Disparitati Economico Sociale Regionale

Diferențele de dezvoltare dintre regiunile cultural-istorice, reproduse și la nivelul regiunilor de dezvoltare, își au rădăcinile în condițiile istorice și economice diferite de evoluție a regiunilor. Astfel, în perioada modernă, regiunile din partea centrală și vestică a României (Transilvania, Bucovina, Maramureș, Crișana și Banat) au făcut parte, până în 1918, din diferite structuri statale semiperiferice (Imperiul Habsburgic, în 1711-1867, Imperiul Austro-Ungar, în 1867-1918) și au cunoscut o traiectorie de dezvoltare bazată pe o industrializare timpurie (secolul al XVIII-lea) și pe formarea unor regiuni protoindustriale axate pe minerit și metalurgie (Bocșa-Reșița, Hunedoara-Călan, Zlatna, Baia-Mare), industria textilă (Podișul Transilvaniei) etc., respectiv pe formarea unor economii urbane relativ diversificate, dominate, până în 1918, de orașele din Vest: Timișoara, Arad și Oradea, urmate apoi de cele din Transilvania: Brașov, Sibiu, Cluj-Napoca. Spre deosebire de aceste regiuni, părțile sudice și estice ale României au gravitat în jurul centrului de putere reprezentat de Constantinopol (astăzi Istambul), adică în cadrul unei structuri periferice, condiții în care primele regiuni protoindustriale s-au dezvoltat în secolul al XIX-lea. În perioada care a urmat unirii principatelor din 1859, capitala București a cunoscut o dezvoltare neîntreruptă, de tip cumulativ; a început dezvoltarea regiunii petrolifere prahovene (cu centrul la Ploiești) și a unor localizări portuare (Galați, Brăila, mai târziu Constanța). Traiectoria unei dezvoltări convergente a ansamblurilor teritoriale de mai sus a început după primul război mondial, moment în care diferențele de dezvoltare erau considerabile.

Tabelul 2.1. Diferențele de dezvoltare a industriei mari dintre marile provincii istorice ale României, în anul 1921

Sursa: Anuarul Statistic al României, 1922, citat de Miklos Bakk, Jozsef Benedek, „Politicile regionale în România”, Editura Polirom, , 2010, pag. 80-81.

Totuși, lipsa unei politici coerente de dezvoltare teritorială, criza economică din 1929-1933, precum și durata scurtă a perioadei dintre cele două războaie mondiale nu au permis reducerea substanțială a diferențelor de dezvoltare interregională din faza de dezvoltare capitalistă a României moderne.

Masurile de politica economica, elaborate si implementate si care au contribuit la inregistrarea avantului economic de dupa 1924, pot fi grupate, in general, in trei mari categorii:

1. legislatia cu privire la dezvoltarea industriei;

2. aplicarea de tarife vamale comerciale protectioniste;

3. politici de finantare si creditare pentru economia nationala.

Dacă sunt comparate datele din anul 1930 cu cele din 1921 (a fost o perioadă de evoluție din punct de vedere economic), se constată chiar și o dinamică mai accentuată a provinciilor vestice, mai ales în ceea ce privește numărul întreprinderilor industriale, care a înregistrat un plus de 53,5% în Transilvania, Banat și Bucovina, față de 22,4% în Vechiul Regat. Ca urmare, în anul 1930, cel mai mare număr de întreprinderi industriale la mia de locuitori era prezent în provinciile Banat (12,1), Transilvania (10,7), Crișana-Maramureș (9,4) și Bucovina (9,1), urmate, în ordine, de: Moldova (7,1), Muntenia și Dobrogea (fiecare cu câte 6,9), șirul fiind închis de provinciile cele mai slab dezvoltate, Basarabia și Oltenia (fiecare cu câte 5,3, conform recensământului din 1930).

Tabelul 2.2. Diferențele de dezvoltare a industriei mari dintre marile provincii istorice ale României, în anul 1930

Sursa: Anuarul Statistic al României, 1931-1932, citat de Miklos Bakk, Jozsef Benedek, „Politicile regionale în România”, Editura Polirom, , 2010, pag. 81-82.

În ceea ce privește alți doi indicatori, capitalul investit și valoarea producției, ritmul creșterii din cele două macroregiuni a înregistrat valori comparabile.

Din compararea ponderii diferiților indicatori rezultă diferențe de dezvoltare oarecum surprinzătoare, cu mențiunea că acești indicatori exprimă nivelul dezvoltării industriale, adică lipsește aportul sectorului agrar și al serviciilor. Astfel, este notată poziția relativ bună a Moldovei, în comparație cu situația de astăzi. Mai precis, în aceeași categorie de dezvoltare pot fi incluse două provincii mici, Dobrogea și Bucovina, cu contribuții reduse la valoarea producției industriale, dar și cu o populație redusă, respectiv Moldova, Transilvania și Crișana-Maramureș, toate cu ponderi ale producției industriale situate sub valoarea ponderii din populația totală, cu mențiunea că, totuși, diferențele dintre cei doi indicatori sunt mai reduse în cazul ultimelor două provincii, ceea ce denotă o anumită diferențiere.

Polul subdezvoltării din perioada interbelică a fost reprezentat de Oltenia, care a concentrat aproximativ 10% din populația României, dar a realizat abia 1,8% din valoarea producției industriale, comparabilă cu contribuția Bucovinei, care avea cam jumătate din populația Olteniei. La polul opus se situează Muntenia (îndeosebi datorită contribuției capitalei și a regiunii prahovene) și Banatul, ambele cu ponderi mai ridicate ale valorii producției industriale în comparație cu populația. Diferența este considerabilă mai ales în cazul Banatului, care, cu o populație ce reprezenta circa 6,5% din populația totală a României, a realizat o producție industrială de circa 15% din producția totală a României, ceea ce susține ideea că Banatul a reprezentat în perioada interbelică cea mai dezvoltată regiune industrială a României.

Tabelul 2.3. Diferențele de dezvoltare a industriei mari dintre provinciile istorice ale României, în anul 1930, raportat la populație

Sursa: Miklos Bakk, Jozsef Benedek, „Politicile regionale în România”, Editura Polirom, , 2010, pag. 83.

Desigur, nu trebuie subestimată contribuția serviciilor, mai ridicată în regiunile urbanizate, dar și nivelul de dezvoltare a industriei reprezintă un indicator util al măsurării diferențelor interregionale de dezvoltare, în special pentru perioada interbelică. Pe baza indicatorului producție industrială pe cap de locuitor, a fost realizată o grupare a județelor în cinci categorii valorice, fiecare dintre acestea corespunzând unui nivel de dezvoltare distinct. Astfel, prima categorie (0-1000 lei/locuitor) grupează județele cu un nivel al dezvoltării industriale foarte scăzut. În total sunt prezente 34 de județe (dintre care, astăzi, 11 nu mai sunt parte componentă a României): cele mai bine reprezentate provincii sunt Oltenia, toate județele de aici făcând parte din această categorie, și Basarabia (cu opt județe din nouă), ceea ce întărește ideea funcționării acestor regiuni ca poli ai subdezvoltării în perioada interbelică. Trebuie reținută prezența unei zone compacte din partea estică (județele Putna, Tecuci, Tutova, Vaslui, Fălciu) și din cea nordică a Moldovei (Dorohoi, Storojineț), din Bărăgan (Râmnicu Sărat, Ialomița, Vlașca, Teleorman) și Dobrogea (Tulcea, Caliacra și Durostor), care constituie și astăzi cele mai slab dezvoltate regiuni ale țării, respectiv a unor areale din Transilvania: județele Maramureș, Sălaj, Someș și Odorhei. Din această din urmă provincie, în prezent, numai Sălajul își păstrează poziția periferică, celelalte înregistrând o dinamică ascendentă după 1945. A doua categorie (1000-3000 lei/locuitor) grupează o serie de județe slab dezvoltate (15 județe în total), cele mai multe din Transilvania-Crișana: Ciuc, Făgăraș, Hunedoara, Mureș, Năsăud, Târnava Mică și Bihor. Din perspectiva de astăzi, surprinde îndeosebi poziția Bihorului și a Hunedoarei (cu regiuni protoindustriale), județe situate la nivele de dezvoltare superioară în perioada de după 1945. Tot în cadrul acestei categorii sunt de remarcat prezența unui areal compact din nordul Moldovei, format din județele Botoșani, Suceava, Rădăuți, Câmpulung și Bălți, precum și prezența unei axe industriale dezvoltate ulterior, în perioada socialistă, dar slab dezvoltată în cea interbelică, situată în Muntenia: județele Argeș și Dâmbovița. Categoria a treia (3000-5000 lei/locuitor) cuprinde județele cu un nivel mediu al dezvoltării industriale: Alba, Cluj și Trei Scaune (cu centrul la Sfântu Gheorghe) din Transilvania, partea central-estică a Moldovei (Bacău, Roman și Iași), precum și județul Satu Mare din vestul țării. Categoria a patra (5000-10000 lei/locuitor) cuprinde 10 județe, cu un nivel ridicat al dezvoltării industriale: Turda, Sibiu, Târnava Mare din Transilvania, majoritatea județelor din Banat (Arad, Severin și Timiș-Torontal), la care se adaugă Brăila și Covurlui (cu centrul economic Galați) din regiunea Dunării Inferioare, Cernăuți din Bucovina, precum și Neamț din Moldova. Cele mai dezvoltate județe din punct de vedere industrial (peste 10000 lei/locuitor) au fost, în ordine: Brașov, Prahova, Caraș (cu centrul economic Reșița) și Ilfov (București). Desigur, tipologia de mai sus este influențată și de o serie de factori, dintre care sunt amintite talia județului (fiind avantajate județele mai mici, ca Brașovul, de exemplu), structura economică a teritoriului unui județ, unele dintre acestea reprezentând, la rândul lor, diferențe intraregionale semnificative (cazul județului Bihor, de exemplu), precum și excluderea valorilor rezultate din activitățile de minerit și de producere a energiei electrice, de importanță mare pentru județele Hunedoara, Satu Mare, Alba, Caraș, Dâmbovița, Muscel, Prahova și Bacău.

Dacă sunt analizate disparitățile regionale din domeniul cultural, diferențele interregionale devin și mai evidente. Ca indicator fiind utilizat gradul de alfabetizare a populației de peste 7 ani, care exprimă, în același timp, și nivelul de dezvoltare a capitalului uman. Acesta relevă existența unor disparități regionale relativ mari, la nivelul județelor și la nivelul provinciilor, raporturi exprimate în valori absolute. Astfel, se remarcă existența unui areal extins, situat în partea centrală și central-nordică a României, compus din județe din Transilvania și Bucovina, la care se adaugă județul Neamț, situat în Moldova, cu valori cuprinse între 60% și 90%. Alte areale situate în acest interval de valori se situează în jurul unor centre urbane importante: județele Timiș-Torontal, Arad, Ilfov, Iași, Constanța, Brăila, Covurlui și Râmnicu Sărat.

Figura 2.1. Gradul de alfabetizare a populației din România, în anul 1930

Sursa: Recensământul general al populației României din 29 decembrie 1930, volumul II, III, X, București, 1938, citat de Miklos Bakk, Jozsef Benedek, „Politicile regionale în România”, Editura Polirom, Iași, 2010, pag. 84.

Perioada 1945-1989 reprezintă faza de evoluție socialistă a economiei și societății din România. Este important că, în această perioadă, au fost concepute primele politici coerente de reducere a diferențelor de dezvoltare dintre regiuni, implementate îndeosebi prin programele de investiții economice. În primul rând, trebuie reținut faptul că, în măsura în care statistica oficială reflectă realitatea factuală, în perioada analizată, capitala București a concentrat o mare parte a investițiilor, 13,7%, ceea ce reprezenta mai mult decât ponderea unor regiuni ca, de exemplu, Oltenia. Capitala a fost urmată, în ordine, de județul Constanța (7,3%) și de o serie de județe dezvoltate (Galați, Prahova, Hunedoara, Brașov, Bacău) sau cu proiecte importante de investiții (Argeș, Dolj, Gorj), toate cu valori cuprinse între 3% și 4%.

Tabelul 2.4. Clasificarea județelor după potențialul și nivelul de dezvoltare socioeconomică, în anul 1985

Sursa: Miklos Bakk, Jozsef Benedek, „Politicile regionale în România”, Editura Polirom, Iași, 2010, pag. 89.

În ceea ce privește dinamica investițiilor în perioada 1981-1985, în comparație cu perioada 1951-1955, alături de Muntenia, Transilvania a înregistrat cea mai mare pondere a investițiilor. La nivelul județelor, valorile cele mai ridicate sunt înregistrate de Covasna și Harghita din Transilvania, Giurgiu, Mehedinți și Olt din partea sudică a țării. Acest grup de județe este urmat de un alt grup, mai numeros, cu valori situate peste media pe țară, dintre care, cu valori mai ridicate, reținem județele Bistrița-Năsăud, Sălaj, Satu-Mare, Călărași, Teleorman, Vrancea, Botoșani, Tulcea, Vâlcea, Gorj și Dolj. Din această listă se remarcă atât dinamica mare a investițiilor din regiunea cea mai slab dezvoltată în perioada interbelică, Oltenia, unde toate cele cinci județe au înregistrat o dinamică ridicată a investițiilor (peste 62), cât și ponderea ridicată a unor județe din această regiune din volumul total al investițiilor din perioada comunistă. Toate acestea au fost legate de dezvoltarea sectorului energetic (extracția de cărbune, petrol și gaze naturale, termocentralele cu capacitățile cele mai mari de producție din România, de asemenea, cele mai mari hidrocentrale la Porțile-de-Fier) și a unor ramuri industriale concentrate la Craiova, Râmnicu Valcea, Drobeta-Turnu Severin și Slatina. În celelalte regiuni ale României, investițiile s-au concentrat în județe deja dezvoltate, la care s-au adăugat, în anii ”70 și ”80, județele mai slab dezvoltate, constituite în jurul unor centre de creștere desemnate în urma reorganizării administrativ-teritoriale din 1968 (Zalău – Sălaj, Bistrița – Bistrița-Năsăud, Giurgiu – Giurgiu, Miercurea Ciuc – Harghita etc.). Se poate afirma cu certitudine că aceste diferențe se datorează nu numai influenței unor factori economici, ci și factorilor culturali.

Se poate constata poziția fruntașă a municipiului București, care devansează județele din Banat, acesta din urmă constituind în prima parte a perioadei interbelice regiunea economică cea mai dezvoltată din România sau, cel puțin, se situa la un nivel apropiat de cel al capitalei. Explicația acestei situații rezidă în accentuarea acumulării resurselor și a funcțiilor industriale și de servicii în București, ca urmare nu numai a politicii teritoriale, dar și a avantajelor de aglomerare create aici, care au generat un proces de dezvoltare în spirală. Declinul Banatului, desigur, numai în comparație cu capitala, a început probabil odată cu sfârșitul primului război mondial, când centrele sale urbane principale, Timișoara și Aradul, au pierdut o parte importantă din hinterlandul lor (împărțit între România, Ungaria și Iugoslavia), procesul fiind accentuat după 1945 prin emigrarea populației germane și evreiești și de politica de investiții a statului socialist.

La acestea s-a adăugat criza care afectează cea mai veche regiune industrială a României, Reșița, care, spre deosebire de centrele siderurgice mai noi, ca Galați sau Târgoviște, nu a reușit să-și restructureze economia globală. Trebuie adăugat și volumul relativ redus al investițiilor din perioada comunistă. De exemplu, județul Arad deține doar 1,6% din volumul total al investițiilor, mai puțin ca oricare dintre județele din Oltenia, astfel încât chiar și în ierarhia întocmită pentru anul 1985, numai județul Timiș se menține pe un loc fruntaș (3), Arad și Caraș-Severin fiind situate spre mijlocul ierarhiei (locul 16 și 15). Se mai remarcă poziționarea bună a județelor cu grad ridicat de urbanizare și industrializare, polarizate de centre urbane cu areale de influență regionale: Brașov – care își menține o poziție de frunte, cu toate că structura sa teritorială din 1985 diferă substanțial de cea din perioada interbelică, atunci când avea o talie mult mai redusă, Cluj, Prahova, Hunedoara și Sibiu.

Se remarcă saltul mare realizat de o serie de județe: Constanța, încă slab dezvoltată industrial în perioada interbelică, dar care a valorificat o localizare geografică avantajoasă și un context economic favorizant (creșterea volumului exporturilor în perioada comunistă, dezvoltarea infrastructurii portuare etc.), precum și un volum de investiții impresionant; Argeș, de asemenea sla dezvoltat în perioada interbelică, dar beneficiind de o serie de investiții în ramuri inovatoare, de mare impact (construcțiile de autovehicule: „Dacia” la Pitești, „Aro” la Câmpulung), și de apropierea de economia de aglomerare a capitalei; Gorj, cu o producție industrială aproape inexistentă în perioada interbelică, dar cu o dinamică economică puternică dupa 1945, în urma schimbării profilului economic (minerit, sector energetic).

De asemenea, a mai avut loc o mutație importantă, și anume județele din Oltenia au părăsit ultimele locuri ale ierarhiei dezvoltării, datorită politicii de investiții favorabile din perioada socialistă. În consecință, la nivelul provinciilor istorice, Moldova a devenit polul subdezvoltării, proces amplificat nu numai de politica regională dinainte de 1989, dar și de problemele create de o evoluție demografică explozivă. Desigur, există diferențe mari și în cadrul Moldovei, partea ei vestică – mai bogată în resurse, cu grad mai ridicat de accesibilitate, mai industrializată și urbanizată – fiind mai dezvoltată decât cea estică (cu excepția Iașiului).

Disparități demografice

Informațiile legate de profilul populației unei țări constituie un bun punct de pornire pentru înțelegerea mai multor aspecte economico-sociale. Totodată, modificările demografice, atât la nivel regional, cât și pe medii de rezidență, au implicații asupra politicilor publice (sistemul de sănătate, de educație, serviciile sociale, infrastructura de transport) și asupra potențialului de dezvoltare a întregii țări. Disparitățile demografice sunt analizate prin prisma densității populației, a ratei de urbanizare, a ratei migrației nete, dar și prin determinarea vitalității localităților (luând în calcul raportul dintre populațiile tinere și cele vârstnice). Agregând acești indici și luând în considerare valorile standardizate, se pot stabili traiectoria demografică aparte a fiecărui județ, precum și disparitățile existente între ele.

De-a lungul timpului, evoluția proceselor demografice (natalitate și mortalitate, spor migratoriu) și economice (evoluția populației potențial active, a șomajului) a influențat în mod hotărât repartiția teritorială a populației și, implicit, densitatea acesteia. Această modificare a fost cauzată de potențialul economic diferențiat între județe și între tipurile de localități, care a condus la o migrație de tip rural-urban, cu o orientare mai ales către orașele mai industrializate și mai dezvoltate.

Deteriorarea întregii construcții demografice nu  constă în scăderea în sine a numărului populației, ci în mecanismul prin care s-a produs și în efectele acestuia asupra stării și mișcării populației, în timp. Scăderea fertilității în prima jumătate a  anilor 1990 și stabilizarea ulterioară a nivelului scăzut atins a diminuat și apoi conservat  dimensiunea generațiilor intrate anual în populația țării, generații mai mici decât numărul anual al deceselor și instalarea scăderii naturale a populației. Ca urmare a bilanțului negativ între natalitate, mortalitate și migrația externă, populația stabilă din România a scăzut substanțial în perioada inter-recensală 2002-2011 (de la 21,6 la 20,1 mil. locuitori), pe fondul unei tendințe de îmbătrânire prin scăderea nominală și relativă a ponderii populației tinere și a creșterii ponderii populației de peste 60 de ani până la 20,8%. Se constată că ne confruntăm cu consecințele economice și sociale complexe ale unei populații aflate într-un proces lent, dar continuu, de imbătranire demografică, în urma ultimului recensământ, la 1 ianuarie 2012 ponderea populației tinere era egală cu ponderea populației vârstnice (15,0%).

Îmbătrânirea demografică este mai accentuată în mediul rural decât în mediul urban în principal datorită migrației populației tinere la oraș. Efectele pe care procesul de imbatranire le are asupra desfasurarii vietii economice si sociale, cat si asupra perspectivelor evolutiei demografice sunt evidentiate si de rapoartele de dependenta. Imbatranirea populatiei totale are o influenta puternica asupra pietei muncii, in sensul micsorarii numarului populatiei active tinere, mentinerii la cote ridicate a populatiei active adulte si cresterea numarului persoanelor varstnice care fie participa la activitatea economica, fie devin persoane beneficiare de asistenta sociala (pensionari). Schimbarile socio-economice pe care le-a impus transformarea economiei romanesti intr-o economie de piata a generat mutatii in domeniul calitatii si structurii populatiei active.

Tabel 2.5. Numărul populației regiunilor la recensămantul din octombrie 2011

și valorile natalității și mortalității generale în 2012

Sursa:http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/Evolutia%20natalitatii%20si%20fertilitatii%20in%20Romania_n

Conform date statistice din 2012, populația stabilă a României a fost de 19.044 mii personae, cărora li se adaugă cele 910.425 de români plecați la muncă în străinătate, densitatea populației fiind de 79,88 locuitori/km², cu diferențe semnificative între județele țării, din cauza creșterii diferite a populației fiecărui teritoriu de-a lungul deceniilor, precum și a existenței unor limite naturale care nu permit stabilirea unei populații mai numeroase în anumite zone.

Primele 6 județe, cu excepția Municipiului București (1.883,4 mii), ca număr de populație stabilă sunt: Iași (772,3 mii), Prahova (762,9 mii), Cluj (691,1 mii), Constanța (684,0 mii), Timiș (683,5 mii) și Dolj (660,5 mii persoane). Majoritatea comunelor cu mai puțin de 50 locuitori/km² sunt grupate în partea de vest a țării și a Deltei Dunării, comparativ cu zonele din est și din sud, unde predomină comunele. În această ultimă grupă se încadrează județele cu relief muntos: Caraș-Severin, Harghita, Gorj, Covasna (40-60 locuitori/km2), la care se adaugă și județul Tulcea (29,5 locuitori/km2), care cuprinde spațiile întinse ale Deltei Dunării.

Grupate după numărul populației stabile, la sfârșitul anului 2011 – în urma ultimului recensământ, 22 județe au înregistrat sub 400 mii locuitori însumând 35,6% din populația țării, 17 județe aveau o populație cuprinsă între 400 – 700 mii locuitori concentrând 47,9% și doar 2 județe au depășit 700 mii locuitori reprezintând 7,7%. Chiar dacă în Moldova este cea mai ridicată presiune a populației, la nivel de țară densitatea cu cea mai ridicată valoare se poate găsi în Capitală, mai exact 1,67 milioane de persoane. Dacă la nivelul întregii țări, în ultimii 10 ani, s-a putut observa o scădere a populației stabile, singurul județ care nu s-a confuntat cu o astfel de situație a fost Ilfov. Aici populația stabilă recenzată a crescut în 2012 față de 2002 cu peste 21%. Numărul locuitorilor Municipiului București este însă în scădere față de anul 2002 atunci când în Capitală locuiau peste 1,92 milioane de persoane. Următoarele două locuri ale topului județelor cu cei mai mulți locuitori sunt ocupate de Prahova și de Iași, ele ocupând aceleași poziții în clasament și în urmă cu doi ani. În ciuda faptului că ambele județe își păstrează poziția în top, numărul locuitorilor lor a scăzut față de anul 2002, cu 94.062 de persoane în cazul județului Prahova, respectiv cu 93.357 de persoane în cazul județului Iași. Toate județele au înregistrat, de la recensământul din 2002 și până la cel din 2011, scăderi – Timiș are cea mai mică diminuare (cu 4 procente), iar Tulcea deține recordul negativ, având cu 21,5% mai puțini locuitori, din cauza poziției geografice nefavorabile, a accesibilității îngreunate, a infrastructurii slab dezvoltate. Densitatea populației la nivel național este de circa 80 de locuitori pe kilometru pătrat. Cel mai dens populat județ este Ilfov unde există 230,1 locuitori pe kilometru pătrat. El este urmat în top de județul Prahova, cu o densitate de 156 de locuitori pe kilometru pătrat, de aproape două ori mai ridicată decât media pe țară, pe când cea din județul Tulcea rămâne cu peste o treime sub valoarea medie aproximativ 24 de locuitori pe kilometru pătrat.  

Figura 2.2. Densitatea populației, pe județe, la sfârșitul anului 2011 – locuitori/km2 –

Sursa: INS 2012, rezultatele recensămnâtului populației din 2011

Însă de multe ori indicele densității fizice nu reflectă exact presiunea antropică, ce poate fi definită, în acest context, ca rezultatul interacțiunii dintre dinamica structurilor socioeconomice și oferta naturală a unui spațiu geografic dat. Astfel, indicele presiunii umane se calculează ca raport între populația totală și suprafața totală minus terenurile ocupate de păduri și ape. Valoarea acestui indice variază între 61,6 locuitori/100 hectare, în județul Tulcea, și 261,5 locuitori/100 hectare, în județul Prahova, pe lângă municipiul București, unde acest indice ajunge chiar și la 1498,2 locuitori/100 hectare. Tot cu valori ridicate (peste 150 locuitori/100 hectare) se disting și județele Maramureș, Argeș, Brașov, Dâmbovița, Ilfov, precum și majoritatea județelor din Moldova (cu două excepții: Botoșani și Vaslui), ceea ce se datorează atât sporului natural mai ridicat (mai ales în Moldova și Maramureș), cât și concentrației populației în centrele urbane.

Cele mai scăzute valori ale indicelui presiunii umane (sub 75 locuitori/100 hectare) se pot observa în județele Tulcea, Călărași, Ialomița, Caraș-Severin, Teleorman și Harghita, cea mai mare parte a suprafeței acestor județe fiind acoperită de ape sau de vegetație forestieră. Analiza indicelui presiunii umane este importantă și în contextul utilizării optime a potențialului terenurilor, al evaluării caracteristicilor populației și a diferențierilor existente între ele, acestea constituind elementele cele mai importante în proiecțiile dezvoltării regionale.

Tot de repartiția teritorială a populației se leagă și migrația internă, care poate induce schimbări importante în distribuția populației în spațiu, precum și în modificarea structurii populației. Schimbările de domiciliu sunt cauzate de o multitudine de factori, dintre care se remarcă cel economic. Migrația influențează hotărâtor procesele dezvoltării economice, deoarece primele reacții ale forței de muncă în cazul creșterii disparităților regionale se realizează prin emigrări și imigrări.

Analizând ratele migrației din perioada de tranziție, se constată că aceasta arată mari oscilații. În acest context, anul 1990 este o excepție, deoarece în acest an balanța migrației interne ajunge la valoarea de 33,9‰. Cauza acestei creșteri excesive a migrației interne, și în primul rând cea a fluxului migrației rural-urban, constă în faptul că s-au abrogat reglementările restrictive privind stabilirea persoanelor în unele orașe.

Figura 2.3. Raportul rural-urban la nivelul populației pe Regiuni de Dezvoltare

Sursa: http://www.recensamantromania.ro/rezultate-2/

Recensămintele populației din 2002 și 2011 arată că cea mai mare parte a localităților României au pierdut populație, urmare a unui spor natural și migratoriu negativ. Populația a crescut doar în marile orașe și zonele lor periurbane. In anul 2013, si-au schimbat domiciliile 350.000 de romani. Cifra e in usoara scadere fata de 2012 si cu mult mai mica fata de 2010 cand aproape 500.000 de romani se mutau in interiorul tarii. Principalele județe de destinație au fost București-Ilfov, Timiș și Constanța, iar regiunea Nord-Est a fost preferată de cei care s-au stabilit în mediul rural. Acest tip de migrație este în strânsă legătură cu criza economică, și nu cu intrarea țării în cea de-a patra etapă a urbanizării, în etapa dezindustrializării. În mod natural, consecințele recesiunii constau în scăderea populației ocupate în industrie și servicii, dar această situație nu ar fi trebuit să conducă neapărat la creșterea populației ocupate în agricultură.

România este singura țară de pe continentul european cu această schimbare inversă a statutului profesional. Începând cu anul 1994, se conturează creșterea soldului de migrație internă a acelor județe care, la începutul anilor ”90, au avut cele mai ridicate valori ale mobilității populației. Astfel, dacă se analizează perioada anterioară schimbării fluxului migrației interne, se desprind câteva județe unde începe să crească numărul populației pe baza acestui indice. Este vorba despre județul Ialomița, unde rata migrației a crescut de la valoarea de -45,4‰ înregistrată în anul 1990 la 1,6‰ până în anul 1997, ceea ce înseamnă că în acest interval de timp aproximativ 35 000 de persoane au sosit pe acest teritoriu. Desigur, trebuie să se țină cont și de plecările unui număr important de persoane, mai ales din rândul tinerilor, dar din diferența aceasta rezultă totuși un surplus de 711 persoane numai în anul 1997. De asemenea, în județul Giurgiu creșterea soldului migrației a ajuns la 1,2‰. În județele din Moldova, soldul migrației în acest interval de timp s-a atenuat constant, fără să ajungă deocamdată la valori pozitive. Județul Ilfov este într-o situație specială, pierderea de 77,6% de la începutul anilor ”90 și creșterea soldului cu până la 4,6‰ se pot explica mai degrabă prin accelerarea suburbanizării.

În urma recensământului din 2011 s-a constatat că ponderea populației stabile din mediul urban a crescut cu 1,3 puncte procentuale în detrimentul mediului rural, în comparație migrația inregistrată la recensământul din 2002. Numărul județelor în care ponderea populației stabile din mediul urban a crescut este aproape egal cu numărul celor în care s-a petrecut fenomenul invers. Cele mai mari creșteri procentuale ale populației din mediul urban s-au înregistrat în județele Suceava, Vâlcea, Ialomița, Maramureș, Arad, Botoșani și Gorj. Un caz special îl reprezintă județul Ilfov, unde localitățile urbane au atras 136,5 mii persoane, ceea ce a făcut ca ponderea populației stabile din mediul urban al acestui județ să crească cu 32,8 puncte procentuale comparativ cu situația de la recensământul din 2002.

Cea mai mare scădere a ponderii populației stabile din mediul urban s-a înregistrat în județele Bacău (-2,8 pp) și Covasna (-2,3 pp). Scăderea numărului populației față de anul 2002 este mai accentuată în mediul rural (cu 9,6% față de o reducere cu 5,0% în mediul urban). Dacă în majoritatea județelor scăderea a afectat ambele medii de rezidență, în județul Cluj numărul populației stabile s-a redus în mediul urban (cu 14 mii) și a crescut în mediul rural (cu 2,6 mii). Fenomenul invers, de creștere a numărului populației stabile din mediul urban și de reducere a numărului persoanelor din mediul rural s-a înregistrat în județele Arad, Botoșani, Ilfov, Suceava, Timiș și Vâlcea.

Tabelul 2.6. Structura fluxurilor migrației urbane si rurale

determinate de schimbarea domiciliului

Sursa: http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/Romania_in_Cifre_2014.pdf

Modificările apărute în plan economic și social au avut efecte directe în privința mediului de rezidență a populației. În general, în evoluția indicelui urbanizării, un rol important îi revine – pe lângă factorii economici și politici, și comportamentului demografic al populației. Luând în considerare aceste elemente, conform ultimelor date statistice, populația urbană depășește valoarea de 70% doar în trei județe ale țării: Constanța, Brașov și Hunedoara. În rândul județelor cu un grad ridicat de urbanizare (peste 65%) se mai înscriu Timiș, Brăila, Cluj și Sibiu, care s-au evidențiat încă din deceniile trecute printr-un nivel ridicat de dezvoltare, constituind totodată principala destinație a migrației interne. La polul opus se află județele Dâmbovița, Giurgiu, Teleorman, caracterizate de un grad ridicat de ruralizare (populația din mediul urban abia atingând valoarea de 35%), ieșind în evidență și prin concentrația ridicată a populației îmbătrânite și printr-un nivel scăzut de dezvoltare. Chiar dacă, în ultimii ani, în majoritatea județelor a apărut o scădere a populației urbane, mai ales în partea de vest și în centrul țării, aceasta este rezultatul emigrării ridicate, mai semnificativă în cazul minorităților naționale. Pe lângă acestea se observă și scăderea sporului natural, care este mai semnificativă în mediul urban, contribuind la scăderea populației din acest mediu. Astfel, cea mai mare scădere a numărului populației din mediul urban s-a înregistrat în județele Iași, Bacău, Constanța, Arad, Brașov, Mureș, Covasna și Harghita, cauza fiind restructurarea industriei. În ultimii ani a avut loc o creștere semnificativă a numărului de orașe mici, într-un interval relativ scurt, 46 de localități rurale primind rangul de oraș. Populația noilor orașe a contribuit la creșterea nivelului de urbanizare a întregii țări cu aproximativ 2%, cu această valoare situându-se din nou pe o poziție asemănătoare anului 1992, eliminând efectele migrației urban-rural. Cea mai spectaculoasă schimbare se observă la nivelul de urbanizare a unor județe din Moldova (Suceava, Botoșani, Neamț, Vaslui). Totuși, la scară națională, nivelul de urbanizare a rămas redus.

Pe lângă repartiția teritorială a populației, trebuie să se țină cont și de vitalitatea demografică a localităților (raportul dintre tinerii sub 15 ani și vârstnicii de peste 60 de ani), ale cărei efect direct apare atât în oferta potențială a forței de muncă, cât și în atractivitatea teritoriilor respective. Cu cât este mai scăzută valoarea acestui indice, cu atât sunt mai evidente îmbătrânirea demografică avansată și existența unei populații în scădere. Dacă valoarea națională a indicelui amintit se situează în jur de 0,78, valorile extreme sunt între 0,48 și 1,09. Situația este îngrijorătoare în cazul județelor Teleorman (0,48), Giurgiu (0,62), Dolj (0,64), Brăila, Olt, Vâlcea (0,65), unde inițiativele de îmbogățire a situației demografice actuale ar trebui să implice o serie de măsuri de ordin economic și politic. De fapt, aceste județe erau emițătoare de migranți cu decenii în urmă, ceea ce a condus treptat la îmbătrânirea populației rurale (ponderea vârstnicilor depășește 25% din totalul populației).

Figura 2.4. Topul județelor cu migrația internă ridicată, dupa grupa de varstă

Sursa: http://www.adrse.ro/Documente/Planificare/PDR/2014/2.4_Structura_socio_demografica.pdf

La aceasta se mai adaugă și nivelul de dezvoltare relativ scăzut al acestor regiuni, structura economică puțin diversificată, condiții în care șansele lor de dezvoltare sunt relativ reduse. În cazul Bucureștiului (0,63) și al Clujului (0,64), valoarea ridicată a indicelui de îmbătrânire este determinată în primul rând de proporția relativ scăzută a populației tinere, care rămâne cu circa 3% sub media națională. Acest fenomen este tipic zonelor mai dezvoltate, unde influențele economice și sociale contribuie la scăderea treptată a fertilității. În zonele mai urbanizate ale țării se schimbă comportamentul reproductiv al cuplurilor tinere, se generalizează preferința de a avea copii mai puțini și aduși pe lume la o vârstă mai avansată, ceea ce modifică substanțial ponderea diferitelor grupe de vârstă.

O vitalitate demografică mai ridicată caracterizează majoritatea județelor din Moldova (Botoșani 0,90; Bacău 0,94; Vaslui 0,98; Suceava 1,02 și Iași 1,09), la care se adaugă și județele din nordul Transilvaniei (Maramureș 0,94; Satu-Mare 0,97 și Bistrița-Năsăud 0,99). Aceste județe se disting printr-un relativ echilibru al grupelor de vârste, cu rate mai ridicate ale fertilității datorită păstrării modelului demografic existent încă din deceniile trecute.

Însumând aspectele menționate, spațiul demografic al României se caracterizează prin existența unei disparități nord-sud: județele din nordul țării, inclusiv axa sudică a Transilvaniei, dispun de un potențial demografic ridicat, reprezentat de o compoziție mai stabilă a grupelor de vârstă, dar și printr-o atractivitate mai ridicată cauzată de evoluția pozitivă a sporului migratoriu. În schimb, județele din sudul țării se disting nu doar printr-o îmbătrânire demografică ridicată, dar și printr-un nivel scăzut al dezvoltării, fapt ce conduce la scăderea masivă a populației din aceste județe și la scăderea potențialului lor demografic. Situația actuală se explică și prin efectele de absorbție demografică exercitate de București asupra județelor vecine.

Se poate afirma că, în România, disparitățile demografice interregionale sunt determinate istoric și sunt strâns legate de evoluția unor elemente demografice, economice și istorice. Diferențele existente în repartiția teritorială a populației rezultă din consecințele evoluției economice și din particularitățile fizico-geografice ale județelor, în timp ce migrația a condus la apariția dezavantajelor multiple manifestate atât prin schimbarea structurii pe grupe de vârste, cât și prin declinul demografic al unor zone rurale.

2.3. Disparități regionale ale pieței muncii

2.3.1. Caracteristicile populației ocupate

În apariția și evoluția disparităților teritoriale, un rol important îi revine repartiției inegale a factorilor economici. Transformarea structurii economice a țării și evoluția tehnologiei au condus la o flexibilitate mai ridicată în ceea ce privește repartiția teritorială a factorilor economici. Cantitatea, dar mai ales calitatea forței de muncă reprezintă una dintre cele mai importante resurse pentru dezvoltarea unei țări. Chiar dacă regiunile statistice din România au o populație aproape uniformă, nivelul lor de dezvoltare, nivelul educației și cel al urbanizării, ca și structura populației pe grupe de vârstă dovedesc o mare diferențiere, iar acestea contribuie în mod diferit la funcționarea optimă a pieței forței de muncă. În regiunile Nord-Est și Sud-Vest o pondere mare a populației este ocupată în activități agricole. Populația civilă este ocupată în special în industrie și construcții în regiunile Vest și Centru iar în servicii, în regiunile Centru, Vest și București-Ilfov. De asemenea, sunt regiuni cu un potențial turistic important (zona Bucovinei în regiunea Nord – Est, litoralul și Delta Dunării în regiunea Sud – Est, etc.), evoluțiile economice ale acestora fiind influențate și de nivelul de utilizare al acestui potențial.

Potrivit Institutului National de Statistica in ultimul trimestrul din 2014 populația active cuprindea  9.172.000 persoane, dintre care 8.554.000 persoane ocupate, în scădere comparativ cu trimestrul anterior (-268.000 persoane) dar si cu anul trecut, cand populația activă a României era de 9,97 milioane de persoane, din care 9,24 milioane de persoane ocupate. Analiza distribuției pe grupe de vârstă a populației ocupate indică faptul că  cei mai mulți salariați lucrau în sectorul serviciilor (2960.5 mii persoane) iar în industrie și construcții erau ocupate 1732.4 mii persoane. În agricultură, silvicultură și piscicultură erau ocupate 108.2 mii persoane. În trimestrul al III lea  2014, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă (15-64 ani) a fost de 62.6% având valori mai ridicate pentru bărbați  (70.2% față de 54.9% pentru femei).

În ultimii ani s-a conturat o tendință generală de creștere a ratei de ocupare a grupei de vârstă între 55 și 64 de ani. După o crestere continuă înregistrată în perioada 2005-2008, din anul 2009 populatia ocupată a început să scadă, ajungând în anul 2011 la cea mai mică valoare înregistrată (9138 mii persoane). În anul 2013 populatia ocupată a fost de 9247 mii persoane, în scădere fată de anul precedent (9263 mii persoane). Această evoluție a populației ocupate se poate pune pe seama înrăutățirii nivelului de trai și, mai ales, a scăderii constante a veniturilor bănești pentru un număr important al locuitorilor din mediul rural, care sunt nevoiți să practice o agricultură de subzistență.

Figura 2.5. Evolutia ratei de ocupare a populației pe grupe de vârstă în România în perioada 2005-2013

Sursa: http://www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/com_anuale/ocup-somaj/somaj_2014r.pdf

. În anul 2013, cele mai ridicate rate de ocupare se regăseau în regiunile Nord-Vest, Vest, Centru și București (peste 60%); în restul regiunilor, această pondere rămânea sub 60%, cea mai mică rată inregistrându-se în regiunea Nord-Est. În afara regiunii capitalei, unde ratele mai ridicate ale populației ocupate se pot explica și prin paleta mai largă a ofertei de muncă, în celelalte regiuni ale țării, mai ales în regiunile mai puțin dezvoltate, nivelele mai ridicate ale ocupației sunt date de ponderea ridicată a persoanelor ocupate în agricultură. Comparativ cu anul 2012, a scăzut semnificativ numărul persoanelor care și-au desfășurat activitatea în agricultură, silvicultură și pescuit (-48 mii persoane), dar și al celor care au lucrat în învățământ (-22 mii persoane), în intermedieri financiare și asigurări (-13 mii persoane) și în producția și furnizarea de energie electrică și termică, și administrație publică și apărare (ambele activități cu -11 mii persoane fiecare). A crescut însă numărul populației ocupate în transport și depozitare (+27 mii persoane), în activități de servicii administrative (+23 mii persoane) și în activități profesionale, științifice și tehnice (+12 mii persoane). Distribuția pe grupe de ocupații relevă faptul că lucrătorii calificați în agricultură, silvicultură și pescuit reprezentau 23,3% din totalul populației ocupate. Ponderi însemnate în totalul populației ocupate dețineau muncitorii calificați (15,4%), lucrătorii în domeniul serviciilor (13,6%) precum și specialiștii în diverse domenii de activitate (13,1%).

În privința nivelului de educație, se poate constata o rată mai ridicată a populației ocupate care are studii medii; ca o tendință pozitivă, se poate observa creșterea numărului populației cu studii superioare, care depășește chiar numărul celor care au doar studii primare. Nivelul cel mai ridicat al ratei de ocupare pentru persoanele în vârstă de muncă s-a înregistrat în rândul absolvenților învățământului superior (81,7%). Pe măsură ce scade nivelul de educație, scade și gradul de ocupare. Astfel, erau ocupate 62,9% dintre persoanele cu nivel mediu de educație și numai 42,1% dintre cele cu nivel scăzut de educație.

Analiza regională a nivelului de educație a populației ocupate ne arată și mai mult diferențele existente între regiuni: în partea vestică și centrală a țării, ponderea populației cu studii superioare este mult mai ridicată decât în partea sudică sau estică. În acest context, este foarte importantă analiza ratei de ocupare a grupelor de vârstă mai tinere (15-24 de ani), deoarece cu cât efectivul acestora este mai ridicat, cu atât mai scăzut va fi nivelul de educație și, implicit, cu atât mai ridicat abandonul școlar. Totodată, aceste schimbări evidențiază cel mai mult accentul pus de gospodării sau de economia națională pe necesitatea continuării studiilor pentru asigurarea unei forțe de muncă înalt calificate. La nivel național rata de ocupare a acestor grupe de vârstă a fost de 8,1%, însă regiunile Sud (9,2%) și Nord-Est (9,5%) depășesc cu mult această valoare. Singura excepție o constituie județul Iași, care este un centru universitar de tradiție și dispune de un procent relativ ridicat al populației cu studii superioare. Cele mai mari valori ale ratei de ocupare a populației tinere se regăsesc – pe lângă zona capitalei (6,2%) – în regiunea Vest (7,4%), ceea ce este în strânsă legătură cu existența unei populații mai instruite, cu un nivel de educație mai ridicat.

Evoluția în timp și schimbările apărute în cifra populației ocupate sunt cel mai bine reprezentate de evoluția șomajului și de evoluția forței de muncă ocupate în principalele ramuri ale economiei naționale. Evoluția ratei de ocupare în cele trei sectoare reflectă totodată gradul de modernizare a economiei. În perioada de tranziție, proporția populației ocupate în industrie a scăzut de la valoarea de 34%, înregistrată în anul 1990, la 27% în anul 2000, ponderea populației active rămase orientându-se mai degrabă spre agricultura de subzistență, iar o parte, mai redusă ca număr, spre unele ramuri ale sectorului terțiar. În consecință, ponderea populației ocupate în agricultură a crescut de la 28% (1992) la 41% (2000), după care aceasta a înregistrat o scădere semnificativă (27,6% în anul 2008), fără să ajungă la valorile înregistrate la începutul anilor ”90, urmata de crestere pana in anul 2013 când în ramurile agricole lucrau 28,5% din persoanele ocupate. În ramurile neagricole, persoanele ocupate se regăseau în proporție de 25,5% în industria prelucrătoare, 18,3% în comerț și 10,5% în construcți. Persoanele ocupate în vârstă de muncă (15-64 ani) se regăseau în proporție de 44,5% în servicii, 29,8% lucrau în industrie și construcții, iar 25,7% în sectorul agricol.

Tabelul 2.7. Rata de ocupare a resurselor de muncă în regiunile României (%)

Sursa:http://statistici.insse.ro/shop/index.jsp?page=tempo2&lang=ro&context=15

La nivel regional, rate ale ocupării peste media națională sunt înregistrate în Regiunile mai puțin dezvoltate: Nord-Est și Sud, cauzate de ratele de ocupare ridicate din agricultură. Regiunea București-Ilfov înregistrează de asemenea rate ale ocupării peste media națională, dar în acest caz datorită ofertei de muncă mult mai ridicate și diversificate.

Ponderea ocupării în sectorul privat se mentine în ultimii 5 ani ai perioadei analizate 2009-2013 în jurul valorii de 80%. Atât în anul 2013, cât si în anul 2012 din totalul populatiei ocupate în sectorul privat, 66,1% îsi desfãsurau activitatea în industrie, constructii si servicii. În anul 2013, numărul mediu al salariatilor a fost de 4801.1 mii persoane. Cei mai mulți salariați lucrau în sectorul serviciilor (2960.5 mii persoane) iar în industrie și construcții erau ocupate 1732.4 mii persoane. În agricultură, silvicultură și piscicultură erau ocupate 108.2 mii persoane. Dacă în cazul industriei, ponderea ocupării este apropiată de media europeană, discrepanțele majore sunt în cazul agriculturii și respectiv al serviciilor. Agricultura este supradimensionată în cazul României în privința populației ocupate pe care o deține, în detrimentul altor sectoare economice. România rămâne la stadiul de o treime din populație ocupată în agricultură, sector care aduce doar 6% din PIB. Aceasta, în condițiile în care, într-o economie modernă, agricultura își restrânge considerabil proporția populației ocupate în raport cu celelalte ramuri. Ponderea numărului de salariati care si-au desfăsurat activitatea în ramurile agricole (sectorul primar) a fost de numai 2,3%, situându-se la nivelul anului precedent și în crestere cu 0,1 puncte procentuale fată de anul 2010. Sectorul privat reprezintă motorul economiei românesti, absorbind cea mai mare parte a forței de muncă salariate. În anul 2012, ponderea salariatilor din sectorul integral privat a fost de 67,9%, în crestere față de anul 2011 cu 1,7 puncte procentuale.

În profil regional, cele mai ridicate valori ale populației ocupate în sectorul primar se regăsesc în regiunile Sud-Vest, Sud și Nord-Est (peste 35%). Inegalitățile erau mult mai accentuate în anul 2008 dacă este analizat acest indice în profil teritorial, deoarece, în unele județe din Muntenia și Moldova (Giurgiu, Teleorman, Botoșani), populația ocupată în sectorul primar a ajuns chiar și la 50%. În contrast cu aceste județe, partea nordică a Munteniei, cu un profil economic mult mai diversificat, a atras o serie de investiții străine directe (Renault – Pitești, Holcim – Câmpulung-Muscel, Samsung COS – Târgoviște). Într-o situație mai puțin favorabilă sunt localitățile rurale ale acestei zone, caracterizate prin sold migrator negativ și nivel redus de dezvoltare a infrastructurii teritoriale. Proporții mai ridicate ale populației ocupate în agricultură se evidențiază și în cazul județelor Olt (45%), Vaslui (46,9%) și Călărași (47,1%).

Cea mai scăzută proporție a populației ocupate în sectorul primar este în regiunile Centru, Vest și Nord-Vest (între 20% și 30%), la care se mai adaugă și regiunea București-Ilfov (sub 5%). La nivel județean, cea mai eterogenă este regiunea Nord-Vest, unde există diferențe semnificative între cele două județe mai dezvoltate, Cluj și Bihor, cu nivele ridicate ale industrializării și urbanizării, și restul județelor, Maramureș, Satu Mare, Sălaj și Bistrița-Năsăud, unde întâlnim o pondere ridicată a populației ocupate în agricultură (peste 30%). De asemenea, o tendință de creștere se poate observa și în privința indicelui de concentrație a populației ocupate în servicii. Pe lângă efectele pozitive ale investițiilor străine directe, un rol important în creșterea serviciilor din România le-a revenit întreprinderilor mici și mijlocii, care au absorbit o mare parte din populația disponibilizată din industrie.

Tendința de terțializare este mult mai ridicată în regiunile transilvănene decât în zonele estice sau sud-vestice ale țării, iar diferențierea puternică în cadrul aceleiași regiuni este determinată de caracteristicile populației, de nivelul de dezvoltare a infrastructurii și a rețelei de localități. Dacă în regiunea Vest ponderea populației în sectorul terțiar indică o oarecare omogenitate (în fiecare județ acest sector cuprinde 35-40% din populația activă), în regiunea Nord-Vest se poate constata o diferențiere puternică între județul Satu Mare, dominat de sectorul primar (mai mult de 35% din populație este ocupată în acest sector; în industrie și servicii, populația ocupată este de câte 30%), și județul Cluj, unde sectorul terțiar pare a avea rolul cel mai mare (conform ultimelor date statistice, 47,6% din populația județului este ocupată în acest sector).

O astfel de diferențiere apare și în județele Harghita și Brașov, primul absorbind o mare parte a populației disponibilizate din industrie și creând o societate intens agrară, ultimul având un sector terțiar important. Astfel, scăderea populației ocupate pe diferitele ramuri ale economiei naționale nu s-a produs uniform; în unele sectoare, aceasta a avut o diminuare însemnată, cum ar fi industria extractivă și prelucrătoare, sfera hotelurilor și a restaurantelor (datorită ieșirii din uz a unor lanțuri de hoteluri care nu corespundeau măsurilor prevăzute de oficiile internaționale), transporturile, pe când în domeniile comerț, intermedieri financiare, administrație publică, educație și, nu în ultimul rând, agricultură populația ocupată și-a mărit considerabil efectivul.

2.3.2. Inegalitățile teritoriale ale șomajului

Pe lângă diferențierile apărute în structura populației ocupate, creșterea accentuată a șomajului a condus la accelerarea disparităților regionale, creând totodată o nouă dimensiune a inegalităților teritoriale. Rata șomajului a ajuns la punctul culminant în 1999, în acest an numărul înregistrat al șomerilor fiind de peste un milion. Cele mai ridicate rate ale șomajului se înregistrau în regiunile Nord-Est, Sud și Sud-Vest (peste 6%).. Cele mai scăzute valori ale ratei șomajului se înregistrau în București (2,3%), în regiunile Nord-Vest (5,9%) și Vest (5,8%), mai ales în județele de frontieră, cu o structură economică mult mai diversificată.

În anul 2005, cele mai ridicate rate ale șomajului se înregistrau în Regiunile Sud-Muntenia (9,2%) și Centru (8,4%), în timp ce ratele cele mai scăzute înregistrau Regiunile Nord-Vest și Nord-Est (5,9%, respectiv 5,7%), iar în Regiunea București-Ilfov, șomajul a fost de 6,9%).

Numãrul somerilor înregistrati la Agentia Nationalã pentru Ocuparea Fortei de Muncă (ANOFM) a avut o evolutie descrescătoare până în anul 2012, după care a înregistrat o usoară creștere, ajungând la finele anului 2013, la un număr de 512 mii persoane. Rata somajului înregistrat la finele anului 2010, reprezentă 7,0%, după un an, la sfârsitul anului 2011, scăzând semnificativ la 5,2%. În următorii doi ani rata șomajului înregistrat a crescut ușor, la 5,4% în anul 2012 și la 5,7% în anul 2013, tendinta fiind crescătoare în continuare.

Tabelul 2.8. Rata șomajului în regiunile României (%)

Sursa: http://statistici.insse.ro/shop/

Anul trecut, în România, rata șomajului regional pentru categoria de vârstă 15-24 de ani a fost de 24%, iar nivelul șomajului pe termen lung a ajuns la 41,1%. Cei mai multi someri inregistrati in decembrie 2014 avea varste intre 40 si 49 de ani. Cauza principală a nivelurilor ridicate ale ratei șomajului a fost criza economică mondială ce a dus la lipsa locurilor de muncă. Se constată o continuă creștere a ratei șomajului în ultimi trei ani, șomerii fără studii și cei cu nivel de instruire primar, gimnazial și profesional constituie ponderea cea mai mare a persoanelor care se adresează Agențiilor Județene pentru Ocuparea Fortei de Muncă în vederea găsirii și ocupării unui loc de muncă, aceasta fiind de 69,49%. Șomerii cu nivel de instruire liceal și post-liceal reprezintă 23,39%, iar cei cu studii universitare doar 7,13%. În ceea ce privește șomajul de lungă durată, la finele lunii decembrie, se aflau înregistrați în evidențele agenției 18.169 tineri sub 25 de ani aflați în șomaj de peste 6 luni (ceea ce reprezintă 20,15% din totalul șomerilor sub 25 de ani) și 150.622 adulți aflați în șomaj de peste 12 luni (adica 35,68 din totalul șomerilor adulți), ponderea șomerilor de lungă durată în numărul total de șomeri fiind de 32,95%.

Nivelul de dezvoltare a regiunilor din România

pe baza Produsului Intern Brut (PIB)

O particularitate a dezvoltării regionale în România este structura spațială mozaicată a țării, regiunile relativ dezvoltate coexistând cu cele slab dezvoltate, fapt explicabil și prin localizarea resurselor naturale, umane, infrastructurale, ponderea acestora variind de la o regiune la alta. Schimbările intervenite în perioada de tranziție au condus la creșterea inegalităților, la modificări ale structurii spațiale. La mijlocul anilor ”90, creșterea PIB pe locuitor era mult afectată de declinul economic din întreaga țară. Către sfârșitul aceluiași deceniu, stabilizarea proceselor macroeconomice, consolidarea investițiilor străine directe și, nu în ultimul rând, reducerea inflației la 16% au contribuit în mare măsură la creșterea PIB pe locuitor, in anul 2013 ajungand la 631,1 mld lei (circa 143 mld. euro).

Figura 2.6. Ponderea agriculturii în PIB în perioada 1995-2014

Sursa:http://www.revistadestatistica.ro/supliment/wpcontent/uploads/2015/02/RRSS12_2014_A1_ro.pdf

Economia celor opt regiuni ale României crește diferit, arată structural diferit și aceste realități ne indică absența unei strategii de dezvoltare coerente, menită să reducă decalajele intraregionale. La nivel național, 87,82% din PIB-ul (Produsul Intern Brut) calculat prin metoda producției reprezintă VAB – Valoarea Adăugată Brută, adică diferența dintre tot ce se produce pe parcursul unui an și consumul intermediar. În afara VAB, la calculul PIB se adaugă impozitele pe produs, taxele vamale și se scad subvențiile pe produs. Ponderea sectoarelor principale în economia națională raportată la VAB este, conform statisticilor oferite de INS, următoarea: agricultură – 4,7%, industrie – 24,39%, construcții – 8,46%, comerț și servicii – 50,27%. La aceste componente ale VAB se adaugă impozitele pe produs (12,12%) și taxele vamale (0,48%) și se scad subvențiile pe produs (0,42%). Aceasta e situația la nivel național.

Potrivit Eurostat ponderea agriculturii în Produsul Intern Brut (PIB) a scăzut de patru ori în ultimele două decenii și a ajuns anul trecut la 4,4%, cel mai mic nivel istoric. La nivel de regiuni cea mai mare podere a agriculturii în VAB de la nivel regional o regăsim în regiunea Sud-Muntenia (7,88%), urmată de regiunea de Nord-Est (7,39%) și Sud-Est (7,20%). Cele mai mici ponderi ale agriculturii în VAB și, implicit, în PIB-ul regional, sunt în regiunea București-Ilfov (0,26%), cum era și normal, și în regiunea Centru (4,55% din VAB). Industria are cea mai mare pondere în VAB regională în regiunile Sud-Muntenia (31,51%) și Sud-Vest Oltenia (30,45%). Cele mai slab industrializate regiuni, după ponderea în VAB regională, sunt București-Ilfov (15,81%) și Nord-Est (21,15%).

Ponderea industriei în PIB a suferit un șoc în anul 2008, la debutul crizei economice. Totuși, acesta a fost absorbit rapid, ceea ce demonstrează caracteristica industriei de principal motor al dezvoltării economice, mai ales în perioade de recesiune. Cea mai mare creștere a ponderii industriei în PIB din ultimul deceniu, cu 2,6 puncte procentuale, s-a înregistrat chiar într-un an de plină criză economică, în 2010. Cu o pondere de 30% la formarea PIB în anul 2013, industria rămâne ramura cu cel mai important aport pentru creștere economică, conform INS. În perioada crizei economice, producția industrială a cunoscut doi ani mai slabi: creștere de numai 0,9% în anul 2008 față de anul 2007 și scăderea cu 5,5% în anul 2009 comparativ cu anul precedent. Producția industrială și-a revenit în anul 2010, când a crescut cu 5,5% față de anul precedent. O evoluție pozitivă a fost înregistrată și in 2013, când producția industrială a crescut cu 7,8% față de anul anterior, și a adus două treimi din avansul PIB de 3,5%.

Tabel 2.9. Evoluția anuală a PIB –ului în România

Sursa: http://statistici.insse.ro/shop/index.jsp?page=tempo3&lang=ro&ind=CON103A

Creșterea economic înregistrată în 2013 comparativ cu anul 2012 a surprins pe toată lumea, depășind și cele mai optimiste estimări ale analiștilor și ale autorităților. Acesta a fost cel mai rapid ritm de creștere al PIB din ultimii cinci ani. Chiar și cu aceste schimbări pozitive, PIB pe locuitor rămâne mult sub valorile medii ale UE și numai capitala, București, a avut o performanță economică mai ridicată, ocupând un loc aparte în structura spațial-economică a țării: contribuția economică a acesteia depășește de două ori media națională, fiind de 23% în anul 2009, în condițiile în care concentrarea populației reprezintă doar 9%. Totodată aici sunt situate și cele mai multe întreprinderi mici și mijlocii (21,5% din totalul IMM-urilor), capitala țării ieșind în evidență atât prin prisma numărului ridicat al salariaților din sectorul Cercetare-Dezvoltare, precum și prin concentrarea ridicată a investițiilor străine directe.

Această evoluție aparte a capitalei țării a contribuit și mai mult la accentuarea inegalităților economice existente. Dacă se analizează județele din România din perspectiva ponderii lor în valoarea medie pe țară, disparitățile teritoriale se accentuează și mai mult: diferențele dintre județele cu o situație mai favorabilă și cele cu o situație mai puțin favorabilă au crescut. Cea mai săracă regiune din România este cea de Sud-Vest urmată de Nord-Est, care contribuie cu doar 7,7% din PIB la produsul intern brut național. Economia Regiunii de Sud-Vest este de aproape două ori mai mică, ca pondere în totalul național, decât cea a regiunii de Sud, a doua cea mai bogată regiune din România, după București-Ilfov, care are o contribuție de 13,4% la formarea PIB național, dar care include cel mai sărac județ din România: Giurgiu. Si totusi, PIB pe cap de locuitor în regiunea București-Ilfov este peste dublul celei mai prospere zone din România, Banat, care, de asemenea, este de aproape două ori peste Moldova.

Astfel, dacă până la începutul noului mileniu inegalitățile existente au rămas constante, după această perioadă, în locul unei nivelări teritoriale, asistăm la un fenomen de polarizare spațială și mai accentuat. Toate aceste procese au fost mult influențate de restructurarea industriei din a doua parte a anilor ”90, când județele cu industrie extractivă semnificativă, precum și județele majoritar agrare și intens ruralizate din sudul și estul țării au intrat în declin, iar localitățile cu o structură mult mai diversificată și cu o infrastructură teritorială mai dezvoltată și-au consolidat pozițiile ocupate în spațiul economic al țării. Toate aceste schimbări sunt bine exprimate și prin creșterea anuală a PIB, care evidențiază o creștere mai ridicată în regiunile vestice, precum și în județele situate la nord de capitală și una mai lentă în județele din sudul și estul țării.

Figura 2.7. Ponderea fiecarei regiuni în PIB-ul national

Sursa:http://www.revistadestatistica.ro/wp-content/uploads/2014/02/RRS_01_2013_a6_ro.pdf

Dacă se ia în considerare rata creșterii anuale a PIB/locuitor și valoarea performanței economice a fiecărui județ, se disting câteva grupe de județe.

În prima grupă intră – pe lângă capitala țării – județele Ilfov, Timiș și Cluj – de fapt, acele județe care se disting printr-un nivel de dezvoltare mai ridicat, dublat de o creștere a PIB. Aceste județe au reușit să se adapteze cel mai bine la condițiile economico-sociale schimbate, reușind să integreze mai bine elementele noi ale forțelor de restructurare teritorială. Aceste teritorii constituie polii cei mai dinamici ai României, unde capitalul uman acumulat, nivelul ridicat de urbanizare, rata ridicată a populației ocupate în sectorul terțiar vor reuși să susțină o dezvoltare teritorială pe termen mediu și lung.

În a doua categorie sunt incluse acele județe în care, deși PIB este ridicat, creșterea acestuia în perioada analizată a fost mai scăzută. Aici sunt incluse județele Constanța, Brașov și Gorj, unde conflictele sociale apărute în urma dezindustrializării și procesele de privatizare lente au condus la o creștere mai moderată a PIB-ului teritorial.

În cazul grupei a treia se poate observa un proces de convergență rapidă (județele Alba și Hunedoara), deoarece în ultimii ani nivelul de dezvoltare al acestor județe a fost mult influențat de o creștere ridicată a PIB. Având în vedere că creșterea economică a județelor menționate a pornit de la un nivel mai scăzut, acest fapt a determinat o schimbare de poziție mult mai vizibilă.

Județele cele mai dezavantajate sunt incluse în grupa a patra, acestea nereușind să se situeze pe o pârtie de dezvoltare ascendentă, constituind zonele cele mai slab dezvoltate ale țării încă din deceniile trecute. Este vorba despre județele Botoșani, Vaslui și Giurgiu.

Valoarea PIB pe regiuni este concentrată undeva în intervalul 60 – 70 miliarde lei, cu un nivel semnificativ mai mare pentru Sud-Muntenia, care atacă pragul de 80 miliarde lei. Regiunea capitalei se detașează net, cu o valoare a PIB situate în echivalent la peste două regiuni și relativ la exact 25% din PIB-ul României atât în 2013 cât și în 2014. Tabloul ponderilor în PIB-ul național ne arată o României ce tinde spre un centralism economic. Procentul deținut de economia regiunii București-Ilfov în totalul economiei naționale este în creștere față de anii `90, când se situa la nivelul de 14,22%. Între celelalte regiuni, decalajele sunt prezente și se măresc, făcând din România o țară cu trei viteze. Între regiunile București-Ilfov și Nord-Est sau Oltenia decalajele de dezvoltare sunt atât de mari încât nu au șanse să fie surmontate în următorul deceniu. Problema e că cele două regiuni sunt pe cale să piardă trenul și în cursa cu cea de a doua categorie. Aceste decalaje intraregionale sunt în creștere și față de situația de acum un deceniu.

2.5. Investițiile straine directe

În prezent, investițiile străine directe (ISD) reprezintă unul dintre motoarele dezvoltării României, deoarece capitalul investit contribuie în mod semnificativ la creșterea economică a țării. Rolul investițiilor străine nu necesită prea multe explicații, pe lângă asigurarea capitalului, acestea contribuie nu numai la creșterea performanței tehnologice, ci și la calificarea ridicată a forței de muncă. Totodată, investițiile străine directe reprezintă principala formă de maifestare a globalizării. Investitorii străini ocupă o poziție vitală în determinarea tendințelor de specializare în economia României și, în consecință, a modului în care se formează avantajele competitive. potrivit statisticilor, mai mult de 72 % din cifra de afaceri a întreprinderilor mari și foarte mari din industrie este realizată de filialele companiilor multinaționale rezidente în România.

În evoluția ISD au apărut mari oscilații, iar unul dintre factorii care au influențat negativ atragerea investițiilor străine directe în anii ”90 a fost chiar starea generală a economiei naționale: inflația ridicată, cu efecte negative asupra creșterii economice, aceasta fiind completată și de un ritm foarte lent al procesului de privatizare și de restructurare a industriei. Din 1990 și până în prezent, cu mici excepții, ritmul de participare a capitalului străin la investițiile directe din țara noastră, a fost pozitiv. Acesta a fost influențat de existența unei piețe de investiții în țara noastră, de restructurarea industriei, de dezvoltarea producției de servicii multiple în țara noastră, de atractivitatea cadrului legislativ, care să dea garanții investitorilor străini și multe altele.

Începând cu anul 2000, s-a înregistrat o tendință concretă de creștere, de la o perioadă la alta, a investițiilor străine directe, cea mai semnificativă perioadă, cu rezultate deosebite, fiind perioada 2000-2007, în care investițiile totale cumulate au crescut de la 7,482 miliarde euro în 2002, la 9,661 miliarde euro în 2003, la 15,039 miliarde euro în 2004, ajungând la cifra de 20,134 miliarde euro în 2005 și apoi la 30,8911 miliarde euro în 2006 (în 2007 a fost de 28,350 miliarde euro). Se constată o evoluție ascendentă, care a mers într-un ritm accelerat până în 2008, pe fondul în care sectoare deosebite ale economiei României au fost privatizate. În perioada 2008-2009 investițiile străine în România au scăzut în mod deosebit, mai ales datorită modului în care criza a afectat economia țării noastre și încrederii investitorilor a scăzut. Anii 2010-2011 au devenit nesemnificativi la acest capitol. Cifrele sunt modeste și se referă, mai ales, la completări sau majorări de capital, impuse de efectele crizei.

Figura 2.8. Evolutia fluxurilor ISD în perioada 2009-2013

Sursa: http://www.bnro.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=9403

Astfel, dacă la începutul noului mileniu valoarea cumulată a ISD abia ajungea la 100 de milioane de euro, aceasta a crescut la 5,25 milioane euro în anul 2010 si pana la 2,7 miliarde euro in 2013, în creștere cu 26,8% față de 2012, ajungând la maximul ultimilor patru ani, după ce în 2012 s-a consemnat prima apreciere de la începutul crizei, potrivit datelor Băncii Naționale a României. Această evoluție este strâns legată de îmbunătățirea mediului de afaceri, de stabilizarea sferei economico-sociale și de aderarea la Uniunea Europeană. Dacă România se află pe ultimele locuri în Europa în privința valorii ISD, dintre cele șapte țări ale Europei de Sud-Est ea se află pe primul loc. Din punct de vedere teritorial, se observă orientarea cu precădere a ISD spre regiunea de dezvoltare București–Ilfov (61,4%), alte regiuni de dezvoltare beneficiare de ISD într-o măsură relativ importantă fiind regiunea Centru (8,6%), regiunea Sud Muntenia (7,7%), regiunea Vest (7,6%) și regiunea Nord-Vest (4,5%). Regiunea Nord-Est este cea mai puțin atractivă pentru investitorii străini, aici înregistrându-se numai 2,8% din investiția străină directă. ISD au fost localizate teritorial după sediul social al întreprinderilor investiție străină directă, ceea ce nu corespunde întotdeauna cu locul de desfășurare a activității economice.

Tabelul 2.10. Repartizarea pe regiuni de dezvoltare a soldului ISD, la 31 decembrie 2013

Sursa: http://www.bnro.ro/page.aspx?prid=9458

Repartiția teritorială a societăților comerciale arată o diferențiere și mai pronunțată. Între anii 1990 și 2005 s-au înființat 119 120 de societăți comerciale, dintre care mai mult de jumătate (64 507) se aflau în București-Ilfov, urmată de regiunile Sud-Vest, Sud și Nord-Est. Tipurile de investitori diferă, de asemenea, de la o regiune la alta: dacă regiunile Vest și Nord-Vest au atras un număr ridicat de firme cu participare străină (în special europeană), capitala țării, precum și regiunile Sud și Sud-Est au atras mai multe investiții pentru inițiative green-field, în special din partea investitorilor din afara Europei.

Repartiția teritorială a ISD pe cap de locuitor la nivelul județelor evidențiază diferențe extrem de pronunțate între vestul și estul țării. Asemănător repartiției PIB pe locuitor, se disting câteva județe cu valori mai ridicate ale ISD: este vorba despre județele din vestul țării, la care se adaugă partea estică a Transilvaniei, continuând spre sud cu județele Argeș, Prahova și Ilfov, precum și municipiul București. În partea estică a țării, doar județele Constanța și Galați au fost atractive pentru un volum important de ISD. ISD au o concentrație ridicată în județele cu potențial de dezvoltare mai ridicat, județele din jumătatea nordică a Moldovei, cele din Oltenia și Muntenia de Est înregistrând valori foarte reduse ale ISD/locuitor (sub 155 euro). Bucureștiul constituie ținta preferată a investitorilor: aici se concentrează mai mult de 50% dintre investițiile străine și peste 20% din întreprinderile mici și mijlocii înregistrate.

Unul din factorii care determină hotărâtor localizarea investițiilor străine este accesibilitatea, distanța și, nu în ultimul rând, poziția geografică.

În privința repartizării investițiilor pe diferite ramuri ale economiei naționale, industria rămâne în continuare preferata investitorilor străini, fapt explicat și prin valoarea ridicată a capitalului social subscris în acest sector în perioada 1991-2005, aceasta reprezentând 52%, urmată de servicii profesionale cu 21,7%, comerț 14,9%, transporturi 7,1%, turism 1,8%, construcții 1,7% și agricultură 0,9%. Faptul că mai mulți investitori se îndreaptă spre industrie se poate explica și prin prețurile mai scăzute ale terenurilor; cu toate că infrastructura este mai puțin dezvoltată, există o forță calificată de muncă și o mare tradiție în acest domeniu. Trebuie remarcat faptul că investițiile în industrie sunt din ce în ce mai importante datorită necesității retehnologizării lor, fapt ce exprimă și cheltuielile ridicate în acest sector (aproape 70% din investiții au fost destinat retehnologizărilor); conform Agenția Română pentru Investiții Străine, 2005). Din toate acestea reiese că investitorii preferă acele județe în care infrastructura este bine dezvoltată și, implicit, prezintă o accesibilitate ridicată, unde forța de muncă este calificată (nu neapărat ieftină), unde există o mare tradiție în domeniul produselor industriale, iar mediul social este favorabil față de investitorii străini.

Din punct de vedere al orientării pe ramuri economice la sfarsitul anului 2013 ISD s-au localizat cu precădere în industria prelucrătoare (31,1 % din total). În cadrul acestei industrii cele mai bine reprezentate ramuri sunt: prelucrarea țițeiului, produse chimice, cauciuc și mase plastice (5,9 %), industria mijloacelor de transport (5,7 %), metalurgia (4,1%), industria alimentară, a băuturilor și tutunului (4,0%) și ciment, sticlă, ceramică (2,7%). Pe lângă industrie, activitățile care au atras importante ISD sunt intermedierile financiare și asigurările (14,2% din totalul ISD), comerțul cu amănuntul și cu ridicata (11,2 %), construcțiile și tranzacțiile imobiliare (9,8%), tehnologia informației și comunicațiile (6,9%).

Un indicator important pentru a analiza perspectiva de viitor, este reprezintat de imobilizările corporale și necorporale, care au înregistrat in 2013 un sold de 29.431 milioane euro, respectiv 49,0% din soldul total al ISD. Acest indicator arată un grad semnificativ de stabilitate a investiției străine directe, implicit continuitate în procesele de producție și servicii asigurate de firmele cu capital străin.

Din păcate însă distribuția acestora nu a fost una uniformă, ISD concentrându-se puternic pe zona Capitalei, regiunea de dezvoltare București-Ilfov cumulând 61,4% din total și la mare distanță situându-se celelalte regiunii, cea mai săracă parte a României fiind in regiunea de Nord-Est care a atras doar 2,8% din ISD, ceea ce a contribuit la creșterea decalajelor de dezvoltare în profil regional.

CONCLUZII

Politica de dezvoltare regională a apărut în România din necesitatea de a corecta decalajele regionale existente și de a se alinia principalelor tendințe de regionalizare ce au loc, în prezent, la nivel european. În același timp, trebuie privită ca o condiție esențială a procesului de integrare în structurile europene, în sensul unei mai bune gestionări a fondurilor structurale alocate în scopul unei dezvoltări generale echilibrate.

În etapizarea logică a elaborării politicii de dezvoltare regională, indentificarea și formularea obiectivelor presupun o mare atenție din partea decidenților, care trebuie să opteze între mai multe obiective, să recurgă la criterii de evaluare a variantelor, astfel încât, în final, politicile care se construiesc în jurul unor obiective să reprezinte cele mai potrivite opțiuni în avantajul procesului de dezvoltare regională. De asemenea, politica de dezvoltare regională este o componentă importantă a programului Guvernului României, definită în acord cu noul concept promovat de Uniunea Europeană, și se înscrie drept o cerință de bază care trebuie îndeplinită.

În ceea ce privește obiectivele dezvoltării regionale, se poate constata că nu întotdeauna obiectivele dezvoltării regionale au fost și sunt urmărite în mod distinct, în multe cazuri existând un amalgam de obiective. Aceste obiective s-au schimbat de-a lungul timpului, astfel că în perioadele de prosperitate din punct de vedere economic, guvernele au pus accent pe echitate, deci pe un anumit tip de obiective, iar în perioadele de stagnare și recesiune pe obiectivele care vizau eficiența.

Ținând cont de faptul că, în România, politica de dezvoltare regională a demarat pe baze juridice se impune evitarea unor erori, indiferent de natura factorului decizional.

În ceea ce privește cadrul dezvoltării regionale, o trecere în revistă a situației din România evidențiază o serie de aspecte care conduc la concluzia conform căreia, în domeniul politicii de dezvoltare regională s-au înregistrat o serie de progrese în ultimii ani.

Pentru ca dezvoltarea regională să devină în România un instrument eficient pentru realizarea convergenței, coeziunii economice și sociale, autoritățile naționale și locale vor trebui să asigure un management modern și eficient sub aspect administrativ, financiar și economic. În acest sens este necesar ca la nivel administrativ să fie asigurată expertiza tehnică de gestionare a strategiei de dezvoltare economică pe baza criteriilor ce vizează: planificarea, implementarea, monitorizarea evaluarea și controlul, în vederea realizării obiectivelor stabilite.

Din punct de vedere economic, este necesar ca investițiile de mari dimensiuni, cu impact regional major, finanțate de la Uniunea Europeană să nu înlocuiască investițiile naționale, atât din sectorul public cât și din cel privat.

Așa cum este definit în Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, respectiv legea nr. 315/2004, procesul dezvoltării regionale reprezintă “ansamblul politicilor autorităților administrației publice centrale și locale, elaborate în scopul îmbunătățirii performanțelor economice ale unor arii geografice constituite în «regiuni de dezvoltare» și care beneficiază de sprijinul guvernului, al Uniunii Europene și al altor instituții și autorități naționale și internaționale interesate”.

Având în vedere complexitatea dificultăților cu care se confruntă economia națională în general și fiecare unitate administrativ-teritorială în particular, politica de dezvoltare regională acoperă o gamă largă de probleme.

Astfel, la nivel național, politica de dezvoltare regională trebuie să răspundă următoarelor condiționări: promovarea mecanismelor de dezvoltare în contextul economiei de piață în toate regiunile țării, în vederea îmbunătățirii competitivității și realizării unei creșteri economice permanente, promovarea unei dezvoltări armonioase spațiale și a rețelei de localități, creșterea capacității regiunilor (din punct de vedere instituțional, financiar, decizional) la susținerea propriului proces de dezvoltare, promovarea principiilor dezvoltării durabile, crearea șanselor egale în ce privește accesul la informare, cercetare-dezvoltare tehnologică, educație și formare continuă.

România, prin politica sa de dezvoltare regională, aplică principiile promovate de politica regională a Uniunii Europene. Identificarea și aplicarea acestor principii permit abordarea unitară a procesului, optimizarea eforturilor la nivel regional și național, asigurarea unei baze comune în cazul colaborării între țări. Principiile sunt următoarele: principiul subisidiarității, principiul concentrării, principiul programării, principiul parteneriatului, principiul adiționării, principiul co-finanțării.

O dată cu apariția Legii dezvoltării regionale, în România s-au creat premisele elaborării și aplicării unei politici coerente și, în același timp, ale alinierii la obiectivele și cerințele politicii de dezvoltare regională a Uniunii Europene.

Această lege stabilește cadrul instituțional, obiectivele, competențele, precum și instrumentele specifice dezvoltării regionale. În forma sa actuală, Legea dezvoltării regionale are la bază concepte și propuneri stabilite în cadrul Programului PHARE cu privire la dezvoltarea regională, program inițiat de Guvernul României și Uniunea Europeană, la care au participat și reprezentanți ai ministerelor și autorităților județene. Structura instituțională creată ca urmare a Legii nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, are două niveluri: național și regional.

La nivel național, au fost create, potrivit legii, Consiliul Național pentru Dezvoltare Regională și Agenția Națională pentru Dezvoltare Regională (Ministerul Dezvoltării și Prognozei), iar la nivel regional, cele opt Consilii de Dezvoltare Regională și opt Agenții de Dezvoltare Regională corespunzătoare fiecărei regiuni în parte.

Capacitatea regiunilor de a se dezvolta depinde și este influențată atât de factorii endogeni, cât și exogeni. Teoria privind dezvoltarea economică locală propune, în funcție de modul cum ar trebui indusă dezvoltarea economică, două tipuri de abordări și anume: pe de-o parte se consideră că concentrarea pe capacitatea locală (localizare, dotare infrastructurală, resurse umane, etc.) conduce la o dezvoltare durabilă, iar pe de altă parte, se consideră că, creșterea economică a regiunilor este influențată de factori exogeni (declin regional, sistemele urbane din apropiere, atractivitatea regională, potențialul de dezvoltare ale zonei sale rurale de influență, etc.).

Obiectivul general al politicii regionale este de a reduce discrepanțe de dezvoltare înergistrate în regiunile României. Analiza evoluției în timp ne permite să întelegem de ce între regiunile din România există mari diferențe de dezvoltare, dar și să tragem o concluzie asupra modului în care ar trebui să actionăm în fiecare regiune în parte pentru a reduce aceste decalaje.