Disidenta religioasa si disidenta politica in lumea islamului [617994]

Universitatea Petru Maior Tg. Mureș
Facultatea de Științe și Litere
Specializarea: IMSRI

SIITI -SUNITI / IRAN -IRAK

Prof. Univ. Dr. Cornel Sigmirean
Student: [anonimizat]
2016

Disidenta religioasa si disidenta politica in lumea islamului
Islamul, asememenea altor religii, si -a avut partea sa moderata de schisme si divizari. Cea mai
mare si mai indelungata a luat nastere ca o disputa pentru sefia miscarii, ducand pana la
formarea unor opinii teologice separate si distincte.
Pentru a intelege mai bine schisma si divizarile in lumea islamului , trebuie sa cunoastem in
linii mari ce inseamna islamul, viata religioasa, care sunt “stalpii islamului”.
Obligatiile de cult al musulmanului sunt desemnate prin expresia “stalpii islamului”:
a. profesiune de credinta: reprezinta conditia pusa pentru a se p utea trece la indeplinirea
celorlalte obligatii. Astfel ca nici un act nu e considerat indeplinire a unei obligatii rituale daca
nu apartine unui subiect care a facut marturia ca “ nu exista dumnezeu in afara de Dumnezeu”
si ca “ Mohamed este trimisul lu i Dumnezeu”.
b.rugaciunea : rugaciunea ( salat ), glorificarea lui Dumnezeueste astfel actiunea prin care
credinciosul se daruieste “in mod natural”: Profetul Mahomed spune intr -adevar ca rugaciunea
este “pupila ochiului sau”, singura metafora care ar put ea traduce o expresie ca “placerea
placerilor”. Nu este deci o obligatie, ci o adevarata “jubilare”.
c.dania : ceea ce este desemnat in textele europene prin cuvantul “danie”(milostenie),este
obligatia de solidaritate fata de cei aflati la nevoie.
d.postul: in luna ramadan, obligatia credinciosului este de a se abtine de la la mancare si
bautura in timpul zilei, in timpul noptii fiindu -i permis un regim normal, ba chiar cu unele
compensatii, ceea ce explica faima noptilor de ramadan.
e.pelerinaj ul: pelerinajul catre Templul din Mecca, simbol al convergenteilor lor1.

1Jean Delumeau, Religiile Lumii, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1996

Siiti-Suniti
Conflictul dintre musulmanii șiiți și cei sunniți se întinde pe secole întregi, începând cu
moartea profetului Mohamed, în secolul al VII -lea. Însă acest conflict a ajuns din nou în lumina
reflectoarelor, ciocnirile dintre cele două ramuri ale islamului intensificându -se pe fondul
războiului civil din Siria.
Separarea celor două grupuri a avut loc după moartea profetului Mohamed. Majoritatea
credeau că succesorul de drept este socrul și prietenul apropiat al acestuia, Abu Bakr, dar un mic
grup considera că succesorul profetului ar fi trebuit să fie Ali ibn Abi Talib, vărul, ginerele și tatăl
nepoților săi. Sunniții și -au văzut visul împlinit, Abu Bakr devenind primul calif musulman și
succesorul profetului2. Deși diviziunea a fost la început motivată po litică, a evoluat într -o
adevărată mișcare religioas.
Musulmanii șiiți celebrează data morții lui Husayn ibn Ali, nepotul profetului Mohamed și
fiul lui Ali. Sărbătoarea de „căință colectivă prin plânsete și autoflagelare“ este numită Ashoura.
Aceas tă practică este specifică șiiților și deseori este criticată de sunniți care nu sărbătoresc nimic
în acea zi și nici nu -i văd importanța. Amândouă grupările sunt de acord că Mohamed este
mesagerul Domnului și urmează cei cinci stâlpi ritualici ai islamu lui, care includ postul în timpul
Ramadamului, cinci rugăciuni zilnice și Hajj, pelerinajul anual la Mecca . De asemenea, și șiiți
și sunniți au cartea sfântă – Coranul.
Prima diferență în ritualuri este că sunniți se bazează în principal pe Sunnah, înscrisuri ale
învățăturilor și sfaturilor profetului Mohamed care le dictează acțiunile. Șiiții se bazează mai
mult pe ayatollahi, pe care îi văd ca un semn al lui Dumnezeu pe pământ. Deși mulți șiiți și
sunniți coabitează în pace, potrivit sondajului e fectuat de Centrul de Cercetare Pew, 40% din
sunniții din Orientul Mijlociu și din Africa de nord nu -i acceptă pe șiiți ca pe frați musulmani.
Așadar, una dintre cele mai importante diferențe între șiiți și sunniți este faptul că șiiți îl susțin
pe Al i, pe care sunniții nu -l recunosc ca fiind adevăratul succesor al profetului. Una dintre cele
mai importante sărbători pentru musulmanii șiiți este a zecea zi a lunii sfinte Muharram (prima
lună în calendarul islamic).

2 Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1992

Cinci motive explică această ost ilitate.
1. După moartea lui Mahomed, un grup de discipoli fideli au susținut că succesorul său
trebuia să fie vărul și ginerele său, Ali ibn Abu Talib, pentru a păstra linia de succesiune sangvină
a Profetului, în timp ce cealaltă tabără s -a unit în jurul guvernatorului Siriei, Muawiyah, membru
al familiei Ummayazilor. Bătălia de la Karbala (Irak) din anul 680 a marcat începutul schismei
dintre șiiți, înfrînți, și sunniții biruitori.
2. Pe terenul doctrinei, pentru sunniți totul se încheie odată cu Coranul, iar spusele și faptele
Profetului sînt transmise pe cale orală. Șiiții cred că al 12 -lea lider al lor, imamul Mahdi, a
dispărut în mod miraculos și se va întoarce la sfîrșitul vremurilor. Mesianismul lor are
reminiscențe iudaice și, mai vag, în revenirea lui Mesia.
3. Sunniții sînt iconoclaști radicali și detestă orice reprezentare a divinității, sau ideea de
mediere între om și Allah. Șiiții cred în puterea de intermediari ai sfinților lor și îi venerează în
sanctuare.
4. Pentru gîndi rea șiită, liderul religios este totodată conducător pe terenul politic. Imamul
Khomeiny reprezintă modelul lor ideal. Sunniții, în schimb, au respectat încă de la origini o
anumită separație între puterea spirituală și vremelnica putere politică.
5. Șiiții cred în necesitatea clerului – mollahii și ayatollahii – care sînt ghizi spirituali ai
comunității. Sunniții resping clerul ca principiu al autorității religioase: nu cred decît în relația
directă a credinciosului musulman cu Allah și în interpretar ea personală a Coranului.
Majoritatea iranienilor sunt musulmani, 89% din populație este de origine șiită, de altfel
religia oficială a Iranului. 9% sunt musulmani suniți. Șiismul = șiiții – cred în Ali, primul fiu al
profetului Mohamed, ca succesor al său. Suniții – mare parte a suniților cred că numele „Suni”
vine de la cuvântul „Suna”, ce semnifică învățăturile lui Mohamed. Suniții se bazează în
învățăturile Coranului și în Suna. Constituția Iranului recunoaște trei grupuri mai mici de religii:
Zoroa trismul, Iudaismul și Creștinismul.
Marea majoritate a celor 1,6 miliarde de musulmani din lume este sunnită, potrivit unui studiu
din 2009 realizat de Centrul de Cercetare Pew. Între 10 și 13% din musulmani sunt șiiți, iar 87 –
90% sunniți. Musulmanii s unniți sunt prezenți în mai multe țări și regiuni din lume, în vreme ce
șiiți trăiesc în doar patru țări: Iran, Pakistan, India și Irak, notează .

Iran-Irak
Violența dintre șiiți și sunniți este deosebit de sîngeroasă în Irak și Siria, dar este înt îlnită și în
Pakistan, Yemen, Bahrein, Arabia Saudită, Iran și Liban.
Din exterior sau cum sunt prezentate de catre media luptele dintre Iran si Irak sunt vazute mai
mult ca lupte religioase.
Luptele dintre Iran si Irak nu sunt lupte doar de ordin religios, de cele mai multe ori fiind
incurajate si sprijinite de alte state fie ele occidentale ,fie state islamice in scopul deservirii
anumitor interese proprii. Astfel este si razboiul irano -irakian din (1980 -1988). Acest conflict a
izbucnit in context ul in care Iranul a trecut printr -o revolutie unica, pe plan politic,social si
religios ale carei consecinte s -au simtit in tot Orientul Mijlociu.
Deja în 1971, Irak rupsese relațiile diplomatice cu Iran, datorită conflictelor teritoriale. În
plus, I rak era preocupat de propaganda religioasă dirijată de către noua Republică Islamică a
Iranului cu ayatolahul Khomeini la conducere, contra regimului baaziztlaic al Bagdadului, și în
special se temea să piardă loialitatea șiiților.
Fără îndoială, princ ipalul motiv al războiului a fost credința președintelui Irak -ului, Saddam
Hussein, că puterea militară a Iranului fusese debilitată în mare măsură din cauza Revoluției
iraniene din 1979, cea care a răsturnat regimul Șahului Mohamed Reza Pahlavi, și că aju torul pe
care îl obținea din partea Occidentului îi permitea să obțină ușor victoria, recucerind Shatt al –
Arab și provincia irană Juzestanpentru Irak.

Razboiul dintre Iran si Irak

Războiul a început cu invazia Iranului în 16 septembrie când forțele irakiene au atacat
provincia Juzestan, bogată în petrol, unde trăiau 3 milioane de arabi. Deși forțele irakiene au
înregistrat succese la început, Saddam a reținut trupele sale, fapt ce a dat timp Iranului să
reorganizeze forțele sale și să la nseze contraatacul. În acest moment guvernul Iranului a chemat
tinerii țării sale să meargă în față ca voluntari. Aproape imediat s -au prezentat 100.000 de soldați
și 200.000 de milițieni. În acest mod războiul de tip blitzkriegpe care îl așteptau irakieni i s-a
tranformat într -un război de uzură pe un front de 300km. Către 1982, trupele irakiene au fost
expulsate din majoritatea Iranului, fapt ce a respins posibilitatea de începere a unui proces de
pace și au continuat un război pe care gândeau că puteau să îl câștige
Între 1982 și 1987 forțele iraniene au organizat ofensiva de -a lungul frontierei, fundamental în
sud, unde principalul obiectiv era cucerirea Al Ba”ra în același timp cu tăierea șoselei care unea
Bagdadul cu Basora.

Atacurile iran iene asupra pozițiilor anti -tranșee irakiene aminteau de tacticile de uzură din
Primul Război Mondial. Iran a început să utilizeze o numeroasă infanterie sărac înarmată. În
acest tip de război se avea avantajul asupra inamicului, iar în acel moment Iran av ea 54 de
milioane de locuitori și Irak doar 16 milioane. Irakienii au compensat inferioritatea lor numerică
cu folosirea de arme chimice.
S-au relatat unele cazuri în care copii erau trimiși pe front fără absolut nici o armă, utilizând
tactica de revă rsare. În alte cazuri se trimiteau tineri iranieni în masă și fără arme pe câmpurile
minate, ca să detoneze explozibilul și să lase drmurile curate pentru a trece tancurile. Băieților li
se dădeau chei de plastic făcute în Taiwan, considerate ca și cheile Paradisului. Între 1983 și
1988, ani de constante ofensive iraniene contra Basora, au murit 60 de mii de persoane. Anii cei
mai decisivi au fost 1985 și 1986.
Cu ajutorul marilor donații și împrumuturi de la statele arabe din regiunea Golfului Persic
(mai ales Arabia Saudită) și furnizarea de armament ( între alții Uniunea Sovietică, Statele Unite
și Franța), Irak a rezistat la sol, în timp ce forțele aeriene atacau orașele iraniene și instalațiile
petrolifere în Golful Persic.
Iran a început repre salii contra statelor care ajutau Irak, în timp ce Saddam Hussein căuta să

implice alte state în conflict. În 1987, Statele Unite și alte puteri și -au asumat responsabilitatea
de a proteja tranzitul de nave petroliere în Golful Persic. Irak a primit ajutor tehnic și arme din
partea Statelor Unite. Armele sale chimice au fost produse cu materiale de dublu uz acordate de
către Statele Unite și unele companii germane. Se calculează că 50.000 de soldați iranieni au
murit pe durata conflictului datorită armelor chimice.
În 2002 jurnalul britanic The Independent a dezvăluit o listă de 22 de companii americane care
au ajutat la fabricarea armelor chimice pentru regimul Saddam.

Negocieri și încetarea focului

În 1988, Iran continua războiul, dar forțele irakiene au lansat o serie de ofensive cu succes. În
iulie 1988, Iran și Irak s -au văzut împinse să accepte Rezoluția 598 – adoptată de către Consiliul
de Securitate al ONU în 20 iulie 1987 – văzând că nu puteau să învingă în conflict.
În final se ajunge la pace în 22 septembrie 1988 asupra bazei de întreținere a situației
teritoriale anterioare confruntării belice. Se calculează că războiul s -a soldat cu un milion de
morți (60% dintre ei fiind iranieni) și aproape două mi lioane de răniți, în plus de enormele
pagube materiale care au lăsat economia ambilor combatanți într -o situație foarte precară.
Khomeini a afirmat că acceptarea păcii a fost pentru el ca „ băutul unui pahar de venin”. Între
cauzele care au întreținut conflictul, inclusiv când ambii adversari erau epuizați, a fost în aportul
continuu de arme predate de către țările străine.
Politica de „nici orient, nici occident” a semnficat în Orientul Apropiat convergența politicii
iraniene cu interesele unor put eri imperialiste, în ciuda aspectelor contradictorii. Cu mișcarea de
nealiniere pe care au făcut -o este un acord cu blocul anticomunist.
Fără îndoială, au survenit unele mici fracțiuni naționaliste burgheze înăuntrul regimului
iranian, și o data cu ele profunda ură contra comunismului și a URSS, așa numita neintervenție
ale SUA în regiune și respingerea tuturor „valorilor occidentale” inclusiv democrația. Aceasta a
provocat apariția unei tendințe agitatoare și a unei campanii contra „Marelui Satan” (SUA ) și a
aliaților săi în Orientul Mediu, de o formă ce a influențat unele activități contra Statelor Unite,
Arabiei Saudite și unor regate din Golf, în special Liban. Fără îndoială, toate acestea au fost
date într -un context de creare a unei ma rje de manevră și, de asemenea, au avut un efect
reacționar în regimurile pro -capitaliste din regiune.
Statele Unite și Iran au avut o relație de confruntare începând cu stabilirea Republicii Islamice,
după revoluția din 1979. Având în vedere interferen țele trecute dintre Statele Unite în Iran, și în
mod particular lovitura de Stat din 1953, ce a înapoiat puterea Șahului Reza Pahlavi, după cum și
ajutorul acordat de către noul regim iranian pentru diverse grupuri radicale, nu este de mirare că
ambele sta te s-au suspectat reciproc și nu au stabilit mai mult decât o cooperare ocazională.
Iran reprezintă pentru Statele Unite și Israel o provocare strategică mai serioasă chiar decât
Siria. Atât Damascul cât și Teheranul ajută Hezbolah, Hamas și Jidhadul I slamic, și ambele fără
să fie inamicii Al Qaeda. Ambii au arme chimice și pot avea arme biologice, deși nu există

dovezi concludente pentru cele dim urmă. Dar există trei diferențe fundamentale între Iran și
Siria.
În primul rând, Iran încearcă stabili rea unui ciclu complet de energie nucleară, ceea ce ar putea
să îi permită fabricarea armelor nucleare dacă așa s -ar decide. De asemenea, dezvoltă rachete ce
pot lansa focoase nucleare contra vecinilor săi, inclusiv Israel. Acesta este motivul pentru care
israelienii se referă la Iran ca la o amenințare „existențială”. Iran nu va avea capacitatea să atace
teritoriu american cu rachete nucleare de aici în mult timp, dar oricare armă ce dezvoltă va putea
fi utilizată contra forțelor americane staționate în Or ientul Apropiat sau contra țărilor europene.

În al doilea rând, unii lideri iranieni, și în particular actualul președinte Mahmud
Ahmadineyad, au făcut comentarii perturbatoare, punând în sub semnul întrebării Holocaustul
evreu și dreptul de existe nță al Israelului. Deși cererea lui Ahmadineyad cum că Israel „ dispare
din paginile timpului”, sau „ ștergerea din paginile istoriei”, adesea a fost tradus în mod eronat ca
o cerere de distrugere fizică a Israelului, de exemplu „ștergerea Israelului de pe hartă”, nu lasă să
fie o declarație ofensivă destinată să deranjeze profund pe israelieni și pe atâția alții.
Sponsorizarea de către Iran a unei conferințe despre Holocaust în decembrie 2006, ce anunța
audierea unor proeminenți revizionști ai Holocaus tului și alți extremiști de asemenea discreditați,
nu a făcut mai mult decât să consolideze preocuparea generală cu privire la intențiile Iranului.
În al treilea rând, Iran este statul islamic cel mai puternic din Golful Persic, și are ca potențial
pentru a domina toată această regiune bogată în petrol. Aceasta este în special adevărat având în
vedere ceea ce s -a întâmplat în Irak începând cu invazia americană din martie 2003. Irak a fost
principalul rival al Iranului în regiune, dar acum nu este mai mult decât o societate divizată și
sfâșiată de război, care nu se găsește în posibilitatea de a controla Iranul. Acest ultim punct are
legătură cu unele facțiuni șiite dominante în Irak, ceea ce îi permite exercitarea unei influențe
mult mai mari asupra e voluției Irakului, decât atunci când o avea Saddam Husein pe când
guverna în Bagdad. Acest schimb radical în echilibrul de putere din regiune explică de ce unii
cred că „Iran pare a fi adevăratul învingător în războiul cu Irak”. Cum este evident, avantajul de
putere pe care îl are Iran asupra vecinilor săi ar fi încă mai flagrant în cazul dobândirii unui
arsenal nuclear.
Creșterea puterii Iranului nu este bună pentru Statele Unite, care face istorie în încercarea de
prevenire ca un singur stat să câștige hegemonia în Golful Persic. Acest principiu bazic explică

de ce administrația Reagan a ajutat pe Saddam în anii 80 când părea că Iran putea să înfrângă
Irakul în sângerosul război. Pe de altă parte, Statele Unite are numeroase stimulente pentru a
împiedic a ca Iran să obțină arme nucleare. Israel este în egală măsură împotrivă ca Iranul să
domine Golful – un centru de putere de acest tip în regiune poate fi o amenințare strategică pe
termen lung. Perspectiva ca Iranul să obțină capacitate nucleară este încă și mai îngrijorătoare
pentru liderii israelieni, care tind să -și imagineze acest scenariu ca pe cel mai rău coșmar al lor3.

3 Stewart Ross, Orientul Mijlociu in flacari, Ed. Niculescu, Bucuresti, 2011

CONCLUZII

Cultura islamica nu a facut niciodata o neta distinctie intre erezie si schisma, ca si cum pentru
islam o divergenta cu un caracter pur doctrinar este legata in mod indisolubil de disidenta sociala
si politica.Probabil ca toate dezbinarile ce au aparut in interiorul comunitatii musulmane au avut
doua componente, una religiasa, in sens restrans , si una civila, combinate adesesa astfel incat cu
greu pot fi identificate. In sens general si mai ales daca analizam primele decenii de formare a
islamului, putem s pune ca a predominat cauza politica in raport cu motivatia religioasa sau cel
putin ca a precedat -o din punct de vedere cronologic. Acest lucru nu inseamna ca divergentele
tipic teologice ar fi adaugate a posteriori faptului politic, pentru ca unele tendin te ale diverselor
conceptii religioase incep sa se manifeste deja intr -o epoca foarte veche.

BIBLIOGRAFIE

Mircea Eliade – Istoria credintelor si ideilor religioase, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1992
Jean Delumeau – Religiile Lumii, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1996
Giovanni Filoramo – Istoria religiilor, Ed. Polirom, Bucuresti, 2009
Nadia Anghelescu – Identitatea araba -istorie,limba,cultura, Ed. Polirom, Bucuresti, 2009
Stewart R oss- Orientul Mijlociu in flacari, Ed. Niculescu, Bucuresti, 2011