Dispozitii Generale Privind Masurile Preventive

În vederea realizării scopului procesului penal, organele judiciare au fost învestite cu dreptul de a lua măsuri prin care să fie asigurată normala desfășurare a procesului penal. Aceste măsuri poartă denumirea de măsuri procedurale și sunt necesare față de încercarea unor învinuiți de a se sustrage de la pedeapsa penală și de la repararea prejudicilor cauzate prin infracțiune. Astfel de exemple sunt situații precum: ascultarea suspectului sau inculpatului nu poate avea loc, deoarece acesta se sustrage sau încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului în cauză fie prin influențarea unei alte părți, fie a unuia din martori sau experului ori existe date că pregătește săvârșirea unei alte infracțiuni. De asemenea, în alte cazuri, suspectul sau inculpatul poate exercita presiuni asupra părții vătămate sau, mai mult, poate încerca o înțelegere frauduloasă cu aceasta. Așadar, în măsura în care asemenea situații sunt de așa natură încât împeidică realizarea activităților procesuale sau procedurilor necesare soluționării cauzelor penale, legea penală le permite organelor judiciare luarea unor măsuri procesuale cu scopul eliminării unor astfel de dificultăți.

În ce privește măsurile procesuale, nu toate sunt în esența lor măsuri de constrângere, unele având sarcina realizării unei protecții a persoanelor implicate sau, după caz, a căror situație este influențată de măsurile dispuse în cauzele penale. Așadar, pe lângă, măsurile preventive, pot fi luate atât măsuri de siguranță cu caracter medical, cât și măsuri asigurătorii, având caracter preponderent de constrângere.

Măsurile procesuale pot fi măsuri procesuale cu caracter general și măsuri procesuale cu caracter special. Măsurile procesuale cu caracter general se pot aplica în tot cursul procesului penal, în timp ce măsurile procesuale cu caracter special se pot aplica numai în faza urmăririi penale. Astfel, mandatul de aducere, arestarea preventivă, măsurile asigurătorii sunt măsuri procedurale generale, putând fi emise în tot cursul procesului penal, în timp ce interceptare comunicațiilor ori a oricărui tip de comunciare, de pildă, este o măsura procesuală cu caracter special, ce se ia în faza de urmărire penală.

Unele măsuri sunt cu caracter personal, se referă la limitarea drepturilor unei persoane, în special a persoanei suspectului, precum controlul judiciar, arestarea prevenitvă, în timp ce alte măsuri se referă la bunurile persoanelor, ca măsurile asigurătorii.

Dintre măsurile procesuale reglementate de Noul Cod de procedură penală, cele mai importante sunt măsurile preventive, întrucât acestea vizează în mod direct starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, ce se caracterizează fie prin privarea de libertate în cazul reținerii sau arestării, fie în restrângerea libertății de mișcare cum este în cazul arestului la domiciliu.

Potrivit art. 202 alin (1), măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârțit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurării a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni. Astfel, suspectul ori inculpatul poate încerca să ascundă comiterea unei infracțiuni, poate încerca să se sustragă de la urmărirea penală ori de la judecată, iar împotriva încercărilor suspectului sau inculpatului de a obstrucționa realizarea scopului procesului penal, toate legislațiile moderne pun la îndemâna autorităților judiciare mijloacele de constrângere necesare prin care să le poată preveni; de aici se trage și denumirea de măsuri preventive.

În ceea ce privește evoluția măsurilor preventive, trebuie arătat că acestea au fost prevăzute încă din anul 1936. Astfel, în Codul de procedură penală din 1936 erau reglementate, ca măsuri preventive numai reținerea și arestarea preventivă. Deplasarea într-o anumită localitate ori părăsirea localității în care locuia cel arestat preventiv se putea face numai în mod excepțional după liberarea provizorie a acestuia. Obligarea de a nu părăsi localitatea, ca măsura preventivă restrictivă de drepturi, a fost introdusă în Codul de procedură penală din 1968, fiind reglementată alături de reținere și arestarea preventivă.

Tot ca măsuri restrictive de drepturi, au apărut pentru prima oară în legislația românească liberarea provizorie sub control judiciar și liberarea provizorie pe cauțiune, ambele fiind introduse prin Legea nr. 32/1990. Spre deosebire de reținere și arestarea preventivă, care sunt măsuri privative de libertate, aceste două măsuri restrictive de drepturi au ca scop înlocuirea privării de libertate a suspectului sau a inculpatului, cu o libertate restrânsă și cu caracter provizoriu, suspectul sau inculpatul fiind supus unor obligații, sub sancțiunea, în cazul nerespectării obligațiilor asumate, de a reveni la starea de privare de libertatea.

Evoluția măsurilor preventive a fost urmată de Legea nr. 281/2003, care, la rândul ei, instituia o nouă măsură preventivă, de asemenea restrictivă de drepturi, și anume obligarea de a nu părăsi țara. Așadar, în fostul Cod de procedură penală, măsurile preventive care se puteau lua împotriva învinuitului, actualul suspect din Noul Cod de procedură penală, ori inculpatului erau următoarele: reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara și arestarea preventivă. De asemenea, mai existau în vechiul Cod de procedură penală și liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, al căror scop era acela de a înlocui privarea de libertate cu asumarea respectării unor obligații procesuale. Așadar, făcând o clasificarea a acestor măsuri procesuale, avem pe de o parte, măsuri restrictive de libertate, în această categorie intrând obligarea de a nu părăsi țara, obligarea de a nu părăsi localitatea, liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, iar pe de altă parte măsuri preventive privative de libertate, intrând în această categorie reținerea și arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului.

În prezent, potrivit art. 202 alin (4) din Noul Cod de procedură penală, măsurile preventive sunt: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu, arestarea preventivă. Așadar, cum bine se poate observa, Noul Cod de procedură penală nu a mai reținut printre măsurile preventive obligația de a nu părăsi localitatea, iar obligația de a nu părăsi țara a fost trecută în categoria pedepselor complementare, așa cum reiese din art. 66 alin (1) lit.j) din Noul Cod penal.

Natura juridică a măsurilor preventive

În literatura de specialitate, măsurile procesuale sunt definite ca instituții de drept procesual penal care constau în anumite privațiuni sau constrângeri personale sau reale, determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul penal.5

Pe de altă parte, se consideră că prin măsura procesuală se înțelege mijlocul de constrângere prin care organul judiciar asigură îndeplinirea de către părți și celelalte persoane care participă la proces, a obligațiilor lor procesuale și garantează executarea pedepsei și repararea pagubei produse prin infracțiune.6

Din aceste două definiții rezultă tocmai ceea ce este esențial în ce privește conținutul măsurilor procesuale. Astfel, așa cum rezultă și din art. 14 din Noul Cod de procedură penală, obiectul acțiunii penale este tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Totuși, măsurile procesuale se dispun numai în cazul în care, din probele administrate rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvîrșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni, așa cum prevede art. 202 alin (1) din Noul Cod de procedură penală, având denumirea marginală „Scopul, condițiile generale de aplicare și categoriile măsurilor preventive”.

De asemenea, prin intermediul măsurilor procesuale se urmărește garantarea acordării despăgubirilor civile persoanelor prejudiciate material sau moral prin infracțiune, aceasta constiutind obiectul acțiunii ciivle în procesul penal.

Măsurile procesuale sunt însă instituții ce sunt folosite doar în acele împrejurări în care organele judiciare consideră ca prin intermediul acestora se poate desfășura o activitate procesuală normală, și tocmai de aceea caracterul acestora este, de regulă, facultativ.

Măsurile procesuale au și caracter provizoriu, ele putând fi revocate în momentul în care dispar împrejurările care au impus luare acestora.

Dintre măsurile procesuale reglemnetate de Noul Cod de procedură penală, măsurile preventive sunt cele mai importante, întrucât vizează în mod direct starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizată în privarea de libertate. Așa cum prevede și art. 23 alin (2) din Constituția României, reținerea și arestarea unei persoane pot fi dispuse numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege.

Pentru o abordare cât mai corectă din punct de vedere practic, este necesară stabilirea naturii juridice a măsurilor preventive. Astfel, de-a lungul timpului, în doctrină s-au formulat două mari opinii cu privire la acest aspect, cele două opinii fiind orientate către extreme.

Prima opinie, este cea total negativistă, care nu recunoaște o leigitimitate a luării măsurilor preventive, întrucât se consideră că se încalcă dreptul fundamental la libertate al persoanei. Astfel, pe întreaga durată a procesului penal persoana care poate fi vizată de o astfel de masură preventivă beneficiază de prezumția de nevinovăție. Potrivit acestei opinii, privarea de libertate nu poate deriva decât din condamnarea pentru infracțiunea săvârșită. Într-o astfel de opinie se poate susține că, dacă măsura preventivă este una de natură procesuală, realizarea în concret a unei astfel de constrângeri, echivalează cu executarea unei pedepse privative de libertate, executându-se, de regulă, în aceleași locuri și în aceleași condiții cu cele ale executării pedepsei privative de libertate.

Totuși natura juridică a actelor procesuale pe baza cărora se realizează privarea de libertate este certă. Privarea de libertate în cele două modalități intervine ca urmare a aplicării unor instituții cu natură juridică diferită, cu efecte juridice deosebite.

Cea de-a doua opinie, care este exact opusul celei dintâi, exagerează în ce privește importanța măsurilor preventive, adepții acestei teorii radicalizându-le necesitatea, ca o justificare a combaterii fenomenului infracțional, ceea ce duce însă la încălcarea sau suprimarea drepturilor cetățenești în favoarea intereselor generale.

Așa cum bine se poate observa, niciuna dintre cele două opinii nu oferă argumente suficiente pentru a putea fi acceptată. Cel mai bun mod de a privi cele două opinii expuse anterior este acela de a creea un echilibru între acestea. Astfel, limitele aduse exercițiului drepturilor persoanei implicate în soluționarea unui proces penal nu trebuie privite ca o încălcare sau abandonare a acestora, ci ca un eveniment cu caracter de excepție, determinat de lege și folosit numai în caz de extremă necesitate.

În concluzie, măsurile preventive, ca natură juridică, sunt măsuri procesuale. Pot fi luate de organele judiciare în cursul procesului penal în vederea realizării scopului său, funcționând în sensul înlăturării sau prevenirii unor pericole care ar influența negativ desfășurarea procesului penal.

Reglementarea măsurilor preventive în Noul Cod de procedură penală

Măsurile preventive, așa cum am arătat mai sus, sunt reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă, Aceste măsuri preventive sunt reglementate în Partea generală a Noului Cod de procedură penală, în Capitolul I din Titlul V intitulat „ Măsurile preventive și alte măsuri procesuale”.

Capitolul I, este împărțit la rândul său în mai multe secțiuni corespunzătoare fiecărei măsuri preventive reglementate de Noul Cod de procedură penală. Astfel, secțiunea 1, cuprinde dispozițiile generale cu privire la măsurile preventive, fiind reglementate în cadrul acesteia scopul, condițiile generale ale măsurilor preventive, precum și categoriile de măsuri preventive care pot fi dispuse în timpul procesului penal. De asemenea, în această secțiune sunt cuprinse și dispoziții referitoare la organul competent sa dispună măsurile preventive, precum și actul prin care se dispune asupra acestora.

Pe lângă toate aceste dispoziții cu caracter general, Secțiunea 1 mai cuprinde și căile de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penală, în procedura camerei preliminare, dar și în cursul judecății, urmând ca ultimele două articole din această secțiune să reglementeze procedura verificării măsurilor preventive atât în procedura de cameră preliminară, cât și în cursul judecății.

Secțiunea a 2-a reglementează masura preventivă prevăzută de art. 202 alin (4) lit a) din Noul Codul de procedură penală, și anume reținerea. Legiuitorul a acordat acestei măsuri o reglementare amplă în cuprinsul a două articole 209 și 210. Primul articol cuprinde dispoziții referitoare la durata acesteia, organul competent pentru a lua o asemenea măsură, precum și condițiile în care se poate dispune această măsură, în timp ce al doilea articol se referă la modalitățile în care se aduce la cunoștința persoanei reținute această măsură preventivă.

Secțiunea a 5-a reglementează măsura preventivă prevăzută de art. 202 alin (4) lit e) din Noul Cod de procedură penală, și anume arestul la domiciliu. În această secțiune sunt prezentate condițiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu, organul judiciar care poate dispune luarea acestei măsuri, conținutul măsurii arestului la domiciliu, precum și durata acestei măsuri.

Cea de-a 6-a secțiune din acest capitol este destinată reglementării măsurii preventive a arestului preventiv. În această secțiune sunt reglementate condițiile, dar și cazurile de aplicare a arestului preventiv, cine face propunerea de arestare preventivă și cine o soluționează, modul de realizare a aducerii la cunoștință a aestei măsuri, precum și mandatul de arestare preventivă și executarea acestuia.

Secțiunea a 7-a se referă la încetarea de drept, revocarea și înlocuirea măsurilor preventive, iar ultima secțiune este destinată dispozițiilor speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor.

Capitolul II Reținerea suspectului sau a inculpatului

2.1. Condițiile generale în care se dispune măsura preventivă a reținerii

Măsurile preventive au fost definite în doctrină ca instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia.

Reglementarea măsurilor procesuale prin prevederea unor condiții ce trebuie îndeplinite pentru luarea acestora constituie o garanție a respecării libertății persoanei, prin multiplele condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ la luarea acestora.

Potrivit art. 23 din Constituție, articol ce are denumirea marginală „Libertatea individuală”, reținerea și arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege. Așadar, chiar dacă legea fundamentală permite o îngrădire a liberății fundamentale, această îngrădire nu se poate face decât cu îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de legea procesual penală .

Dacă în Codul de procedură penală din 1968, condițiile generale necesare luării măsurilor preventive erau prezentate atât în secțiunea privind dispozițiile generale ale capitolului intitulat „Măsurile preventive”, cât și în secțiunile dedicate fiecărei măsuri preventive, în Noul Cod de procedură penală, legiuitorul a dorit o modificare a acestui aspect, fapt pentru care a reunit într-un singur articol, și anume art. 202 având denumirea marginală „Scopul, condițiile generale de aplicare și categoriile măsurilor preventive”, toate condițiile generale ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a putea fi dispusă una dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin (4) din Noul cod de procedură penală.

Prin urmare, condițiile generale de aplicare a măsurilor preventive sunt următoarele:

– existența unor probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune;

– inexistența vreunei cauze care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale prevăzută de art. 16 alin (1) din Noul Cod de procedură penală;

– proporționalitatea măsurii cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia;

– măsura preventivă să fie necesară pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, a împiedicării sustragerii suspectului sau inculpatului dela urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.

În ce privește prima condiție, trebuie menționat faptul că, deși nu mai sunt calificate legal, natura indiciilor temeinice rîmâne aceeași: presupuneri sau raționamente logico-juridice, fundamentate pe elemente materiale (date, informații), care justifică o apreciere rezonabilă.

Referitor la cea de-a doua condiție, interpretarea care ar putea fi dată acestei condiții este aceea că nu este necesară dispunerea sau pronunțarea unei soluții precum clasarea ori încetarea procesului de exemplu, ci este suficient ca organul competent care dispune măsura preventivă să constate existența acelor elemente care pot justifica reținerea cauzei, elemente ce pot rezulta în urma analizări materialului probatoriu de care dispune în cauza respectivă.

Cea de-a treia condiție, este respectată doar în situația în care luare unei măsuri mai puțin aspre nu ar putea asigura scopul general prevăzut de lege.

Prin urmare, dispunerea în concret a uneia dintre măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin (4) din Noul Cod de procedură penală, presupune mai întîi verificarea îndeplinirii condițiilor generale, apoi evaluarea măsurii adecvate prin raportare la caracterul suficient al acesteia.

Cu privire la cea de-a patra condiție, este necesară remarca cu privire la faptul că, spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, al cărui scop era acela de a împiedica sustragerea inculpatului de la executarea pedepsei astfel ca venea în contradicție atât cu principiul prezumției de nevinovăție, cât și cu caracterul provizoriu al măsurilor preventive, în prezent necesitatea de a lua o măsură preventivă are în vedere nevoia de a asigura buna desfășurare a procesului penal, de a împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată, dar și necesitatea de preveni săvârșirea unei alte infracțiuni.

Așadar, așa cum bine se poate observa, față de reglementarea anterioară, s-a eliminat posibilitatea dispunerii măsurilor preventive avînd drept scop împiedicarea sustragerii de la executarea pedepsei, însă, s-a introdus un nou scop generic, și anume acela al prevenirii săvârșirii unei noi infracțiuni, scop ce era cunoscut in Codul de procedură penală din 1968 doar în cazul măsurii arestării preventive.

De asemenea, așa cum reiese și din cele patru condiții generale enumerate mai sus, măsurile preventive pot fi luate exclusiv după începerea urmăririi penale în cauză, având în vedere terminologia folosită la alin (1), prin utilizarea termenilor de suspect și inculpat. Mai mult, atât pentru dispunerea, confirmarea, prelungirea, cât și pentru prelungirea măsurilor preventive, organele de urmărire penală și instanțele de judecată trebuie să analizeze dacă există sau nu o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, așa cum prevede art. 16 din Noul Cod de procedură penală.

Ca urmare a aceleiași intenții de a unifica într-un singur articol cadrul general și condițiile luării măsurilor preventive, legiuitorul a prevăzut, cu titlu generic, criteriile de alegere a măsurii: criteriul proporționalității, prin raportare la gravitatea faptei, și criteriul necesității, prin raportare la scopul urmărit.

O ultimă condiție generală ce trebuie îndeplinită pentru dispunerea măsurii preventive și care se deduce din garantarea exercitării dreptului la apărare, este audierea suspectului sau inculpatului înainte de luarea măsurii și numai în prezența avocatului.

Această condiție nu este îndeplinită în situația în care în momentul audierii, organul judiciar care efectuează audierea are deja o convingere formată cu privire la luarea măsurii ori în acel moment actul prin care urmează sa fie dispusă măsura preventivă este deja realizat.

În concluzie, așa cum am menționat mai sus, Noul Cod de procedură penală nu mai presupune îndeplinirea unor condiții diferite în funcție de măsura preventivă care se dispune în cauză, ci este necesar ca toate cele cinci codniții să fie îndeplinite pentru oricare dintre măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin (4) din Noul Cod de procedură penala, inclusiv în cazul în care se dorește dispunerea reținerii.

2.2. Organele judiciare competente să dispună măsura reținerii

În ce privește procedura de luare a măsurilor preventive, primul aspect la care trebuie să facem referire este cel cu privire la organul judiciar competent să dispună una dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin (4) din Noul Cod de procedură penală. Deși în art. 23 din Constituție legiuitorul nu a făcut nicio referire la acest aspect, astfel încât să determine organul judiciar competent să dispuna asupra unei măsuri preventive, înseamnă că legea este cea responsabilă pentru a soluționa această problemă.

Așadar, cum bine se poate observa din analiza atentă a dispozițiilor Noului Cod de procedură penală referitoare la măsurile preventive, rezultă că organul judiciar este diferit în funcție măsura dispusă, precum și în funcție de stadiul în care se află procesul penal.

În privința măsurii reținerii, aceasta poate fi dispusă exclusiv în faza de urmărire penală, fie față de suspect, fie față de inculpat, iar competența de a dispune este recunoscută atât procurorului, cât și organelor de cercetare penală, legea nefăcând distincție între organele de cercetare penală generale și cele speciale. De asemenea, trebuie menționat că în ce privește organele de cercetare penală, acestea pot dispune măsura reținerii numai în situația în care legea le recunoaște acestora competența proprie de a efectua urmărirea penală. Există situații în care procurorul efectuează personal urmărirea penală, reținerea fiind dispusă numai de către acesta, nu și de organul de cercetare penală.

În cazul celorlalte măsuri preventive organul judiciar care dispune măsura preventivă este diferit în funcție de faza procesului în care se solicită dispunerea unei astfel de măsuri. Astfel, în cazul măsurii arestului la domiciliu și a arestului preventiv, organul judiciar care poate dipsune aceste măsuri este judecătorul de drepturi și liberăți, în situația în care cauza se află în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în situația în care cauza se află în procedura de cameră preliminară, respectiv instanța de judecată, în situația în care cauza se află în faza de judecată.

Datorită faptului că fiecare măsură preventivă poate fi dispusă în faze diferite ale procesului penal, precum și de organe judiciare diferite, pe cale de consecință și actele prin care se dispun măsurile respective sunt diferite în funcție de organul judiciar care dispune respectiva măsura preventivă.

Regula este aceea că procurorul și organul de cercetare penală dispun măsurile preventive pe care le pot lua prin ordonanță motivată potrivit art. 203 alin (4) din Noul Cod de procedură penală, în timp ce judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară și, respectiv, instanța de judecată dispun asupra acestora prin încheiere motivată.

Având în vedere dispozițiile din partea specială a Noului Cod de procedură penală, sunt necesare câteva mențiuni cu privire la regula enunțată mai sus. Prima mențiune este cea referitoare la faptul că instanța de jduecată, rezolvând cauza pe fond, indiferent dacă este în primă instanță sau în apel, nu mai poate vreo măsură preventivă prin sentința, respectiv decizia prin care se pronunță asupra fondului, așa cum se observă din analiza art. 399 alin (1) și art. 420 alin. (11) din Noul Cod de procedură penală. Așadar, prin hotărârea de rezolvare a cauzei pe fond instanța este obligată să se pronunțe doar cu privire la menținerea, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive care a fost deja dispusă în cauză.

Un caz particular de luare a măsurilor preventive este cel reglementat de art. 399 alin. (10) din Noul Cod de procedură penală, ipoteza fiind aceea a inculpatului în privința căruia, prin sentință asupra fondului, instanța de judecată a pronunțat o soluție de condamnare. Nu are relevanță dacă în cauză a început sau nu să curgă termenul de declarare a apelului, dacă s-a declarat deja calea de atac a apelului, cu condiția ca dosarul să nu fi fost încă înaintat instanței de control judiciar.

2.3. Durata reținerii

Reținerea, alături de percheziția domiciliară și arestarea sunt doar câteva modalități prin care se aduce restrângerea dreptului fundamental al oricărei persoane, cunoscut ca dreptul la libertate și siguranță de către Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ca „Libertatea idnivduală” de către Constituția României.

Cedo, consacră aceste drept în art. 5, acordându-i o atenșie deosebită acestui drept fundamental ce aparține oricărei persoane. Încă de la început Curtea Europeană a arătat că scopul Convenției este acela de a proteja libertatea și siguranța persoanei împotriva arestărilor și deținerilor arbitrare, deoarece nimeni nu poate fi privat de libertatea sa.

Deși, în sistemul de protecție al drepturilor omului instituit de Convenție, dreptul al libertate și la siguranță are un caracter fundamental și inalienabil, totuși, nu se poate spune că acesta are un caracter absoult. Dimpotrivă, există situații legitime, legale și obiective în care acest drept poate cunoaște limitări, și tocmai de aceea acest drept este unul relativ.

Art. 5 paragraful 1 din CEDO cuprinde șase cazuri în care este permisă o privare de libertate autorizată, și anume: detenția în urma unei condamnări, arestarea sau detenția dispusă printr-o ordonanță judiciară în vederea garantării executării unei obligații legale, detenția preventivă, detenția unui minor aflat în anumite situații speciale, detenția unor persoane bolnave sau aflate în stare de mare dificultate și deținerea străinilor în vederea expulzării.

Dacă reținerea și arestarea, ca natură juridică, sunt măsuri preventive privative de libertate, percheziția constituie o modalitate de ridicare de obiecte și înscrisuri tratată în Noul Cod de procedură penală la capitolul care reglementează mijloacele de probă. Totuși, datorită modului de realizare, a disconfortului creat, și această instituție este percepută în legătură cu libertatea individuală.

La nivel constituțional, reținerea este reglementată de art. 23, iar potrivit alin (3) al aceluiași articol, durata acesteia nu poate depăși 24 de ore. Măsura reținerii se dispune, de regulă, după începutul fazei urmăririi penale, întrucât de cele mai multe ori suspectul sau inculpatul încearcă să se sustragă de la urmărirea penală.

Criticile majore ale acestei măsuri preventive vizează durata scurtă pentru care poate fi dispusă, de cel mult 24 de ore, perioadă de timp în care, cu suspectul sau inculpatul reținut, nu pot fi administrate probele necesare lămuririi obiectului urmăririi penale. Astfel, în asemenea situații se cere, de cele mai multe ori, arestarea preventivă cu justificarea că administrarea probelor nu se poate realiza în condiții normale cu suspectul sau inculpatul în stare de libertate.

La fel ca și în reglementarea anterioară, în durata reținerii nu se include timpul strict necesar conducerii persoanei. În prezent, măsura administrativă a conducerii persoanei la sediul poliției este prevăzută de art. 31 alin (1) lit b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române.

Totuși, există un element de noutate în reglemetarea actuală, și anume cel referitor la faptul că în durata reținerii nu este inclusă nici perioada cât persoana s-a aflat sub puterea unui mandat de aducere legal emis, în baza căruia a fost adusă în fața organului de cercetare penală sau a procurorului pentru a fi audiată.

Calculul termenului de reținere se realizează potrivit dispozițiilor art. 271 din Noul Cod de procedură penală, în sensul că în calculul termenului ora de la care începe și cea la care se sfârșește termenul intră în durata acestuia. La calcularea timpului fixat în ore și zile se folosește sistemul computațiunii naturale – orele se socotesc de 60 de minute, iar zilele de 24 de ore.

Termenul de maxim 24 de ore pe care se poate dispune măsura preventivă a reținerii nu poate fi prelungit așa cum reiese din dispozițiile art. 209 din Noul Cod de procedură penală. De asemenea, termenul pentru care s-a disupus măsura preventivă a reținerii începe să curgă de la data emiterii ordonanței de reținere, în cazul în care aceasta a fost dispusă după audierea suspectului sau incupatului. Ordonanța de reținere trebuie să cuprindă motivele care au determinat luarea acestei măsuri, ziua și ora la care reținerea a început, precum și ziua și ora la care reținerea va înceta.

2.4. Reglementarea măsurii preventive a reținerii la nivel național și european

Capitolul III: Instituții procedurale pe parcursul reținerii

3.1. Dispunerea reținerii

Spre deosebire de reglementarea anterioară, luarea măsurii preventive a reținerii nu mai este limitată în noua reglementare doar la cazurile în care s-ar putea dispune arestarea preventivă, așa cum reglementa art. 148 alin (4) din Codul de procedură penală din 1968. Așadar, în noua reglementare, măsura preventivă a reținerii poate fi dispusă indiferent de infracțiunea săvârșită, fie ea infracțiune consumată ori tentativă pedepsibilă, precum și indiferent dacă infracțiunea respectivă are ca pedeapsă detențiunea pe viață, arestarea preventivă sau doar amenda.

Reținerea poate fi dispusă față de suspect, ceea ce presupune ca procurorul să fi dispus continuarea urmăririi penale in personam. De asemenea, măsura prevenitvă a reținerii poate fi dispusă și față de inculpat, în momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, în acest moment având loc transformarea suspectului în inculpat.

Măsura reținerii poate fi dispusă, așa cum reiese din art. 209 alin (1), atât de către organul de cercetare penală, cât și de către procuror, însă numai în situația în care sunt îndeplinite condițiile generale prevăzute de art. 202 din Noul Cod de procedură penală.

Pe lângă aceste condiții generale, există anumite cazuri în care este necesară și îndeplinirea anumitor condiții suplimentare pentru ca măsura reținerii să poată fi dispusă, și anume:

– atunci când se dorește reținerea deputaților sau senatorilor, este necesară încuviințarea Camerei din care fac parte și care se poate dispune numai după ascultarea lor. O astfel de încuviințare nu este necesară în cazul infracțiunilor flagrante comise de către deputați sau senatori, însă într-o asemenea situație organele de urmărire penală au obligația de a-l informa pe ministrul Justiției, care la rândul său trebuie să informeze neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii, potrivit art. 72 alin (2) din Constituția României;

– de asemenea, atunci când se dorește reținerea judecătorilor, a procurorilor sau a magistraților-asistenți, aceasta se poate face numai cu încuviințarea secției Consiliui Superior al Magistraturii corespunzătoare, cu excepția cazurilor în care infracțiunea este flagrantă, când nu este necesară încuviințarea prealabilă, existând, totuși, în sarcina organelor de urmărire penală care au luat măsura reținerii obligația de a informa Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la acest aspect, așa cum prevede art. 95 alin (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților;

– în situația în care se cere reținerea Avocatului Popurului este nevoie de încuviințarea președinților celor două Camere ale Parlamentului, iar în ce privește adjuncții Avocatului Poporului, aceștia nu pot fi arestați preventiv fără a fi înștiințat în prealabil Avocatul Poporului, potrivit art. 31 alin (1) din Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului.

– în situația în care se solicită reținerea pentru extrădare pasivă;

– în situația în care se solicită reținerea pentru executarea unui mandat european de arestare.

Fiind o măsură preventivă, reținerea nu poate fi dispusă decât după începerea procesului penal. În legătură cu aceasta mai trebuie menționat că nu trebuie confundată nici cu prinderea făptuitorului în cazul infracțiunii flagrante si nici cu măsura administrativă a conducerii la secție, măsuri ce pot fi dispuse chiar înainte de începerea urmăririi penale.

Dacă condițiile generale prevăzute de art. 202 din Noul Cod de procedură penală sunt îndeplinite, măsura reținerii poate fi luată de procuror, dar și de organul de cercetare penală, care este obligat să îl încunoștințeze de îndată și prin orice mijloace pe procuror cu privire la luare acesteia, prin ordonanță motivată, potrivit art. 209 alin (10) din Noul Cod de procedură penală. Conținutul generic al ordonanței este cel prevăzut la art. 268 alin (2) din Noul Cod de procedură penală, iar pe lângă acestea, ordonanța de reținere mai trebuie să cuprindă motivele (în fapt și în drept) ce au dus la luarea măsurii, ziua și ora la care reținerea începe, precum și ziua și ora la care măsura se sfârșește.

În situația în care organul de urmărire penală dispune reținerea fie a suspectului, fie a inculpatului, acesta are obligația de a-l audia pe suspect sau inculpat în prezența apărătorului ales sau din oficiu, chiar dacă nu ne aflăm în prezența cazurilor generale de asistență juridică obligatorie reglementate de art. 90 lit a) și b) din Noul Cod de procedură penală. Următoarea problemă care se pune este aceea în care se dispune măsura reținerii fără asigurarea asistenței juridice obligatorii. Răspunsul la o asemenea problemă foarte delicată este dat chiar de Noul Cod de procedură penală. Astfel, potrivit art. 281 alin (1) lit. f) din Noul Cod de procedură penală, eventuala luare a oricărei măsuri preventive fără audierea prealabilă a suspectului sau inculpatului în prezența unui avocat fie el ales sau din oficiu, se sancționează cu nulitatea absoultă, nemaifiind astfel necesară dovedirea existenței unei vătămări ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.

Prin audierea suspectului sau inculpatului se înțelege solicitarea unei declarații din partea acestuia, nu neapărat și obligația acestuia de a da o asemenea declarație, întrucât acesta din urmă se poate folosi de dreptul său de tăcere recunoscut în Noul Cod de procedură penală, spre deosebire de Codul de procedură penală de la 1968. Art. 209 alin (5) din Noul Cod de procedură penală impune luarea măsurii reținerii numai după audierea suspectului sau inculpatului, acest lucru fiind făcut tocmai pentru a asigura pe de o parte, posibilitatea acuzatului de a-și formula propriile sale apărări și de a furniza argumentele în legătură cu eventuala nelegalitate ori netemeinicie a unei măsuri preventive, iar, pe de altă parte, prin contactul nemijlocit al organului de urmărire penală cu suspectul sau inculpatul, prin perceperea poziției sale procesuale, organul de urmărire penală își poate fundamenta decizia de a lua ori de a renunța la luarea măsurii preventive.

Luarea măsurii preventive a reținerii implică anumite obligații ce revin în sarcina organului judiciar, dar și anumite drepturi de care beneficiază suspectul sau inculpatul.

În ce privește obligațiile ce intră în sarcina organului judiciar, menționăm pe de o parte, obligația procurorului sau a organului de cercetare penală de a aduce la cunoștința suspectului sau inculpatului, înainte de audiere, că are dreptul de a fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu și dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgndu-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa, așa cum reiese foarte clar din art. 209 alin (5) din Noul Cod de procedură penală, iar pe de altă parte organul judiciar are obligația de a comunica în scris și sub semnătură, persoanei reținute drepturile prevăzute în art. 83 și art. 210 din Noul Cod de procedură penală, dreptul de acces la asistență medicală de urgență, durata maximă pentru care se poate dispune reținerea și dreptul de a face plângere.

La rândul său, suspectul sau inculpatul care a fost reținut are anumite drepturi. În primul rând, are dreptul de a i se aduce la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, infracțiunea de care este suspectat, precum și motivele reținerii, așa cum prevede art. 209 alin (2) din Noul Cod de procedură penală. Pe lângă acest drept, suspectul sau inculpatul are dreptul de a-și încunoștința personal avocatul ales sau de a solicita organului de urmărire să îl încunoștințeze pe acesta. Acest drept poate fi, însă, limitat pentru motive temeinice, în sensul că avocatul ales poate fi înlocuit cu unul din oficiu în situația în care nu se prezintă