Divortul Ca Disfunctie a Familiei Si Consecintele Acestuia Asupra Evolutiei Adolescentului

Divorțul ca disfuncție a familiei și consecințele acestuia asupra evoluției adolescentului

CAPITOLUL 1 – FAMILIA- cadrul de dezvoltare al adolescentului

I.1 Delimitări conceptuale și caracteristicile acestora

Conceptul de familie are mai multe sensuri menite să sugereze multitudinea tipurilor de familii și a conduitelor in care se manifestă funcțiile ei.

Familia reprezintă cea mai veche și mai stabilă formă de comuniune umană, grupul ce asigură perpetuarea speciei, evoluția și continuitatea vieții sociale.

Familia constituie un subiect de studiu a multor discipline: sociologie, psihologie, psihopedagogie, demografie, filosofie, științele juridice.

Familia reprezintă „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulți

indivizi,uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne,realizând,mai mult sau mai puțin latura biologică și/sau cea psihosocială”(Mitrofan,Ciupercă,1998,p.17).

Studierea familie este relevantă deoarece orice politică guvernamentală sau prognoză trebuie să fie bazată pe analiza din sânul familiei căci familia este cea mai importantă instanță socializatoare.

Termenul de familie este unul ce acoperă o gamă largă de angajamente materiale, seturi de relații și ideologii , include angajamente de locuit și gospodărit, relații de rudenie , relații sexuale , ideologii ale feminității și maternității și ale domeniilor private

Sub aspect psihologic, familia reprezintă un grup social care își are originea în căsătorie, fiind alcătuită din soț, soție și copii născuți din unirea lor (grup ce poate include și alte rude) pe care îi unesc drepturi și obligații morale, juridice, sociale, economice (inclusiv drepturi sau interdicții sexuale).( Mitrofan 1991, p. 144)

Psihopedagogia definește familia ca pe “un grup primar caracterizat prin puternice relații de tipul face to face, prin asocierea și colaborarea intimă a tuturor membrilor ei”.

Din punct de vedere sociologic, familia se definește ca fiind un “grup de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, ce se caracterizează prin comuniune de viață, de sentimente, interese”. (Voinea 1993, p.15)

Într-un sens juridic, familia reprezintă “grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care își au originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia sau raporturile asimilate relației de familie”.( Filipescu apud. Voinea Maria 2000, p.74)

În analiza sociologică asupra familiei sunt utilizate mai multe noțiuni, ceea ce determină o diferențiere a sensurilor familiei; și anume: familia nucleară, familia de origine, familia conjugală, familia de rezidență, familia de interacțiune, familia cu probleme. În următoarele rânduri vom evidenția mai multe tipuri de familii care pot aparea la un moment dat :

Familia nucleară – este familia alcătuită din două generații; generația soților și cea a copiilor, altfel spus, familia nucleară este compusă din părinții și copiii lor. Acest tip de familie se deosebește de familia lărgită sau extinsă, prin structura sa (familia lărgită reunește mai multe generații, având o descendență numeroasă).

Familia de origine – desemnează familia în care se naște și crește un individ. Este compusă din părinți, copii și eventual alte persoane, rude. În cadrul acestui tip de familie individul se naște, crește, evoluează, își formează și modelează personalitatea, se orientează, se formează și se pregătește pentru viață. Relațiile din cadrul familiei sunt fundamentale pentru devenirea și evoluția individului.

Familia conjugală – reprezintă forma de familie întemeiată prin căsătorie, prin alegerea proprie a partenerului de viață. Are la bază o relație de dragoste între un bărbat și o femeie. Se mai numește și familie de procreare sau proprie.

Familia de rezidență – definește grupul de persoane care locuiesc împreună în aceeași casă, se gospodăresc și desfășoară activități în comun, fiind soți sau rude.

Familia de interacțiune – această sintagmă include rudele unui individ indiferent de domiciliul acestora, persoanele cu care individul se află in relații de schimb de produse, se vizitează, participă la evenimente familiale, au sentimentul apartenenței la același neam.

Familia cu probleme – se referă în general la familiile cu deficit de structură (lipsa unui membru, în principal părinte), sau cu probleme funcționale (carențe materiale și de socializare).

Familia poate fi caracterizată după câteva caracteristici sub aspectul relațiilor stabilite la nivelul cuplului conjugal(Mitrofan ,1991):

● existența unui anumit număr de persoane;

● reuniunea lor este urmarea actului căsătoriei;

● între membrii grupului familial există un ansamblu de drepturi și de obligații garantate juridic;

● relații interpersonale, de ordin biologic, psihologic și moral dintre membri;

● climatul sau atmosfera psihosocială

● ansamblul de norme și reguli privind conduita membrilor grupului familial;

● organizarea structurală cu o anumită distribuție a rolurilor și a sarcinilor familiale;

● îndeplinirea unor funcții în raport cu societatea

Familia își capătă individualitatea în raport cu alte grupuri sociale prin stilul său propriu de viață, prin normele, valorile, principiile, obiceiurile, tradițiile poporului căruia îi aparține, asigurând astfel transmiterea moștenirii culturale a acestuia.

I.2 Structura familiei

Structura familiei reprezină conceptul cheie în definirea și analiza familiei și totodată în înțelegera evoluției formelor istorice de organizare.

Acest concept definește caracteristicile permanente ale familiei considerată în ansamblul ei. Structura familiei reunește astfel două semnificații, care la rândul lor, cuprind mai multe elemente componente :

● Componenta numerică

● Structura pe generații

● Status-uri și roluri conjugale

● Diviziunea rolurilor în cadrul familiei

● Exercitarea autorității.

Familiile pot avea grade diferite de deschidere către mediul inconjurător, alcătuit din prieteni, rude, vecini, școală, alte instituții, etc. Astfel familiile pot fi:

● mai închise, avand puține relații sau chiar deloc cu mediul, funcționand după regulile și

principiile proprii, acestea avand un mare grad de rigidizare și fiind foarte rezistente la

schimbare; de exemplu familii care au foarte puțini prieteni, la care nu vin in vizită rude,

vecini, prieteni, care iși educă copiii doar după propriile principii, nefiind prea disponibili

la noi idei sau modalități de funcționare;

● mai deschise, cele cu multe relații de preietenie care presupun vizite reciproce, preocupări pentru modificarea regulilor și a concepțiilor prin observarea altor familii.

Salvador Minuchin definește structura familială ca fiind setul invizibil de cerințe

funcționale ce organizează modurile în care membrii familiei interacționează. O familie este un sistem ce operează prin intermediul pattern-urilor tranzacționale. Tranzacțiile repetate stabilesc pattern-urile legate de cum, când și cine cu cine se relaționează.

Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de indivizii singuri, fie de diade (exemplu

mamă – copil, soț – soție). Ele se pot forma după criterii precum: generația căreia membrii aparțin, sex, interese, funcții. Cele mai importante și mai des intalnite subsisteme familiale sunt:

● Subsistemul adulților – uneori acesta este denumit și subsistemul marital sau al soților,

deoarece include, de regulă, diada soților. Rolul preponderent este cel de a modela

intimitatea și angajamentul. Principalele abilități necesare pentru a-și indeplini acest rol

sunt complementaritatea și acomodarea reciprocă. Complementaritatea permite fiecărui

soț să participe la viața familială, să “ofere” fără a considera că prin aceasta “pierde” ceva.

Adică ambii soți simt că pot fi independenți, dar in același timp și că sunt impreună.

Dificultățile de relaționare pot apărea de exemplu, atunci cand unul dintre soți insistă in

urmărirea propriilor scopuri, lăsand in urmă scopurile diadei ca intreg.

Acest subsistem poate deveni un refugiu față de stresul extern, și o matrice pentru contactul cu alte sisteme sociale. El poate stimula invățarea, creativitatea și creșterea, ceea ce poate duce la acomodarea reciprocă, adică la susținerea aspectelor pozitive ale partenerului și la actualizarea aspectelor creative ale acestuia, aspecte ce erau inactive pană atunci. Subsistemul marital are nevoie și de protecție față de cerințele și nevoile altor sisteme, mai ales in situația cuplurilor cu copii, pentru a-și oferi unul altuia suport emoțional.

● Subsistemul parental apare atunci cand se naște primul copil și de regulă cuprinde părinții, dar poate include și membrii ai familiei extinse (exemplu – bunica). Responsabilitatea lor este mai ales de a crește copiii, de a-i ghida, de a stabili limitele și de a-i disciplina. Acum apar de multe ori dificultăți, deoarece adulții devin in același timp partener pentru celălalt membru al diadei maritale, dar și părinte pentru copil și nu intotdeauna aceste două tipuri de funcții sunt eficient intrepătrunse. Asta poate duce la destabilizarea cuplului marital, prin atragerea unui copil in interiorul acestui subsistem sau la izolarea copilului de către cuplul marital (mai rar). Orice influență exterioară asupra copilului sau modificare in evoluția acestuia va avea efecte și asupra acestui subsistem, chiar și asupra celui marital.

● Subsistemul fratriilor include copiii din familie și le oferă acestora primul grup social in care sunt cu toții egali. In acest subsistem copiii invață negocierea, cooperarea,

competiția, submisivitatea, suportul reciproc, atașamentul față de prieteni. Ei preiau

diferite roluri și poziții in familie, iar de multe ori acestea devin semnificative pentru

evoluția lor ulterioară in viață. In familiile cu mulți copii există o diferențiere a rolurilor și mai accentuată, cel mic incă acționand in aria securității, ingrijirii și a ghidării, timp in

care cel mare deja experimentează contactele și contractele cu mediul extrafamilial.(Vasile , 2005, p. 16)

I.3. Funcțiile familiei

Familia, în calitatea ei de instituție, îndeplinește o serie de funcții. De-a lungul timpului s-au formulat mai multe opinii cu privire la funcțiile familiei. În stabilirea acestora s-a ținut cont de mai multe criterii, de mai mulți factori, dar toate clasificările au fost convergente. (Vasile , 2005, p. 16)

T. Parsons consideră că funcțiile esențiale ale familiei sunt cea de socializare primară a descendenților pentru ca aceștia să fie integrați corespunzător în societate, și cea de asigurare a securității emoționale a adulților.

Principalele funcții ale familiei sunt :

● Funcția economică – presupune a asigura resursele materiale, financiare necesare existenței familiei (locuință, hrană, haine, etc.). Această funcție este foarte importantă. Dacă ea este realizată corespunzător, atunci familia se poate concentra și poate indeplini și celelalte funcții. Această funcție este realizată de ambii soți prin aducerea veniturilor (ca urmare a exercitării unei profesii, cel mai des), prin procurarea și producerea hranei, a obiectelor de imbrăcăminte și de trai, prin transmiterea profesiei și/sau susținerea copiilor in alegerea profesiei.

● Funcția de socializare – presupune a transmite cu scopul asimilării de către copii, mai ales, dar și de către toți membrii familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social. Cu alte cuvinte, este vorba de funcția de educare. Scopul acesteia este integrarea in societate a persoanei (copilului). Educația se manifestă la toate nivelurile: material, fizic, psihologic, moral, spiritual. Evident, familiile au diferite grade de manifestare a acestei funcții: unele se preocupă foarte mult de educarea membrilor săi, in timp ce altele mai deloc.

● Funcția de solidaritate – presupune a asigura unitatea și stabilitatea familiei. Ea implică

manifestarea sentimentelor de afecțiune, de respect, de apartenență la grupul familial, a

increderii membrilor unii in alții, a ajutorării și a susținerii reciproce de-a lungul timpului, a dezvoltării intimității. Se observă că in ultima vreme această funcție pare din ce in ce mai slab indeplinită, fapt dovedit de creșterea ratei divorțurilor și a inmulțirii relațiilor de concubinaj, a celibatarilor și a familiilor monoparentale.

● Funcția sexual-reproductivă – presupune ca cei doi soți să se ssatisfacă sexual reciproc și să dea naștere la copii. Aceste două componente ale acestei funcții sunt indeplinite diferit, in sensul că in unele familii accentul se pune pe implinirea sexuală, in timp ce in alte familii, se acordă o importanță mai mare nașterii copiilor. Evident acest lucru este dependent de cultura din care fac parte familiile, de gradul și tipul de educație avut, de credințele religioase, de dorința și caracteristicile fizice și psihologice ale celor doi soți (parteneri). Actualmente, in societățile mai avansate economic cuplurile și familiile tind tot mai mult să pună in prim plan implinirea afectiv-sexuală, după care cea reproductivă.

I.4. Modelele familiale

De-a lungul istoriei familia a cunoscut modificări majore. Acest concept a ocupat un loc important în cadrul literaturii sociologice. Un loc aparte l-a ocupat evoluția familiei, vorbindu-se chiar de o “criză a familiei”. Această temă s-a impus la sfârșitul secolului al XIX și începutul secolului XX, ca urmare a modernizării, industrializării și urbanizării accelerate din societățile occidentale, însoțind atunci trecerea de la familia extinsă la cea nucleară. Familiile contemporane au suferit o serie de schimbări importante, astfel încât termenul de “familie” tinde în prezent să acopere realități diferite de cele ale generațiilor anterioare.

Schimbările de structură apărute în sfera familiei privesc atât dimensiunile, cât și valorile implicate în comportamentul familial.

Schimbările survenite în modelele familiale și în comportamentul familial nu privesc doar pe cei implicați în relațiile familiale, ci ele prezintă interes pentru întreaga societate. Relația dintre familie și societate a rămas aceeași, indiferent de schimbările care au intervenit în plan economic și social. Familia este condiționată de schimbările economice și sociale, dar în același timp ea influențează situația economică, socială, culturală și politică a unei societăți.

I.5 Trecerea de la tradiționalitate la modernitate și postmodernitate

Modelul tradițional (până spre sfârșitul secolului XIX în Europa Occidentală) are ca referință principiul familiei extinse;

Modelul modern este caracterizat prin forma nucleară (soț, soție, copii), rata de fertilitate reducându-se treptat, odată cu creșterea continuă a nivelului de trai și a emancipării femeii;

Modelul postmodern sau modelul diversității, a început să se dezvolte prin anii ‘60-’70 în Occident, odată cu “criza” familiei nucleare și cu proliferarea modelelor familiale alternative (între care familia comasată, coabitarea informală, celibatul definitiv, cuplurile homosexuale etc.)

Modelul tradițional al familiei apare în formă extinsă, având un rol important de sprijin și suport pentru copil. Copilul beneficia de suport emoțional și îngrijire din partea părinților și rudelor. În acest tip de familie, solidaritatea între membrii ei este foarte ridicată, ceea ce reprezintă un factor pozitiv pentru familie și membri ei. Pe lângă talia largă, familia tradițională este caracterizată și prin stabilirea clară și precisă a rolurilor pentru fiecare membru. În cadrul acestui model, familia dezvoltă relații strânse cu vecinătatea, ceea ce conferea coeziune și stabilitate comunității.

Modelul familiei moderne sparge tiparele tradiționale, fiind caracterizat prin tendințe de restrângere a numărului de membri, reducându-se de cele mai multe ori la tipul nuclear sau la păstrarea bunicilor alături de părinți și copii. Aceste schimbări sunt percepute și în relațiile dintre părinți și copii. Odată cu emanciparea femeii, aceasta a intrat în sfera muncii profesionale, păstrându-și totodată și responsabilitățile casnice legate de gospodărie și creșterea copiilor. Acest lucru a avut efect negativ asupra copiilor. Mama nu mai petrece suficient timp cu copiii, recurgând adesea la instituții pentru copii (creșe cu program prelungit) sau la “instituția bunicilor”, copilul fiind lăsat temporar în grija acestora. Apar astfel schimbări majore în relația părinți-copii, în comportamentul copiilor, care nu mai beneficiază de supravegherea și controlul unei singure persoane.

Postmodernitatea familiei este legată de schimbările valorice survenite, caracterizându-se prin primatul intereselor individuale, prin înmulțirea modelelor familiale alternative familiei nucleare, căsătoria fiind tot mai mult considerată un parteneriat. Analizele demografice indică tot mai mult scăderea nupțialității, creșterea vârstei medii la căsătorie, scăderea natalității, creșterea fertilității ilegitime. Se proliferează modelele monoparentale, familiile comasate sau reconstituite, uniunile consensuale, căsătoriile homosexuale.

Se constată însă, că modelul familiei nucleare predomină încă, proporția comportamentelor familiilor tradiționale se păstrează la un nivel ridicat. Ceea ce a dus la această creștere este toleranța la aceste modele familiale și comportamente

CAPITOLUL 2 – Modele și perspective teoretice asupra divorțului

II. 1 Tipurile de divorț

Familia este o entitate dinamică în care oamenii își modelează continuu relațiile și își construiesc o existență de grup. Căsătoria presupune elaborarea de noi definiții în așa fel încât două persoane cu trecuturi diferite să poată conlocui. Partenerii își modifică definițiile referitoare la viața de zi cu zi , regândesc trecutul și viitorul în conformitate cu așteptările partenerului ( Crișan , 2012, p.109)

Problemele într-un cuplu vor exista mereu iar spectrul lor este unul larg : de la absența comunicării , violența domestică până la separare. O mare problemă este cea a divorțului care produce efecte negative asupra persoanelor din familie.

Există persoane care trăiesc în cupluri conflictuale ani de zile înainte de a lua decizia de separare. Conflictul a fost definit în multe variante iar aceste definiții se pot grupa în patru categorii : prima dată putem spune că este un fenomen fluid ce permite diferite tipuri de interacțiuni; apoi, conflictul poate fi definit ca interacțiune episodică , plină de emoții negative; în al treilea rând, conflictul poate fi văzut ca un tip de comportament asociat unui tip de conduită ; și în ultimul rând conflictele sunt asociate cu un anumit tip de comunicare adusă la suprafață în situații ce presupun dezacord.

Primul dintre modele se bazează pe o anologie între divorț și doliu , o aplicație a teoriei crizei la procesul de separare a partenerilor . Această teorie pleacă de la ideea că divorțul poate provoca o problemă psihologică similară morții unui membru din familie. Totuși, divorțul se deosebește prin respingere și nevoia ambilor indivizi de a-și reface viața. Primul stadiu este negarea, apoi urmează conștientizarea pierderii și depresia asociată (partenerii conștientizează că au o problemă ) iar recunoașterea acestei probleme duce la sentimente asemănătoare celor sociate decesului : supărare, tristețe, depresie, sentimente de singurătate, dificultăți de comunicare; a treia etapă presupune furie și ambivalență- în această etapă are loc divorțul propriu-zis și are loc o creștere a numărului de dispute legate de probleme minore sau majore; apoi urmează reorientarea stilului de viață și a identității; în ultima etapă se acceptă și se atinge un nou nivel de funcționare, identitatea personală, socială și vocațională se cosolidează, sentimentele de furie față de fostul partener se schimbă și cei doi încep să socializeze și să se ințeleagă de dragul copiilor. Soții pot parcurge aceste etape în momente diferite.

Un alt model emoțional se referă la cele șase etape ale divorțului , incluzând șase procese paralele , cu dificultăți care intervin la momente diferite. Există astfel :

● divorț emoțional- ambii parteneri reduc participarea emoțională în căsnicie ;

● un divorț legal, drept câștigat relativ recent

● un divorț economic- soția are drepturi asupra veniturilor soțului

● divorțul coparental – partenerii divorțează unul de celălalt, nu de copii( creșterea și educarea copiilor reprezintă o puternică sursă de dezacorduri în cuplu ) ( Crișan , 2012, p.112)

● divorțul comunitar – supărarea asociată problemelor personale aruncă umbră asupra relațiilor sociale în care este inserat cuplul

● divorțul psihologic – recâștigarea independenței

În România cel mai dificil divorț este cel economic , existând cupluri care fie nu divorțează din acest motiv, fie divorțeazâ și rămân să împartâ aceeași locuință după divorț. ( Crișan , 2012, p.112)

Ca proces psihologic, divorțul include sentimente iar deziluziile fac ca partenerii să se privească într-un mod realist , lipsit de iluzii sau așteptări romantice acestea determinîndu-i să se concentreze pe aspectele negative. Eroziunea apare dacă partenerii gestionează greșit etapa precedentă iar comunicarea dintre cei doi devine negativă. Atunci cînd sunt reduse semnificativ investițiile emoționale și se evită momentele intime apare detașarea. Separarea fizică este asociată cu sentimente de izolare, confuzie, anxietate ; partenerul care a inițiat divorțul se simte vinovat iar celălalt respins. Prin doliu înțelegem procesul prin care cei doi se separă de prezența psihologică a celuilalt. Sunt asociate sentimentele de furie , tristețe sau depresie. A doua adolescență este etapa în care indivizii încep să se bucure de libertatea câștigată de curând și este o etapă ce aduce cu sine posibilitatea elaborării de noi scopuri și a încrederii că pot fi atinse.

Un al treilea model de reprezentare a etapelor procesului de divorț poate fi obținut prin adaptarea teoriei dezvoltării , elaborate de Erikson. Pentru o dezvoltare personală sănătoasă orice individ trebuie să tracă orin diverse crize. Fiecare etapă presupune o dilemă :

● Încredere vs. Neîncredere : divorțul presupune presupune zdruncinarea încrederii iar soluționarea corectă a conflictului este esențială pentru relațiile ulterioare

● Autonomie vs. Rușine și îndoială : relația restrânge autonomia individuală iar rezolvarea acestei dileme după divorț poate rezulta o experiență constructivă

● Inițiativă vs. Culpă : partenerul care va putea să inițieze relații va putea să își satisfacă nevoile

● Competență vs. Inferioritate : încrederea în forțele proprii va face succesul posibil

● Identitate vs. Confuzia rolurilor : divorțul oferă ocazia redefinirii identității de sine, d.p.d.v. personal, social, sexual și chiar profesional uneori .

● Intimitate vs. Izolare : formarea unor noi relații sau dimpotrivă izolarea

● Realizarea vs. Stagnarea : în contextul divorțului există două posibile atitudini față de propriii copii : pentru ambii părinți aceștia pot fi percepuți ca sursă de împliniri și bucurii , sau, dimpotrivă, ca sursă a unor posibile frustrări

● Integritatea eului vs. Disperare : adaptarea la condiția de persoană divorțată este opusă sentimentului că este prea târziu ca ceva bun să se întâmple.

Eșecul marital poate apărea la unele cupluri deoarece partenerii își doresc mai multă liberatate . Probabilitatea divorțului este mai ridicată pentru cuplurile care au relații sexuale cu alți parteneri decât soțul sau soția. În ceea ce privește influența divorțului în viața fiecărui individ, acesta ține de faptul că o parte semnificativă din identitatea socială a individului se schimbă, din punct de vedere social divorțul este un eveniment indezirabil și oamenii sunt rareori pregătiți pentru așa ceva, probabil și pentru că este un eveniment neplanificat. Este necesar ca etapele prin care trece familia să fie teoretizate , prin intermediul cunoștințelor referitoare la divorț, recăsătorire și adaptarea copiilor la aceste evenimente. Literatura de specialitate demonstrează că adaptarea copiilor la divorț este posibilă, însă rareori își doresc așa ceva. În ceea ce privește procesu de divorț, am putea identifica următoarele etape : ● adoptarea deciziei

● planificarea separării

● separarea

● divorțul

La o vreme după divorț poate urma o nouă relație . Așadar această perspectivă tratează divorțul ca succesiune de schimbări parcurse de acel sistem care este familia. ( Crișan , 2012, p.117)

Dacă descriem familia din perspectiva interacționismului simbolic vedem că membrii familiei interacționează între ei pe baza definițiilor acordate reciproc, și viața de familie este rezultatul construirii și reconstruirii realității simbolice. (Iluț, 2005) Esența interacționalismului simbolic stă în faptul că se concentrează pe natura interacțiunilor umane , pe dinamica activităților sociale care au loc între oameni. O altă idee este aceea că oamenii, spre deosebire de alte animale din natură , sunt capabili să fie activi, să definească , să facă alegeri în ceea ce îi privește. ( Crișan 2012 după Charon, 1998 ,p. 120)

II. 2 Teorii despre efectele divorțului asupra copiilor

Perspectiva învățării sociale are în centru presupunerea că toate comportamentele sunt învățate; învățarea comportamentului se face pas cu pas și fiecare depinde de precedentul; învățarea depinde de recompense iar prezența mamei funcționează uneori ca recompensă care favorizează învâșarea (Muntean , 2006). Copiii își însușesc unele abilități de relaționare ca urmare a observării comportamentului părinților astfel copiii care sunt martori unei relații negative pot deveni adulți cu abilități de relaționare slab dezvoltate și un inventar de comportamente interpersonale care vor submina satisfacția și stabilitatea maritală (Crișan 2012 după Amato și Cheadle, 2005, p. 138.)

Perspectiva învățării sociale poate fi aplicată și unor comportamente cum ar fi fumatul, în contextul divorțului părinților : comportamentul adolescenților derivă din interacțiunile cu cei din jur, prin urmarea unor modele sau prin condiționare

( Kirbz,2002)

Teoria dezvoltării social-cognitive arată că răspunsul copilului la divorțul părinților poate fi analizat în termenii dezvoltării social-cognitive și a abilităților de relaționare interpersonală. Primul nivel este unul egocentric iar copilul va defini o situație ca fiind egală cu propriile reacții la situația respectivă ; al doilea stadiu este caracterizat de faptul că copilul înțelege că și ceilalți au sentimente însă nu realizează că pot exista atât sentimente negative cît și pozitive față de aceeași persoană ; următorul nivel permite copilului să-și analizeze propriile sentimente. La ultimul nivel adolescentul își poate însuși un punct de vedere care include atât propria perspectivă cât și cea a altcuiva. (Crișan după Guttman , 1993, p. 150 , 2012,p. 139)

O altă construcție teoretică ce poate permite explicarea efectelor divorțului părinților asupra copiilor este teoria atașamentului. O legătură psihologică sănătoasă între părinți și copii condiționează sănătatea mintală așa că putem defini atașamentul ca fiind o legătură emoțională cu o altă persoană. De obicei, prima legătură emoțională este cea cu mama; mai târziu , copilul va dezvolta relații afective cu alte ființe; socializarea se bazează pe primele forme de atașament. Teoria atașamentului arată că implicarea afectivă a copilului se realizează față de persoana care interacționează și comunică emoțional cu el .( Muntean, 2006)

Copiii care au o relație bună cu părinții se simt în siguranță din punct de vedere emoțional , percep relațiile interpersonale ântr-o manieră pozitivă, au âncredere în oamenispre deosebire de copiii care au o relație distantă sau chiar ostilă cu părinții și , în consecință, se simt mai nesiguridin punct de vedere emoțional și au dificultăți când depind de alți oameni. ( Amato și Cheadle, 2005)

Divorțul este un factor de risc pentru bunăstarea copilului deoarece este asociat cu un declin al capitalului social si economic : se pierde o sursă de venit, gospodăria devine mobilă din punct de vedere rezidențial iar copilul este în risc de a pierde contactul cu parintele ce nu mai locuiește cu el. Calitatea relației dintre tată și copil este tratată ca o resursă pentru copil atunci când își cunoaște prietenii copilului , participă împreună cu acesta la diverse activități sau își include copilul în rețelele sociale.Problemele economice sunt asociate frecvent divorțului care are ca rezultat un declin dramatic al calității vieții copiilor din familiile monoparentale iar veniturile scăzute se resimt.

Perspectiva stresului arată că divorțul este o sursă de tensiune și anxietate pentru copii. Divorțul părinților aduce cu sine schimbări care sunt o sursă majoră de stres pentru copii. Perspectiva divorț-stres-adaptare etse o variantă a teoriei crizei și pleacă de la ideea că disoluția unui cuplu este un proces care începe în vreme ce partenerii locuiesc împreună și se sfârșește mult după ce divorțul legal este pronunțat. Procesul de separare se află la originea mai multor evenimente percepute ca fiind stresante iar severitatea efectelor negative depinde mult de factorii de protecție. Copiii prelucrează divorțul părinților în funcție de mai mulți factori , printre care și vârsta (copiii mici pot resimți lipsa unui părinte iar cei mai mari se pot bucura de încetarea conflictelor) dar și în funcție de prezența sau absența factorilor de protecție care pot fi :

● individuali – abilități de rezolvare a problemelor

● sociali – sprijin din partea rudelor

● structurali – politici guvernamentale ( Crișan , 2012, p. 140)

Perspectiva selecției pleacă de la ideea că anumiți indivizi sunt caracterizați de trăsături sociale și personale care îi predispun la divorț , și, mai mult, îi predispun să obțină scoruri mici la diferiți indicatori ai bunăstării și dupa ce divorțul s-a sfâsșit. Aplicarea acestei perspective la copii arată că problemel comportamentale observate la copii pe parcursul disoluției căsniciei părinților vor putea fi observate și pe parcursul propriei căsnicii. ( Amato, 2000) Comparând ultimele două perspective putem observa că prima se bazează pe ideea că divorțul creează probleme de adaptare în vreme ce a doua pornește de la ideea că problemele de adaptare au ca rezultat divorțul.

Teoria sistemelor familiale arată că separarea părinților este o problemă pentru copil pentru că are ca rezultat modificarea structurii familiei ; problemele generate de aceste schimbări sunt evitate dacă familia mononucleară dinainte de divorț devine una binucleară după divorț. (Moxnes, 2003)

Cei mai afectați de divorț sunt copiii care devin obiectul conflictului dintre părinți. Există o legătură între vârsta copiilor și felul în care reacționează la divorțul părinților ( de exemplu, copiii mici sunt înfricoșați și nelămuriși și de multe ori dau vina pe propria persoană pentru certurile părinților ). Copiii din familiile monoparentale se maturizează mai repede decât ceilalți și își ajută părinții și frații. Dacă unul sau ambii părinți se recăsătoresc, tranziția va fi dublă sau triplă. În cazul în care un părinte aparține unei culturi diferite, copiii sunt duși în altă țară.

Teoria controlului social arată că relațiile sociale puternice, în special acelea dintre părinți și copii fac ca probabilitatea implicării copilului în comportamente indezirabile din punct de vedere social să scadă. ( Kirbz, 2002)

Teoria socializării oferă modele de comportament și arată că sprijinul , supravegherea și modelele de comportament oferite de părinți afectează dezvoltarea și bunăstarea copiilor. Efectele negative ale divorțului se fatorează experiențelor disfuncționale de învățare asociate cu familiile monoparentale.

Din perspectivă constructivistă observăm că anumite relații și aranjamente sociale generate de divorț sunt încă în curs de definire și pot fi studiate cu ajutorul metodelor constructiviste.

Din perspectiva dezvoltării ( psihologică) calitatea relației cu tatăl este importantă pentru dezvoltarea copilului , dar și ea trebuie analizată în contextul mai general. Perspectivele poststructuraliste și fenomenologice analizează semnificațiile și experiențele asociate cu paternitatea, care există mai degrabă prin intermediul unor procese socioculturale decât ca identități stabile. (Crișan, 2012, p. 142)

II. 3 Copii în familii transnaționale

Fenomenul migrației pentru muncă în străinătate există de mulți ani ,iar primele studii științifice apar în contextul când europenii emigrau masivîn America , la începutul secolului XX, însă fenomenul a luat amploare globală în ultimele decenii.

Datorită tranzițiilor din statele est-europene , mulți indivizi sunt mobili și dezvoltă un tip de gândire etichetată ca fiind pe termen scurt. În vreme ce statul ignoră în mare măsură fenomenul de migrație , este posibil ca o femeie cu nouă copii să plece în Italia și să îi lase în grija celei mai mari dintre surori. Bisericile creează o legătură între societatea de proveniență și cea de destinație , iar comunicarea zilnică prin telefon cu rudele este o altă practică transnațională. (Cingolani, 2009) În ceea ce privește situația migranților, din mai multe studii (Schmalzbauer, 2004; Anghel și Horvath, 2009; Ciobanu și Elrick, 2009; Cingolani 2009; Sandu 2007) rezultă că migranții au o situație dificilă în țara de destinație , pentru că își deși piața muncii are nevoie de ei statul respectiv refuză să le legisleze situația.

Migrația femeilor pentur muncă este un fenomen apărut relativ recent , și poate fi analizată sub mai multe aspecte și din mai multe perspective. Una dintre posibilități este analiza raporturilor emoționale dintre femeile migrante și copiii lor dintr-o perspectivă feministă. Familiile transnaționale includ gospodării ai căror membri locuiesc în două țări diferite, iar Parrenas (2001) analizează impactul emoțional al distanței și modalitățile de gestionare. Rolul prescris de societate femeilor presupune ca acestea să ofere suport emoțional . Acordarea acestuia devine mai dificilă datorită distanței față de copii sau alte rude. În medie, migranții își petrec cu copiii aproximativ două luni în patru ani. Costul transportului este prea mare pentru a se întălni mai des. Deși în Canada, SUA sau Italia este posibilă reunificarea familiei, există factori structurali care le împiedică pe migrante să beneficieze de aceste ocazii. Multe dintre femei plătesc alte femei din țara de origine pentru a avea grijă de familiile lor și astfel ia naștere un lanț. Estte probabil ca unul dintre motivele pentru care copiii rămân acasă este faptul că părinții doresc să evite expunerea lor la acte rasiste , anti-imigranți. Aceste mame se simt neajutorate și îndurerate pentru că sunt prinse între nevoia de a fi lângă familie și de a o ajuta material. O practicădes întâlnită este reprimarea emoțiilor , unele dintre ele neagă existența oricărui cost emoțional. În ciuda acestei minimizări a sentimentelor aceste mame țin strâns legătura cu copiii lor prin telefon sau scrisori. În funcție de cum apreciază relația cu copiii, mamele pot lua în calcul prelungirea perioadei de separare. (Crișan, 2012, p. 68)

În ceea ce privește perspectiva copiilor , aceștia își doresc să petreacă timp cu părinții lor. Conflictele cu perspectiva părinților au loc pe trei planuri:

● copiii nu sunt de acord că bunurile materiale ar înlocui dragostea

● au impresia că părinții nu sunt coștienți de eforturile depuse de ei pentru a menține integritatea familiei

● le reproșează mamelor vizitele prea rare

Ca o trăsătură generală se poate spune ca acei copii care aparțin unor familii transnaționale primesc nu doar bunuri , ci și mai puțină afecțiune, sprijin și atenție.

Efectele migrației

Realitatea a demonstrat că fenomenul migrației externe a avut implicații sociale:

● pozitive pentru emigranții din România (găsirea unui loc de muncă, obținerea unor venituri înalte pentru sute de mii de români plecați la lucru în străinătate) cât și pentru activitățile socio-economice deficitare în forță de muncă în țările în care se emigrează;

● negative pentru România (depopularea unor localități și zone, decalajul între sexe, pierderea unor specialiști și a unei părți a forței de muncă tinere) și pentru țările de destinație (exportul de infracționalitate, practicarea cerșetoriei, a prostituției, a crimei organizate ș.a., care au generat repatrieri obligatorii ale autorilor și au compromis ori întinat imaginea României în lume).

În deceniul 1991-2000, România a înregistrat o scădere permanentă a populației sale, din

cauza emigrării definitive: circa 40 de mii de persoane în medie anual au părăsit , numărul total al acestora ridicându-se, după anumite aprecieri, la circa 400 de mii în decursul ultimului deceniu al secolului al XX-lea. În același interval de timp, au plecat pentru a munci în alte țări circa 200 mii persoane din mediul rural. Sărăcia, șomajul și nivelul de trai foarte scăzut au constituit principalii factori care au alimentat fluxul migrației externe a populației din noastră. , și S.U.A. au absorbit cea mai mare parte a celor plecați definitiv din . Alte țări în care și-au stabilit domiciliul cei plecați sunt Italia, Franța, Spania, Israel,Austria, Suedia, Ungaria, Grecia, unii dintre ei ajungând până în îndepărtata Australie ori Noua Zeelandă. În general, sensul de emigrație definitivă a fost spre statele dezvoltate economic din emisfera nordică și, cu precădere, către cele de pe continentul european.

Migrația definitivă a avut ca efect, la nivelul societății globale, scăderea populației totale

și pierderea unui important volum de forță de muncă, inclusiv înalt calificată. Scăderea

substanțială a numărului populației se datorează procesului de emigrație definitivă și unor

evoluții demografice negative cum ar fi: scăderea natalității, a fertilității etc. (comparativ cu datele recensământului din ianuarie 1992, populația stabilă a României a scăzut cu 4,2%, adică cu 1.111.854 locuitori; dacă în anul 1992 erau 22.810.035 persoane, după zece ani, în anul 2002, s-au înregistrat 21.852.600 persoane) (Otovescu, D. 2005).

Alături de efectele asupra pieței forței de muncă și cele ale banilor trimiși din strănătate,

migrația are efecte complexe, poate cele mai “dureroase”, asupra structurii, dinamicii,

funcționalității familiei în general și minorilor, în special. Fenomenul migrației s-a extins mult în ultimii 16 ani, iar motivul plecării este în principal câștigul financiar care nu poate fi obținut de familie în , problemă care este foarte bine cunoscută de copii. Este adevărat că … “românii pleacă, părăsesc , caută o portiță pentru a se scutura de sărăcie, necazurile și neliniștea de acasă… fug în locuri unde se căsătoresc în altă limbă, unde oamenii se roagă altfel, unde de multe ori scapă ca prin urechile acului ascunzându-se și sfidând legile locului”. Dar ce lasă ei în urmă?

De multe ori tot ce au mai scump – copii și părinți și aici apare adevărata problemă – cine va răspunde la întrebările generate de noul tip de relație nepoți – bunici sau poate ale copiilor rămași în grija “nimănui”.

Cercetarea efectelor migrației internaționale asupra minorilor rămași în România a evidențiat o serie de aspecte specifice, cum ar fi :

● părinții care se hotărăsc să plece la muncă în străinătate formează familii tinere cu doi sau trei copii, în general organizate;

● sunt frecvente situațiile în care amândoi părinții se hotărăsc să plece lăsând copii în grija altor persoane;

● separarea copiilor de unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate pe o perioadă

prelungită de timp generează sentimentul de abandon cu repercusiuni asupra personalității;

● principalele probleme ale acestore copii identificate în mediul școlar se referă la modul de relaționare cu colegii și, în special, la modul de împlinire a cerințelor didactice. (Irimescu, G., 2006)

Pentru prevenirea disfuncționalităților complexe generate de emigrația părinților, Ordinul

nr. 219 din 15.06.2006 menționează activitățile de identificare, intervenție și monitorizare acopiilor care sunt lipsiți de îngrijirea părinților pe perioada în care aceștia se află la muncă în străinătate:

● Serviciile publice de asistență socială organizate la nivelul municipiilor și orașelor, denumite în continuare SPAS, persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale, precum și direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului de la nivelul sectoarelor municipiului București vor identifica cazurile de copii ai căror părinți se află la muncă în străinătate;

● Ordinul se aplică copilului lipsit de grija ambilor părinți în situația în care aceștia sunt plecați la muncă în străinătate, părintelui în cazul familiilor monoparentale, precum și copilul lipsit de grija părintelui care, prin hotărâre judecătorească, are obligația creșterii și educării acestuia;

● SPAS, persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale din unitatea administrativ-teritorială unde se află copilul, precum și direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului de la nivelul sectoarelor municipiului București trebuie să întocmească un raport de evaluare inițială (REI) pentru fiecare copil identificat;

● În situația în care din REI rezultă faptul că acel copil se află în situație de risc, SPAS,

persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale din unitatea administrativ-teritorială unde se află copilul, precum și direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului de la nivelul sectoarelor municipiului București întocmesc planul de servicii, în vederea prevenirii separării copilului de familia sa;

● În situația în care REI recomandă consilierea familiei/persoanei la care se află copilul în

întreținere și îngrijire și oferirea de servicii de suport, la propunerea asistentului social sau a persoanei cu atribuții de asistență socială care a instrumentat cazul, în planul de servicii se va decide cu privire la serviciile de suport pe care comunitatea le poate oferi;

● În cazul în care apreciază că există motive temeinice de natură să primejduiască dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului, SPAS și persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale din unitatea administrativ-teritorială unde se află copilul vor sesiza imediat direcția generală de asistență socială și protecția copilului cu privire la identificarea cazului, în vederea instituirii unei măsuri de protecție specială asupra copilului;

● Pentru copiii pentru care au fost întocmite REI, SPAS, persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale din unitatea administrativ-teritorială unde se află copilul, precum și direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului de la nivelul sectoarelor municipiului București au obligația reevaluării situației acestora la fiecare 3 luni;

● Dispozițiile ordinului se aplică și în situația copiilor ai căror părinți notifică SPAS,

persoanelor cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale

comunale, precum și direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului de la

nivelul sectoarelor municipiului București intenția de a pleca la muncă în străinătate;

● SPAS, persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale din unitatea administrativ-teritorială unde se află copilul, precum și direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului de la nivelul sectoarelor municipiului București au obligația asigurării unor acțiuni de informare la nivelul comunității în ceea ce privește posibilitățile legale de care pot dispune părinții care pleacă la muncă în străinătate, în vederea asigurării protecției fizice și juridice a copiilor care urmează să rămână în țară;

● Cetățenii români care au copii minori în îngrijire și doresc obținerea unui contract de muncă în străinătate au obligația de a notifica SPAS/primăriei de domiciliu intenția de a pleca la muncă în străinătate, precum și nominalizarea persoanei în întreținerea și îngrijirea căreia vor rămâne copiii.

CAPITOLUL 3 – CADRUL LEGISLATIV – STUDII ȘI STATISTICI

III. 1 STATISTICI ȘI ESTIMĂRI

În prezent, nu se cunoaște numărul exact al copiilor rămași acasă în urma plecării unuia sau ambilor părinți în străinătate pentru perioade lungi de timp. Autorități ale administrației publice locale și centrale depun eforturi în vederea determinării numărului acestor copii și, cu toate acestea, dimensiunea reală a acestui fenomen rămâne necunoscută.

La nivel central, Direcția Protecția Copilului din cadrul Ministerului Munci, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice prezintă, trimestrial, o situație statistică elaborată pe baza datelor raportate de către Serviciile Publice de Asistență Socială (SPAS) de la nivelul fiecărei unități administrativ/teritoriale și a Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului de la nivelul fiecărui județ/sector (DGASPC). Această situație statistică nu reflectă numărul total la copiilor cu părinți plecați, ci doar al acelora ale căror situații sunt cunoscute și înregistrate de SPAS/DGASPC.

Conform situației prezentate de Direcția Protecția Copilului, in luna martie a anului 2013, erau înregistrați în evidențele autorităților responsabile de asistența socială, un număr total de 82,073 copii cu părinți plecați la muncă în străinătate. Dintre aceștia, 41% erau complet lipsiți de grija părintească: 23,312 aveau ambii părinți plecați, iar 10,375 proveneau din familii în care părintele unic susținător era plecat. Îngrijorător este și numărul copiilor aflați singuri acasă care au ajuns în sistemul de protecție specială: 3.902 (din care, 907 în centre de plasament și 701 în grija asistenților maternali).

Județul cu cei mai mulți copii rămași singuri înregistrați la nivelul DGASPC era Suceava (8.538 copii), urmat de (7.485 copii) și Neamț (6.051 copii). La polul opus se aflau Ilfov și Municipiul București, care însumează 568 de copii în această situație. Privind aceste date, întrebarea firească este dacă ele nu reflectă mai degrabă capacitatea autorităților locale și județene de a implementa cadrul legislativ actual și de a face cunoscută, în rândul părinților sau a altor adulți cărora le rămân în grijă copiii, necesitatea declarării rămânerii acasă a copiilor.

Evoluția în timp a datelor centralizate de Ministerul Muncii:

O serie de studii au arătat că datele oficiale prezintă doar o parte din dimensiunea reală a fenomenului. Astfel, în 2007, Fundația Soros indica, doar în rândul elevilor de gimnaziu, un număr de două ori mai mare decât numărul total de copii cu părinți plecați la muncă în străinătate prezentat de autorități. Studiul menționat arăta existența a 170.000 elevi de clasele V-VIII care au cel puțin un părinte la muncă în străinătate.

În 2008, un alt studiu, de această dată al UNICEF, Alternative Sociale și Gallup România, estima că, la momentul derulării cercetării, la scară națională, erau 350.000 de copii ai căror părinți erau plecați în străinătate, iar mai mult de o treime dintre aceștia, adică aproximativ 126.000 de copii, erau afectați de migrația ambilor.

III. 2 Organizația Salvați Copiii, „Impactul migrației părinților asupra copiilor rămași acasă”, 2007.

Organizația Salvați Copiii și-a propus ca prin cercetarea „Impactul migrației părinților asupra copiilor rămași acasă” să evidențieze: impactul pe care plecarea părinților îl are asupra bunei dezvoltări a copiilor, nevoile pe care acești copii le au pe perioada lipsei părinților, iar pe baza nevoilor evidențiate, să recomande și să dezvolte cele mai potrivite tipuri de servicii pentru acest grup țintă. De asemenea, studiul a analizat situația acestor copii din perspectiva respectării drepturilor garantate prin Convenția ONU privind drepturile copilului. Fiind un demers cu caracter exploratoriu, s-a optat pentru o cercetare de tip calitativ, utilizându-se, ca metode de cercetare, focus-grupul și interviul. La grupele mici de vârstă, au fost folosite mai multe tehnici proiective (tehnica desenului, a colajului de poze, poveștii despre o zi obișnuită din viața de copil) pentru a facilita comunicarea și exprimarea opiniilor copiilor. În total, au participat 60-70 elevi cu vârste cuprinse între 8 și 18 ani, 40 de persoane care au în întreținere acești copii (unul din părinți care a rămas în țară, alte rude, vecini sau cunoștințe), 40 de cadre didactice, 8 consilieri școlari și 6 reprezentanți ai serviciilor de asistență socială din cadrul primăriilor sau al Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, din Suceava, Iași și Neamț.

Principalele concluzii ale studiului

Dreptul la familie și protecție:

● lipsa mamei este mai des și mai intens resimțită de majoritatea grupului țintă, atât pentru că aceasta este cea care se ocupă de majoritatea treburilor gospodărești care, în lipsa ei, revin în grija copiilor, cât și pentru că mamele reușesc în general să construiască o relație apropiată și o comunicare deschisă cu copiii;

● apar probleme de comunicare în special între copii și bunici, percepute a fi cauzate de diferența foarte mare între sistemul de valori adoptat de fiecare, de stilul de viață diferit și de capacitatea redusă a celor în vârstă de a se adapta noilor valori sociale, a stilurilor de viață moderne, specifice tinerilor;

● problemele de comunicare apărute s-au evidențiat a fi mai grave în cazul adolescenți, categorie cu care bunicii nu reușesc în general să coopereze;

● adolescenții resimt nevoia unei comunicări constante și apropiate cu un părinte sau cu o rudă în care să găsească un sprijin în cazul în care trebuie să ia anumite decizii considerate a fi foarte importante pentru viața lor;

● adolescentele par a se adapta mai ușor în relaționarea cu bunicii, însă și-ar dori o comunicare mai strânsă și mai deschisă cu ei așa cum o aveau cu mama;

● relația pe care părinții plecați o stabilesc cu copiii rămași acasă a fost percepută atât de către copii cât și de către cei care rămân cu aceștia ca având o importanță deosebită în atitudinea și comportamentul copiilor: o relație apropiată, constantă, bazată pe încredere și sinceritate îi ajută pe copii să accepte mai ușor lipsa lor, să fie în continuare implicați în viața socială și să aibă un comportament dezirabil social, pe când lipsa relației cu părinții s-a dovedit a avea efecte de izolare, scădere a încrederii în sine, scădere a rezultatelor școlare, absenteism și chiar abandon școlar, lipsa implicării și participării la acțiuni extra-școlare, ajungând chiar la comportamente și atitudini indezirabile social (infracționalitate, violență etc).

Rezultatele studiului relevă faptul că există o categorie de copii care nu se află sub directa supraveghere a unui adult (părinte, rudă sau cunoștință); astfel, aceștia nu beneficiază de un mediu familial adecvat pentru dezvoltarea lor psiho-emoțională normală. Ei au în general peste 13-14 ani și fiind considerați aproape maturi, sunt lăsați de părinți singuri, fără bunici sau alte rude. S-a evidențiat faptul că, pentru această categorie de copii, riscurile de abandon școlar, infracționalitate și consum de droguri sunt mai mari.

Dreptul la educație:

● Printre adolescenții, mai ales printre băieți, care au ambii părinți plecați la muncă în străinătate, există tendința de a abandona școala;

● De asemenea tot printre adolescenți, atât fete cât și băieți, se manifestă tendința de absenteism școlar;

● Atât la cei mici cât și la cei mari se observă o scădere a interesului acordat școlii și temelor pentru acasă, pe fondul lipsei de preocupare a părinților față de educația lor;

● Cei mici și uneori și adolescenții întâmpină dificultăți în realizarea temelor acasă și a înțelegerii materiei predate la școală, resimțind nevoia unui ajutor din partea unui adult care să se poată implica în această activitate / care să le acorde sprijin în lipsa părinților;

● În familiile unde mama este cea plecată, fetele consumă o mare parte din timpul lor cu activitățile în gospodărie, uneori în detrimentul programului școlar și pregătirii temelor;

● La nivel de școală nu există încă un sistem clar de abordare a copiilor cu părinți plecați care manifestă o scădere a motivației pentru școală. Numai în caz de abandon școlar, instituția de învățământ anunță fie direcția de protecție a copilului, fie serviciile / departamentele de asistență socială din cadrul primăriilor.

Dreptul la opinie și participare:

● Copilul resimte atât lipsa informării cât și a participării la decizie într-un mod negativ, cu consecințe asupra atitudinii și comportamentului în absența părinților de acasă;

● Copilului, indiferent de vârstă, îi este acordat în mică măsură dreptul la participare la decizia părinților de a pleca să muncească în străinătate;

● Cei mici, copiii până în 12-13 ani, nu numai că nu sunt consultați în decizia părinților de a pleca de acasă pentru o anumită perioadă, dar de cele mai multe ori aceștia nu sunt nici măcar informați despre plecare, decât în momentul în care aceasta se întâmplă.

Dreptul la timp liber, joc și activități culturale:

● Copiii care provin din familii unde mama este plecată au mai multe activități de îngrijire a gospodăriei, ceea ce le consumă din timpul lor liber;

● Posibilitățile de petrecere a timpului liber împreună cu bunicii sunt reduse din cauza lipsei disponibilității acestora, pe de o parte pentru activitatea de joc și pe de altă parte, pentru activitățile ce presupun mișcare ca mersul la iarbă verde, în excursii etc.;

● Posibilitățile de petrecere a timpului liber au fost percepute de către copii ca fiind reduse în general atât în mediul urban, cât și în mediul rural.

Dreptul la nediscriminare / incluziune socială:

● Nu se poate vorbi de discriminare negativă a copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate; mai mult, există tendința de a proteja această categorie de copii în societate;

● La nivel social și în mass-media se pune mai degrabă accent pe suferința și situația dezavantajată în care acești copii se află și mai puțin pe modul în care sunt respectate drepturile acestor copii sau pe soluțiile la problemele lor, pe serviciile concrete pe care aceștia le pot accesa. În acest context, copiii se simt mai degrabă „victime”, accentuându-se efectele negative ale plecării părinților de acasă.

III. 3 CADRUL LEGISLATIV RELEVANT

● Ordinul ANPDC nr. 219/15.06.2006 privind activitățile de identificare, intervenție și monitorizare a copiilor care sunt lipsiți de îngrijirea părinților pe perioada în care aceștia se află la muncă în străinătate

● Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

Ordinul 219 reglementează pentru cetățenii români care au copii minori în îngrijire și doresc obținerea unui contract de muncă în străinătate obligația de a notifica Serviciului Public de Asistență Socială (SPAS) / primăriei de domiciliu intenția de a pleca la muncă în străinătate, precum și nominalizarea persoanei în întreținerea și îngrijirea căreia vor rămâne copiii.

Acest ordin este emis de secretarul de stat al Autorității Naționale pentru Protecția

Drepturilor Copilului și stabilește în art.1, alin.1, instituțiile cu atribuții de identificare a

cazurilor de copii lipsiți de îngrijirea părinților pe perioada în care aceștia se află la muncă în străinătate.

Instituțiile cu aceste atribuții sunt:

– serviciile publice de asistență socială de la nivelul municipiilor și orașelor,

denumite SPAS;

– persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor

locale comunale;

– direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului de la nivelul

sectoarelor municipiului București.

Aliniatul 2 al aceluiași articol precizează că identificarea de către persoanele desemnate

din instituțiile menționate se va face permanent pentru toate cazurile de copii din comunitate în care activează a căror părinți se află la muncă în străinătate.

Articolul 2 clarifică care dintre copiii a căror părinți se află la muncă în străinătate vor fi

identificați stabilind o serie de criterii și anume:

– copilul lipsit de îngrijirea ambilor părinți în situația în care aceștia sunt plecați la

muncă în străinătate;

– copilul aflat în înrijirea unui singur părinte, în cazul familiilor monoparentale,

– copilului al cărui părinte prin hotărâre judecătorească, are obligația creșterii și

educării acestuia.

Atribuțiile instituțiilor enumaerate mai sus sunt stabilite în următoarele articole: art.3;

art. 4. alin. 1, 2; art. 5; art. 6; art.7, alin.1 și 2; art.8; art.9; art.10 și art. 11 ale Ordinului 219 din 15 iunie 2006 astfel:

– vor întocmi un raport de evaluare inițială (REI) pentru fiecare copil identificat în

una din situațiile prevăzute la art.1;

– în situația în care din REI rezultă faptul că acel copil se află în situații de risc se

întocmește planul de servicii în vederea prevenirii separării copilului de familia

sa;

– planul de servicii întocmit de asistentul social sau persoana cu atribuții de

asistență socială va conține obligatoriu modalitățile de menținere a relațiilor

personale ale copilului cu părinții, precum și tipul de consiliere psihologică de

care va beneficia copilul;

– în situația în care REI recomandă consilierea familiei/persoanei la care se află

copilul în întreținere și îngrijire și oferirea de servicii de suport, la propunerea

asistentului social sau a persoanei cu atribuții de asistență socială care a

instrumentat cazul, în planul de servicii se va decide serviciile de suport pe care

comunitatea le poate oferi;

– în situația în care SPAS și persoanele cu atribuții de asistență socială din

aparatul propriu al consiliilor locale comunale din unitatea administrativteritorială

unde se află copilul apreciază că există motive temeinice de natură să

primejduiască dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului

lipsit de îngrijirea părinților pe perioada în care aceștia sunt la muncă în

străinătate, vor sesiza imediat direcția generală de asistență socială și protecția

copilului (DGASPC) din județul respectiv cu privire la identificarea cazului, în

vederea instituirii unei măsuri de protecție specială a copilului;

– au obligația reevaluării situției la fiecare trei luni a copiilor lipsiți de îngrijirea

părinților pe perioada în care sunt plecați la muncă în străinătate și pentru care

au fost întocmite REI;

– până la data de 15 ale lunii care urmează după încheierea unui semestru, SPAS,

respectiv persoana cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al

consiliilor locale comunale, va transmite direcției generale de asistență socială și

protecția copilului de la nivelul județului situația centralizată pe plan local a

cazurilor de copii cu părinți plecați la muncă în străinătate cât și situația copilor

a căror părinți notifică instituțiile enumerate intenția de a pleca la muncă în

străinătate. Modelul de raportare este prevăzut în anexa nr.1 a ordinului

menționat.

– au obligația asigurării unor acțiuni de informare la nivelul comunității în ceea ce

privește posibilitățile legale de care pot dispune părinții care pleacă la muncă în

străinătate, în vederea asigurării protecției fizice și juridice a copiilor care

urmează să rămână în ;

– au obligația de a primi notificări (declarații) după modelul din anexa 2 , de la

cetățenii români care au copii minori în îngrijire și doresc obținerea unui

contract de muncă în străinătate în care este nominalizată persoana în

întreținerea și grija căreia vor rămâne copiii;

– SPAS/primăria de domiciliu are obligația emiterii unei dovezi după modelul din

Anexa III a ordinului menționat, pentru cetățenii români care au copii minori în

îngrijire, doresc să obțină un contract de muncă în strinătate și au notificat

instituția7.

Obligațiile părinților cetățeni români care au copii în îngrijire și care sunt sau

intenționează să plece la muncă în străinătate:

– să colaboreze cu asistentul social sau cu persoana cu atribuții de asistență socială

care instrumentează cazul copilului în vederea prevenirii separării copilului de

familie;

– să notifice în funcție de domiciliu SPAS, persoanele cu atribuții de asistență

socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale, direcțiile generale de

asistență socială și protecția copilului de la nivelul sectoarelor muncipiului București, intenția de a pleca la muncă în străinătate, precum și să nominalizeze

persoana în îngrijirea și întreținerea căreia vor rămâne copii;

– să se informeze la SPAS sau, după caz, persoanele cu atribuții de asistență

socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale, direcțiile generale de

asistență socială și protecția copilului de la nivelul sectoarelor muncipiului

București cu privire la posibilitățile legale de care dispun în vederea asigurării

protecției fizice și juridice a copiilor care urmează să rămână în ;

– în situația solicitării de locuri de muncă în străinătate au obligația prezentării la

agenții de ocupare a forței de muncă a unei dovezi emise de SPAS/primăria de

domiciliu prin care se arată că au notificat instituția.

În toate acțiunile în ce privesc protecția copiilor lipsiți de îngrijirea părinților pe

perioada în care aceștia se află la muncă în strinătate ar trebui să fie întreprinse în lumina

articolului 6 din Legea 272/2004 care prevede principiile privind respectarea și garantarea drepturilor copilului coroborate cu articolele152 și 159 din Codul Familiei.

Din perspectiva Legii 272/2004, copiii a căror părinți se află la muncă în străinătate și

care nu sunt lăsați în îngrijirea unui adult care să răspundă nevoilor de creștere și dezvoltare a copilului, acesta este un copil neglijat13.

Neglijarea se întâlnește în situația în care ambii părinți plecați la muncă în străinătate

lasă copiii acasă în îngrijirea fratelui, a sorei mai mari sau unei alte persoane care nu-și

îndeplinesc atribuțiile.

Formele de neglijare a acestor copii sunt:

– Neglijarea alimentară (privarea de hrană, absența unor mai multe categorii de

alimente esențiale creșterii, mese neregulate etc).

– Neglijarea vestimentară (haine nepotrivite pentru anotimp, haine prea mici sau

prea mari, haine murdare).

– Neglijarea medicală (absența îngrijirilor necesare, omiterea vaccinărilor și a

vizitelor de control, neaplicarea tratamentelor prescrise).

– Neglijarea educației (sub-stimulare, instabilitatea sistemului de pedepse și

recompense, lipsa modelelor de învățare a curățeniei, a limbajului, lipsa de

urmărire și supraveghere ca școlar).

– Neglijarea afectivă (lipsa atenției, a contactelor fizice, a semnelor de afecțiune și

a cuvintelor de apreciere).

Consecințele neglijării acestor copii se pot observa atât în plan emoțional cât și în plan

social:

– Atitudine de indeferență sau timiditate. În momentele dificele cu care se

confruntă copilul interpretează absența părinților ca o manifestare a indiferenței

acestora față de el și nevoile lui.

– Tulburări de atenție,

– Un prag prea scăzut sau prea ridicat în ceea ce privește toleranța la frustrare;

– Tulburări ale stimei de sine (sprapareciere sau subapreciere);

– Datorită lipsei de afecțiune copilul somatizează ușor (cefalee, grețuri, vărsături

etc);

– Datorită sub-stimulării nu este dispus să facă eforturi cognitive la școală;

– Nu au aspirații pe termen lung (nu se pot proiecta în viitor) sau au aspirații

nerealiste determinate de distorsiuni cognitive de genul: „ca să ai bani nu trebuie

să înveți” , „când o să fiu mai mare o să plec și eu să muncesc în străinătate și

pentru asta nu trebuie să ai carte” etc.

– Dificultăți de adaptare la noi situații. Datorită absenței bruște a părinților și

lipsei unei consilieri psihologice adecvate cu privirea la plecarea acestora pe termen lung, copiii traversează o etapă de adaptare la noua situație numită în

psihotraumatologie reacție de adaptare15.

– Datorită lipsei autorității părinților și ca o consecință a lipsei de aspirații pe

termen lung apare absenteismul și abandonul școlar.

– Apariția comportamentelor predelincvente și aderarea acestora la grupuri

delincvente este o modalitate de a suplini nevoile de apreciere, de atenție și

afecțiune nesatisfăcute.

– Vulnerabilitate la abuzuri fizice, psihice, sexuale, exploatare prin muncă, trafic

de persoane și protituție. Agresorii sexuali, recrutorii sau traficanții de persoane,

adulții sau copiii violenți, persoanle care exploatează copii prin muncă își aleg

victimele din rândul copiilor neglijați.

Ordinul 219 din 15 iunie 2006 privind activițile de identificare, intervenție și

monitorizare a copiilor care sunt lipsiți de îngrijirea părinților pe perioada în care aceștia se află la muncă în străinătate la art. 4 alin. 2 prevede că planul de servicii pentru copil va conține în mod obligatoriu modalitățile de menținere a relațiilor personale ale copilului cu părinții precum și tipul de servicii de consiliere psihologică de care va beneficia copilul.

Indiferent dacă consilierea psihologică de care va beneficia copilul va fi realizată

individual sau în grup următoarele abordări pot ajuta copilul să se adapteze și să traverseze perioda de singurătate:

● Consilierea suportivă: prin intermediul abilităților de comunicare (sintetizarea,

reflectarea, comunicarea non-verbală) și empatiei, consilierul poate susține copilul pentru a face față impactului pe care îl are asupra sa plecarea părinților la muncă în străinătate. Consilierii trebuie să le explice copiilor că părinții sunt plecați pentru o anumită perioadă determinată de timp și se vor reîntoarce. Aceștia trebuie să încurajeze și să susțină comunicarea copiilor cu părinții, în funcție de nivelul de dezvoltare a copilului, posibilități prin scrisori (inclusiv desene pentru părinți), telefonic sau prin e-mail.

În situația în care copiii traversează reacția de adaptare caracterizată prin îngrijorare,

anxietate, depresie, concentrare deficitară, iritabilitate și comportament agresiv, consilierii trebuie să se axeze în mod special pe sprijinirea copiilor în exprimarea emoțiilor și sentimentelor față de părinți, față de probleme și conflictele pe care le au în viața de zi cu zi. Copilul trebuie încurajat și, dacă este necesar, asistat în contruirea strategiilor de adaptare și în schimbarea reacțiilor de adaptare destructive.

● Consilierea pe tema rezolvării de probleme: faptul că părinții sunt plecați la muncă în

străinătate nu poate fi schimbat în timpul consilierii, însă consecințele pe care le are plecarea părinților asupra copiilor pot fi abordate în consiliere. Aceste consecințe pot tulbura activitatea zilnică a copilului.

Discuțiile despre prieteni, despre influiențele pozitive și negative ale prietenilor, despre

avantajele educației, despre responsabilități pot ajuta copilul să traverseze fără riscuri prea mari această perioadă.

Prevenirea abuzului, exploatării sexuale, prin muncă și a traficului de copii trebuie să fie

teme de consiliere pentru copiii care sunt lipsiți de îngrijirea părinților pe perioada în care aceștia sunt plecați la muncă în străinătate. Obiectivul principal al procesului de consiliere a acestor copii este ca aceștia să fie capabili să traverseze perioada de absență a părinților și să revină la sentimentul de securitate din relația copil-părinte.

Tipul de de servicii de consiliere psihologică de care poate beneficia copilul va fi ales în

funcție de tipul de problemă și nivelul de dezvoltare și înțelegere a copilului. Pentru preșcolari și școlarii mici se pot folosi tehnici ce implică jocul: cărți de colorat, povești terapeutice, desene, colaje, călătoria imaginară etc.), în timp ce pentru preadolescenți și adolescenți sunt recomandate tehnicile ce presupun discuția și expunerea.

CAPITOLUL IV – CONSECINȚELE DISOLUȚIEI FAMILIALE ASUPRA EVOLUȚIEI ADOLESCENTULUI

IV.1. Influența divorțului asupra educației adolescentului

Efectul devastator al conflictelor parentale se repetă și în cazul divorțului, uneori mai accentuat, mai ales sub aspectul dezvoltării bio-psiho-socio-culturale a adolescentului.

Este indicat ca în momentul ajungerii la o situație extremă în care adolescentul nu mai poate să rămână în cadrul familiei, să i se explice ce anume se petrece, trebuie informat în legătură cu hotărârile luate și trebuie asigurat că, indiferent de modul în care se comportă părinții între ei, atitudinea acestora față de el va rămâne neschimbată.Unii cercetători apreciază că această măsură este dură, totuși este infinit mai puțin crudă decât aceea care constă în a organiza în chestiunea divorțului o “conspirație a tăcerii” și a-l lăsa pe adolescent pradă suspiciunilor cele mai îngrozitoare pentru el, până când în mod tragic va descoperi singur sau va afle de la un străin, câteodată de la rude, cumplitul adevăr. În această situație se ridică următoarea întrebare: Ce încredere mai poate avea el în părinți, și mai ales în cel care îl are în îngrijire? O astfel de problemă atât de esențială, vitală pentru adolescent, care modifică întreaga structură familială, trebuie să fie prezentată clar, astfel încât adolescentul să aibă posibilitatea să-și exprime sentimentele pentru a nu se simți respins și exclus.

Pentru a nu-i întina imaginea pe care adolescentul și-o face despre celălalt părinte, este important ca fiecare dintre soți să fie atenți în a nu-l defăima pe celălalt. Această observație este întărită de identificarea unor sentimente și manifestări agresive ale adolescenților față de aceia care îi distrug securitatea fizică și afectivă; agresivitatea provocată aduce cu sine culpabilității și accentuează profund tulburarea. Este absolut necesar ca fiecare părinte să continue să-și îndeplinească rolul ce îi revine de drept. Problema cea mai mare care se ridică, este aceea că părinții divoțați uită să-și păstreze rolul, să exercite o unitate de vedere în materie de educație și o oarecare coerență în acțiunile lor. Aspectul prezentat îl determină pe adolescent să dezvolte un anumit atașament față de cel care oferă mai mult sau într-un mod degradant, va alterna între două atitudini divergente.

Emilia Stănciulescu afirma că: “reacția copiilor la destrămarea familiei diferă în funcție de vârstă, sex, calitatea relațiilor cu părinții, climatul din familie”.

În funcție de vârstă, pe termen scurt, copiii mici sunt cei mai afectați de divorț. Dezvoltarea lor generală este bulversată pe de o parte devenind neascultători, chiar agresivi, iar pe de altă parte, par a deveni mai dependenți. Adolescenții la rândul lor sunt foarte afectați de divorțul părinților (chiar dacă în cazul unora această trăire este interiorizată), însă spre deosebire de copiii mici ei tind să devină mai independenți, ca urmare a dezamăgirii suferite în mediul familial.

Divorțul parental are de cele mai multe ori efecte negative asupra minorului, afectând echilibrul psihic al acestuia. Astfel, un număr semnificativ de copii au avut sănătatea psihologică serios afectată, nu numai pe termen scurt, dar și în adolescență. Pentru cei mai mulți dintre copii, schimbările aduse prin despărțire și divorț nu au fost cu nimic mai puțin stresante decât conflictele maritale anterioare. Chiar și atunci când erau certuri extrem de dese și se manifesta o lipsă acută de armonie la nivelul familiei, foarte puțini copii reacționau la despărțirea părinților cu ușurare sau o considerau o soluție la probema familială. Ulterior, când creșteau, unii dintre aceștia ajungeau la concluzia că divorțul a fost necesar, sau chiar a constituit un pas ce trebuia făcut, un lucru constructiv pentru unul sau ambii părinți, dar din păcate o asemenea înțelegere nu este de obicei accesibilă copiilor tocmai când au mai multă nevoie de ea.

La șocul dispariției adesea inexplicabile a unuia dintre părinți, se adaugă suferința provocată de diminuarea grijii și atenției părintelui care a rămas, de vreme ce acest părinte este adesea prea preocupat de a procura copiilor siguranța și sprijinul de care au atâta nevoie. Putem deduce astfel că, în absența unui părinte, securitatea afectivă a minorului este periclitată, acest fapt concretizându-se în adoptarea unor conduite specifice bazate pe hipersensibilitate, irascibilitate, izolare, performanțe școlare scăzute sau chiar săvârșirea de acte deviante și delincvente.

Divorțul are efecte negative asupra socializării morale a copiilor, ducând la apariția unor deprinderi deviante ale acestuia. Este de la sine înțeles că, lipsa de supraveghere și controlul din partea ambilor părinți, absența autorității, frustrarea afectivă, îl determină pe adolescent să comită și să reediteze acte imorale sau deviante. Divorțul nu induce automat manifestări anti-sociale ale tinerilor. Se apreciază de către specialiști că, în urma cercetărilor, familiile dezorganizate nu sunt în mod obligatoriu criminogene, deși 80% din delincvenții minori provin din astfel de familii.

Există cazuri în care divorțul are efecte pozitive asupra socializării morale a adolescenților astfel că, uneori un copil se oferă, inconștient (iar alteori conștient), drept “țap ispășitor”, care atrage asupra sa mânia părinților, ca un mod de a reduce ostilitatea dintre ei. Delincvența tinerilor, lipsa de la școală, sau comportamentul agresiv pot provoca certuri între părinți, menținându-i implicați emoțional cu adolescentul și între ei, într-o oarecare măsură. Continuarea acestor probleme poate fi necesară pentru că împiedică retragerea unuia dintre părinți. Este de aceea important să nu se presupună că părinții sau copii vor să se termine cu aceste problemesau simptome de care se plâng. Comportamentele deviante sau tulburările de comportament pot avea o funcție pozitivă în meținerea relațiilor de familie, iar unul sau mai mulți membrii ai familiei vor menține asemenea comportamente, până când ating scopuri mai profunde.

Divorțul parental provoacă o slăbire a relațiilor dintre părintele plecat și copil, mai mult decât atât, determină pentru membrii familiei importante consecințe pe plan economic, social, psihic și juridic.

IV.2. Schimbările majore care intervin în planul psiho-social al adolescentului în urma divorțului

Existența unor carențe puternice la nivelul relațiilor între membrii familiei și în cadrul desfășurării normale a vieții familiale, poate exercita o influență sporită asupra conduitelor tinerilor, instabilitatea căminului și climatul conjugal tensionat afectând sentimentele de securitate ale adolescenților, precum și finalitatea adecvată a proceselor de socializare și educație. Factori cum ar fi: absențele îndelungate din cămin ale unuia sau altuia dintre părinți, abandonul, divorțul, separarea în fapt sau decesul, îi privează pe tineri de posibilitatea de a se identifica moral și afectiv cu tatăl sau cu mama, determinând multiple consecințe negative asupra psihicului adolescenților, și totodată existența unui sentiment de “dependență protectivă” cu efecte benefice în procesul de dezvoltare a personalității acestora. Posibilitatea de apariție a unei conduite delincvente se corelează pozitiv cu deficitul sau, dimpotrivă, cu excesul autorității parentale și cu eforturile insuficiente ale părintelui rămas lângă copil (de obicei, mama) de a suplini absența partenerului. Din acest punct de vedere, armonia și unitatea grupului familial, climatul moral și afectiv adecvat, responsabilitățile cu caracter educativ împărțite în mod echitabil între părinți, reprezintă premise absolut obligatorii ale desfășurării, în bune condiții a socializării și educării morale a tânărului. O mare parte dintre delincvenții minori provin din familii dezorganizate ori din familii “problemă”, caracterizate prin atitudini antisociale, parazitism, antecedente penale ale unuia dintre părinți, comportamente agresive față de partenere și copil și alte conduite care influențează negativ dezvoltarea personalității morale. În asemenea tipuri de familii definite, în același timp, de lipsa de supraveghere și control al vieții și relațiilor copiilor, influența anturajului tinde să fie maximă, adeseori într-un sens exclusiv negativ, favorizând comportamentele delincvente din cadrul cărora se vor recruta ulterior cazurile penale. Familiile caracterizate prin disfuncții în ceea ce privește desfășurarea adecvată a procesului de socializare morală, promovează în mare măsură un stil educațional deficitar, definit fie prin indiferență, fie prin răsfăț excesiv, facilitând dezvoltarea unor relații ale adolescenților cu persoane (egali ca vârstă sau adulți) care au un comportament antisocial, definit de antecedente penale, și de multiple carențe educaționale (corijențe, repetenții, absențe nemotivate de la școală etc.), determinat, într-un grad înalt, de atitudini de indolență ale părinților și de absența legăturilor acestora cu școala.

Divorțul prin complexitatea sa antrenează o serie de modificări majore la nivelul tuturor funcțiilor familiei. Divorțul are ca efect pierderea funcției psiho-afective a familiei, iar responsabilitățile paterne sunt redistribuite și preluate în totalitate de părintele căruia i s-a încredințat copilul.

Consecințele psihologice ale divorțului se resfrâng atât asupra părinților, cât și asupra adolescenților, dar chiar dacă ele ar afecta doar pe părinți, tot ar influența dezvoltarea psihică, afectivă, și cognitivă a adolescenților. Acest lucru se întâmplă pentru că, fundamental pentru dezvoltarea și evoluția adolescentului pe toate planurile, este climatul și mediul familial.

Inegala valorizare a maternității și paternității are profunde implicații pentru restructurarea familiilor după dirvoț. Aceasta poate explica, în parte, de ce “o treime din copiii implicați în divorțuri, pierd contactul cu unul dintre părinți – de obicei tatăl – curând după ce părinții se despart”. Se presupune adesea că tații sunt mai puțin devotați decât mamele în îngrijirea copiilor și că e nevoie ca ei să dovedească că au competențele unui părinte, în timp ce competența maternă este presupusă ca existentă dacă nu se dovedește lipsa ei. Dorința unui tată de a juca un rol activ în îngrijirea copiilor săi poate fi adesea considerată ca o amenințare a rolului central al mamei, mai degrabă, decât o sursă de forță și sprijin pentru ea, ca și pentru copii.

Când părinții se separă, ruptura dintre ei poate fi adesea adâncită de credința că, de obicei, părintele “bun”, cel care îngrijește, este cel care rămâne cu copiii, în vreme ce părintele “rău”, sau nepotrivit, este cel care părăsește casa. Deși termenul de “părinte singur” ar putea să descrie corect mai multe situații în care tatăl (sau mult mai rar, mama) s-a retras sau a dispărut complet, aceasta nu este o situație reală pentru toate familiile divorțate.

Adesea, părinții presupun despre adolescenți că ei sunt doar victime pasive ale destrămării familiale și este posibil ca ei să fie spectatorii care privesc cu tristețe cum lumea lor familială se dezintegrează în fragmente de evenimente neexplicite.

S-au efectuat nenumărate studii cu privire la efectele pe care le are divorțul asupra copiilor, respectiv adolescenților și s-au depistat o multitudine de urmări și reacții, atât imediate, cât și pe termen lung. Deși unii specialiști în sănătate mintală sunt de părere că divorțul (și privarea concomitentă a adolescenților de prezența zilnică a unuia dintre părinți) este mai traumatizant la anumite vârste decât la altele, este însă cert că nu există o vârstă potrivită la care un tânăr poate îndura cel mai bine divorțul părinților săi.

Copiii, respectiv adolescenții pot reacționa în diferite feluri la aflarea veștii că părinții lor urmează să divorțeze, și anume, prin negare, rușine sau jenă, acuzându-se sau simțindu-se vinovați, prin mânie, teamă, ușurare, prin nesiguranță sau prin pierderea respectului față de sine, prin durere, depresie, alienare sau singurătate, și în multe alte feluri.

Sentimentul de vinovăție

Adolescenții atașează de cele mai multe ori o semnificație uriașă unui eveniment în încercarea lor imatură de a determina cauza divorțului părinților săi. Poate că își amintesc de o ceartă zgomotoasă pe care au avut-o părinții și se gândesc că acesta trebuie să fie motivul pentru care ei divorțează. Este cert că evenimentele care rămân cel mai viu întipărite în mintea unui adolescent sunt acelea care l-au implicat în mod direct pe el. În consecință, ei ajung să se învinovățească pentru divorțul părinților. Psihologul Neil Kalter a descoperit că “aproape trei pătrimi dintre copiii de șase ani examinați, se învinovățeau pentru divorț”.

Un lucru similar se petrece și în cazul adolescenților. Ei pot crede că certurile lor cu ceilalți frați sau surori i-au determinat pe părinți să divorțeze. Cred de asemenea că, răzvrătirea și capriciile lor au contribuit la destrămarea familiei. Ei pot să se simtă responsabili din cauza notelor slabe, a dispozițiilor lor necontrolate sau a eșecului lor de a-și arăta dragostea față de unul sau de ambii părinți.

Negarea

O reacție frecventă la durere (în special la durerea mentală și emoțională) o reprezintă negarea.

Unii adolescenți reacționează la divorțul părinților comportându-se ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic sau încercând să se convingă singuri că părinții lor nu vor merge până la capăt cu divorțul. Există posibilitatea ca ei să nu mărturisească nimic prietenilor lor sau să susțină pur și simplu că tatăl lor este plecat pentru o perioadă de timp nedeterminată. Această formă de negare este menținută de multe ori timp îndelungat, continuând și după ce sentința de divorț a fost pronunțată, ei păstrând astfel cu încăpățânare speranța că părinții săi se vor împăca în curând.

O altă formă răspândită de negare o reprezintă refuzul adolescenților de a recunoaște, chiar și în sinea lor, că divorțul i-ar fi produs vreo supărare. Această reacție se caracterizează adeseori prin încercarea de ignora divorțul sau prin refuzul de a vorbi despre el.

Negarea poate lua și alte forme, cum ar fi idealizarea părintelui absent sau chiar bravarea cu voce tare în legătură cu despărțirea părinților, făcută cu scopul de a masca anxietatea. Adultul trebuie să înțeleagă că negarea este un mecanism de apărare: “Copiii, respectiv adolescenții care recurg la negare o fac (de cele mai multe ori inconștient) pentru a se proteja singuri și pentru a păstra singuri un anumit grad de stabilitate”.

Mânia și teama

Mânia se numără printre reacțiile cele mai frecvente provocate de divorțul părinților. Un adolescent se poate mânia pentru că divorțul distruge mediul său familial, provocând dezordine acolo unde până nu de mult fusese ordine. De asemenea, poate fi supărat deoarece detestă să fie despărțit de unul dintre părinți. Sentimentul că a fost abandonat poate duce la mânie, el neputând să suporte gândul că se află într-o situație diferită de cea a prietenilor lui care trăiesc în familii normale.

Adolescenții pot fi victimele resentimentelor unuia dintre părinți față de celălalt, chiar și în situațiile cele mai amicale, turbulența și mișcarea care însoțesc divorțul pot diminua cantitatea de timp și de atenție pe care părinții o acordă familiei. Acest fapt stârnește în adolescenți reacții de frustrare și mânie. Și fără îndoială, “un divorț va provoca o mulțime de resentimente și frustrări noi între părinții care divorțează, ceea ce, alături de lipsa de afectivitate deja existentă le va face adolescenților viața chiar mai stresantă”. Mânia poate fi determinată și de circumstanțele fizice și financiare. Dacă în urma divorțului familia este nevoită să părăsească vecinătatea, școala sau să ajungă să trăiască în condiții mai puțin bune, adolescentul poate reacționa cu furie întrucât el risca să-și piardă grupul de prieteni cu care era obișnuit.

Încercarea adolescenților de a-și trata sentimentele de mânie, poate cunoaște multe forme. Ei pot să-și reprime sau să nege aceste sentimente sau chiar să se simtă vinovați pentru că sunt nervoși. Se pot elibera de această mânie identificându-se cu alte persoane (cu personajele din filmele violente), sau în mod simbolic, printr-un comportament pasiv-agresiv (precum rănirea “accidentală” a propriei persoane sau a altora, urmată de tentativa de a repara răul făcut).

Adolescenții care își reprimă mânia pot ajunge să sufere de un grad ridicat de stres. Pot suferi de asemenea de atacuri de anxietate, de toane în timpul zilei și de depresie gravă.

La fel ca și mânia, tema este o reacție obișnuită și elementară la divorțul părinților. S-a constatat că orice pierdere a unei persoane de care este legat copilul provoacă o reacție instinctivă de teamă. O asemenea pierdere, cum este cea a echilibrului familial prin divorț, va produce teamă și la adolescenți. Acestora le poate fi teamă să nu fie părăsiți de unul sau de amândoi părinții. Adolescenții care răspund în felul acesta la divorțul părinților, vor deveni mai retrași și mai puțin comunicativi cu părinții și cu prietenii lor.

Imaginea de sine

Adolescenții ai căror părinți divorțează sunt mai vlnerabili la sentimentul de nesigurață și pierdere a respectului de sine. Circumstanțele care au condus la divorț, procesul de divorț în sine și condițiile care apar de obicei în urma divorțului, constituie de multe ori o lovitură cu efect triplu la adresa sentimentului de valoare personală a acestuia.

Adolescenții care sunt martorii unui divorț se gândesc adesea că tocmai existența lor a provocat divorțul părinților: “dacă nu m-aș fi născut” își spun unii, “poate mama și tata ar fi încă împreună”. Sau pot să creadă că dacă mama ar fi avut cumva un alt copil – unul mai bun – căsătoria ar fi fost salvată. Aceaste atitudini, de neconceput totuși pentru o gândire obiectivă, adultă, sunt foarte reale – și par rezonabile – pentru mulți adolescenți ai căror părinți divoțează.

Chiar dacă nu se învinovățesc pentru divorțul părinților, adolescenții se pot simți diferiți și mai puțin merituoși decât prietenii lor ai căror familii sunt întregi. De asemenea, ei simt stigmatizați de către cei din jur pentru că familia lor s-a destrămat. Stigmatizarea poate să apară și ca urmare a comportamentului părinților lor (alcoolism, abuzuri) ceea ce poate anihila respectul de sine al unui adolescent.

Circumstanțele care rezultă în urma divorțului pot reprezenta o amenințare la adresa siguranței și a respectului de sine al unui adolescent. Dacă părinții se străduiesc să “aranjeze” îngrijirea și supravegherea adolescenților, dacă un părinte nu-și vizitează prea des copilul sau dacă nu-și achită la timp cheltuielile de întreținere, dacă adolescentul este privit ca o povară atât pentru mamă, cât și pentru tată, el el poate ajunge să creadă că “nu sunt decât o pricină de necaz, nu valorez prea mult în ochii lor”. Aceste situații, pentru că provoacă de multe ori nesiguranță și o imagine săracă de sine, pot duce la apariția unei multitudini de simptome psihologice.

Înstăinarea și singurătatea

Adolescenții ai căror părinți au divorțat, experimentează adesea un sentiment de alienare ca și consecință a deciziei părinților lor. Ei se simt înstrăinați într-un fel sau altul de unul sau de amândoi părinții. Ei se pot simți brusc depărtați de prietenii lor. În urma cercetărilor efectuate de Smilanski și Weisman (1981), adolescenții proveniți din familii divorțate sunt din în ce mai lipsiți de popularitate și sunt respinși de ceilalți adolescenți de vârsta lor.

Unii dintre ei se adresează prietenilor de aceeași vârstă pentru sprijin emoțional și relațional, pe măsură ce se adaptează divorțului părinților. Datorită acestei alienări, mulți adolescenți vor trece prin criza de singurătate extremă. Se vor simți lipsiți de prieteni, neajutorați, singuri; se vor gândi că poate nimeni nu înțelege prin ce trec și ce simt. Este posibil ca ei să se izoleze fizic, retrăgându-se în camera lor, sau emoțional, alegând să trăiască într-o lume de fantasme și melancolie, sau le vor face pe amândouă.

Durere și depresie

După divorț, adolescenții și părinții lor traversează o perioadă de durere, așa cum ar face-o după moartea cuiva drag. Desigur că durerea resimțită în urma divorțului nu este, în general, la fel de intensă ca și durerea provocată de dispariția cuiva drag pentru totdeauna. Acest lucru se întâmplă din câteva motive: despărțirea (chiar și în cazul în care unul dintre părinți se mută departe) nu este irevocabilă, divorțul nu se petrece la fel de brusc ca și moartea, și (chiar dacă este extrem de serios și tulburător) nu produce un nivel egal de răsturnare (emoțională sau de altă natură) ca și moartea.

Cu toate acestea, durerea pe care o încearcă adolescenții care au fost martorii divorțului nu este mai puțin reală sau severă. Suferința este un proces binevenit, care aduce o perioadă de depășire și acomodare cu o pierdere. Procesul de suferință include de obicei cinci faze, așa cum le-a identificat Elisabeth Kubler Ross: negarea, mânia, învoiala, depresia și acceptarea. În cazul unui divorț, aceste faze sunt mai puțin pronunțate, dar rămân totuși prezente.

Deși adolescenții care suferă în mod deschis sunt relativ puțini, majoritatea vor traversa perioade de tristețe, melancolie și apatie. Temperamentul și emoțiile lor pot fi neobișnuit de instabile. Pot fi copleșiți de sentimente intense în cele mai neașteptate momente și nu reușesc decât cu greutate să depisteze de unde vin. S-ar putea să nu-și coreleze durerea cu divorțul părinților lor, și să reclame sprijin pentru depistarea motivelor transformărilor care se petrec în sentimentele și comportamentele lor.

Cu excepția cazurilor în care divorțul prilejuiește sentimente de ușurare din pricina conflictelor anterioare și a schimbării situației familiale pe care o aduce divorțul, majoritatea adolescenților primesc cu tristețe vestea că părinții lor plănuiesc să divorțeze. Ei suferă ocazional de tristețe în procesul de adaptare la noua stare de lucruri.

Depresia este o stare prelungită de liniște, foarte intensă în general. Ea este invariabil caracterizată de: apatie, pierderea poftei de mâncare, pierderea interesului și a concentrării față de studiu, pierderea disponibilității de a se bucura de relațiile cu prietenii, neajutorare, deznădejde, iritabilitate, izolare.

Alte simptome ale depresiei sunt și perioadele de plictis extrem și de rezistență scăzută la frustrare. Această depresie poate dura câteva săptămâni sau luni. Dacă alte circumstanțe decât divorțul în sine (cum sunt mânia reprimată, sentimentul de vinovăție sau neplăcerea prelungită de a sta în custodia unui părinte) contribuie la depresie, aceasta poate dura mai mai mult. Deși într-o anumită măsură depresia este firească și de înțeles la adolescenții ai căror părinți au divorțat, depresia de durată nu este o reacție benefică pentru evoluția viitoare a acestora.

Eșecul școlar

Multitudinea de sentimente prin care poate treceun adolescent în urma divorțului părinților lui, poate provoca pe termen lung rezultate care, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt înrădăcinate în emoțiile șo reacțiile prezentate anteriro. Printre acestea se află și eșecul școlar.

Există numeroase anchete care indică, ca și în cazul dezvoltării cognitive și afective, o dependență a reușitei școlare de stilul parental. Performanța școlară pare a fi legată de un control parental uneori omniprezent și hiper-autoritar, corelat cu autonomia instrumentală și funcțională a adolescentului. Unii autori asociază reușita școlară cu stilul “autorizat”, adică, cu atitudinea încurajatoare a părinților dublată de formulare unor norme clare și ferme de conduită în interiorul și în afara familiei, de supraveghere strictă a orarului zilnic și a contactelor cu exteriorul, de dialogul continuu între părinți și adolescenți.

O condiție importantă a reușitei școlare este și afecțiunea maternă, însă aceasta nu este mecanică. Afecțiunea maternă pare conducă mai degrabă la insucces atunci când este dublată de permisivitate în domeniul activității școlare. Mamele adolescenților cu performanțe școlare, sunt mai autoritare și impun mai multe restricții decât cele ale adolescenților care eșuează și care le descriu ca permisive, credule, apropiate și aprobatoare. Referitor la modul în care autoritatea parentală este exercitată, mulți autori, insistă pentru îmbinarea afecțiunii cu raționamentul, ceea ce facilitează interiorizarea normelor și construirea unei motivații interioare pentru reușită. Pe lângă acestea, comportamentele și atitudinile paterne, caracteristicile interacționale și dinamice ale sistemului familial în întregul său, traiectoria familială sunt foarte importante pentru a preveni eșecul școlar.

Unii cercetători au arătat că, acei adolescenți care au fost crescuți numai de mamă, demonstrează o o apreciere mai scăzută a “potențialului academic” decât adolescenții care trăiesc împreună cu amândoi părinții lor biologici. Alții au ajuns în urma cercetărilor la concluzia că, majoritatea adolescenților care provin din familii cu doi părinți obțin note mai bune decât adolescenții care provin din familii cu un singur părinte. Această diferență poate fi rezultatul mai multor factori: adolescenților le este mai greu să se concentreze asupra activității școlare și a temelor în perioada de zbucium familial, notele slabe pot fi un mijloc de a atrage atenția sau pot exprima răzvrătire, iar părinților singuri le va fi mai greu să controleze temele de acasă ale adolescenților. Evaluând mediul familial prin caracteristicile culturale și sociale și prin stilul său educativ, se afirmă că “familia este direct responsabilă de variația în dezvoltarea intelectuală a adolescentului”

IV. 3. Intervenția asistentului social în ameliorarea efectelor negative ale divorțului asupra adolescentului

Divorțul continuă să antreneze tulburări emoționale puternice având consecințe negative, mai ales asupra copiilor, respectiv adolescenților. Absența unui părinte (de obicei, a tatălui) are efecte negative asupra socializării adolescenților.

Winnicott (1977) subliniează importanța comunicării directe a asistenților sociali cu adolescenții, nu doar lucrul pentru ei. “Prezența reală a asistentului social reduce izolarea și singurătatea și comunică adolescenților preocupare și sprijin”. Asistentul social poate fi singura persoană, în afară de adolescent, care să fie în contact direct cu ambele jumătăți ale familiei divizate.

Adolescenții trebuie să știe că nu ei sunt responsabili pentru separarea părinților și că nu au pierdut dragostea părintelui absent. Această cunoaștere îi ajută să-și mențină încrederea în soliditatea relației și le conservă capacitatea de a realiza ei înșiși , în viața adultă, relații durabile. Dacă adolescenții se simt respinși, ei pot reacționa prin respingerea părintelui care i-a rănit. Această respingere poate fi încurajată, pe față sau pe ascuns, de către părintele care a rămas și adolescenții pot învăța să folosească respingerea ca un mod de a rezolva conflictele personale. “Adolescenții au nevoie de informații despre originea lor, ca modalitate de a-și stabili propria identitate și de a evita fantazările că un părinte abesnt (cu care ar putea să semene din punct de vedere fizic) este rău, sau preocupat sau mai important pentru a se ocupa de ei”.

Adolescenții pot deveni anxioși în legătură cu un părinte despre care se spune că este bolnav sau la închisoare, și pe măsură ce se maturizează au nevoie să înțeleagă de ce părinții lor nu au fost în stare să trăiască împreună. Dacă sunt ajutați să înțeleagă de ce și cum s-a produs ruptura dintre părinți, adolescenții sunt mai bine pregătiți pentru problemele pe care le pot întâlni ca viitori adulți. Asistenții sociali au astfel un rol deosebit de important pentru că în lipsa lor, aceste ocazii de învățare sunt adesea ratate.

“Pentru adulți este adesea foarte dificil să-i ajute pe adolescenți să facă față durerii provocate divorț. Părinții pot evita discutarea deciziilor lor cu adolescenții pentru că ei înșiși sunt atât de confuzi și de nervoși. De asemenea, mai pot crede că îi protejează nespunându-le ce se întâmplă, ca să nu-i necăjească”. Asistenții sociali pot discuta problemele divorțului atât cu părinții, cât și cu adolescenții. Astfel, adolescenții se vor izola dacă se vorbește despre ei în loc să se vorbească cu ei. Ei au nevoie să primească informații și asigurări în legătură cu deciziile care îi privesc. Chiar și copiii mici pot avea o înțelegere a consecințelor emoționale ale separării, mai mare decât își imginează adulții. Dar cum să se consulte adolescenții fără să li se acorde o influență și o responsabilitate adecvată și cum să se selecteze prioritățile în munca cu familiile divorțate? Poate că accentul ar trebui să cadă pe ajutorarea adolescenților să facă față acestei perioade dificile și marcante din viața lor. Părintele este de obicei prea preocupat de problemele sale pentru a mai răspunde la durerea adolescenților.

Nu pot exista prescripții rigide pentru munca cu adolescenții, pentru că fiecare adolescent și fiecare situație de familie este unică. Asistenții sociali trebuie să dispună de o multitudine de metode de lucru pe care să le adapteze la situații particulare. Unii adolescenți sunt foarte tulburați și necesită sprijin pe termen lung care poate implica o terapie pentru adolescenți pentru o perioadă de timp. Până către sfârșitul anului 1970, terapia post-divorț cu întreaga familie era o raritate. Totuși, terapia familială prelungită după divorțpoate sugera adolescenților că părinții lor se vor reuni din nou, făcând și mai greu pentru ei cât și pentru părinți să accepte că de fapt căsnicia lor este terminată.

Unii autori consideră că, deși unii dintre adolescenți au nevoie de tratament de specialitate extins pentru tulburări grave, uriașul număr de adolescenți care trec prin experiența divorțului, face ca ajutorul individual în fiecare caz să fie o imposibilitate practică. Experiența britanică și americană de lucru cu grupuri de adolescenți ale căror familii au fost afectate de divorț sau despărțite, sugerează că aceste grupuri pot fi foarte folositoare. Adolescenții și părinții lor pot câștiga un sprijin important unul din partea celorlalți. Presiunile asupra asistenților sociali sunt astfel încât, rareori ei lucrează cu oamenii luni sau ani, perioade în care ei continuă să regrete pierderea căsătoriei

Lisa Parkinson considera că acest concept de “dorințe ale adolescentului/copilului” este simplist, înșelător, și chiar dăunător pentru ei. Ea sugerează că este mult mai adecvat a gândi în termenii “nevoilor, percepțiilor și atașamentului adolescenților, recunoscându-se nevoia de a lua în considerare un întreg set de factori, pentru a se stabili conținutul reacției unui adolescent atunci când exprimă un anumit punct de vedere sau, dimpotrivă, ezită să o facă”.

Părinții trebuie să se centreze pe adolescenți ca pe niște indivizi concreți, în loc să-i folosească ca pe mijloace de târguială. Indiferent de vârstă, adolescenții pot asculta și participa într-un fel sau altul, fără să fie obligați să vorbească. Mulți adolescenți își manifestă bucuria la vederea părintelui absent, făcând astfel imposibil pentru părintele căruia îi este încredințat să se opună la accesul acestuia la adolescent. Alți adolescenți sunt triști și confuzi, plâng și devin foarte tulburați atunci când intră în contact cu părinții absenți. Asistentul social poate să fie atunci confruntat cu doi părinți furioși și adolescenți tăcuți, care sunt incapabili să confirme sau să contrazică afirmațiile părinților cu privire la sentimentele lor.

Asistenții sociali îi pot ajuta prin oferirea unei punți, atât emoționale, cât și practice, cu ajutorul căreia membrii familiei divizate se pot întâlni pe un teritoriu neutru pentru a vorbi despre problemele lor și pentru a încerca să le soluționeze.