Diversitatea Culturala a Lumii Si Relatiile Internationale

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Definirea noțiunii de cultură

Delimitarea sociologiei culturii de alte științe sociale

Sociologia culturii și filosofia culturii

Sociologia culturii și istoria culturii

Sociologia culturii și psihologia

Cultura și elementele sale

Raport cultură-individ-societate

Tipologia civilizațiilor în funcție de raportul tradiție culturală-inovație culturală

CAPITOLUL II TIPOLOGIA CULTURII ȘI A SOCIETĂȚII

Clasificarea culturilor

Diversitatea societăților

Diversitatea societăților după criterii exterioare organizării sociale

Diversitatea societăților după criterii interne organizării sociale

CAPITOLUL III CULTURA ORGANIZAȚONALĂ

Conceptul de cultură

Dimensiuni culturale

Ecartul puterii

Individualismul

Masculinitatea

Evitarea incertitudinii

Orientarea pe termen lung

CAPITOLUL IV DIFERENȚELE CULTURALE ASUPRA STRATEGIILOR DE NEGOCIERE

Diferențele culturale asupra negocierii

Tipologii de negociatori

Negociatorul american

Negociatorul arab

Negociatorul român

Negociatorul englez

Negociatorul neamț

Negociatorul italian

Adaptarea la diferențele culturale

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctul

INTRODUCERE

Negocierile domestice și cele internaționale au multe elemente în comun, însă elementul care este, aproape întotdeauna, prezent în cazul negocierilor internaționale și absent în cazul negocierilor domestice este reprezentat de diferența dintre culturile negociatorilor. La nivelul afacerilor internaționale negocierile traversează frontiere invizibile, culturale. Așa cum se știe cultura influențează în mod profund modalitatea în care oamenii gândesc, comunică, acționează și nu în ultimul rînd tipul deciziilor pe care le iau și felul în care ajung la aceastea.

Diversitatea culturală a persoanele aflate la masa negocierilor pot ridica bariere, bariere ce potavea ca efect blocarea procesului de negociere.

Prezenta lucrare se dorește a analiza felul în care diversitatea culturală poate influența negocierile internaționale.

Negocierea presupune armonizarea intereselor participanților la o acțiune, în scopul găsirii unei soluții convenabile. Practic negocierea nu reprezintă altceva decât totalitatea acțiunilor și a documentelor care au ca efect finalizarea unei tranzacții, a unei afaceri.

A negocia presupune, pe lângă competență, și un comportament specific care implică capacita dea asculta, de a te stăpâni, de a aavea spirit analitic și critic, de a avea imaginație constructivă, de a sintetiza rapidși de a lua decizii prompte, de a recunoaște și corecta propriile greșeli.

Considerată un nivel superior al comunicării, negocierea este, nu cele mai multe ori, influențată de dimensiunea interculturală a schimbului.

Așa cum acceptăm că schimburile se desfășoară între țări diferite, atunci când vorbim despre negocierile care le preced, este absolut normal a accepta că acestea au loc între culturi diferite. De altfel, literatura de specialitate a evidențat opiniile mai multor autori care gândesc la fel referitor la strategiile de negocieri folosite, respectiv că acestea sunt specifice zonelor geografice, țărilor și nu în ultimul rând specifice culturilor și sistemelor de comunicare și comportament.

Negociatorului internațional i se impune a cunoaște elementele de cultură, de comportament a celor cu care intră în relație și, nu în ultimul rând, are obligația de a-și aminti permanent că propriul său comportament trebuie să țină cont de faptul că se află în străinătate sau că intră în contact cu străini, respectiv cu culturi diferite, să facă un efort continuu de adaptare la culura acestora.

Se poate afirma că are loc un fenomen de întrepătrundere a culturilor negociatorilor și de formare a unui tărâm de graniță, a unei așa-numite “culturi de schimb”.

Cultura de schimb este un ansamblu insuficient definit de reguli, conduite, obiceiuri, cutume, tabu-uri și tendințe comportamentale specifice unor culture, pe care niciuna dintre culture nu le va respecta cu strictețe.

Culturile aflate în interacțiune se amestecă și se combină una cu cealaltă, manifestându-se ca o zonă tampon, în care practic nu există reguli și norme stricte pentru niciuna din părți.

În cazul contactelor interculturale este indicat, caregulăgeneral valabilă, ca negociatorul care se află în străinătate să respecte legile locului.

În lucrarea La négociation d'achat Claude Le Bail preciza că “renunțarea la părerea că tradițiile francezilor sunt manifestarea unei înalte și foarte vechi culturi, în timp ce tradițiile străinilor sunt folclor pentru turiști”reprezin un element esențial ce va favoriza contactele internaționale.

În cele ce urmează voi încerca să evidențiez modul în care cultura influențează stilul negociatorului și, nu în ultimul rand, voi reliefa caracteristicile negociatorilor din diferite țări cu economii bine conturate și care corepund unor culturi diverse..

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Definirea noțiunii de cultură

Definirea, din punct de vedere sociologic, a culturii are ca fundament studiul și concluziile ce reies din istoricitatea fenomenului; caracterul structural, originalitatea națională; evoluția socio-dinamică; raporturile complexe cu totalitatea instituțiilor statale (momentul funcțional al culturii); conexitatea (interferența) dintre culturi.

Toți acesti factori reprezintă elementele constitutive care conduc, din punct de vedere sociologic, la înțelegerea conținutului conceptului de cultură.

În cadrul literaturii de specialitate conceptual de cultură a scos în evidență numeroase puncte de vedere asupra culturii, inclusiv asupra definirii acesteia, ajungându-se, la mijlocul secolului XX, la peste 160 de definiții.

Astfel, trebuie subliniat că primele cercetări și studii asupra culturii au condus la apariția teoriei funcționaliste pentru explicarea relațiilor dintre individ și cultură.

Bronislaw Malinowski, fondatorul teoriei funcționaliste aprecia cultura ca „modalitatea prin care individul se adaptează mediului natural, cu scopul de a-și satisface necesitățile”.

De-a lungul timpului sociologii și antropologii au evidențiat una dintre trăsăturile originale relevante ale culturii și anume faptul că, în orice societate, cultura posedă propria sa structură, ce conferă un sens fiecăreia din părțile care o compun.

Este binecunoscut faptul că, în societate cultura joacă un rol esențial în dezvoltarea socială a individului. În aceste condiții, funcționaliștii examinează cultura unei societăți pentru a explica, în lumina acelei culturi, comportamentele problematice care se dezvoltă în cadrul ei.

În aceste condiții, perspectiva funcționalistă pornește de la teza conform căreia individul este totdeauna produsul culturii căreia îi aparține, în care s-a format.

Tot în cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că, dimpotrivă, în cazul interacționalismului simbolic individul creează cultura. În loc să pornească de la funcția unei instituții sau a utilității unui comportament în societate, interacționalismul simbolic consideră cultura ca un sistem de „semnificații”, de „simboluri colective”.

Unii reprezentanți ai acestei teorii consideră că „omul este un animal suspendat într-o urzeală de semnificații pe care el și le-a țesut, iar ansamblul acestor urzeli întemeiază cultură”.

Alți autori susțin ideea potrivit căreia cultura unei societăți se compune „dintr-un ansamblu de semnificații sociale produse de spiritul fiecărui individ.”

O cultură poate fi incoerentă pentru că „ea este locul conflictelor de interese și tensiunilor între grupurile și indivizii dintr-o societate dată.”

Totodată, se impune a se ține seama de faptul că „diversitatea culturii omenești este remarcabilă, iar formele de comportament variază mult de la o cultură la alta”, încât fiecare cultură prezintă „propriile sale modele unice de comportament, care par străine oamenilor din alte medii culturale”

În urma celor prezentate trebuie remarcat faptul că unele teorii se bazează pe modele sociologice care exagerează ruptura dintre individual și social, fiecare comportament colectiv concretizându-se în comportamente individuale.

În ultima perioadă au existat opinii potrivit cărora „evoluția societății este determinată înainte de toate de cultură, nu de modurile de producție sau de regimul politic; nu vedem cât de mult sunt restructurate, datorită recentelor posibilități de comunicare, nu doar acțiunea politică, ci și lumea economiei, a științei și a culturii înseși? Prioritatea culturii – deci și a inculturii – are consecințe adesea dramatice: bărbații sau femeile pretins «practici» guvernează, lăsându-se conduși ei înșiși de o doxa ori alta, ce le scapă cu totul – ar fi incapabili de cea mai neînsemnată critică a ideologiei pieței, spre exemplu – și căreia îi ignoră, de altfel, implicațiile, în special atunci când acestea se referă exclusiv la oameni”

În cadrul vieții materiale și spirituale sociologia culturii studiază faptele de cultură, fenomenele și procesele culturale, ca forme ale realității sociale complexe, ansamblul dinamic al acțiunilor a căror rezultantă este constituirea de valori culturale realizate în procesul transformator al practicii social-istorice.

Conchizând se poate susține că orice domeniu al realității social-economice și al vieții spirituale poate deveni obiect al sociologiei culturii cu condiția să poartă un mesaj uman cu semnificație axiologică, dacă acest mesaj îl situează în constelația de valori ale dezvoltării și progresului umanității.

Delimitarea sociologiei culturii de alte științe sociale

Consider esențial a face o deimitare a sociologiei culturii de alte științe sociale cu atât mai mult cu cât cultura, ca fenomen social, nu poate fi obiectul unei singure științe.

La modul general, cultura „interesează” mai multe științe: filosofia, antropologia, etnologia și etnografia, etica, estetica, istoria, lingvistica, arheologia etc., iar criteriile proprii de diferențiere a obiectului sociologiei culturii sunt complexe.

Sociologia culturii are parametri și sisteme de referință specifice, concepte și categorii proprii. Modul de abordare sociologică permite nu numai studierea universului cultural real al unei societăți în sens exploratoriu, dar, mai ales, intervenții asupra acestui câmp de cercetare și dezvoltare, amplificând sensurile normative ale cercetării prin funcția sa practic-explicativă.

Sistemul de referință al sociologiei culturii este reprezentat de realitatea socială în ansamblul ei, de componentele vieții sociale, care, alături de cultură (element al vieții sociale), acționează asupra procesului istoric al dezvoltării, prin raportarea la nevoile sociale relevate obiectiv de viața culturală a unei societăți.

Sociologia culturii și filosofia culturii

Ca fenomen al vieții sociale, cultura impune nu numai analize sociologice care să evidențieze existența și funcția ei ca domeniu distinct al realității sociale, dar și explicarea filosofică a naturii sale.

Spre deosebire de filosofia culturii, care urmărește descoperirea celor mai generale legi care guvernează în mod determinist procesul dinamic al culturii, sociologia culturii se ocupă de schimbările ei, de deteiminismul său social, de corelațiile dintre cultură și celelalte sfere ale realității sociale, în vederea elaborării unor concluzii practice cu aplicabilitatea imediată sau de perspectivă.

Filosofia culturii analizează legile generale ale culturii ca totalitate a creațiilor omenești, categoriile culturii, procesul de cunoaștere a culturii, în integralitatea laturilor și determinărilor sale ca proces unitar de umanizare a lumii lucrurilor și a lumii omului, realitatea culturală în toată plenitudinea ei, locul și rolul culturii în sistemul științelor.

Sociologia culturii studiază procesul de cunoaștere a culturii în cadrul sistemului social global, problema raporturilor dintre cultură și societate, esența și rolul social al culturii pe diferite trepte ale dezv sociale, cultura impune nu numai analize sociologice care să evidențieze existența și funcția ei ca domeniu distinct al realității sociale, dar și explicarea filosofică a naturii sale.

Spre deosebire de filosofia culturii, care urmărește descoperirea celor mai generale legi care guvernează în mod determinist procesul dinamic al culturii, sociologia culturii se ocupă de schimbările ei, de deteiminismul său social, de corelațiile dintre cultură și celelalte sfere ale realității sociale, în vederea elaborării unor concluzii practice cu aplicabilitatea imediată sau de perspectivă.

Filosofia culturii analizează legile generale ale culturii ca totalitate a creațiilor omenești, categoriile culturii, procesul de cunoaștere a culturii, în integralitatea laturilor și determinărilor sale ca proces unitar de umanizare a lumii lucrurilor și a lumii omului, realitatea culturală în toată plenitudinea ei, locul și rolul culturii în sistemul științelor.

Sociologia culturii studiază procesul de cunoaștere a culturii în cadrul sistemului social global, problema raporturilor dintre cultură și societate, esența și rolul social al culturii pe diferite trepte ale dezvoltării istorice și sociale, locul culturii în ansamblul vieții sociale, determinismul social al culturii, căile și mijloacele de difuzare a formelor culturii, raportul dintre cultură, ca totalitate, și formele culturii, ca părți componente ale acestei totalități.

Sociologia culturii și istoria culturii

Analizarea raportului dintre sociaologia culturii și istoria culturii este legată în mod necesar de înțelegerea dinamicii culturii, în funcție de: natură, societate, personalitate, civilizație, valoare, progres.

O analiză a diferitelor tipuri de cultură evidențiază caracteristici diferite în raport cu diferitele perioade istorice de dezvoltare și anume: cultura de tip religios, cultura de tip laic, cultura determinant laică, cultura laico-religioasă, alte combinații posibile, amintite și analizate de numeroși cercetători.

Pentru o înțelegere a raportului dintre sociologia culturii și istoria culturii, se impune a se lua în considerare latura axiologică a culturii, prin autonomia relativă a culturii, pe care i-o dă lumea valorilor și pe care i-o confirmă raportarea sa la nevoile sociale.

Istoricitatea culturii implică mutații și în câmpul sistemelor de valori conform cărora serii de valori culturale se transformă în bunuri de cultură.

Rolul culturii în ansamblul vieții sociale, funcțiile sale sunt relevate în istorie de sociologia culturii, prin raportarea culturii la factorul economic, care are rol primordial.

Dezvoltarea și evoluția istorică a culturii, prin dezvoltarea științelor speciale despre cultură, prin îmbogățirea metodologie: istoriei științelor, prin soluționarea unora dintre problemele fundamentale ale culturii și prin preluarea lor critică implică, în mod necesar, cunoașterea direcțiilor principale din istoria culturii, a modalităților de afirmare în lume a creațiilor naționale

Sociologia culturii și psihologia

Psihicul, ca determinare esențială a ființei umane, alături de cea socială, biologică și Istorică, deci ca latură a matricei bio-psiho-sociale pe care o constituie cultura, participă la remodelarea naturii prin receptarea și prelucrarea mesajelor primite, condiție a facultăților umane creatoare.

Psihologia și, în special, psihologia generală studiază mecanismele psihice umane care stau la temelia comportărilor fundamentale, capacitatea omului de a munci, de gândi, de a crea și de a reproduce creațiile sale, ca individualitate, în plan social, mecanismele cele mai generale care stau la baza acestor procese, legile de organizare și de funcționare ale conținuturilor lor exprimate în atitudini și comportamente bio-psiho-fizice și psiho-fiziologice.

În sistemul științelor psihologice contemporane, psihologia socială analizează „atitudinile și comportamentele de grup, efectele sociale ale comportamentelor psihice culturale, personale, interpersonale și de grup, cele dintre grupuri și cele din cadrul fiecărui grup, urmărind o explicație cât mai largă și cât mai bogată a mecanismelor psihice care le pun în mișcare și care le scot în evidență, o înțelegere critică a raporturilor dintre structurile psihice și mediile culturale și sociale în care indivizii se manifestă ca personalități cu individualitate proprie.”

Urmărind trăsăturile specifice ale culturii ca subsistem al sistemului social total, profilul material și spiritual al unei fonnațiuni social-istorice, legile și categoriile culturii și formelor ei pe diferite stadii de dezvoltare social-istorică și în diferite locuri, instituțiile culturale și modalitățile lor de organizare și funcționare, sociologia culturii folosește atât categorii ale psihologiei, cum ar fi, de pildă, percepția, motivația, voința, sugestia, dispoziția, sentimentul, comportamntul, convingerea, conștiința etc., cât și concluzii ale psihologiei sociale, în vederea întemeierii sistemului său teoretic și aplicativ.

Psihologia generală, cu precădere psihologia socială oferă sociologiei culturii informații și concluzii generale prețioase, luând în considerare capitalul ei de idei, după cum psihologia socială are nevoie, în concluziile ei, de întemeieri sociologice.

Dialectica raportului cultură-personalitate are caracter concret, în funcție de determinările sociale ale unei epoci, fapt pentru care se află în atenția cercetătorilor de sociologie a culturii, cât și din alte domenii ale științelor despre om și societate, ca și în atenția politicilor culturale ale statelor.

Una dintre caracteristicile fundamentale și universale ale omului o reprezintă capacitatea sa de adaptare la condițiile sociale și culturale în contextul și cadrul cărora crește și se dezvoltă, precum și forța sa de a acționa în societate, deoarece, în virtutea naturii umane, omul va acționa în maniere foarte diverse, în funcție de mediul social și cultural în care trăiește.

Cultura și elementele sale

Culturii i-au fost atribuite numeroase definiții care, nu de puține ori, au fost vagi și contradictorii. Astfel, unii cercetători au definit-o ca fiind “un set comun și durabil în timp de înțelesuri, valori și credințe care caracterizează un grup național, etnic sau de alt tip și care direcționează comportamentul membrilor“ limitând conceptul de cultură la sfera ideilor, gândurilor și emoțiilor.

Fiind durabilă în timp cultura nu trebuie înțeleasă static și invariabil, ci pe termen lung aceasta un fenomen social dinamic. Cercetători asemeni lui Hoebel, au cuprins cultura în sfera normelor comportamentale și a instituțiir comune unui grup afirmând că este “un sistem integrat de paternuri comportamentale învățate, caracteristice membrilor unei comunități și care nu sunt rezultatul moștenirii biologice“.

În ciuda faptului că esența culturii se află în mințile noastre, trebuie să ținem seama că învățăm și înțelegem cultura proprie și a celorlalți prin observarea, în primul rând, a comportamentului și a instituțiilor specifice unui anumit grup.

În vederea înțelegerii comune a termenului relevantă este definiția dată de
J. Salacuse care definește cultura „ca fiind setul de norme comportamentale, credințe și valori specifice unui grup și transmise prin interacțiuni sociale”. De asemenea Hall afirma că „pe lângă limba vorbită oamenii mai trebuie să cunoască și un limbaj mut, cultura, dacă vor să comunice cu adevărat eficient și să înțeleagă în același fel o anumită informație.” Tot Hall menționa și faptul că elementele culturii formează un sistem menit să creeze, transmită, stocheze și să proceseze informația, asemenea unei limbi .

Potrivit opiniei altor autori-Moran și Stripp-cultura reprezintă un instrument de negociere a problemelor dintr-un grup care permite indivizilor să supraviețuiască într-o comunitate. Pe de o parte ea acționează ca un adeziv social, oferind unui grup de persoane
o identitate comună, dar pe de altă parte, prin delimitarea lor ca și comunitate distinctă îi poate separa de alte grupuri.

Literatura de specialitate consideră că elementele culturii, respectiv comportamentul, atitudinile, normele și valorile, se află într-o relație de interdependență asemeni straturilor unei cepe.

În înțelegerea culturii partenerului de discuție primele elemente care sunt observate sunt acțiunile și cuvintele, adică stratul exterior, cel comportamental. Al doilea element este cel al atitudinilor unei persoane față de elementele specifice, cum este ora adecvată pentru începerea discuțiilor sau forma de realizare a prezentărilor; însă acest aspect poate deveni evident numai după o serie de discuții care au loc între părți. Urmează normele, adică regulile care sunt urmate în situații specifice, cum este cazul când una din părți înțelege că insistențele celeilalte de a întrerupe discuțiile la o anumită oră nu este o simplă preferință ci este motivată de ceva mult mai profund, de exemplu rugăciunile musulmanilor care au loc la anumite momente specifice ale zilei. Normele privind alegerea persoanei care conduce negocierile sau cele privind modalitățile de recompensare au la bază valorile considerate importante într-o cultură, valor ice formează cel mai profound și complex strat. Nu de puține ori diferențele dintre valorile celor aflați la masa negocierilor sunt elementul cel mai greu de detectat și de înțeles, în practică evidențiindu-se numeroase cazuri în care aceste diferențe au fost sesizate abia după semanrea contractului, când părțile au început să lucreze împreună, moment care poate avea ca efect izbucnirea unor conflicte serioase sau chiar întreruperea colaborării.

Raport cultură-individ-societate

Potrivit lui Pitirim Sorokin cultura unei arii este o „coexistență” de mai multe sisteme variate și de agregate culturale existente în cadrul acestor sisteme sau în afara lor.

Cultura totală a unei arii „nu este un sistem perfect logic și consistent”. „Cea mai mică arie culturală este un individ. Un individ este purtător nu doar al unor sisteme integrate de cultură, ci și al unor agregate de trăsături culturale date în aria minții lui ca și în cea a acțiunii sale”.

Raportat la sfera culturii, respectiv poblema diversității sale se consideră că, folosind criteriile subordonării și coordonării sistemelor culturale, precum și raportarea la lumea socială, pot fi determinate principalele sisteme ale culturii.

Aceste sisteme ale culturii ar fi: sistemul limbii, sistemul științei, sistemul religiei, sistemul artelor, sistemul eticii, sistemele culturale derivate.

În accepțiunealui Sorokin, sistemul științei este „elementar oricărui grup social”.

Sistemul artelor cuprinde subsistemele: pictură, arhitectură, muzică, literatură, teatru, fiecare cu alte subsisteme. În sistemul eticii intră două subsisteme-cel al legilor și cel al moralei.

Raportat la modul specific cultural de structurare a culturii, Pitirim Sorokin este de părere că orice sistem socio-cultural poate căpăta o anumită formă culturală.

Culturile pot îmbrăca trei forme diferite: ideațională, idealistă și senzualist-empirică. în funcție de aceste trei forme se pot regăsi trei moduri structurale diferite de imprimare a elementelor și sistemelor unei culturi date.

În cadrul culturii ideaționale locul dominant este ocupat de religie.

În cadrul acestei culturi adevărul este socotit ca „adevăr relevat” obținut pe o cale „supersenzorială” și chiar „supralogică”, „inspirat” de către o putere divină. Lumea umană este vremelnică, iluzie, lumea supraumană este eternă și adevărată.

În cultura senzualistă, dimpotrivă, pe primul loc sunt plasate științele, realitatea unică este cea senzorială și este semnalată prin organele de simț. Senzorialitatea este proba
adevărului. Ea stimulează și intensifică interesul pentru descoperiri științifice și pentru tehnică etc. Sistemele religioase trec pe ultimul loc și sunt chiar ignorate.

Cultura idealistă are o poziție intermediară între cele două. Pe primul loc sunt puse sistemele teoretice, deductivismul și constructivismul spiritului. Principalul criteriu este cel al deducției raționale.

Tipologia civilizațiilor în funcție de raportul tradiție-inovație culturală

Autori ai literaturii au subliniat că „civilizațiile reprezintă formele cele mai extinse de sociabilitate, unitățile istorice supranaționale, în studiul cărora sociologia a ezitat multă vreme să se aventureze.”

În ciuda diferitelor opinii, raportat la natura culturilor, Samuel P. Huntington identifică câteva opinii comune ale savanților care s-au ocupat de studiul cacestora și anume:

în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea conceptul de civilizație a procurat un standard pentru a judeca societățile;

civilizațiile reprezintă cele mai mari entități culturale, ele fiind rezultatul procesului de creativitate culturală;

o civilizație este o totalitate cu un anumit grad de integrare;

civilizațiile sunt realități istorice care se desfășoară în durate lungi;

civilizațiile sunt entități culturale și nu politice (uneori o civilizație poate coincide cu un stat, dar de cele mai multe ori înăuntrul aceleiași civilizații există mai multe state);

părerile savanților diferă adesea în ceea ce privește numărul total de civilizații care au existat pe parcursul istoriei umane.

În ceea ce privește tipologia cușlturilor, privită din perspectiva finalităților creativității culturale, vom avem în vedere, drept criteriu fundamental, raportul tradiție – inovație,

Subsumate acestui criteriu de bază, în cadrul literaturii de specialitate, s-a luat în calcul un set de criterii subordonate, cum sunt raportul unitate culturală-diversitate culturală, modalitățile de imaginare a sensului devenirii și orizonturile spațio-temporale configurate în imaginarul colectiv.

La stabilirea acestor criterii s-a avut în vedere o serie de idei ale unor savanți ca
M. Weber, P. Sorokin, T. Parsons, Ch. Moraze, L. Blaga, C. Noica și alții.â

Stabilirea tipologiei nu s-a făcut în mod normativ, ci prin extragerea diferitelor caracteristici din studiile semnificative cu privire la marile culturi și religii pe care le găsim în cadrul civilizațiilor, precum și din studiile referitoare la mentalitățile colective.

Astfel, s-a ajuns la constituirea unui tablou al civilizațiilor.

Civilizații cu creativitate orientată predominant conservatism

Civilizații cu creativitate orientată axo-tradițional

Civilizații cu creativitate orientată policentric

Civilizații cu creativitate pragmatic-raționalizatoare

Civilizații cu creativitate orientată predominant conservatism

În această categorie de civilizații intră acele societăți și culturi care sunt numite adesea arhaic, tribale etc.

În astfel de societăți tradiția predomină, întrucât față de inovație există teamă, ca în fața oricărui necunoscut. „Ritmul extrem de încet al transformării, așa cum rezultă din datele arheologice, arată cât de strâns erau legați de tradiție oamenii primitivi în toate domeniile. Aceasta a fost cu putință i deoarece ei simțeau instinctiv unitatea întregii lor culturi și primejdia de a se abate de la anumite tradiții…Era mai sigur să nu fie schimbat nimic cât timp împrejurările nu făceau cu totul imposibilă menținerea vechii tradiții”.

Chiar și societățile amerindiene pot fi încadrate în acest tip de civilizație, deoarece, “structurile culturale și sociale erau atât de rigide încât împiedicau inovația și dinamizarea societății”. În special prin intermediul structurilor religioase se constituie și se întăresc acele mentalități care concep devenirea ca o repetare indefinită a unității originare.

Spre deosebire de legende sau de simplele povestiri, miturile sunt legate de practicile religioase, de rituri. Iar un rit este întotdeauna o acțiune, o reafirmare a mitului, așa încât omul mitic beneficiază de autoritatea și de eficiența istoriei mitice. într-o astfel de cultură încă nu există o conștiință dedublată, o mentalitate despărțită în sacru și în profan, conștiința mitică realizând fără încetare unitatea originară.

În aceste cadre mentale natura și supranatura formează o unitate strânsă, globală, iar inovația nu aparține omului. Așa se explică și faptul că desfășurarea unui rit urmează reguli și faze stabilite odată pentru totdeauna, abaterea de la acestea fiind drastic sancționată.

Opiniile prezentate nu trebuie să conducă la concluzia că în aceste societăți arhaice ar domina un imobilism absolut. „Un popor primitiv nu este un popor fără istorie, cu toate că desfășurarea ei ne scapă deseori”

În funcție de locul unde ne aflăm, în nucleul cultural ori într-o sferă sau alta mai apropiată de nucleu sau de margine raportul tradiție-inovație se poate relativiza.

De regulă inovația se face mult mai greu în nucleul cultural strict al unui tip de civilizație și mai ușor în sferele concentrice. Ținând seama de aceste precizări, e de imaginat că și în societățile arhaice sunt acceptate unele inovații în sfera tehnicii, chiar în cea economică, dar nu sunt acceptate în nucleul mitico-religios, în nucleul cultural.

Civilizații cu creativitate orientată axo-tradițional

Pentru acest tip de civilizație avem în vedere în mod deosebit culturile chineză și hindusă, adică singurele culturi care au continuitate din antichitatea îndepărtată până în zilele noastre datorită faptului că, în principal, finalitățile creatoare în plan cultural au fost mereu centrate pe axio-tradițional, pe acel nucleu axiologic care n-a fost înțeles ca simplu reper de referință, ci ca un factor motor, activ, care re-face tradiția ori de câte ori istoria o cere.

Între aceste culturi și cele arhaice din primul tip, există unele asemănări dar și deosebiri. Ca și în cazul anterior, între natură și cultură, între natură și om nu există o ruptură, ci o unitate, o continuitate fundamentală. Omul reprezintă o entitate cosmocratică atât pentru vechii hinduși cât și pentru chinezi. Brahman din cultura hindusă își găsește împlinirea în om, tot așa cum în om își dezvăluie adevărata natură Cerul și Pământul și pentru credințele chineze.

Spre deosebire de primul tip de civilizații, în cel din această categorie unitatea originară nu se repetă indefinit, ci permite și o anumită eterogenizare, permite nașterea unor cicluri pe care apoi le resoarbe.

În credințele hinduse, de la starea originară se trece prin câteva cicluri cosmice, numite yuga.

Ținând seama de o astfel de modalitate de a concepe devenirea, în cazul acestor culturi putem vorbi de invenția unei durate pulsatorii. Față de simpla conservare a duratei originare, aici avem o durată intrată în expansiune, dublată de re-venirea la origine.

Pentru mentalitățile hindusă și chineză, Universul are o ordine dată de la început, o ordine instituită cu el însuși, spre deosebire, de exemplu, de mentalitatea vechilor greci, în care la început este haosul, iar ordinea se înfiripează progresiv.

Fiind dată de la început, ordinea, respectiv legea universală este principială și perfectă. De aici decurge o anumită închidere a acestor culturi asupra lor înșile, conferind tradiției o mare forță de coeziune a standardelor culturale.

Civilizații cu creativitate orientată policentric

În culturi precum cele egipteană, mesopotamiană, persană, ebraică, greacă și romană, inovația culturală câștigă tot mai mult teren pentru libertatea de manifestare, în sensul că nu mai este atât de îngrădită de către tradiție, ca în modelele anterior prezentate, ci se exercită și în direcții noi, neexplorate încă.

Civilizații cu creativitate pragmatic-raționalizatoare

Acestei categorii de civilizații îi corespunde, prin excelență, cultura modernă occidentală; dar în anumite grade, ca o pregătire a acestei culturi, găsim aici și cultura bizantină și medievală occidentală, precum și o serie de aspecte ale culturii islamice.

Dacă în culturile cu orientare policentrică este postulată multiplicitatea alături de unitate, în cazul de față se face un pas mai departe, subliniindu-se în mod deosebit diversitatea.

În tipul de civilizație cu creativitate pragmatic-raționalizatoare, diferitele inovații nu sunt raportate atât la ceea ce le-a precedat, cât mai ales la viitor, la modul în care ele pot fi utilizate în activitățile ce urmează.

Această orientare spre viitor, spre cumulare progresivă, implică o activitate constantă și eficace, un mare efort de previziune, efort care nu poate avea loc în lipsa operațiilor de raționalizare. Dacă în orientarea policentrică unitatea stă alături de multiplicitate, în cazul de față unitatea trebuie să fie multiplicatoare prin ea însăși, fiind vorba de o schemă culturală, sintetică a Unu-multiplului.

Firește, acest tip de civilizație nu-l găsim pe deplin afirmat decât din perioada modernă a societății occidentale, dar pregătirea sa se face în timp, pornind de la achizițiile culturilor greacă și romană și trecând prin cea bizantină și medievală occidentală.

Așa după cum subliniază Nicolae Iorga în Istoria vieții bizantine, această cultură a Bizanțului „este una din formele cele mai bogate ale vieții de ansamblu a umanității, și anume Roma politică, elenismul cultural și ortodoxia religioasă, dar este și continuarea persistentă a unui orietalism…”

O cultură care promovează raționalizarea progresivă a tuturor sferelor vieții umane și sociale, de la tehnică și economie până la religie și artă, va impinge mereu în prim-plan inovația, aflându-se într-o confruntare permanentă cu sine și cu mediul înconjurător.

Orizonturile spațiale nu pot fi atunci imaginate decât într-un registru al expansiuniii, al deschiderilor, iar cele temporale nu pot fi centrate decât pe axa viitorului. Așadar, în acest tip de civilizație inovația este cultivată sistematic, instituțional devansând influența culturală a tradiției.

CAPITOLUL II

TIPOLOGIA CULTURII ȘI A SOCIETĂȚII

Clasificarea culturilor

În cadrul literaturii de specialitate au fost evidențiate o serie de clasificări ale culturilor, clasificări ce aparțin, cu precădere, domeniilor de filosofie a istoriei și de filosofie a culturii.

Astfel, de la Hegel, Nietzsche și continuând cu Spengler, Danilevsky, Berdiaev, Toynbee și alții, au fost definite „teorii îndrăznețe” care să alcătuiască diversitatea culturilor și civilizațiilor umane.

În ciuda faptului că aceste teorii și construcții filosofice sunt diferite unele de altele, caracterizând originalitatea fiecărui autor, analizându-le pot fi desprinse unele trăsături comune, cum este, de exemplu, cea subliniată de Sorokin potrivi căreia „modelul predominant în construcțiile lui Spengler, Toynbee, Berdiaev, Northrop, Kroeber, Danilevsky, Schubart și ale altora este unul de esență organicistă; putem așadar vorbi de faze ale culturii – de regulă în număr de trei, faza de creștere, de maturitate și de decădere -, faze ce pot fi denumite tipuri de cultură”.

De exemplu, primei faze-cea de creștere a unei culturi-potrivit teoriei lui Spengler, Danilevsky sau Toynbee-îi corespunde tipul de cultură barbară-subliniată de Berdiaev-de cultură ascetică de la Schubart, de cultură estetică-la Northrop, de cultură religioasă-la Kroeber și de cultură ideațională-la Sorokin.

În ceea ce privește faza de maturitate din teoriile lui Spengler și Toynbee îi corespund tipurile de cultură medievală-de la Berdiaev, armonioasă- de laSchubart, estetică- de la Northrop sau idealistă-de la Sorokin). De asemenea, fazei de decădere-de la Spengler și Toynbee-se regăsește în tipurile de cultură eroică sau prometeică- de la Schubart, umanist-seculară- de la Berdiaev), teoretică- de la Northrop, seculară- de la Kroeber și senzualistă- de la Sorokin.

Potrivit lui Sorokin în realitatea socio-culturală se manifestă numeroase sisteme culturale, iar în afara acestora pot fi găsite câteva suprasisteme culturale, sisteme ce se referă la realitatea ultimă, la marile valori și principii după care se ghidează culturile.

În acestă direcție Sorokin determină, ca echivalențe ale marilor titpuri de cultură, trei suprasisteme culturale, respectiv:

suprasistemul sau tipul senzualist, în cadrul căruia valorile predominante țin de senzorial;

suprasistemul ideațional, pentru care realitatea ultimă este suprasenzorială și suprarațională;

suprasistemul idealist, în interiorul căruia valoarea ultimă este infinitatea multiplă și unde raționalul, senzorialul și supraraționalul – suprasenzorialul reprezintă aspecte ale unei unități armonioase.

Totodată, din punct de vedere antropologic, literatura de specialitate oferă o diversitate de clasificări.

În cadrul studiilor de tip antropologic, etnologic și etnografic se regăsesc clasificări proprii, în acewastă direcție unii autori, precum Tylor, vorbesc de culturi primitive ori arhaice în cazul comunităților tribale și de culturi istorice, tradiționale ori moderne pentru comunitățile evoluate pe scara civilizației.

În cazul în care un anumit factor este privilegiat, fiind luat drept crriteriu de bază, cum este cazul factorului religios, antropologii clasifică culturile în categorii precum cultura șamanistă, cultura budistă, cultură creștină, cultura islamică.

Alți antropologi, având la bază factorul tehnic, vor discuta de o cultură și civilizație a pietrei, a bronzului, a fierului, iar pentru societățile moderne de o cultură și civilizație industrială și postindustrială.

Istoricii apreciază că „devenirea societății umane poate fi descrisă ca o înșiruire de culturi și civilizații, cum ar fi cea mesopotamiană, egipteană, hindusă, chineză, greacă, romană, medievală, modernă”.

Din perspectivă informațională și comunicațională au fost evidențiate o serie de clasificări a culturilor și societăților, cu precădere având la bază criteriul mutațiilor care au loc în domeniul mijloacelor de comunicare.

Astfel, potrivit M. McLuhan „acolo unde preponderența este deținută de mijloacele orale și auditive de transmitere a informației este vorba de culturi orale, auditive, iar în cazurile în care predomină tehnologia tiparului vom avea culturi vizuale”.

Totodată, din aceeași perspectivă informațională și comunicațională, culturile se pot clasificate după genurile de cunoaștere predominante într-o societate sau alta, ori în aceeași societate de la o perioadă de timp la alta.

Din punct de vedere sociologic, acolo unde avem ca referenți primordiali grupul uman și valorile, vom vorbi de cultură rurală și cultură urbană, criteriul care stă la baza acestei clasificări reprezentându-l criteriul așezării comunităților, în mediul rural sau urban.

Nu mai uțin adevărat este faptul că sociologia stabilește diferite tipuri de culturi și în funcție de conflictele dintre grupuri, context în care se poate vorbi de subculturi și contraculturi.

Prin subcultură vom înțelege „acele forme care, pe fondul existenței unei culturi mai cuprinzătoare-cultura unei societăți de pildă-dețin propriile norme și valori după care se ghidează grupurile-ca, de exemplu, grupuri rasiale, grupuri studențești, din armată, de delincvenți-iar contraculturile reprezintă subculturi care se află „fundamental în contradicție cu cultura dominantă”.

Diversitatea societăților

Diversitatea societăților după criterii exterioare organizării sociale

Pentru a putea vorbi și prezenta unele tipologii ale societăților este necesare a face anumite clarificări de natură conceptuală.

Astfel, se impune a aduce în discuție termeni precum cele de realitate socială, de societate, sistem social și structură socială.

În cadrul literaturii de specialitate din domeniile antropologiei și sociologiei s-au schițat, atunci când se discută de raporturile cultură-societate, două poziții extreme.

La o extremă se regăsește exagerarea de tip culturalist, în conformitate cu care „cultura înglobează și excede domeniul social propriu-zis”. În ciud afaptului că abordarea culturalistă indentifică subculturile, disfuncțiile și valorile deviante, o serie de aspecte precum omogenitatea culturală, integrarea culturală globală, coerența întregului cultural etc. sunt exagerate, neglijându-se adesea logica situațiilor concret-istorice.

În aceast sens direcție se acreditează imaginea că în societate totul ar fi cultură, aceasta regăsindu-se sub forma imaginii de mai jos:

La cealaltă extremă se regăsește exagerarea behaviorismului social, orientare potrivit căreia societatea reprezintă cel mai cuprinzător sistem de comportamente, actorii sociali fiind părți ale acestui sistem.

În acestă situație, cultura se reduce la a o numi reguli de comportament.

Așadar, în ultimă instanță, cultura n-ar fi decât societatea în stare inactivă sau latentă, iar în raport cu personalitatea ar reprezenta pur și simplu aspectul internal al acesteia.

Această perspectivă de înțelegere a raportului cultură-societate poate fi reprezentată prin schema următoare:

Între cele două extreme prezentate în cadrul literaturii de specialitate a evidențiat o unitate de poziții care creionează relația cultură-societate.

În doctrină s-a ridicat întrebarea „ce este realitatea socială? Ce semnifică noțiunile de societate, sistem social, structură socială?”

Autori ai literaturii de specialitate au susținut că „în cazul acestor noțiuni ne aflăm într-o situație asemănătoare cu cea a noțiunilor de cultură și civilizație”.

Având în vedere că, în marea majoritate a dicționarelor de sociologie este evitată definirea noțiunii de realitate socială, Jean Baechler propune următoarele noțiuni pentru descrierea realității sociale:

noțiunea de sodalitate, prin aceasta exrimându-se capacitatea umană de a întemeia grupuri, unități de activitate, de la cuplu, grupul social cel mai mic, până la umanitatea luată în ansamblu ei – grupul social cel mai mare;

noțiunea de sociabilitate-această noțiune definește capacitatea umană de a forma rețele prin intermediul cărora grupurile, în calitatea lor de unități de acțiune, transmit informațiile;

socialitatea, respectiv capacitatea umană de a menține împreună grupurile și rețelele, prin socialitate asigurându-se coerența și coeziunea societăților: triburi, cetăți, națiuni.

Făcând din acțiunea socială echivalentul realității sociale, Parsons consideră că „sistemul acțiunii umane poate fi descompus în patru sub-sisteme, și anume: organismul-căruia îi corespunde funcția de adaptare; personalitatea-cu funcția de realizare a scopurilor; sistemul social-care are drept funcție specifică integrarea internă; sistemul cultural-cu funcția de menținere a modelelor de control, adică de menținere și de reproducere a valorilor care motivează acțiunile actorilor sociali.

Luând în calcul sistemul personalității, cel social și cel cultural, poate fi remarcat că Parsons le urmărește atât în interacțiunea lor, cât și din punctul de vedere al specificității acestora.

În lucrarea sa Toward a General Theory of Action, orice sistem social cuprinde interacțiuni între doi sau mai mulți actori, situații orientate și anumite valori sau norme comune, un sistem de personalitate are drept caracteristici conexiunea acțiunilor unui actor individual și o organizare a acestora într-o structură de nevoi – dispoziții, corelată cu cerințele de compatibilitate sau integrare, iar un sistem cultural conține valori, norme și simboluri, având un anumit grad de consistență.

În lucrarea Societies, Parsons evidențiază deosebirilor dintre noțiunea de sistem social și cea de societate. Astfel, potrivit sociologului american, sistemul social „reprezintă un
sub-sistem primar al sistemului acțiunii umane, alături de organism, personalitate și cultură, în timp ce societatea este doar un tip special de sistem social, anume acel sistem social care atinge cel mai înalt nivel de auto-suficiență, în raport cu mediul său”.

La ora actuală, sub influența postmodernismului, unii sociologi încearcă evitarea perspectivelor sistemice, considerându-le prea rigide și prea constrângătoare. Astfel, în viziunile postsistemice se face tot mai mult loc dimensiunii simbolice în realitatea socială ajungându-se „la o diversitate atât de accentuată a demersurilor sociologice, încât mulți analiști atrag atenția că se pot reconcilia din ce în ce mai greu nenumăratele teorii și speculații concurente”.

Însă, în ciuda acestor aspecte există un anumit punct comun a demersurilor teoretice majore, considerându-se că realitatea socială este organizată pe trei mari niveluri.

Astfel, potrivit unor autoriai literaturii de specialitate „realitatea socială, în ansamblul ei, este organizată în trei niveluri mari și complexe de obiecte sau fenomene, evenimente, procese și relații care, deși sunt strâns legate între ele, nu pot fi confundate unele cu altele” .

Aceste niveluri sunt, potrivit aceluiași autor:

personalitatea socială-partea socializată a individului;

acțiunea socială;

societatea în sens larg-sistemul social global care include atât societatea în sens restrâns, cât și cultura.

Așadar, realitatea socială poate fi înțeleasă ca un gen proxim, ca realitatea cea mai cuprinzătoare în care se înscriu cultura și societatea.

Totodată, același profesor, preocupat în mod constantde rafinarea conceptuală, în lucrarea Sociologia dreptului, menționează că noțiunea de realitate socială „are în vedere o colectivitate sau un ansamblu de indivizi: a) orientați în direcția realizării unui scop (și nu a unui agregat sau a unui conglomerat de indivizi); b) indivizii ce o compun trăiesc pe un teritoriu comun; c) ei interacționează unii cu alții; d) au o conștiință comună și manifestă un sens al apartenenței și fidelității față de colectivitatea din care fac parte, în consecință, pentru noțiunea de realitate socială se pot folosi interșanjabil noțiunile de sistem social și societate globală”.

Mergând pe aceeași idee s-a subliniat că principalele componente ale realității sociale pot fi reduse la două genuri majore și anume și anume cultura-în înțelesul ei sociologic de mod de viață al societății și societatea-care constă în oamenii ce interacționează într-o structură socială, în cadrul aceluiași teritoriu și care împărtășesc aceeași cultură.

Din cele analizate se poate remarca că societatea și cultura se definesc în mod corelativ, în ultimă instanță „oricine și orice participant la viața socială fiind un produs cultural”.

Însăse impune a evidenția care sunt componentele structurale ale celor două genuri majore, respectiv cultura și societatea, ale realității sociale.

Dacă avem în vedere mențiunile făcute atunci când am analizat termenul de cultură din perspectivă sociologică, se poate reține că valorile și normele diferitelor colectivități sunt ambivalențe, îndeplinind atât o funcție constitutiv-culturală, cât și una regulativă.

Din perspectiva funcției constitutiv-culturală, valorile și normele, asemeni limbajului, pot fi considerate drept elemente componente ale sistemului cultural. De asemenea, în acest sistem se impune a fi cuprinse elementele strict culturale-fie de cultură spirituală – știință, religie, artă, morală etc., fie de cultură materială, respectiv elementele de civilizație, precum și ceea ce în limbajul sociologiei s-a statuat prin termenul de subcultură.

În ceea ce privește societatea și structura ei, ăn ciuda faptului că noțiunea de structură socială este frecvent utilizată de către sociologi, puțini reușesc să analizeze conținutul acesteia .

La modul general, structura socială se referă la modul în care este organizată societatea, incluzând pozițiile sociale ale membrilor societății, relațiile dintre aceste poziții și resursele corespunzătoare.

Este necesar a sublinia că sistemele sociale globale, numite deseori și societăți globale sunt identificate adesea cu civilizațiile, respectiv cu ansamblurile supranaționale.

Dacă societățile sunt gândite în perioada modernă îndeosebi în forma lor de societăți naționale, pentru societățile globale, supranaționale,se poate utiliza noțiunea de civilizații sau culturi istorice.

După aceste mențiuni de ordin conceptual se impun a prezenta câteva tipologii ale societăților, așa cum se regăsesc acestea prezentate în cadrul literaturii de specialitate

Vom urmări în primul rând,

Într-o modalitate cât mai concisă, principalele tipologii realizate după criterii exterioare organizării societăților Auguste Comte fiind fondator noțiunii de sociologie.

Fiind convins că societatea, precum și evoluția acesteia, nu pot fi înțelese fără o solidă cunoaștere a istoriei, Comte studiază istoria omenirii și stabilește faimoasa lege a celor trei faze: teologică, metafizică și pozitivă.

Însă, în spatele acestor stări distincte se află, drept criteriu de analiză tipul de cunoștințe predominant într-o fază sau alta. Așadar, criteriul utilizat este natura cunoștințelor predominante, progresul spiritului omenesc, adică un criteriu care se află în sistemul culturii. Astfel, stării teologice-unde predomină cunoștințele de tip teologic-îi corespunde tipul de societate militară. Între modul teologic de cunoaștere și societatea militară există legături organice, amândouă fiind funciar autoritare și ierarhic unificate

Un alt exemplu din această categorie îl reprezintă și tipologia lui Marx. Luând drept criteriu de bază factorii de producție și relațiile de producție, Marx vorbește despre „societatea tribală, unde fiecare membru productiv apare ca un coproprietar, despre societatea asiatică (prin excelență rurală), cetatea antică (în care teritoriul rural ajunge dependent de oraș, de cetate), societatea germanică (fondată pe autonomia micii proprietăți agricole și pe un individualism puternic), societatea feudală (o societate rurală și de clasă puternic ierarhizate), societatea capitalistă și cea comunistă.”

Diversitatea societăților după criterii interne organizării sociale

În ciuda faptului că unele tipologii s-au dovedit interesante și funcționale, o serie de cercetători au simțit nevoia elaborării și evidențierii unor tipologii specifice sociologiei, adică realizate pe baza unor criterii care să aparțină registrului intern al organizării sociale, să se afle în interiorul societății și nu în afara acesteia..

În acest context, nu este mai puțin interesant, să menționăm că analiza sociologică face și ea loc, în ultima perioadă, tot mai mult unei paradigme organizaționale, încercându-se depășirea celei sistemice.

Printre primii teoreticieni moderni care iau în considerare criteriile interne ale organizării sociale poate fi menționat H. Spencer.

Potrivit acestui autor „societățile pot fi simple sau complexe”. Sunt simple toate acele societăți în cadrul cărora nu se pot observa grupuri distincte care să aibă o anumită coeziune-de pildă cazurile în care nu există nicio autoritate politică, societățile care au un șef ocazional, unele societăți nomade sau sedentare.

În cadrul acestor „societăți simple” autoritatea se exercită direct asupra tuturor membrilor societății fără autorități intermediare .

În schimb, societățile complexe dispun de niveluri de autoritate intermediară.

Însă, H. Spencer va folosi și o altă clasificare, anume împărțirea societăților „în cele de tip militar-unde cooperarea oamenilor este obligatorie-și cele de tip industrial, încă în formare”.

Durkheim va clasifica societăților în termeni de solidaritate a indivizilor vorbind de societăți cu solidaritate mecanică-atunci când organizarea se bazează pe asemănare, pe juxtapunerea grupurilor asemănătoare și societăți cu solidaritate organică-unde solidaritatea este bazată pe complementaritate, nu pe asemănare.

Pentru sociologia contemporană, cel mai important teoretician al acestei linii de tipologizare a societăților este T. Parsons.

Adesea opera acestui teoretician este considerată adesea drept „cea mai importantă pentru macrosociologia din anii noștri”. Parsons subliniază că „orice efort de tipologizare a societăților trebuie să se bazeze pe un studiu comparativ al acestora, ceea ce înseamnă că demersul nu poate fi decât unul evoluționist”.

Trebuie remarct faptul că, Parsons reia, în principiu, teoriile evoluționiste ale lui Spencer și Durkheim, inspirându-se, totodată, din biologia genetică a zilelor noastre.

Astfel, Parsons concluzinează că „criteriul de comparare și de tipologizare a societăților trebuie să fie următorul; putem aprecia o societate ca fiind mai simplă sau mai avansată, mai dezvoltată, în funcție de mărimea capacității de adaptare. Trebuie făcută precizarea că adaptarea, în cazul societăților, nu trebuie gândită doar în mod pasiv, ci mai ales din perspectiva creativității și inovației.”

Raportat la acest criteriu, Parsons vorbește de societăți primitive-cele în care diferențierea este minimă, iar capacitatea de adaptare foarte restrânsă, de societăți intermediare-în care apare scriitura ce conferă culturii o mai mare stabilitate și de societățile moderne-cu o mare capacitate de diferențiere și adaptare.

În încercarea de a compara cele două modalități de tipologizare a societăților, se ajunge la concluzia subliniată de de Guy Rocher.

Deși este vorba de linii diferite de tipologizare și de autori diferiți, se pot totuși constata câteva puncte comune: de regulă autorii menționați judecă societățile ca fiind „mai primitive (arhaice) sau mai avansate, adică stabilesc doi poli opuși (societăți primitive, arhaice, tradiționale – societăți industriale, tehnologice, moderne); este asumat (explicit sau implicit) un punct de vedere evoluționist ori neo-evoîuționist, considerându-se că societatea umană a evoluat de la o organizare sau structură simplă către una cu o complexitate crescândă, tot mai diferențiată; toți acești autori recunosc că evoluția societății este conjugată cu modificări profunde în sistemul culturii, al valorilor, mentalităților și atitudinilor; există aproape un consens că în evoluția societății se poate constata autonomia crescândă a indivizilor, capacitatea crescândă a acestora de a se exprima liber și de a se autodetermina, după cum apreciază și R. M. Maclver.

2.3. Cultura sub impactul globalizării

Este binecunoscut faptul că globalizarea este o realitate a lumii contemporane cu manifestări și repercusiuni interconectate la toate nivelurile activității umane, economice, politice, sociale, culturale, științifice, tehnologice, ecologice.

La ora actuală conceptul este unul extrem de utilizat, devenind deja un clișeu.

Raportat la ceea ce îl definește, termenul are accepțiuni diferite.

Definită în diferite moduri, în funcție de scopul utilizării definiției, globalizarea există în diverse nuanțe.

La nivel de de principiu, autorii francofoni oferă conceptului de globalizare o conotație negativă și îl circumscriu aproape în întregime sferei economiei.

Potrivit acestora, globalizarea este „o practică de expansiune și de gestiune economică și financiară realizată de marile întreprinderi și de companiile multinaționale, în beneficiul lor exclusive”.

Analizând din perspectivă sociodinamică, fiind un proces istoric specific uman, cultura a influențat, în mod direct și multilateral evoluția umanității, a grupurilor sociale și indivizilor.

În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că „liniile esențiale de progres
socio-uman, tendințele diferitelor epoci social-istorice s-au aflat și se află tot timpul sub
incidența evoluției culturii, iar sociologia pune pregnant în evidență puternice raporturi de intercondiționare”.

În această ordine de idei sociologi contemporani au adus în dezbatere relația organică dintre globalizare, ca fenomen economico-social specific actualei epoci și funcțiile formative ale culturii-niveluri de cultură, diferențieri, capacitate de instruire și asimilare, valori, comportamente.

În legătură cu toate acestea, cu interpretarea sau evaluarea lor diferită în contextul diferitelor școli de gândire s-a impus atenției constatarea că procesele globalizării nu pot fi nici explicate teoretic, nici desfășurate practic în afara proceselor culturale ori fără a recurge la ceea ce sociologii numesc vocabularul conceptual al culturii.

Astfel, autori ai literaturii au evidențiat că „în centrul culturii modeme se află globalizarea”, iar „în centrul globalizării se află practicile culturale. Nu putem înțelege impresionantele procese de transformare contemporane, la care se referă globalizarea, decât dacă le abordăm cu ajutorul vocabularului conceptual al culturii”, iar „în mod similar, acele transformări modifică textura însăși a experienței culturale și afectează modul în care înțelegem ce înseamnă, de fapt, cultura în lumea modernă.”.

În diversele lor componente și ipostaze cultura și societatea interacționează printr-o rețea din ce în ce mai amplă de interconexiuni și interdependențe caracteristice lumii moderne.

În cadrul literaturii de specilaitate s-a subliniat că „asemenea conexiuni evidențiază plurivalenta practicilor și experiențelor economice, sociale, politice, ecologice, culturale sau de altă natură care au configurat și configurează procesele și teoriile globalizării”.

Din această perspectivă se impune a lua în considerare și teoriile relativismului cultural. În ințelegerea analistului Francis Fukuyama „relativismul cultural este convingerea conform căreia regulile culturale sunt arbitrare, artefacte socialmente construite ale diferitelor societăți (sau grupuri din cadrul acestora) și că nu există standarde universale de moralitate și nici o modalitate de a judeca normele și regulile altor culturi. Convingerea că valorile sunt relative se inculcă astăzi oricărui școlar și s-a înrădăcinat adânc în societatea americană. în ultimă instanță – consideră analistul – originile relativismului cultural pot fi găsite la filosofi moderni precum Nietzsche și Heidegger și în critica lor la adresa raționalismului occidental”.

Teoriile contemporane asupra funcției integratoare socioumane a culturii pornesc de la considerentul că societatea umană în toate formele ei de expresie-popoarele, națiunile, statele, grupurile, asocierile comunitare zonale sau continentale, dăinuiește și prosperă, între altele, și datorită faptului istorico-social că „principala sa armă în lupta pentru existență a fost totdeauna cultura, iar cultura e un produs exclusiv social”.

Se impune a menționa că orice discuție sociologică asupra naturii omului și genezei culturii pornește sau cel puțin ar trebuie să pornească de la „adevărul primordial că, pe de o parte, omul este o ființă socială, iar pe de altă parte, organizarea socială este mediul afirmării și dezvoltării culturii, începând cu educația instituționalizată (familia, școala) și continuând cu manifestările creatoare plurivalente ale individului și colectivităților”.

Dezbaterile contemporane asupra ideii de globalizare conexată culturii evidențiază diverse tipuri de implicații, luând în considerare factori precum unicitatea și originalitatea actelor sau faptelor de cultură, permanența și vitalitatea valorilor, necesitatea circulației lor libere între colectivități.

John Tomlinson, autorul lucrării Globalizare și cultură, subliniază că ideea de conexitate implică atât o proximitate spațial-globală crescută, ceea ce Marx numea „anihilarea spațiului prin timp”, cât și „compresia spațiu-timp” în sensul înțelegerii faptului că distanțele se îngustează datorită reducerii dramatice a timpului necesar pentru a le traversa fizic sau reprezentațional, prin transmiterea electronică a informațiilor și imaginilor.

Potrivit părerii lui Tomlinson „conexitatea se confundă cu ideea de proximitate spațială prin intermediul ideii de extindere a relațiilor sociale la mare distanță”.

Conexitatea complexă, care semnifică, la modul general, alăturare, vecinătate, dar și interferență, este o expresie a modernității, iar mijloacele rapide de transport, tehnicile audiovizuale aduc mai aproape, creează proximitate pentru lumi real sau aparent îndepărtate.

Astfel, ideea de conexitate privește simultan, dar diferențiat, fenomenele economice, sociale, ecologice, culturale ale lumii de azi și de mâine, în cazul analizelor anticipative, al prognozelor pentru oricare din domeniile fundamentale menționate.

Rezultă ipoteza potrivit căreia „condiția conexității proxime sau îndepărtate își pune pecetea asupra modului de a înțelege apropierea globală”.

Adică, a fi conectat economic, ecologic, social, cultural înseamnă a fi aproape, în cele mai diverse moduri; experiența proximității oferită de diverse ipostaze spațio-temporale există alături de o distanță fizică statornică, de netăgăduit, între locuri și oameni din orice parte a lumii.

În același timp, realitatea conexității, fiind atotcuprinzătoare în mod global, implică o anumită „unicitate”: conștientizarea faptului că lumea devine, pentru prima oară în istorie, un cadru social și cultural unic.

Dacă în trecut practicile și procesele sociale și culturale puteau fi înțelese ca un set de fenomene locale, relativ „independente”, globalizarea face ca lumea să devină „un singur loc”. Acestă realitate este exemplificată „de modul în care afacerile economice ale
statelor-națiuni se încadrează într-o economie capitalistă globală și de modul în care efectele proceselor industriale locale asupra mediului pot deveni rapid probleme globale”.

Analiștii realiști ai fenomenului atrag atenția că, totuși, dacă lumea devine „un singur loc”, iar dezvoltarea rapidă a rețelelor de interconectare va cuprinde, până la urmă, întreaga societate umană, aceste procese complexe nu sunt o consecință directă a ideii conexității.

Este logic și științific a constata-și nu numai din perspectivă sociologică ori culturală, că globalizarea ar afecta direct și imediat, în mod semnificativ, orice persoană sau orice teritoriu de pe planetă, iar numeroasele tendințe de diviziune socială și culturală ar prolifera situații ireconciliabile în evoluția civilizației umane.

Însă, dimensiunea culturii este dificil de delimitat în condițiile în care ea reprezintă o realitate complexă, dinamică și „evazivă”, încât se impun atenției diversele abordări recente, în efortul de a explica adecvat, corect, conceptul de dimensiune culturală a globalizării.

Sensul dimensiunii culturale, ca atare sau „în sine”, este diferit de sensurile pur instrumentale. În acest context sociologia așază cultura pe teritoriul înțelesurilor semnificative socio-uman.

CAPITOLUL III

CULTURA ORGANIZAȚIONALĂ

Considerații introductive

În contextul de față, dintre numeroasele accepțini ale conceptului de cultură, prezintă interes sensul folosit în antropologia socială, respectiv acela de ansamblu al tiparelor de gândire, simțire și acține ale unui grup.

Aici sunt cuprinse elemente de “rafinament social” (de civilizație în sens calitativ), dar mai ales trăsătiru ale vieții de zi cu zi. În încercarea de a defini altfel cultura aceasta reprezintă “programarea colectivă a gândirii, care distinge membrii unui grup de membrii altuia”.

Totodată, valorile și timpul sunt considerate dimensiuni cheie ale unie culturi. Sistemul de valori specific unui grup social dă expresie antitetică gândirii și simțirii colective (bun-rău, rațional-irațional). În spațiul cultural, timpul, ca scurgere succesiva de momente, oferă membrilor comunității înțelegere, sens de acțiune comun, și “continuitate fluidă între trecut-prezent-viitor”

Fiecare individ este purtător al unor modele de gândire, simțire și manifestări potențiale dobândite pe parcursul vieții care sunt reprezentate în cultura grupului social. În ceea ce privesc organizațiile, cultura organizațională „absoarbe” caracteristicile fundamentale ale culturii naționale care le definesc specificul (natura diferențelor). În același spațiu cultural, din punct de vedere managerial, organizațiile se auto-diferențiază prin mixtul caracteristicilor specifice culturii organizaționale care susțin capacitatea de adaptare și de supraviețiure. Altfel spus, binele și răul, frumosul și urâtul, raționalul și iraționalul succesul și insuccesul vin toate de la oameni.

Așadar, rezultă că la fiecare grup social, se poate defini cultura organizațională ca un mix valoric al modelelor de gândire, de simțire a realității și de acțiune care impun schimbări de paradigme viabile în fluiditatea timpului. Dezvoltarea unei culturi izvorește din faptul că, atunci când un grup de oameni trăiesc împreună o perioadă mai lungă, tind să împărtășească aceleași valori și opinii cu privire la ceea ce este bine sau rău, adevărat sau fals, adecvat sau impropriu.

În literatura de specialitate cel mai cunoscut instrument de analiză a unor dimensiuni culturale a fost realizat de către profesorul olandez Geert Hofstede, care a susținut, pe baza unui sondaj, comportamentul organizațional din câteva sute de țări, reușind să indentifice
5 (cinci) variabile (dimensiuni) fundamentale care diferențioază o cultură de alta.

Dimensiunile culturale

Ecartul puterii

Ecartul puterii exprimă gradul de egalitate sau iengalitate dintre membrii unei societăți.. O valoare ridicată subliniază că inegalitatea în ceea ce privește puterea și averea sunt conservate și mărite. În acest tip de societăți există un sistem de caste care nu permite urmarea cetățenilor pe scara socială. O valoare scăzută a ecartului puterii arată că diferențele de putere și avere dintre cetățeni sunt reduse sau chiar înlăturate; în aceste societăți se urmăresc egalitatea și oportunitățile pentru toată lumea. Spre deosebire de societățile tradiționaliste, în culturile moderniste, puterea și diferențele de statut nu sunt percepute ca fiind un “dat”, o necesitate, o stare de normaliate exhaustivă. Distribuția socială a puterii nu este consecventă; originea socială a individului nu îl împiedică să câștige sau să piardă putere. Statutul social al individului diferă substanțial de cel al părinților săi, inclusive în ceea ce privește averea, stima, studiile sau meseria.

Într-o viziune mai largă, ecartul puterii poate fi definit și de raporturile dintre subaltern și șef. Un ecart mare al puterii este sinonim cu un conformism social puternic, cu supunerea față de un statut superior. Această supunere privește atât relațiile din cadrul familiei (copil-părinte, soție-soț), cât și de cele organizaționale. (subaltern-manager) sau general-sociale (cetățean simplu-celebritate).

În funcție de alte caracteristici sociale, stilul managerial este autocrat sau paternalist. Subalternii își “dezvoltă’ lipsa de inițiativă și se lasă conduși; de fapt, după cum evidențiază și Hofstede, chiar au nevoie de un management autoritar, autoritatea supraviețuiește numai acolo unde întâlnește supunere. Contrazicerea pe față a șefului este interzisă, considerând că acesta are întotdeauna dreptate.

Pentru a câștiga un statut informal ceva mai înalt, subalternii nu își concurează superiorii ierarhici (cum se întâmplă în societățile cu un EP mic), ci încearcă să „intre în grațiile șefului", printr-un comportament adesea slugarnic: nu îl contrazic, încearcă să-i îndeplinească orice ordin (sau lasă să pară că îndeplinesc ordinul), chiar dacă ordinul iese din cadrul organizațional, îi acceptă orice elemente de comportament, recurg la laude și lingușiri, încearcă să își „sape" colegii. În concluzie, ecartul puterii măsoară și slugărnicia membrilor unei culturi. Acest conformism ierarhic vizează nu atât postul ocupat sau funcția deținută de o persoană într-o structură for- mala, cât persoana care, deținând acel post sau acea funcție, primește un rang social ridicat. în structurile din culturile cu EP mic relațiile dintre șef și subaltern sunt cele reglementate între posturile respective; în culturile cu EP mare un nivel ierarhic ridicat îi conferă persoanei un rang neoficial ridicat, extinzându-i puterea în afara domeniului de autoritate specific funcției sale oficiale. Șeful deține un spectru larg de privilegii, majoritatea neoficiale, deci care caracterizează rangul său social, nu poziția în structura formală a organizației sau societății. Relațiile dintre el și subalterni au un caracter preponderent informai (neoficial) – managementul are un caracter autoritar sau paternalist. Subalternii execută orice ordine, chiar dacă acestea sunt în disonanță cu specificul activității sau sunt chiar contrare obiectivelor organizației. Așadar, în aceste culturi situația este inversă decât în cazul structurilor militare – într-o exprimare mai puțin academică, putem spune că în aceste culturi „gradul bate funcția". În concluzie, ecartul puterii se poate defini ca orientare înspre rangul social al persoanei, în antiteză cu orientarea înspre funcția structurală.

Individualismul

Individualismul exprimă măsura în care societatea încurajează relațiile interpersonale și realizarea individuală. Un înalt grad de individualism evidențiază că accentul este pus pe individualitate și drepturi individuale; între membrii societății există relații interpersonale foarte slabe. Un grad scăzut de individualism au societățile cu o natură colectivistă, cu legături foarte strânse între membri; în aceste culturi se consolidează familii extinse și colectivități în care fiecare membru este responsabil pentru ceilalți.

Inițial, trăsătura acestor tipuri de relații interumane se formează în cadrul familiei, se întărește în afara acesteia și își pune amprenta foarte puternic asupra culturii și comportamentului organizațional.

Trebuie menționat faptul că aceste relații suferă modificări de la o societate la alta prin prisma a trei elemente:

intensitatea: măsura în care membrii societății depind unul de altul;

anvergura: numărul de indivizi cu care cineva întreține relații cât de cât intense;

fundamentarea (predeterminarea

Aceste trei elemente nu formează niște dimensiuni diferite ale relațiilor interumane, ci sunt convergente: în culturile individualiste relațiile dintre oameni sunt slabe, puține și pe baza preferințelor individuale, iar în cele colectiviste sunt intense, multiple și predeterminate. Pentru România, Geert Hofstede a estimat pentru această dimensiune indicele 30, ceea ce semnifică individualism scăzut (colectivism ridicat).

3.2.3. Masculinitatea

Hofstede a definit masculinitatea pe baza comportamentului mai arogant sau mai modest al indivizilor . Potrivit lui Hofstede prin masculin se înțelege un comportament mândru, de reliefare a calităților proprii, și feminin un comportament modest, cumpătat.

În cadrul societăților masculine sunt evaluate comportamentul de dominare și încercările de a excela; în cadrul societăților feminine, aceste elemente sunt satirizate. Membrii societăților feminine instruiți să fie modești și lipsiți de ambiție. Hofstede evidențiază că acest tip de atitudine este de nivelare, antrenând tragerea înapoi a unei persoane spre o condiție modestă.

Nu în ultimul rând, masculinitatea măsoară modalitatea în care o societate păstrează sau nu rolul tradițional al bărbatului de a munci, de a se realiza, de a deține control și putere.

Un ridicat grad de masculinitate scoate în evidența faptul că societatea este diferențiată puternic pe baza sexului; bărbatul are o poziție dominantă în structurile sociale și de putere, femeia fiind controlată, dominată.

Un grad diminuat de masculinitate evidențiază o măsură redusă de diferențiere și discriminare sexuală; femeile și bărbații sunt tratați în același mod, în toate aspectele sociale

Trebuie menționat că masculinitatea nu presupune defavorizarea femeilor, ci inegalitate, indiferent de sensul acesteia; o cultură ar fi de tip masculin și dacă bărbații ar fi cei defavorizați). Se remaarcă un anumit grad de defavorizare a femeilor chiar și în culturile feminine. Chiar și în Suedia, unde femeile înregistrează un număr ridicat, femeile au mai frecvent decât bărbații munci neinteresante, subordonate și mai prost plătite.

Variabila comportamentală, mândrie în antiteză cu modestia are la bază valorile pe care se pune mai mult preț. Așadar, masculinitatea este măsura în care valorile dominante ale unei societăți sunt afirmarea și sporirea averii, iar feminitatea este măsura în care valorile dominante ale societății sunt legate de relațiile interper-sonale, grija față de alții, interesul pentru calitatea climatului de muncă.

Evitarea incertitudinii

Prin modul în care gestionează situațiile imprevizibile, ambigue sau de nesiguranță, culturile sunt diferențiate puternic, respectiv situațiile de incertitudine. Trăsătura negativă a acestora este dat[ de anxietatea produsă. Cu cât anxietatea este mai puternică, cu atât individul are tendința de a eluda incertitudinea, acest fenomen fiind cuantificat cu ajutorul unei variabile denumite evitarea incertitudinii.

Evitarea incertitudinii reprezintă modul în care indivizii se simt amenințați de situațiile ambigue și gradul în care încearcă să înlăture aceste situații, prin acțiuni de genul: căutarea unui loc de muncă mai sigur, stabilirea mai multor reguli, eliminarea comportamentului și ideilor diferite, „stabilirea" unor adevăruri absolute etc.

Însă, incertitudinea nu trebuie confundată cu riscul. Într-o societate, evitarea incertitudinii se exprimă formal prin încercarea reducerii gradului de nedeterminare a realității cu ajutorul a trei instrumente: dreptul, religia și tehnologia.

Cu cât o cultură are o tendință mai accentuată de evitare a incertitudinii, cu atât vor exista în organizații mai multe reguli formale de comportament. În mod cu totul paradoxal, aceste reglementări sunt respectate mai strict în culturile care acceptă ambiguitatea.

În încercările de evitare a incertitudinii rolul regulii a fost evidențiat de Hofstede
astfel: evitarea incertitudinii vizează măsura în care societatea tolerează incertitudinea și ambiguitatea (situațiile nestructurate). Un indice mare de EI arată că țara nu tolerează ușor aceste situații, de aceea este orientată înspre reguli (instituie legi, reguli și măsuri de control, pentru a reduce gradul de incertitudine).

Un indice scăzut al evitării incertitudinii arată că țara nu este prea înfricoșată de ambiguitate și incertitudine, și are un grad înalt de toleranță a varietății de opinii – nu este atât de orientată înspre reguli, acceptă mult mai ușor schimbarea, acceptă riscul mai ușor și mai frecvent înalt de toleranță a varietății de opinii – nu este atât de orientată înspre reguli, acceptă mult mai ușor schimbarea, acceptă riscul mai ușor și mai frecvent.

Orientarea pe termen lung

Orientarea pe termen lung redă măsura în care societatea respectă sau nu valorile tradiționale legate de gândirea și existența unei viziuni în perspectivă. Un grad ridicat de orientare pe termen lung evidențiază că țara promovează valorile legate de angajamentele pe termen lung și de respectul pentru tradiție; acest fenomen antrenează un cult al muncii, fiind așteptate recompense pe termen lung ca rezultat al străduinței din prezent, iar afacerile se dezvoltă greu, mai ales cele ale noilor veniți. Un grad mic de orientare pe termen lung arată că țara nu pune mare preț pe conceptele de termen lung și orientare tradițională; în aceste culturi schimbările se petrec mai rapid decât în celelalte, iar angajamentele nu sunt o piedică în calea schimbării .

Orientarea pe termen lung se caracterizată și prin perseverență, cumpătare, deținerea sentimentului de rușine, organizarea relațiilor prin statut și conservarea acestora, iar orientarea pe termen scurt este caracterizată, prin Ccutarea siguranței personale și a stabilității, protejarea „obrazului", respect formal pentru tradiție, reciprocitate în saluturi, favoruri și cadouri.

CAPITOLUL IV
DIFERENȚELE CULTURALE ASUPRA NEGOCIERII ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

4.1. Diferențele culturale asupra negocierii

La nivel internațional, deosebirile culturale dintre negociatori pot afecta sub diferite moduri desfășurarea negocierilor, principala neînțelegere reprezentând-o dificultatea comunicării partenerilor de negociere.

Așadar, în ipoteza unei negocieri, în cadrul căreia partenerii sunt americani, iar unul dintre partenri îi răspunde propunerii unui alt american cu sintagma “e dificil de realizat” înseamnă că, există, încă, posibilitatea pentru viitoare discuții în problema adusă în discuție, cu condiția ca cealaltă parte să-și îmbunătățească oferta.

Însă, în alte culturi, cum este cazul culturilor asiatice, negociatorii pot fi reținuți în a spune un “nu” direct, chiar dacă asta le este intenția. Pentru a exemplifica, dacă un negociator japonez, utilizează, în cadrul unei negocieri, sintagma „e dificil”, la nivelul culturii asiatice este clar că propunerea devine inacceptabilă.

Practic sintagma „e dificil” înseamnă un refuz categoric pentru japonezi, în timp ce pentru americani implică „posibilitatea” unui accept.

Totodată, diferențele culturale pot ridica o serie de piedici nu doar în înțelegerea unor sintagme, ci și în interpretarea unor acțiuni. Astfel, cu titlu de exemplu, pot aminti că marea majoritate a occidentalilor, atunci când fac o afirmație, așteaptă un răspuns prompt.

Spre deosebire de occidentali, japonezii au tendința de a răspunde mai greu, cunoscut fiind faptul că, negocierile cu parteneri japonezi, sunt, nu de puține ori, caracterizate prin momente de tăcere, această situație putând fi, pentru un partener occidental un moment neconfortabil.

Trebuie menționat că pentru un asiatic perioada de tăcere este considerată normală, timpul de tăcere reprezentând un moment prielnic pentru a reflecta asupra celor discutate.

Ținând cont de faptul că, în timpul neocierilor, asiaticii nu vorbesc în limba nativă, acest aspect nu reprezintă altceva decât prelungirea perioadei oportube pentru un răspuns.

Din perspectivă culturală, americanii au tendința de a interpreta tăcerea japonezilor ca un semn de nepolitețe, o lipsă de înțelegere a celor discutate sau o tactică vicleană de a încerca să le afle adevăratele intenții. Astfel, americanii au tendința ca, decât să aștepte un răspuns, să umple golul din discuție cu cuvinte, punând întrebări, oferind alte explicații sau pur și simplu repetând ceea ce au mai spus deja. Acest tip de atitudine americană poate produce o confuzie japonezilor, care, spre deosebire de americani, vor avea tendința de a crede că sunt bombardați cu întrebări și propuneri fără a li se acoda timpul necesar pentru a putea da un răspuns.

Însă, latino-americani, care pun mare preț pe agilitatea verbală, au tendința de a răspunde imediat, ei putând răspunde unei chestiuni imediat ce au înțeles-o, chiar dacă interlocutorul nu a apucat să termine ce are de vorbit. Așadar, negociatorii americani neexperimentați pot fi uneori induși în situații de confuzie de răspunsurile întârziate ale japonezilor, dar pot fi și stresați de întreruperile constante ale negociatorilor brazilieni.

Nu de puține ori considerațiile culturale influențează forma și fondul înțelegerii pe care încerci să o realizezi. De exemplu, în marea majoritate a țărilor musulmane, unde legea islamică interzice perceperea de dobândă pe împrumuturi, cineva interesat să facă afaceri este nevoit să-și regândească și redenumească comisioanele financiare în „taxe administrative” pentru a putea obține acceptul la masa de negocieri. Pentru a fi mult mai exacți, putem afirma că diferențele culturale în mod invariabil vor necesita schimbari ale produselor, ale sistemelor de management și ale politicilor de personal. De exemplu, în Thilanda, relația dintre un manager și un angajat este mai ierarhică decât una din Statele Unite, lucrătorii sunt motivați de dorința de a-și mulțumi managerul, însă, în schimb, se așteaptă și doresc ca managerii lor să fie sensibili la problemele lor personale și să fie pregătiți să îi ajute. Însă, în alte culturi, cum este cazul Australiei, angajații nu se așteaptă și nici nu își doresc ca managerii să se implice în problemele lor persoanle. Așadar, un proiect australian în Thailanda impune o schimbare a conceptului său de relații cu personalul datorită culturii locale.

Cultura poate influența stilul de negociere, respectiv felul în care persoanele din diferite culturi se comportă în timpul sesiunilor de negociere. Cercetările au indicat în mod destul de clar că practicile de negociere diferă de la o cultură la alta, cultura putând influența felul în care persoanele percep însăși natura și funcția negocierii. La ora actuală există două direcții majore de studiu ale stilulilor de negociere și anume, pe de o parte cele
analitico-discriptive care se concentrează pe stilul unui anumit grup (aici înscriindu-se numeroasele cărți de tipul Negociind cu arabii/indienii/japonezii), iar pe de altă parte cele care optează pentru o abordare comparativă și interculturală.

Tipologii de negociatori raportat la valorile culturale

Negociatorul american

General vorbind, negociatorii americani au un simț extrem de dezvoltat al spiritului de competiție. În aceste condiții, orice american care dorește obținerea de reușite nu va șovăi să renunțe la o activitatea deja începută, cu condiția ca acesta să considere că aceasta va întârzia să dea roade.

Deși preocupările negociatorului american se desfășoară potrivit unui plan de afaceri pe termen lung, american businessman de regulă, pe termen scurt. Potrivit gândirii acestuia orice acțiune trebuie să aibă efecte rapide și pozitive rapid.

Tipologia negociatorului american are la bază faptul că timpul de reacție este foarte scurt, acesta fiind motivul pentru care negociatorul american consideră telefonul mijlocul de comunicare cel mai eficient și important, conferințele telefonice fiind utilizate pentru a trata importante afaceri.

Ținând cont de cele menționate putem considerea că american businessman are un stil hotărât, predominant analitic. Raporturile, relațiile dintre negociatori sunt directe, îndreptate exclusiv spre obiectivul propus, afacerile sunt încheiate pe loc, abordându-se, în general, fondul problemei, fără prea multe introduceri. Însă, dacă în timpul prezentărilor și uzanțelor de politețe este scurtat până la exprimarea cea mai redusă, forma prezentărilor este de foarte mare importanță.

În cadrul unor negocieri cu parteneri americanii se impun a fi reținute următoarele reguli:

Respectarea etichetei americane

Folosirea unei vestimentații clasice

Punctualitate

Atenție sporită în stabilirea primelor contacte

Folosirea unor clauze standard în contractele comerciale

Pregătirea strictă a întâlnirii de afaceri-orice pirdere de timp sau organizări defectoase sunt percepute negativ

Interlocutorul negociatorului american trebuie să fie simplu și deschis

Negociatrul arab

Principala trăsătură a negociatorului arab are la bază ospitalitatea și preocuparea pentru realțiile sociale.

Datorită tradiției arabe, potrivit căreia răzbunarea este mai respectabilă decât compromisul-oamenii de afaceri arabi care participă la negocieri acceptă cu mai mare greutate ideea de compromis.

Astfel, dacă la masa de negociere vom avea parteneri arabi se va putea remarca insistența, exagerarea și, nu în ultimul rând repetiția și accentuarea anumitor aspecte ce țin de obiectul negocierii.

Nu de ăuține ori, în limba arabă se întâlnesc exagerări, anumite sintagme, cuvinte se accentuează la finele propoziției, utilizându-se, de regulă, metafore și comparații.

Există situații când sunt folosite amenințările verbale, însă, acest tip de abordare funcționează ca o eliberarea psihologică și nu reflectă adevarate intenții ale vorbitorului.

O caracteristică a negociatorilor arabi o reprezintă atitudinea față de timp.

Culturile arabe consideră timpul o resursă nelimitată, iar această atitudine de indiferența față de factorul „timp” au ca principală consecință, în raporturile cu negociatori din alte culturi, insultarea sau frustrarea partenrilor de negociere.

Atunci când negociezi cu un partener arab trebuie să te aștepți la întârzieri și întreruperi, managerii arabi fiind de regulă în întârziere.

Aceiași relaxare față de factorul timp se regăsește și în atitudinea față de dead-lines și programele stabilite anticipat.

În cadrul negocierilor cu parteneri arabi se impune a se ține cont de orele de rugăciune. De asemenea, este bine de știut faptul că oamenii de afaceri arabi, în timpul negocierilor, caută să stabilească afaceri corecte cu niveluri rezonabile ale profitului.

Negociatorul român

Caracteristica principală a stilul de negociere românesc poate fi evidențiat prin faptul că, în românia, relațiile de afaceri există, nu neapărat între companii, cât între persoane, stabilirea raporturilor între persoane conducând la creearea de rețele de afaceri. Acesta este motivul pentru care, la nivel național, menținerea de relații cordiale este esențială.

La români, principala modalitate de a comunica este folosirea unui mod de vorbire domol. Există situații când ridicarea vocii presupune sublinierea unui punct de vedere, a unei idei în cadrul întâlnirilor de afaceri.

La modul general, negociatorii români evită modul direct de comunicare, considerând că o astfel de atitudine este contrară bunelor maniere.

Totodată, negociatorului român a negocia nu este altceva decât un proces de rezolvare, în comun, a problemelor, ambele părți având responsabilitatea de a ajunge la un acord.

Negociatorii români se remarcă prin reticență în a pune, la dispoziția partenerilor de negociere, informații suplimentare față de cele deja prezentate.

Însă, oferirea de informații suplimentare poate fi utilizată, de negociatorul român, ca o metodă de asigurare a încrederii reciproce. În România negocierile sunt lente și de lungă durată, construirea relației, culegerea informațiilor, tratativele și luarea deciziei necesitând un timp îndelungat.

Asemeni oricărei culturi afective, negociatorii români sunt înclinați în a folosi tehnici emoționale, cum ar fi insuflarea partenerului a sentimentului de vinovăție, grimasele, apelul la relația inter-personală.

Pe fondul permanentei tranziții de la statutul de țară cu economie socialistă, de tip planificat, la statutul de țară democratică cu economie liberă de piață, instituția corupției a devenit activitate curentă, atât în sectorul public, cât și în cel privat.

De cele mai multe ori, când iau decizii, oamenii de afaceri români nu țin cont de reguli, reglementări sau legi, la bază stând specificul situațiilor decât aplicarea principiilor universale.

În cultura românească, contractele sunt documente foarte lungi, românii având tendința și practica de a introduce în contract termeni și condiții detaliate, atât la nivelul întregii înțelegeri, dar și luând în considerare numeroase alte aspecte posibil a se produce.

Negociatorul englez

Englezii au fost educați, ani la rândul, în spiritul unui sistem social-un lord-ul este întotdeauna un lord.

În cadrul unei întâlniri de afaceri cu un negociator britanic se impuen a se avea în vedere că britanicii nu sunt toți englezi. Se impune a se ține seama particularitățile scoțienilor, galezilor, irlandezilor.

O importanță deosebită este acordată, de către negociatorul britanic, mediului ambiental și deciziilor luate în timpul întrevederilor, și mai puțin redactării și semnării documentului contractual.

În nivelul negociatorului britanic, în aplicarea acordurilor, spiritul contează mai mult decât conținutul. În susținerea acestei idei s-a afirmat că englezii preferă deseori un angajament prost, dar amiabil, în ciuda unui contract riguros întocmit.

Totodată, negociatorul britanic se remarcă printr-o indiferență renumită, aceasta obligând la reprimarea emoțiilor. Trăsătura negociatorul britanic se evidențiază prin mândria de a fi britanic, putere în arta negocierii, pregătirea, cu responsabilitate, a întâlnirii de afaceri, abordarea, cu umor tipic englezesc, a unor moment ale negocierii și, nu în ultimul rând, stabilirea contactelor cu ușurință.

Comparativ cu negociatorul german, britanicii nu delimitează în mod expres viața profesională și cea privată, această realitate materializându-se, de cele mai multe ori, în organizarea de mese de afaceri în compania familiilor.

Simplitatea și deschiderea, modestia, nonconformismul, încrederea acordată interlocutorului, și, nu în ultimul rând, umorul reprezintă baza tipologiei negociatorului britanic.

Negociatorul neamț

În cadrul literaturii de specialitate s-a evidențiat că stilul negociatorului neamț este puternic influențat de cultură sa, de rigurozitate, ordinea și simțul ierarhiei care-i guvernează orice activitate.

Spre deosebire de britanici negociatorul german reușește a delimita activitatea sa profesională de cea privată. De asemenea, datorită rigurozității caracteristice poporului german, negociatorul gemran respectă, până în cele mai mici amănunte, agenda de lucru și este tributar sarcinilor pe care trebuie să le îndeplinească.

O trăsătură importantă a negociatorului german o reprezintă faptul că nu-și întrerupe interocutorii, acest aspect fiind considerat un semn de respect, pe care, și el îl și așteaptă de la partenerii săi de negociere.

Nu mai puțin adevărat este faptul că negociatorul german consideră punctualitatea un lucru esențial în derularea unor negocieri.

Negocierile cu nemții trebuie să aibă ca principal suport verificarea permanentă a agendei, pentru a nu întârzia de la întâlnirile de afaceri, abordarea problemelor de fond, fără discuții colaterale, abordarea unei poziții ferme în fața agresivității negociatorului, interviurile vor fi cu rigurozitate pregătite, cu respecatrea strictă a ordinii de zi, contractul va fi riguros negociat, cuvânt cu cuvânt, deoarece va fi respectat întocmai, în procesul de negociere, neamțul trebuie considerat responsabil pentru tot ceea ce hotărăște, iar negociatorul străin trebuie să aibă acordul firmei pentru toate deciziile pe care le va lua.

Negociatorul italian

La modul general negociatorul italian este intuitiv..

Principalele trăsături în negocierile cu italienii constau în respectarea interlocutorului și a stilului său de viață, neevidențiarea faptului că vă grăbiți în finalizarea negocierii, câștigarea încrederii, aprecierea permanentă a interlocutorului, fără a exagera, pentru performanțele întreprinderii sale și bineînțeles pentru implicarea sa în aceste rezultate, sesizarea oportunităților, deoarece improvizația poate consta

Adaptarea la diferențele culturale

Importanța pe care diferențele culturale o au în negocierile internaționale presupun oportunitatea negociatorilor de a învăța să se adapteze la ele, principalele reguli ce se impun a fi amintite fiind:

Cunoașterea culturii celuilalt

În orice înțelegere de afaceri internaționale, pentru un negociator este ipmortant să învețe ceva despre cultura celuilalt partene, gradul până la care se produce această cunoaștere depinzând de mai mulți factori, printre care natura și importanța tranzacției, experiența negociatorilor, timpul disponibil pentru un astfel de proces și similaritățile sau lipsa lor dintre culturile reprezentate în negociere. De exemplu, negocierea unei simple înțelegeri de export necesită mai puțină informație culturală decât o negociere a unei alianțe strategice pe termen lung, care cere ca părțile să-și “auditeze” fiecare culturile celorlalți, în același mod ca și bunurile lor financiare.

În mod ideal, a învăța despre cultura altcuiva poate necesita ani de studiu, o foarte bună cunoaștere a unei limbi străine, și rezidența prelungită în țara acelei culturi.

Un american, nevoit să negocieze o alianță strategică în două săptămâni cu o companie thailandeză în Bangkok, nu poate într-un timp atât de scurt, să învețe să stăpânească amănuntele culturii thailandeze. În cel mai bun caz, el sau ea poate învăța îndeajuns încât să se descurce cu principalele efecte ce pot apărea din cultura thailandeză și care pot influența înțelegerea. Surse importante de informare asupra culturii thailandeze ar trebui să includă istoria țării, consultări cu persoane care au experiență de afaceri în acea țară, avocați și consultanți locali, studii antropologice și etnografice, rapoarte asupra climatului politic actual, și, dacă există, relatări asupra negocierilor cu thailandezii. Cum Weiss în mod corect indica, nivelul cunoștințelor culturale ale unui negociator va influența strategiile și tacticile folosite în timpul negocierii De exemplu, o persoană familiară cu limba și cultura partenerului de negocieri poate folosi stilul de negociere și abordarea specifică culturii partenerului, în timp ce o persoană cu o mai puțină familiaritate poate alege, ca o strategie, să angajeze un agent sau un mediator din acea cultură să asiste la negocieri.

Pe măsură ce înțelegerile de afaceri iau tot mai mult forma unor relații de lungă durata e important ca procesul de învățare culturală să continue și după ce înțelegerea e semnată. În fapt, dinamica acestui tip de relații de lungă durată între părțile participante la înțelegere e o continuă negociere, pe măsură ce partenerii de alianță își cristalizează regulile și practicile relației lor de afaceri.

Nu generaliza, nu stereotipiza

Dacă regula numărul 1 în negocierea internațională este “să cunoști cultura celuilalt”, regula umărul 2 este “evită să te bazezi prea mult pe acele cunoștințe culturale”.

Cum sondajul indică, nu toți japonezii evită să dea răspunsuri negative directe. La fel cum nu toți germanii îi vor spune interlocutorului lor exact ceea ce gândesc ei despre propunerea prezentată. Pe scurt, negociatorul care pătrunde într-o cultură străină trebuie să aibă grijă să nu lase stereotipurile culturale să-i determine relațiile cu oamenii de afaceri locali. Managerii străini și avocații se vor simți ofensați dacă au senzația că partenerii lor nu îi tratează ca și indivizi, ci ca pe niște roboți culturali. Pe lângă faptul că pot provoca ofensă, stereotipurile culturale pot fi și înșelătoare. De multe ori, cealaltă parte nu negociază în stilul și forma pe care articolele, cărțile și consultanți o sugerează. Motivul e că, pe lângă cultură mai există și alți factori care pot influența comportamentul de negociere al unei persoane. Mai exact, acești factori pot include personalitatea negociatorului, organizația pe care el o reprezintă și contextul negocierii aflate în discuție.

Găsește modalități de a crea o punte între diferențele culturale

În general, managerii și avocații care întâlnesc o cultură diferită de-a lor într-o negociere tind să vadă lucrul acesta în trei moduri: ca pe un obstacol, ca pe o armă sau ca pe o fortăreață. La nivel operațional, diferențele culturale rareori sunt văzute în mod pozitiv.

Viziunea convențională printre directorii americani este că diferențele culturale sunt un obstacol în calea unei înțelegeri și a unor acțiuni comune eficiente. Astfel, ei caută modalități de a trece peste acest obstacol. Dar o cultură diferită într-un context de afaceri poate deveni mai mult decât un obstacol, putând fi văzută ca o armă, mai ales atunci când partea dominantă încearcă să-și impună cultura asupra celeilalte părți. De exemplu, insistența avocaților americani de a structura o tranzacție “în felul în care o facem noi în Statele Unite” poate fi considerată de către părțile străine ca o utilizare sub formă de armă a culturii americane.

Pus în fața unei culturi pe care o percepe ca fiind o armă, un partener al unei tranzacții de afaceri poate deveni defensiv și își poate folosi propria cultură ca o fortăreață pentru a se proteja de ceea ce el vede ca fiind o agresiune culturală. Adeseori, japonezii au adoptat această abordare când s-au confruntat cu cererile americane de a-și deschide piețele economice. Efortul Franței de a limita folosirea limbii engleze în publicitate e un răspuns defensiv la ceea ce ei consideră ca fiind arma culturii “anglo-saxone”.

Poate fi și mai lămuritor dacă încercăm să ne gândim la diferențele culturale și într-un alt mod. Diferențele de cultură tind să izoleze indivizii și grupurile. Pe scurt, diferențele culturale crează un gol între persoane și organizații. De multe ori acțiunile pe care oamenii le fac atunci când sunt confruntatri cu diferențe culturale ajung doar să adâncească și mai mult aces gol- de exemplu, când o parte denigrează practicile culturale ale celeilalte părți.

Negociatorii de afaceri internaționale eficienți ar trebui să încerce să găsească moduri de a crea o punte peste golul produs de diferențele culturale. Un mod de a crea această punte este prin folosirea culturii însăși. Dacă, într-adevăr, cultura este principalul element de coeziune ce leagă un grup de oameni, folosirea inteligentă a ei între persoane de diferite culturi e o modalitate adesea utilizată pentru a-i lega pe cei aflați în părți opuse ale spectrului cultural. Practic, sunt patru moduri de construire a punții culturale care pot fi considerate de cineva care se confruntă cu un gol cultural într-o negociere.

Folosirea culturii celuilalt pentru a crea o punte de legătură: o tehnică pentru a realiza acest lucru este ca un negociator sau manager să-și asume toate sau o parte din valorile culturale ale persoanelor străine cu care el sau ea negociază.

În afacerile internaționale, negociatorii încearcă adeseaori să folosească sau să identifice cultura celeilalte părți pentru a putea construi o relație. De exemplu, când președintele Egiptului, Sadat, a negociat cu oficiali sudanezi, acesta a avut grijă să menționeze mereu ca mama sa s-a născut în Sudan. Astfel, el a folosit un element cultural comun pentru a construi o relație cu partenerii săi. În fapt, el spunea “ca și voi, și eu sunt sudanez, astfel ca avem legături culturale comune. Vă înțeleg și vă prețuiesc cultura. Astfel ca puteți avea încredere în mine.”

În mod similar, un manager afro-american al unei alianțe strategice din Nigeria și-a evidențiat moștenirea africană pentru a putea construi relații și legăturii cu partenerii nigerieni. Și un italo-american care negociază un contract de vânzări în Roma pune accentul pe rădăcinile sale italiene ca o modalitate de a acoperi golul cultural pe care îl percepe.

Folosirea propriei culturi pentru a crea o punte de legătură: a altă abordare generală către crearea de punți de legătură este de a convinge cealaltă parte să adopte elemente ale culturii tale. Pentru succesul implementării acestei abordări e necesar timp și educație. De exemplu, pentru a putea oferi o cultură comună unui joint venture, partenerul american a suportat costuri semnificative pentru a trimite directorii partenerului său străin la școli și programe de training specializate în Statele Unite, ca apoi să le ofere stagii în cadrul operațiunilor sale de acolo.

Folosirea unei combinații de culturi pentru a crea o punte de legătură: o a treia abordare pentru a adresa această problemă e de a folosi elemente din culturile ambelor părți. În fapt, legătură se face din ambele părți ale golului cultural, și astfel, se poate ajunge la o structură integrată solidă. Provocarea apărută în această abordare este de a identifica cele mai importante elemente ale fiecărei culturi și de a găsi modalități de a le combina într-un tot armonios și consistent, care să ofere un climat în care afacerile să se realizez într-un mod eficient.

Folosirea unei a treia culturi pentru a crea o punte de legătură: ultima metodă de creare a unei punți de legătură se bazează pe o a treia cultură care nu aparține nici carei părți. Astfel, ca exemplu, într-o negociere dificilă dintre un director american și un manager chinez, ambii au descoperit ca împart o apreciere pentru cultura franceză, ambii studiind în tinerețe în Franța.

Încep să vorbească în franceză, iar dragostea lor comună pentru Franța îi ajută să construiască o relație personală puternică. Ei au folosit o a treia cultură pentru a crea o punte de legătură între diferențele culturale existente între China și America. În mod asemănător, negociatorii din două culturi naționale diferite pot utiliza elemente ale culturii lor profesionale comune, ca avocați sau ingineri pentru a crea o punte de legătură între ei.

CONLCUZII

Prezenta lucrare s-a dorit a face o analiză a ceea ce presupune ideea de diversitate culturală în cadrul relațiilor internaționale, cu aplicație directă asupra negocierilor între negociatori ce provin din diverse culturi ale lumii.

.În vederea crearii unui liant și penru limitarea diferențele culturare este nevoie de o deschidere a părților precum și de dorința acestora de a colabora.

De asemenea, se impune ca părțile angajate în cadrul unei negocieri să se simtă confortabil și să perceapă relația ca pe una sigură, în caz contrar, dacă aceasta este văzută ca dăunătoare pe termen lung, nu va mai exista deschidere în vederea unei posibile colaborări.

În cadrul negocierilor internaționale importanța diversității culturale presupune oportunitatea negociatorilor de a învăța să se adapteze la ele.

Așa cum am subliniat și în cuprinsul prezentei analize cultura influețează stilul de negociere, și anume modalitatea în care persoanele, ce aparțin diferitelor culturi se comportă în timpul sesiunilor de negociere.

De cele mai multe ori culturale are influențe asupra fondului înțelegerii

Pentru cât mai multă exactitate putem afirma că diversitatea culturală va necesita, în mod inevitabil, schimbări ale produselor, ale sistemelor de management și ale politicilor de personal.

În unele culturi, cum este cazul europenilor, angajații nu se așteaptă și nici nu își doresc ca managerii să se implice în problemele lor persoanle.

În cadrul cercetărilor de specialitate au fost evidențiat faptul că practicile de negociere diferă de la o cultură la alta, cultura influențând modalitatea în care participanții pot percepe natura și funcția negocierii.

Așadar, se impune ca una din prioritățile partenerilor de negociere să o reprezinte asigurarea celeilalte părți de intențiile serioase și oneste, în vederea crearăă unei relații de lungă durată, relația care să aibă ca fundament încrederea și respectul reciproc.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Biriș, I. Sociologia civilizațiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992

Bohannan, P. How Cultures Work, New York:Free Press 1995

Bondrea, Aurelian Sociologia culturii, Ediția Fundația România de Mâine, București 2006

Burduș, Eugen Management comparat, Editura Economică București 1997

Câmpeau, Robert, Norman Dufort, Individu et société. Introduction àla sociologie, Gaëtan Morin éditeur, Québec, 1993

Claude Levi-Strauss, Antropologia structurală, Editura politică, Buucrești 1978

Daum, Qce, Mentalitatea suedeză, Editura Humanitas, București 1995

Faure, G.O., Sjostedt, G. Culture and Negotiation, Newbury Park, CA: Sage Publications 1993

Fred Luthans, Organizational Behavior, McGraw Hill International Editions 1992

C. Geertz, The Interpretation of Culture, Basic Books, New York, 1973

Guy Rocher, Introduction à la sociologie générale, Edition HMH, Ltee 1968

Hofsted, Geert Managementul structurilor multiculturale, Editura Economică București 1996

G. Hofstede, Culture’s Consequences:Internațional Differences in Work-Related Values, Newbury Park, CA: Sage Publications 1980

Huțu, Carmen Aida Cultură organizațională și transfer de tehnologie, Editura Economică, București 1999

Ingold, T. Companion Encyclopedia of Anthropology: Humanity, Culture and Social Life, Routledge 2002

Ionescu, Gh. Gheorghe Dimensiunile culturale ale managementului, Editura Economică București

Jean Baechler, Grupurile și sociabilitatea, în Tratat de sociologie, coord. R. Boudon, Editura Humanitas, București 1997

J. D. Bernal, Știința în istoria societății, Editura Politică, București 1964

Luthans, Fred Organizational Behavior, McGraw Hill International Editions 1992

Gerhard E. Lennski, Putere și privilegii, O teorie a stratificării sociale, Editura Amarcord Timișoara, 2002

Michel Lallement, Istoria ideilor sociologice, vol. 2, Editura Antet, 1998

Mihu, A. Sociologia dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996

Otovescu,Dumitru Sociologia culturii românești, Scrisul Românesc, Craiova, 1992

Pitirim A. Sorokin, Modern Historical and Social Philososhies, Dover Publications Inc. New York 1963

Richard T. Schaefer, Sociology, fourth edition, McGraw-Hill Inc. 1992

Salacuse, J.W. Making Global Deals-Negotiating in the International Market Place, Boston Houghton Mifflin 1991

J.W Salacuse, Implications for Practitioners în Faure & Rubin, „Culture and Negotiation”, Newbury Park, CA: Sage Publications, 1993

Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București 1998

John Tomlinson Globalizare și cultură, Editura Amarcord, Timișoara 2002

Thomas de Koninck, Noua ignoranță și problema culturii, Editura Amarcord, Timișoara, 2001

Trompenaars, F Riding the Waves of Cultural:Understanding Cultural Diversity in Business, Nicholas Brealey Publishing 1997

Zaiț, Dumitru Management intercultural. Valorizarea diferențelor culturale, Ediura Economică București 2002

Articole de specialitate

Salacuse, J.W. Ten Way that Culture Affects Negotiating Style: Some Survey Results, în „Negotiation Journal” nr. 3 1998

Weiss, S.E. Negotiaton with Romans, în „ Sloan Management Review”
nr. 35 1994