Dispunerea Efectuarii Expertizei sau a Constatarii

=== defd1b7ce7a2fd34683e938ebe2707e59dd849d8_137750_1 ===

CUPRINS

Expetiza, ca procedeu probatoriu

Noțiune și cadrul legal. Numirea expertului

Incompatibilitatea expertului. Drepturi și obligații. Înlocuirea acestuia

Procedura de dispunere a expertizei

Conținutul raportului de expertiză

Tipuri de expertiză

Constatarea, ca procedeu probatoriu

2.1. Considerații preliminare

2.2. Condiții privind dispunerea și obiectul constatării. Raportul de constatare

CONCLUZII

BIBLOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

NCPP – noul Cod de Procedură penală

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

vol. – volumul

Expetiza, ca procedeu probatoriu

Noțiune și cadrul legal. Numirea expertului

Soluționarea legală și temeinică a cauzelor penale poate impune uneori cunoștințe temeinice din anumite domenii extrajudiciare. Organele de urmărire penală sau judecătorul sunt obligați, pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu, să facă o bună documentare asupra domeniului care are legătură cu cauza dedusă judecății, dar aceste informații nu fac altceva decât să îl familiarizeze cu domeniul respectiv.

Uneori, pentru soluționarea cauzelor, este nevoie mai mult decât de o simplă documentare. În plus, ceea ce cunosc organele judiciare nu constituie probă în procesul penal, astfel că este nevoie de o altă opinie avizată asupra unora dintre elementele care compun faptele, care contribuie la aflarea adevărului.

Cunoștințele și experiența unor specialiști, concretizate în concluzii ale unui raport, constituie probă în procesul penal.

Expertiza are drept obiect, potrivit definiției date în art. 172 NCPP, „constatarea,
clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului".

Faptele sau împrejurările ce urmează a fi analizate interesează situația de fapt, constituie elemente ce pot contribui la aflarea adevărului, dar nivelul de cunoștințe necesar pentru a le analiza depășește nivelul de pregătire al unui jurist. Astfel, pot fi analizate fapte sau împrejurări folosind cunoștințe specializate din domenii diverse: tehnic, medicină, sociologie sau psihologie, economie. în domeniul tehnic, cunoștințele necesare pentru efectuarea unei expertize sunt dintre cele mai diverse: mecanică, inginerie, matematică, fizică, construcții, rezistența materialelor etc.

Iar în domeniul economiei, expertizele pot fi și contabile, despre efectuarea de înregistrări în contabilitatea unei firme, fiscale sau despre evaluarea unor obiecte supuse confiscării, executării silite sau reparării prejudiciului suferit prin infracțiune

Persoana care efectuează expertiza trebuie să fie specializată și recunoscută ca făcând parte din corpul experților tehnici judiciari. Analiza trebuie să fie o activitate de specialitate, să nu poată fi efectuată de către organele judiciare pe baza cunoștințelor juridice și a cunoștințelor lor generale.

Din acest punct de vedere, o expertiză având drept obiect analiza legislației sau interpretarea unui text legal este inadmisibilă, de asemenea, apare ca fiind inutilă o expertiză care să constate fapte sau împrejurări care pot fi lămurite printr-o cercetare la fața locului făcută de către organele judiciare.

Expertul trebuie să se mărginească la faptele și împrejurările pe care este chemat să le analizeze, iar concluziile sale trebuie să răspundă cerințelor organelor judiciare, fără ca prin aceasta să se substituie rolului de stabilire a adevărului și a pronunța o soluție.

Intervenția legislativă ulterioară adoptării Proiectului noului Cod de procedură penală și introducerea constatării ca procedeu probator au lăsat neschimbată definiția dată expertizei, iar potrivit art. 172 NCPP, unul dintre obiective este „constatarea (…) unor fapte sau împrejurări".

Credem că, prin reintroducerea constatării ca procedeu probator de sine stătător, obiectul expertizei a fost modificat, în sensul în care constatarea, ca obiect al expertizei, se poate realiza doar asupra unor fapte și împrejurări care sunt dincolo de percepția obișnuită și necesită un nivel de pregătire specializat și procedee tehnice de relevare din specialitatea expertului.

Deși expertiza este chemată să constate anumite fapte și împrejurări, nu există urgență și pericol ca acestea să se distrugă sau să se degradeze.

Astfel, se va putea dispune efectuarea unei expertize grafologice, și nu o constatare, pentru a se analiza dacă un înscris este autentic sau a fost alterat prin falsificarea scrisului sau prin suprascriere. în acest caz, expertiza va „constata" și va stabili dacă înscrisul a fost modificat prin folosirea unor cunoștințe și procedee tehnice care depășesc obiectul unei constatări de la fața locului, în sensul constatării efectuate în temeiul dispozițiilor art. 1811 NCPP.

Expertiza poate fi dispusă de către organele de urmărire penală prin ordonanță sau de către instanța de judecată prin încheiere, ambele motivate, la cererea părților (formulată în scris) sau din oficiu, atunci când apreciază că este necesară pentru aflarea adevărului. în dispoziția de efectuare a expertizei trebuie prevăzute faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice și să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum și instituția ori experții desemnați.

Organul de urmărire penală sau instanța va desemna experții care să efectueze expertiza dintre experții oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori dintre experții independenți autorizați din țară sau din străinătate ori, în domeniile strict specializate, dacă pentru înțelegerea probelor sunt necesare anumite cunoștințe specifice sau alte asemenea cunoștințe, poate solicita opinia unor specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara lor, fără ca aceasta din urmă să constituie însă o expertiză în sensul legii. De asemenea, la efectuarea expertizei pot participa experți independenți autorizați, numiți la solicitarea părților sau a subiecților procesuali principali.

La rândul său, procurorul poate solicita ca un expert recomandat de el să participe la efectuarea expertizei, dar numai în cazul în care expertiza este dispusă de instanță.

De regulă, este desemnat un singur expert, cu excepția situațiilor în care, ca urmare a complexității expertizei, sunt necesare cunoștințe specializate din discipline distincte, situație în care se desemnează doi sau mai mulți experți.

Pentru a putea fi desemnată expert în cadrul procedurilor judiciare, persoana respectivă trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, să fie înscrisă pe lista experților din cadrul Biroului central pentru expertize judiciare din cadrul Ministerului Justiției.

Expertizele medico-legale se efectuează de serviciile medico-legale sau institutele medico-legale organizate potrivit O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, autoritățile judiciare neavând posibilitatea să desemneze ele expertul, așa cum se întâmplă la expertizele tehnice.

Incompatibilitatea expertului. Drepturi și obligații. Înlocuirea acestuia

Expertul este supus acelorași cazuri de incompatibilitate ca și membrii organelor judiciare, prevăzute de art. 64 NCPP, și poate refuza îndeplinirea expertizei, în temeiul dispozițiilor art. 175 alin. (1) din același cod, pentru aceleași motive pentru care martorul poate refuza să depună mărturie.

Drepturile și obligațiile expertului sunt precizate de art. 175 NCPP, la fel sancțiunile în caz de nerespectare a acestor obligații. Astfel, pentru activitatea sa, expertul are dreptul a un onorariu stabilit de către organele judiciare și la decontarea cheltuielilor efectuate centru efectuarea expertizei și poate beneficia de măsuri de protecție întocmai ca martorii amenințați, dar i se poate aplica și o amendă judiciară și poate fi tras la răspundere civilă, în cazul întârzierii sau refuzului nejustificat de efectuare a expertizei.

Înlocuirea expertului se poate dispune în următoarele situații, prevăzute de art. 176 NCPP:

refuză sau, în mod nejustificat, nu finalizează raportul de expertiză până la termenul fixat;

este admisă declarația sa de abținere sau cererea de recuzare;

se află în imposibilitate obiectivă de a efectua sau finaliza expertiza.

Înlocuirea se dispune prin ordonanță de către organul de urmărire penală sau prin încheiere de către instanță, după citarea expertului, și se comunică asociației sau corpului profesional de care aparține acesta. Dacă până la înlocuire expertul a desfășurat activități în vederea efectuării expertizei, el trebuie, sub sancțiunea aplicării unei amenzi judiciare, să pună de îndată la dispoziția organului judiciar observațiile cu privire la activitățile desfășurate până la momentul înlocuirii sale, precum și toate actele sau obiectele încredințate.

Procedura de dispunere a expertizei

După desemnarea expertului, organul de urmărire penală sau instanța de judecată fixează un termen pentru când sunt chemate părțile, subiecții procesuali principali și expertul.

La termenul fixat li se aduc la cunoștință acestora, precum și procurorului obiectivele expertizei, întrebările la care expertul trebuie să răspundă, dreptul de a face observații, modificări sau completări legate de acestea, termenul fixat pentru prezentarea raportului – care va putea fi prelungit, pentru motive întemeiate, fără însă ca prelungirea totală să fie mai mare de 6 luni..

Pentru efectuarea lucrării, expertul are dreptul să consulte toate actele și lucrările dosarului, poate solicita părților sau organului judiciar explicații și lămuriri asupra unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

Expertul nu are acces la acele acte care au caracter confidențial, care privesc viața privată a persoanelor, convorbirile lor telefonice, înregistrări audio sau video, transcrierea acestor înregistrări, decât dacă au directă legătură cu faptele și împrejurările cu privire la care trebuie să se pronunțe.

Asigurarea corectitudinii și transparenței expertizei este garantată de îndeplinirea a trei condiții cerute de lege în activitatea de întocmire a raportului:

dreptul părților sau al subiecților procesuali principali de a desemna experți care să participe la efectuarea expertizei.

În situația în care acești experți au altă opinie decât cea exprimată de expertul desemnat, vor întocmi rapoarte cu opinii separate. Expertul parte are aceleași drepturi pe care le are și expertul desemnat de către instanță. S-a pus problema în activitatea curentă dacă expertul parte are dreptul să se prezinte la institutul unde are loc expertiza, să participe la activitatea expertului titular, să folosească instrumentele și logistica instituției unde se efectuează expertiza. Credem că expertul parte are dreptul să urmărească activitatea expertului desemnat, să consemneze în raportul său eventualele inadvertențe pe care le-a constatat, dar nu poate utiliza resursele și logistica unei instituții unde nu este angajat, pentru a-și produce propriile concluzii asupra obiectului expertizei;

când instanța este cea care ordonă efectuarea expertizei, obiectivele, desemnarea expertului, desemnarea experților consultanți, necesitatea acesteia sunt discutate în ședință publică, în contradictoriu cu toate părțile și subiecții procesuali principali din cauză, discuțiile fiind consemnate de grefier și înregistrate, astfel că vor putea fi consultate și verificate de către instanța de control judiciar sau într-o eventuală acțiune în răspundere împotriva magistratului;

raportul trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile formale (organul care a dispus expertiza, data când s-a efectuat aceasta, numele și prenumele expertului, data și locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul ei și obiectivele, materialul pe baza căruia a fost efectuată, dacă părțile sau subiecții procesuali principali au participat la efectuarea ei), și descrierea în amănunt a operațiunilor de efectuare a expertizei, obiecțiunile sau explicațiile părților, analiza acestor obiecții sau explicații, iar în final concluziile expertizei.

Credem că detalierea de către expert a operațiunilor care au stat la baza concluziilor constituie o garanție a corectitudinii expertizei, a modului transparent în care aceasta a fost îndeplinită. Operațiunile de efectuare a expertizei vor putea fi analizate, studiate, verificate dacă îndeplinesc criteriile științifice pentru a se putea trage concluzia la care expertul a ajuns. Pentru organul de urmărire penală și pentru instanța de judecată, descrierea operațiunilor, logica activităților constituie un element important în verificarea corectitudinii concluziilor, la fel și coroborarea cu celelalte probe existente în dosar sau cu situația de fapt reieșită din celelalte probe.

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată nu este obligată să adopte concluziile raportului de expertiză.

Deoarece expertiza a fost apreciată ca necesară de către organele judiciare, concluziile ei trebuie să fie clare, neechivoce. Pentru aceasta, se poate proceda la audierea expertului, procedura fiind similară audierii martorilor.

Când raportul este incomplet sau modalitățile de efectuare a expertizei prezintă deficiențe relevate de către experții consultanți ori de către părți după efectuarea expertizei, organul judiciar poate dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către același expert. în cazul în care organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoieli asupra corectitudinii raportului și a concluziilor acestuia, poate proceda în două modalități: fie înlătură expertiza din materialul probator, stabilind situația de fapt pe celelalte probe existente la dosarul cauzei, fie, atunci când expertiza este indispensabilă aflării adevărului, ordonă o nouă expertiză.

O nouă expertiză se dispune și atunci când nu poate fi desemnat același expert pentru efectuarea suplimentului.

Potrivit legii, efectuarea unei noi expertize se poate dispune de către organele judiciare atunci când „concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conținutul și concluziile raportului de expertiză există contradicții, iar aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului". Credem că, înainte de a dispune o nouă expertiză, organele judiciare au posibilitatea de a solicita expertului lămurirea aspectelor neclare.

Valoarea probantă a expertizelor nu este prestabilită de către Codul de procedură penală. Ca toate probele din dreptul românesc, aceste probe vor fi analizate în context, prin coroborare cu celelalte probe existente la dosarul cauzei.

În practică se poate întâmpla ca o singură probă să răstoarne un întreg material probator: de exemplu, cazul unui inculpat care a fost condamnat pentru viol și omor pe baza unor probe circumstanțiale din care a fost dedusă prezența sa la locul faptei, deși el a negat cu tărie săvârșirea faptei, iar după o perioadă de timp se reușește realizarea expertizei ADN din probele prelevate de la victimă; expertiza ADN a constatat că nu persoana condamnată a fost cea care a întreținut raportul sexual cu victima înainte de decesul ei; în acest fel, o sigură probă, apreciată ca fiind egală ca valoare probantă cu celelalte, a răsturnat întregul material probator.

Pornind de la această speță, se poate construi un scenariu care să dea crezare și altor probe circumstanțiale și să infirme concluziile raportului de expertiză ADN: cazul ipotetic în care persoana condamnată este totuși autorul faptei, profitând de situația în care victima a avut inițial un raport sexual consimțit cu o altă persoană, apoi făptuitorul a procedat la săvârșirea faptei. în acest caz, probele prelevate de la victimă nu sunt cele ale autorului faptei.

Exemplul arătat dovedește relativitatea probelor, implicit a unei expertize ADN, considerată neoficial ca o probă infailibilă.

Expertiza ADN stabilește cu probabilitate de 90% identitatea dintre mostrele prelevate și persoana de la care acestea provin, dar nu poate stabili autorul unei fapte sau vinovăția acestuia. în măsura în care toate probele conduc la concluzia că autorul faptei este persoana care a lăsat probele biologice, identificarea pe baza expertizei ADN conduce la aflarea autorului.

Toate probele, inclusiv cele tehnico – științifice, trebuie raportate la ansamblul probator, nefiind suficiente ca să asigure condamnarea unei persoane. În baza principiului prezumției de nevinovăție, dacă nu sunt și alte probe sau probele nu dovedesc dincolo de orice dubiu că persoana respectivă este cea care a săvârșit fapta, aceasta va trebui achitată.

Raportul de expertiză este elaborat de către expert sau de către experți, în situația în care a fost desemnată o echipă, pe baza studierii elementelor puse la dispoziție de către instanță. în situația în care echipa de experți nu a ajuns la un consens în privința concluziilor, opiniile separate vor fi consemnate în raportul de expertiză, acestea ajungând la cunoștința organelor judiciare. De asemenea, la raport se atașează rapoartele experților consultanți desemnați de părți și pe care instanța sau organele judiciare i-au aprobat

Conținutul raportului de expertiză

Raportul trebuie să conțină, potrivit art. 178 alin. (4) NCPP:

partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea ei, numele și prenumele expertului, obiectivele la care acesta urmează să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoștințării părților, dacă au participat la aceasta și au dat explicații în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;

partea expozitivă, prin care sunt descrise operațiile de efectuare a expertizei, metodele, programele și echipamentele utilizate;

concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum și orice alte precizări și constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei.

Aceste elemente cerute imperativ de lege sunt destinate a asigura, alături de alte garanții, transparența procesului de efectuare a expertizei, verificarea concluziilor ei și de alți experți, la nevoie.

Partea introductivă a raportului este importantă în procedura de cameră preliminară, atunci când expertiza a fost dispusă de către organele de urmărire penală, deoarece în această parte sunt explicitate procedurile prin care a fost numit expertul, prezența sau nu a experților parte sau dacă au fost citați, de asemenea, între obiectivele expertizei consemnate aici și concluzii trebuie să existe o concordanță, experții neputând să răspundă la altceva decât li s-a cerut. Toate elementele din partea introductivă sunt analizate în cadrul procedurii de cameră preliminară, pentru a se stabili legalitatea administrării probei. Raportul de expertiză întocmit fără respectarea cerințelor legale poate fi exclus din ansamblul probator.

Partea expozitivă este cea mai amplă a unui raport de expertiză, aici fiind descrise metodele de efectuare a analizelor, descrierea proceselor folosite, descrierea echipamentelor utilizate – conformitatea lor metrologică. Această parte este importantă din perspectiva transparenței și a posibilității de verificare a expertizei, procesele chimice, fizice sau de orice altă natură putând fi reluate și verificate și cu alte metode științifice.

Concluziile sunt importante, deoarece răspund la întrebările organelor judiciare.

Răspunsurile la întrebări sunt probe care vor putea fi coroborate cu alte probe din dosarul cauzei, conducând la stabilirea situației de fapt. Atunci când expertul constată că obiectivele stabilite au fost prea vagi sau neclare, va solicita organelor judiciare lămurirea acestora. Dacă expertul constată că cerințele sunt prea limitate și prin răspunsurile sale nu va putea lămuri pe deplin, poate adăuga orice alte precizări sau lămuriri pe care le consideră necesare.

Tipuri de expertiză

Noul Cod de procedură penală stabilește în art. 172-181 condițiile generale în care poate fi dispusă efectuarea unei expertize, precum și modul de numire a expertului. în art. 182-191 NCPP sunt arătate zece tipuri de expertize care prezintă specificitate din perspectiva legii procesuale penale și a legii penale

Solicitarea poate fi făcută âe către orgartu) de urmărire penală sau instanța de judecată, pentru a se putea stabili falsificarea de monedă sau de alte valori, fn acest caz, expertiza va fi efectuata de expert; ai Băncii Naționale, care vor stabili dacă ne aflăm în fața unei infracțiuni. în situația în care sunt necesare investigații suplimentare pentru a se stabili dacă moneda sau valoarea este sau nu falsă, se pot cere explicații suplimentare de la institutul de emisiune a monedei sau a valorilor. Prin „alte valori" se înțelege un suport de hârtie sau apropiat cu valoare intrinsecă, ce poate fi utilizat prin convertire în bunuri, servicii sau alte valori – cecuri, cecuri de călătorie, bilete la ordin, ordine de plată, acțiuni, bonuri de tezaur etc.

Expertiza falsului (art. 183 NCPP)

Pentru identificarea falsificării unui înscris, fie că este sub semnătură privată sau oficial, este necesară efectuarea unei expertize care să stabilească dacă a fost modificat conținutul actului prin suprascriere, copiere, modificare. De asemenea, expertiza ar putea indica persoana care a realizat modificarea actului. Pentru această activitate, este necesară compararea originalului actului, care poate fi păstrat în arhiva unității emitente, cu actul ce se pretinde a fi falsificat sau compararea scrisului suspectului ori inculpatului cu scrisul de pe actul considerat fals.

Organul de urmărire penală ori instanța va dispune autorității sau oricărei persoane care păstrează originalul actului să îl depună la dosar pentru a fi înmânat expertului ce urmează a efectua expertiza. De asemenea, va putea dispune ca suspectul sau inculpatul să furnizeze mostre de scris, pentru comparare. Refuzul de a se conforma dispoziției instanței nu poate fi interpretat în defavoarea acestuia, având în vedere dreptul de a nu se autoincrimina.

Organele judiciare pot identifica alte metode prin care să procure mostre de scris de la suspect sau inculpat – o scrisoare a acestuia identificată cu ocazia percheziției, o declarație olografă dată la organul de urmărire penală etc.

Expertiza medico-legală psihiatrică (art. 184 NCPP)

Principalul obiectiv al acesteia este de a stabili discernământul unei persoane, starea psihică a unei persoane în momentul săvârșirii faptei, descoperirea tulburărilor de natură psihică ce îi pot afecta discernământul, gradul de discernământ în momentul săvârșirii faptei – discernământ diminuat în diferite procente -, finalmente dacă a fost conștientă de faptele sale și de consecințele lor etc.

Din punct de vedere penal, o persoană este considerată că are discernământ dacă la momentul săvârșirii faptei îndeplinea două condiții:

avea capacitatea psihică de a-și da seama de caracterul și urmările faptei pe care o săvârșește;

avea capacitatea de a-și manifesta conștient voințaîn raport cu ofaptă determinată.

Expertiza medico-legală psihiatrică se impune în următoarele cazuri:

suspectul sau inculpat este minor cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani;

suspectul sau inculpatul este mama acuzată de uciderea sau vătămarea copilului nou-născut ori a fătului;

organul de urmărire penală/instanța de judecată areîndoială asupra discernământului suspectului/inculpatului în momentul săvârșirii infracțiunii ce face obiectul acuzației.

Expertiza poate fi dispusă în tot cursul urmăririi penale, reglementarea făcând trimitere la ambele calități procesuale ale persoanei cercetate, dar și la instanța de judecată. în cursul urmăririi penale, credem că este atributul exclusiv al organelor de urmărire penală-organe de cercetare penală sau procuror-de a observa și de a se sesiza în vederea dispunerii unei expertize medico-legale psihiatrice. Chiar dacă inculpatul va fi prezentat în fața instanței de judecată cu propunere de arestare preventivă, iar cu ocazia audierii sale instanța constată că există temeiuri pentru a se dispune expertiza medico-legală psihiatrică, se va pronunța doar asupra cererii procurorului privind arestarea, nu va dispune și expertiza, procurorul fiind cel care este învestit cu soluționarea cauzei.

Dacă, ulterior sesizării, instanța de judecată constată că sunt motive pentru dispunerea unei expertize medico-legale psihiatrice, atunci va dispune acest lucru în cadrul cercetării judecătorești.

Față de poziția suspectului/inculpatului, expertiza poate fi:

voluntară, când suspectul/inculpatul își exprimă consimțământul cu privire la efectuarea ei

Consimțământul este exprimat în scris în fața organului de urmărire penală, în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu, precum și a ocrotitorului legal, în cazul minorilor. Credem că dacă oricare dintre aceste condiții nu este respectată, consimțământul poate fi apreciat ca viciat în procedura de cameră preliminară, cu consecința excluderii mijlocului de probă și a probei din procesul penal;

nevoluntară, dacă suspectul/inculpatul refuză efectuarea expertizei sau, deși și-a exprimat consimțământul, nu se prezintă la instituția medico-legală pentru efectuarea ei

În această categorie intră și situația în care persoana își exprimă consimțământul pentru expertiză, dar refuză internarea medicală pentru investigați complexe.

Pentru aducerea suspectului/inculpatului la sediul instituției medico-legale, procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța de judecată va emite un mandat de aducere, în temeiul dispozițiilor art. 265 alin. (4)-(9) NCPP.

Cât privește procedura de efectuare a expertizei, în cazul celei voluntare, organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune efectuarea acesteia, iar suspectul; inculpatul se prezintă de bunăvoie, în zilele și la orele fixate de comisie, pentru efectuarea expertizei. în situația în care suspectul sau inculpatul nu se prezintă, comisia va anunța organul de cercetare penală, care va sesiza procurorul sau instanța de judecată pentru a se dispune emiterea unui mandat de aducere.

În cazul internării nevoluntare în cursul urmăririi penale, procurorul este sesizat de către comisia de examinare cu privire la necesitatea internări suspectului/inculpatului în vederea expertizării.

Procurorul apreciază dacă se impune internarea și va proceda la sesizarea judecătorului de drepturi și libertăți cu propunerea de internare medicală, pentru o durată ce nu poate depăși 30 de zile.

Judecătorul de drepturi și libertăți va stabili un termen de soluționare a cererii, ce nu poate fi mai mare de 3 zile de la data sesizării. Judecata are loc în camera de consiliu în prezența procurorului, a suspectului/inculpatului și a apărătorului ales sau desemna: din oficiu.

Observăm că suspectul/inculpatul a cărui internare se solicită beneficiază de drepturile pe care le are suspectul/inculpatul în cazul măsurilor preventive.

Suspectul/inculpatul are dreptul de a studia dosarul cauzei, precum și propunerea de internare formulată de către procuror. Aceste drepturi pot fi exercitate direct sau prir intermediul apărătorului.

Soluționarea propunerii de internare nevoluntară poate avea loc și în lipsa
suspectului/inculpatului, dacă acesta este dispărut, se sustrage sau când, din cauza stării sănătăți sau din cauză de forță majoră ori stare de necesitate, nu se poate prezenta

Încheierea de admitere a propunerii de internare nevoluntară trebuie să conțină toate elementele unei încheieri a instanței, prevăzute de art. 370 alin. (4) NCPP, completate cu cerințele art. 184 alin. (11) din același cod:

ziua, luna, anul și denumirea instanței;

mențiunea dacă ședința a fost sau nu publică;

numele și,prenumele judecătorilor, procurorului și grefierului;

numele și prenumele părților, avocaților și ale celorlalte persoane care participă în proces și care au fost prezente la judecată, precum și ale celor care au lipsit, cu arătarea calității lor procesuale și cu mențiunea privitoare la îndeplinirea procedurii-datele de identitate ale suspectului sau inculpatului;

fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și textele de lege în care a fost încadrată – descrierea faptei de care este acuzat suspectul sau inculpatul, încadrarea juridică și denumirea infracțiunii;

mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contradictorii – faptele și împrejurările din care rezultă îndoiala asupra stării psihice a suspectului sau inculpatului;

cererile de orice natură formulate de procuror, de persoana vătămată, de părți și de ceilalți participanți la proces;

concluziile procurorului, ale persoanei vătămate și ale părților [motivarea necesității luării măsurii internării nevoluntare în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice și a proporționalității acesteia cu scopul urmărit;

măsurile luate în cursul ședinței- durata măsurii internării;

Suspectul/inculpatul este informat asupra măsurii internării, consemnându-se acest lucru într-un proces-verbal.

În termen de 24 de ore de la pronunțare, suspectul/inculpatul sau procurorul are dreptul să formuleze contestație împotriva încheierii, ce va fi judecată de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară în cel mult 3 zile. Similar măsurilor preventive, contestația nu este suspensivă de executare.

Ședința de judecată este publică, iar participarea procurorului obligatorie, în acest sens fiind dispozițiile art. 4251 alin. (5) NCPP.

Referitor la citarea părților, sunt aplicabile dispozițiile generale de la art. 425¹ alin. (6) NCPP, potrivit cărora „la soluționarea contestației se citează persoana care a făcut contestația, precum și subiecții procesuali la care hotărârea atacată se referă"; în situația dată, așadar, se citează suspectul sau inculpatul.

Cu privire la asistența juridică a suspectului ori inculpatului sunt aplicabile dispozițiile art. 90 și art. 91 NCPP, la care art. 425¹ alin. (6) NCPP face trimitere.

Potrivit art. 90 lit. a) NCPP, este obligatorie asistența juridică a suspectului sau inculpatului față de care a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză. Ar putea fi incident, desigur, și cazul de asistență juridică obligatorie prevăzut de art. 90 lit. b) NCPP (dacă organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea).

Internarea nevoluntară poate fi dispusă și în cursul judecății, de către instanță, la propunerea comisiei medico-legale psihiatrice, procedura fiind cea prevăzută pentru faza urmăririi penale, dispozițiile alin. (6)-(19) ale art. 184 NCPP găsindu-și aplicabilitate.

Expertiza medico-legală psihiatrică poate avea două deznodăminte:

suspectul/inculpatul este expertizat, iar, dacă înainte de expirarea duratei internării nevoluntare se constată că aceasta nu mai este necesară, comisia sau persoana internată sesizează judecătorul de drepturi și libertăți, pentru a se pronunța asupra revocării internării.

Judecata se desfășoară de urgență, în camera de consiliu, cu participarea procurorului și audierea apărătorului persoanei internate. încheierea pronunțată nu este supusă căilor de atac;

suspectul/inculpatul este expertizat și se constată că suferă de o boală psihică, situație în care, în condițiile art. 247 NCPP raportat la art. 110 NCP, comisia de expertiză sesizează organul judiciar în vederea luării măsurii internării medicale provizorii.

Internarea provizorie nevoluntară are un regim asemănător măsurilor preventive, atât sub aspectul garanțiilor procesuale (asistența juridică obligatorie, ascultarea
suspectului/inculpatului înainte de luarea măsurii, dreptul la cale de atac), dar și sub aspectul consecințelor [deducerea perioadei internării nevoluntare din perioada pedepsei.

Autopsia medico-legală (art. 185 NCPP)

Organele de urmărire penală sau instanța de judecată dispun efectuarea unei autopsii în caz de moarte violentă ori când aceasta este suspectă de a fi violentă sau când nu se cunoaște cauza morții ori există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-o infracțiune ori în legătură cu comiterea unei infracțiuni.

Totodată, se dispune autopsia medico – legală dacă decesul s-a produs în perioada în care persoana se află în custodia poliției, a Administrației Naționale a Penitenciarelor, în timpul internării medicale nevoluntare sau în cazul oricărui deces care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, a aplicării torturii sau a oricărui tratament inuman.

Este interesantă dispoziția alin. (3) al art. 185 NCPP, potrivit căreia, pentru a constata dacă există motive pentru a efectua autopsia medico-legală, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate solicita opinia medicului legist. Cu alte cuvinte, anterior dispoziției de efectuare a autopsiei, procurorul sau instanța poate solicita un punct de vedere oficial de la medicul legist, în care să precizeze dacă există vreunul dintre cazurile prevăzute de lege care să necesite autopsia.

Această prevedere este cu atât mai interesantă, cu cât autopsia se dispune chiar dacă victima a fost înmormântată, practic opinia medicului legist poate sta la baza deciziei de exhumare, dispusă de procuror.

Similar întregii filosofii a noului Cod de procedură penală, în materia expertizelor sunt garantate drepturile procesuale ale părților, o rudă a defunctului fiind încunoștințată despre efectuarea autopsiei și despre dreptul de a desemna un expert independent care să asiste la autopsie.

Rezultatele autopsiei se consemnează într-un raport de expertiză, care trebuie să
cuprindă mențiunile prevăzute în art. 185 alin. (8) NCPP și care constituie mijloc de probă.

Exhumarea (art. 186 NCPP) poate fi dispusă de procuror sau de instanța de judecată, pe baza unor indicii că moartea a fost rezultatul unei activități infracționale.

Unul dintre aceste indicii este, cum arătam la autopsia medico-legală, opinia medicului legist, care poate arăta în punctul său de vedere că există elemente contradictorii în decesul unei persoane, elemente care trebuie investigate aprofundat prin efectuarea unei autopsii.

Exhumarea se dispune prin ordonanță de către procuror și prin încheiere de către instanța de judecată.

Participarea organului de urmărire penală la exhumare este obligatorie, indiferent cine a dispus efectuarea ei.

Autopsia medico-legală a fetusului sau a nou-născutului (art. 187 NCPP).

Noua reglementare în materia expertizelor a particularizat autopsia, prevăzând un temei special pentru expertiza asupra fetusului. Datorită faptului că acesta, din punct de vedere legal, nu prezintă atributele persoanei, prevederile aplicabile în cazul autopsiei asupra persoanei din art. 185 NCPP lăsau loc la interpretări și contestări ale probei sub aspectul legalității.

Obiectivele autopsiei fetusului sau a nou-născutului sunt clar delimitate în alin. (1) și ale art. 187 NCPP, dar credem că, în afară de acestea, organele judiciare pot stabili orice alte obiective care pot ajuta la soluționarea cauzei.

Expertiza toxicologică (art. 188 NCPP) se poate dispune asupra unor substanțe găsite în mediul din care provine victima sau asupra probelor biologice recoltate de la victimă în procedura prevăzută de art. 190 NCPP privind examinarea fizică.

Prevederile art. 188 alin. (2) NCPP fac referire la produse „considerate suspecte că ar fi determinat intoxicația", deci recoltarea lor se va realiza după ce organele judiciare sunt sesizate cu existența unei intoxicații asupra unor persoane.

Credem că textul este restrictiv, deoarece unele infracțiuni referitoare la mediu necesită investigarea substanțelor deversate, potențial de a produce intoxicații.

În alin. (3) al art. 188 NCPP sunt prevăzute, exemplificativ, elementele asupra cărora urmează ca expertul să își prezinte concluziile.

Examinarea medico-legală a persoanei (art. 189 NCPP)

Este prima etapă prin care sunt constatate urmele și consecințele unei infracțiuni. Credem că textul este deficitar sub aspectul redactării, deoarece, în opinia noastră, examinarea medico-legală poate constata existența urmelor și consecințelor unor lovituri, traumatisme, urmând ca organele de cercetare penală să stabilească pe calea anchetei, prin administrarea probelor, dacă acestea sunt consecințele unei infracțiuni.

Constatarea medicului legist se consemnează într-un certificat medico-legal sau într-un raport de expertiză, în funcție de complexitatea investigației, care trebuie să cuprindă descrierea leziunilor traumatice, precum și opinia expertului cu privire la natura și gravitatea leziunilor, mecanismul și data producerii, urmările pe care le-au produs.

În plus față de acestea, organul judiciar poate stabili și alte obiective care sunt necesare la soluționarea cauzei.

Examinarea fizică (art. 190 NCPP)

Cercetarea corpului unei persoane se poate realiza în două modalități:

prin percheziție corporală, prevăzută de art. 165-166 NCPP;

prin examinarea fizică, prevăzută de art. 190 NCPP.

Expertiza genetică judiciară (art. 191 NCPP) reprezintă o noutate în materia probelor în cadrul procesului penal român.

Reglementarea sa s-a impus datorită progresului științific și credibilității mari de care se bucură acest tip de analiză.

Expertiza genetică judiciară se dispune de organul de urmărire penală, prin ordonanță, sau de instanță, prin încheiere, asupra probelor biologice recoltate de la persoane sau de la locul faptei. Scopul expertizei este stabilirea identității dintre probele identificate la locul faptei și persoane.

Deoarece expertiza genetică judiciară se bucură de un prestigiu foarte mare, grad de probabilitate de 90%, rezultatele ei trebuie coroborate cu alte probe din cadrul procesului penal, existând riscul absolutizării concluziilor și stabilirii vinovăției doar pe baza sa.

Probele biologice recoltate din dispoziția organelor judiciare pot fi stocate în vederea realizării unei baze de date a profilului genetic judiciar, putând fi folosite pentru comparare în alte cauze penale, ori de câte ori este necesar pentru aflarea adevărului.

Expertiza contabilă

Expertiza contabilă este o formă de cercetare științifică efectuată în vederea lămuririi modului în care sunt reflectate în documente, eviența tehnic-operativă și contabilă, anumite fapte, împrejurări, situații de natură economico-financiară.”

Ca activitate specializată, obiectivele expertizei contabile sunt următoarele:

cercetarea unor fapte sau situații economice, financiare, gestionare și patrimoniale;

sprijinirea agenților economici în relație cu problemele și obiectivele stabilite de organul județean sau de persoana juridică care o solicită;

cercetarea situațiilor și împrejurărilor de fapt bazându-se pe informațiile din evidența economică și a suporților ei materiali;

interpretarea datelor de evidență și formularea opiniilor cu privire la problemele investigate în comparație cu legile și actele normative care reglementează domeniul de activitate respectiv;

elaborarea concluziilor pe baza acelor constatări care sunt folosite ca mijloc de probă de organele judiciare care au dispus efectuarea expertizei ori ca mijloc de fundamentare a deciziilor de către întreprinderea care a solicitat efectuarea expertizei contabile.

Expertiza contabilă analizează cauzele abeterilor de la normele legale cu caracter financiar și economic, descifrează relațiile economice și financiare, dintre părțile aflate în litigiu, caracterizează starea de fapt a agentului economic respectiv în raport cu legea și actele normative care reglementează domeniul investigat, stabilește legăturile de cauzalitate și responsabilitate.” Din studierea cauzelor care generează pagube în dauna patrimoniului, expertiza contabilă desprinde imperfecțiunile propagate pe traseul procesului decizional, deficiențele care există în organizarea și conducerea sistemului de evidență, și erorile comise în executarea atribuțiilor de serviciu având consecințe negative asupra patrimoniului entităților care efectuează expertiza.

Datele și documentele contabilității reflectă următoarele aspecte ale întreprinderii: situația financiară și patrimonială, activitățile economice desfășurate, raporturile cu mediul economic, administrativ și social în care acționează, rezultatele financiare pe genuri de activități și alte elemente de individualizare și de caracterizare a acestora.

Așadar, datele și documentele contabile folosesc în primul rând unităților patrimoniale pentru organizarea, conducerea operativă și gestiunea lor. Dar, în egală măsură, aceleași date și informații pot constitui suportul unor investigații mai cuprinzătoare, de natura verificărilor, expertizei contabile sau auditului financiar, pentru menirea fundamentării unor decizii importante de politică economică sau pentru mai buna și mai corecta informare a terților, fie pentru furnizarea mijloacelor de probă necesare în justiție sau în alte împrejurări similare.”

Astfel, din punctul de vedere al obiectului de activitate, expertiza contabilă poate fi de două feluri:

Expertiză contabilă judiciară

Expertiză contabilă extrajudiciară

Se impune a fi precizat că expertizele contabile sunt mijloace de probă utilizabile în rezolvarea unor cauze care necesită cunoștințe strictă de specialitate din partea experților contabili. Expertizele contabile dispuse din oficiu respectiv acceptate la cererea părților în fazele de instrumentare și de judecată ale unor cauze civile sau comerciale, legate sau nu de un proces penal, se numesc expertize contabile judiciare. Celelalte expertize contabile sunt extrajudiciare.”

Constatarea, ca procedeu probatoriu

2.1. Considerații preliminare

Proiectul noului Cod de procedură penală nu cuprindea în forma sa inițială constatarea.

În urma discuțiilor din doctrină și a realității faptice că organul constatator face parte din structura organului de cercetare penală, ceea ce punea în discuție independența sa ca expert, iar materialul elaborat constituia de cele mai multe ori o adevărată expertiză pe care se bazau soluțiile instanței, s-a propus și într-o primă fază s-a acceptat scoaterea „constatării tehnico-științifice" dintre mijloacele de probă din procesul penal.

Ulterior, au apărut argumente solide care țineau de cercetarea locului faptei, de identificarea în teren, cu prioritate a unor elemente pentru care erau necesare cunoștințe de altă specialitate decât cea juridică, argumente care au condus la soluția reintroducerii, prin Legea nr. 255/2013, a constatării printre mijloacele de probă, fiind completat art. 172 cu condiții privind dispunerea și introdus art. 181¹ privind obiectul constatării și raportul de constatare.

Datorită soluției adoptate pentru reintroducerea constatării printre mijloacele de probă, nu a mai fost făcută o delimitare clară între cele două tipuri, astfel că din economia textului și din modul în care acesta este redactat nu rezultă delimitarea dintre constatare și expertiză.

Definiția din Codul de procedură penală anterior (art. 112 CPP 1968), precum și cea dată constatării medico-legale (art. 114 CPP 1968) stabileau foarte clar limitele constatării, delimitând-o de expertiză, linia de demarcație dintre ele era suficient de clară pentru a permite folosirea lor în cadrul procesului penal pentru aflarea adevărului, în condiții de respectare a drepturilor fundamentale. În practică însă, această linie de demarcație a fost deseori depășită, organele judiciare folosind experiența și expertiza profesională a specialiștilor din aparatul propriu în realizarea expertizelor, acțiune care a fost criticată pentru lipsa independenței și imparțialității.

2.2. Condiții privind dispunerea și obiectul constatării. Raportul de constatare

Constatarea se dispune și se efectuează atunci când există pericol de dispariție a
mijloacelor de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

Ceea ce este determinant pentru „constatare" ca mijloc de probă și a fost preluat în reglementarea actuală este urgența, consemnarea și imortalizarea anumitor elemente care constituie probe în procesul penal, înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acțiunea timpului, a factorilor de mediu sau prin acțiunea persoanelor implicate.

Constatarea va stabili dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau prezintă suspiciuni rezonabife care să conducă organele judiciare la concluzia că a fost săvârșită o faptă penală. Constatările se dispun când sunt întrunite două condiții:

există pericolul de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt;

este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

Constatările sunt efectuate de specialiști în domeniul în care li se cer competențele, care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora. Se pot dispune doar în cursul urmăririi penale, de către organul de urmărire penală prin ordonanță, în cursul judecății putându-se efectua doar o expertiză.

Obiectul constatării este stabilit de organul de urmărire penală prin ordonanță și poate consta în identificarea urmelor de la locul săvârșirii faptei, prelevarea de probe materiale sau urme ale infractorilor: urme papilare, amprente digitale, identificarea persoanei căreia îi aparțin, urme de pași, traseul infracțional, compoziția unor materiale găsite la locul faptei sau prelevate ulterior, constatări la locul accidentelor, verificări, constatări ale stării tehnice a autoturismelor în cazul accidentelor de circulație, urme de praf de pușcă în cazurile utilizării armelor de foc etc.

În ordonanță trebuie menționate, de asemenea, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul și termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.

Raportul de constatare cuprinde descrierea operațiilor efectuate de specialist, a
metodelor, programelor și echipamentelor utilizate și concluziile constatării.

Dacă după finalizarea lui organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile sale sunt contestate, se dispune efectuarea unei expertize (potrivit reglementării anterioare, se putea dispune refacerea raportului sau completarea acestuia).

Potrivit alin. (11) al art. 172 NCPP, certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare.

Raportul de constatare se finalizează cu concluziile tehnicianului care constituie mijlocul de probă în procesul penal.

Constatările realizează primul contact cu fapta infracțională și sunt foarte importante în procesul probator, deoarece urmele și constatările care stau la baza concluziilor lor se distrug prin trecerea timpului.

CONCLUZII

Expertiza poate fi cerută atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, de cătree părți, ori de instanța din oficiu.

Reprezintă un mijloc de probă cu o forță probatorie majoră, având în vedere că expertul are sarcina de a stabili care sunt constatările unei fapte sau împrejurări, de a da lămuriri cu privire la anumite situații de fapt, rolul său fiind acela de a evalua, cu ocazia întocmirii expertizei, obiectivele care sunt stabilite și indicate de către organele de cercetare penală, în timpul urmăririi penale sau de către instanța de judecată, în cursul judecății penale.

Spre deosebire de vechea reglementare, unde se impunea efectuarea expertizei obligatorii în anumite condiții – prevăzut în art. 117 C.proc.pen. din 1968 – legiuitorul a ales să nu mai fixeze de această dată vreo situație în care să fie obligatorie efectuarea expertizei, rămânând la aprecierea părților sau a organelor de urmărire penală, respectiv a instanței de judecată.

Totodată, alin. (7) al art. 172 NCPP aduce o schimbare și în ceea ce privește situația în care pentru înțelegerea probelor sunt necesare explicațiile și cunoștințele unui specialist într-un domeniu anume, noul text de lege reglementând opțiunea instanței sau a organului de urmărire penală de a solicita un asemenea specialist, nemaifiind în măsură de a solicita acest lucru serviciul medico-legal, laboratorul de expertiză criminalistică sau institutul de specialitate.

Pentru efectuarea unei cercetări care să stabilească cât mai veridic și să reflecte situația de fapt cât mai aproape de realitate, în vederea aflării adevărului în procesul penal, asigurării echității și pentru o mai bună administrare a probelor, părțile și subiecții procesuali principali au posibilitatea de a solicita un alt expert, independent, autorizat pentru a participa la efectuarea expertizei.

Trebuie observat că în noua reglementare nu se mai tratează distinct instituția expertizei și instituția constatării, în sensul că au fost reunite în textul art. 172 NCPP prevederile generale de dispunere a acestora.

O altă noutate o reprezintă accepțiunea certificatului medico-legal, asimilat prin lege unui raport de constatare.

Însă, în cazul întâmpinării de nereguli cu privire la raportul de constatare, sau în cazul în care organul judiciar consideră că este necesar, dispune efectuarea unei expertize în vederea lămuririi situațiilor de fapt evaluate în raportul de constatare.

Textul alin. (12) introduce o soluție inovatoare în NCPP cu privire la concluziile raportului de expertiză, în sensul ca atunci când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, trebuie să dispună efectuarea unei expertize.

În reglementarea anterioară, efectuarea unei expertize era reglementată ca o soluție subsidiară și neobligatorie, dacă refacerea sau completarea constatării tehnico-științifice ori medico-legale nu erau suficiente pentru completarea sau explicarea concluziilor raportului de constatare tehnico-științifică.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

P. Buneci, ș.a., Noul Cod de Procedură penală. Note. Corelații. Explicații, Editura C.H.Beck, București 2014;

I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea generală, Editura Unviersul Juridic, București, 2014;

M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București 2014

N. Volonciu ș.a., Noul cod de procedrură penală. Comentat. Editura Hamangiu București 2014;

Legislație internă și europeană

*** Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de procedură penală;

*** Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal;