germania, doar divorțul pentru motive de neînțelegere definitivă este reglementat în articolul 1565 al.1 din Codul civil, după ce Legea din 14 iunie 1976 ce reglementa divorțul din culpă a fost abrogată. Căsătoria este considerata un eșec atunci când soții nu mai locuiesc împreuna de cel puțin un an și este puțin probabil că vor mai locui împreună.
De astfel, și în Canada doar divorțul-eșec este reglementat, ceea ce face intolerabilă menținerea căsătoriei: atunci când soții au trăit separați cel puțin timp de un an (doi ani în majoritatea țărilor, printre care și România), adulterul, cruzimea.
La nivel mondial, Raportul Demografic ONU prezintă situația a 71 de tari, raportat la ‰ de locuitori și la numărul de căsătorii încheiate pe perioada unui an. Altfel, pe primul loc de află Insula Guam, cu o populație de 165’124 locuitori și un numără de 849 divorțuri în 2010, care duce la un raport de 4.6 pe o scara de la 0 la 5, la care se raportează ONU, iar creșterea se datorează intrării în vigoare a legii cu privire la divorț, în 1998, care accepta divorțul din culpă.
În Bosnia și Hertegovina, țară cu cea mai mică rată de divorțuri, o particularitate este faptul că soția poate cere divorțul doar dacă relația este afectată în mod grav și permanent, iar soțul nu poate cere divorțul pe perioada cât soția este însărcinată sau până la vârsta de trei ani al copilului, în condițiile în care rata de natalitate este destul de ridicată (aproximativ 9‰ ) iar 45% din populație sunt de religie musulmană. Este acceptat divorțul prin consimțământ dar nu cel din culpă, iar femeia este dependentă financiar de bărbat, ceea ce face divorțurile greu de realizat.
Printre motivele comune ale divorțului din culpă, legislația franceză se referă și la scenele și limbajul injurios, o atitudine permanent ofensatoare față de celălalt soț sau, dimpotrivă, o tăcere continuă și de lungă durată, comentarii indiscrete făcute în public sau aluzii defăimătoare la adresa celuilalt soț, acuzații publice ce ar putea atrage sancțiuni penale, injurii aduse părinților celuilalt soț, refuzul de a avea copii când nu se datorează unui motiv medical, îngrădirea libertății religioase a unuia dintre soți etc.
Curtea de Casație franceză, prin decizia n° 02-20547 din 11 ianuarie 2005, a validat un divorț pentru motivul că soția era dependentă de alcool, ceea ce a dus la dezbinarea relațiilor conjugale.
Conform unui studiu pe o perioadă de 100 de ani în Statele Unite ale Americii, numărul de căsătorii și de divorțuri a crescut considerabil între 1870 și 1970, dar creșterea a fost mai importantă pentru divorțuri (de 50 de ori mai multe divorțuri în1967 decât în 1867 și doar de 5.4 ori mai multe căsătorii). Nu au fost înregistrate statistici cu privire la desfacerea căsătoriei înainte de 1867, cu toate că aceasta nu era interzisă și câteva cazuri au fost. Printre factorii explicativi ai numărului scăzut de divorțuri ar fi posibilitățile economice ale femeilor care erau minime în afara căsătoriei, mai ales în perioada în care acestea nu aveau un loc de munca.
Numărul cazurilor de divorțuri a crescut considerabil după 1970, după introducerea tipului de divorț fără culpă, în care nu mai trebuia demonstrat adulterul sau violenta în familie, fiind mai simplu de obținut de către femei.
Capitolul 5. Divorțul din cauza stării de sănătate
Așa cum este prevăzut la art. 373 d) CC, divorțul poate avea loc la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei. În acest caz, instanța va administra probe privind existența bolii și starea sănătății soțului bolnav și va pronunța divorțul, fără a face mențiune despre culpa soților, conform art. 381 CC și 932 CPC. Acest fapt nu este în opoziție cu principiul datoriei de respect reciproc, fidelitate și sprijin moral (art.309 CC), deoarece divorțul este admisibil numai dacă cererea vine din partea soțului a cărui stare de sănătate este afectată.
Instanța va trebui să determine cu certitudine și pe bază de probe starea de sănătate a soțului bolnav și gravitatea bolii, dacă aceasta face, într-adevăr, imposibilă continuarea căsătoriei. În lipsa unui text de lege, se apreciază că sunt vizate atât afecțiunile fizice, organice, cât și cele psihice, indiferent daca este o boala tratabilă sau nu și dacă a intervenit în timpul căsătoriei sau înainte.
În cazul în care ambii soti au probleme de sanatate, divortul poate fi cerut de oricare dintre ei, prin acord.
Codul civil precizează în art. 276 că este interzis să se căsătorească alienatul mintal și debilul mintal, ca motiv de nulitate absolută a casatoriei, iar în art. 278 faptul ca o căsătorie nu se încheie dacă viitorii soți nu declară că și-au comunicat reciproc starea sănătății lor.
Contaminarea venerică este reglementată în art. 353 din Codul penal, astfel transmiterea unei boli venerice, prin raport sexual de către o persoană care știe că suferă de o astfel de boală, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
În plus, transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA – de către o persoana care știe ca suferă de această boală se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani. Anularea căsătoriei din aceste motive poate fi cerută în termen de 6 luni.
Daca soțul bolnav nu introduce cererea de divorț, soțul sănătos poate cere divorțul din culpă sau să inițieze separarea în fapt, iar după doi ani sa ceară divorțul, așa cum este stipulat în art.935 CPC.
5.1 Drept comparat
România este printre putinele tari care reglementeaza divortul din cauza starii de sanatate.
În majoritatea tarilor, anuntarea partenerului despre o eventuala boala transmisibila, înainte de casatorie, este obligatorie, iar prin casatorie, cei doi soti îsi jura sprijin reciproc si au obligatia de îngrijire, iar starea de sanatate nu poate fi invocata ca motiv de divort. În juramintele facute în timpul casatoriei în Italia, la fel ca în majoritatea casatoriilor catolice, cei doi soti rostesc cuvintele: ”Promit să-ti fiu fidel pentru totdeauna, la bine si la greu, sanatosi si bolnavi…”
Cu toate acestea, starea de sanatate a partenerului nu împiedica divortul, doar că aceasta nu poate fi motivul juridic care sa justifice cererea, chiar daca este principalul motiv personal. În plus, sotul afectat poate acuza pe celalalt de lipsa de ajutor, care este obligatoriu pâna la pronuntarea divortului si nu pâna la introducerea cererii. La fel, refuzul celui afectat de a urma tratamentul necesar poate constitui cauza ce duce la un divort din culpă.
Capitolul 6. Efectele divorțului
6.1 Data desfacerii căsătoriei (art. 382 CC)
Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă. Prin excepție, dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii soțului reclamant, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului. Acțiunea continuată de moștenitori este admisă numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât, iar căsătoria se socotește desfăcută la data introducerii cererii de divort.
În cazul divorțului pe cale administrativă sau notarială, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorț.
6.2 Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți
6.2.1 Numele de familie după căsătorie (Art.383 CC)
La încheierea căsătoriei, soții pot conveni să își păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite.3 De asemenea, un soț poate să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite. La desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanța ia act de această înțelegere prin hotărârea de divorț.
Dacă nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți poartă numele dinaintea căsătoriei.
Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei. Astfel de motive pot fi de natura morală sau materială, cum ar fi păstrarea aceluiași nume de familie al mamei cu al copiilor său, cel mai des întâlnite, sunt cazurile artiștilor, persoanelor cunoscute sub numele de familie din timpul căsătoriei și pe care doresc să-l păstreze. De astfel, pentru cetățenii români care lucrează sau studiază în străinătate, schimbarea tuturor documentelor cu noul nume presupune un demers greu și costisitor. Este necesar însă ca partea care invoca un astfel de interes sa motiveze și vătămarea pe care ar suferi-o în situația în care si-ar schimba numele dobândit prin căsătorie.
6.2.2 Drepturile soțului divorțat (Art. 384 CC)
Divorțul este considerat pronunțat împotriva soțului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria. Soțul împotriva căruia a fost pronunțat divorțul pierde drepturile pe care legea sau convențiile încheiate anterior cu terții le atribuie acestuia, dar aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorțului prin acordul soților.
Este cazul, de exemplu, al contractului de închiriere, al cărui beneficiu poate fi atribuit unuia dintre soți, ținând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți la desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți și aceștia nu se înțeleg. Soțul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt soț o indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuință, cu excepția cazului în care divorțul a fost pronunțat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă există bunuri comune, indemnizația se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soțului căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere.
Un alt exemplu de drept care se poate pierde în cazul unui divorț îl reprezintă întreținerea între soți (art. 389 CC) și prestația compensatoare (art.390 CC).
Soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are drept la întreținere și atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.
Întreținerea datorată se stabilește până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale și cu starea de nevoie a creditorului. Această întreținere, împreună cu întreținerea datorată copiilor, nu va putea depăși jumătate din venitul net al celui obligat la plată.
Când divorțul este pronunțat din culpa exclusivă a unuia dintre soți, acesta nu beneficiază de întreținere decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei, iar în afara altor cazuri prevăzute de lege, obligația de întreținere încetează prin recăsătorirea celui îndreptățit.
În cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât, soțul reclamant poate beneficia de o prestație care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale celui care o solicită.
Prestația compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puțin 20 de ani, iar soțul care solicită prestația compensatorie nu poate cere de la fostul său soț și pensie de întreținere.
6.3 Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți
6.3.1 Efecte cu privire la regimul matrimonial
Potrivit dispozițiilor art.385 CC, regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț, cu excepția situației în care soții solicită instanței să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separației lor în fapt.
La încetarea regimului comunității de bunuri prin desfacerea căsătoriei, foștii soți vor rămâne coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părți ce îi revine fiecăruia, conform art.356 CC.
Actele de înstrăinare și de grevare (Art.346 CC) precum și actele din care se nasc obligații în sarcina comunității, încheiate de unul dintre soți după data introducerii cererii de divorț, sunt anulabile, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soț. În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință (art.345 (4) CC).
Dispozițiile art.385 CC se aplica numai în cazul divorțului care intervine după data intrării în vigoare a noului Cod civil.
Dispozițiile art. 386 din Codul civil sunt aplicabile numai in cazul in care cererea de divorț este introdusa după intrarea in vigoare a Codului civil, iar actele juridice sunt încheiate de un soț in frauda celuilalt soț după data introducerii cererii de divorț (art. 44 LPA).
Efectele divorțului sunt opozabile față de terți numai în măsura în care procesul de divorț este adus la cunoștință publică și înregistrat ca atare în registrele de publicitate: Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii, așa cum este stipulat în art. 334 CC. În caz contrar, fată de terți efectul încetării regimului matrimonial nu se produce.
6.3.3.1 Cine plătește ratele la credit după divorț
România este o țară în care predomină contractele de munca pe timp indeterminabil și unde obținerea unui credit se face fără mari eforturi. Majoritatea românilor sunt proprietarii caselor unde locuiesc și majoritatea au putut cumpăra case cu ajutorul unor credite oferite de către bănci iar banii urmează a se restitui pe o perioada de până la 30 de ani.
În cazul unui divorț, pe lângă partaj se pune și problema plății unui astfel de credit : cine rămâne cu locuința și cine plătește creditul. Efectele desfacerii căsătoriei nu se răsfrâng automat asupra contractelor de credit; persoanele în cauză trebuie să facă demersuri speciale pentru modificarea contractelor de credit. Creditul reprezintă o datorie comună, iar soții răspund cu bunurile comune, iar cel cu venituri mai mari este titularul principal. Conform regulamentului BNR, obligațiile contractuale față de bancă nu se sting că urmare a hotărârii de divorț sau a înțelegerii amiabile la notar cu privire la renunțarea unuia dintre soți la pretențiile asupra imobilului, acest act fiind unul care nu își produce efecte asupra contractului de credit decât după efectuarea operațiunii de preluare credit de către unul dintre soți.
Soții pot stabili de comun acord care dintre ei va rămâne în continuare titularul contractului de credit. În lipsa acordului, instanța de judecată va dispune raportat la cotele de contribuție ale fiecăruia la dobândirea bunurilor comune. Noul titular va avea obligația de a achita o compensație bănească celuilalt soț. În plus, conform art. 388 CC, soțul vinovat de divorț poate fi obligat la plata unei compensații bănești pentru prejudiciul produs celuilalt soț ca urmare a desfacerii căsătoriei.
În cazul în care partea care dorește să rămână cu imobilul în urma divorțului nu are un salariu care sa acopere creditul, titularul principal nu poate nici fi scos din credit și nici sa i se reducă cota de contribuție la credit și prin urmare este urmăribil, cel puțin până în momentul în care se găsește un nou codebitor care sa acopere suma necesară creditului.
Una din condițiile creditului ipotecar este ca imobilul să nu fie înstrăinat mai devreme de cinci ani fără stingerea integrală a creditului, prin urmare cei doi foști soți nu pot renunța la coproprietate decât dacă se găsește un alt codebitor solvabil și se recurge la partaj (art.357 CC), procedură foarte costisitoare. Pentru ca în cazul partajului creditul să fie preluat doar de unul din soți, este necesar acordul băncii. Până la finalizarea partajului, comunitatea subzistă atât în privința bunurilor, cât și în privința obligațiilor. Totodată, în lipsa unui acord al creditorului, ipoteca se păstrează până la rambursarea creditului, inclusiv în cazul în care se schimbă persoana care este proprietarul bunului ipotecat. În cazul unui credit negarantat, după desfacerea căsătoriei, instanța sau părțile prin acordul lor vor stabili cota-parte a fiecăruia pentru rambursarea creditului.
In cele mai multe cazuri când soții nu au puterea financiară de a duce singuri creditul se ajunge la vânzarea imobilului pentru stingerea datoriei la bancă.
Curtea de apel Constanta, prin decizia civilă nr. 13/FM din 2010 a analizat situația unui cuplu debitor ipotecar și a dispus desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a soției. Instanța a constatat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei dreptul de proprietate asupra unui imobil, care la momentul judecății avea valoarea de circulație de 120.300 lei. S-a constatat că reclamantul a avut o cotă de contribuție de 75% la dobândirea bunului comun, iar pârâta o cotă de 25%, imobilul fiind dobândit prin credit. Instanța a atribuit reclamantului dreptul de proprietate asupra imobilului și a obligat reclamantul la plata către pârâtă, în termen de 30 de zile, a sumei de 30.000 lei cu titlul de sultă. A obligat de asemenea pe reclamant să achite în continuare ratele la credit.
Așa cum a arătat judecătoria Răcari în decizia nr. 723/2007, și în cazul unor credite mai mici, negarantate, se poate ajunge după divorț la plăți compensatorii.
În speță, părțile au contractat în timpul căsătoriei un împrumut bancar de 3.400 euro, ambele având calitatea de împrumutați în contractul de credit.
S-a constatat că restituirea împrumutului s-a făcut, atât în timpul căsătoriei cât și după desfacerea căsătoriei prin divorț, de către reclamantă. Ulterior, instanța a obligat pârâtul la plata a jumătate din ratele bancare achitate de reclamantă la dobândirea bunurilor comune.
În sens opus la cele scrise mai sus, creșterea numărului de divorțuri poate avea efecte benefice pentru economie, din simplul motiv ca e stimulata cererea de credite în vederea achiziției de locuințe și de bunuri de folosință îndelungată. Când două persoane se separă, cel puțin unul dintre ei va avea nevoie sa se mute poate într-o casă nouă, să-si ia un televizor sau o mașină de spălat, iar soluția cea mai simplă este cererea unui credit la bancă.
6.3.2 Dreptul la despăgubiri (art.388 CC)
Soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească. Instanța de tutelă soluționează cererea prin hotărârea de divorț.
În cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării in vigoare a Codului civil, instanța de judecată poate să dispună divorțul din cauza unor motive temeinice și dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei, chiar dacă retine culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorț subzistă și după intrarea în vigoare a Codului civil (art.42 LPA).
Aceasta dispoziție este aplicabilă în cazul în care motivele de divorț s-au ivit după intrarea in vigoare a Codului civil, la 1 octombrie 2011 (art.45 LPA). Potrivit dispozițiilor art. 223 din Legea nr. 71/2011 dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel. procesele și cererile în materie civilă în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de către instanțele legal investite în conformitate cu dispozițiile legale materiale și procedurale în vigoare la data la care au fost pornite. De la această regulă, în materia divorțului, exista o sigură derogare stipulată de art. 42 din Legea nr. 71/2011, care prevede că instanța va putea dispune divorțul în temeiul art. 373 lit.b CC (din culpa unuia sau a ambilor soți) și pentru acțiuni înregistrate anterior intrării în vigoare a Noul Cod Civil.
Astfel, într-o acțiune de divorț înregistrată anterior intrării în vigoare a Noul Cod Civil instanța de fond aplica Codul familiei sau eventual art. 373 lit.b CC, dacă părțile precizeaza acțiunea în acest sens, însă nu pot să aplice dispozițiile art. 373 lit.c CC (la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani) deoarece această dispoziție nu este mentionata în art. 42 din Legea nr. 71/2011.
Prejudiciul poate fi material (un credit pentru casa, pe care soțul rămas sa locuiască va trebui sa-l plătească singur) sau de ordin moral (cazul unui preot care poate profesa cu condiția sa fie căsătorit). De astfel, potrivit art. 1357 CC, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Prejudiciul nu trebuie confundat cu diferența de nivel de trai intervenită prin divorț, care poate genera dreptul la prestația compensatorie. În cazul dreptului la despăgubiri nu are relevanță nivelul de trai al soților și nici durata căsătoriei, iar prejudiciul trebuie să fie, în toate situațiile, dovedit. Despăgubirile vor fi acordate numai prin hotărârea de divorț, chiar dacă se stabilește și prestație compensatorie sau pensie de întreținere în beneficiul respectivului soț.
Dispozițiile art. 388 CC, prin care este reglement at dreptul la despăgubiri al soțului nevinovat, se pot aplica atât în cazul în care culpa aparține în totalitate soțului reclamant, cât și atunci când aceasta aparține în totalitate soțului pârât.
Nu pot fi acordate despăgubiri însă, atunci când culpa în desfacerea căsătoriei aparține ambilor soți.
6.3.3 Obligația de întreținere între foștii soți (art. 389 CC)
Prin desfacerea căsătoriei, obligația de întreținere între soți încetează.
Soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are drept la întreținere și atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.
Cuantumul întreținerii datorate se stabilește până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale și cu starea de nevoie a creditorului, fapt menționat atât în art.389 CC cât și în art.529 (1) CC. Această întreținere, împreună cu întreținerea datorată copiilor, nu va putea depăși jumătate din venitul net al celui obligat la plată (art.309 și art.529 (3) CC).
Când divorțul este pronunțat din culpa exclusivă a unuia dintre soți, acesta nu beneficiază de întreținere decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei, iar în afara altor cazuri prevăzute de lege, obligația de întreținere încetează prin recăsătorirea celui îndreptățit.
Noțiunea de „mijloace„ la care se referă Codul Civil, în funcție de care se stabilește întinderea obligației de întreținere, are în vedere nu numai mijloacele materiale efectiv realizate, ci și aptitudinea de a munci a celui obligat la întreținere, care constituie însuși izvorul obținerii mijloacelor materiale, așa cum a fost precizat într-o speță a Judecătoriei Oradea.
Aceasta este rațiunea pentru care practica judiciară a stabilit că în cazul în care debitorul obligației de întreținere nu realizează venituri sau acesta nu poate fi dovedit, cuantumul pensiei de întreținere se determină prin raportare la venitul minim pe economie.
Ca regulă generală, obligația de întreținere încetează prin recăsătorirea celui îndreptățit la primirea ei, cu excepția altor cazuri prevăzute de lege. Însă recăsătorirea soțului care datorează întreținerea nu atrage încetarea obligației de plata, chiar daca acesta are obligații concomitente de întreținere atât fata de fostul soț cât și fata de soțul din căsătoria actuală.
6.3.4 Prestația compensatorie (art.390 – 395 CC)
În cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât, soțul reclamant poate beneficia de o prestație care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale celui care o solicită. Prestația compensatorie este o institutie nou reglementata în Codul civil, deoarece nu era prevazuta în Codul familiei, acesta se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puțin 20 de ani iar soțul care o solicită nu poate cere de la fostul său soț și pensie de întreținere, în condițiile art. 389 CC. În cazul în care s-ar aplica prestatia compensatorie pentru actiunile dinainte de 1 octombrie 2011, instanța ar aplica retroactiv dispozițiile Noului Cod Civil, încălcând astfel principiul neretroactivității legii civile, prevazuta de art. 15 alin. 2 din Constituție, precum și art. 1 CC.
Prestația compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei și se ține seama atât de resursele soțului care o solicită, cât și de mijloacele celuilalt soț din momentul divorțului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum și de orice alte împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta și starea de sănătate a soților, contribuția la creșterea copiilor minori pe care a avut-o și urmează să o aibă fiecare soț, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfășura o activitate producătoare de venituri și altele asemenea.
Sotul care solicita pestatia compensatorie trebuie sa sufere în urma divortului un dezechilibru semnificativ în conditiile sale de viata. Pentru ca instanta sa poata verifica conditia existentei dezechilibrului semnificativ, reclamantul trebuie să pobeze această cerere, mai precis sa mentioneze ca în timpul casatoriei îi erau asigurate conditii de viata care propuneau cheltuieli în cuantum de X lei, iar venitul sau dupa divort este mult mai mic.
În cazul divortului din culpa exclusiva a reclamantului, când acesta îsi asuma esecul casatoriei, prestatia compensatorie poate fi acordata inclusiv in cazul in care casatoria este desfacuta pentru despartirea in fapt, de peste 2 ani.
Din punct de vedere procedural, acest drept trebuie invocat și solicitat prin cererea de divorț sau prin cererea reconvențională, conform art. 919 (1e) CPC. În caz contrar, o cerere separată va fi respinsă ca tardiv formulată. Data de la care începe sa curgă este data cererii de divorț, respectiv a cererii reconvenționale și încetează prin decesul unuia dintre soți, prin recăsătorirea soțului creditor, precum și atunci când acesta obține resurse de natură să îi asigure condiții de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei.
Prestația compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparțin debitorului. Renta poate fi stabilită într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată. Renta și uzufructul se pot constitui pe toată durata vieții celui care solicită prestația compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care se stabilește prin hotărârea de divorț, de caatre instantaa de tutelaa.
În cazul în care în urma unui divort domiciliul unui copil minor este stabilit la unul dintre parinti, iar un eventual partaj ar determina schimbarea condițiilor de viață a acestuia și a minorului, instanta poate stabili uzufructul viager asupra locuintei familiei în favoarea lor.
Instituirea dreptului de uzufruct reglementată de art. 392 CC reprezintă o restrângere a dreptului de proprietate al soțului vinovat pentru desfacerea căsătoriei, însă această restrângere este permisă de lege și este urmarea a conduite culpabile a soțului vinovat pentru divorț.
Instanța, la cererea soțului creditor, îl poate obliga pe soțul debitor să constituie o garanție reală sau să dea cauțiune pentru a asigura executarea rentei (art.393, 2249(1) și 1723 CC).
Instanța poate mări sau micșora prestația compensatorie, dacă se modifică, în mod semnificativ, mijloacele debitorului și resursele creditorului. În cazul în care prestația compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcție de rata inflației (art. 394 (2) și art.2248 (1) CC).
6.4 Dreptul comparat
A. Elveția
În dreptul elvețian, prestația compensatorie este reglementată la art. 125 CCE. Tribunalul federal din Lausanne consideră că o căsătorie de 5 ani, din care nu au rezultat copii este considerata de scurta durata și condițiile de viața ale fiecărui soț nu au fost influențate. Pentru o durată între 5 și 10 ani situația se analizează în amănunt, iar pentru o căsătorie care durat cel puțin 10 ani se consideră că aceasta a influențat modul de viața al soților și atunci trebuie puși în situația economică în care se aflau înainte de căsătorie. În cazul în care soțul defavorizat este apt de muncă dar nu are o pregătire profesională, trebuie sprijinit pentru a urma o formare, astfel încât să se poate angaja cât mai repede.
Un exemplu luat din jurisprudența elvețiană este decizia ATF 127 III 136, privind separarea de corp pe timp indeterminat a doi cetățeni germani (A și B) rezidenți la Geneva. Separarea s-a pronunțat în septembrie 1995 iar căsătoria durase 23 de ani, în care soția A nu a lucrat, familia putând trăi foarte bine doar din veniturile soțului. Aceasta s-a ocupat de creșterea fiului lor, în vârsta de 10 ani la momentul separării. Soțul B si-a luat angajamentul să plătească toți banii necesari mamei și copilului, care au rămas în apartamentul conjugal. Trei ani mai târziu, în noiembrie 1998 B a cerut divorțul, iar la câteva zile mai târziu s-a născut un copil din legătura pe care o avea cu C. Divorțul s-a pronunțat în februarie 2000. In momentul pronunțării, Tribunalul de prima instanța din Geneva a condamnat pe B să plătească soției suma de 2500 CHF lunar timp de 6 luni, după care ‰ CHF timp de 2 ani și 800 CHF încă un an de zile, adică un total de 3 ani și 6 luni de prestație compensatoare.
În plus, instanța a ordonat transferul sumei de 75000 CHF de la Casa de Asigurări de Pensii a soțului către un cont liber la care sa aibă acces și soția. La toate astea s-au adăugat 4750 CHF ca titlu de lichidare definitivă a regimului matrimonial.
Doamna A a făcut recurs împotriva acestei decizii invocând art.125 alin.2 CCE, care stipulează că pentru a determina valoarea prestației compensatorii, judecătorul trebuie să țină cont de durata căsătoriei, repartizarea sarcinilor în casă, nivelul de trai pe durata căsătoriei, vârsta soților la momentul pronunțării divorțului și veniturile acestora, cerând astfel o indemnizație de 5340 CHF pe o durata nelimitată, pe motiv că A nu a mai lucrat de 17 ani, ocupându-se de creșterea copilului iar la vârsta sa, 44 de ani, o reintegrare pe piața muncii poate fi destul de dificilă. In plus, A nu vorbește și nu înțelege limba franceză și nu dispune de o formare profesională.
Curtea a respins recursul pe motiv că minorul are vârsta necesara pentru a nu mai depinde de mama sa (15 ani), iar A are o experiența de 10 ani în contabilitate în Germania și vorbește limbile germană și engleză, cea ce îi poate permite să se angajeze în Geneva, pe baza principiului « clean break ». La aceasta, A s-a opus din nou, invocând faptul că nu cunoaște informatica și noile aplicații disponibile pe piață, ceea ce îi va îngreuna situația la un nou loc de muncă. Ca răspuns, instanța a arătat că A a cumpărat în 1998 un computer performant, ceea ce presupune că A cunoaște noutățile în informatica sau cel puțin s-ar putea descurca.
În plus, Oficiul Cantonal pentru Ocuparea Forței de Muncă are materialele necesare pentru a ajuta cetățenii să se reintegreze pe piața muncii.
A a încercat mai multe recursuri pentru mai multe motive, ceea ce a făcut ca instanța să le considere neîntemeiate și a acuzat reclamanta de încălcarea principiului bunei credințe.
Având în vedere că paratul B si-a refăcut viața și are doi minori de întreținut, instanța a concluzionat ca A să primească timp de un an suma de 2500 CHF, următorii doi ani suma de ‰ CHF și pentru cel de-al patrulea an suma de 800 CHF, timp în care trebuie să caute un loc de muncă pentru a se putea întreține.
Legislația elvețiană, că și cea engleză, se bazează pe două principii : « clean break », conform căruia divorțul înseamnă întreruperea legăturilor dintre soți și crearea independenței financiare și principiul solidarității, conform căruia soții pot continua să se sprijine material și după divorț. Codul civil elvețian (art. 125) acorda întreținerea pentru motive rezonabile, în funcție de nivelul de trai al fiecărui soț, de durata căsătoriei, de vârsta și starea de sănătate și alte aspecte, punând soțul în situația în care se afla înainte de căsătorie. O căsătorie creează legături de solidaritate între soți, iar legea elvețiana Îi impune, în unele condiții, soțului cu posibilități economice mai bune sa contribuie la întreținerea echitabila a soțului cu posibilități economice mai slabe.
În Elveția, legea națională asigură persoanelor divorțate dreptul de a se recăsători, fără restricții nerezonabile, așa cum a precizat CEDO, în anul 1987, în cauza F. C. Elveției nr. 11329/85. Tribunalul din Lausanne, conform art. 150 din Codul civil elvețian – în prezent abrogat – a interzis domnului F. sa se căsătoreasca o perioada de trei ani, deoarece se căsătorise deja de trei ori, la intervale foarte mici de timp. Imediat după ce interdicția a luat sfârșit, dl.F s-a căsătorit pentru a patra oara, din această unire s-a născut, o lună mai târziu, un copil. Viitoarea soție a lui F a putut să se considere lezată, personal și direct, de măsura care i s-a aplicat acestuia din urmă; din moment ce ea nu era nici minoră și nici alienată mintal, drepturile ei nu erau cu nimic protejate. în ce privește copiii care urmau să se nască, riscau și ei să simtă contralovitura interdicției; desigur, legea elvețiană nu mai cunoaște noțiunea de copil nelegitim, dar copilul natural poate avea de suferit din cauza unor prejudecăți și deci să suporte un handicap social. Copilul lui F. venind pe lume la o lună după recăsătorirea părinților săi, decesul unuia dintre ei sau o simplă întârziere în îndeplinirea formalităților legale ar fi fost suficiente pentru a-l face să se nască în afara căsătoriei. în concluzie, măsura litigioasă, care a atins însăși substanța dreptului la căsătorie, apare ca neproporțională cu țelul legitim urmărit. A avut loc deci o încălcare a art. 12 CEDO.
« Clean break » reprezintă eliberarea de îndatoririle financiare care ar putea rămâne între soți și după divorț. Soții se pot înțelege să semneze un acord oficial prin care sa obțină aprobarea de Clean Break, prin care renunța la orice pretenție cu privire la bunuri, proprietăți, venituri sau pensie.
Acest act trebuie validat de către Curtea Supremă iar prezenta parților nu este obligatorie, acestea putând sa-si exprime eventualele note prin intermediul unei scrisori înainte de validare.
Fără un clean break, în cazul în care unul dintre foștii soți câștigă la loterie sau moștenește o proprietate, celălalt are dreptul sa ceara o parte din câștig.
Fiind un act voluntar și opțional, în general clean break-ul nu se semnează când din căsătorie rezulta copii minori sau se semnează dar doar cu privire la anumite aspecte, precizând-se expres ce se așteaptă de la cealaltă parte.
Elveția dispune de un sistem bazat pe trei piloni de pensii : pilonul 1, care permite acoperirea nevoilor vitale la pensionare ; pilonul 2 (pensia ocupaționala) se aplica persoanelor cu un salariu mai mare decât minimul pe economie și asigura angajaților, în caz de nevoie, sa-si mențină nivelul de trai anterior cauzei care a provocat acea nevoie ; pilonul 3 este echivalentul asigurării de viața în Franța și se constituie din economiile voluntare efectuate de către salariat.
Art. 122 CC elvețian dispune că atunci când unul dintre soți este afiliat la o instituție de pensie ocupaționala și că încă nu a beneficiat de acesta pensie, fiecare soț are dreptul la jumătate din pensia celuilalt, calculata pe durata căsătoriei. In cazul în care ambii soți sunt afiliați, atunci se împarte doar diferența dintre cele doua pensii.
Art. 123 CCE prevede că unul dintre soți poate renunța, prin convenție, la acest tip de pensie, cu condiția sa beneficieze de ceilalți doi piloni. Judecătorul poate refuza acest partaj, dacă se dovedește a fi inechitabil în raport cu situația economica a soților. În cazul în care s-a beneficiat deja de cel de-al treilea pilon, soții pot obține o indemnizare echitabila (art.124 CCE).
B. Anglia
Un alt tip de document în divorțul englez este Clean Break-ul Amânat, atunci când partea obligată rămâne fără serviciu sau este în formare profesionala. Actul se amână pana situația financiara se stabilizează și este obligatoriu, spre deosebire de primul, care este opțional.
Există și cazuri în care partea obligată ascunde adevărul și declară averi necorespunzătoare adevărului, așa cum a fost, în 2013, cazul unui magnat din domeniul petrolier sau al unui bijutier, pe care Curtea i-a sancționat pentru fals în declarații.
În 2015 Curtea Supremă Engleză a avut de analizat două cazuri în care două femei și-au dat seama că au fost înșelate de către foștii soți în legătură cu situația lor financiară. Aceștia au declarat, la încheierea divorțurilor, în 2012, respectiv în 2004 că sunt aproape de faliment și astfel soțiile lor au obținut sume mici de bani. Curtea a statuat că aceste cazuri se pot redeschide și reanaliza situația financiară, astfel că fiecare soție a obținut ceea ce i se cuvenea.
Decizia Curții a fost criticată de către marile case de avocatură engleze deoarece aceasta ar putea determina o explozie de cereri de reevaluare a situației financiare a foștilor soți, la momentul divorțului, de către părțile care nu sunt mulțumite cu ceea ce au primit.
C. Italia
Codul civil italian adaugă la obligația de întreținere și alimentele (art. 433 CC). In art. 156, printre efectele separării dintre soți este specificat faptul că dispozițiile referitoare la alimente rămâne valabil, iar în cazul divorțului, acesta poate fi înlocuit cu așa numitele «cecuri de divorț » (assegno divorzile), care este un drept de credit imprescriptibil, la care nu se poate renunța, care durează până la o nouă căsătorie a soțului primitor sau până la decesul sau falimentul celui obligat.
Acesta nu se confundă cu obligația de întreținere, care este cumulabilă cu acest tip de ajutor pentru alimente. În cazul în care soțul obligat refuză să plătească acest tip de cec, soțul nevoiaș îl poate obliga chiar și pe angajatorul celuilalt să ii dea până la jumătate din suma necesară, angajatorul putând chiar fi chemat în instanță.
Dreptul la alimente aparține principiului de solidaritate și este specificat în art.2 din Constituția Republicii Italiene iar caracterul său imprescriptibil este specificat în art. 2934 din Codul civil italian.
6.5 Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori
Potrivit art.40 din Codul Familiei (în vigoare pâna la 1 octombrie 2011), „instanța judecătorească va hotărî, odată cu pronunțarea divorțului, căruia dintre părinți vor fi încredințați copiii minori. În acest scop, instanța va asculta părinții și autoritatea tutelara si, ținând seama de interesele copiilor, pe care de asemenea ii va asculta, daca au împlinit vârsta de zece ani, va hotărî, pentru fiecare dintre copii, daca va fi încredințat tatălui sau mamei.” Aceasta dispoziție a fost modificata de art. 263, 396 și 397 CC, care introduc interesul superior al copilului și faptul că autoritatea părinteasca revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel.
Prin noul Cod civil, legiuitorul statuează principiul interesului superior al copilului, după modelul legislațiilor moderne, ca principiu de bază a societății românești. Principiul este deja în vigoare în legislația românească începând cu intrarea în vigoare a Legii 272/2004 (Art. 02), prin urmare, aplicarea acestui articol era imediata în hotărârile instanțelor de judecata din România, și înainte de 1 octombrie 2011, care încearcă să definească interesul superior al minorilor înainte de a decide încredințarea către o parte sau alta.
Instanța determină interesul major al copilului prin examinarea tuturor criteriilor de apreciere, și anume: vârsta acestuia, conduita celor doi părinți, situația materială a fiecărei părți , posibilitățile lor concrete de a se ocupa efectiv de copil, împrejurări reliefate în ancheta psihosocială.
De astfel, principiul interesului superior al copilului este reglementat și de art.24 (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în art.3 din Convenția cu privire la drepturile copilului și în Principiile legislației europene privind autoritatea părintească.
Instanța de tutelă hotărăște, odată cu pronunțarea divorțului, asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori, ținând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum și, dacă este cazul, de învoiala părinților, pe care îi ascultă (art.396 CC). În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei.
Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere și a primi orice informație, potrivit cu vârsta sa, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește (art.264 CC).
6.5.1 Exercitarea autorității părintești (art.397-399 CC)
Autoritatea părintească este definită în art.483 CC ca fiind ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți. Părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate. Părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală,
de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia (art.487 CC).
După divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel.
Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, iar celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia. Custodia unică a reprezentat până la 30 septembrie 2011 singura modalitate prin care instanța de judecată putea, din punct de vedere legal, să rezolve problema încredințării minorilor, dar acest aspect s-a schimbat pentru a fi conform prevederilor internaționale privind egalitatea în drepturi a părinților:
Un astfel de exemplu este detaliat în cazul unei minore născute în timpul căsătoriei, dar concepută înainte, cu altă persoană, iar o acțiune în tăgada paternității a fost deja înregistrată. Instanța a dispus ca exercitarea autorității părintești va reveni în exclusivitate mamei, conform art. 398 CC.
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale- art.14 (interzicerea discriminării)- și art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie). Din acest punct de vedere au fost adaptate legislațiile mai multor țări, cum ar fi Elveția, unde, până la 1 iulie 2014, în cazul copiilor născuți în afara căsătoriei, doar mama avea autoritatea părintească (art.296 Cod civil elvețian).
În luna octombrie 2015 s-a aprobat de către Adunarea Parlamențară a Consiliului Europei Rezoluția 2079 (2015) privind "Egalitatea și autoritatea părintească comuna: rolul tatilor". Ea propune măsuri pentru a promova egalitatea între bărbați și femei în exercitarea autorității părintești comune, inclusiv în cazurile de separare și divorț.
Pe pagina de internet a Asociației Române pentru Custodia Comună,organizație care militează pentru egalitatea părinților în ce privește creșterea și educarea copiilor și combaterea alienării parentale, se găsesc manuale, articole de specialitate, hotărâri judecătorești și un model de plan parental utilizabile de avocați, judecători și mediatori.
În mod excepțional, instanța de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într-o instituție de ocrotire. Acestea exercită drepturile și îndatoririle care revin părinților cu privire la persoana copilului. Instanța stabilește dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinți în comun sau de către unul din ei.
6.5.2 Stabilirea locuinței copilului (art.400 CC)
În lipsa înțelegerii dintre părinți sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanța de tutelă stabilește, odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic (art.400 CC). Dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța îi stabilește locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul său superior.
În mod excepțional, și numai dacă este în interesul superior al copilului, instanța poate stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul acestora, ori la o instituție de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului și îndeplinesc toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura sa. În România, cazurile cele mai frecvente sunt reprezentate de părinții plecați în străinătate, iar minorii rămân în grija bunicilor.
6.5.3 Drepturile părintelui separat de copil (art. 401 CC)
În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă decide cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului părintelui separat de minor de a avea legături personale cu acesta.
Aceste drepturi sunt prevăzute și în Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, conform căreia copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane fată de care copilul a dezvoltat legături de atașament. In caz de neînțelegere intre părinți cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul, instanța va stabili un program in funcție de vârsta copilului, de nevoile de îngrijire și educare ale acestuia, de intensitatea legăturii afective dintre copil și părintele la care nu locuiește, de comportamentul acestuia din urma, precum și de alte aspecte relevante în fiecare caz în parte (art.17).
Aceeași lege prevede, la art.19 faptul că minorul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia printr-o măsura dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului. Instanța judecătorească, luând in considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, poate limita exercitarea acestui drept, daca exista motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.
Conform jurisprudenței, un program de legături personale ar trebui să implice în general cel puțin 4 nopți consecutive la fiecare serie de 14 nopți, jumătate din toate vacanțele copilului nu doar vacanțele de Paști, Crăciun sau cea de vară ci și cele inter-semestriale, posibilitatea ca copilul minor să se întâlnească în interiorul săptămânii lucrătoare cel puțin de 2 ori pe săptămână, timp de cel puțin 4 ore.
6.5.4 Stabilirea contribuției părinților (art. 402 CC)
Instanța de tutelă, prin hotărârea de divorț, stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor. Dispozițiile titlului V privind obligația de întreținere se aplică în mod corespunzător. Conform art.530 CC, obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională. Dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani.
În cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului. Instanța de tutela înlocuiește instanța judecătorească din vechiul art. 44 din Codul familiei.
Prevederile art.396-404 CC, referitoare la efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori, sunt aplicabile și cererilor de divorț formulate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil și aflate pe rolul instanțelor de judecata în căile de atac.
6.5.5 Legea aplicabilă cu privire la autoritatea părintească- elemente de extraneitate
Potrivit art. 2611 CC, Legea aplicabilă se stabilește potrivit Convenției privind competenta, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, ratificată prin Legea nr. 361/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 28 decembrie 2007.
Regulamentul 2201/2003 Consiliului privind convenția citată mai sus este aplicabil în materiile civile enumerate în mod limitativ la articolul 1: divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei; atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totala sau parțială a răspunderii părintești reglementat în art. 165 din Metodologia din 21 ianuarie 2011 cu privire la aplicarea unițară a dispozițiilor în materie de stare civilă, aprobată prin H.G. nr. 64/2011 reglementat în art. 267 alin.3 din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici a activității notariale, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 2333/c/2013.
Hotărârile privind divorțul sau separarea legală pronunțate într-o țară a Uniunii Europene sunt recunoscute în celelalte state membre, fără să fie nevoie de o procedură specială. Normele Uniunii privind divorțul și separarea legală (de exemplu, în materie de instanțe competente și recunoaștere) nu se aplică în Danemarca.
Capitolul 7.Desfacerea căsătoriei de-a lungul timpului
Datele cu privire la căsătorii și divorțuri la nivel național sunt bazate pe o colectare anuală de către Eurostat, organismul Comisiei Europene care se ocupă cu statistica, în colaborare cu Divizia de Statistică a Națiunilor Unite (UNSD), date primite de la Institutele Naționale de Statistică ale fiecărei țări. Institutul Român de Statistica (INSSE) prelucrează datele din informațiile primite din buletine statistice demografice completate de oficiile de stare civilă cu date referitoare la nașteri, decese, căsătorii, divorțuri și înregistrări primite de la judecătorii și notariate pentru divorțuri. Rata de divorțialitate reprezintă numărul divorțurilor dintr-un an raportat la populația la 1 iulie din anul respectiv și se exprimă în număr de divorțuri la 1000 locuitori.
Ultimele informații conțin date din anul 2013, urmând ca ultimii 3 ani sa fie analizați pe parcurs. Căsătoria reprezintă o legătură de familie, dar conceptul s-a schimbat de-a lungul timpului iar alternativele acestora, cum ar fi parteneriatele înregistrate sau concubinajul, au devenit din ce în ce mai utilizate și de aceea legislațiile anumitor tari au trebuit sa fie modificate pentru a acorda cât mai multe drepturi cuplurilor, cum ar fi în Elveția, unde parteneriatul este recunoscut în locul căsătoriei între persoanele de același sex, care este recunoscuta în Franța și în alte tari. În Romania nicio alta forma alternativa nu este recunoscuta, iar în cazul în care cetățenii români încheie astfel de acte în străinătate, o data întorși în țară, acestea sunt considerate nule.
Studiile, raportate la un număr de 1000 de locuitori arată că în Uniunea Europeană numărul căsătoriilor a scăzut în ultimul deceniu (foto – culoarea galbena), în timp ce numărul divorțurilor și a copiilor născuți în afara căsătoriei a crescut (foto – culoarea albastra).
În anul 2011 în Uniunea Europeană s-au încheiat 2.1 milioane de căsătorii și 968’000 de divorțuri, adică în medie 4.2 casatorii și 2 divorțuri la 1000 de persoane.
Din anul 1965 numărul căsătoriilor a scăzut cu 50% (de la 7.8 la 4.2), iar numărul divorțurilor a crescut de la 0.8 la 2. Multe din aceste divorțuri se explică prin faptul că între timp divorțul s-a legalizat în multe țări, cum ar fi Italia (1970), Spania (1981), Irlanda (1995) și Malta (2011).
După cum se poate observa în tabelul de mai jos, în România numărul de divorțuri nu a oscilat, spre deosebire de Belgia, unde a crescut considerabil.
La fel de îngrijorător este și numărul copiilor născuți în afara căsătoriei, care în România era practic inexistent înainte de anii 2000 și a crescut în ultimii ani, și foarte probabil va mai creste, și datorita faptului ca noul Cod civil, în vigoare de la 1 octombrie 2013, recunoaște copiilor născuți în afara căsătoriei aceleași drepturi ca și celor născuți în timpul căsătoriei, în articolul 260.
În România, în 2011, conform recensamântului, aproape jumătate din populația stabilă erau persoane căsătorite- 4.818,4 mii bărbați și 4.868,8 mii femei. Două persoane din 5 nu fuseseră niciodată căsătorite, persoanele văduve reprezentau o zecime din totalul populației stabile, iar persoanele divorțate dețineau o pondere de 4,2%. În uniune consensuală au declarat că trăiesc 745,5 mii persoane. Rata căsătoriilor a scăzut de la 8,3‰ de locuitori (după anul 1990), până la 6,95‰ de locuitori în 2008, trecând printr-un punct de minim în anul 2001: 5,8‰ de locuitori.
Căsătoriile după starea civilă a soților înainte de căsătorie:
Din punct de vedere istoric, dreptul canonic ortodox, spre deosebire de dreptul catolic, a recunoscut întotdeauna instituția divorțului și a respins-o pe cea a separației de corp.
Caracteristica dogmei ortodoxe este, de pildă, interdicția celei de a patra căsătorii găsind-și sorgintea într-o dispută, intrată în analele bisericii, dintre împăratul Bizanțului și patriarhul de la Constantinopol, care a refuzat sa-i acorde dreptul de a se căsători după ce divorțase de trei ori; regula a existat în dreptul tuturor țărilor ortodoxe și subzista încă în dreptul grec modern. De altfel, acesta din urmă reprezintă sistemul juridic cel mai puternic influențat de teologia ortodoxa. În dreptul grec, de exemplu, căsătoria se încheie numai în fața unui preot ortodox, fiind interzis oricărui grec ortodox sa se căsătoreasca cu o persoană de altă religie.
În 1803, Codul lui Napoleon a menționat divorțul, dar a circumscris considerabil motivele pentru care poate fi pronunțat și a reintrodus instituția separației de corp, care fusese scoasă în timpul revoluției.
În țară noastră, Codul civil din 1865, introdus de Alexandru Ioan Cuza, a reglementat pentru prima dată impedimentele la căsătorie rezultate din rudenia de botez ori de adopțiune și „vrăjmășia” bărbatului, că reprezentând o cauză de divorț pentru femeie.
Instituția divorțului este reglementată potrivit principiul simetriei, constând în acordul soților în încheierea și desfacerea căsătoriei iar în lipsa acordului, rațiunea și fundamentul ei. Desfacerea căsătoriei cunoaște o diferențiere de modelul prevăzut în Codul civil al lui Napoleon I, consacrând egalitatea soților în evocarea motivelor de divorț.
Insulele Filipine și Vaticanul nu au o lege scrisă în privința divorțului.
Până în 2011, Malta era singura țară din Uniunea Europeană unde nu exista o cale legală de a pune capăt unei căsătorii prin divorț. Cei care locuiau în străinătate sau cei care nu era căsătoriți cu maltezi puteau obține divorțul în afara țării, iar apoi acesta era recunoscut în Malta. În schimb, pentru restul populației existau doar două căi de a termina o căsătorie: separare legală – prin care partenerii putea obține împărțirea bunurilor, dar nu și dreptul de a se recăsători; și anularea căsătoriei de către un tribunal ecleziastic – o procedură anevoioasă care putea dura până la 7-8 ani, în care trebuia să fie dovedit că de la bun început căsătoria nu a fost validă.
Referendumul din 2011 i-a întrebat pe locuitorii Maltei dacă sunt de acord sau nu cu un divorț ce intervine după 4 ani de separare, în condițiile în care toate posibilitățile de reconciliere au fost epuizate, mijloacele de întreținere au fost garantate și interesul copiilor era protejat.
În anul 2013 au fost înregistrate 666 de separări de fapt și 399 de divorțuri, iar 82.7% dintre acestea au urmat casatorii cu o durata de cel puțin 10 ani.
În Malta, cuplurile necăsătorite, indiferent de sex, pot încheia un parteneriat înregistrat (Civil Act – în vigoare din aprilie 2014), care are consecințe legale similare căsătoriei.
În Italia, Filozoful Benedetto Croce a găsit trei exemple de divorț din 1560, în care era nevoie, nu numai consimțământul parților, dar și al părinților și bunicilor. În cazul în care aceștia nu mai erau în viața, trebuia sa se prezinte un act doveditor.
Prima propunere de lege privind divorțul a fost prezentată Parlamentului Italian în 1878 și de atunci apropiate în fiecare an de mai multe persoane și partide politice, dar numai la 1 decembrie 1970 a fost aprobata prima lege pentru disciplina în caz de desfacere a căsătoriei, Legea nr.898 Fortuna-Baslini, care a fost îndelung criticata de Democrația Creștina și lăudată de partidele socialiste și liberale și modificata de legea nr. 436 de la 1 august 1978, și ea modificata de Legea nr. 74 din 7 martie 1987.
Cu toate acestea, noțiunea de “divorț” nu este prezenta în lege, fiind folosită “dizolvarea căsătoriei” (scioglimento del matrimonio). Art.149 CC italian din 1942, în vigoare până in 1970, prevedea faptul că o căsătorie poate fi desfăcuta numai prin moartea unuia dintre soți, potrivit principiului imposibilității de dizolvare a căsătoriei. Diferența dintre un văduv și o persoana divorțata este că în cazul recăsătoriei după declararea morții soțului, căsătoria nou încheiata este declarata anulabila (art. 68 CCI), fiind aplicabile dispozițiile anularii, spre deosebire de dispozițiile din codul civil românesc, unde la art.293 CC este prevăzut expres faptul că în cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-credință. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.
Separarea de fapt nu duce la divorț ci numai separarea pe cale judiciară sau omologată, prin hotărâre judecătorească, nicio autoritate administrativă nefiind competenta în Italia. Separarea omologată este în cazul în care din căsătorie au rezultat copii minori iar judecătorul trebuie sa ia o decizie pentru interesul superior al acestora.
În urma divorțului, tribunalul decide obligarea soțului cu venituri mai mari la plata unei contribuții lunare până când celălalt soț va dispune de mijloace necesare de întreținere sau până când beneficiarul se va recăsători.
Separarea legală este reglementată de art. 706-711 din Codul de procedură civila, și Actul nr.898/1970 cu modificările ulterioare și este acceptata în Italia și preferata în locul divorțului, deoarece poate lua sfârșit în orice moment, fără intervenția autorităților, ci printr-o simpla reconciliere între soți (art. 157 CCI). O noua separare legala poate interveni în urma reconcilierii. Pe perioada separării, soții nu au dreptul de a contracta o noua căsătorie dar nu sunt obligați sa participe la ajutorul financiar al celuilalt soț decât în cazul în care sunt copii minori.
Numai separarea legală este prevăzută în Codul civil italian la art.157, dar este posibilă și separarea în fapt, adică întreruperea conviețuirii de comun acord fără vreo sancțiune legala, pe baza unui acord nescris între soți și nu din cauze neimputabile, cum ar fi separarea pe motiv că unul dintre soți este absent pentru serviciu sau pentru internarea de lungă durată în spital.
În cazul separării se reduce datoria de fidelitate, fiind interzise doar raporturile de adulter care aduc prejudiciu la onoarea celuilalt soț. Pe perioada separației încetează prezumția de paternitate (art.232 CCI) și se încheie comuniunea legala (191 CCI).
În legislația română nu există noțiunea de ”separare legală”, doar ”separarea în fapt” și separația judiciară de bunuri. Aceasta este o situație ce trebuie dovedită în fata instanței. În măsura în care separarea în fapt a durat cel puțin 2 ani, ea reprezintă motiv pentru pronunțarea divorțului pe cale judiciară.
În Germania, parteneriatul înregistrat a fost introdus prin legea numită „Gesetz über die Eingetragene Lebenspartnerschaff” care a intrat în vigoare la 1 august 2002 și este acceptat numai între persoane de același sex. Conform Institutului de Statistica din Germania (Destatis)3, numărul divorțurilor în ultimii ani a scăzut, cu 2.1% în 2014 și 5.2% în 2013 și 4.5% în 2011. Aici majoritatea căsătoriilor sfârșesc prin decesul unuia dintre soți, urmate de degradarea iremediabila a căsătoriei (art.1’565 BGB). Numărul divorțurilor pronunțate pe cale judecătorească a crescut între anii 1950 și 2006, iar de atunci media este aproape aceeași, un număr de aproximativ 170’000 divorțuri pe an, excepție făcând perioada1977-1979, când s-a observat o scădere datorita intrării în vigoare a legii cu privire la desfacerea căsătoriei, la 1 iulie 1977.
Legislația germană nu impune o hotărâre judecătorească pentru pronunțarea divorțului, dar aceasta se acorda la cererea parților.
Din 2013, în Franța sunt autorizate căsătoriile între persoane de același sex, la fel ca în alte tăări, precum Belgia, Canada (din 2003), Spania (2005), Africa de Sud (din 2006) sau Marea Britanie (2014). Tot aici exista și PACS-urile (Pact civil de solidaritate), echivalentul concubinajului reglementat în Elveția, contract prin care două persoane majore, indiferent sex își organizează viata în comun, stabilind între ei drepturi și obligații de susținere materiala, împărțirea locuinței, a patrimoniului, a impozitelor și a drepturilor sociale.
Studiile arată că doi francezi din trei trăiește în cuplu (73% căsătoriți, 4% în PACS, 23% în concubinaj).
Acest pact a fost votat în anul 1999 în Franța ca o alternativa la concubinaj, care le era refuzat de către Curtea de Casație franceza persoanelor de același sex și oferă mai multa suplețe decât căsătoria, în special în caz de separare sau de succesiuni. Pe pagina de internet a Institutului National de Statistica din Franta1 se poate observa creșterea numărul divorțurilor din 1989 până în 2005 (de la 105’295 la 152’020), după care a urmat o ușoară scădere, astfel în 2014 au fost 123’537, cu 8% mai puține decât în 2010. Acest lucru cel mai probabil se datorează faptului ca în ultimii ani au fost reglementate forme alternative ale căsătoriei, precum concubinajul, căsătoria libera și PACS-urile.
Capitolul 8. Divorțul și religia
Biserica s-a împotrivit întotdeauna divorțului, ținând la trăinicia căsătoriei, după cuvântul Domnului ca ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul sa nu despartă (Mat. 19, 6), și după cunoscutele rostiri ale Sf. Ap. Pavel: „legato-te-ai cu femeia, nu căuta despărțirea” (I Cor. 7, 27) și apoi: „celor căsătoriți, nu eu, ci Dumnezeu le poruncește: femeia sa nu se despartă de bărbat „(I Cor. 7, 10). Principalul motiv de divorț acceptat de Biserica este adulterul, urmat de săvârșirea unui act grav care a fost asimilat in efectele sale cu moartea morala (alienația incurabila, crima, avortul, atentatul la viată soțului, boala venerică, silirea la acte imorale, refuzul conviețuirii conjugale, și părăsirea domiciliului) precum și săvârșirea unor acte care pot provoca moartea religioasa (apostazia, erezia și tinerea la botez a propriului fiu)1, iar altele moartea civila a unuia dintre soți (declararea unui soț ca dispărut, anularea unei casatorii prin hotărâre judecătorească, călugărirea și alegerea de episcop) sau moartea fizica parțiala (neputința îndeplinirii îndatoririlor conjugale sau impotenta, boala grava incurabila și contagioasa).
În România, desfacerea legăturii de taina sau divorțul bisericesc se pronunță prin hotărârea episcopului, pe baza cererii celor interesați, însoțită de actul doveditor al obținerii divorțului civil, in conformitate cu art. 90 lit. 1 din Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Romane din 1949.
Recăsătorirea este privita de Biserică ca o excepție ce se poate încuviința de maxim 2 ori (în plus față de prima căsătorie), iar aprobarea lor de către Biserică este însoțită de oprirea de la împărtășirea cu Sfintele Taine de la unu la trei ani (cf. Canonul 4 al Sf. Vasile cel Mare). Mai mult decât atât, unele norme canonice admit a treia căsătorie numai dacă persoana în cauză nu a împlinit 40 de ani și nu are copii. Cea de-a doua casatorie a fost reglementata la art.210 din Codul civil de la 1864 dar nu mai este în actualul Cod civil.
În Biserica Rusă și parțial cea Greacă, dezlegarea/dispensă pentru a doua și a treia căsătorie se dă de ierarhul locului, iar în Biserica Română – de către duhovnic.
Pe o scară a religiilor, divorțurile ar fi cele mai puține în rândul catolicilor, urmând cele musulmane, cele protestante.
ISLAM
În Islam căsătoria nu este privită ca o taină, este deci eliberată de orice element mistic, fiind considerată un simplu contract. Se pare că, sub acest aspect, dreptul musulman a păstrat tradiția cutumelor arabe anterioare islamizării, potrivit cărora căsătoria nu era altceva decât un contract prin care bărbatul își cumpăra soția de la părinții ei. Aceasta din urma nici măcar nu era parte în contract, ci doar un simplu obiect. Aceeași concepție domină – cel puțin în perioada inițială – și în dreptul islamic. Poligamia este regula.
Bărbatul – cel puțin în dreptul vechi – putea avea până la patru neveste, impedimentul la căsătorie intervenind numai atunci când acesta dorea o a cincea. În statele musulmane moderne, poligamia tinde sa dispară și – chiar dacă nu este interzisă expres de lege – persoanele care duc un mod de viață modern sunt monogame.
Printre motivele de divorț întâlnim apostazia (trecerea la o alta credința a
unuia dintre soți), adulterul, repudierea, divorțul prin consimțământul mutual și cel pronunțat în justiție.
Legea Chari’â prevede două tipuri de divorț: cel irevocabil (art.789), în care soțul nu mai are dreptul de a relua relațiile cu fosta soție fără a încheia un nou contract de mariaj și divorțul revocabil, în care soția rămâne „în așteptare” în căminul conjugal și poate oricând relua relațiile cu soțul ei, fără a semna noi documente.
Statisticile arata ca Uzbekistanul este țară cu cea mai mica rata de divorțuri în lumea musulmana. Deși exista egalitate în drepturi între bărbați și femei, puterea executiva face tot posibilul sa tine familiile unite, îngreunând situația unei femei care vrea sa iasă dintr-o căsătorie. Convingerile sociale și în general poziția femeii în societate, cultura și tradițiile o împiedica pe soțiile sa se plângă de abuzurile domestice și chiar dacă ajung sa ceara divorțul, sunt descurajate de comunitatea locala sau de sistemul judiciar. Pentru a obține divorțul, mai întâi trebuie arătat un certificat eliberat de către Comisia de reconciliere (stabilita în 1999), dar care, la rândul ei, refuza sa le elibereze pe motiv, în general, ca au insistat până când soții au acceptat sa se împace.
Locurile de munca pentru femeile din Uzbekistan sunt foarte puține, singura sursa de venit a acestora fiind soții lor; dacă pleacă din casa, pe perioada judecării divorțului, care poate dura și ani de zile, femeia rămâne fără ajutor și aceasta este principala cauza pentru care numărul divorțurilor este atât de mic în comparație cu celelalte tari.
Emiratele Arabe, Kuwait-ul și Malaezia accepta inclusiv metodele tehnologice de a pune capăt unei casatorii. Bărbatul poate anunța de trei ori divorțul soției sale prin SMS, e-mail sau prin telefon iar divorțul trebuie sa fie confirmat de către o Curte sub legea Chari’â, în prezenta ambilor soți. În tarile arabe este considerat ca așa cum rețelele sociale joaca un rol important în căutarea partenerului, așa se poate întâmpla și cu desfacerea unei legături matrimoniale. Experții au dovedit ca rețelele sociale au un efect negativ asupra cuplurilor. Un alt aspect sunt căsătoriile cu un cetatea străin, deoarece majoritatea musulmanilor divorțează pentru a se recăsători cu femei care nu sunt musulmane. Pentru a evita acest aspect și pentru a păstra populația intacta, unele tari arabe au în vedere aprobarea unor legi cu privire la interzicerea femeilor străine sa intre în țară fără a fi deja într-o relație cu un bărbat.
În ultimul timp, cele mai des întâlnite cazuri de divorț sunt cele din cauza aplicației Watsapp, fie din gelozie, fie pentru ca este metoda prin care soții le anunța le soțiile lor ca divorțează. De multe ori, ei regreta mesajele trimise, dar dacă soțiile le arata judecătorilor, divorțul este pronunțat, chiar dacă soții declară că regretă cele scrise și că nu este ceea ce își doresc.
Recunoaștere hotărâre de divorț pronunțată într-un stat terț față de cetățenia ambilor soți
În România, un caz concret îl reprezinta nerecunoașterea de catre Judecatoria Brasov a unui act jurisdicțional intitulat „certificare de divorț”, între sotul egiptean si sotia românca, eliberat în fața delegatului Judecătoriei Abu Dhabi și a împuternicitului vice-ambasadorului egiptean din Abu Dhabi, pentru nedovedirea cerințelor prevăzute de Codul de procedură civilă în forma anterioară modificărilor aduse de Legea nr.134/2010 și, pe cale de consecință, și prevederile fostei Legi nr.105/1992, față de prevederile art.3 din Legea nr.76/2012. În speta, părțile s-au prezentat în fața unui delegat al Judecătoriei Abu Dhabi, Emiratele Arabe Unite, arătând că insistă să efectueze divorțul, potrivit legii islamice, prin metoda strigarii de trei ori. În acest caz, sotia fusese divorțată de două ori cu posibilitatea de întoarcere, asa cum este mentionat în certificatul de divort prezentat instantei din Brasov.
Or, conform art.167 din Legea nr.105/1992, pentru recunoașterea unei hotărâri străine în România este necesar, în mod cumulativ, ca aceasta să fie definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată, instanța care a pronunțat-o să fi avut competența să judece procesul și să existe reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea. Pe de altă parte, conform art. 171 alin.1 lit. b din același act normativ, sarcina probei caracterul definitiv al actului jurisdicțional străin revine în exclusivitate părții care solicită recunoașterea, dovada caracterului definitiv trebuind să însoțească cererea de recunoaștere. Prin urmare, tribunalul a constatat că din cuprinsul actului jurisdicțional în cauză rezultă un puternic dubiu cu privire la caracterul definitiv al divorțului pronunțat în aceste condiții și, implicit, al actului jurisdicțional în cauză, din moment ce însuși actul respectiv recunoaște o posibilitate de întoarcere, de retractare a manifestării de voință cu privire la divorț din partea părților. Aceeași concluzie se desprinde și din alte spețe din practica în materie a instanței de fond, spre exemplu, în dosarul nr.449/1372/2013 actul jurisdicțional străin, deși divorțul este pronunțat tot cu posibilitate de întoarcere, conține mențiunea că acesta a devenit irevocabil, în urma scurgerii unui termen, potrivit legii religioase aplicabile.
În privința hotărârilor străine referitoare la statutul civil al persoanei, sunt aplicabile prevederile derogatorii ale art. 166 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, potrivit cărora, astfel de hotărâri „sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul civil al cetățeanului statului unde au fost pronunțate sau dacă fiind pronunțate într-un stat terț, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetățenie al fiecărei părți”.
În privința divorțului, în legislația musulmană există instituția repudierii, care are drept consecință separarea soților în cursul unei perioade de continență, iar în această perioadă repudierea poate fi revocată. Dacă nu a fost revocată, urmează o nouă perioadă de separare, după care hotărârea este definitivă. În societatea modernă, soțul poate pronunța formulele de repudiere fără perioada de separare, ceea ce antamează o despărțire definitivă.
În speță, prin hotărârea de divorț se atestă pronunțarea a două repudieri. Formula „cu posibilitate de întoarcere”, reprezintă posibilitatea soților de a se recăsători, aceasta fiind diferența dintre o simplă și o triplă repudiere, în acest din urmă caz, soțul nici măcar nu se mai poate căsători cu femeia respectivă (decât după desfacerea unei alte căsătorii contractate legal de aceasta și consumată). Prin urmare, divorțul prin dubla repudiere este unul definitiv.
ALGERIA
In Algeria, majoritatea căsătoriilor sunt decise de către ascendenții mirilor, iar consimțământul lor trebuie sa fie liber, ca și în celelalte țări, dar și “acompaniat” de către un tutore (ales de către mireasă: tatăl, prefectul sau judecătorul, după caz), doi martori și zestrea cu care trebuie să vină mireasa.
Deși i se cere consimțământul, femeia este totuși considerată o incapabilă minoră, ceea ce este expres prevăzut în Coran.
Până în anul 2005, vârsta legală de căsătorie era de 21 de ani pentru femei și 18 pentru bărbați, după care s-a fixat la 19 ani pentru amândoi, care, că și în codul românesc, se poate schimba, în caz de necesitate sau de interesele părților.
Conform ar.8 din Codul familiei (CF), în Algeria este permisă contractarea căsătoriei cu mai multe femei în limitele legii (“chari’â”) pentru motive întemeiate și cu condiția ca toate femeile să fie tratate în mod egal. Soțul trebuie sa-ti informeze actuala soție și pe viitoarea și să prezinte o cerere de autorizație la căsătorie președintelui tribunalului de la domiciliul conjugal.
Conform art.24 CF, piedicile absolute la căsătorie sunt: legătura de rudenie, de alianță și alăptarea. Alăptarea deoarece se consideră că în acea perioadă, pruncul are legături de filiație cu ginerele și mireasa și prin urmare, aceștia sunt considerați ca rude, unul din motivele care împiedică încheierea căsătoriei.
Până în anul 2005, căsătoria între persoane de religie diferită era interzisă. Este deci, în prezent, acceptată doar varianta în care cealaltă parte se convertește la islam, alta religie nici măcar nu este recunoscută. Cazurile cele mai des întâlnite sunt căsătoriile între un algerian și o franțuzoaică iar majoritatea acestor casatorii sfârșesc în fata instanței.
Divorțul este reglementat în Codul familiei din 1984 și intervine prin consimțământul parților sau la cererea unuia dintre soți.
Femeia poate cere divorțul dacă nu a primit pensia alimențară ce i se cuvenea, în cazul în care soțul nu împarte patul cu ea timp de patru luni sau pentru condamnarea soțului la o infracțiune ce aduce atingere onoarei familiei soției.
Soția se poate desparți de soțul ei și fără acordul acestuia, cu condiția sa-i plătească o suma de bani, compensatoare (“khol’â”), conform art.54 CF. Algerienii consideră că o femeie nu poate sta nemăritată și după divorț sau după moartea/ dispariția soțului, intervine o perioada de viduitate, în care nu poate contracta o nouă căsătorie. Acest termen poate fi de 3 luni, perioada în care se urmărește daca femeia este însărcinată, iar daca este- până la 10 luni, adica durata maxima până la nastere. (art. 58-60 din Codul familiei – CF).
Între 2007 și 2011 numărul divorțurilor a crescut cu 61% în Algeria, iar motivul cel mai des întâlnit este repudierea. Repudierea este interzisa în Europa prin art.5 al Protocolului nr.7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care dispune astfel: “Soții beneficiază de egalitate în drepturi și în responsabilități cu caracter civil, între ei și în relațiile cu copiii lor referitor la căsătorie, pe durata căsătoriei și în momentul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedică Statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor.” Tutela aparține exclusiv tatălui și trece la mama în cazul decesului acestuia.
In plus, în Algeria divorțul nu este susceptibil de apel sau recurs, așa cum este în România, reglementat în noul Cod de procedura civila la art.927 și următoarele. Pentru a evita o astfel de situație, majoritatea femeilor recurg la “khol’â”. Avocații algerieni le sfătuiesc pe femei sa recurgă la acest tip de separare în locul divorțului, pentru a evita complexitatea unui divorț care cere să se aducă probe împotriva soțului.
În timp ce bărbatul poate cere divorțul din orice motiv, femeia nu poate, de exemplu, să-l ceară pentru violentă conjugală sau neînțelegere sau nepotrivire de caracter.
Divorțul poate fi stabilit doar prin judecare, precedată de mai multe tentative de împăcare între parți efectuate de către judecător, timp de maximum trei luni. În cazul în care părțile se împacă după expirarea perioadei de trei lunii, este nevoie de un nou act de căsătorie, dar nu între aceleași parți. Bărbatul își poate ierta soția de trei ori consecutiv, iar pentru o a patra oară, este nevoie că aceasta sa se recăsătorească pentru a se putea întoarce la primul soț, după divorțul sau moartea celui de-al doilea soț (art.51CF). Femeia care se recăsătorește pierde autoritatea părintească asupra propriilor copii.
Capitolul 9. Divorțul din punct de vedere economic
În urma cercetărilor, Institutul român de Statistica a ajuns la concluzia ca de-a lungul anului, numărul divorțurilor este mai mare în luna octombrie, cel mai probabil din cauza vacantei judecătorești din luna august, atunci finalizându-se toate divorțurile rămase nerezolvate din lunile precedente vacantei. Numărul cel mai scăzut este în luna decembrie, când majoritatea populației este ocupată cu sărbătorile de iarna.
Așa cum am mai scris, evoluția numărului și tipurilor de divorț are legătură cu poziția socială și puterea pe care o are femeia în ultimii ani, prin egalitatea în găsirea unui loc de munca. Astfel, în tarile unde femeile au mai puține șanse de a fi independente din punct de vedere financiar, și numărul divorțurilor este mai mic (Bosnia-Herțegovina sau Uzbekistan), iar în cele unde femeia este independenta și are o poziție importantă în societate, numărul este mai mare (Suedia sau Elveția).
Deși faptul că pe timp de criză majoritatea cuplurilor au probleme financiare și de aici încep certurile, probleme și dependenta de alcool, în aceasta perioada numărul divorțurilor este mai mic. Astfel, putem vedea ca în 2010, anul în care România a trecut printr-o puternica criza financiara, numărul divorțurilor este mai mic decât în 2007 sau 2011. Începând din a doua parte a anului 2008, când criza își făcea deja simțite efectele, numărul divorțurilor începea sa scadă iar pe măsura ce economia recupera ulterior, numărul divorțurilor începea iar sa crească. Taxele de divorț, costurile cu avocații și vânzarea casei îngreunează despărțirea in acte. Din 2011, în fiecare an numărul divorțurilor scade, conform statisticilor, astfel în luna ianuarie 2015 s-au pronunțat 972 divorțuri, cu 1.384 mai puține decât în decembrie 2014.
Se observă că începând din a doua parte a anului 2008, când criza își făcea deja simțite efectele in Romania, numărul divorțurilor începe să scadă iar pe măsura ce economia recuperează, numărul divorțurilor începe iar sa crească. Desigur, dacă defalcam divorțurile după veniturile înregistrate de cupluri, intuiția se confirma: numărul celor cu venituri peste medie care divorțează este mai redus decât al celor cu venituri sub salariul mediu net.
De asemenea, șomajul influențează invers proporțional rata divorțialității. Legătura dintre numărul căsătoriilor sau cel al divorțurilor și mersul economiei este constant analizata de către specialisti1, iar concluzia este ca atunci când economia merge bine, creste și numărul divorțurilor. Statisticienii au găsit și o corelație intre evoluția pieței muncii și cifra reprezentând rata divorțurilor: o creștere cu un punct procentual a șomajului, scade rata divorțurilor cu 1,7 puncte procentuale.
În plus, recuperarea din punct de vedere psihic este mult mai dificila pentru o femeie decât pentru un bărbat. Timpul de acomodare cu noul stil de viată are influente asupra locului de munca, mai ales pentru acele femei care nu au lucrat în timpul căsătoriei iar după divorț vor trebui sa se angajeze.
Majoritatea hotărârilor judecătorești acorda copii minori mamelor, astfel că o eventuala recăsătorie sau cel puțin o noua conviețuire este mult mai dificilă pentru femei decât pentru bărbați.
Problemele de sănătate apar la majoritatea femeilor divorțate, cum ar fi riscul de infarct, care creste cu 24%, conform unui studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea Durham din Anglia.
Nu este însă și cazul bărbaților, care se simt mult mai bine într-o noua căsătorie, dar ei riscul apare după cel de-al doilea divorț.
Obezitatea este un alt factor de risc cu care se confrunta în special femeile în urma divorțurilor. Invers proporțional, se spune despre Elveția ca este țară cu o rată scăzută de obezitate (aflându-se pe locul 111 din 191 țări în statistici) și una ridicată de divorțuri (4 casatorii din 10 se termina prin divorț). Media divorțurilor în Uniunea Europeana este de 2.0% raportat la 1000 de locuitori, iar Elveția are o rată de 2.4. În ultimii ani a fost în topul clasamentului „Țară cu cei mai fericiți locuitori”, doar în ultimul clasament aflându-se pe locul doi, după Danemarca. Acest raport are legătura și cu puterea economica a femeii și poziția sa în societate, așa cum am analizat mai sus. Se înțelege astfel ca după divorț, o elvețiancă reia viată de la zero, își dedică mai mult timp pentru îngrijire personala și activități fizice, astfel devine mai atrăgătoare și poate reîncepe o noua relație.
În majoritatea cazurilor de divorț, de văduvie sau de declararea judecătorească a morții soțului, în majoritatea cazurilor prima întrebarea a soțiilor este când și în ce condiții se pot recăsători.
Capitolul 10. Desfacerea casatoriei în dreptul internațional
Cartea a VII-a a noului Cod civil cuprinde dispoziții de drept internațional privat privind conflictele de legi. Aceste norme permit determinarea legii aplicabile unui raport de drept privat cu element de extraneitate. Potrivit art.2557 alin.3 CC, dispozițiile sunt aplicabile în măsura în care convențiile internaționale la care România este parte, dreptul UE sau dispozițiile din legile speciale nu stabilesc o alta reglementare. Aceste norme au deci un caracter subsidiar.
Cuplurile internaționale care doresc să divorțeze vor putea alege țară ale cărei legi vor fi aplicate în cazul divorțului lor, conform Regulamentului nr. 1259/2010 al Consiliului Europei de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp, la care au participat 14 state membre: Belgia, Bulgaria, Germania, Spania, Franța, Italia, Letonia, Luxemburg, Ungaria, Malta, Austria, Portugalia, Romania și Slovenia.
Aceste reguli ar permite, de exemplu, unui cuplu româno-spaniol care trăiește în Franța să decidă dacă legea spaniolă, română sau franceză se aplică divorțului lor.
În cazul în care soții au doua cetățenii comune, art.3 alin.1 lit.b) din Regulamentul Bruxelles II bis statuează ca instanțele ambelor state membre sunt competente, soții având posibilitatea de a sesiza la alegere instanța statului căruia îi va fi dedus spre judecare litigiul. Aceasta concluzie a fost data, de exemplu, în cauza C‑168/08 Curtea de Casație din Franța a adresat Curții de Justiție a Uniunii Europene întrebări privind interpretarea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenta, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000. Prin intermediul acestor întrebări, se urmărește să se stabilească dacă o instanță franceză sau o instanță maghiară este competentă să statueze cu privire la divorț, în cazul în care ambii soți au reședința obișnuită în Franța și dețin amândoi atât cetățenia maghiară, cât și cetățenia franceză.
Conflictele de atribuire a competentei enumerate la art.3 sunt alternative, între ele nefiind stabilita o ierarhie. Astfel, este posibil ca instanțe judecătorești din state membre diferite sa fie învestite cu soluționarea aceleiasi cauze. Într-un asemenea caz, conflictul de jurisdicții va fi soluționat prin aplicarea normei prevăzute la art.19, adică instanța sesizata în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până se stabilește competenta primei instanțe sesizate, iar dacă aceasta este competentă, instanța sesizată în al doilea rând își declină competenta în favoarea celei dintâi (principiul „Primul venit, primul servit”).
Totuși, un stat membru nu poate fi obligat sa recunoască o căsătorie, chiar pentru simplul scop al dizolvării acesteia, dacă actul acestei căsătorii nu este recunoscut de legea statului în cauză.
Pot divorța în Romania cetățenii români căsătoriți în străinătate sau cetățenii străini căsătoriți în străinătate. Conform art. 2600 din CC, dacă legea străină nu permite divorțul ori îl admite în condiții deosebit de restrictive, se aplică legea română. Soții pot conveni sa desemneze legea aplicabila divorțului și separării de corp, cu condiția că aceasta sa fie una dintre următoarele legi:
legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită în data încheierii acordului. Reședința obișnuită a persoanei fizice este în statul în care persoana își are locuința (2570 CC). Pentru determinarea locuinței principale vor fi avute în vedere acele circumstanțe personale și profesionale care indică legături durabile cu statul respectiv sau intenția de a stabili asemenea legături. Dovada reședinței obișnuite se poate face cu orice mijloace de probă.
principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalitățile legale de înregistrare.
legea statului pe teritoriul căruia soții si-au avut ultima reședință obișnuită, cu condiția că unul dintre ei sa aibă încă reședința respectivă în data încheierii acordului;
în lipsa reședinței obișnuite a unuia din soți pe teritoriul statului unde aceștia au avut ultima reședință obișnuită comună, legea cetățeniei comune a soților la data introducerii cererii de divorț;
legea statului de cetățenie a unuia dintre soți în data încheierii acordului;
legea româna (legea forului) în toate celelalte cazuri.
Art. 2600 din CCR corespunde articolului 8 al Regulamentului nr. 1259/2010 al Consiliului Europei.
Procedura de citare se va face întotdeauna tot după un regulament european în materie, și anume Regulamentul CE nr. 1393/2007 din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civila sau comerciala ("notificarea sau comunicarea actelor") și abrogarea Regulamentului CE nr. 1348/2000 al Consiliului.
Convenția de alegere a legii aplicabile divorțului se poate încheia sau modifica cel mai târziu până la data sesizării autorității competente să pronunțe divorțul. Cu toate acestea, instanța judecătorească poate să ia act de acordul soților cel mai târziu până la primul termen de judecată la care pârțile au fost legal citate. Convenția de alegere a legii aplicabile divorțului trebuie încheiată în scris, semnată și datată de soți.
Conform art.2601 CC, actul întocmit în străinătate prin care se constată voința unilaterală a bărbatului de a desface căsătoria, fără ca legea străină aplicabilă să recunoască femeii un drept egal, nu poate fi recunoscut în România, cu excepția situației când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: actul a fost întocmit cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de legea străină aplicabilă; femeia a acceptat în mod liber și neechivoc această modalitate de desfacere a căsătoriei; nu există niciun alt motiv de refuz al recunoașterii pe teritoriul României a hotărârii prin care s-a încuviințat desfacerea căsătoriei în această modalitate.
Acum câtiva ani, majoritatea românilor rezidenti în strainatate intentau divortul în România datorita rapiditatii, dar în ultimul timp, tara se alege în functie de legislatie, în functie de ceea ce intereseaza fiecare parte, astfel încât partile să îsi mențina standardul de viață, sau chiar să îl îmbunătățeasca, să se ocupăm de copii în mod egal, să îsi protejeze interesele.
Legea care cârmuiește divorțul se aplică în mod corespunzător și separației de corp (2602 CC).
Capitolul 11. Persoanele divorțate în societate
Felul în care sunt percepute persoanele divorțate în societate diferă de la țară la țară, în funcție de religie și de cultură.
Dezvoltarea economică, explozia serviciilor, creșterea puterii de cumpărare, lărgirea ofertei de divertisment, mișcările feministe, schimbarea regimurilor politice au determinat restructurarea întregii comunități. Toate au produs mutații profunde în cadrul familiei. Încă începutul anilor 80, se discuta deja despre dezintegrarea familiei și chiar despre posibila ei dispariție.
Dacă în Suedia sau Elveția femeia divorțată este considerată ca fiind de succes, o persoană cu caracter, care are o carieră și se poate descurca singură, în alte tari divorțul este considerat ca un handicap și ca pe o rușine în societate, cum ar fi tarile arabe sau chiar țările din Europa.
Divorțul este un eveniment cu implicații psihologice și medicale majore, atât în viața protagoniștilor, cât și a copiilor lor. Stresul sau tristețea sunt atât de mari, încât starea de rău se prelungește, se amplifică, declanșând, în multe cazuri, afecțiuni severe.
În țările arabe, condiția ca o femeie să se căsătoreasca este virginitatea, iar una divorțată nu se poate recăsători, tocmai pentru că nu mai este demnă de această virtute. Astfel se explică și fenomenul poligamiei, deoarece un bărbat are voie să aibă până la patru soții, pe când o femeie poate avea un singur bărbat. Atunci când prima soție nu poate avea un copil sau nu este demnă de poziția sa, soțul poate alege între a divorța sau a se căsători cu alta femeie. Încheierea altei căsători se consideră ca un respect pentru prima, deoarece i se oferă posibilitatea de a nu fi făcută de rușine și a fi trimisa la familia ei, ci este păstrata. În același timp, în aceste tari este preferată poligamia în locul adulterului, astfel iubitele sunt oficiale și nu ascunse, așa cum se întâmplă în celelalte tari.
În plus, dacă o a doua căsătorie este încheiată pe motiv că din prima căsătorie nu a rezultat un copil, dar nici din cea de-a doua nu este posibil, și dacă se demonstrează că bărbatul este cel vinovat, atunci soțiile pot cere divorțul și obține despăgubiri foarte importante. De aceea, poligamia nu este posibilă pentru toți bărbații, deoarece aceștia trebuie să aibă o situație materială și virilitate care să îi permită să își trateze toate soțiile în egală măsură, dacă nu, acestea pot cere divorțul.
Bibliografie
http://www.arpcc.ro/
https://cristidanilet.wordpress.com
http://www.juspedia.ro
Codul familiei algerian, în vigoare de la 9 iunie 1984, modificat în urma reformei din 2005, disponibil pe http://20ansbarakat.free.fr/codedelafamille.htm
http://www.challenges.fr/economie/conjoncture/20151216.CHA2788/union-libre-mariage-pacs-divorce-ou-en-est-le-couple-francais-en-2015.html
“Mari sisteme de drept contemporan” –Prof. univ. dr. Irina Moroianu Zlatescu, Drd. Adrian Bulgaru. Suport de curs 2011-2012, Universitatea Ecologica Bucuresti, disponibil pe http://www.elearning.ueb.ro/course/view.php?id=107
National Statistics Office of Malta – https://nso.gov.mt/en/publicatons/Publications_by_Unit/Documents/C3_Population_and_Tourism_Statistics/Demographic_Review_2013.pdf
Manuale di diritto privato – A. Torrente, P. Schlesinger – GIUFFRE EDITORE, a 14a editie, 1994
Separazione e divorzio: percorsi giurisprudenziali – Roberto Giovagnoli – GIUFFRE EDITORE 2009 http://www.droitmatrimonial.ch
1http://relevancy.bger.ch – Jurisprudenta elvetiana
https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=248001
Legea nr.272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului
http://www.euroavocatura.ro/
http://legeaz.net
https://www.gov.uk/divorce/overview
http://www.lawpack.co.uk/separațion-and-divorce/articles/article7156.asp
Conf.univ.dr. Aurelian Gherghe, Drept civil.Familia, Editura Contrast, 2014
www.insse.ro
www.lexpress.fr
2 „Desfacerea căsătoriei prin divorț” – P. Neculae, D. Popa, R. Cârlig- Ed.Universul Juridic, 2014
Legea 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Legea de punere in aplicare a noului Cod Civil (LPA)
Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind NCPC
Monitorul Oficial al României
Metodologia cu privire la aplicarea unițară a dispozițiilor în materie de stare civilă din 26.01.2011
Leagea din 10/11/2014 n° 162, cu privire la negocierea asistata în materie de desfacerea casatoriei, publicata în Monitorul Oficial Italian (Gazzetta Ufficiale) din 10/11/2014
Codul civil german (Bürgerliches Gesetzbuch)
Legea cu privire la divort în Canada (Loi concernant le divorce et les mesures accessoires L.R.C. 1985)
Noul Cod civil si noul Cod de procedura civila cu legislatia consolidata si index, Ed.Universul Juridic, 10 iunie 2015
Codul penal românesc
Codul familiei, în vigoare între 1.04.1953 si 1.10.2011
Monitorul Oficial al României
Monitorul Oficial al Italiei (Gazzetta Ufficiale)
https://www.gov.uk/divorce/overview
http://www.legislațion.gov.uk/ukpga/1973/18
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Divortul. Desfacerea Casatoriei (ID: 114310)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.