Disputarea Sferelor de Influență în Orientul Mijlociu

=== [anonimizat]-462-Zoican Georgian – Disertatie ===

ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII „MIHAI VITEAZUL”

MASTER

Specializarea „Analiză Integrată de Intelligence”

LUCRARE DE DISERTAȚIE

„Disputarea sferelor de influență în Orientul Mijlociu

Iran (Șia) – Arabia Saudită (Sunna)”

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

Prof. Univ. Dr. Cristian BARNA

ABSOLVENT

Slt. Georgian ZOICAN

BUCUREȘTI

-2016-

CUPRINS

Introducere – Situația socio-geografică actuală

Potrivit statisticilor (2016), pe întreg globul se află 1,6 miliarde de musulmani, 85 % dintre aceștia fiind sunniți. Ei sunt răspândiți pe toată suprafața lumii – din Maroc până în Indonezia – și reprezintă religia dominantă în Africa de Nord și Orientul Mijlociu.

Șiiții sunt majoritari doar în Iran, Irak, Azerbaijan și Bahrain, dar există un număr semnificativ de populație șiită și în Yemen, Liban, Kuweit, Siria, Afganistan, India, Pakistan, Turcia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Qatar. ,

Precizare: Cu toate că în Irak majoritari sunt șiiții, acest stat s-a aflat sub conducerea sunnită exercitată de dictatorul Saddam Hussein, pentru 24 de ani. În tot acest timp, milițiile șiite care activează în Irak au avut de suferit, fiind asuprite în mod brutal.

CAPITOLUL I – ÎNCEPUTUL DIVERGENȚELOR SECTARE

Istoricul conflictului

Divergențele dintre sunniți și șiiți datează din perioada imediat următoare morții Profetului Mohamed, în anul 632, care nu și-a stabilit un succesor, ceea ce a condus la o divizare a acestei lumi, aflată la momentul respectiv în plină expansiune.

Motivul neînțelegerilor dintre cele două ramuri ale religiei musulmane este reprezentat de convingerile fiecărei tabere legate de cine ar fi trebuit să îi urmeze lui Mohamed în fruntea acestei lumi. Astfel, sunniții considerau că cel potrivit pentru rolul de calif (conducătorul politic și religios al lumii musulmane) era Abu Bakr – prieten de nădejde și sfătuitor al profetului, pe când șiiții erau de părere că cel îndreptățit era Ali – vărul și ginerele lui Mohamed – care a fost ales de către Allah. Ambii au deținut titlul de calif la un moment dat: Abu Bakr a fost primul calif, în perioada 632-634 (anul morții sale), iar Ali cel de al patrulea calif, în perioada 656-661.

În timp ce musulmanii sunniți susțin că interpretarea pe care o atribuie ei Islamului urmează Sunnah – învățăturile și sfaturile transmise de Mohamed, șiiți consideră că Ali a fost primul calif legitim și doar urmașii acestuia ar putea susține că sunt adevărați lideri ai musulmanilor.

Conflictul dintre cele două ramuri ale Islamului a fost prevăzut și prin intermediul uneia dintre învățăturile profetului Mohamed, care a spus „Comunitatea mea va fi divizată în 73 de secte și fiecare dintre acestea va sfârși în focurile iadului, cu excepția uneia”. Astfel, atât comunitatea sunnită, cât și cea șiită, pretind că sunt secta pură a Islamului.

În perioada în care s-au aflat în funcție primii patru califi au fost consolidate toate ramurile comunității islamice: politcă, socială și religioasă. Credința musulmanilor s-a întins către est, în Imperiul Persan, spre nord, în Imperiul Bizantin și în partea de vest, către nordul Africii.

După moartea lui Ali, șiiți au atribuit conducerea lumii musulmane imamilor (intermediari între oameni și Dumnezeu), despre care se credea că provin, în mod divin, din familia profetului. La câteva sute de ani după moartea celui de-al doisprezecelea și ultimului imam șiit, la sfârsitul secolului al-IX-lea, s-a întrunit un consiliu, care a ales un Ayatollah – liderul religios suprem al șiiților.

Inițial, diviziunea celor două secte a fost motivată politic, evoluând ulterior într-o adevărată mișcare religioasă, cu toate că nu se pot consemna diferențe notabile de credință. În mai mult de un mileniu, sciziunea a făcut ca fiecare dintre cele două curente religioase să-și dezvolte propriile culturi, doctrine și școli de gândire.

Motivația schismei dintre șiiți și sunniți este o parte distinctă a identității șiite și este cheia înțelegerii profundului sentiment al persecuției și nedreptății pe care șiiții l-au încercat de-a lungul timpului.

1.2. Analiza celor două secte

1.3.1. Islamul șiit

În istoria islamică, șiiții reprezentau o mișcare, literalmente vorbind, a susținătorilor lui Ali – „Shiat Ali” sau „Partidul lui Ali”. Aceștia susțin că Ali este succesorul legitim al Profetului Mohamed ca lider al comunității islamice, după moartea acestuia în anul 632.

Ali a fost asasinat în 661, după cinci ani în care califatul a fost caracterizat de război civil. Fiilor acestuia, Hassan și Hussein, le-a fost refuzat ceea ce ei considerau a fi dreptul lor legitim și anume succesiunea în fruntea califatului.

Despre Hassan se consideră că a fost otrăvit în anul 680 de către Muawiyah, primul calif al dinastiei sunnite a Umaiazilor, în timp ce Hussein a fost ucis pe câmpul de luptă de către aceștia în 681. Evenimentele au dat naștere conceptelor șiite de martiriu și doliu.

În perioada de început, șiiții se bucurau de o susținere masivă în zonele în care acum se regăsesc pe hartă state ca Irak, Iran, Yemen, dar și în anumite părți ale Asiei Centrale și de Sud.

În zilele noastre există mai multe ramuri ale Islamului șiit:

Ithna Asharis (Șiismul doisprezecear)

Aceasta este cea mai comună ramură șiită și domină în Iran, Irak, Liban și Bahrein.

Termenul de „doisprezecar” se referă la faptul că adepții acestui curent cred în existența,

în trecut, a doisprezece imami, începând cu Ali, Hassan și Hussein, consacrați în mod divin, recunoscuți ca fiind descendenți ai lui Ali.

De asemenea, adepții „doisprezecismului” cred în așa-numitul „imam așteptat”, care nu a murit și care se va întoarce la sfârșitul timpului pentru a restabili dreptatea pe pământ.

Cei doisprezece imami sunt considerați ca fiind „purtători ai credinței și interpretori ideali ai legii și teologiei” .

Ismailiții (Șiismul șeptar)

Aceasta este a două cea mai mare ramură șiită și diferă de „doisprezecari” prin faptul că recunosc doar primii șapte imami, iar numele acesteia provine de la ultimul dintre imami, care se numea Ismail.

Ismailiții au fost, până în secolul al-XVI-lea, mai preocupați de latura militară și teritorială a existenței decât erau adepții „doisprezecismului”. În acea perioadă ei au format și menținut state puternice, care s-au constituit în importanți stâlpi în evoluția istoriei islamice.

În zilele noastre, ismailiții sunt mai vizibili în Afganistan, India și Pakistan, dar există comunități ale acestora și în Africa de Est și Sud.

Alte secte

Zaidiții – sunt secta liberală / moderată dintre musulmanii șiiți. Aceștia sunt minoritari, fiind mai numeroși în Yemen. Zaidiții recunosc doar primii cinci imami, iar numele sectei provine de la ultimul dintre aceștia, care a fost Zayd, nepotul lui Hussein;

Alawiții și Druzii – sunt considerate două ramuri ale islamului șiit, cu toate că o parte a adepților acestora nu se consideră musulmani. Comunitatea alawită este concentrată în principal în Siria, dar și în Liban.

Precizare: Cea mai importantă familie alawită din Siria este chiar familia conducătoare, Assad, care se află la putere din anul 1971.

Diferența dintre aceștia și celelalte ramuri șiite constă în faptul că alawiții se raportează la stâlpii islamului mai mult teoretic, fără a fi practicanți și au și sărbători creștine.

Druzii formează o comunitate însemnată în Liban, Iordania, Siria și Israel. Această ramură a islamului șiit s-a format în secolul al-XI-lea, desprinzându-se din secta „Ismailită”.

Ca și în cazul alawiților, majoritatea practicilor druzilor sunt secrete, fiind cunoscute puține detalii despre activitățile acestora.

Sursa: http://www.bbc.com/news/world-middle-east-16047709

1.3.2. Islamul sunnit

Această ramură a islamului este majoritară ca număr de adepți, în Orientul Mijlociu reprezentând aproximativ 90 % sau mai mult din populația Egiptului, Iordaniei și Arabiei Saudite.

Numele de „sunnit” provine de la expresia „Ahl al-Sunnah”, care înseamnă „popor al tradițiilor”. În acest caz tradițiile se referă la practicile bazate pe ceea ce Profetul Mohamed a transmis, a făcut, a fost de acord sau a condamnat. Aceștia se consideră ramura „ortodoxă” a religiei musulmane.

Toți musulmanii își ghidează acțiunile în funcție de Sunnah, dar sunniții pun mai mare preț pe acest lucru, considerând prioritare tradițiile. Viața acestora este ghidată de patru școli de jurisprudență, fiecare dintre acestea încercând să dezvolte sentimentul necesității aplicării Sunnah.

Școala Hanefită – cea mai veche școală, formată de Imamul Abu Hanifa (699-767).

Aceasta reflectă în general viziunea juriștilor irakieni. Fondatorul școlii nu a scris vreo carte în domeniul legislației, dar multiplele sale opinii și dezbateri, folosite în activitate de către discipolii săi, reprezintă baza Școlii Hanefite.

Ca teolog și jurist religios, Abu Hanifa a avut o mare influență în perioada în care a trăit. Gândirea sa juridică a fost foarte consistentă, bazată pe un grad ridicat de argumentare, a evitat extremele și a pus un mare accent pe gândirea comunității musulmane.

Statele în care această școală are continuitate sunt: Turcia, Irak, Siria, Liban, Iordania, Israel, Teritoriile Autonome Palestiniene, Egipt și India.

Școala Malekită – a doua în ordine cronologică. A fost înființată de Imamul Malik bin Anas (d. 795).

Această școală reflectă viziunile și practicile asociate orașului natal al lui Malik bin Anas, Medina, unde a lucrat ca judecător. Acesta și-a adunat toate deciziile, pe care le-a introdus în cartea numită „Al-Muwatta”.

Imamul Malik bin Anas a acționat pe parcursul vieții în baza tradițiilor asociate cu însoțitorii Profetului.

Majoritatea adepților acestei școli sunt în țările din Africa de Nord.

Școala Shafi’ită – a treia școală în ordine cronologică. A fost înființată de către Imamul Al-Shafi’i (767-820), care a fost discipol al Imamului Malik.

Al-Shafi’i a acordat o atenție deosebită tradițiilor originale de la Marele Profet Mohamed și a formulat regulile pentru stabilirea legii islamice. Acesta a fost un important gânditor și a dispus de o înțelegere ieșită din comun a principiilor și problemelor judiciare.

Această școală rămâne încă puternică în Egipt, Siria, India și Indonezia.

Școala Handbalită – fondată de către Imamul Ahmad bin Handbal (780-855), care nu a fondat o școală separată de celelalte, acest lucru fiind făcut de discipolii și adepții săi.

Această școală este cea mai conservatoare dintre cele patru. Rigiditatea și intoleranța de care a dat dovadă sunt motivele pentru care a decăzut de-a lungul timpului.

Handbaliții insistă pe urmarea precisă a învățăturilor transmise de Coran și de Hadisuri și sunt foarte stricți în realizarea atribuțiilor religioase.

În zilele noastre, această școală mai este urmată doar în Arabia Saudită.

Cu toate că musulmanii aplică în general legea islamică în acord cu principiile stabilite de cele patru școli, situațiile juridice continuă să se dezvolte și încep să nu mai poată fi rezolvate cu ajutorul primelor școli de drept. Pentru a face față acestui aspect al societății, specialiștii legii islamice trebuie să ia deciziile folosind instrumentele tradiționale ale științei juridice. O astfel de decizie se numește „fatwa” și expertul religios care o stabilește se numește „muftiu”.

Ca și în cazul islamului șiit, și cel sunnit are mai multe ramuri:

Ibadi

Acest curent este predominant în Oman și există și în Algeria, Tunisia, Libia și în state din Africa de Est. Mișcarea a fost fondată înainte de moartea Profetului Mohamed, anterior denumirilor de Sunna sau Șia.

Ibadiții nu se consideră nici sunniți, nici șiiți, crezând cu tărie în crearea unei societăți musulmane caracterizate de dreptate. Conducătorul acesteia, în accepțiunea ibadiților, ar trebui să fie ales în funcție de pioșenia de care dă dovadă și de cunoștințele de care dispune, iar linia de descendență să nu aibă nicio însemnătate.

Wahhabism – fondat de către Muhammad ibn Abd al-Wahhab (1703-1791)

Acest curent este cel mai recent creat în lumea musulmană și este considerat o continuare a Școlii Handbalite. Fondatorul wahhabismului a îndemnat la urmarea căii pure a Islamului, după cum era era prezentată în Coran. Din această cauză, a fost numit ca fiind un curent ultraconservator, fundamentalist.

Muhammad ibn Abd al-Wahhab a încheiat un pact cu unul dintre liderii locali, Muhammad bin Saud, fondatorul primului stat saudit și a dinastiei Saud, căruia i s-a supus din punct de vedere politic și i-a făgăduit că protejarea și propagarea mișcării wahhabite îi va aduce putere și glorie și conducerea teritoriului și a oamenilor. Alianța dintre cei doi s-a dovedit a fi durabilă, dinastia Saud continuând să mențină legăturile politico-religioase cu wahhabiții, care rezistă și în zilele noastre, când mișcarea wahhabită este o formă a Islamului Sunnit sponsorizată de stat în Arabia Saudită.

Sursă: http://www.bbc.com/news/world-middle-east-16047709, accesat la 03.12.2016

1.3.3. Elemente convergente

Cele două ramuri ale islamului au în comun tradiții, credințe și doctrine. Astfel, toți musulmanii:

sunt de acord că Profetul Mohammed a fost trimis al lui Allah pe pământ;

cred în revelațiile trimise de către Allah Profetului Mohamed (Coranul – Cartea Sfântă și Hadisurile – învățături care ajută la buna funcționare a lumii islamice);

consideră că la baza credinței islamice stau conceptele de pietate, străduință pentru îmbunătățire / evoluție și justiție socială;

nu există, nici pentru șiiți, nici pentru sunniți, legi care să fie codificate;

interpretarea Șaria este caracteristica învățătorilor religioși;

sunt de părere că trebuie să trăiască în acord cu cei cinci stâlpi ai islamului:

Shahada (mărturisirea credinței);

Salat (ritualul zilnic de rugăciune);

Zakat (acțiunea de a da de pomană / a dărui);

Sawm (postul, care este obligatoriu pentru orice musulman în luna de Ramadan);

Hajj (pelerinajul la Mecca, obligatoriu, cel puțin o dată în viața fiecărui musulman).

1.3.4. Elemente divergente

Între sunniți și șiiți există numeroase dispute în interpretarea mai multor pasaje-cheie din Coran, precum și din Hadisuri. Interpretarea legală șiită, spre deosebire de cea sunnită, îngăduie mai mult spațiu pentru părerile personale.

În accepțiunea sunniților, viața cotidiană este guvernată de puterea divină, pe când șiiții cred mai mult în viața de apoi și în recompensele acesteia, Raiul fiind un loc de celebrare a morții îndurate din cauza convingerilor pe care le-au avut pe parcursul vieții.

De asemenea, activitățile zilnice ale sunniților se ghidează în fucție de Sunnah, pe când șiiții se bazează foarte mult pe spusele ayatollahilor, pe care îi consideră urmași ai lui Allah pe pământ.

În ceea ce privește sărbătorile, cea mai importantă a șiiților este Ashura. Aceasta se celebrează în cea de-a zecea zi a lunii sfinte Muharram, reprezintă data morții lui Hussein, nepotul Profetului și fiul lui Ali și este sărbătoarea de „căință colectivă prin plânsete și autoflagelare” .

Ashura are o însemnătate foarte redusă pentru sunniți, care chiar critică atitudinea șiiților față de această zi.

CAPITOLUL al-II-lea DIVERGENȚELE DINTRE ȘIIȚI ȘI SUNNIȚI REFLECTATE LA NIVEL STATAL (IRAN VS. ARABIA SAUDITĂ)

Conflictele actuale din Orientul Mijlociu nu pot fi explicate doar din perspectivă religioasă, ci trebuie luați în calcul și factorii politici, economici și geostrategici care contribuie la starea de insecuritate din zonă.

În realitate, divergențele dintre șiiți și sunniți reprezintă doar un pretext al acțiunilor politice care caracterizează conflictul dintre Iran și Arabia Saudită.

Cu toate că experții politici sunt de părere că nu există riscuri iminente de izbucnire a unei confruntări directe dintre cele două state, repercusiunile acțiunilor celor două la nivel diplomatic pot avea efecte importante asupra economiilor și pot conduce la accentuarea stării de insecuritate a uneia dintre „cele mai militarizate zone de pe glob” .

Iranul, cu o populație de aproape 80 de milioane de locuitori, reprezintă liderul statelor musulmane șiite. În ciuda rezervelor de petrol de care dispune, este un stat nu foarte bogat, ca rezultat al sancțiunilor impuse de puterile vestice. De cealaltă parte, Arabia Saudită, care are o populație de sub 30 de milioane de locuitori predominant sunniți, este o țară prosperă datorită marilor rezerve de petrol, PIB-ul anual pe fiecare locuitor fiind de peste cinci ori mai mare decât al Iranului.

Atât Iranul, cât și Arabia Saudită, au deficit la capitolul „Respectarea Drepturilor Omului” și sunt recunoscute ca două state care îi persecută pe cei care aduc critici sau se opun regimurilor. Iranul, sub egida liderului suprem Ali Khamenei, este o teocrație, controlată de clerici anti-Vest, care nu cred în toleranță religioasă ori politică. Arabia Saudită este o autocrație bazată pe dinastia Saud.

Relațiile dintre Iran, ca lider al minorității șiite a Islamului și Arabia Saudită, ca cea mai mare putere sunnită, este una ostilă. Ambele puteri au provocat confruntări armate în Yemen, unde trăiește o comunitate semnificativă de șiiți. În Bahrain, saudiții au sprijinit conducerea sunnită a statului în vederea asupririi majorității șiite a populației.

De cealaltă parte, Iranul a sprijinit majoritatea șiită din Irak și s-a opus compromisurilor față de minoritatea sunnită. O parte dintre aceștia, ca răspuns, s-au alăturat cauzei grupării teroriste Statul Islamic și au sprijinit-o în acțiunile din nordul statului.

În războiul civil din Siria, guvernul Iranului îl sprijină pe președintele statului, Bashar Al Assad și regimul condus de acesta, prin intermediul grupării Hezbollah, care a subminat guvernul în Liban și a făcut din Israel una din țintele principale.

Cronologia conflictului

Iranul și Arabia Saudită au fost rivale pentru mai mult de trei decenii. Executarea șeicului șiit Nimr al Nimr de către Arabia Saudită este doar ultimul punct de dispută dintre cele două state. Tensiunile datează din 1979, când a avut loc revoluția Iraniană, monarhia saudită simțindu-și dominanța amenințată de stabilirea Republicii Islamice Iran.

Relațiile celor două au fost încordate de-a lungul anilor ’80, când saudiții au susținut Irakul în timpul războiului cu Iranul (1980-1988). Acestea s-au mai relaxat în perioada în care președinți ai Iranului au fost Akbar Hashemi Rafsanjani (1989-1997) și Mohammad Khatami (1997-2005), care au urmărit să îmbunătățească relațiile Teheranului cu statele vecine.

Dar, încercările de apropiere dintre cele două părți au stagnat în 2005, când a preluat puterea în Iran Mahmoud Ahmadinejad, care a revenit la o poziție dură în politicile externe.

De asemenea, neînțelegerile au fost adâncite de Primăvara Arabă, mai ales în Bahrain, unde șiiții au protestat împotriva familiei regale sunnite, iar Arabia Saudită a trimis trupe pentru a înnăbuși revolta și a blamat Teheranul pentru starea creată.

Iranul a încercat să repare relațiile cu Riyadul odată cu câștigarea alegerilor prezidențiale de către Hassan Rouhani în 2013, însă, această tentativă a fost anulată de confruntările regionale care au survenit în Siria și Yemen. De asemenea, un alt motiv pentru care apropierea celor două state nu a fost posibilă este că în 2015 sute de iranieni au fost uciși în aglomerație în timpul realizării pelerinajului în Arabia Saudită. Teheranul a acuzat autoritățile saudite de proastă gestionare, iar oficialii de la Riyad au acuzat la rândul lor Iranul de faptul că a profitat de tragedie pentru a face politică.

După ce în ianurie 2016 clericul șiit Nimr al Nimr a fost executat de către saudiți, mai mulți protestatari au atacat ambasada Arabiei de la Teheran. Ca rezultat, Riyadul a rupt relațiile cu Iranul.

În continuare, pentru o mai bună înțelegere a evoluției conflictului, voi prezenta o cronologie a relațiilor dintre cele două state, de la revoluția iraniană din 1979:

1980 – 1988: Irakul invadează Iranul, determinând 8 ani de război. Arabia Saudită și-a declarat public neutralitatea, dar oferit spre folosință pentru forțele irakiene trei dintre porturile sale;

1981: iranienii s-au confruntat cu forțele polițienești saudite, după ce au scandat sloganuri în Mecca și Medina. Oficialii iranieni au acuzat autoritățile saudite de discriminare împotriva pelerinilor iranieni;

Mai 1981: șase state din Golf – Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Kuweit, Oman și Bahrain – au format Consiliul de Cooperare al Golfului, ca un răspuns de securitate la adresa revoluției iraniene și a războiului Iran-Irak;

1982: Arabia Saudită ar fi oferit Irakului ajutor financiar în valoare de un miliard de dolari pe lună;

Mai 1984: Iranul atacă un tanc petrolier în apele saudite, ca răspuns la încercările Irakului de a interveni asupra transportului iranian de petrol. Arabia Saudită a doborât un avion iranian deasupra apelor saudite;

1987: pelerinii șiiți s-au confruntat cu poliția saudită în timpul pelerinajului anual. Cel puțin 400 de persoane au fost ucise în lupte, inclusiv 200 de iranieni. Ca răspuns, Teheranul a atacat ambasadele Arabiei Saudite și a Kuweitului din Teheran;

1988: saudiții au rupt legăturile cu Iranul după confruntările din timpul pelerinajului;

1988-1990: Iranul boicotează pelerinajul după ce Arabia Saudită a redus numărul vizelor pentru pelerinii iranieni;

1990: Arabia Saudită trimite ajutor Iranului după ce în timpul unui cutremur au decedat aproximativ 40000 de persoane;

1991: Riyadul și Teheranul au reluat legăturile diplomatice;

1989-1997: este ales ca președinte al Iranului Akbar Hashemi Rafsanjani, care a abordat o atitudine conciliantă în ceea ce privește Arabia Saudită și celelalte state ale Golfului. Comerțul și zborurile directe dintre cele două țări au crescut numeric;

1997: prințul Abdullah al Arabiei Saudite a participat la o conferință organizată la Teheran, devenind cel mai vârstnic oficial saudit care a vizitat Iranul din 1979;

1997-2005: președintele Mohammad Khatami a preluat puterea și a determinat o perioadă de mobilizare în zona Golfului. Saudiții au devenit mai precauți din cauza creșterii influenței iraniene în Irak, după ce Statele Unite ale Americii au pus capăt regimului lui Saddam Hussein în 2003;

1999: președintele Khatami s-a întâlnit în Arabia Saudită cu prințul Abdullah, devenind primul lider iranian care a vizitat Arabia după 1979;

2001: Iranul și Arabia Saudită au semnat un pact în ceea ce privește combaterea terorismului și a traficului de droguri;

2005-2013: președintele Mahmoud Ahmadinejad a preluat puterea în Iran și a abordat o tactică mai dură în afacerile externe. Teheranu și Riyadul au căutat să își crească influența în statele din proximitate: Liban, Teritoriile Autonome Palestiniene, Irak și Afganistan;

2011: Primăvara Arabă a alimentat tensiunile. Oficialii saudiți au acuzat Iranul de incitare a protestelor din Bahrain împotriva familiei regale sunnite. Arabia Saudită a trimis 1000 de trupe pentru înnăbușirea protestelor;

2011: Departamentul de Justiție al Statelor Unite a acuzat doi iranieni de tentativă de asasinare a ambasadorului saudit din SUA, Adel al Jubeir;

2012: o serie de proteste împotriva discriminării șiiților a izbucnit în estul Arabiei Saudite, aceasta blamând Teheranul;

2014: autoritățile saudite l-au condamnat la moarte pe Nimr al Nimr, cleric șiit implicat în protestele din 2011. Oficialii iranieni au reclamat hotărârea;

Martie 2015: Arabia Saudită a inițiat o campanie de bombardare în Yemen. Riyadul au justificat atacurile ca fiind un răspuns la ajutorul pe care Teheranul îl acorda rebelilor Houthi.

2.2. Descrierea conflictului și implicațiile extremist-teroriste

Escaladarea conflictului dintre cele două va determina, pe lângă celelalte aspecte negative, o creștere a finanțării către grupările armate din Orientul Mijlociu care sunt legate de acestea. Acest lucru va conduce la intensificarea conflictelor armate din zonă, iar agravarea situației dintre șiiți și sunniți determină inflamarea războaielor din Siria, Irak și Yemen.

În acest context, cel mai probabil, saudiții vor crește ajutorul acordat grupărilor sunnite care luptă în Siria și, mai mult, clasa conducătoare din Arabia Saudită ar putea crește suportul pentru Statul Islamic. De cealalta parte, Iranul va înclina spre sprijinirea regimului lui Bashar al-Assad, grupărilor șiite din Liban (precum Hezbollah), Irak (Hashid al-Shaabi) și Yemen (rebelii Houthi), precum și comunitățile șiite din Bahrain, Kuweit și chiar Arabia Saudită însăși.

Astfel, șansele Comunității Internaționale de a soluționa conflictul sirian sunt în scădere. Arabia Saudită își va menține poziția radicală în cadrul negocierilor, urmărind înlăturarea președintelui sirian de la putere. Poziția intransigentă adoptată de autoritățile de la Riyadh cauzează o creștere a stării de nervozitate a statelor din Vest, Rusia și o parte a statelor din lumea arabă.

Iranul și Arabia Saudită dispun de instrumentele similare în Liban, însă, Riyadhul dispune de resurse financiare mai mari și are o atitudine mai conflictuală decât Teheranul. În orice caz, scenariul prin care saudiții destabilizează în mod deliberat Libanul este foarte probabil. Acest lucru poate fi făcut prin finanțarea grupărilor extremist-teroriste care ar putea primi resursele financiare necesare pentru a-și extinde aria de acțiune și în Liban (spre exemplu Al-Qaida).

Pe de altă parte, Iranul nu dorește destabilizarea Libanului, un conflict în această țară reprezentând o dovadă de scădere a influenței, care va determina o creștere a sprijinului acordat grupării Hezbollah și de asemenea, deschiderea unui nou front de luptă cu Arabia Saudită. Acest lucru implică o creștere a resurselor financiare utilizate, care nu va putea fi compensată de ridicare sancțiunilor impuse de Vest asupra Iranului, sau de revenirea acestui stat pe piața hidrocarburilor.

În Irak, disputele dintre șiiți și sunniți, în principal alimentate de Iran și Arabia Saudită, împiedică ajungerea la o stabilitate politică, chiar dacă gruparea Statul Islamic va fi învinsă. După ce teroriștii vor fi înlăturați, starea de insecuritate va continua, începând luptele pentru putere la nivel politic, iar ajungerea la un compromis sectar va fi mai dificilă decât în momentul în care exista un dușman comun.

Arabia Saudită a avut câteva încercări nereușite de a contrabalansa influența Iranului în Irak. S-a urmărit acest lucru prin revigorarea relațiilor diplomatice și prin repunerea în funcțiune a ambasadei saudite din Bagdad în decembrie 2015. Nu s-a întâmplat așa cum și-au dorit saudiții, ambasada fiind chiar atacată după ce clericul Nimr al-Nimr a fost ucis.

Iranul ar putea încerca să destabilizeze Arabia Saudită și statele din proximitate prin utilizarea influenței pe care o are asupra șiiților care locuiesc în Peninsula Arabă. Ajutorul Teheranului a fost unul din factorii care au făcut posibil ca rebelii Houthi să preia controlul asupra unei mari părți a teritoriului yemenit, inclusiv în capitala Sana. Încercând să revitalizeze puterea sunniților, Arabia Saudită a decis să organizeze o intervenție armată.

Saudiții au o oportunitate mult mai eficientă pentru a influența negativ economia statului rival, având un cuvânt important în Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC).

În ceea ce privește o confruntare armată directă între cele două state, probabilitatea existenței este aproape de 0, niciuna dintre țări urmărind așa ceva. Arabia Saudită se concentrează în principal pe defensivă și pe securizarea granițelor. De cealaltă parte, o eventuală agresiune din partea Iranului ar fi ineficientă atât din punct de vedere militar, cât și politic. Un atac pe teritoriul monarhiei saudite, al cărei obiectiv este să protejeze locurile sfinte (Mecca și Medina), ar fi echivalent cu antagonizarea tuturor musulmanilor din lume. De asemenea, dacă totuși ar izbucni un conflict armat între cele două, acest, cel mai probabil, s-ar desfășura pe apă, în Golful Persic, iar Arabia Saudită dispune de forțe mai mari pentru câștigarea luptei.

CAPITOLUL AL-III-LEA CONCLUZII. PROPUNERI PENTRU REZOLVAREA CONFLICTULUI

Conflictele în Orientul Mijlociu, chiar dacă vorbim de cel din Irak, Libia, Siria sau Yemen, au un element comun: rivalitatea dintre Iran și Arabia Saudită. Pentru mai mulți ani, această rivalitate a inflamat violența în zonele deja sfâșiate de război și a creat noi câmpuri de luptă unde domnea pacea.

Astfel, este greu să ne imaginăm faptul că cele două țări pot ajunge să se înțeleagă doar de dragul binelui comun al regiunii. Dar, ele vor fi nevoite să găsească o soluție pentru a coexista, în caz că regiunea va ajunge vreodată să fie pașnică. Chiar dacă cele două nu vor putea să își rezolve în totalitatea rivalitatea, ele pot totuși să își stăpânească ostilitatea. Făcând asta să se întâmple, este o provocare, dar ambele state pot face anumite mișcări ce ar putea aduce Orientul Mijlociu departe de autodistrugere.

Președintele Statelor Unite ale Americii, Barack Obama, printre mulți alții, a sugerat faptul că acest conflict existent între Arabia Saudită și Iran „datează de milenii”. Însă, istoria spune altceva. În ciuda a câteva momente critice, în special după bombardarea Turnurilor Khobar din Arabia Saudită, în anul 1996, Iran și Arabia Saudită au fost pașnice una cu cealaltă, în perioada 1989-2005. De fapt, președintii iranieni, Hashemi Rafsanjani și Mohammad Khatemi, au adoptat un ton mult mai moderat față de predecesorul lor, Sayyed Ali Khamenei și au urmărit să îmbunătățească relațiile cu statele din Golf. Această atitudine a condus la restabilirea relațiilor diplomatice dintre Iran și Arabia Saudită și au condus la vizite reciproce între liderii lor. Relațiile au rămas civilizate până în primele zile ale conducerii președintelui iranian Mahmoud Ahmadinejad. De asemenea, Primăvara Arabă, începută în 2011, a schimbat structura puterii politice a regiunii. Dictaturile de lungă durată s-au prăbușit, lăsând dezordine în locul lor. Iran și Arabia Saudită au profitat de oportunitatea de a încerca să stabilească întâietatea în noile țări destabilizate și astfel au urmat confruntări între cele două.

Lucrurile ar putea să escaladeze foarte ușor într-un război direct între cele două țări. De exemplu, în aprilie 2015, un avion iranian a încercat să rupă blocada impusă de Arabia Saudită în Yemen, aterizând în Sanaa. Avioanele de luptă saudite au zburat extrem de aproape de avionul iranian și a distrus pistele de aterizare ale aeroportului pentru a preveni aterizarea acestuia. Dacă s-ar fi întâmplat un accident, media iraniană ar fi prezentat că Arabia Saudită a prăbușit intenționat avionul iranian, iar guvernul de la Teheran ar fi avut de ales dacă să riposteze sau nu. Astfel de exemple subliniază nevoia de comunicare mai mare și mai inteligentă între cele două țări. Pe cât este de dificil pentru Iran și Arabia Saudită să coopereze, pe atât de bună ar fi această soluție în vederea evitării războiului.

Dincolo de evitarea războiului, cele două au toate motivele de a încercă să conviețuiască în pace. Într-adevăr, viitorul lor este legat de o imposibilitate de soluționare. Ele sunt cele mai puternice două state din interiorul lumii musulmane și amândouă au un cuvânt de spus în formarea traiectoriei Orientului Mijlociu. Niciuna nu poate să reușească singură, fiecare are nevoie de cealaltă în atingerea scopurilor, fie că le place sau nu. Aceasta se datorează nivelului înalt de interdependență dintre cele două vecine, în special în aria securității Golfului și a interdependenței economice în regiune.

Ambele țări spun că doresc să evite conflictul și că preferă să aibă o relație bună. În ianuarie 2016, Prințul Moștenitor și ministru al apărării în Arabia Saudită, Muhammad bin Salman a afirmat că oricine insistă asupra unui război între Iran și Arabia Saudită „nu este în toate mințile”, deoarece un război între cele două este începutul unei catastrofe majore în regiune. Vorbind despre relațiile iraniano-saudite, în februarie 2016, ministrul de externe iranian, Javad Zarif, a militat pentru schimbarea paradigmei și și-a asigurat „frații” saudiți de faptul că Iranul „este pregătit să colaboreze cu Arabia Saudită”. Luna următoare, ministrul de externe al Arabiei Saudite, Adel al-Jubeir, a declarat că, dacă Iranul își schimbă felul de a fi și politicile, nimic nu va mai sta în calea creării unei noi pagini în istoria relațiilor dintre cele două și în calea construirii unei cooperări bazate pe o bună comunicare, fără amestesc în politicile externe ale altora.

Cu ambele țări nutrind neîncredere una față de cealaltă, dialogul direct este necesar pentru a asigura acestora oportunități de o mai bună înțelegere a celeilalte și de a începe să fie reduse suspiciunile comune. Desigur, acest lucru este dificil de realizat, Riyadhul refuzând să discute cu Teheranul atâta timp cât acesta se va amesteca în afacerile Arabiei Saudite.

Pentru a trece de acest impas, ambele țări trebuie să facă anumiți pași spre împăcare. Mai întâi, ele pot crea o linie de asistență telefonică pentru managementul crizei între Riyadh și Teheran. Aceasta ar lega ministerele de externe ale celor două țări, care, la rândul lor, își vor stabili câte un birou care să trateze evenimentele regionale ce vor avea loc, independent față de procesul de luare a deciziilor al guvernului fiecărei părți. În acest mod, liderii ar putea vorbi direct unul cu celălalt, imediat cum problemele apar, fiind mai util decât ca fiecare să apeleze la violență.

De exemplu, o astfel de măsură ar fi fost neprețuită dacă Arabia Saudită prăbușea avionul iranian în Yemen. Ar fi permis celor două părți să discute despre incident într-un mod privat, fără a îl aduce în fața opiniei publice. Evenimentele viitoare de acest gen sunt mai mult decât posibile: Iran implicându-se în Siria și Arabia Saudită fiind interesată de asemenea să se implice, o linie de asistență telefonică ar ajuta la reducerea riscului de eșecuri, atacuri accidentale, și alte incidente care, în alt context, ar aduce cele două state în fața unui război iminent. Trebuie să se menționeze că imediat după atacul iranian asupra Ambasadei Arabiei Saudite din Teheran, în ianuarie 2016, Arabia Saudită a încetat orice relație cu Iranul, accentuând semnificativ criza, lăsând astfel loc pentru un posibil conflict.

De asemenea, o altă metode de cooperare între cele două ar fi ca, în cazul în care nu doresc totuși să discute, ar putea să ia în considerarea crearea unor comitete tehnice pentru a preveni un război direct. Aceste comitete ar trebui să includă experți în politică și tehnocrați din Ministerele de Externe ale Iranului și Arabiei Saudite, care ar putea coopera fără să implice decidenții. Experții în politici ar putea să lucreze împreună pentru a găsi punctul comun al intereselor celor două state, fără implicarea directă a guvernelor.

De exemplu, comitetele tehnice ar putea explora modul cum Arabia Saudită poate începe convorbirile oficiale cu Iranul, fără ca acesta să legalizeze implicarea în afacerile Arabiei. Acesta ar putea, de asemenea, să propună soluții care să se adreseze nevoilor securității Iranului.

Aceste comitete ar putea, de asemenea, să abordeze alte probleme dificile, precum scăderea prețului petrolului, care a pus Iranul, care încearcă să mărească rapid producția și exportul petrolului după ani de sancțiuni, la concurență cu Arabia Saudită, care intenționează să își păstreze piața de desfacere.

În cele din urmă, ambele state ar putea înceta această rivalitate dacă ar ajunge la o înțelegere privind limitarea intervențiilor lor în conflictele regionale. Arabia Saudită este îngrijorată cu privire la faptul că Iranul ar putea deveni un hegemon regional și și-a dezvoltat o politcă externă pentru a opri aceasta să se întâmple. Iranul ar putea rezolva această îngrijorare prin asigurarea liderilor regionali de faptul că dorește să fie partenerul lor, mai mult decât să le fie conducător. De fapt, ministrul afacerilor externe iranian, Javad Zarif, a subliniat în mod repetat nevoia ca Iran și Arabia Saudită să lucreze împreună pentru a rezolva crizele politice ale regiunii, precum și disponibilitatea țării sale de a face acest lucru. Arabia Saudită încă nu a fost convinsă de acest argument. Teheran ar putea acționa singur prin utilizarea autorității sale asupra rebelilor Houthi din Yemen, care luptă împotriva guvernului yemenit, susținut de Arabia Saudită pentru a instaura pacea.

În acest moment, intervenția unei a treia părți ar fi de ajutor pentru încurajarea Iranului să ia inițiativă, iar Arabia Saudită să răspundă acesteia, poate prin ținerea în frâu a mass-mediei. Reciprocitatea este esențială, astfel permițând ca încrederea celor două state să crească și să se îndrepte în direcția negocierilor directe.

Acceptând aceste tactici ale managementului crizei ar putea fi primul pas al depășirii acestei rivalități.

Incitarea deliberată a celor două mari culte Islamice la care asistăm astăzi nu este altceva decât o instrumentare a religiei. Granițe artificale sunt desenate și diferențele sunt accentuate și promovate pentru a justifica acțiunile violente.

Nu există un război care să dureze de milenii între șiiți și suniți. Rădăcinile actualului conflict pot fi greu de depistat în urmă cu mai mult de câteva decenii. Povestea vechii dușmănii amare dintre cele două culte islamice este un mit. Cu intenția de a uni popoarele, cum este adesea întâlnit, religia este utilizată greșit ca un instrument de divizare, în loc să pună în aplicare o agendă politică comună.

Precum conflictul dintre Israel și Palestina, sau cum dorea Huntington să spună, „Ciocnirea Civilizațiilor”, conflictul dintre Arabia Saudită și Iran nu este despre religie, nici despre succesorul legitim al Profetului Muhammad, este despre politică, în special politica de putere. Este despre obținerea de sfere de influență, piețe de desfacere și de dominanță.

BIBLIOGRAFIE

Resurse internet:

http://www.bbc.com/news/world-middle-east-16047709

https://www.google.ro/?gws_rd=cr&ei=gQURWMSgN4O5sQGHppKQBg#q=siiti+vs+sunniti

http://introducereinislam.blogspot.ro/2010/01/cele-doua-ramuri-ale-islamului-sunnitii.html

http://stiri.tvr.ro/siiti-si-sunniti-dincolo-de-mitul-conflictului-inceput-in-secolul-vii-la-moartea-profetului-mohamed_69231.html

http://adevarul.ro/international/in-lume/care-diferentele-musulmanii-siiti-cei-sunnitin-In-siria-sunnitii-lupta-partea-rebelilor-vreme-siiti-favorizeaza-bashar-al-assad-1_56129277f5eaafab2c56e531/index.html

http://epochtimes-romania.com/news/explicatia-tensiunilor-dintre-sunniti-si-siiti–102712

http://adevarul.ro/international/in-lume/care-diferentele-musulmanii-siiti-cei-sunnitin-In-siria-sunnitii-lupta-partea-rebelilor-vreme-siiti-favorizeaza-bashar-al-assad-1_56129277f5eaafab2c56e531/index.html

http://www.rumaniamilitary.ro/irak-stare-de-insurgenta-cele-doua-ramuri-ale-islamului-sunnitii-si-siitii

Sunniți, șiiți, alawiți, sufi

Diferenţele istorice între sunniţi şi şiiţi

http://www.ziare.com/international/irak/ce-intrebari-pun-insurgentii-irakieni-pentru-a-i-deosebi-pe-siiti-de-sunniti-si-a-impusca-pe-cine-trebuie-1307674

https://resurseislamice.wordpress.com/2010/01/08/siitii-si-sunnitii-prezentare/

De ce se omoară între ei şiiţii şi sunniţii?

http://www.hotnews.ro/stiri-international-20704955-tensiunile-dintre-arabia-saudita-saudita-iran-scot-iveala-conflict-milenar-care-sunt-principalele-diferente-asemenari-dintre-siiti-sunniti.htm

http://www.romaniatv.net/explicatia-pentru-razboaiele-din-lumea-musulmana-de-ce-se-omoara-intre-ei-siitii-si-sunnitii_80749.html

http://europolitics.ro/stiri/video-de-ce-a-luat-o-razna-lumea-islamica-si-totul-despre-razboiul-din-yemen/

http://www.rfi.ro/politic-70442-siria-scena-confrunt-rii-dintre-sunni-i-i-ii-i

https://resurseislamice.wordpress.com/2010/01/08/despre-sunniti-si-siiti/

http://www.ziare.com/international/irak/ce-intrebari-pun-insurgentii-irakieni-pentru-a-i-deosebi-pe-siiti-de-sunniti-si-a-impusca-pe-cine-trebuie-1307674

http://www.romanialibera.ro/actualitate/international/maliki–lider-siit-anti-sunnit–isis-%E2%80%93-la-portile-bagdadului-339775

http://www.theatlantic.com/international/archive/2016/10/iraq-shia-isis-sistani-shrine/505520/

What Would a Saudi-Iran War Look Like? Don’t look now, but it is already here

Saudi Arabia vs. Iran: Predominance in the Middle East

https://www.foreignaffairs.com/articles/iran/2016-05-30/keeping-iran-and-saudi-arabia-war

Saudi Arabia vs. Iran: Predominance in the Middle East

http://www.haaretz.com/middle-east-news/1.695442

http://dailycaller.com/2016/01/05/who-would-win-in-a-saudi-arabia-vs-iran-showdown/

http://iranprimer.usip.org/blog/2016/jan/06/timeline-iran-saudi-relations

http://www.japantimes.co.jp/opinion/2016/03/28/commentary/world-commentary/saudi-arabia-versus-iran/#.WEWHD7KLTIV

http://www.religionfacts.com/islam/comparison_charts/islamic_sects.htm

http://www.bbc.com/news/world-middle-east-16047709

http://free-islamic-course.org/stageone/stageone-module-4/four-schools-law-islam.html

http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2016/05/alawite-sect-muslim-misconceptions.html

https://www.natgeo.ro/locuri-si-oameni/tari-in-actualitate/9397-drumul-spre-putere

http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2016/02/five-reasons-iran-saudi-cold-war-turn-hot.html

http://www.bbc.com/news/world-middle-east-29319423

http://www.stiripesurse.ro/irak-arabia-saudita-isi-redeschide-ambasada-dupa-25-de-ani_976455.html

http://iranprimer.usip.org/blog/2016/jan/06/timeline-iran-saudi-relations

http://edition.cnn.com/2016/02/13/middleeast/saudi-arabia-assad-force/