Diversificarea Exercitiilor de Influentare a Dezvoltarii Fizice Armonioase Si Corecte a Prescolarilor

Planul lucrării

Capitolul 1 Introducere

Importanța și actualitatea temei în literatura de specialitate ………………………………………..4

Scopul și obictivele cercetării …………………………………………………………………………………6

Capitolul 2 Fundamentarea științifică a lucrării

2.1. Particularitățile de creștere și dezvoltare a preșcolarilor și impactul activităților de

educație fizică asupra acestora…………………………………………………………………………………..8

2.2. Caracteristicile educării calităților motrice și a îndemânării la preșcolarii mari ……………..23

2.2.1. Viteza ……………………………………………………………………………………………………………24

2.2.2. Forța………………………………………………………………………………………………………………28

2.2.3. Rezistența……………………………………………………………………………………………………….30

2.2.4. Îndemânarea……………………………………………………………………………………………………31

2.3. Locul și rolul exercițiilor de dezvoltare fizică armonioasă din cadrul activităților de

educație fizică…………………………………………………………………………………………………………35

2.4. Clasificarea și particularitățile exercițiilor de dezvoltare fizică armonioasă……………………41

Capitolul 3 Desfășurarea experimentului

3.1. Ipoteza și obiectivele cercetării…………………………………………………………………………………..57

3.2. Metode de cercetare………………………………………………………………………………………………….58

3.3. Eșantion, perioada, locul desfășurarii experimentului……………………………………………………66

3.4. Aplicarea testelor inițiale și finale de natură somatică și motrică…………………………………….69

3.5. Realizarea și aplicarea exercițiilor de dezvoltare fizică armonioasă…………………………………72

Capitolul 4 Analiza și interpretarea rezultatelor obținute în urma realizării

testărilor

4.1. Analiza și interpretarea rezultatelor obținute la testele somatice……………………………………….92

4.2. Analiza și interpretarea rezultatelor obținute la testele motrice…………………………………………95

Concluzii

Concluzii și propuneri………………………………………………………………………………………………..

Bibliografia…………………………………………………………………………………………………………….

Motto:

,,… Cât despre vârsta… care se întinde până la cinci ani, nu se poate cere de la el nici sforțare a minții, nici osteneli violente, care ar împiedica creșterea. Dar i se poate cere activitatea necesară, ca să înlăture lenevirea deplină a corpului. Atunci se pot împinge copiii la mișcare cu diferite mijloace, dar mai cu seamă prin jocuri; și jocurile ce li se dau nu trebuie să fie… nici prea anevoioase, nici prea ușoare.

… Toate trebuie făcute spre a-i pregăti pentru lucrările care-i așteaptă mai târziu. Jocurile lor să fie îndeobște schițele exercițiilor cu care se vor îndeletnici la o vârstă mai înaintată.”

( ,,Paideia – Principii educative”, Aristotel, traducere în românește de El. Bezdechi

citat din ,,Antichitatea Greco-Romană despre sport”, Stela Petecel,

Editura: Sport-Turism, București. 1980.)

Capitolul 1

Introducere

1.1. Importanța și actualitatea temei în literatura de specialitate

Adesea se spune că vârsta copilăriei este vârsta jocului. Aceasta reprezintă modalitatea firească a copilului de manifestare și independență.

În sistemul nostru de învățământ o funcție formativă deosebit de complexă o are de îndeplinit grădinița. Pe acest, nebătătorit, drum al pregătirii pentru viață, din bogăția de mijloace care stau la îndemâna dascălilor, jocul de mișcare este o componentă de care trebuie să se țină seama. Mișcarea reprezintă o necesitate vitală pentru om, dar mai ales pentru copilul aflat în plină dezvoltare.

Activitățile de educație fizică sunt un mijloc educativ eficient care influențează și stimulează dezvoltarea fizică armonioasă, dar și dezvoltarea psihică și socială a copilului preșcolar.

A desconsidera această relitate înseamnă a-l frustra pe copil de un drept inalienabil, ceea ce cu siguranță va avea efecte nefavorabile asupra evoluției sale ulterioare.

Educația fizică în învățământul preșcolar are ca obiectiv principal influențarea dezvoltării corecte și armonioase a organismului, îmbunătățirea și păstrarea permanentă a stării de sănătate și sporirea capacității de efort a copilului.

Activitățile de educație fizică se cer desfășurate într-un climat favorabil pentru ca personalitatea copiilor să se manifeste într-un mod natural, climat ce elimină timiditatea, stângăcia și teama unor copii față de unele exerciții fizice.

În realizarea acestor activități educatoarea trebuie să utilizeze mijloace și procedee variate, astfel încât să stimuleze activitatea creatoare a copiilor.

Diversificarea exercițiilor în funcție de posibilitățile efective de timp, spațiu, dar și de disponibilitatea fizică și afectivă a copiilor preșcolari, oferă o modalitate de a ieși din rutina acelorași exerciții repetate la nesfârșit și de care uneori copiii se plictisesc.

Mișcarea oferă copilului o modalitate de a se exprima, iar educatoarea trebuie să pornească în proiectarea activităților pornind de la această premisă, sprijinind copiii în a se exprima liber, în stil propriu, neîngrădind acțiunile lor, fără a-i suprasolicita, combinând exercițiile fizice astfel încât să formeze la copiii: atitudine, expresivitate în gestică, o minte sănătoasă într-un corp sănătos. Diversificarea mișcărilor este o calitate prețioasă care înlătură primejdia oboselii premature, posibilitatea reglării intensității mișcărilor, stimularea inițiativei copiilor chiar dacă uneori conținutul este sugerat și regulile sunt precise.

Educatoarea trebuie să stimuleze și să încurajeze inițiativele personale ale copiilor ceea ce înseamnă că desfășurarea activităților de educație fizică nu se vor desfășura după o anumită prescripție, tipar, astfel copiii nu vor fi siliți să se supună ca roboțeii, iar activitățile de educație fizică devin un mijloc eficient de relaxare și de eliminare a tensiunilor interioare.

Iată argumentele care ne-au determinat să tratăm în această lucrare tema ,,Diversificarea exercițiilor de influențare a dezvoltării fizice armonioase și corecte a preșcolarilor”.

Dorința de mișcare, dinamismul – caracteristici ale copilăriei – trebuie să devină instrumente în mâna educatoarei prin care să se acționeze în sensul formării unor oameni sănătoși, viguroși, apți din punct de vedere moral și fizic de a face față cerințelor societății în care trăim, societate în continuă schimbare.

1.2. Scopul și obiectivele lucrării

Scopul principal al lucrării constă în aducerea unor elemente și variante noi exercițiilor din cadrul complexului de dezvoltare fizică armonioasă, la nivelul grupelor de preșcolari.

Obiectivele lucrării:

Studierea materialelor de specialitate cu privire la particularitățile de creștere și dezvoltare psihomotrică a preșcolarilor;

Cunoașterea și studierea literaturii de specialitate necesare realizării fundamentării științifice a lucrării;

Identificarea unui număr cât mai variat de exerciții pentru dezvoltarea fizică armonioasă a preșcolarilor;

Realizarea testărilor de natură somatică și motrică pentru evaluarea nivelului inițial, apoi final și compararea rezultatelor obținute;

Selecționarea și ,,modernizarea’’ unor categorii de exerciții în vederea aplicării lor grupei de experiment.

Capitolul 2

Fundamentarea științifică a lucrării

2.1. Particularitățile de creștere și dezvoltare a preșcolarilor și impactul

activităților de educație fizică asupra acestora

,,Dacă pentru perioada antepreșcolară era specific ritmul alert al creșterii în înălțime și pondere a copilului, în acest nou stadiu creșterea se realizează diferențiat. Astfel, între 4-5 ani creșterea traversează o perioadă mai lentă – în medie 4-6 cm anual – pentru ca la sfârșitul preșcolarității ritmul creșterii să fie mai alert. ,,În ansamblu, între 3 – 6/7 ani copilul crește în înălțime de la aproximativ 92 cm la aproximativ 116 cm, iar ponderal de la 14 kg la 22 kg. Trebuie spus că fetele au talia și greutatea mai mică decât băieții, dar înalțimea și greutatea variază în funcție de alimentație, igienă, starea sănătății etc”.

În această perioadă viteza de creștere a diferitelor părți ale corpului duce la schimbarea proporțiilor sale. Dacă la 2 ani capul reprezenta circa 1/5 din corp la 6/7 ani el va reprezenta circa 1/6 din corp. Regula creșterii și dezvoltării inegale se extinde și asupra altor părți ale organismului – abdomen, torace, bazin, membrele inferioare și membrele superioare – ca și asupra altor organe și țesuturi – țesutul epitelial, scheletul, musculatura.

Această creștere diferețiată face ca în înfățișarea fizică a preșcolarului să fie o oarecare disproporție între dezvoltarea capului, care este relativ mare și dezvoltarea membrelor inferioare ceva mai scurte, de aici și aspectul caricatural al preșcolarului. Nu de puține ori copilul se împidică, își pierde echilibrul, cade, acestea sunt consecințe ale dezvoltării disproporționate care afectează stabilitatea corporală și echilibrul.

În preșcolaritate toate celelalte sisteme ale organismului suportă modificări importante. Deși procesul de osificare continuă, oasele preșcolarului sunt încă destul de elastice, maleabile.

Exercițiile practicate în cadrul activităților de educație fizică solicită foarte mult, iar discrepanțele dezvoltării fizice la această vârstă face ca rezistența copilului la efort să fie foarte scăzută. Deși copilul este într-o continua mișcare și de cele mai multe ori simți că nu reușești să ții pasul cu el, totuși, când prin exerciții fizice sunt solicitați timp mai îndelungat vedem cum mica tornadă se liniștește. De aceea în această perioadă a dezvoltării, educatoarea trebuie să propună exerciții fizice care să respecte particularitățile dezvoltării, să dozeze cu mare atenție timpii de solicitare la efort dar, să și diversifice exercițiile propunând o gamă cât mai variată, respectând întotdeauna etapele de desfășurare de la simplu la compex, de la un timp mai scurt la început ca pe parcurs să se crească gradat și timpul și complexitatea exercițiilor.

În ceea ce privește elasticitatea oaselor, acest lucru este benefic dacă sunt respectate prevederile de mai sus. Pentru practicarea unor sporturi de performanță, gimnastica spre exemplu, aceasta este vârsta recomandată de inițiere și formare a deprinderilor .

Exercițiile fizice sunt foarte îndrăgite de copii, iar practicarea lor angrenează întreaga musculatură, acționează pozitiv asupra dezvoltării simțului echilibrului și orientării în spațiu, contribuie într-o oarecare măsură la dezvoltarea tuturora se realizează diferențiat. Astfel, între 4-5 ani creșterea traversează o perioadă mai lentă – în medie 4-6 cm anual – pentru ca la sfârșitul preșcolarității ritmul creșterii să fie mai alert. ,,În ansamblu, între 3 – 6/7 ani copilul crește în înălțime de la aproximativ 92 cm la aproximativ 116 cm, iar ponderal de la 14 kg la 22 kg. Trebuie spus că fetele au talia și greutatea mai mică decât băieții, dar înalțimea și greutatea variază în funcție de alimentație, igienă, starea sănătății etc”.

În această perioadă viteza de creștere a diferitelor părți ale corpului duce la schimbarea proporțiilor sale. Dacă la 2 ani capul reprezenta circa 1/5 din corp la 6/7 ani el va reprezenta circa 1/6 din corp. Regula creșterii și dezvoltării inegale se extinde și asupra altor părți ale organismului – abdomen, torace, bazin, membrele inferioare și membrele superioare – ca și asupra altor organe și țesuturi – țesutul epitelial, scheletul, musculatura.

Această creștere diferețiată face ca în înfățișarea fizică a preșcolarului să fie o oarecare disproporție între dezvoltarea capului, care este relativ mare și dezvoltarea membrelor inferioare ceva mai scurte, de aici și aspectul caricatural al preșcolarului. Nu de puține ori copilul se împidică, își pierde echilibrul, cade, acestea sunt consecințe ale dezvoltării disproporționate care afectează stabilitatea corporală și echilibrul.

În preșcolaritate toate celelalte sisteme ale organismului suportă modificări importante. Deși procesul de osificare continuă, oasele preșcolarului sunt încă destul de elastice, maleabile.

Exercițiile practicate în cadrul activităților de educație fizică solicită foarte mult, iar discrepanțele dezvoltării fizice la această vârstă face ca rezistența copilului la efort să fie foarte scăzută. Deși copilul este într-o continua mișcare și de cele mai multe ori simți că nu reușești să ții pasul cu el, totuși, când prin exerciții fizice sunt solicitați timp mai îndelungat vedem cum mica tornadă se liniștește. De aceea în această perioadă a dezvoltării, educatoarea trebuie să propună exerciții fizice care să respecte particularitățile dezvoltării, să dozeze cu mare atenție timpii de solicitare la efort dar, să și diversifice exercițiile propunând o gamă cât mai variată, respectând întotdeauna etapele de desfășurare de la simplu la compex, de la un timp mai scurt la început ca pe parcurs să se crească gradat și timpul și complexitatea exercițiilor.

În ceea ce privește elasticitatea oaselor, acest lucru este benefic dacă sunt respectate prevederile de mai sus. Pentru practicarea unor sporturi de performanță, gimnastica spre exemplu, aceasta este vârsta recomandată de inițiere și formare a deprinderilor .

Exercițiile fizice sunt foarte îndrăgite de copii, iar practicarea lor angrenează întreaga musculatură, acționează pozitiv asupra dezvoltării simțului echilibrului și orientării în spațiu, contribuie într-o oarecare măsură la dezvoltarea tuturor calităților motrice și îndeosebi a îndemânării și a coordonării.

Revenind la procesul de osificare, putem spune că spre sfârșitul acestei perioade ,,punctele de osificare” încep să devină vizibile în toate oasele carpiene; curburile coloanei vertebrale s-au constituit deși nu au încă o foarte mare stabilitate. Elasticitatea coloanei vertebrale poate să ducă la o deformare a ei, dacă fiecare exercițiu efectuat nu este studiat metodic și tehnic de educatoare înainte de efectuare. Trebuie alese, din multitudinea de exerciții, acele exerciții fizice care cu adevărat să dezvolte armonios și corect copilul de vârstă preșcolară.

Sistemul muscular este la fel de inegal dezvoltat; mușchii lungi ai membrelor superioare și inferioare progresează mai rapid decât mușchii scurți ai mâinii, fapt care explică de ce preșcolarul efectuează mai ușor mișcările largi, mai ample (mers, aruncare, lovire) decât mișcările de precizie ( desenat, scris, decupaj).

Atitudinea educatoarei față de particularitățile sistemului muscular trebuie să fie nuanțată: pe de o parte, să le stimuleze mișcarea care va duce la dezvoltarea mușchilor, la dezvoltarea centrilor nervoși care le reglează, pe de altă parte să evite supunerea copiilor la eforturi manuale grele, îndelungate.

Această perioadă se caracterizează printr-o dezvoltare complexă și interesantă, cu influențe deosebite asupra evoluției biofizice ulterioare.

Spre finalul perioadei preșcolarității copilul capătă o înfățișare mai armonioasă și fenomenul are efect pozitiv în creșterea preciziei mișcărilor și în întărirea echilibrului. Organismul, în întregime, devine mai elastic, iar mișcările mai suple și mai sigure.

Cea mai spectaculoasă modificare o întâlnim însă la nivelul sistemului nervos. Celulele sistemului nervos se diferențiază, cresc sub raport morfologic, își perfecționează funcțiile. Totodată, creerul își mărește volumul. La naștere el cântărește circa 370g, către 3 ani își triplează grutatea, iar la sfârșitul preșcolarității reprezintă aproximativ 4/5 din greutatea lui finală, cântărind circa 1200g .

În acest stadiu este important procesul de diferențiere a neuronilor care formează straturile corticale, creșterea numărului fibrelor mielinice și a fibrelor intercorticale, perfecționarea funcțională a diferitelor regiuni corticale. Cea mai importantă modificare o reprezintă, însă, schimbarea raportului de forță dintre sistemul nervos periferic și sistemul nervos central. Spre deosebire de etapele anterioare când segmentele inferioare, periferice, ale sistemului nervos erau dominante, acum segmentele superioare ale sistemului nervos, îndeosebi scoarța cerebrală devin dominante. Ele își manifestă acțiunea reglatoare, ceea ce permite o mai bună coordonare, dirijare, și controlare a activității.

Ca urmare a dezvoltării scoarței cerebrale crește numărul și viteza de formare a reflexelor condiționate, precum și stabilitatea lor. Diferite forme de inhibiții condiționate, îndeosebi inhibiția de diferențiere și inhibiția de întârziere, ajută la perfecționarea și precizarea reacțiilor de învățare, la amânarea unor reacții, care nu corespund cu cerințele mediului. Voința ar fi imposibil de explicat în afara inhibiției de întârziere. Predominarea unuia sau altuia dintre cele două procese nervoase fundamentale – excitația și inhibiția – stă la baza unor conduite cum ar fi: somnolența, lipsa de vlagă, nereacționarea la stimulările mediului sau neastâmpărul, capriciul etc. Totodată, se conturează mai pregnant dominanța asimetrică a emisferelor cerebrale, ceea ce se va repercuta asupra diferențierii manualității copilului: dreapte, stânga, ambidextru. Biochimismul intern al copilului cunoaște o evoluție interesantă: se diminuează activitatea timusului (glanda creșterii), atât de activă în perioada anterioară, și se intensifică funcțiile glandei tiroide și a hipofizei. Aceasta explică de ce ritmul creșterii este mai lent, dar și de ce mobilitatea copilului este mai mare, tiroida intensificând procesele metabolice.

Ca urmare a dezvoltării generale, la 4 ani copilul devine mai puternic, dar și mai îndemânatec. Mișcările sale sunt mai brutale, fapt explicabil prin antrenarea și constituirea relativă a conduitelor implicate în cerințele de autonomie. Dezvoltarea motorie este deosebit de importantă pentru sporirea autonomiei, dar ea are semnificație și pentru dezvoltarea psihică generală a copilului.

Anumite tipuri de joc, mai ales cele de mișcare și de construcții, cele de desen și de modelare a plastilinei, alături de celelalte componente ocupaționale, contribuie la creșterea preciziei mișcărilor, la consolidarea forței fizice și la dezvoltarea abilităților motorii.

Motricitatea

,,Mișcările bruște, necoordonate de la 3 ani sunt, treptat, înlocuite de mișcări tot mai bine armonizate. Pe prim plan trece încărcătura psihologică a mișcării, raportarea ei la obiecte, imagini, intenții. Preșcolarul simte o adevărată plăcere să imite adulții, să-și exprime trăirile emoționale prin gestică, mimică și pantomimică. Din acest motiv, preșcolaritatea a mai fost denumită și vârsta grației. Grația se dezvoltă și pentru că preșcolarului îi place să fie în centrul atenției, să fie admirat și lăudat. Cu timpul, grația începe să devină tot mai palidă, locul ei fiind luat de rigoare, de precizie, acestea devenind principalele caracteristici ale motricității copilului.,,

În această perioadă stereotipiile, ca mișcări repetate, conduc încet spre formarea deprinderilor ca mai apoi să îmbogățească și să extindă conduitele.

Senzorialitatea

Spațiul în care se mișcă preșcolarul se extinde de la interiorul casei la cel al străzii pe care se deplasează spre grădiniță. Spațiul grădiniței îi oferă un mediu nou de experimentare a senzațiilor și sentimentelor, dezvoltându-se astfel nevoia de cunoaștere, de investigare, de relaționare și comunicare cu co-vârstnicii.

Deși încărcate afectiv și situațional, senzațiile vor fi integrate percepțiilor, apărând o nouă formă de percepție cum este cea de observare ca percepție orientată către scop, organizată și planificată.

Percepția

Este perioada în care își face simțită apariția percepției distanței, a orientării în raport cu anumite repere: sus, jos, stânga, dreapta. Treptat, pe măsura implicării în activitățile organizate în grădiniță, încep să apară și forme ale percepției succesiunii timpului. Toate aceste reprezentări se formează în timp, cer multă dibăcie din partea cadrului didactic și prin repetări dar și eșecuri, preșcolarul începe să-și dezvolte reprezentări bazate pe memorie, dar și imaginație.

Educația fizică, prin repetarea exercițiilor, duce la formarea calităților motrice, dezvoltarea acestora fiind una din din preocupările majore în activitatea cu preșcolarii.

De evidențiat este și creșterea caracterului intenționat, voluntar al acțiunilor perceptive, prin subordonarea treptată la sarcinile trasate. Deși percepția este doar punctul de plecare al oricărui proces de cunoaștere, copilul nu se poate lipsi de aceasta decât cu greu, specificul activității sale intelectuale constând, în aceeași măsură, în intensitatea intuirii pe căi senzoriale, cât și în subordonarea intuiției actului de gândire. Prin dezvoltarea gândirii și limbajului, percepțiile sunt stimulate și ajutate să se restructureze, să devină mai complete și tot mai personale.

Reprezentările

Ca urmare a dezvoltării limbajului, experiența intuitivă nu numai că se fixează mai bine ci totodată prin intermediul cuvântului ea poate fi actualizată la nivelul reprezentărilor dând posibilitatea copilului să evoce obiecte și situații în absența acestora. Cu cât descrierea unui exercițiu este mai bogată și execuția mai explicită cu atât reprezentările copilului vor fi mai clare și mai stabile.

Reprezentările alături de percepții și senzații, constituie materia primă a gândirii, imaginației și memoriei ca procese și capacități fundamentale a proceselor psihice cognitive.

Copiii se sprijină pe acele reprezentări care s-au format în contactul direct și permanent cu realitatea; acestea dau posibilitatea de a se elabora generalizări logice, conștiente, motivate, să se ridice la înțelegerea relațiilor de cauzalitate, de dependență.

Rolul reprezentărilor în viața psihică a copilului este extrem de important. Ela lărgesc sfera și măresc coerența vieții psihice, dând posibilitatea copilului, pe de o parte, să-și reactualizeze experiența trecută, iar pe de altă parte s-o integreze în cea prezentă sau chiar în cea viitoare.

,,Pentru Rousseau, ca și pentru biologii de azi, dezvoltarea implică o stimulare, un exercițiu continuu al organelor de dezvoltat. Natura vrea astfel; ori perioada rezervată de ea acestui exercițiu este copilăria. Trebuie deci să respectăm copilăria, să lăsăm curs liber mișcărilor vioaie, căci se greșește când se crede că ele trebuie reprimate: lăsați natura să lucreze mult timp înainte de a vă amesteca să lucrați în locul ei, ca să nu contrariați operațiile sale.”

Procesele sezoriale-perceptive, sunt strâns legate de cele motorii și suportă o serie de transformări, se cizelează, se modelează, se perfecționează în conformitate cu noile schimbări. Sensibilitatea copilului se adâncește și se restructurează. Sensibilitatea vizuală și auditivă trec pe primul plan, ele fiind cele care captează prioritar informația. Copiii mici diferențiază culorile fundamentale, roșu. galben, verde, albastru, dar nu și cele intermediare. Particularitățile vederii culorilor, precum și perceperea mărimii, distanței și mișcării obiectelor au o deosebită importanță.

Senzațiile auditive dau posibilitatea de percepere a elementelor celui de al doilea sistem de semnalizare. Acesta îl ajută pe copil de a se orienta în mediul înconjurător. Prin aceste senzații se percep sunete, sunetele muzicii, zgomote și voci diferențiate, ci mai ales fiindcă cu ajutorul auzului este percepută vocea omenească. În activitățile de educație fizică, senzațiile auditive au o mare importanță în transmiterea de informații, transmiterea diferitelor categorii de comenzi, imprimarea ritmului. Ritmul se imprimă prin bătaie din palme, după numărătoare, după sunetul fluierului, prin imitație. Sensibilitatea auditivă devine de 2 ori mai fină în această perioadă.

La preșcolari, gândirea constituie un fel „ de stat major" al intelectului orientând, conducând și valorificând toate celelalte procese și funcții psihice. Gândirea preșcolarului are un caracter intuitiv, ea rămâne legată de imagine și de demersurile individuale, de aceea, uneori, este incomunicabil. Preșcolarul este capabil de a sesiza configurația ansamblului, fapt care îl conduce spre un debut al logicii.

Gândirea preșcolarului este egocentrică și magică. Mentalitatea sa egocentrică derivă din incapacitatea de a distinge suficient de bine realitatea obiectivă de cea personală, copilul crezându-se a fi centrul universului. Gândirea preșcolarului face progrese însemnate, ea rămâne totuși o gândire sincretică, bazată pe relaționarea mai mult sau mai puțin la întâmplare a însușirilor obiectelor și nu atât după logica lor. Așa cum spune Wallon în gândirea copilului apar „insule", necoordonate și neorganizate în sisteme coerente pentru cunoașterea realității. Alături de noțiunile empirice încep să se contureze primele operații ale gândirii.

Piaget consideră că preșcolaritatea este o perioadă de organizare și pregătire a dezvoltării gândirii, abia după aceea are loc desăvârșirea operațiilor concrete. În această perioadă copilul își consolidează experiențele asimilate, dar și relațiile sale cu universul și anturajul.

Memoria reprezintă o calitate a gândirii care înmagazinează experiențe de învățare, iar prin corelări și acumulări dă posibilitatea reproducerii cunoștințelor și a deprinderilor, formate prin acte și acțiuni motrice, cât mai fidel față de achizițiile anterioare. Memoria preșcolarului este nediferențiată, difuză, are un caracter incoerent, nesistematic, haotic. Plasticitatea sistemului nervos se îmbină cu labilitatea sa, ceea ce face ca memoria preșcolarului să aibă un caracter contradictoriu. Pentru a diminua fenomenul de uitare, educatoarea trebuie să actualizeze periodic memoria copiilor cu privire la conținuturile însușite anterior și pe care le pot folosi în compunerea altora mai complexe.

Creativitatea reprezintă o trăsătură individuală, care reprezinta un înalt grad de inteligență reflectată într-o gândire practic-aplicativă, care face posibilă elaborarea unor soluții originale. A fi creativ înseamnă a fi inteligent, a lupta împotriva blazării și automatismelor care nu-și mai dovedesc eficiența.

Senzațiile chinestezice sunt senzațiile musculo-articulare, care ne informează despre mișcarea și poziția diferitelor segmente ale corpului.

Simțul chinestezic informează scoarța despre:

Poziția părților corpului;

Dacă ridicăm un braț, ținând ochii închiși, suntem în stare să-l ridicăm și pe celălalt în aceeași poziție. Acest fapt ne ajută la stabilirea precisă a pozițiilor de plecare și a pozițiilor finale ale unei mișcări, precum și la stabilirea diferitelor mișcări ale unui exercițiu.

Mișcarea segmentelor corpului.

Se poate aprecia o seamă întreagă de particularități ale felului în care se efectuează un anumit exercițiu. Copilul va fi capabil să perceapă mai precis direcția, amplitudinea, rapiditatea mișcării, precum și forța necesară efectuării ei.

Rezistența întâlnită de segmentele corpului în mișcare sau rezistența care trebuie învinsă prin mișcare.

Se poate aprecia tracțiunea sau presiunea exercitată asupra tendoanelor sau suprafețelor articulare. Copiii percep cu o mai mare precizie, direcția, amplitudinea, rapiditatea și forța necesară efectuării mișcării. Senzațiile de echilibru și de orientare în spațiu se pot dezvolta la această vârstă.

Reprezentările sunt procese psihice de generalitate care demonstreză că preșcolarii au înțeles diferite acțiuni motrice. Reprezentările au un caracter intuitiv, situativ, fiind încărcate de însușirile concrete ale obiectelor și fenomenelor. Caracterul lor schematizat și generalizat se prefigurează însă pe la sfârșitul preșcolarității. Reprezentările lărgesc sfera și măresc coerența vieții psihice, dând posibilitatea copilului, să poată cunoaște obiectele și în absența lor, sa-și reactualizeze cunoștințele. La această vârstă se dezvoltă nu doar reprezentările memoriei, ci și reprezentările imaginației.

În reprezentări sunt solicitate, în diferite proporții, componentele vizuale, tactile, auditive, orientarea în spațiu. La învățare, ponderea având-o mijloacele intuitive.

Strâns legat de evoluția gândirii este evoluția limbajului.

Limbajul impune gândirii exigențele sale culturale. Când copilul se referă la experiența sa nemijlocită, caracterul situativ al limbajului este prezent, în schimb atunci când reproduc povestirile auzite de la adult, acest caracter se diminuează. Apariția limbajului interior sporește enorm de mult posibilitățile copilului de a-și planifica mental activitatea, de a și-o regla permanent. Copilul când se află în situații dificile, își poate ordona acțiunile, își poate stabili punctele modale ale activității, găsește soluții. Limbajul interior, reprezintă mecanismul de bază al gândirii.

Imaginația este un fenomen psihic stric personalizat, concretizat prin originalitate și inovație, jucând un rol important în activitatea de creație în activitățile din grădiniță, imaginația are un câmp larg de aplicativitate atât la jocurile de creație, cât și în activitățile de educație fizică.

Atenția este un fenomen psihic de o mare importanță care se manifestă pe parcursul întregii activități. Atenția este condiționată de mai mulți factorii cum ar fi: cadrul disciplinar în care se desfășoară activitatea, motivațiile, interesele, capacitatea de concentrare. La preșcolari, sub influența gândirii și a limbajului, începe procesul organizării atenției voluntare. Crește stabilitatea atenției, concentrarea își mărește volumul, atenția capătă un tot mai pronunțat caracter activ și selectiv. Totuși, cea care predomină este atenția involuntară fapt care facilitează distragerea preșcolarilor de la sarcinile pe care le au de îndeplinit. Pentru educarea atenției, educatoarea trebuie să introducă în activități materiale intuitive, demonstrațiile să fie corecte, exprimarea clară, caldă, expresivă, solicitarea copilului prin întrebări, exercițiile și jocurile să fie atractive, să capteze atenția.

Motivația este un impuls interior care determină un anumit comportament în vederea trecerii la acțiune. Prin formele de practicare a educație fizice în grădiniță, copilul poate avea motivații: participarea disciplinată la activități, conștientizarea necesității de practicare a exercițiilor fizice, dorința realizării unei estetici corporale, dorința de a fi selecționat într-o formație artistică, dorința de a conduce un joc didactic, dorința de confruntare și afirmare în scopul obținerii unei victorii prin practicarea jocurilor dinamice și ștafetelor etc.

Interesele reprezintă o formă de motivație pentru diferite domenii de activitate din momentul în care acestea devin stabile și marchează în bună măsură personalitatea individului respectiv. În grădiniță interesul se rezumă numai la aspectul afectiv. Dorința de practicare a exercițiilor fizice în formele de organizare nu se realizează decât parțial. Pentru creșterea interesului pentru practicarea exercițiilor fizice, educatoarea trebuie să creeze condițiile organizatorice și igenico-sanitare, procurarea unui mare număr de materiale sportive, ridicarea stării emoționale și desfășurarea cu tact pedagogic a formelor de practicare a exercițiilor fizice.

Atitudinile sunt modalități concrete influențate de factori subiectivi, care determină manifestarea diferitelor categorii de comportamente pozitive sau negative. Atitudinile nu sunt manifestări întâmplătoare, ci gândite, adoptate în mod deliberat.

În plan afectiv la copilul preșcolar predomină exprimarea sentimentelor pozitive, ei fiind capabili să observe și să își corecteze greșelile, să respecte regulile, cerințele solicitate, să dovedească un comportament, o atitudine corespunzătoare față de colegi și adulți, să accepte succesul și insuccesul, să fie perseverent în activitate, să reia sarcina și să depășească obstacolele, să fie stăpân pe propriile manifestări emoționale, să-și exprime sentimentele față de cei cu care intră în relații, să-și exprime părerile, ideile și să fie capabil să le susțină, să fie exigent fața de mediul ambiant: ordine, curățenie.

Apariția memorizării și atenției voluntare ca și controlul stărilor afective n-ar fi fost posibile fără apariția și organizarea voinței, ca formă complexă de reglaj psihic. Capacitatea de autocontrol voluntar se dezvoltă pe măsura trecerii de la un substadiu la altul. Voința după dr. M. Epuran, este unul dintre procesele psihice de bază ale vieții omului fără de care nu se poate desfășura nici un fel de activitate. Ea nu este prezentă numai în activitățile afective, ci și în dirijarea proceselor psihice ale cunoașterii și activității, manifestându-se la nivelul memoriei, atenției, gândirii sau al stăpânirii stărilor, scopurilor conștient formulate și prin depășirea unor obstacole.

Perseverența este o calitate a voinței, care presupune că după ce copilul a luat o hotărâre o poate duce la bun sfârșit. Educatoarea trebuie să aprecieze cele mai mici progrese obținute de copii, să stimuleze dorința de autodepășire, să evidențieze și să îndemne copilul în a persevera, argumentându-i că îi sunt accesibile eforturilor solicitate.

Curajul reprezintă o calitate a voinței care se dezvoltă prin activitățile de educație fizică. Curajul este asociat însă cu responsabilitatea, stăpânirea de sine, motivație, gândire, calități care îi permit copilului să execute anumite mișcări mai dificile.

Caracteristicile aparatului locomotor

Oasele copiilor sînt mai puternic vascularizate, ceea ce înlesnește creșterea lor intensă.

Curburile coloanei vertebrale încep să se formeze din momentul în care copilul începe să meargă, dar acestea nu sînt stabile, datorită insuficientei dezvoltări a musculaturii și dispar în poziția culcat. Curburile coloanei vertebrale se fixează treptat, odată cu dezvoltarea musculaturii, cu creșterea conținutului de săruri și micșorarea elasticității astfel :

– către vârsta de 6 ani se fixează curbura cervicala și dorsală;

– către 14-15 ani se fixează curbura lombară;

– creșterea și osificarea coloanei vertebrale se încheie către vîrsta de 20-21 ani.

Sistemul muscular al copiilor preșcolari este slab dezvoltat îndeosebi musculatura mică. Mușchii copiilor diferă de cei ai adultului prin structura și compoziția lor ; ei sînt mai bogați în apă, și mai săraci în substanțe proteice și minerale.

Dezvoltarea motricității nu are loc uniform, ci se produce și ea în salturi. Cu toate că preșcolarul își contractă relativ ușor musculatura, el execută greu și cu un mare consum de energie mișcările care presupun precizie. Aceast fapt se datorează insuficientei dezvoltări a mușchilor scurți ca și a mecanismelor de coordonare a sistemului nervos central.

Ținînd seamă de particularitățile aparatului locomotor al preșcolarului, educatoarea va acorda o mare atenție ținutei copiilor, corectării permanente a poziției corpului lor, desigur fără să limiteze această preocupare numai la activitățile de educație fizică.

Exercițiile fizice trebuie alese și efectuate cu copiii, de asemenea, cu multă grijă. Se vor evita înclinările puternice ale trunchiului înapoi, care dăunează ținutei copilului și duc la accentuarea exagerată a curburii lombare a coloanei vertebrale. Îndoirile vor fi urmate în compensație de întinderi, iar cele laterale se vor efectua spre ambele părți, în mod egal.

La exercițiile de aruncare cu o mînă a mingii, sau a săculețului de nisip, este necesar să se țină în timpul deplasării rapide, la majoritatea copiilor de 5-6 ani se poate observa desprinderea tălpilor de pe sol (fază de zbor caracteristică alergării).

În alegerea exercițiilor fizice și a jocurilor de mișcare trebuie să se aibă în vedere, în primul rînd, mișcările largi, accesibile copilului și apoi, mai tîrziu, mișcările ce presupun precizie și antrenarea mușchilor scurți ai mâinilor și ai degetelor.

Aparatul respirator

Musculatura cavității toracice este insuficient dezvoltată, poziția coastelor este încă apropiată de cea orizontală. De aceea, necesitățile de oxigen ale preșcolarilor sunt mai mari (ele sînt de 2-3 ori mai mari decît ale adultului). Pentru asigurarea cantității necesare de oxigen la un minut-volum respirator mai mic, respirația este mai frecventă, având între 3-6 ani un ritm de 20-26 respirații pe minut. Întrucît centrii nervoși nu au atins încă o dezvoltare completă, ritmul nu este stabil și orice stimul îl poate modifica ușor.

Insuficienta dezvoltare a musculaturii mici intercostale face ca respirația să fie superficială (ea este cu atât mai superficială cu cât vârsta copiilor este mai mică). La 3-5 ani predomină tipul de respirație abdominală, la 5-6 ani începe să predomine tipul de respirație toracică.

O contribuție însemnată la îmbunătățirea respirației copiilor, la formarea unei respirații corecte o au: călirea organismului prin aer, exercițiile fizice speciale pentru formarea deprinderilor de a respira profund și exercițiile fizice care antrenează grupele mari de mușchi.

Exercițiile fizice speciale care favorizează formarea deprinderii de a respira corect sunt, în general, toate exercițiile de brațe care antrenează desfacerea amplă a arcului costal și deci mărirea cavității toracice.

De exemplu, din poziția stând, ducerea brațelor prin lateral sus, cu inspirație amplă pe nas și coborârea brațelor în același mod, cu expirație profundă pe gură.

Din exercițiile care antrenează puternic în mișcare grupele mari de mușchi putem cita alergările, săriturile etc.

Aparatul cardiovascular

La vârsta preșcolară, cordul păstrează ritmul de creștere al organismului. Pînă la 5-6 ani, vasele cresc relativ mai intens decât cordul, ele având un lumen mai larg. Cordul cu o musculatură slab dezvoltată și vasele cu un lumen larg explică tensiunea arterială mică a copiilor preșcolari (90- 100 mm Hg). Volumul sistolic și minut-volumul este mai mic, de aceea, pentru a asigura nevoile nutritive ale organismului, cordul preșcolarului se contractă mai des. Frecvența pulsului este de 110-100 bătăi pe minut la preșcolarii mici și de 100-90 la preșcolarii mari.

Ritmul bătăilor cardiace este instabil, din cauza insuficientei dezvoltări a centrilor nervoși. Datorită lumenului mai mare al tuturor vaselor și, în special, al capilarelor, ca și ritmului mai accelerat, cantitatea de sânge care circulă la periferia corpului este relativ mai mare la copiii preșcolari, realizându-se astfel condițiile necesare pentru schimburile nutritive . Acestea sunt cu atît mai intense cu cât vârsta copiilor este mai mică. Aceste schimbări mai intense permit buna desfășurare a proceselor de creștere și dezvoltare.

Copilul preșcolar are același număr de hematii ca și adultul.

Ținând seama de particularitățile aparatului cardiovascular al preșcolarilor, educatoarea trebuie să acorde o deosebită atenție dozării eforturilor lor (supradozarea muncii cordului poate dăuna bunei și normalei dezvoltări a întregului aparat circulator).

Dozarea efortului presupune: numărul de repetări, durata pauzelor și mijloacele de realizare a pauzelor și a revenirii organismului după efort, intensitatea și durata efortului din cadrul activității.

Copilul posedă o zestre ereditară care se dezvoltă prin maturizare și comportamentul său devine din ce în ce mai complex în contact cu lumea înconjurătoare. Dacă este vorba să folosim o metaforă, vom vorbi despre construcție. Vom spune că educatorul pune în formă comportamentul copilului, adică îi dă formă și contur. A instrui înseamnă a construi. Putem spune, potrivit concepției precedente, că educatorul construiește elemente premergătoare comportamentelor, cunoștințelor, aptitudinilor sau intereselor, dar el are în sarcina lui și o actvitate de construcție, care vizează direct comportamentele și nu vreo entitate care le precede.

,,Nu învățăm decât ceea ce facem” . Trebuie înțeles un lucru esențial, acela că copilul nu trebuie să absoarbă în mod pasiv cunoștințele, ci trebuie să joace un rol activ, iar acest rol nu se reduce la vorbire. A ști înseamnă a acționa cu eficacitate, atât pe plan verbal, cât și pe plan gestul, psihomotric.

2.2. Caracteristicile educării calităților motrice

și a îndemânării la preșcolarii mari

În învățarea tuturor acestor deprinderi de bază, este important să se reamintească rolul jocului, sub semnul căruia stă întreaga activitate a copilului. Vor reține atenția, jocurile care presupun manipularea obiectelor, jocul cu adultul și cu personajele imaginare (cu un conținut acțional simplu și repetitiv).

Această etapă este numită și „vârsta de aur a copilăriei", în care comportamentul copilului se diversifică ca urmare a integrării în mediul grădiniței. Dezvoltarea fizică înregistrează progrese evidente și apar o serie de modificări morfologice.

În această perioadă are loc angajarea a uneia dintre cele două emisfere, fapt care v-a influența caracterul manualității copilului (ambidextru, dreptaci sau stângaci). Procesarea informației se ameliorează, la fel și precizia mișcărilor.

Jocul, ca formă de activitate principală v-a continua să ocupe un loc important, copilul manifestând preferință pentru: jocurile de construcții, jocurile acvatice și jocurile de rol. Nevoia de mișcare și disponibilitatea pentru învățare, extrem de marcante la această vârstă, trebuie valorificate prin punerea copilului în situații diverse, care să contribuie la însușirea unei baze largi de acțiuni motrice. Alergarea, săritura cu toate variantele sale, târârea, cățărarea, exercițiile de echilibru, aruncarea, suspendarea, balansarea, domină repertoriul motric al preșcolarului.

Calitățile motrice sunt însușiri ale organismului uman. Ele se dezvoltă pe parcursul vieții dar se pot educa prin instruire.

Calitățile motrice sunt de două feluri:

– calități motrice de bază : viteza, îndemănarea, rezistența și forța.

– calități motrice specifice, cele implicate în practicarea unor ramuri sportive sau în exercitarea unor profesii.

Calitățile motrice sunt în strânsă interdependență cu deprinderile și sau priceperile motrice. Însușirea deprinderilor motrice necesită un anumit nivel al calităților motrice și influiențează acest nivel. La rândul său orice acțiune sau dezvoltarea calităților motrice realizată prin deprinderi și sau priceperi motrice, influiențează consolidarea acestor deprinderi și sau priceperi motrice. Deci sunt priorități și efecte secundare pe care nu trebuie să le încurcăm.

Calitățile motrice ocupă alături de deprinderi un loc foarte important, putem spune prioritar, în procesul instructiv-educativ.

Calitățile motrice au fost puse în evidență de Bellin Couteau încă din anul 1924, numai că acesta folosea termenul de – adresă – în loc de îndemânare. În literatura de specialitate precum și în limbajul specialiștilor se folosesc mai mulți termeni precum: calități fizice, calități motrice, calități biometrice, calități ale activității motrice, funcții motrice de bază etc.

Datorită faptului că în activitatea motrică componentele fizice și psihice intervin nedespărțite, considerăm că cel mai potrivit termen este cel de calități motrice.

Calitățile motrice nu se pot separa de deprinderile motrice deoarece în afara acestora, calitățile nu se pot manifesta și deci nici nu se pot perfecționa.

În ultimii ani se vorbește tot mai mult de ,,fenomenul de accelerare’’ care se manifestă printr-o creștere mai accentuată a indicilor somatici a tinerei generații, în timp ce indicii capacității funcționale nu se dezvoltă în același ritm și prin aceasta mărind decalajul dintre dezvoltarea somatică și nivelul capacității motrice.

După felul cum am grupat, în rândurile de mai sus, calitățile motrice vom face o caracterizare a calităților motrice de bază, acestea fiind cele ce ne interesează în mod deosebit pentru nivelul de vârstă ales, adică nivelul II al perioadei preșcolare (5-6/7 ani).

2.2.1. Viteza

Viteza este calitatea motrică prezentă într-o gamă foarte variată de acțiuni motrice. Între definițiile date de diferiți autori nu sunt deosebiri esențiale.

Andrei Demeter o definește ,,capacitatea omului de a executa mișcările cu rapiditate și frecvență mare’’, N. Ozolin ,,capacitatea de a executa rapid o mișcare’’ iar V. M. Zațiorski ,,capacitatea de a efectua acțiunile motrice într-un timp minim pentru condițiile respective’’.

Cu alte cuvinte putem defini viteza – capacitatea de a executa o mișcare cu mare rapiditate într-un timp cât mai scurt.

Factorii care influiențeză manifestarea acestei calități sunt de natură fiziologică, biochimică, psihică și morfologică. Alți autori împart acești factori în factori ereditari și factori care țin de pregătirea sistematică. Este foarte adevărat că viteza face parte din calitățile motrice stabile, foarte puțin perfectibilă, depinzând în foarte mare măsură de zestrea ereditară. Acești factori sunt:

– Mobilitatea și forța proceselor nervoase fundamentale. Este vorba de alternarea rapidă a excitației cu inhibiția și de forța cu care se transmite influxul nervos.

– Frecvența cu care se succed comenzile, impulsurile neuromotorii.

– Timpul de reacție, viteza de transmitere a impulsurilor nervoase.

Timpul de reacție este alcătuit din cinci componente:

Apariția excitației în receptor.

Transmiterea excitației la sistemul nervos central.

Trecerea excitației prin rețelele nervoase și formarea semnalului efector.

Conducerea semnalului de la sistemul nervos central spre mușchi.

Excitarea mușchiului și apariția în el a lucrului mecanic.

,,În cazul reacțiilor simple (mișcările reflexe, deprinderile elementare) această viteză de transmitere a impulsului nervos va fi mai mare, având în vedere că informațiile (semnalele) nu trebuie selecționate și nici răspunsurile nu necesită timp de elaborare. Pentru aceste acte motrice (cunoscute) răspunsurile sunt dinainte pregătite și întotdeauna la semnalul cunoscut există un singur răspuns.’’ În cazul reacțiilor complexe, timpul de reacție va fi mai lung deoarece răspunsul trebuie să fie elaborat în funcție de o serie de elemente ale activității practice respective.

– Ritmul optim de alternare a contracțiilor cu relaxarea grupelor musculare;

– Proprietățile biochimice ale mușchilor și ale sângelui;

– Nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice (îndemânare, forța și rezistența);

– Lungimea segmentelor;

În unele acțiuni motrice segmentele lungi favorizează manifestarea vitezei la parametri superiori în altele dimpotrivă.

– Mobilitatea articulară;

O mobilitate corespunzătoare a articulațiilor implicate, favorizează executarea unor mișcări mai rapide decât în cazul unor articulații mai rigide.

– Elasticitatea musculară;

O elasticitate musculară se contractă mai rapid și se relaxează mai mult decât o musculatură cu un tonus ridicat, rigidă.

,,O bună elasticitate musculară reduce frânarea mișcării de către mușchii antagoniști, iar în cadrul vitezei de alergare asigură câștigarea terenului în contul fuleului’’.

– Capacitatea de concentrare și mobilizare;

Factorii psihici nu sunt deloc de neglijat atunci când este vorba de manifestarea vitezei.

Formele de manifestare a vitezei

Majoritatea autorilor menționează trei forme de manifestare a vitezei:

Viteza de reacție

Viteza de execuție

Viteza de repetiție

În literatura de specialitate se evidențiază și alte forme de manifestare a vitezei și anume:

Viteza de decizie – în strânsă legătură cu capacitatea de anticipare, spirit de observație, îndemânare etc.

Viteza de deplasare sau accelerare – variantă a vitezei de repetiție.

Viteza explozivă… etc

Având în vedere importanța deosebită pe care o capătă în activitatea practică, diferitele forme de manifestare ale vitezei, vom prezenta cele trei forme de bază.

Viteza de reacție

Reprezintă timpul care se scurge de la aplicarea sistemului până la apariția reacției, emiterii răspunsului. Acest interval de timp este denumit și perioada de latență. Unii susțin că acest timp se poate îmbunătăți foarte puțin. S-a constata că la persoanele neatente timpul de reacție este mai mare.

Viteza de execuție

Se referă la iuțeala cu care se efectuează o acțiune motrică singulară, unitară ca structură (trecerea mingii de la un copil la altul în jocul ,,Mingea pe valuri’’ spre exemplu). În cazul în care forța mușchilor angajată în acțiunea respectivă este scăzută, iar nivelul execuției este deficitar, valoarea vitezei de execuție este considerabil diminuată.

Viteza de repetiție

Reprezintă frecvența cu care se repetă mișcările într-o anumită unitate de timp. Unii specialiști apreciază că este cea mai importantă formă de manifestare a vitezei. Viteza de repetiție este implicată mai ales în mișcările ciclice (alergare, înnot, ciclism).

Este știut faptul că frecvența mișcărilor și durata menținerii unui ritm constant scade odată cu mărirea încărcăturii.

Demeter menționează că labilitatea proceselor nervoase țin în mare măsură de zestrea ereditară, ceea ce ne-ar conduce spre concluzia că și această formă de manifestare este puțin perfectibilă.

2.2.2. Forța

Forța este definită ca o capacitate a organismului de a învinge (pe parcursul mișcării) o rezistență pe baza rezistenței musculare.

Factorii care condiționează forța

Cunoașterea factorilor care determină valoarea forței, are o importanță deosebită pentru activitatea practică, facilitând alegerea judicioasă a mijloacelor și a căilor de dezvoltare a acestei calități.

Grosimea mușchiului

Numărul fibrelor musculare care iau parte la acțiune

Posibilitatea de coordonare a grupelor musculare (mușchi antagoniști, mușchi agoniști, mușchi sinergici)

Avantajul mecanic oferit de pârghiile utilizate și de direcțiile în care fibrele musculare acționează.

În preșcolaritate, cadrul didactic, prin activitatea de educație psihomotrică, nu dezvoltă neapărat la parametri de performanță copilul, dar creează baza fundamentală pe care se poate construi performanța la vârstele viitoare. Activitățile realizate de cadrul didactic cu preșcolarii pot fi descrise astfel:

Aruncarea cu un braț deasupra umărului capătă amplitudine. Poziția corpului este în continuare statică, dar mișcarea devine biarticulară. La 5-6 ani, forța aruncării crește, prin acțiunea trunchiului, organizarea posturală participând la acțiune.

Copiii își ameliorează tehnica săriturii de tip „stâng-drept-drept-stâng" și galopul.

Pentru învățarea săriturii în lungime, se poate plasa un obstacol care să stimuleze desprinderea pe verticală. Cu toate acestea, forța de împingere rămâne scăzută, iar brațele nu lucrează eficace.

Lovirea mingii cu piciorul de către preșcolari se caracterizează prin:

– mișcarea pregătitoare a piciorului are loc la nivelul genunchiului;

– elanul poate consta în unul sau doi pași;

– piciorul care lovește rămâne flectat în timpul mișcării active.

,,În unele ramuri sportive, inițierea timpurie se realizează sub formă de joc. Presupune sarcini simple, iar influențarea componentelor motricității, se face în mod global.”

Percepția mișcării este foarte importantă în practicarea exercițiior fizice. Când copiii percep exercițiile propuse de educatoare, caută să le imite și acționează după modelul perceput.

,,Însușirea acțiunilor tehnice are la bază percepția corectă a exercițiiior. Pe măsură ce experiența de cunoaștere și practicare a exercițiilor crește, percepțiile devin mai clare, mai precise și copiii dobândesc capacitatea de a reda și de a descrie particularitățile exercițiului observat, executat. Cu această ocazie, ei vor cunoaște caracteristicile exercițiiior constând în forma mișcării, felul mișcării, amplitudine direcție, energie, grad de încordare relaxare, durată, ritm.”

Perceperea propriilor mișcări este o condiție de bază în contextul unei activități. Capacitatea de relatare verbală a particularităților unui exercițiu se dobândește în timp prin exersări, după perceperea propriilor mișcări. Trebuie însă să menționăm că aprecierea mișcărilor segmentelor corpului se face cu mai multă precizie la mișcările brațelor și picioarelor.

Pornind de la această bază și parcurgând unele etape bine definite, copiii vor reuși să transpună în limbaj verbal o mișcare sau o succesiune de mișcări.

Mișcarea vizează pozițiile corpului, gesturile, expresivitatea feței. Prin exersarea diferitelor segmente ale corpului se tinde spre atingerea unor scopuri precise: estetica mișcării, dată de contur, amplitudine; precizia dată de numărătoare, aspecte ce se realizează pentru fiecare segment al corpului. Astfel, prin imitare, repetare, se vor atinge anumiți parametri de performanță concretizați în armonia mișcărilor izolate sau îmbinate într-un întreg.

Continuând descrierea forței, putem adăuga formele de manifestare:

Forța de împingere

Forța de tracțiune

Forța de ridicare

Forța de aruncare

Forța de lovire

Aceste forme de manifestare a forței pot fi exersate prin jocuri libere sau complexe de exerciții libere sau cu obiecte, cu influență analitică, crescând numărul de repetări, ștafete și parcursuri aplicative cu tracțiune împingere, cățărare, escaladare, transport de obiecte.

Exemple: ,,Aruncă mai departe’’, ,,Prinde mingea’’, ,,Camionul stricat’’, ,,Alpiniștii’’, ,,Constructorii’’, ,,Zugravii harnici’’, etc.

Jocurile de mișcare au un rol recreativ, deconectant, sunt o manifestare a istețimii, îndemânării, vitezei, stăpânirii de sine, o întrecere cu alții, cu sine, o manifestare sportivă. Aceste jocuri satisfac dorința de afirmare contribuind la formarea personalității prin comparare cu ceilalți, prin etalarea calităților, prin impunerea voinței în fața altora.

2.2.3. Rezistența

Și în cazul rezistenței întâlnim în literatura de specialitate o mare varietate de modalități de definire. În ultimă instanță toate converg spre același concept care poate fi exprimat în esență în felul următor: prin rezistență înțelegem capacitatea organismului de a efectua timp îndelungat o activitate fizică, fără a-i scădea eficacitatea.

Cu alte cuvinte rezistența exprimă timpul limită în cursul căruia poate fi continuat un efort de o anumită intensitate.

De fapt se poate spune că un individ este rezistent la efort atuci când obosește mai greu, adică este capabil să continue efortul în condiții de oboseală.

Rezistența poate fi educată și dezvoltată la orice individ, la orice vârstă cu o gamă variată de mijloace și procedee.

Factorii care condiționează rezistența

Posibilitățile sistemului cardiovascular, respirator și a celorlalte funcții ale organismului;

Nivelul de dezvoltare a unor calități de voință (perseverență, dârzenie, abnegație);

Nivelul la care se realizează coordonarea activității aparatului locomotor și a funcțiilor vegetative, a mușchilor antagoniști și agoniști;

Alternanța în contracție a fibrelor musculare;

Se știe că în efortul de rezistență ca de altfel și în cel de forță nu toate fibrele musculare se contractă deodată. Tocmai această alternanță în contracție permite desfășurarea efortului timp mai îndelungat.

Intensificarea secrețiilor unor hormoni;

În efortul de rezistență un rol important îl joacă glandele suprarenale care secretă hormonii numiți corticosteroizi. Putem spune că nivelul de manifestare al rezistenței este condiționat de anumite posibilități morfo-funcționale și psihice care sunt perfectibile ca urmare a unei pregătiri sistematice adecvate.

Este știut faptul că preșcolarul are o rezistență scăzută la efort tocmai din cauza evoluției dezvoltării fizice. Procesul de creștere în acest stadiu este alert, cordul preșcolarului se contractă mai des, frecvența pulsului este de 100- 110 bătăi pe minut, resistența oaselor și forța musculară sunt reduse, plămânii au alveole mai mici, necesitățile de oxigen sunt de 2-3 ori mai mari decât ale adultului ceea ce face ca ritmul respirator să fie de 26-30 respirații pe minut. Toate aceste caracteristici ale dezvoltării, particulare preșcolarului, trebuie cunoscute de cadrul didactic pentru a alege exercițiile cele mai potrivite și a acorda o atenție deosebită dozării eforturilor.

2.2.4. Îndemânarea

Îndemânarea este calitatea motrică asupra căreia planează încă o serie de incertitudini. Aceasta și pentru faptul că studiul acestei calități este mult mai dificil, negăsindu-se încă criterii precise de definire, obiectivizare și sistematizare a conținutului acestei noțiuni.

Autorii care au studiat această calitate o definesc în mod diferit. Nu vom încerca să comentăm definițiile date de o serie de autori, mulțumindu-ne doar pentru simplificarea problemei. Evidențiem o definiție, cea formulată de Semeonov, definiție care ni se pare mai ușor de înțeles dar și mai completă.

Prin îndemânare se înțelege ,,capacitatea omului de a executa mișcări coordonate și precise în timp și spațiu, conform sarcinii propuse în cele mai variate condiții de mediu’’, definiție citată de A. Demeter în lucrarea sa.

În prezent se folosesc drept indici de apreciere a acestei calități motrice următorii:

– gradul de complexitate a acțiunilor motrice executate;

– precizia execuției;

– timpul necesar de însușire;

Îndemânarea joacă un rol foarte important în însușirea deprinderilor motrice și a priceperilor.

Cu cât actele motrice devin mai automatizate cu atât mai puțin este solicitată îndemânarea. Această constatare este deosebit de importantă în metodologia îmbunătățirii îndemânării.

Preșcolarii capătă această calitate motrică prin exerciții variate, prin încercare și eroare repetată, până ajung la un nivel destul de ridicat al acesteia. Educarea îndemânării prin jocuri cât mai diverse precum:

exerciții și jocuri cu și fără obiecte ,,Vânătorul îndemânatec’’, ,,Doboară popicele’’, ,,Vânăm rațe’’etc.

exerciții analitice cu creșterea gradului de complexitate executate în ritm rapid: ,,A ieșit soarele’’, ,,La munte’’, din poziții variate, direcții diferite, în diferite forme de organizare a colectivului.

elemente de gimnastică acrobatică, ritmică și dans.

,,Dansul este mișcarea armonioasa a corpului, care exprimă eleganță, siguranță, expresivitate. El impune controlul asupra ținutei, formarea corectă a stereotipului asociat și cu latura estetică a mișcării. El este arta de a îmbina în exerciții fizice tehnica execuției. El contribuie la dezvoltarea armonioasă a organismului, la ținuta corectă, dar și la câștigarea preciziei în acțiune. Muzica ce însoțește dansul asigură starea emoțională și dezvoltă simțul ritmului. Impresia artistica este sporită de costumele și accesoriile care se aleg anume pentru a transmite mesajul dansului. Dansul poate îmbrăca forma unor jocuri de grup, a unor seturi de exerciții cu o execuție unitară a mișcărilor. “

Programul de educație fizică din grădiniță ajută la dezvoltarea fizică și armonioasă, cât și la păstrarea sănătății copiilor, la formarea unui fizic robust, sănătos, capabil să asigure toate condițiile necesare desfășurării altor activități.

Mișcările organizate în cadrul activităților de educație fizică, asigură echilibrul între solicitările intelectuale pretinse copilului în cadrul programului zilnic de activitate, asigurând totodată activitatea destinată compensării și reconfortării.

Ritmul și armonia mișcărilor, grația, frumusețea corporală sunt atribute ale educației fizice. Gustul pentru frumos se dezvoltă și prin ambianța în care se desfășoară activitatea, prin echipament, ținută, prin conținut, structură și succesiunea mișcărilor. Acompaniamentul muzical imprimă eleganță, ritm și expresivitate mișcărilor.

,,Activitatea de educație fizică în grădiniță constituie o etapă importantă. Modul cum lucreză educatoarea cu copiii, are consecințe însemnate asupra activității viitoare. Activitatea de educație fizică trebuie să îmbrace forme specifice vârstei preșcolare, să fie raportate la nivelul de dezvoltare fizică și psihică a copiilor. Neglijarea îndeplinirii obiectivelor prevăzute de programa școlară poate avea consecințe nefavorabile asupra creșterii și dezvoltării, asupra stării de sănătate și a capacității de efort a organismului, diminuând randamentul copiilor, îi frustrează de multe bucurii și satisfacții.”

Educația fizică completează instruirea și educația copiilor. Marele pedagog ceh, Jan Amos Komensky spune: „ un spirit sănătos nu poate exista decât într-un corp sănătos."

În esență, educația fizică cuprinde un ansamblu de acțiuni care contribuie la dezvoltarea personalității copilului prin potențarea calităților psihofizice ale acestuia și prin asigurarea unui echilibru între ele. Ca atare, optica potrivit căreia educația fizică ar fi doar un mijloc de destindere după o activitate intelectuală mai intensă, nu se justifică .

Sensul pedagogic al acestei noțiuni, așa cum l-am delimitat mai sus, relevă faptul că educația fizică vizează transformări de natură fizică și psihică în concordanță cu idealul educațional.

,,Educația fizică este o componentă a educației generale, integrale, alături de educația intelectuală, educația morală, educația estetică și educația tehnico-profesională. Între toate aceste componente există interdependență, relații reciproce, ele formând un întreg, un sistem. Educația fizică poate influența foarte mult atât sfera intelectuală a personalității umane, dar și celelalte sfere. Sensul principal al relației în cadrul sistemului componentelor educației generale este de la educația fizică către celelalte și nu invers.”

2.3. Locul și rolul exercițiilor de dezvoltare fizică armonioasă

din cadrul activităților de educație fizică

Educația fizică intervine în mod organizat în dirijarea procesului de creștere, în asigurarea unei dezvoltări armonioase a organismului uman. Acest lucru nu înseamnă, totuși, că educația fizică vizează un scop limitat, intrinsec, numai acela al dezvoltării fizice, ci acționează ca parte componentă a unui sistem. Împreună cu celelalte laturi ale educației, stimulează dezvoltarea integrală a personalității, fortificând calitațile psihofizice ale acesteia. Efectele educației fizice se prelungesc în acest fel dincolo de componenta biologică. Activitatea psihomotrică, urmărind fortificarea calităților fizice și câștigarea unor deprinderi motrice, asigură substratul pe care se clădește personalitatea umană.

La vârsta preșcolară activitățile de educație fizică și sport practicate regulat ajută la creșterea și dezvoltarea armonioasă a organismului copiilor, asigură un raport optim între statură și greutate, favorizează construcția osoasă, permit o bună dezvoltare a aparatului car-

dio-vascular, plămânilor și mușchilor. Nevoia de mișcare a copiilor la vârsta de 3-6 ani este foarte mare. Ei știu să meargă, să sară, să se cațere, să alerge, sunt capabili să învețe jocuri, cântece, să se concentreze asupra câtorva lucruri, mai ales asupra celor care îi amuză.

La vârsta de 3-4 ani copiii învață să meargă cu tricicleta, bicicleta sau, chiar, cu rolele, acestea ajutându-i să-și coordoneze mișcările, să capete stabilitate, să-și mențină poziția corectă a coloanei vertebrale, să-și dezvolte simțul direcției și al distanței, precum și atenția..

Activitățile de educație fizică și sport au fost introduse în grădiniță pentru că se cunoșteau efectele lor benefice atât asupra dezvoltării fizice a copiilor cât și a celor psihice: îi ajută să se maturizeze emoțional, relaționează mai bine cu anturajul, le dezvoltă simțul tactic și solidaritatea. De asemenea, sportul este benefic pentru copiii timizi, închiși în ei, care în acest fel își pot ,,elibera” personalitatea .

Practicarea activităților de educație fizică și sport se face fără a exagera, în ceea ce privește volumul și intensitatea acestora, ținând cont de particularitățile individuale și de vârstă ale copiilor.

S-a afirmat, că exercițiul fizic are multiple valențe instructiv-educative. Tocmai de aceea practica demonstrează că exercițiul fizic joacă un rol prioritar în relația cu celelalte elemente ale sistemului mijloacelor educației fizice și sportului.

Exercițiile fizice contribuie la realizarea unei game foarte variate de obiective și sarcini.

Dar aceste atribute ale exercițiului fizic nu se manifestă de la sine. Cadrele didactice trebuie să adopte o atitudine responsabilă, creatoare, pentru a pune în valoare potențele incontestabile ale exercițiului fizic.

Educația fizică își aduce aportul la dezvoltarea tuturor proceselor psihice – cognitive, afective, voliționale – precum și a comportamentelor personalității.

Referitor la procesele cognitive, educația fizică contribuie la dezvoltarea percepțiilor, a spiritului de observație, a atenției și gândirii. Exercițiile fizice contribuie îndeosebi la dezvoltarea percepțiilor complexe (spațiale, de mișcare, chinestezice, temporale). Necesitatea aprecierii juste a distanței în diferite jocuri, a adâncimii și deplasării favorizează perfecționarea calităților acestor percepții, calități care, în acest domeniu, se exprimă prin simțul distanței și al plasamentului. Multe dintre secvențele unei acțiuni, în cadrul activităților de educație psihomotrică, presupune o apreciere corectă a timpului, contribuind la perfecționarea simțului timpului. Adoptarea ritmului și tempoului nu sunt posibile decât pe baza unei juste aprecieri a timpului.

Spiritul de observație este o capacitate mult solicitată în jocurile și exercițiile fizice. El se caracterizează prin rapiditatea cu care sunt descoperite unele aspecte și manifestări mai puțin vizibile și evidente, dar importante dintr-un anumit punct de vedere. Sesizarea rapidă a intențiilor adversarului pe baza celor mai mici amănunte și reacții ale acestuia este un indiciu al fineții spiritului de observație.

După cum se știe, atenția se află la baza oricărei activități umane. Exercițiile fizice și jocurile solicită din plin acest proces, contribuind la dezvoltarea unor calități cum ar fi: stabilitatea, concentrarea atenției, distributivitatea atenției, deplasarea sau comutarea atenției.

Ca proces de rezolvare a problemelor, gândirea este intens solicitată de jocuri și exercițiile fizice. Aceste activități creează situații la care copilul trebuie să răspundă cât mai rapid și în funcție de condițiile schimbătoare ale situației în care sunt plasate. Cu cât soluția se găsește mai rapid, cu atât șansele de câștig sunt mai mari. ,,Descoperirea celei mai bune soluții într-o situație concretă depinde de particularitățile individuale ale gândirii sau calitățile acesteia cum ar fi: rapiditatea, suplețea, independența, creativitatea etc. Toate aceste calități se dezvoltă și se perfecționează prin exerciții diverse” între acestea înțelegând și exercițiile fizice.

Activitatea de educație psihomotrică, asigură condiții prielnice unei astfel de exersări.

Exercițiile fizice favorizează prin excelență apariția unor stări afective pozitive. M. Epuran , specialist în psihologia educației fizice, distinge mai multe categorii de stări afective datorate tocmai acestei laturi a educației, și anume:

Stări afective produse de o activitate musculară mai intensă: vioiciune, bucurie, satisfacție.

Stări afective produse de perceperea caracteristicilor exterioare ale mișcărilor și acțiunilor: emoții și sentimente estetice, afecte provocate de frumusețea, ritmul mișcărilor.

Stări afective provocate de execuția unor exerciții cu un grad de dificultate mai ridicat: încrederea în sine, bucuria reușitei, satisfacția lucrului bine realizat.

Stări afective legate de mediul ambiant în care se desfășoară activitatea: bucurie, încredere, dorință de a face totul pentru reușită.

Toate aceste stări afective își pun amprenta asupra întregii personalități a copilului. ,,Preluate și integrate în componentele superioare ale personalității, cum ar fi cele intelectuale și morale, ele continuă să acționeze ca mobiluri interioare cu funcție energizantă și stimulatoare asupra conduitei în ansamblul său.”

Exercițiile fizice au un rol important și în educarea voinței și a calităților ei. Efortul de voință este prezent în orice activitate umană, facilitând învingerea obstacolelor externe sau interne ce pot interveni pe parcursul desfășurării activității respective. Educarea efortului de voință nu este posibil decât în cadrul organizat al activității și prin activitate. Acesta odată format, poate fi transferat și folosit și în alte condiții, în alte împrejurări sau situații noi. Funcțiile efortului de voință se manifestă în două direcții complementare: dirijare și frânare.

Dirijarea efortului de voință, vizează direcționarea activității spre atingerea unui scop, canalizarea tuturor resurselor interne în această direcție.

Frânarea vizează stăpânirea unor reacții, a unor stări afective negative care intervin și dereglează activitatea copilului.

Educarea voinței constă în formarea acelor calități indispensabile realizării celor două funcții. Exercițiile fizice oferă cadrul propice educării acestor calități: curajul, dârzenia, perseverența, hotărârea, stăpânirea de sine, spiritul de disciplină și ordine, consecvența etc., prin efortul pe care-l presupun și solicită nu numai din punct de vedere al încordării musculare, ci și psihice.

Contribuția educației fizice la formarea trăsăturilor de personalitate

,,Temperamentul constituie latura dinamico-energetică a personalității”și se traduce prin iuțeala sau încetineala cu care apar și se desfășoară procesele psihice, prin intensitatea cu care se manifestă, toate acestea reflectându-se în mișcări, mimică, limbaj, rezistență la efort, adaptare la situații noi, reacții emoționale, implicare sau nonimplicare în activități etc.

Prin educarea temperamentului se urmărește de fapt cultivarea unor trăsături temperamentale care se manifestă într-o măsură mai mică, dar care sunt necesare pentru formarea personalității în ansamblul său.

Dintre direcțiile principale ale acțiunii educaționale amintim: consolidarea stăpânirii de sine și echilibrul afectiv la colerici, accelerarea reacțiilor și mișcărilor la flegmatici, fortificarea energiei și creșterea independenței la melancolici.

Educația fizică contribuie din plin în toate cele trei direcții. Respectarea regulilor, ordinea și disciplina îi impun colericului mai multă reținere și echilibrare în reacțiile și deplasările în joc, îl obligă pe flegmatic la o mai mare mobilitate, scoțându-l din inerția sa, iar greutatea în executarea exercițiilor îl determină pe melancolic să-și mobilizeze întreaga energie, câștigând totodată și independență mai mare.

Caracterul se conturează în copilărie și din această cauză, influența timpurie a educației are un rol decisiv asupra conturării și stabilizării trăsăturilor de caracter.

Prin conținutul și modul de desfășurare exercițiile fizice contribuie la formarea și stabilizarea acestor trăsături. Efectuarea sistematică a exercițiilor fizice, conform regulilor impuse, educă perseverența, tenacitatea, simțul ordinii, dorința de afirmare. Jocurile de echipă cu adversari, duc la formarea spiritului de echipă, a spiritului de echitate, a respectului și admirației față de partener sau adversar, a sentimentului de prietenie, a spiritului cooperant, a atitudinii disciplinate etc.

Nu excludem însă posibilitatea apariției și manifestării unor atitudini morale negative cum ar fi: egoismul, îngâmfarea, individualismul, disprețul față de adversar etc. Aceste efecte negative pot fi prevenite prin măsuri educative inițiale care vor pregăti copiii în spiritul cel mai bun să câștige, dar și cel învins câștigă respectul de a se putea recunoaște învins cu seninătate .

Formarea concepției corecte despre educația fizică și rolul ei educativ, dezvoltător, formarea unei atitudini corecte față de participarea și practicarea cu plăcere a exercițiilor fizice în cadrul activităților de educație fizică, iată menirea pe care o are cadrul didactic în cadrul activităților.

,,Educația fizică contribuie la înfăptuirea unității biopsihice a personalității umane prin dezvoltarea fiecărei componente a acestei unități și asigurarea unei armonii între ele.

Unitatea și diversitatea în cadrul acțiunii educaționale se corelează cu unitatea și diversitatea în interiorul personalității umane.”

2.4. Clasificarea și particularitățile

exercițiilor de dezvoltare fizică armonioasă

Mijloacele reprezintă instrumentele cu care se operează, se acționează în activitatea de educație fizică. Principalii benefeciari ale mijloacelor sunt copiii, deoarece mijloacele sunt efectuate și adaptate în funcție de particularitățile de vârstă, pregătire și nivelul de înțelegere a preșcolarilor. Selectarea, adaptarea și aplicarea corespunzătoare a mijloacelor este realizată de către cadrul didactic pe parcursul procesului instructiv educativ. Mijloacele, împreună cu metodele și procedeele metodice, formează conținutul activității de educație fizică.

Există două principale categorii de mijloace folosite în educație fizică:

– mijloace specifice exercițiile fizice; măsurile luate pentru refacerea capacității de efort; aparaturi de specialitate care sunt create și perfecționate în domeniul de activitate proprie educației fizice;

– mijloace asociate: factorii naturali de călire apa, aerul, soarele; condițiile igienice; regimul corect de efort și odihnă; mijloacele intelectuale, morale și estetice. Aceste mijloace aparțin altor domenii și sunt „împrumutate" de domeniul educației fizice, sporind evident eficiența mijloacelor educației fizice. Mijloacele educației fizice se constituie, deci, într-un sistem. Numai înțelese și mai ales folosite în sistem se poate obține eficiența scontată, adică se pot realiza integral obiectivele educației fizice.

Educația fizică la copiii preșcolari, se realizează prin utilizarea unui sistem de mijloace pe care educatoarea trebuie să le cunoască, să știe să le selecționeze corespunzător scopurilor urmărite în activitate și să le folosească adecvat nivelului de pregătire a copiilor și condițiilor concrete de lucru.

În educație fizică, într-o măsură mai mare ca la celelalte obiecte de învățământ, conținutul, metodele, mijloacele și formele de organizare folosite în activitate sunt influențate direct de existența unor condiții cum sunt: echipamentul adecvat al copiilor, spațiul sau suprafața de lucru special amenajată.

De asemenea, efectul global al unei activități este influențată de asigurarea condițiilor igienice înainte, în timpul și după desfășurarea acesteia. Aerisirea, curățenia spațiului de lucru, a materialului didactic folosit sunt cerințe obligatorii.

Mijloacele specifice educației fizice au contribuție directă pe cele două coordonate fundamentale: influențarea corectă a dezvoltării fizice și educarea capacității motrice a preșcolarilor.

Exercițiul fizic reprezintă acțiunea motrică voluntară, deliberat concepută și sistematic repetată, în cadrul unui proces educativ organizat, în scopul realizării unor obiective instructiv-educative concrete în legătură cu formarea și perfecționarea deprinderilor motrice și dezvoltarea calităților.

Exercițiul fizic este mijlocul de bază, el constituie nucleul sistemului mijloacelor educației fizice. Fără el nu poate exista activitatea motrică respectivă.

Exercițiul fizic este o acțiune, cu caracter preponderent corporală, care se repetă în mod sistematic și conștient. Repetarea exercițiului fizic într-un mod științific, este condiția fundamenlală pentru obținerea eficienței optime pe linia îndeplinirii obiectivelor educației fizice.Ca atare, repetarea respectivă trebuie însoțită de reguli metodologice riguroase, în funcție de scopurile propuse. Exercițiul fizic, repetat conștient și sistematic, are efecte pe toate planurile personalității umane, nu numai pe planurile biologic și motric.

Conținutul exercițiului fizic este analizat, în mod logic, și după eficiența sa, după finalitatea realizalâ. Între intenție și finalitate trebuie să fie corespondență. De aceea, între intenție și finalitate trebuie luate în considerație elementele care reprezintă de fapt esența conținutului exercițiului fizic.

Este vorba de următoarele: efortul fizic; mișcările corpului; efortul psihic.

Conținutul, cuprinde totalitatea elementelor din care este compus exercițiul fizic și anume:

– mișcările segmentelor corpului sau ale acestuia în întregime așa cum
sunt ele efectuate în cadrul exercițiului respectiv;

– efortul fizic solicitat de executarea mișcărilor și concretizat în cantitatea de lucru mecanic (volum), în intensitatea cu care se efectuează
activitățile respective, precum și complexitatea activităților depuse,

– efortul psihic concretizat în gradul de solicitare a diferitelor procese
psihice ca: memorie, atenție, rapiditatea gândirii, voința.

Între cele trei elemente sunt strânse legături. Ele reprezintă o parte din componentele care intră în procesul instructiv educativ, alături de mijloacele, metodele și metodologia corespunzătoare, la care se adaugă de la sine înțeles, subiecții, „materia primă".

Forma exprimă modul particular în care se succed mișcările componente ale fiecărui exercițiu, precum și legăturile ce se stabilesc între acestea de a lungul efectuării acțiunii motrice în cauză.

Ea se caracterizează prin:

poziția corpului în raport cu aparatul sau obiceiul de lucru;

direcția în care sunt acționate segmentele corpului în timpul efectuării
mișcării;

amplitudinea acțiunii segmentelor;

relația reciprocă dintre segmentele antrenate și efectuarea mișcărilor;

tempoul în care se execută mișcarea;

-formele de organizare a colectivului,

Sintetizând apreciem că exercițiul fizic are 4 categorii de dimensiuni:

-spațiale – direcția , amplitudinea, poziția, distanța;

-temporale- ritm, tempo, durată;

-spațio-temporale -determinate de vitezele cu care se efectuează;

-dinamice – determinate de forțele interne și externe care influențează
execuția.

În literatura de specialitate îmtâlnim mai multe clasificări ale exercițiilor fizice în funcție de anumite criterii, dintre care le selecționăm pe următoarele:

după criteriul anatomic: exerciții fizice pentru segmentele corpului
(membre superioare, membre inferioare, trunchi, cap-gât) și exerciții fizice pentru întregul corp;

după poziția față de aparate: exerciții la aparate, exerciții fizice cu aparate, exerciții fizice pe aparate;

după aparatele folosite: exerciții cu bastoane, mingi, cercuri, bănci etc.

după calitățile motrice pe care le educă: exerciții pentru viteză, îndemânare, forță, rezistență și mobilitate;

după tipul, deprinderilor motrice care se învață: exerciții fizice pentru deprinderile motrice de bază și aplicativ utilitare și exerciții fizice pentru deprinderile motrice specifice ramurilor și probelor sportive;

după caracterul succesiunii mișcărilor componente: exerciții fizice ciclice, exerciții fizice aciclice și exerciții combinate;

după intensitatea efortului fizic: exerciții fizice de intensitate mică, medie sau mare;

după natura contracției musculare: exerciții fizice statice, exerciții fizice dinamice, exerciții fizice combinate sau mixte;

În selecționarea exercițiilor trebuie să ținem cont de următoarele cerințe:

– respectarea particularităților individuale, morfologice, funcționale și psihice ale grupei de copii;

– alegerea exercițiilor în funcție de locul unde se desfășoară aclivitalea, de baza materială, condițiile atmosferice, igienice, de materialele sportive.
– selectarea exercițiilor în funcție de efectivul grupei;

– stabilirea parametrilor activității respective – intensitate de lucru, număr de repetări, pauze, timp.

Exercițiile fizice exercită asupra corpului tânăr o serie de influențe binefăcătoare. Acestea au fost studiate și grupate după diferite criterii în: ,,influențe locale și generale, imediate sau tardive, rapide sau lente, trecătoare sau stabile”. Considerăm că împărțirea în efecte morfogenetice, fiziologice și educative este mai utilă. Aceste efecte au pentru copiii sănătoși o valoare profilactică recunoscută, iar pentru unele categorii de bolnavi, covalescenți și deficienți o valoare terapeutică apreciabilă.

Efectele morfogenetice

Exercițiul fizic este un important factor morfogenetic, mai ales pentru elementele aparatului locomotor. Aceste efecte sunt cu atât mai favorabile, cu cât exercitarea corpului începe mai de timpuriu și continuă pe o durată cât mai lungă.

Prin pozițiile și mișcările din care este alcătuit orice exercițiu fizic, putem aplica asupra oaselor diverse acțiuni mecanice, care pot să influiențeze creșterea lor în lungime și grosime.

Știind că înălțimea corpului depinde de creșterea în lungime a oaselor, ne dăm seama de importanța pe care o poate avea posibilitatea de a influența, în sens pozitiv sau negativ, nutriția cartilajelor osteoformatoare.

Mișcarea determină existența și forma articulațiilor. De amplitudinea mișcărilor depinde întinderea suprafeței articulare. Articulațiile devin mai rezistente la cei ce fac timp îndelungat exerciții fizice.

Mușchii sunt prin excelență organe active ale mișcării. Forma, lungimea, grosimea și proprietățile lor funcționale fundamentale, mecanismele biochimice și nervoase ale contracției, ca și structura intimă a fibrei musculare sunt determinate de caracterul mișcărilor pe care le execută. Se admite că activitatea musculară poate stimula sau frâna creșterea și dezvoltarea corpului, în funcție de natura și intensitatea efortului.

,,Exercițiile de întindere și extensie, efectuate excentric și în afara segmentelor de contracție a mușchilor, făcute în ritm vioi și cu amplitudine mare, determină intensificarea și generalizarea circulației sângelui, activează schimburile nutritive în întregul organism. Executate astfel ele stimulează creșterea. Exercițiile de scurtare și flexie, efectuate lent și cu mare încordare, localizate la rădăcina membrelor, sau concentric și înlăuntrul segmentului de contracție al mușchilor, frânează procesele creșterii.”

În general exercițiile fizice dinamice, vii, ample și de scurtă durată, executate frecvent, alternate cu mișcări de relaxare și respirații profunde, sunt stimulatoare.

Efectele fiziologice

Efectele fiziologice se obțin mult mai repede și mai ușor. Este dovedit științific că exercițiul fizic dezvoltă proprietățile mușchilor, întărește sistemul osos și îmbunătățește funcțiile articulare. Prin repetare îndelungată și perseverență copilul își îmbunătățește deprinderile motrice de bază.

Exercițiile fizice dezvoltă funcțiunea aparatului respirator. În timpul efortului se mărește frecvența și profunzimea respirației, crește ventilația și sporesc schimburile de gaze, atât în plămâni cât și în țesuturi.

Fiziologii au demonstrat că exercițiul fizic dezvoltă funcțiunile pulmonare și cardiovasculare, care se adaptează progresiv și devin tot mai economice, atât în efort cât și în repaus.

Efectele educative

Exercițiile fizice au un rol activ nu numai în ceea ce privește perfecționarea funcțiilor statice și dinamice ale aparatului de sprijin și mișcare, ci și în dezvoltarea funcțiunilor psihice.

Mai multe exerciții fizice se constituie într-un sistem, contribuind, astfel, la dezvoltarea armonioasă a organismului și a personalității umane.

Cu alte cuvinte putem spune că unul din obiectivele majore ale educației fizice îl reprezintă stimularea creșterii și optimizarea dezvoltării fizice armonioase a organismului copilului.

Cu ajutorul exercițiilor fizice vom putea influența în mod global sau analitic organismul, ajutându-l să se dezvolte corect.

Încă din perioada preșcolară, copilul adoptă poziții diferite, nu întotdeauna corecte. Ele pot genera, sub forme uneori foarte greu de sesizat de un ochi neavizat, o serie de deficiențe fizice.

De aceea trebuie luptat pe toate planurile, dar prin exerciții fizice bine alese și adaptate , pentru prevenirea instalării unor astfel de deficiențe, pentru corectarea lor în cazul în care ele deja s-au format sau pur și simplu pentru educarea unei ținute corecte, sănătoase, pentru buna dispoziție etc.

Pentru activitatea din grădiniță se recomandă să se utilizeze cu precădere exercițiile simple, ușor de localizat și exercițiile libere. Exercițiile dintr-un complex trebuie să angreneze toate grupele musculare mari: flexori, extensori, adductori, rotatori etc. Cu accent deosebit pe musculatura de postură.

Ordinea exercițiilor în complex trebuie să respecte legea angrenării treptate în efort a organismului. Potrivit acestui început se vor face exerciții pentru segmentele cu masă musculară redusă și vor fi alternate cu exerciții pentru educarea respirației și de relaxare.

,,Exercițiile trebuie să respecte principiul angrenării în mod simetric a segmentelor și părților corpului, atât partea dreaptă cât și partea stângă.

Pozițiile din care se execută mișcarea trebuie să fie favorabile menținerii echilibrului, adică să prezinte o suprafață mare de sprijin și totodată să oblige la localizarea corectă a mișcării respective.”

Mișcările cuprinse în complex trebuie astfel alese încât să solicite un efort izotonic, cunoscându-se faptul că în condiții de efort izometric se produce o oboseală accentuată, concentrare nervoasă, ceea ce este contraindicat la această vârstă.

Trebuie evitate exercițiile care blochează cutia toracică și respectiv respirația și să se aleagă acele exerciții care duc la obișnuirea copiilor cu o respirație corectă în timpul efortului fizic. De obicei exercițiile de întindere și extensie sunt însoțite de inspirație, iar îndoirile, răsucirile, exercițiile de relaxare sunt însoțite de expirație.

Exercițiile pentru atitudinea corectă a corpului, exerciții de aruncare și prindere, exerciții de echilibru, săriturile, complexele de exerciții pentru gimnastica de înviorare toate acestea vizează dezvoltarea fizică integrală și armonioasă a copilului preșcolar și nu numai. De rigurozitatea cu care sunt selectate, studiate și adaptate pentru nivelul lor de dezvoltare, de către educatoare, depinde personalitatea viitoare a copilului, prin personalitate înțelegând omul de mâine ca un tot unitar.

Capitolul 3

Desfășurarea experimentului

3.1. Ipoteza

Dacă exercițiile de influențare a dezvoltării fizice armonioase sunt selecționate, adaptate sau create – diversificate și dozate corespunzător nivelului de pregătire și particularităților de vârstă ale grupei, atunci s-ar putea influența optim dezvoltarea fizică armonioasă și corectă a preșcolarilor.

În acest sens au fost realizate o serie de exerciții dar și minijocuri pentru influențarea dezvoltării fizice armonioase și corecte a preșcolarilor, care s-au aplicat într-un număr de 24 de activități consecutive, dintre care 14 activități în primul semestru și 10 activități în semestrul al doilea.

Exercițiile de influențare a dezvoltării fizice armonioase au fost aplicate gradat din punct de vedere al complexității lor, și combinate diversificat, atât cu minijocuri pentru influențarea dezvoltării fizice cât și cu pași și elemente de dans popular – actvitatea numărul 13, sau cu joc muzical, activitatea numărul 14.

Aceste exerciții și minijocuri de influențare a dezvoltării fizice armonioase a copiilor sunt descrise la paginile 66 – 86, din subcapitolul 3.5.

Obiectivele urmărite sunt:

Studierea materialelor de specialitate cu privire la particularitățile de creștere și dezvoltare psihomotrică a preșcolarilor;

Cunoașterea și studierea literaturii de specialitate necesare realizării fundamentării științifice a lucrării;

Identificarea unui număr cât mai variat de exerciții pentru dezvoltarea fizică armonioasă a preșcolarilor;

Realizarea testărilor de natură somatică și motrică pentru evaluarea nivelului inițial, apoi final și compararea rezultatelor obținute;

Selecționarea și ,,modernizarea’’ unor categorii de exerciții în vederea aplicării lor grupei de experiment.

3.2. Metode de cercetare

În vederea culegerii datelor, prelucrării și interpretării lor, precum și în vederea cunoașterii modului în care exercițiile fizice din complexul de dezvoltare fizică armonioasă sunt abordate teoretic și metodologic la nivelul preșcolarității, am folosit următoarele metode de cercetare:

a) Metoda studiului bibliografic;

b) Metoda observației;

c) Metoda experimentului;

d) Metoda măsurătorilor;

e) Metoda înregistrării și întabelării rezultatelor;

f) Metoda statistico-matematică;

g) Metoda grafică.

a) Metoda studiului bibliografic

Această metodă este indispensabilă pentru orice cercetare datorită exploziei informaționale care se manifestă pregnant. Acest fapt determină perisabilitatea crescută a informațiilor în toate domeniile de activitate – deci și în domeniul nostru.

Am avut în vedere faptul că nici o cercetare nu se poate dispensa de documentarea corespunzătoare, de aceea informarea și documentarea am realizat-o printr-un fond de cărți, manuale, cursuri, reviste, programa preșcolară, care au constituit baza fundamentului științifico-teoretic al lucrării.

Deci, studiul bibliografic a fost utilizat în scopul documentării temeinice. Lecturarea bibliografiei de specialitate a fost însoțită de conspecte, notițe și interpretări personale.

Materialele studite au fost clasificate în funcție de înteresul și ponderea pe care o au în întocmirea lucrării, pe capitole și subcapitole.

Pentru a efectua cercetarea, am considerat că este necesar să subliniem bibliografia în legătură cu teoria și metodica educației fizice și sportului, precum și diverse alte capitole din alte materiale ce se refereau strict la problematica prezentei lucrări.

Studiul bibliografic a necesitat o muncă intensă, de lungă durată, ordonată și rațională.

b) Metoda observației

Metoda observației am folosit-o pentru că este cea mai veche metodă de investigație și pentru că fiind perfecționată, sistematizată, înzestrată cu metode și mijloace tehnice de înregistrare și sortare a datelor, observația va rămâne totdeauna o metodă de constatare pe care se fac cel mai ușor descrieri și se pot despride imediat concluzii.

Observația a constituit și în cazul cercetării întreprise de noi, momentul inițial al cercetării, fiind în același timp un mod de cunoaștere efectivă a dinamicii fenomenului supus cercetării, sub toate formele sale, în toate variantele sale.

,,Observația reprezintă contemplarea intenționată a unui obiect, fenomen, document sau proces. În observație sunt angajate, cu pondere diferită, atât procesele senzoriale ale cunoașterii, cât și cele logice. În domeniul nostru de activitate principalul subiect de observație este omul în mișcare’’.

Observația pedagogică, ca metodă de cercetare, presupune urmărirea conștientă, pe baza unui plan bine structurat a procesului didactic, a influențelor exercitate asupra copiilor și asupra comportamentului acestora. Am utilizat această metodă în mod sistematic, ținând cont de condițiile unei bune observații:

– precizarea clară a obiectivelor observației în baza cărora s-au stabilit și elaborat strategia de desfășurare;

– desfășurarea observației în condiții normale în ansamblul actelor motrice și acțiunilor motrice, acestea oferind posibilităti de comparare a tezultatelor cu alte date înregistrate în aceleași condiții;

– stabilirea și pregătirea instrumentelor observației: materiale de lucru, tabele, fișe pentru consemnarea celor observate.

c) Metoda experimentului

,,Experimentul sau metoda experimentării constă în efectuarea de experimente pentru a controla sau a verifica valoarea unei idei experimentale. Claude Bernard definea experiența drept o observație provocată cu scopul de a efectua un control.’’

Și în cazul metodei experimentului am ținut cont de faptul că efectuarea unei cercetări se realizează pentru a controla sau verifica valoarea de adevăr sau fals a unei idei experimentale; că experimentul presupune o stare activă a subiecților, implică o activitate metodologică de verificare a ipotezei; este o activitate complexă, cu caracter premeditat, baza unui raționament logic, care urmărește producerea unui fenomen în condițiile dorite de cercetător, care provoacă, organizează, interpretează, înțelege, presupune ipoteze, corectări.

De asemenea experimentul verifică o relație presupusă, dată în ipoteză, dintre două fenomene, prin provocarea și controlul acestora de către experimentator, și acest aspect presupune o gândire anticipată despre relațiile dintre fenomenele supuse observației, după ce au fost provocate.

Experimentul a avut următoarea succesiune:

stabilirea temei propriu-zise;

precizarea scopului experimentului;

emiterea ipotezei;

enumerarea obiectivelor și sarcinilor experimentului, a fazelor și acțiunilor experimentale;

alegarea eșantioanelor (experimental și de control);

stabilirea testelor și tehnicilor de înregistrare a rezultatelor;

stabilirea metodologiei de aplicare a exercițiilor fizice;

urmărirea influențelor exercitate de practicarea exercițiilor fizice;

formularea concluziilor și a propunerilor pentru îmbunătățirea activității;

d) Metoda măsurătorilor (a testelor)

Pentru a cerceta influența practicării diverselor exerciții fizice, culese și modernizate, asupra dezvoltării armonioase și asupra calităților motrice, am cules date privitoare la anumiți indici somatici, folosind măsurătorile antropometrice (talie, greutate, perimetru toracic în expirație și în inspirație, elasticitate toracică).

Această metodă a măsurătorilor a fost aplicată în testarea inițială, dar și în cea finală, iar rezultatele au fost întabelate și comparate. Examenul antropometric este o metodă de apreciere a creșterii și dezvoltării fizice.

Metoda măsurătorilor prezintă avantajul exprimării în cifre a rezultatelor, fapt care conferă un plus de obiectivitate și exactitate.

e) Metoda înregistrării și întabelării rezultatelor

Această metodă s-a folosit pentru a obține indici obiectivi cu privire la eficiența exercițiilor utilizate în cadrul instruirii și testării. Este o metodă auxiliară indirectă. Este o modalitate de măsurare, modelare și cuantificare matematică a unor rezultate. Ea este materializată printr-o serie de tehnici statistice: întocmirea tabelului de rezultate (inițiale și finale), medii aritmetice, coeficientul de variabilitate. Pe parcursul experimentului am calculat valorile medii prin realizarea mediei aritmetice pe probe inițiale și finale.

f) Metoda statistico-matematică

,,Ramura matematicii , devenită ea însăși știință și metodă, statistica s-a dezvoltat în mod deosebit din necesitățile științelor sociale de a explica natura determinismului probabilist. Ca metodă, statistica depinde de studiul fenomenelor de masă, conexiuni și corelații, semnificații ale rezultatelor obținute asupra unor eșantioane, ca și anticiparea evoluției unor parametri ai acestora. La baza prelucrării datelor brute, empirice stă teoria matematică a probabilităților.

Ca metodă de prelucrare și interpretare a datelor recoltate în cercetare, statistica a devenit indispensabilă oricărui cercetător sau specialist.’’

În cazul de față, procedeele statistico-matematice au permis descrierea și caracterizarea, pe baza diferitelor date recoltate. În același timp, aceste date au favorizat extragerea din șirurile date a aspectelor esențiale.

Metoda statistico-matematică ne-a asigurat astfel aprecierea dezvoltării prin raportare la valorile medii de referință. Utilizarea acestei metode a necesitat parcurgerea a trei etape:

colectarea datelor brute și întabelarea lor;

prelucrarea și analiza datelor culese;

interpretarea datelor.

Astfel, prin procedeele sale, statistica s-a utilizat pentru a calcula mai mulți indicatori reprezentativi într-o asemenea cercetare : media aritmetică (dintre parametrii tendinței centrale), și dintre parametrii dispersiei: amplitudinea, abaterea medie, abaterea standard, coeficientul de variabilitate.

Media aritmetică (X) alături de alți doi parametri, modulul și mediana, fac parte din indicatorii tendinței centrale. ,,Este indicatorul statistic cel mai des utilizat în interpretarea datelor recoltate și care se ia în considerare în toate calculele ultarioare.

De asemenea, oferă cea mai precisă măsură a tendinței centrale, supusă la trei genuri de influențe, exercitate de: valorile extreme maxime, valori extreme minime și valorile cu frecvența cea mai mare. Formula de calcul cea mai simplă este:

În continuare au fost utilizați parametrii dispersiei, care reprezintă gradul de împrăștiere (de distribuție) a rezultatelor și care oferă posibilitatea efectuării unor observații în două direcții:

– aprecierea obiectivă a măsurării sau a gradului de distribuție a datelor;

– valorificarea mediei aritmetice.’’

Ca urmare, a fost necesar să se asocieze cei doi parametric.

Cei mai utilizați indicatori ai dispersiei sunt: amplitudinea(W), abaterea medie(Am), abaterea standard (S) și coeficientul de variabilitate (Cv).

Amplitudinea (W) se calculează după formula:

W = Xmax – Xmin

unde: Xmax = valoarea cea mai mare;

Xmin = valoarea cea mai mică;

Pentru a aprecia două șiruri de date ale aceleiași probe, se calculează amplitudinea și se compară rezultatele. Desigur șirul de date care are amplitudinea mai mică este mai omogen, datele fiind grupate.

Abaterea medie (Am) apreciază cu cât se abat de la valoarea centrală diferențele valorilor individuale.

Abaterea medie se calculează după formula:

unde : = valoarea individuală a rezultatului;

= media aritmetică;

= numărul de cazuri.

Abaterea standard este indicatorul cel mai des utilizat în practica cercetării și se calculează după formula:

Are întotdeauna semnul și reprezintă standardul cu care se poate abate de la media aritmetică fiecare dintre valorile individuale. Cu cât variabilitatea (dispersia) este mai redusă, cu atât valoarea centrală este mai reprezentativă.

Coeficientul de variabilitate () reprezintă exprimarea în procente a câtului dintre abaterea tip și media aritmetică. Reprezintă o măsură a gradului de omogenitate: valoarea acestuia este invers proporțională cu omogenitatea.

Coeficientul de variabilitate se calculează după formula:

Statistica recomandă pentru interpretare următoarele trepte de apreciere:

– 0 – 10% omogenitate mare;

– 10 – 20% omogenitate medie;

– peste 20% lipsă de omogenitate.

Valorile coeficienților de variabilitate pot fi influențati de unii factori ca:

– numărul de cazuri

– plaja de distribuție a rezultatelor.

g) Metoda grafică

Această metodă presupune o reprezentare grafică ce trebuie să respecte ansamblul de principii ce sunt stabilite pentru vizualizare și pentru a prezenta sugestiv și elocvent datele sau indicatorii statistici. Am folosit această metodă cu scopul de a compara și analiza rezultatele obșinute în urma ivestigației.

3.3. Eșantionul, perioada și locul desfășurării experimentului

Eșantionul experimental este format din 25 copii de grupă mare, 11 fetițe și 14 băieți, cu vârsta cuprinsă între 5 ani și 6 ani cu un singur copil de 4 ani.

Eșantionul de control este format tot din 25 de copii de grupă mare, 15 fetițe și 10 băieți, cu vârste cuprinse între 5 ani și 6 ani.

Perioada

Studiul experimental s-a desfășurat pe perioada anului școlar 2007- 2008 pe parcursul ambelor semestre, pe o perioadă de 26 de săptămâni însumând un număr de 26 de activități după cum urmează:

16 săptămâni în semestrul I cu o activitate psihomotrică pe săptămână, timpul efectiv al activității fiind de 30-40 minute.

10 săptămâni în semestrul II cu o activitate pe săptămână, timp de lucru 40 minute.

În prima activitate din data de 18 septembrie 2007, am făcut cunoștință cu preșcolarii și le-am spus că activitățile de educație fizică le vom desfășura împreună sub supravegherea doamnei educatoare.

În săptămâna a doua am efectuat testările inițiale.(25. 09. 2007)

Testările finale le-am efectuat în ultima mea săptămână de activitate cu preșcolarii, în data de 29 aprilie 2008.

Locul de desfășurare al experimentului

Cercetarea bazată pe experiment s-a desfășurat la Grădinița cu program normal numărul 1 din localitatea Valu lui Traian, județul Constanța.

Grupa experimentală este grupa ,,Albinuțelor’’, grupa de control este grupa ,,Furnicuțelor’’.

3.4. Aplicarea testelor inițiale și finale

de natură somatică și motrică

Testele somatice cuprind măsurători ce vizează:

Înălțimea

Bustul

Greutatea

Elasticitatea toracică

1. Înălțimea

Măsurarea înălțimii s-a realizat cu ajutorul metrului medical de perete, eleva supusă măsurării a avut o poziție: stând cu spatele drept lipit de peretele cu metrul, călcâiele apropiate,capul drept cu privirea îndreptată spre înainte. Pe creștetul capului am așezat o linie. Datele au fost înregistrate în centimetri.

2. Bustul

Am măsurat lungimea bustului, este distanța între baza gâtului până în dreptul orificiului ombilical, cu ajutorul unui centimetru. De asemeni valorile au fost înregistrate în centimetri.

3. Greutatea

Greutatea este un indicator al creșterii calitative a corpului. Greutatea trebuie raportată la sex, vârstă, înălțime și la starea de nutriție.

Greutatea ,,este un factor care se modifică destul de repede, putând să scadă sau să crească sub influența unor factori ca: alimentația, efortul fizic, tulburări metabolice.’’

Măsurarea grutății s-a realizat cu un cântar medical, iar rezultatele s-au înregistrat în kilograme.

4. Elasticitatea toracică

Măsurarea elasticității toracice a constat în măsurarea grosimii toracice tot cu centimetrul așezat deasupra bustului, pe inspirație cu menținerea aerului în abnee și o expirație totală. Diferența dintre cele două valori obținute, înregistrate tot în centimetri, reprezintă elasticitatea toracică.

Testele motrice cuprind următoarele măsurători:

1. Test pentru evaluarea corectitudinii mișcărilor și a vitezei de execuție.

2. Test pentru evaluarea forței de susținere în regim de echilibru

1. Evaluarea corectitudinii mișcărilor și a vitezei de execuție

,,Definită ca rapiditatea cu care organismul răspunde la comenzi, durata angajării în acțiune, iuțeala cu care se sesizează semnalele și se reacționează.’’

Testul a constat în execuția a 3 sărituri ca mingea de pe loc cu ușoare îndoiri și întinderea genunchilor, brațele îndoite, mâinile pe șolduri. La semnalul ,,minge jos’’, copiii trebuie să se așeze în poziția ghemuit cu brațele încrucișate în jurul genunchilor și capul cu bărbia în piept.

Sunt punctate execuțiile corecte, punctajul fiind acordat astfel:

10 puncte petru execuția corectă a săriturii și reacția cea mai rapidă la comanda educatoarei;

8 puncte pentru locul 2;

7 puncte pentru locul3;

6 puncte pentru locul 4; ș.a.m.d.

0 puncte pentru nereușită;

2. Evaluarea forței de susținere în regim de echilibru

Copiii stau într-un picior stângul sau dreptul după preferință, piciorul liber cu sprijin pe genunchiul celui de bază, cu mânuțele pe șolduri, spatele drept, privirea înainte. Copiii care s-au dezechilibrat și au pus piciorul jos, sunt ,,vânați de vulpe’’.

Sunt punctați cu punctaj maxim adică 10 puncte, copiii care rezistă în poziția ,,cocostârcului’’ minim 10 secunde. Ceilalți sunt punctați în funcție de cum sunt ,,mâncați de vulpe’’, astfel:

Primul/primii 0 puncte

Următorii 1, 2, ,3, 4 …ș.a.m.d.

3.5. Realizarea și aplicarea exercițiilor de dezvoltare fizică armonioasă

Semestrul I

Activitatea 1.(25. 09. 2007)

Testările inițiale

Activitatea 2. (02. 10. 2007)

Tema: Mers organizat în diferite formații, în coloană câte unul, câte doi, în cerc, șerpuit (se execută prin exerciții și minijocul pentru influențarea dezvoltării fizice armonioase și corecte).

Exerciții: 1. Brațe scurte, brațe lungi (din mers)(2×4) (fig.5 Anexa 2)

T1, T3 – îndoirea brațelor cu palmele la umăr;

T2, T4 – ridicarea brațelor sus.

2. Întindem elasticul (2×4) (fig.6 Anexa 3)

T1, T3 – ridicarea brațelor orizontal în față cu palmele

împreunate;

T2, T4 – ducerea brațelor lateral cu închiderea pumnilor.

3. Leagănul (2×4)

T1 – T4 – legănarea brațelor înainte și înapoi cu o ușoară

îndoire a genunchilor.

4. Îndoim genunchii ( 2×4)

T1 – T4 – flexarea concomitentă a genunchilor cu revenire.

Minijoc: Prinde-mă dacă poți

Se lucrează cu întreaga grupă în formație liberă. Se desenează pe sol (mochetă) un cerc mare. Copiii sunt răspândiți prin încăpere, conducătorul jocului dă comanda ,,copii, jucați-vă!’’. Copiii sar și bat din palme spunând ,,prinde-mă dacă poți’’. La comanda ,,copii, păziți-vă’’ conducătorul jocului aleargă să-i prindă. Ei trebuie să intre în cerc și să se ghemuiască. Sunt prinși și eliminați din joc copiii care rămân în afara cercului sau care nu s-au ghemuit.

Activitatea 3.(09. 10. 2007)

Tema: Diferite feluri de mers (pe vârfuri, cu pași mari, cu pași mici)(se execută prin exerciții și minijoc).

Exerciții: 1. Morișca: depărtat stând, brațele îndoite la piept cu pumnii

suprapuși;(2×4) (fig.4 Anexa 2)

T1, T2, T3, T4 – rotarea circulară a pumnilor, accelerând

mișcarea treptat.

2. Uriașii (din mers)(2×4) (fig.12 Anexa 6)

T1, T2 – ridicarea brațelor sus cu ridicare pe vârfuri;

T3, T4 – revenire.

3. Pasul uriașului (2×4)

T1, T3 – pas lung înainte cu flexarea piciorului drept, piciorul

stâng bine întins, palmele pe șolduri, spatele drept,

privirea înainte;

T2, T4 – revenire.

4. Măsurăm cu pași mici de furnică – (4×4) (fig.16 Anexa 8)

T1, T2, T3, T4 – mers cu pași mici, pe o linie trasată, piciorul

drept înaintea piciorului stâng, piciorul

stâng înaintea piciorului drept.

Minijoc: Gâștele

Copiii merg în pas de voie pe linia carcului. La comanda educatoarei „gâște veniți’’, copiii răspund „ga! ga!’’, apoi educatoarea le comandă ,,gâște zburați’’, copiii duc brațele prin lateral sus și le coboară tot prin lateral jos, executând respirații profunde, continuând mersul în cerc.

Activitatea 4. (16. 10 2007)

Tema: Repetarea prin joc a elementelor învățate la activitățile anterioare.

Exercițiile sunt aceleași.

Activitatea 5. (23. 10. 2007)

Tema: Alergare organizată cu plecare și oprire la semnal.

Exerciții: 1. Roata mică (2×4)- Stând depărtat cu brațele îndoite și palmele

la umăr; (fig.7 Anexa 3)

T1, T2 – rotirea brațelor din articulația umărului înainte;

T3, T4 – rotirea brațelor din articulația umărului înapoi.

2. Roata mare (2×4) – Stând depărtat cu brațele lateral.

T1, T2 – rotirea brațelor înainte;

T3, T4 – rotirea brațelor înapoi;

3. Mergem ca soldații (3×4) (fig.13 Anexa 6)

T1 – T4 – mers pe loc cu îndoirea genunchilor, în pas caden-

țat, balansarea brațelor liber pe lângă corp în ca-

dența pașilor.

4. Mergi și bate palmele: Mers cu răsucirea alternativă a trun-

chiului și lovirea palmelor lateral, în dreptul șoldului.

Minijoc: Cursa după mingea rostogolită

Se lucrează pe două subgrupe în formație de coloană câte unul. La capătul fiecărei coloane se află câte un copil care are sarcina permanentă de a rostogoli mingea înainte. Copilul din capul coloanei aleargă după ea, o oprește și o readuce dând-o celui care are sarcina de a o rostogoli, apoi trece în spatele echipei respective. Minijocul continuă. La sfârșit, copilul care rostogolește mingea este schimbat pentru a putea alerga și el după minge.

Reguli: semnalul este dat de educatoare, la care cei doi copii rostogolesc mingea. Se acordă un punct copilului care oprește mingea în timpul rostogolirii (înainte de a se lovi de perete sau înainte de a trece de o linie de demarcație).

Activitatea 6. (06. 11. 2007)

Tema: Alergare pe grupe organizate, cu opriri și întoarceri la semnal

Exerciții: 1. Batem palmele sus (2×4)

T1, T3: – prin săritură depărtat luat cu bătaia palmelor deasupra

capului;

T2, T4: – revenire.

2. Mergem ca soldații (2×4)

3. Mergi și bate palmele (4×4) (fig.29 Anexa 15)

T1 – T4 – mers cu menținerea ritmului prin bătaie din palme.

4. Suntem mici (3×4)

T1, T3 – îndoirea genunchilor și trecere în ghemuit cu sprijin pe

Palme;

T2, T4 – revenire.

5. Sări minge sus tot mai sus (2×4)

T1 – T4 – sărituri pe vârfuri

Minijoc: Întrecerile

Copiii sunt împărțiți în două grupe (după preferințe sau prin numărătoare), apoi se formează perechi de copiii din cele două grupe. Perechile se iau la întrecere prin elergare cu viteză. Pentru aceasta se stabilește o distanță de maxim 15 metri care se marchează prin două stegulețe. La semnalul – unu, doi, trei, prima pereche pornește în viteză până la locul indicat, ocolește stegulețul și se întoarce la capătul șirului său.

Regulile minijocului:

Copiii vor alerga numai la semnal.

Copiii vor ocoli stegulețul din dreptul rândului său și apoi se întoarece tot în viteză.

La sfârșitul jocului copiii se pot întrece câte 5-6 deodată, acest lucru îi binedispune.

Activitatea 7. (13. 11. 2007)

Tema: Alergare cu împrăștiere și regrupare la semnal

Exerciții: 1. Di Căluț! – Stând cu mâinile la piept cu pumnii strânși (3×4);

(fig.2 Anexa 1)

T1, T3 – zvâcnirea coatelor ritmic spre înapoi;

T2, T4 – revenire;

2. Foarfece: stând cu brațele întinse orizontal înainte (4×4)

T1 – T4 – forfecarea ritmică a brațelor în față alternat

3. Sări ca vrăbiuța: stând cu mâinile pe șolduri (3×4)

T1 – T4 – sărituri pe vârfuri pe ambele picioare cu ușoară îndoire a

genunchilor și deplasare înainte;

4. Șurubul: Încrucișat șezând, mâinile pe șolduri (2×4)

T1 – răsucirea trunchiului spre dreapta;

T2 – revenire;

T3 – răsucirea trunchiului spre stânga;

T4 – revenire.

În poziția mâini pe șolduri coatele sunt trase înapoi poziția cor-

pului menținându-se drept.

Minijoc : Vulpea și puișorii

Într-o parte a terenului de joc stau ,,puișorii’’ în formație de cerc. În partea opusă cercului, se trasează o linie ce marchează locul de retragere a puișorilor.

La semnalul educatoarei, toți copiii își acoperă ochii cu mâinile și așteaptă începerea jocului. Copiii nu au voie să privească printre degete. Educatoarea se apropie încet de un copil din cerc și-l atinge ușor pe umăr. Copilul respectiv va juca rolul vulpii și nu va avea voie să se demaște, el trebuie să fie șiret ca o vulpe.

Educatoarea sau conducătorul minijocului dă semnalul ,,începeți!’’.

Copiii iau mâinile de la ochi, se risipesc prin spațiul de joc și mirați întreabă: ,,Vulpe unde ești?’’. După ce întrebarea a fost rostită, ,,vulpea’’ se repede să prindă ,,puișorii’’, iar ei se apără alergând spre căsuța lor.

Minijocul se repetă, dar de fiecare dată, conducătorul va alege alt copil să joace rolul ,,vulpii’’.

Prin acest minijoc se consolidează deprinderea de a alerga în direcții diferite cu grupare la locul indicat și la semnal.

Activitatea 8. (20. 11. 2007)

Tema: Alergare cu ocolirea obstacolelor

Exerciții: 1. Bate toba (3×4) (fig.31 Anexa 16)

T1, T2, T3, T4 – ridicarea brațelor alternativ și ritmic la orizontal

imitând bătaia tobei;

Depărtat stând, brațele cu coatele bine întinse, mișcarea localizându-se cu precădere în articulația umerilor.

2. Uriașii și piticii (2×4) (fig.12 Anexa 6)

T1, T2 – ridicarea brațelor sus cu ridicarea pe vârfuri;

T3 – îndoirea genunchilor cu sprijin în ghemuit;

T4 – revenire.

3. Clopotul (2×4) (fig.23 Anexa 12)

T1, T2 – îndoirea laterală a trunchiului spre stânga;

T3, T4 – îndoirea laterală a trunchiului spre dreapta.

4. Ploaia (2×4)

T1, T3 – trecere în ghemuit și lovirea podelei cu degetele;

T2, T4 – redresarea trunchiului cu întinderea genunchilor și

ridicarea zvăcnită a brațelor sus.

Minijoc: Cursa cu obstacole

Copiii sunt împărțiți în trei grupe: grupa iepurașilor, grupa fluturașilor și grupa rândunelelor. Pe spațiul de lucru (mochetă) se desenează în fața fiecărei grupe o cărare lată de 20 cm. și lungă de 2 m. Pe această porțiune copiii vor alerga. Se vor așeza apoi pe băncuțe lungi de 2 m. Înainte de a se urca pe băncuță, fiecare copil va lua câte un cub cu nisip în mâini și va traversa ,,puntea’’ cu mâinile întinse lateral și cu cuburile așezate în palme. La capătul ,,punții’’ vor lăsa cuburile jos alergând înconjurând 3 stegulețe ce vor avea între ele distanțe de jumătate de metru. În cazul în care un copil greșește la efectuarea unui element, reia cursa.

Activitatea 9. (27. 11. 2007)

Tema: Mersul în echilibru înainte pe o linie trasată pe sol

Exerciții: 1. Privim cerul – depărtat stând (2×4)

T1, T3 – ducerea brațelor sus cu încleștarea degetelor, privirea

spre mâini, capul lăsat spre spate;

T2, T4 – revenire.

2. Să înotăm – depărtat stând (3×4) (fig.11 Anexa 5)

T1 – ridicarea brațelor la piept;

T2 – întinderea brațelor înainte;

T3 – ducerea brațelor lateral;

T4 – revenire.

3. Mersul berzei – mâinile pe șolduri(3×4)(fig.15 Anexa 7)

T1 – Îndoirea genunchiului drept la ;

T2 – revenire;

T3 – îndoirea genunchiului stâng la

T4 – revenire.

Exercițiul se execută cu spatele drept, coatele spre înapoi, mâinile așezate pe șold cu degetele mari spre spate. Îndoirea genunchilor cu vârful viciorului îndreptet în jos. Așezarea tâlpii pe sol se face prin rulare de pe pingea spre călcâi.

4. Scoatem dopul (3×4) (fig.32 Anexa 16)

T1 – răsucirea trunchiului spre dreapta;

T2 – revenire;

T3 – răsucirea trunchiului spre stânga;

T4 – revenire cu zvâcnirea brațelor sus;

Exercițiul se execută din poziția stând încrucișat. În poziția inițială, se urmărește ținuta dreaptă a spatelui, ca și poziția coatelor care se vor ține lipite de corp. La T4, în momentul zvâcnirii brațelor, copiii strigă ,,bum’’, ,,poc’’ sau ,,dopul a ieșit’’, acest lucru îi distrează pe copii.

Minijoc: Dansatorul pe sârmă

Pe suprafața de joc este trasată o linie de 2,5 – 3 m lumgime care reprezintă o sârmă. Educatoarea va da fiecărui ,,dansator’’ câte o sarcină de îndeplinit: să meargă ,,pe sârmă’’ în poziție dreaptă, cu capul ridicat și privirea înainte, să ducă pe cap o carte, o farfurie de plastic, lemn, să meargă ca barza, să plimbe pungile, baloanele, etc (echilibru)

Fiecare ,,dansator’’ este aplaudat după terminarea reprezentației.

Activitatea 10. (04. 12. 2007)

Tema: Consolidarea temei de la ativitatea 8.

Exerciții: 1. Priviți fulgii de nea! (2×4) Aceleași mișcări ca la ,,Privim

cerul’’.

2. Foarfece (3×4)

3. Sări ca vrăbiuța (3×4)

4. Legănăm păpușa (2×4) (fig.22 Anexa 11)

T1 – răsucirea trunchiului spre dreapta;

T2 – revenire;

T3 – răsucirea trunchiului spre stânga;

T4 – revenire.

Exercițiul se execută din poziția depărtat stând cu brațele îndoite în față cu palmele suprapuse în sus sau în jos. Mișcarea de răsucire se localizează numai în talie, tălpile rămân fixe pa sol.

Minijocul același ca la activitatea 8.

Activitatea 11. (11. 12. 2007)

Tema: Mersul în echilibru pe plan ridicat, coborâre prin săritură în

adâncime

Execiții: 1. Sus-jos și stânga-dreapta (2×8) – Depărtat stând, mâinile pe

Șolduri.

T1 – capul aplecat spre spate, privirea în sus;

T2 – revenire;

T3 – bărbia în piept, privirea în jos;

T4 – revenire;

T5 – capul și privirea spre stânga;

T6 – revenire;

T7 – capul și privirea spre dreapta;

T9 – revenire.

2. Întindem rufele (2×4) (fig.10 Anexa 5)

T1, T3 – ducerea brațelor sus, împreunarea palmelor;

T2, T4 – depărtarea brațelor oblic sus.

3. Pompa (3×4)

T1, T3 – flexarea genunchilor; T2, T4 – revenire.

4. Pisica se întinde (2×4) – sprijin ghemuit.

T1, T3 – întinderea genunchilor;

T2, T4 – revenire în sprijin ghemuit.

Minijoc: Ai grijă pe unde calci

Copiii sunt împărțiți în două grupe și stau pe o ,,insuliță’’(un cerc desenat pe mochetă), ca să ajungă pe malul celălalt trebuie să treacă ,,puntea’’, apoi la capătul punții să sară de pe o piatră pe alta (tot cercuri desenate). Plecarea primului copil din fiecare grupă se face la start. Câștigă grupa copiilor care au trecut cel mai repede puntea, dar care au executat și corect.

Următorul copil pleacă numai după ce cel de dinainte a ajuns îm siguranță pe celălalt mal.

Travarsarea punții se face cu mers în echilibru cu pași mici, brațele desfăcute în lateral, la capătul ,,punții’’, săritura în adâncime se execută cu palmele pe șolduri și în interiorul primului cerc, săriturile ,,din piatră în piatră’’ se execută la fel.

Activitatea12. (08. 01. 2008)

Tema: Alergare și aruncare cu bulgări de zăpadă la țintă.

Exerciții: 1. Sări minge sus (3×4)

2. Batem palmele sus (2×4)

3. Batem palmele jos (2×4)

4. Măsurăm cu pași de uriaș.(3×4)

Minijoc: Aruncă la țintă!

Activitatea se desfășoară în curtea grădiniței deoarece este zăpadă și este soare, condițiile climaterice ne permit.

Se așează un panou cu un cerc desenat pe el, la o distanță de 3 metri. Copiii îmbrăcați corespunzător, cu fulare și mănuși, modelează bulgări de zăpadă cu care trebuie să lovească ținta. Distanța dintre copii și cerc va fi mărită progresiv.

Activitatea 13. (15. 01. 2008)

Tema: Dans popular ,,Hora la români’’

Exerciții: 1. Privește sus (3×4) (fig.8 Anexa 4)

T1 – ridicarea brațelor prin lateral sus

T2 – încleștarea degetelor și întoarcerea palmelor în sus;

T3 – îndoirea capului înapoi, privirea în sus;

T4 – revenire.

2. Elasticul (5×2) – stând ușor depărtat cu mâinile la piept;

(fig.6 Anexa3)

T1 – întinderea energică a brațelor lateral;

T2 – revenire.

3. Plici-plici (4×4) – stând cu picioarele depărtate, brațele întinse

înainte;

T1, T2 – bătaia palmelor în față;

T3, T4 – bătaia palmelor în spate;

4. Prindem genunchii (3×4) – Stând

T1 – ridicarea genunchiului la orizontală și prinderea lui cu

ambele mâini;

T2 – revenire;

T3 – ridicarea celuilalt genunchi și prinderea lui;

T4 – revenire.

5. Sări minge sus tot mai sus

Joc muzical cu pași și elemente de dans popular: ,,Hai să dăm mână cu mână’’

Activitatea 14. (22. 01. 2008)

Tema: Alergare cu pendularea gambei înapoi. Alergare cu genunchii la

Piept.

Exerciții: 1. Privim cerul (3×4)

2. Privește la stânga – dreapta (3×4)

3. Întindem rufele (3×4)

4. Sări în lături (2×8) – stând cu mâinile pe șolduri;

(fig.19 Anexa 10)

T1 – T8 – săritură pe vârfuri pe loc alternat cu săritură cu

deplasare laterală.

5. Trânge genunchiul la piept (3×4) – șezând cu sprijin înapoi;

(fig.25 Anexa 13)

T1, T3 – îndoirea genunchilor la piept;

T2, T4 – revenire.

Joc muzical:,,Bate vântul frunzele’’

,,Hai să dăm mână cu mână!’’- repetare.

Activitatea 15 (29. 01. 2008)

Tema: Consolidarea deprinderii de alergare cu pendularea gambei înapoi și

cu genunchii la piept.

Exerciții: 1. Priviți după fulgii de nea!(3×4)

2. Bate toba!(3×4)

3. Uriașii și piticii (4×4)

4. Tăiatul lemnelor (3×4) – stând depărtat; (fig.27 Anexa 14)

T1 – ducerea brațelor înainte cu încleștarea palmelor;

T2 – ridicarea brațelor sus;

T3 – îndoirea trunchiului cu ducerea brațelor jos;

T4 – revenire.

Minijoc concurs – parcurs aplicativ al unor elemente învățate (Alergare cu ocolire de obstacole, mersul în echilibru pe plan ridicat, săritura în adâncime, aruncarea la țintă și mersul pe vârfuri cu pași mici).

Semestrul II

Activitatea 16 (12. 02. 2008)

Tema: Săritura liberă de pe loc, cu desprindere de pe ambele picioare și de

pe un picior

Exerciții: 1. Privește sus (4×2)– depărtat stând; (fig.8 Anexa 4)

T1 – ducerea brațelor sus cu încleștarea degetelor, privirea

spre mâini, capul pe spate;

T2 – revenire.

2. Locomotiva – stând cu brațele îndoite lângă corp cu pumnii

strânși; (fig.9 Anexa 4)

T1 – T4 – rotarea alternativă a brațelor pe lângă corp;

3. Sări minge, minge jos!(3×4) – stând, mâinile pe șolduri;

(fig.14 Anexa 7)

T1, T2, T3 – sărituri pe vârfuri pe ambele picioare;

T4 – ghemuire.

4. Legănăm păpușa.(3×4)

5. Mirosim floarea – inspirare profundă cu expirarea aerului ;

Minijoc: ,,Atinge clopoțelul!’’

Copiii se împart în două subgrupe, o grupă de copii mai înalți și una din copiii mai scunzi. În fața celor două subgrupe la distanță de 2 m se întinde o sfoară. De sfoară se atârnă doi clopoței, la o înălțime de 10 centimetri peste înălțimea copilului cu mâna ridicată sus. La semnal, primii doi copii aleargă spre clopoțel, execută săritura cu desprindere de pe ambele picioare și ating cu mâna clopoțelul. Celalți copii aplaudă reușitele colegilor. Când toți copiii au executat săritura cu atingerea clopoțelului, jocul se reia, dar se schimbă brațul cu care se atinge clopoțelul.

Activitatea 17 (19. 02. 2008)

Tema: Săritura liberă de pe loc, cu desprindere de pe ambele picioare și cu

întoarcere

Exerciții: 1. Întindem elasticul (4×2) – depărtat stând; (fig.6 Anexa 3)

T1 – ridicarea brațelor orizontal cu palmele împreunate;

T2 – ducerea brațelor lateral cu închiderea pumnilor;

2. Sări înainte și înapoi (3×4) – stând cu mâinile pe șolduri;

(fig.18 Anexa 9)

T1, T3 – săritură pe vârfuri cu ușoară flexare a genunchilor

și deplasare înainte;

T2, T4 – săritură pe vârfuri cu ușoară flexare a genunchilor

și deplasare înapoi.

În poziția mâinilor pe șolduri, coatele sunt trase înapoi iar săritura se execută elastic pe vârfuri.

3. Șurubul (4×4) – mâinile pe șolduri, încrucișat șezând, corpul

drept. (fig.28 Anexa 14)

T1 – răsucirea trunchiului spre stânga;

T2 – revenire;

T3 – răsucirea trunchiului spre dreapta;

T4 – revenire.

4. Bicicleta (3×4) – culcat; (fig.33 Anexa 16)

T1 – T4 – îndoirea alternativă a genunchilor la piept cu

pedalarea circulară.

Se execută 4 pedalări, apoi se revine la poziția inițială de sprijin pe sol, se trage aer în piept și se trece la o nouă execuție.

Minijoc: Vulpe dormi?

Se fixează căsuța iepurașilor, vizuina vulpii, în părțile opuse ale sălii. Se alege un copil mai vioi care va deține rolul vulpii, ceilalți se vor grupa în colțul iepurașilor.

În fața vizuinii vulpii, se traseză o linie cu creta pe sol, ce reprezintă gardul vulpii, acesta fiind locul până unde vor putea avansa iepurașii, fără a trece peste el. La semnalul educatoarei ,,porniți’’ iepurașii ies din căsuța lor, sărind cu desprindere de pe ambele picioare și cu mâinile în dreptul urechilor pentru a imita iepurașii, până la gardul vulpii. Când ajung la ,,gard’’, ei întreabă ,,Vulpe dormi?’’ Vulpea răspunde: ,,Sunt treză și vă prind’’repezindu-se spre iepurași. Iepurașii se întorc prin săritură și se întorc cât pot de repede la căsuța lor tot prin sărituri. Copiii prinși sunt luați de vulpe în vizuina ei.

Când se repetă jocul rolul vulpii va fi jucat de un alt copil.

Activitatea18 (26. 02. 2008)

Tema: Consolidarea elementelor învățate la activitățile 16 și 17

Exerciții: 1. Privește sus! (4×2)

2. Sări minge sus! (2×8)

3. Batem palme sus și jos (4×4)

4. Morișca

5. Umflă balonul!

Minijoc liniștitor: Mingea frige

Copiii stau în cerc, apropiați umăr la umăr. Unul dintre ei ține în mână o minge. La semnalul educatoarei ,,începeți’’, mingea se trece din mână în mână cât mai repede, fără să fie scăpată. Copiii trebuie să fie foarte atenți, pentru că în timp ce copiii plimbă mingea educatoarea la un moment dat va spune ,,mingea frige’’. Copilul în mâna căruia se găsește mingea trebuie să-i dea drumul jos, altfel este sancționat cu scoaterea lui din joc pentru un tur. Minijocul se repetă de 3-4 ori.

Activitatea 19 (04. 03. 2008)

Tema: Săritura în lungime de pe loc

Exerciții: 1. Privim după fluturi (3×4) – Stând cu mâinile pe șolduri

T1 – ridicarea capului cu privirea în sus;

T2 – revenire;

T3 – bărbia în piept;

T4 – revenire.

2. Sări într-un picior (2×4) – stând cu mâinile pe șolduri

T1 – T4 – săritură alternativă pe un picior.

3. Ne răsucim (3×4) – depărtat stând cu mâinile pe șolduri

T1, T2 – răsucirea trunchiului spre dreapta;

T3, T4 – răsucirea trunchiului spre stânga.

4. Hopa (3×4)– stând; (fig.30 Anexa 15)

T1, T3 – legănarea brațelor înapoi cu aplecarea trunchiului și

îndoirea brațelor;

T2, T4 – ridicarea zvâcnită a brațelor sus cu redresarea trun-

chiului și îndoirea genunchilor.

Minijoc: De pe o moviliță pe alta

Copiii sunt împărțiți în două echipe, egale ca număr, așezate pe șiruri, înapoia liniei de plecare, ei au rolul de broscuțe. Restul terenului de joc, dincolo de linia de plecare, reprezintă ,,mlaștina’’ pe care, din loc în loc, la distanțe mici se desenează 8 cercuri, câte 4 în dreptul fiecărei echipe.

La comanda educatoarei, primii din fiecare echipă sar pe prima ,,moviliță’’, apoi pe celelalte. Se urmărește executarea corectă a săriturii în lungime. După ce au sărit pe toate movilițele, copiii se întorc la linia de plecare îi ating pe umăr pe următorii, care continuă jocul.

Activitatea 20 (11. 03. 2008)

Tema: Aruncarea și prindere mingii cu ambele mâini sus – jos

Exerciții: 1. Privim după fluturi (3×4)

2. Mergi și bate palmele (4×4); (fig.29 Anexa 15)

T1 – T4 – mers cu răsucirea alternativă a trunchiului și lovirea

palmelor lateral. Lovirea se va executa în dreptul

șoldului.

3. Pisica se întinde (3×4) – sprijin ghemuit

T1, T3 – întinderea genunchilor;

T2, T4 – revenire.

La întinderea genunchilor, capul cade înainte fără să se contracte mușchii cefei. Tălpile și palmele rămân fixe pe sol.

4. Bicicleta (4×4)

Minijoc: Cine prinde mingea

Educatoarea aruncă mingea în sus. Copiii cu brațele întinse sus și cu trunchiul extins, încearcă să o prindă. Dacă mingea cade un copil o aduce înapoi și jocul continuă.

Activitatea 21 (18. 03. 2008)

Tema: Aruncarea și prinderea cu ambele mâini înainte-înapoi

Exerciții: 1. Desfacem aripile (3×4) – stând cu mâinile la umăr

T1, T3 – ducerea brațelor sus;

T2, T4 – revenire.

2. Foarfece (3×4) – stând cu brațele întinse orizontal înainte;

T1 – T4 – forfecarea ritmică a brațelor în față alternat.

3. Cercuri cu piciorul (2×8) – stând cu mâinile pe șolduri;

(fig.17 Anexa 9)

T1 – T4 – descrierea unui cerc pe sol cu piciorul stâng;

T4 – T8 – descrierea unui cerc pe sol cu piciorul drept.

4. Legăm șiretul (2×4) – depărtat stând; (fig.20 Anexa 10)

T1, T3 – îndoirea și răsucirea trunchiului spre dreapta, ducerea

brațelor și atingerea vârfului piciorului drept cu palmele;

T2, T4 – îndoirea trunchiului spre stânga, ducerea brațelor și

atingerea vârfului piciorului stâng cu palmele.

5. Sări minge sus! (2×4)

Minijoc: Mingea călătoare

Grupa de copii este împărțită în două subgrupe și încolonate pe două rânduri. În fața fiecărui rând se găsește un copil mai energic cu o minge în mână. La semnalul educatoarei acești copii aruncă mingea unui copil din rândul lui, care o prinde și o aruncă înapoi.

Activitatea 22 (25. 03. 2008)

Tema: consolidarea deprinderii de aruncare și prindere cu ambele mâini

sus-jos, înainte-înapoi.

Se utilizează exercițiile și minijocurile de la activitățile 20 și 21.

Activitatea 23 (01. 04. 2008)

Tema: Aruncarea cu o mână de la umăr la țintă fixă;

Exerciții: 1. Pendulăm capul (3×4) – stând cu mâinile pe șolduri

T1 – înclinarea capului spre stânga;

T2 – revenire;

T3 – înclinarea capului spre dreapta;

T4 – revenire.

2. Roata mică (3×4)

3. Roata mare (3×4)

4. Pompa (4×4)

Minijoc: Ochește

Se lucrează cu două subgrupe aliniate pe două rânduri, una în spatele alteia, în fața unei linii trasate pe sol. În fața rândurilor se găsesc țintele așezate la distanță de 1 metru și jumătate pentru mâna dreaptă și la 1 metru pentru mâna stăngă. La semnal, primul rând execută aruncarea cu mâna dreaptă, ridică mingea și o predau rândului următor. Se consideră ochitori buni copiii care au țintit cu ambele mâini.

Activitatea 24 (08. 04. 2008)

Tema: Alergare cu mers în echilibru pe un spațiu redus, săritura în adânci-

me și aruncarea mingii la coș – parcurs aplicativ;

Exerciții: 1. Rotim capul – stând cu mâinile pe șolduri rotirea capului ușor;

2. Întindem rufele (3×4)

3. Măsurăm cu pași de furnică (2×8)

4. Măsurăm cu pași de uriaș (1×8)

5. Șurubul (3×4)

Minijoc. Cursa toboșarilor

Copiii sunt împărțiți în două subgrupe, în coloană câte unul în fața unei linii de plecare.

Terenul de joacă este amenajat astfel: La 2 metri de linia de plecare, spațiu ce trebuie parcurs prin alergare, este așezată o bancă de 20cm lățime și 2m lungime, pe care copiii trebuie să treacă în echilibru, la capătul băncii este desenat un cerc in interiorul căruia vor executa săritura în adâncime, iar lângă cerc este o minge și la 1m distanță un coș în care vor arunca mingea. La sfârșitul cursei, cei care au executat corect vor bate toba pentru a anunța plecarea celuilalt copil din grupa sa.

Activitatea 25 (15. 04. 2008)

Tema: Dezvoltarea îndemânării cu accent deosebit pe viteza de reacție

Exerciții: 1. Privim după fluturi (3×4)– brațele îndoite la frute depărtat

stând; (fig.26 Anexa 13)

T1, T3 – răsucirea trunchiului alternati stânga-dreapta;

T2, T4 – revenire.

2. Tăiatul lemnelor (3×4); (fig.27 Anexa 14)

3. Apucă vârfurile(3×4) – șezând; (fig.34 Anexa 17)

T1,T3 – îndoirea brațelor la piept cu pumnii strânși; aplecarea

trunchiului cu întinderea brațelor la vârfurile picioarelor

alternativ stângul-dreaptul;

T2, T4 – revenire.

4. Lumânarea mică (3×4) – culcat cu sprijinul palmelor pe sol;

T1 – T4 – ridicarea picioarelor la vertical;

Ridicarea picioarelor la vertical se va face cu genunchii și vârfurile întinse, mișcarea localizăndu-se în articulația coapselor. În timpul exercițiului capul rămâne relaxat pe sol. După fiecare exercițiu se vor executa 2-3 respirații profunde.

Minijoc: Atenție!

Minijocul se desfășoară cu întreaga grupă de copii. Ei stau așezați în formă de cerc. În fața fiecărui copil se află un obiect: o jucărie, un cub etc. În mijlocul cercului va sta un copil care se mișcă în cerc. Acesta încearcă să pună mâna pe unul din obiecte. Copilul în fața căruia se află respectivul obiect, trebuie să fie foarte atent, să-l ridice înainte să-i fie atins sau luat. După aceea copilul pune obiectul la loc.

Minijocul cere din partea copiilor multă atenție și îndemânare, de aceea cel din mijloc trebuie să-i antreneze în special pe copiii care nu dovedesc asemenea calități.

Capitolul 4

Analiza și interpretarea rezultatelor

obținute în urma realizării testărilor

4.1. Analiza și interpretarea datelor obținute la testele somatice

Cunoașterea particularităților anatomo-fiziologice ale copiilor preșcolari, constituie o condiție absolut necesară pentru buna desfășurare a actvităților de educație fizică în grădinița de copii.

Pe baza cunoașterii acestor particularități, educatoarea poate folosi în mod judicios mijloacele, metodele și procedeele variate ale educației fizice

De la naștere și decursul întregii vieți, organismul uman este supus modificărilor, funcțiile diferitelor organe se perfecționează în timp.

Datele obținute în urma experimentului oglindesc gradul de eficiență al utilizării diversificate al exercițiilor fizice, combinate cu minijocuri. Prelucrarea datelor experimentale prin procedee statistice, conduce la confirmarea ipotezei, la stabilirea adevărului științific.

După efectuarea testării inițiale și finale privind dezvoltarea fizică și dezvoltarea motrică am trecut la înregistrarea datelor obținute în tabele, respectiv: – tabelul 1 – rezultatele testelelor somatice inițiale și finale – grupa

de experiment;

tabelul 2 – rezultatele testelelor somatice inițiale și finale – grupa

de control;

tabelul 3 – rezultatele testelor motrice inițiale și finale – grupa de

experiment

tabelul 4 – rezultatele testelor motrice inițiale și finale – grupa de

control.

Teste somatice

Grupa de experiment – Grupa ,,Greierașilor’’

Grădinița cu program normal Nr. 1 Valu lui Traian

Tabelul 1

Teste somatice

Grupa de control – Grupa ,,Furnicuțelor’’

Grădinița cu program normal Nr. 1 Valu lui Traian

Tabelul 2

Teste motrice

Grupa de experiment – Grupa ,,Greierașilor’’

Tabelul 3

Teste motrice

Grupa de control – Grupa ,,Furnicuțelor’’

Tabelul 4

Datele obținute în urma testării inițiale ne indică eșantioane asemănătoare din punct de vedere fizic și motric. Mediile aritmetice sunt reprezentative pentru șirurile de date, iar coeficientul de variabilitate ne arată că eșantioanele sunt omogene.

Tabelul 5 – Dinamica valorilor de la testarea inițială către testarea finală

Grupa de experiment

Tabelul 6 – dinamica valorilor de la testarea inițială către testarea finală

Grupa de control

Greutatea, indicator determinat genetic, dar care poate fi influențat în mică măsură de practicarea exercițiilor fizice, ne indică o creștere de la testarea inițială către cea finală cu 3.36 kg pentru eșantionul de experiment și 1.28 kg pentru grupa de control.

Mediile aritmetice se înscriu în normalitate comparativ cu datele din literatura de specialitate, ceea ce ne permite să apreciem că eșantioanele sunt normal dezvoltate pentru această vârstă. Remarcăm totuși la eșantionul martor că valoarea mediei este puternic influențată de o valoare (29 kg), subiectul fiind caracterizat ca supraponderal.

Din analiza datelor (tabelul nr.5 și tabelul nr.6), reiese că ambele eșantioane au un grad de omogenitate medie, omogenitatea tinzând să crească spre testarea finală la eșantionul de experiment.

Pentru indicatorul înălțime, se remarcă o creștere pentru grupa de experiment de 3.08 cm comparativ cu eșantionul martor, unde creșterea este de 2.44 cm (tabel nr.5 și tabel nr.6).

Perimetru toracic

Pentru acest indicator s-au înregistrat trei parametri: inspirație, expirație și elasticitate toracică. Acest parametru poate fi puternic influențat de practicarea exercițiilor fizice.

Se remarcă o omogenitate medie, creșterile pentru elasticitatea toracică fiind de 0,36 cm pentru grupa de experiment și de 0,30 cm pentru grupa de control.

Reprezentarea comparativă a rezultatelor obținute la cele două testări, la ambele grupe – pentru indicatorul somatic înălțime.

Reprezentarea comparativă a rezultatelor obținute la cele două testări, la ambele grupe – pentru indicatorul somatic bust.

Reprezentarea comparativă a rezultatelor obținute la cele două testări, la ambele grupe – pentru indicatorul somatic greutate.

Reprezentarea comparativă a rezultatelor obținute la cele două testări, la ambele grupe – pentru indicatorul somatic perimetrul toracic.

Reprezentarea comparativă a datelor, cu ajutorul histogramelor ne ajută să vizualizăm mai ușor diferențele, atât între testarea inițială și cea finală in interiorul grupei, fie ea de experiment sau de control, dar și între cele două grupe.

Raportând datele obținute la particularitățile de vârstă de 4 – 6 ani, putem aprecia că subiecții participanți la experiment se încadrează la nivelul baremelor normale de dezvoltare.

4.2.Analiza și interpretarea datelor obținute la testele motrice

Pentru dezvoltarea motrică s-au avut în vedere teste care să demonstreze influența utilizării unei serii de exerciții și minijocuri, pentru dezvoltarea fizică armonioasă și corectă a preșcolarilor. Astfel am folosit:

1.Testul pentru evaluarea corectitudinii mișcărilor și a vitezei de execuție

2. Testul pentru evaluarea forței de susținere în regim de echilibru.

Testul pentru evaluarea corectitudinii mișcărilor și a vitezei de execuție

Se constată o creștere pentru grupa de experiment de 2.16 puncte acumulate în urma testului, comparativ cu grupa de control unde creșterea este de 1.56 puncte.

Testul pentru evaluarea forței de susținere în regim de echilibru

Din datele înregistrate în urma aplicării testului inițial și final la ambele grupe, se observă o creștere de 3.04 puncte pentru grupa de experiment și de doar 2.16 puncte pentru grupa de control.

Diferențele nu sunt foarte mari, dar se constată o creștere mai mare la grupa de experiment.

Comparând punctajele totale obținute pentru cele două teste constatăm că este o creștere de 5.20 puncte între testarea inițială și cea finală în cadrul grupei de experiment și o creștere de doar 3.72 puncte între testarea inițialî și cea finală în cadrul grupei de control.

Tabelul 7 Dinamica valorilor de la testarea motrică inițială către cea finală:

Grupa de experiment

Tabelul 8 Dinamica valorilor de la testarea motrică inițială către cea finală:

Grupa de control

Tabelul 9 Punctaj total obținut la cele două testări – valori comparative între

grupa de experiment și grupa de control

Reprezentarea grafică ale valorilor obținute de cele două grupe arată astfel:

Se observă astfel mai clar, că deși rezultatele obținute de grupa de control la testările inițiale sunt mai bune, totuși la testarea finală, grupa de experiment are valori mai crescute.

Concluzii

Concluzii și propuneri

La vârsta preșcolară activitățile de educație fizică și sport practicate regulat ajută la creșterea și dezvoltarea armonioasă a organismului copiilor, asigură un raport optim între statură și greutate, favorizează construcția osoasă, permit o bună dezvoltare a inimii, plămânilor și mușchilor. Din ativitatea experimentală realizată, am constatat că nevoia de mișcare a copiilor la vârsta de 4-6 ani este foarte mare. Ei știu să meargă, să sară, să se cațere, să alerge, sunt capabili să învețe jocuri, cântece, să se concentreze asupra câteorva lucruri, mai ales asupra celor care îi amuză.

Ținând cont de această constatare, am abordat activitățile de educație fizică într-o manieră distractivă. Astfel, i-am antrenat în diverse minijocuri care presupun mișcare, iar ei au fost mult mai cooperanți decât dacă i-am fi obligat să facă gimnastică la comandă: ,,atenție, sus mâinile”, ,,sări pe loc”etc. În loc de acestea le-am spus: ,, hai, să zburăm ca păsărelele”, ,,agitați-vă aripile, săriți”!

La vârsta de 3-4 ani copiii învață să execute exerciții simple, acestea ajutându-i să-și coordoneze mișcările, să capete stabilitate, să-și mențină poziția corectă a coloanei vertebrale, să-și dezvolte simțul direcției și al distanței, precum și atenția.

Activitățile de educație fizică și sport au fost introduse în grădiniță pentru că se cunoșteau efectele lor benefice atât asupra dezvoltării fizice a copiilor cât și a celor psihice: îi ajută să se maturizeze emoțional, relaționează mai bine cu cei de o vârstă cu ei, le dezvoltă simțul tactic și solidaritatea. De asemenea, sportul este benefic pentru copiii timizi, închiși în ei, care în acest fel își pot ,,manifesta” personalitatea.

Practicarea activităților de educație fizică și sport se face fără a exagera, în ceea ce privește volumul și intensitatea acestora, ținând cont de particularitățile individuale și de vârstă ale copiilor.

În activitatea experimentală cu grupa de experiment, grupa ,,Greierașilor”, am abordat o serie de exerciții fizice pentru dezvoltarea fizică armonioasă și corectă a preșcolarilor și deasemeni o serie de minijocuri.

Programul realizat special pentru această grupă ne-a facilitat obținerea unor rezultate pozitive și confirmarea ipotezei de lucru.

Rezultatele testărilor finale arată evoluția tuturor valorilor atât la testele somatice cât și la cele motrice.

Analiza rezultatelor la testele motrice demonstrează eficiența aplicării diversificate a exercițiilor fizice și a minijocurilor și influența lor asupra dezvoltării fizice armonioase și corecte a preșcolarilor.

Concluzia finală este că: se poate influența creșterea și dezvoltarea fizică armonioasă și corectă a copiilor preșcolari printr-o serie de exerciții fizice atent selecționate, adaptate și create, diversificate și dozate corespunzător nivelului de pregătire și particularităților de vârstă ale copiilor.

Anexa 1

Fig. 1 Batem palmele în față

Fig. 2 Di căluț ! Fig. 3 Împingem

Anexa 2

Fig. 4 Morișca

Fig. 5 Brațe scurte, brațe lungi

Anexa 3

Fig. 6 Întindem elasticul

Fig. 7 Roata mică, roata mare

Anexa 4

Fig. 8 Privește sus !

Fig. 9 Locomotiva

Anexa 5

Fig. 10 Întindem rufele

Fig. 11 Să înotăm !

Anexa 6

Fig. 12 Uriașii și piticii

Fig. 13 Mergam ca soldații

Anexa 7

Fig. 14 Sări minge, minge jos!

Fig. 15 Mersul berzei

Anexa 8

Fig. 16 Sări minge sus tot mai sus

Fig. 16 Măsurăm cu pași mici de furnică

Anexa 9

Fig. 17 Cercuri cu piciorul

Fig.18 Sări înainte și înapoi

Anexa 10

Fig. 19 Sări în lături

Fig. 20 Legăm șireturile

Anexa 11

Fig. 21 Pendulul

Fig. 22 Legănăm păpușa

Anexa 12

Fig. 23 Clopotul

Fig. 24 Apucă vârfurile

Anexa 13

Fig. 25 Trage genunchii la piept

Fig. 26 Privim după fluturi

Anexa 14

Fig. 27 Tăiatul lemnelor

Fig. 28 Șurubul

Anexa 15

Fig. 29 Mergi și bate palmele

Fig. 30 Hopa

Anexa 16

Fig. 31 Toba

Fig. 32 Scoatem dopul

Fig. 33 Bicicleta

Anexa 17

Fig. 34 Apucă vârfurile

Fig. 35 Bate genunchiul

Fig 36. Bate palme sub genunchi

Anaxa 18

Anexa 19

Anexa 20

Anexa 21