Disertatie Ok Update 26.02.2018 [621096]

UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIS” ARAD
FACULTATEA ȘTIINȚE JURIDICE
SPECIALIZAREA DREPT

DISERTAȚIE
RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ
RĂSPUNDEREA PENTRU
PREJUDICIILE CAUZATE PRIN
FAPTA PROPRIE

COORDONAROR ȘTIINȚIFIC,
CONF. UNIV. DR. ALUNARU CRISTIAN

ABSOLVENT: [anonimizat]

2018

UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIS” ARAD
FACULTATEA ȘTIINȚE JURIDICE
SPECIALIZAREA DREPT

DISERTAȚ IE

RĂSPUNDEREA
DELICTUALĂ PENTRU
FAPTA PROPRIE

COORDONAROR ȘTIINȚIFIC,
CONF. UNIV. DR. ALUNARU CRISTIAN

ABSOLVENT: [anonimizat]

2018

Cuprins
Capitolul I ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 2
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 2
1. Reglementare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 2
2. Condițiile generale ale răspunderii civile ………………………….. ………………………….. ………………………. 2
Capitolul II ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 3
PREJUDICIUL ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 3
1. Noțiune și impo rtanță ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 3
2. Clasificarea prejudiciilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 3
3. Caracterele prejudiciului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 4
Capitolul III ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 7
FAPTA ILICITĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 7
1. Noțiune ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 7
2. Faptul ilicit ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 7
3. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei ………………………….. ………………………….. ……………. 9
3.1 Legitima apărare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 9
3.2 Starea de necesitate ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 9
3.3 Săvârșirea faptei prejudiciabile în îndeplinirea unei activități impuse sau permise de
lege sau ordin al superiorului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 10
3.4 Savârșirea faptei prejudiciabile în exercitarea unui drept subiectiv ………………………….. . 11
3.5 Consimțământul ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 11
Capitolul IV ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 13
Raportul de cauzalitate ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 13
1. Stabilirea raportului de cauzalitate ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 13
2. Cauzele care exclud existența raportului de cauzalitate ………………………….. ……………………….. 15
2.1 Forța majoră ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 15
2.2 Cazul fortuit ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 16
2.3 Fapta victimei și fapta unei terțe persoane ………………………….. ………………………….. ………………. 16
3. Vinovăția autorului faptei ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 17
3.1 Noțiune și reglementare ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 17
3.2 Formele vinovăției și gradele culpei ………………………….. ………………………….. ………………………….. 18
3.3 Capacitate delictuală ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 19
Capitolul V ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 22
RĂSPUNDEREA PERSOANEI JURIDICE PENTRU PREJUDICIILE CAUZARE PRIN FAPTA
PROPRIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 22
1. Noțiune și reglementare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 22

2. Răspunderea persoanei juridice pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite …………….. 22
3. Condițiile și fundamentul răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie ………….. 23
Capitolul VI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 25
STUDIU DE CAZ ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 25
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 34
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 36

1

Introducere

După cum ați putut vedea titlul lucrării mele de disertație este „ Răspunderea pentru
prejudiciile cauzate prin fapta proprie”. Așadar , am sa continui prin a analiza aceasta tema de la
semnificația cuvântului răspundere si voi continua cu elementele importante si definitorii .
Astfel, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie este in primul rând o răspundere
delictuala sau extra contractuală . Aceasta este reglementata in Codul Civil, Cartea a V-a, Titlul al II –
lea, Capitolul IV numita „ Răspunderea civila”.
În primul rând, răspunderea delictuala sau extra contractuală se refera la acea răspundere unde
orice persoana are obligația să respecte regulile de conduita pe care legea, obiceiul locului le impune
și totodată să nu lezeze drepturile si interesele legitime ale altor persoane prin acțiunile sau inacțiunile
pe care le poate desfășura .
Am ales această tema deo arece este important pentru fiecare persoana fizică și juridică să
cunoască legea, s ă o respecte și să valorifice cât de important este să nu aduci nici un prejudiciu unei
alte persoane. Aducerea unui prejudiciu unei alte persoane trage după sine răspunderea pentru toate
prejudiciile cauzate si este obligat să le repare integral. Așadar, este foarte important să respectăm
conduita locului și a legi.
Scopul pentru care mi -am propus să analizez acest subiect în detaliu este faptul că , analizând
o anumita tema si totodată intrând în mijlocul și profunzimea ei dobândești numeroase cunoștințe.
Este foarte impor tant pentru toate persoanele fizice și juridice să cunoască faptul că daca aduc atingere
drepturilor sau intereselor prin acțiuni sau inacțiuni unor alte p ersoane vor răspunde pentru faptele
lor. Orice persoană fizica are obligația de a respecta regulile de conduită , de comportam ent pe care
legea sau locul le impune.
În ultimul rând, mi-am propus să analizez ace astă temă deoarece este un subiect vast, cu
numeroase informații pe care orice persoană are îndatorirea sau obligația să le respecte iar în caz
contrar va fii tras la răspundere delictuala. Nume roși autori își exprimă opinia în ceea ce privește
răspunderea pe ntru prejudiciile cauzate prin fapta propri e. Fiind o temă cu vaste informații există
păreri pro și contra în ceea ce privește analiza unor subiecte luate în detaliu.
În continuare prezint structura lucrării mele de disertație care cuprinde șase capitole. Primul
capitol denumit „Considerații intro ductive” conține reglementarea și condițiile generale ale
răspunderii delictuale. Cel de -al doilea capitol denumit „Prejudiciul” conține: noțiunea prejudiciului,
clasificarea acestuia și caracterul prejudiciului pentru a putea fi reparat. În cel de -al trei lea capitol
avem „Fapta ilicită” c are cuprinde: noțiunea, ilicitul civil, cauzele care înlătură caracterul ilicit al
faptei. „Raportul de cauzalitate este al patrulea capitol care cuprinde: stabilirea și importanța
raportului de cauzalitate, cauzele care exclud existența raportului de cauzali tate. În capitolul cinci
intitulat „Vinovăția autorului faptei” regăsim următoarele subiecte de analizat: noțiunea, formele și
gradele culpei și capacitatea delictuală. În capitolul șase denumit „Răspunderea delictual a a
persoanelor juridice” analizăm specificul răspunderi persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin
fapta proprie. Iar în ultimul capitol este prezentat studiul de caz cu răspunderea delictuală pentru fapta
proprie.

2
Capitolul I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

1. Reglementare

Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a unei persoane
este reglementată în articolul 1349 aliniatul 1 și 2, articolul 1357 -1371 din Codul Civil.
Astfel , articolul 1357 aliniatul 1 precizează: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu pri ntr-o faptă
ilicită, săvârșită cu vinovăție , este obligat să îl repare”. Iar în cel de al doilea aliniat se precizează că:
„autorul preju diciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”. După cum se poat e observa persoana
care cauzează alteia un prejudiciu printr -o faptă ilicită, ilegala trebuie să îi repare prejudiciul integral
cu condiția ca fapta să fie săvârșită cu vinovăție.
În detaliu avem articolul 1349 aliniatul 1 care precizează: „orice persoană are îndatorirea să
respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin
acțiunile sau inacțiunile sale, drepturile sau intereselor legitime ale altor persoane”. Astfel, cel care
nu respec tă conduita, legile și cel care aduce atingere prin acțiuni sau inacțiuni unei alte persoane va
fi tras la răspundere pentru fapta sa. Cel de -al doilea aliniat precizează că: „cel care, având
discernământ, încarcă acest e această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să
le repare integral”. Persoana fizică care cauzează prejudiciul are obligația și îndatorirea de a repara
prejudiciul integral.

2. Condițiile generale ale răspunderii civile

Un autor cunoscut precizea ză că: „din analiza textelor legale reproduse mai sus și a celor
redate în sinteză se ajunge la constatarea că angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin
fapta proprie, mai mult a întregi răspunderi delictuale presupune existența cumulată a pa tru condiții
sau elem ente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și
prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile1”. Pentru ca aceste condiții să fie
îndeplinite trebuie ca toate sau cel puț in câteva dintre ele să se intersecteze. Astfel, daca există un
prejudiciu avem în cele mai multe cazuri si o faptă ilicită, ilegala după care intervine raportul între
cele două. Raportul are rolul de a stabili legătura dintre prejudiciu și fapta ilicită. În cele din urmă
rezultă si vinovăția persoanei care a produs prejudiciul.
Întâlnim și proba condițiilor răspunderi civile delictuale unde, „victima prejudiciată care îl
cheamă în judecată pe autorul faptei prejudiciabile sau, după caz, pe persoana răspun zătoare, fiind
reclamant în proces autori incubit probatio , pentru admiterea acțiunii sale, este ținută să facă dovada
celor patru condiții ale răspunderii delictuale2”. Dovada se poate face prin orice mijloc reglementat
de lege. „Dovada caracterului lor obiectiv material la primele trei condiții este ușor de dovedit,
dificultăți apar în cazul în legătură cu proba vinovăției atunci când îmbracă forma neglijenței3”.

1 A se vedea: Liviu Pop, Ionut Florin Poppa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil,
Obligațiile, Ed. Universul juridic, București 2012, p.411
2 Idem, p. 412
3 Idem, p. 412

3

Capitolul II

PREJUDICIUL

1. Noțiune și importanță

În materia răspunderii contractuale, „creditorul are dreptul la repararea integrală a
prejudiciului pe care l -a suferit din faptul neexecutări, prejudiciu cuprinde pierderea efectiv suferită
de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit4”.
Prin prejudiciu se înțelege „rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală,
consecințe ale încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane5”.
Prejudiciul are un rol foart e important deoarece acesta este condiția principală și cea care declanșează
următoarele condiții. Fără existența unui prejudiciu nu se poate declanșa răspunderea delictuală. Cum
afirmă și unul dintre autori „prejudiciul este cel mai important element al r ăspunderi civile , fiind o
condiție esențială și necesară, de sine stătătoare6”.

2. Clasificarea prejudiciilor

Prejudici ile pot fi clasificate în numeroase criterii. Cele mai importante dintre acestea sunt:
clasică si tradițională și o alta categorie moder nă și actuală.
Începem să prezentăm prejudiciile tradiționale care la rândul lor sunt de două feluri:
patrimoniale și nepatrimoniale. Prejudiciile patrimoniale „sunt consecințe dăunătoare care au valoare
economică, putând fi evaluate în bani, sunt urmarea încălcării drepturilor și intereselor economice ale
victimelor cum ar fi: sustragerea, distrugerea, uciderea unui animal7”. Se poate observa că prin
prejudici i patr imoniale se înțelege tot implică valoare pecuniară și deseori poate fi evaluat în bani.
Dar există și prejudicii patrimoniale cum ar fi încălcarea unui drept nepatrimonial de exemplu:
„diminuarea sau pierderea câștigului la muncă, urmare a sănătății sau integrității corporale, valoarea
tratamentului făcută, îngrijire medicală, urmare a concedierii unei persoane care este victima unei
calomnii grave8”. Prejudiciile nepatrimoniale sau daune morale 9sunt consecințele dăunătoare suferite
de către o persoa nă, consecință care nu au valoare economică, nu pot fi evaluate pecuniar, acestea
constau în dureri fizice și psihice ale victimei10. Aceste prejudicii nepatrimoniale care afectează viața
persoanei vătămate cum sunt durerile fizice și cele psihice au ca urm ări numeroase prejudicii cum ar
fi: prejudiciu de agrement care există în viața familială și socială, prejudiciu estetic când afectează
înfățișarea persoanei, prejudiciu afectiv de exemplul de cesul unei persoane din familie.
Clasificarea modernă este la r ândul ei de trei feluri. Prima categorie sunt cele patrimoniale,
după cum am precizat au valoarea economica, pot fi evaluate în bani. Prejudiciile corporale „sunt

4 A se vedea: Emod Veress, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. C.H. Beck, București
2015, p. 158
5 A se vedea: Liviu Pop, Ionuț Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit., p.412
6 Idem, p. 412
7 Idem, p. 413
8 Idem, p. 413
9 A se vedea: I. Urs, Repararea daunelor morale, Ed. Lumina Lex, București 2001, p.9 -14
10 A se vedea: S. Neculescu, Observații critice în legătură cu reglementarea reparării
prejudiciilor morale în noul Cod civil român, în Dreptul nr.5/2010, p.42

4
prejudicii cauzate prin încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale care definesc persona litatea
fizică a unei persoane, cum sunt: dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la integritate
corporală11”. Cea de a treia categorie cuprinde prejudicii morale sau daune morale pure, aceste
constau prin dureri psihice care sunt rezultate aduse atingerii vieții private sau dreptului de propria
imagine12.
În doctrină au apărut și alte clasificări ale prejudiciului printre care aducem la cunoștință:
prejudicii previzibile și imprevizibile, prejudicii individuale, colective și de masă, prejudicii
instantanee și succesive. Prima categorie cea a prejudiciilor previzibile și imprevizi bile este fo arte
clar ca sunt cele care se puteau prevedea în momentul săvârșiri faptei ilicite iar cele care nu se pot
prevede sunt imprevizibile. A doua categorie, prejud icii individuale sunt acelea unde sunt prejudiciate
doar interesele unei singure persoane . Cele colective sunt prejudiciate mai multe persoane , un
colectiv . Iar cele în masă de ce mai multe ori la întâlnim în acte de terorism sau catastrofe aeriene,
natura le. Prejudiciile instantanee sunt remarcate prin faptul că se produc instant, dintr -o dată pe
termen scurt de exemplu moartea unui animal prin împușcare. Prejudiciile succesive sunt acelea care
se produc pe o perioadă de timp îndelungată și continuu cum ar fi o răceală .

3. Caracterele prejudiciului

Existenț a unui prejudiciu este o co ndiție necesară, dar insuficientă pentru nașterea obligației
de recuperare iar prejudiciul la rândul lui trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert,
direct, personal, și să rezulte din încălcarea sau a tingerea unui drept , ori a unui interes legitim13.
Astfel, la caracterul cert stabilirea daunelor interese se ține seama de prejudiciile viitoare , prejudiciul
ce ar fi cauzat prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj poate fi reparat proporțional cu
posibilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a creditorului14.
Un p rejudiciu este cert atunci când existența lui este „sigură, neândoielnică și poate fi stabilită
întind erea sa în prezent15”. Sunt certe toate prejudiciile actuale, viitoare și sigure. Prin prejudiciu actual
se înțelege acela care s -a produs în totalitate până în momentul în care victima cere repararea lui iar
prejudiciile viitoare si sigure sunt acelea care deși nu s -au produs este sigur că se vor produce de aici
rezultă că prejudiciul viitor se referă atât la existența și întinderea sa16.
Se face distincția între un prejudiciu viitor reparabil și un prejudiciu eventual care nu se poate
repara și există în cazul „prejudiciilor care sunt rezultatul pierderi unei șanse17”. Din această categorie
fac parte prejudiciile prin care nu poate câștiga sau să evite o pagubă. Conform a rticolului 1385
aliniatul 4 al C odului civil prevede expus posibilitatea de a acorda o reparație și pentru un prejudiciu
rezultat din pierderea unei șanse de a obține un avantaj, sau de a evita o pagubă, dacă pierderea în
cauză a fost determinată de o faptă ilicită. Pentru ca un prejudiciu rezultat din pierderea unei șanse să
aibă caracter c ert și reparabil trebuie îndeplinite următoarele condiții: șansa să fie reală și serioasă ,
pierderea șansei să fie consecința directă a faptei ilicite sau a altei împrejurări pentru care se angajează
răspunderea delictuală, se ține cont de marja de certitu dine care afectează posibilitatea realizării șansei
de câștig sau evitării riscului de pierdere18.

11 A se vedea: Liviu Pop, Ionut Flovin Popa, Steli oan Ioan Vidu, op. cit., p.414
12 Idem, p. 414
13 Idem, p. 416
14 A se vedea: Emod Veress, op.cit., p.158
15 A se vedea: L. Pop, I. F. Popa, S.I. Vidu, op.cit., 416
16 Idem, p. 416
17 Idem, p. 416
18 A se vedea:L. Pop, Reglementările noului Cod civil cu privire la repararea prejudiciului în
cazul răspunderii delictuale, în Dreptul, nr.6/2010, pp.20 -21.

5
Caracterul direct al prejudiciului este cel de -al doilea caracter necesar. Pentru ca un prejudiciu
să fie direct trebuie să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită și acel prejudiciu injust cauzat
victimei . Astfel, caracterul direct al prejudiciului există atât în cazul prejudiciilor cauzate în mod direct
dar si în cazul prejudiciilor cauzate în mod indirect19. În articolul 1533 se precizează că: „ daunele –
interese nu cuprind decât ceea ce în consecință directă și necesară a neexecutării obligației”. Așadar
prin prejudiciu direct se înțelege prejudiciul cauzat prin legătură directă și nemijlocită dar și printr -o
legătură cauzală indirectă, în primul caz persoana prejudiciată se numește victimă directă imediată iar
în cel de -al doilea caz, victimă indirectă sau prin ricoșeu ori reflectare20.
Dificultăți întâlnim în cazul reparării prejudiciilor cauzate terțelor persoane sau victimelor
indirecte iar aceste prejudicii se numesc prin ricoșeu sau reflectare și apar în strânsă legătură cu
prejudiciile corporale cauzate victimelor imediate21. De reținut în cazul prejudiciilor prin ricoșeu este
faptul că ele sunt cauzate victimelor indirecte. Prin victimă indirectă se înțelege orice persoana ca re
este din familie, rudă, sau are un interese față de persoana respectivă. Repar area prejudiciului prin
ricoșeu se regăsește la articolele 1390 -1392 Cod civil22.
Caracterul personal al prejudiciului se r eferă doar la persoana care a suferit efectiv prejudiciul
și care nu implică și alte persoane. Acesta are dreptul să ceară repararea lui în întregime. Dar există
cazuri în care sunt și grupuri de peroane cu caracter personal. Întâlnim aceste cazuri într -un grup format
din coproprietari, sau când se apară interesele unor unei colectivități de angajați iar aceste grupuri
colective se numesc prejudicii colective. Prin prejudicii colective se înțelege „acele prejudicii care sunt
cauzate mai multor persoane de c ătre unul și același eveniment23”. În cazul prejudiciilor colective
„fiecare membru al acelei colectivități sau al grupu lui respectiv poate să ceară repararea prejudiciului
pe care l -a suferit, el nu are dreptul de a pretinde repararea prejudiciului cauzat întregii colectivități24”.
Conform articolului 32 din Legea nr.296/2004 privind Codul consumului prevede că
organizațiile consumatorilor au dreptul „de a introduce acțiuni în justiție pentru apărarea drepturilor și
intereselor legitime ale consumatorilor25”.
Prejudiciul trebuie să rezulte prin o încălcare sau atingere a unui drept sau interes legitim.
Așadar pentru existența prejudiciului raportul juridic de răspundere civilă trebuie sa ia naștere, să fie
urmare a încălcării sau atingerii unui drept subiectiv. Această condiție este foarte importantă și se pune
în practică în cazul prejudiciului patrimonial sau nepatrimonial. În vechiul Cod civil s -a prevăzut că
răspunderea civilă se angajează în toa te situațiile în care prejudiciul este cauzat victimei „prin
încălcarea drepturilor subiective patrimoniale sau extrapatrimoniale: dreptul la proprietate, dreptul la
viață privată , drept real, drept de întreținere, dreptul de sănătate , dreptul de integrita te fizică, dreptul
la onoare, dreptul de demnitate26”.
În actualul Cod civil, conform articolului 1349 aliniatul 1 prevede că orice persoană are
obligația generală de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane prin
acțiuni s au inacțiuni. În cazul în care acest articol este încălcat avem o nouă prevedere la articolul 1359
„autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingeri

19 A se vedea:L. Pop, I.F.Popa, S.I.Vidu, op.cit, p. 418
20 Idem, p. 419
21 L.Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile vol. II, Contractul, Ed. Universul juridic, București
2009, p.656 -659.
22 Conform art.1390 alin.1 „despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei
persoane se cuvine numai celor îndreptățiți, potrivit legii la întreținerea din partea celui
deced at”.
23 A se vedea:L.Pop, I.F.Popa, S.I.Vidu, op.cit. p. 420
24 Idem, p. 421
25Publicată în Munitorul Oficial, nr.593 din 1 iulie 2004 si apoi modificată și completată prin
mai multe acte normative
26 A se vedea: L.Pop, I.F.Popa,S.I.Vidu, op.cit. p. 423

6
aduse unui interes al altuia, dacă interesul este leg itim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează
aparența unui drept subiectiv”. Pentru a fi „legitim și prin modul său de manifestare trebuie să creeze
aparența unui drept subiectiv, interesul trebuie să aibă caracter de stabilitate, adică să aib ă o
permanență îndestulătoare și în acest timp, să nu fie contrar legii imperative, ordinii publice și bunelor
moravuri27”.

27 Idem , p. 423

7
Capitolul III

FAPTA ILICITĂ

1. Noțiune

Prin faptă ilicită se înțelege: „ conduite ale omului prin care se încalcă normele imperative ale
dreptului, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care însă
se produc în puterea legii28”.
În cazul faptei ilicite „victima a suferit o daună din cauza unei fapte să vârșite cu vina de autorul
prejudiciului29”. Se poate observa că elementele sau condițiile necesare pentru a putea lua naștere un
raport de răspundere civilă se oprește aici. Printre condițiile constituite de răspundere trebuie să se
regăsească și „un fapt generator de pagubă30”.
În vechea reglementare conform articolului 998 se referea la o faptă a omului care indica cauza
exactă a prejudiciului. În actualul Cod civil conform articolului 1357 aliniatul 1se vorbește despre
fapta ilicită care produce un prejudiciu persoanei. În ambele reglementări a existat fapta ilicită .
În ceea ce privește conținutul său fapta ilicită poate lua înfățișarea unei acțiuni sau inacțiuni.
Fapta ilicită este „comisivă sau poziti vă când indiv idul săvârșește acțiuni concrete cu efect păgubitor,
exemple: se izbește, se îndoaie, se rupe31”. „Fapta omisivă sau negativă presupune ca agentul nu
acționează când ar fi trebuit să o facă, ea este o inacțiune la care agentul nu are dreptul32”.
Fapta ilicită are următoarele caracteristici: „fapta care are caracter ob iectiv sau existentă
materială constând într -o conduită sau manifestare umană exteriorizată, fapta este mijlocul prin care
se obiectivează un element psihic, subiectiv: voința omului care a ales o anumită conduită; fapta este
contrară ordinii sociale și reprobată de societate, reprobare socială din punct de vedere subiectiv, este
legală de vinovăție iar din punct de vedere obiectiv își găsește expresia juridică în caracterul il icit al
faptei33”.

2. Faptul ilicit

O faptă este ilicită în cazul în care este contrară bunelor moravuri și legilor imperative și
producând efecte încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale persoanelor. Aceste interese nu
sunt conforme normelor jur idice. Conform articolului 14 aliniatul 1 Cod civil precizează că orice
persoană trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile „în acord cu ordinea publică și
bunele moravuri”. „Urmează ca întreg comportament al omului, faptele sale treb uie apreciate ca fiind
licite sau ilicite și în relația lor cu bunele moravuri, în măsura în care reprezintă o continuare a
prevederilor legale și conturează însăși conținutul, limitele și modul de exercitare a drepturilor
subiective recunoscute de lege34”.
Bunele moravuri sunt definite astfel: „totalitatea regulilor de bună conduită în societate, reguli
care s -au conturat în conștiința majorității membrilor societății și a căror respectare s -a impus ca

28 A se vedea: L.Pop, I.F.Popa, S.I.Vidu, op, cit, p. 423
29 A se vedea:P.Vasilescu, Drept civil.Obligații, Ed. Hamangiu, București 2012, p.620
30 Idem, p. 620
31 A se vedea: M.Elinescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucuresti 1972, p 141
32 A se vedea: P. Vasilescu, op.cit. p.620
33 A se vedea: M. Elinescu, p. 140
34 A se vedea: L.Pop, I.F.Popa,S.I.Vidu, op.cit, p.425

8
obligatorie, printr -o experiență și practică îndelunga tă, în vederea asigurării ordinii sociale și binelui
comun, adică a apărării și realizării intereselor generale a unei societăți date35”.
De cele mai multe ori stabilirea conținutului bunelor moravuri este o operațiune judiciară care
intră în competența judecătorilor chemați „in concreto36”, de la caz la caz și să precizeze dacă o anumită
conduită este sau nu conformă cu legea.
Orice faptă care este contrară bunelor moravuri și normelor juridice imperative are ca rezultat
încălcarea drepturilor subiective ale altora.
„Ilicitul este o relație de adversitate, de opoziție între două norme: una care a ghidat
comportamentul concret al făptașului și cealaltă preexistentă acestei conduite concrete37”.
Faptele ilicite se pot obiectiva în acțiuni sau inacțiuni con trare legii și bunelor moravuri de
aceea drepturile subiective și interesele legitime ale per soanelor fizice si juridice sunt numeroase și
diferite38. De cele mai multe ori faptele ilicite sun t pozitive adică fapte prin acț iuni, și avem
următoarele exemple: sustragerea, defăimarea unei persoane, vătămarea corporală unei persoane.
Așadar se poate observa că faptele ilicite sunt cel mai adesea săvârșite prin acțiune. Sunt cazuri în care
faptele oamenilor sunt omisive adică prin inacțiune, nepăsare, indiferență. De exemplu situații în care
o persoană este obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârșească o an umită acțiune iar daca se
abate de la îndeplinirea acelei activități sau de la săvârșirea unei acțiuni constituie o faptă ilicită.
Așadar se poate spune că „infracțiunea este faptă ilicită în toate cazurile când legea prevede
imperativ obligația unei persoane de a acționa într -un anu mit fel, de a avea o conduită pozitivă,
obligație care nu a fost respectată39”.
Abuzul de drept este o faptă ilicită civilă. Un autor își pune întrebarea „chiar și expresia are
darul de a ridica semne de întrebare: cum se poate ca exercițiul unui drept să cauzeze o daună altuia,
din moment ce dreptul subiectiv este tocmai posibilitatea recunoscută titularului sau de acționa într-o
anumită manieră”? Abuzul de drept este recunoscut ca fiind sursa de prejudicii aduse altuia40. Ca și
regulă generală găsim în Co dul civil la articolul 1353 care precizează: „cel care cauzează un prejudiciu
prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este
executat abuziv”.
În noul Cod civil este reglementat expres abuzul de drept subiectiv. Conform articolului 15 din
Codul civil „nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și
nerezonabil, contrar bunei credințe”. În actualul cod civil există o aplicabilitate generală, vizează
exercițiul drepturilor subiective nu și cele obiective. Deși Codul civil nu definește abuzul regăsim două
criterii care poate fi catalogat ca și abuziv. Primul criteriu este scopul în care este folosit dreptul
subiectiv. În cazul drepturilor reale principale, de exemplu proprietatea, scopul este dat de
materializarea atributelor ei în interesul proprietarului41. „Usus, fructus și abusus înfățișează și partea
dinamică a proprietății, ceea ce ar trebui să asigure un profit material sau juridic titularului dreptului,
iar să nu fie deturnată pentru a șicana sau a face rău altuia42”. Cel de -al doilea criteriu „stabilește ca
exercițiul dreptului subiectiv să fie făcut într -un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei -credințe43”.
În articolul 14 aliniatul 1 Cod c ivil regăsim: „orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își
exercite drepturile cu bună credință în acord cu ordinea publică și bunele moravuri”.

35 A se vedea: L.Pop op.cit., p.384
36 A se vedea: M. Mureșan, Dicționar de drept civil, Ed. Cordial Lex, Cluj -Napoca 2009
37 A se vedea: P.Vasilescu, op.cit. p. 621
38 A se vedea: L.Pop, I.F.Popa,S.I.Vidu, op. cit., p. 426
39 Idem, p. 427
40 A se vedea:P.Vasilescu, op.cit., p.625
41 Idem, p. 626
42 Idem, p. 626
43 Idem, p. 626

9
„Dacă unul dintre cele două criterii ale Cod civil este probat, abuzul de drept se va constitu i
într-o faptă ilicită, care va angaja răspunderea subiectivă de drept comun a făptașului, titular al
dreptului subiectiv abuziv exercitat44”.
„Exercitarea drepturilor prin depășirea limitelor juridice ori cu rea credință, contrar ordini
publice și exigențe lor care rezultă din conținutul bunelor moravuri constituie o conduită ilicită sau un
abuz de drept și dacă se cauzează altuia un prejudiciu, autorul său este și trebuie să îl repare, așadar se
va angaja răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie p rejudiciabilă45.”

3. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei

Așadar pentru ca fapta să fie ilicită nu este necesar să existe doar o faptă prejudiciabilă, trebuie
să existe o faptă cauzatoare de prejudiciu dar și un caracter ilicit. În actualul Cod civil sunt reglementate
împrejurări care înlătură caracterul ilicit iar acestea sunt: legitima apărare, starea de necesitate,
săvârșirea faptei prejudiciabile în îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege sau în
executarea unui ordin al superiorului, săvârșirea faptei prejudiciabile în exercitarea normală și legală
a unui drept subiectiv, consimțământul victimei.

3.1 Legitim a apărare
Legitima apărare este reglementată la articolul 1360 Cod civil care prevede: „nu datorează
despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu”. Codul civil nu
definește legitima apărare dar regăsim definiția în C odul penal articolul 19 aliniatul 2 care prevede că:
„ un atac material, direct, imediat și injust care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestuia
sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului”. Conform leg itimei
apărări este următoarea : persoana care se apără și comite prin aceasta o daună nu este obligat să o
repare pentru că apărarea a fost justificată sau a fost făcută cu un scop. Așadar, agresorul nu poate cere
despăgubiri pentru că persoana agresată a distrus bunurile sau a rănit agresorul. Pentru a putea interveni
legitima apărare trebuie să apară două acțiuni: atacul și apărarea care alcătuiesc de fa pt legitima
apărare, în lipsa acestora nu se poate vorbi de o cauză justificativă. Legitima apărare tre buie să
îndeplinească următoarele condiții: „să existe un atac material, imediat, direct și injust; atacul în sensul
de acțiune umană să creeze un pericol pentru persoana celui atacat sau a altuia, a drepturilor acestuia
ori pentru un interes general; să e xiste proporționalitate între apărare și gravitatea atacului46”. Articolul
1360 aliniatul 2 prevede că: „ cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei îndemnizații adecvate și
echilibrate cel care a săvârșit o infracțiune prin depășirea limitelor legitimei apărări”. O nouă precizare
avem la articolul 1362 Cod civil: „fapta păgubitoare a fost săvârșită în interesul unei terțe persoane,
cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogățirii fără justă cauză”. În acest caz
terța persoana are obligația de a repara prejudiciul daca a fost făcut în favoarea sa. Proba în ace astă
cauză nu trebuie dovedită, ea fiind prezumată relativ de lege conform articolu lui 19 aliniatul 3 din
Codul penal.

3.2 Starea de necesitate
Starea de necesitate este definită în Codul penal la articolul 20 aliniatul 2 „este în stare de
necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a putea salva de la un pericol imediat și care nu putea
fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important
al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât
cele care s -ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat”. Aceasta este caracterizată ca

44 Idem, p. 626
45 A se vedea:L.Pop, I.F.Popa, S.I.Vidu, op .cit., p.428
46 Idem, p. 429

10
fiind „o primejdie ce urmează a fi anihilată, dar care nu este datorată unui atac îndreptat direct
împotriva făptașului civil, ci a unui eveniment extern47”. Pentru existența stării de necesitate trebuie
avut în vedere: „să existe un pericol iminent, acest pericol să amenințe viața, integritatea corporală ori
sănătatea proprie a făptuitorului ori a altuia sau un bun important al său sau a altei persoane ori un
interes general; pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod; să se fi comis o faptă prevăzută de legea
penală de către persoana care urmărește să sal veze aceste valori; urmările faptei să nu fie vădit mai
grave decât dacă pericolul era înlăturat48”. Așadar, daca se săvârșește o faptă prejudiciabilă în stare de
necesitate nu este considerată o faptă ilicită iar persoana care a săvârșit fapta ilicită nu este dator, nu
are obligația de a răspunde civil pentru faptele sale. Conform articolului 1361 Cod civil prevede: „cel
care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori
bunurile proprii de un prejud iciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciu cauzat , potrivit
regulilor aplicabile îmbogățirii fără justă cauză”. Astfel în cazul în care fapta este săvârșită în stare de
necesitate „fapta prejudiciabilă este licită, din care se naște un rapo rt juridic de obligații, dar numai
dacă sunt întrunite condiții le îmbogățirii de la justă cauză49”. Există un raport care se naște între
persoana cea îmbogățită fiind persoana care a acționat în stare de necesitate și persoana care este
însăr cinată fiind pe rsoana prejudiciată. Intervine obligația de a restitui valoarea îmbogățirii fără justă
cauză. Restituirea în cazul îmbogățirii fără justă cauză se face în următorul mod: cel îmbogățit este
obligat să restituie numai valoarea îmbogățirii sale chiar dacă valoarea însăr cinări este mai mare.
Astfel, celui însăr cinat trebuie să îi repare prejudiciul doa r în măsura în cât el s -a însăr cinat. Conform
articolului 1363 aliniatul 1 Cod civil se prevede: „unde se dispune că o persoană se poate exonera de
răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea obligației de a nu divulga secretul comercial,
dacă dovedește că divulgarea a fost impusă de împrejurările grave ce priveau sănătatea sau siguranța
publică”. Dacă se divulgă secretul comercial prin alte cauze împr ejurări decât cea menționată la
articolul 1363 atunci se aplică răspunderea civilă pentru fapta proprie în raport cu prejudiciu cauzat.

3.3 Săvârșirea faptei prejudiciabile în îndeplinirea unei activități impuse
sau permise de lege sau ordin al superiorului

Săvârșirea faptei prejudiciabile în îndeplinirea unei activități impune sau permise de lege sau
în executarea unui ordin al superiorului50. Conform articolului 1364 Cod civil prevede că: „îndeplinirea
unei activități impuse sau permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe
cel care putea să -și dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârșită în asemenea împrejurări ”. În
opinia unui autor renumit acest articol este „deficitară deoarece trebuie să se facă deosebire clară între
situația în care fapta cauzatoare de prejudiciu este săvârșită în îndeplinirea unei obligații legale sau cu
permisiunea expresă a legi și în cazul în care săvârșirea ei are loc prin punere a în executare a unei
ordin dat de superior51”. Pentru detalii amănunțite această problemă o regăsim în Codul penal la
articolul 21. Activitatea pe care persoana numită trebuie să o îndeplinească trebuie să fie în limitele
legale stabilită de lege. A cesta deși a primit un ordin de la superior în cazul în care observă sau putea
să observe caracterul ilicit al faptei sale răspunde pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie. De
exemplu în cazul stingerii unui incendiu nu se pune problema de fapte ilicite, în cazul în care focul ar
putea să se răspândească și la alte locuințe . În acest caz nu se va ține cont de bunurile care pot fi
distruse prin procedeele de stingere a incendiului. Această deosebire trebuie stabilită deoarece poate

47 A se vedea:P.Vasilescu, op.cit., p.632
48 A se vedea:L.Pop, I.F.Popa, S.I.Vidu, op.cit., p.429
49 Idem, p. 430
50 A se vedea: L.Pop, Tabloul general al răspunderi civile în textele noului Cod civil, Revista
română de drept privat, nr.1/2010, p. 158
51 A se vedea: L.Pop,I.F.Popa,S.I.Vidu, op. cit., p. 430

11
interveni și eroarea uman ă cum ar fi în cazul ordinul dat de superior. Cele mai multe situații sunt în
cazul acesta nu participă în mod direct la locul faptei. De exemplu în cazul unui incendiu al unei
locuințe. În primul rând trebuie salvate persoanele din locuință chiar daca sup erior anunță organele
care se află la locul faptei că principalul obiectiv este ca incendiul să nu se extindă și la alte locuințe.
În ace astă situație persoanele care sting incendiul au obligație morală de a salva î n primă fază persoane
aflate în în căpere și să evacueze zona de risc. Există situații în care ordinul superiorului este acela de
a tortura o persoană sau chiar de a ucide pe cineva. În această situația există un caracter abuziv și ilegal
de care superiorul a profitat datorită statului și funcției ocupate iar acesta a săvârșit fa pta cu vinovăție.
Se afirmă că articolul 1364 este nereușit și astfel apar neclarități în rezolvarea situațiilor apărute.

3.4 Savârșirea faptei prejudiciabile în exercitarea unui drept subiectiv

Săvârșirea faptei care produce prejudicii cu exercitarea normală și legală a dreptului subiectiv.
Această problemă o regăsim la articolul 1352 care prevede: „cel care cauzează un prejudiciu prin chiar
exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repar e, cu excepția cazului în care este exerc itat abuziv”.
Din acest articol se observă că se înlătură caracterul ilicit doar cu condiția ca acesta să nu fie exercitat
în mod abuziv. Fapta săvârșită cu exercitarea având un drept subiectiv nu este ilicită confo rm
principiului „neminem, laedit que suo jure utitur52”. Acest articol face referire la faptul că legea acordă
o libertate pentru care el nu poate fi răspunzător dar cu condiț ie de a respecta normele prevăzute de
lege. De exemplu întâlnim aceste probleme în cazul construirii unei locuințe . Dacă constructorul
respectă normele de vecinătate, și nu încalcă această regulă atunci el nu este răspunzător pentru faptul
că vecinii îi cauzează un prejudiciu. Prejudiciul ar putea exista de exemplu în cazul în care este
estompată lumina. Tot așa întâlnim și în cazul în care se respectă limitele de cultivarea pomilor
fructiferi care sunt poziționați conform normelor prevăzute de lege. În acest caz vecinul căruia i se
creează un prejudiciu nu poate să constate un fapt ilicit din partea vecinului său deoarece acesta a
procedat conform legii. De aici reiese faptul că articolul 1352 conferă un fel de libertate dar în limitele
stabile de leg e și cu respectarea acestora. Așadar trebuie respectate bunele moravuri și faptele care se
prevăd a fi ilicite să fie realizate cu bună credință. Există o obligație generală care trebuie respectată
de toți titulari de drepturi. Articolul 14 aliniatul 1 Cod civil prevede: „orice persoană fizică sau juridică
trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună -credință, în acord cu ordinea
publică și bunele moravuri”. Pentru a nu abuza de acest drept articolul 15 precizează că: „nic iun drept
nu poate fi exercitat în scopul d e a vătăma sau păgubi pe altul ori într -un mod excesiv și nerezonabil,
contrar bunei -credințe”. Există drepturi subiective numite „discreționare, în legătură cu exercitarea
cărora nu se poate pune problema abuzulu i de drept: dreptul de a exonera fără nici o limită și fără
motivare pe susceptibilii care nu sunt rezervatari; dreptul de a cere împărțeala bunurilor aflate în
coproprietate, dacă nu există convenții contrare; dreptul de a pune sfârșit la o toleranță; dre ptul de
revocare a donațiilor între soți; dreptul de a contracta53”.

3.5 Consimțământul

Consimțământul victimei este o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei. O faptă este lipsită
de caracter ilicit atunci când „victima a consimțit printr -o convenție sau act unilateral , la săvârșirea

52 Idem, p. 431
53 Idem, p. 432

12
unei fapte, știind că există riscul să i se cauzeze un prejudiciu54”. În actualul Cod civil nu se face
distincția între clauzele ră spunderii civile delictuale și contractuale. Distincție există între prejudiciile
materiale rezultate din bunurile victimei și prejudiciile integrității fizice sau psihice și sănătății .
Articolul 1355 aliniatul 2 Cod civil precizează „sunt valabile clauzel e care exclud răspunderea pentru
prejudiciile cauzate, printr -o simplă imprudență sau neglijență, bunurile victimei”. Iar aliniatul 1 Cod
civil dispune: „nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru
prejudiciul ma terial cauzat altuia printr -o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă”. Cea de a
doua categorie articolul 1355 aliniatul 3 Cod civil prevede: „ răspunderea pentru prejudiciile cauzate
integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlătur ată sau diminuată decât în condițiile legii.
Consimțământul pentru a putea fi valabil trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
„consimțământul să fie dat de titularul dreptului său, de exemplu (intervenție chirurgicală);
consimțământul să fie informa t și bine exprimat ; consimțământul să privească drepturi asupra cărora
să se poată dispune de exemplu(dreptul la integritate corporală); să nu existe interdicții sau limite
prevăzute de lege care să excludă, explicit sau implicit, consimțământul la săvârși rea faptei în cauză55”.
Codul penal reglementează la articolul 22 c ondițiile consimțământului pentru prima dată. Dispozițiile
articolul 1355 Cod civil trebuie aplicate în strânsă legătură cu prevederile articolul 22 din Codul penal.

54 Idem, p. 432
55 Idem, p. 433

13
Capitolul IV

Raportul de cauzalitate

1. Stabilirea raportului de cauzalitate

Pentru existența unui raport de cauzalitate este necesar să existe între faptul prejudiciabil și
prejudiciu să existe o legătură. În acest caz la răspunderea delictuală prin fapta proprie de cele mai
multe ori fapta ilicită este umană. Raportul de cauzalitate este e condiție obligatorie în formarea actului
ilicit. Inexistența unui raport de cauzalitate nu poate demonstra existența unui prejudiciului cauzat prin
fapta proprie și stabilirea legăturii cu persoana vătămată. Acest raport de cauzalitate îl întâlnim în cazul
răspunderii subiective. Dar importanță se îndreaptă spre răspunderea obiectivă, fără vinovăția
persoanei.
„Raportul de cauzalitate este o condiție materială sau obiectivă a răspunderii civile care nu se
confundă cu vinovăția56”. Așadar, există situații în care poate să fie vinovăția autorului care a săvârșit
fapta dar să nu fie raportul de cauzalitate. Tot așa poate să fie raport de cauzalitate și să lipsească
vinovăția. Motivul este foarte simplu vinovăția este o condiție subiectivă.
Se poate observa că inexistența raportului de cauzalitate nu există răspundere civilă. Iar raportul
de cauzalitate reprezintă elementul care determină cuantumul reparației. Fără existența raportului de
cauzalitate nu există un fapt ilicit, nu există răspun dere civilă, nu se poate determina valoarea
prejudiciului. Reparația prejudiciului poate fi făcută doar dacă este consecința unui fapt ilicit. Între
fapta ilicită și prejudiciul suferit trebuie să existe un raport de cauzalitate. Situațiile în care raportu l de
cauzalitate nu există sunt următoarele: forța majoră, în anumite cazuri și cazul fortuit.
Astfel că, raportul de cauzalitate este ușor de stabilit în cele mai multe cazuri. Deoarece legătura
între fapta ilicită și prejudiciu există, este clară și evi dentă. Un exemplu ușor de înțeles este faptul că
dacă o persoana distruge o vază, un bun material unei alte persoane care devine prejudiciată existența
raportul de cauzalitate este foarte evidentă. Există și fapta ilicită de distrugere dar și prejudiciul c are
constă în valoarea vazei. Poate fi atât valoare pecuniară dar si sentimentală primită cadou de la o
persoană dragă.
Sunt și cazuri în care stabilirea raportului de cauzalitate devine o problemă grea și complicată.
În aceste cazuri „producerea prejudic iului poate fi precedată sau însoțită de mai multe acțiuni sau
inacțiuni care la rândul lor sunt directe sau indirecte, succesive sau concomitente, imediate sau
mediate, principale sau secundare, alcătuind împreună un complex de împrejurări și evenimente, cu
rol de cauze propriu -zise sau de condiții, așa încât este greu de decelat și selectat între ele în multiplele
lor legături de interacțiune și chiar de interdependență, se află într -un raport de cauzalitate suficient de
caracterizat cu prejudiciul suferi t de victimă, pentru a fi reținute în câmpul vizual și a putea duce la
antrenarea răspunderii civile delictuale a diferitelor persoane57”. De exemplu în cazul în care un angajat
al unei firme având ca și atribuție de a verifica curentul electric acesta nu f ace verificare periodică iar
un alt angajat se electrocutează. Persoana respectivă nu decedează în momentul electrocutării dar ii
produ ce un stop cardio respirator iar la scurt timp acesta a decedat. Astfel au fost elaborate mai multe
teorii care stau la b aza acestor afirmații. Teorii care aparțin unor autori francezi, români, englez i și
american i.

56 Idem, p. 434
57 Idem, p. 435

14
Prima teorie este cea a sistemului echivalenței condițiilor sau condițiile „sine qua non58”.
Teoria a fost elaborată de către von Buri, un jurist german și a fos t preluată de către autorii francezi59.
Această teorie a echivalenței condițiilor „în cazul în care nu se poate determina cu precizie faptul
cauzal, raționamentul este simplu: toate faptele și împrejurările care au fost indispensabile pentru
producerea prejudiciului trebuie reținute ca fiind cauze ale acestuia, cu valoare cauzală egală, adică
sunt echivalente…fiecare fapt care prevede rezultatul prejudiciului și în lipsa căruia acesta ipotetic, nu
s-ar fi produs, este con siderat cazual, alături și deo potrivă cu celelalte fapte și împrejurări60”. Această
teorie simplă fiind, lărgește câmpul cauzal și permite astfel să fie reținute toate faptele chiar dacă sunt
îndep ărtate . Un exemplu dat de un bun autor spune că: „proprietarul unui automobil l -a lăsat într -un
loc public, uitând să -l închidă cu cheia, între timp automobilul este furat și autorul furtului săvârșește
din culpă un accident rănind grav o persoană, neglije nța proprietarului poate fi considerată o condiție
„sine qua non” a prejudiciului cauzat?”61 Conform acestei teorii este posibil un astfel de prejudiciu în
ceea ce îl privește pe proprietarul autoturismului.
Teoria cauzei adecvate este o continuare și comp letare a primei teorii. Condițiile necesare
considerate ca și cauze sunt acele fapte și împrejurări anterioare care au produs un prejudiciu. Aici
câmpul larg trebuie înlăturat, ținându -se seama doar de faptele concrete nu doar de cele accidentale.
Se regăs ește mai multe variante în această teorie. Prima este numită „cauzalității insuficiente unde se
precizează distincția dintre efectele normale și efectele excepționale ori efectele proporționale și
disproporționale ale evenimentului prejudiciabil, astfel în cât doar primele pot fi considerate prejudicii
directe și reparabile; se face distincție și între efecte tipice și atipice care pot cauza un prejudiciu62”.
Această teorie reglementează faptul că dacă o faptă se poate califica ca fiind adecvată pentru
producerea unui rezultat . De obicei trebuie avută în vedere previzibilitatea obiect ivă ceea ce rezultă
că, cauza adecvată a prejudiciului să fie susceptibil de a produce rezultatul respectiv.
Teoria cauzei proxime este elaborată pe teritoriul anglo -saxon aparținând filosofului iluminist
Francisc Bacon. Un autor precizează că : „ar fi pentru drept o sarcină fără de sfârșit de a determina
cauza cauzelor și acțiunea unora față de celelalte. De aceea el s e mulțumește cu cauza imediată și
judecă acțiunile cu ajutorul acesteia, fără să urce la una anterioară63”. Prin cauză proximă se înțelegea
proximitate temporală și se considera fenomenul ca fiind cauză a prejudiciului. Această teorie a fost
uitată și anali zarea ei a luat un declin.
Teoria unității indivizibile dintre cauză și condiții este considerată ca fiind rezultatul tutor celor
trei teorii. Această teorie are la bază stabilirea raportului ținându -se cont de fenomenul -cauză care
acționează în urma unor condiții externe care: „fără a produce efectul păgubitor, au favorizat totuși
producerea acestui efect, înlesnind nașterea procesului cauzal, grăbind și favorizând dezvoltarea lui
sau agravându -i rezultatele negative. O posibilitate abstractă , o simplă ev entualitate a fost prefăcută
astfel, într -o posibilitate concretă și actuală, care de altfel a și condus la realizarea efectului negativ. În
aceste situații socotim că din punct de vedere al răspunderii juridice, asemenea condiții exterioare, care
au contr ibuit precumpănitor la realizarea efectului păgubitor alcătuiesc, împreună cu împrejurarea
cauzală, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia asemenea condiții dobândesc și ele, prin interacțiune cu
cauza, caracter cauzal64”. Așadar între cauza principală ș i condiții este o unitate indivizibilă, raportul
de cauzalitate cuprind nu numai faptele care constituie cauza necesară și directă dar și condițiile

58 A se vedea: M.Mureșan, Dicționar de drept civil, op.cit.
59 A se vedea:P.Marteau, în teza de doctorat „La notion de causalite dans la responsabilite
civile, Aix -en-Provence, în anul 1913
60 A se vedea:L.Pop,I.F.Popa,S.I.Vidu, op.cit., 436
61 Idem, p. 437
62 A se vedea: A.M. Honore, International Encyclopedia of Comparative Law, vol.XI, cap .VII,
nr.19
63 A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 117
64 Idem, p. 131

15
cauzale 65. Articolul 1369 Cod civil aliniatul 1 prevede că: „cel care l -a îndemnat sau l -a determinat pe
altul să cauzeze un prejudiciu l -a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună -știință a tăinui bunuri
ce proveneau dintr -o faptă ilicită ori a tras fol oase din prejudicierea altuia răspunde solidar cu autorul
faptei” iar aliniatul 2 precizează: „dispozițiile alin . 1 se aplică și în privința celui care, în orice fel, a
împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite”.

2. Cauzele c are exclud existența raportului de cauzalitate

Cauzele exoneratoare de răspundere sunt reglementate la următoarele articole: forța majoră și
cazul fortuit la articolul 1351 iar fapta victimei și fapta terțului la articolul 1352. În cazul în care
prejudi ciul este săvârșit într -una dintre aceste cauze prin astfel de împrejurări atunci este exclus
raportul de cauzalitate. Aceste clauze înlătură în totalitate și în același timp raportul de cauzalitate
dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat victimei.

2.1 Forța majoră
Forța majoră se află la articolul 1351 Cod civil care dispune: „dacă legea nu prevede altfel sau
părțile nu convin contrariul, răspunderea civilă este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de
forța majoră sau de caz fortuit”. Art icolul 1351 aliniatul 2 prevede că: „forța majoră este orice
eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil”. În vechiul Cod civil nu a fost
reglementată forța majoră iar analiza acesteia a fost în sarcina doctrinei.
Trăsăturile forței m ajore alcătuiesc și definiția acesteia . Pentru a putea înțelege sensul acestor
termeni analizăm pe rând fiecare trăsătură. În ceea ce privește exterioritatea forței majore se poate
observa chiar din numele acesteia că vine din exterior, nu ține de per soana care ar putea produce
prejudiciul . Faptul că vine din exterior nu poate fi oprit de o persoană umană deoarece are o forță mult
prea mare pe care nu are cum să o stăpânească. Așadar forța majoră este un eveniment exterior care
nu are nici o legătură cu pre judiciul adus. Cele mai întâlnite cazuri de forță majoră sunt la animale sau
lucruri care nu țin de persoana fizică. De exemplu pe un câmp sunt 1000 de oi iar acestea pasc liniștite
dar se apropie o furtuna puternică, acestea se sperie și fug într -un lan d e grâu. Urmarea este că distrug
80% din recoltă. Dar în cazul în care se cumpără o piesă defectă de mașină nu poate să constituie caz
fortuit pentru că faptul ilicit are originea în interiorul lucrului, adică a fost greșit fabricat ceea ce se
constată că există o greșeală umană. Forța majoră este după cum știm un eveniment exterior ce nu ține
de voința omului astfel, enumerăm câteva dintre ele: cutremure grave, inundații care duc la catastrofe
uriașe, alunecări de teren, trăsnete, tornade. Războaiele și re zoluțiile sunt considerate tot evenimente
de forță majoră. Așadar aceste fenomene naturale sau extraordinare care sunt străine omului nu poate
realiza un raport de cauzalitate deoarece nu se poate face legătura între prejudiciu și fapta ilicită.
Imprevizibilitatea poate fi denumită ca fiind un fapt direct, neprevăzut care alcătuiește efectele
sale. În cazul în care fapta ar fi putut fi prevăzută atunci se pune problema existenț ei unei fapte
culpabile deoarece nu a prevăzut -o deși trebuia să o prev adă. În cazul în care evenimentul este cert sau
se cunoaște o puternică probabilitate a produceri unui eveniment atunci caracterul imprevizibil dispare.
S-a precizat faptul că inundațiile sau c utremurele încetează a fi eveniment extern deoarece poate fi
previzibil. Accent se pune pe locurile geografice unde sunt șanse foarte mari de a fi inundații în mod
frecvent iar în acest fel devine un eveniment previzibil. Imprevizibilitatea nu poate fi prevăzută de
nimeni. În doctrina franceză interpretarea este rațio nală și se cercetează de către judecători daca
evenimentul respectiv este imprevizibil. Imprevizibilitatea trebuie făcută în raport cu capacitatea unui
om normal, mediu, diligent . Chiar daca la articolul 1351 aliniatul 2 se precizează că evenimentul
trebu ie să fie absolut, nu este obligatoriu ci este suficient ca evenimentul sa fie normal dar să fie
imprevizibil.

65 A se vedea: L.Pop.I.F.Popa,S.I.Vidu, op.cit., p.439

16
Absoluta invincibilitate și inevitabilitate este reglementată la articolul 1351 aliniatul 2 Cod
civil care prevede: „invincibilitatea și inevit abilitatea trebuie să fie absolute pentru fiecare persoană.
Acești doi termeni au caracter asemănător și face referire la posibilitatea persoanei care poate să aibă
diligență și prudență. În cazul în care nu este imposibil de evita sau învinge evenimentul de forță
majoră cu tot cu prejudiciile cauzate, aceste sunt relative. Deoarece acestea puteau fi învinse de o
persoană care are capacitate de prudență și diligență. Cele două atribute ale forței majore trebuie
evaluate direct și în mod proporțional deoarec e cu timp acesta poate fi posibil de stăpânit și poate fi
înlăturat. Invincibilitatea și inevitabilitatea au ca și efect neaplicarea răspunderii civile în tot sau în
parte. Se stabilește în funcție de forța majoră dacă este cauza principală a prejudiciului sau dacă
prejudiciul este cauzat de mai multe fapte. Dacă forța majoră este singura cauză a prejudiciului, nu
există un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Sunt cazuri în care forța majoră nu este o cauză
exclusivă din care face parte prejudi ciul. Există cazuri în care prejudiciul a fost început de forța majoră
dar continuat de alte împrejurări . În aceste cazuri răspunderea civilă va fi exclu să deoarece avem și
forța majoră care a determinat prejudiciul. În cazul în care un prejudiciu este cauzat de un animal
trebuie demonstrat dacă a fost un element pasiv prin care forța majoră a cauzat singură prejudiciul ori
aceasta nu a avut alt rol decât să fie alături de animal. Așadar forța majoră exclude existența răspunderii
civile iar în cel de -al doilea caz răspunderea nu poate fi înlăturată în totalitate și doar în parte
proporțional cu contribuția forței majore66. Ca și concluzie în cazul în care forța majoră este singura
cauză a prejudiciului este exclusă în t otalitate răspunderea civilă.

2.2 Cazul fortuit
Cazul fortuit este reglementat la articolul 1531 aliniatul 3 Cod civil „un eveniment care nu
poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu
s-ar fi produs”. Din definiț ia lui reies elementele principale care reprezintă elementele principale.
Împrejurări interne care face referire la persoană care este chemată să răspundă, sunt intrinseci
animalelor cât și altor lucruri de exemplu defecțiunea unui luc ru din fabricație. Aceste împrejurări nu
țin de persoana care trebuie să repare prejudiciul. Împrejurările externe nu pot fi prevăzute, nu pot fi
imputabile persoanei chemate să răspundă pentru prejudiciu . Acestea nu pot fi evitate sau să fie
prevăzute de omul de o diligență și prudență maximă. Avem numeroase exemple: ploi torenț iale,
inundațiile care se produc din ploile torențiale, alunecări masive de teren din cauza inundațiilor și
ploilor torențiale. Cazul fortuit înlătură și ea răspunderea civilă dar există distincție între cazul fortuit
și forța majoră. Distincții apar în spațiul răspunderii civile. Și întâlnim în cazul răspunderii pentru
„prejudiciile cauzate de lucruri în general conform articolului 1376 -1377 Cod Civil, răspunderea
pentru prejudiciile cauzate de animale conform articolului 1375 și 1377, răspunderea pentru accidente
nucleare Legea nr.703/2001, răspunderea pentru prejudici ile cauzate prin ruina edificiului articolul
1378 Cod civil, răspunderea p entru daunele ecologice Ordonanța de urgență a guvernului nr.195/2005,
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor Legea nr. 240/200467”. În cazurile
enumerate mai sus răspunderea civilă este înlăturată. Persoana respectivă trebuie să dovedească faptul
că prejudiciul provine din cazul fortuit și nu vina sa.

2.3 Fapta victimei și fapta unei terțe persoane
Fapta victimei și fapta unei terțe persoane este reglementa tă la articolul 1352 Cod civil care
prevede: „fapta victimei înseși și fapta terțului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile
forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau
convenției p ărților, cazul fortuit este exonerator de răspundere”. Răspunderea civilă a pârâtului este
exclusă total sau parțial ținându -se cont de fapta victimei sau fapta terțului dacă a fost cauză exclusivă

66 A se vedea: M. Elinescu, op. cit., p. 213
67 A se vedea:L.Pop, I.F.Popa,S.I.Vidu, op.cit., p.445

17
sau au intervenit și alte fapte sau împrejurări. Se poate înlătura răspunderea în funcție de absența sau
prezența raportului de cauzalitate dintre fapta pârâtului și prejudiciul cauzat. Pentru existența
înlăturării unei cauze a răspunderii civile fapta victimei și fapta terțului trebuie să aibă în vedere
condiții le cazului fortuit și forței majore. Dar articolul 1352 prevede că fapta victimei și fapta terțului
„înlătură cazul fortuit, însă numai în cazurile în care… cazul fortuit este exonerat de răspundere”.
Așadar în toate celelalte cazuri răspunderea civilă poate fi înlăturată dacă sunt îndeplinite condițiile de
forța majoră adică să fie imprevizibil, absolut invincibile și inevitabile.

3. Vinovăția autorului faptei

3.1 Noțiune și reglementare
Vinovăția este o condiție necesară pentru a exista răspunderea civilă delictuală. Aceasta este
reglementată la articolul 1357 și 1358 Cod civil prin care se instituie vinovăția autorului faptei ilicite
care a cauzat un prejudiciu. Astfel, articolul 1357 aliniatul 1 prevede că este obligat să repare
prejudiciul căzut printr -o faptă ilicită care este săvârșită cu vinovăție. Iar aliniatul 2 precizează că
„autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”. Repararea prejudiciul se fac e indiferent
de faptul că vinovăția este intenționată sau neintenționată. În răspunderea pentru prejudiciile cauzate
prin fapta proprie este des întâlnită vinovăția care trebuie să fie dovedită de către victima care
precizează să îi fie reparată paguba.
Termenul de vinovăție este unul general pentru toată răspunderea civilă. În vechea
reglementare termenul de vinovăție nu este de regăsit. Această vinovăție este denumită culpă sau
greșeală. Se făceau numeroase confuzii din cauza acestei denumiri deoarece n u era stabilit cu exactitate
nici definiția culpei în vechea reglementare. În actualul Cod civil este sesizabilă diferența care se face
între vinovăție și culpă. Deci, prin vinovăție s -a stabilit că este o condiție subiectivă a răspunderii
civile.
În țara noastră, în literatura de specialitate vinovăția este definită ca fiind: „Atitudinea psihică
a autorului faptei ilicite și prejudiciabile față de fapta respectivă și față de urmările acestei fapte68”.
”Vinovăția presupune ca o persoană capabilă să -își mod eleze propria conduită și să evite
cauzarea de prejudicii altor persoane, autorul trebuie să aibă capacit ate delictuală69”.
Ca urmare „vinovăția este atitudinea pe care o are făptașul față de faptele sale și consecințele
acestora, fapte care sunt ilicite ș i reprobabile pentru a angaja răspunderea autorului lor dacă au avut ca
efect o daună, și această este o modalitate de a lega faptele de o persoană prin impunerea lor acestei
persoane70.” Imputarea este „reproșul juridic unei anumite conduite celui care a c auzat prin această
conduită o daună altuia și oricât de subiectivă ar fi vinovăția ea nu se rezumă și nu interesează ca
proces pur psihologic, ci prin consecințele ei, concretizate în efectele care sunt atașate faptelor ilicite,
care au fost săvârșite sub imperiul subiectiv al vinovăției71”.
Procesul volitiv este acela „în care are loc deliberarea asupra faptelor și asupra motivelor care
pot determina luarea hotărârii de a desfășura sau nu anumite conduite care cuprinde două faze:
deliberarea și decizia hotărârii72”.

68 A se vedea: M.Elinescu, op.cit., p.176
69 A se vedea:E.Veress, op.cit., p.105
70 A se vedea:P.Vasilescu, op. cit., p.613
71 Idem, p. 613
72 A se vedea: L.Pop,I.F.Popa,S.I.Vidu, op.cit., p. 448

18
3.2 Formele vinovăției și gradele culpei
Formele vinovăției sunt reglementate la articolul 16 aliniatul 2 și 3 Cod civil unde se precizează
cele două forme ale vinovăției: intenție și culpă.
Intenția sau dolul este definită ca fiind „ Fapta este săvârșită cu intenție când autorul prevede
rezultatul faptei sale și fie urmărește producerea lui prin intermediul faptei, fie deși nu îl urmărește,
acceptă posibilitatea ei” precizează articolul 16 aliniatul 2. Aș adar rezultă că intenția este de două
feluri. Intenția directă este atunci când „făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește ca el să
se producă, acționează cu intenție directă acela care săvârșește un furt sau trage cu arma în victimă de
la câ țiva centimetrii73.” În ceea ce privește intenția indirectă „este atunci când făptuitorul prevede
rezultatul faptei și, cu toate ca nu -l urmărește, acceptă riscul sau posibilitatea ca el să se producă, de
pildă acționează cu intenție indirectă cel care acela care a aplicat victimei mai multe lovituri în stomac
cu pumnul și picioarele, deoarece chiar dacă nu a urmărit moartea victimei, a acceptat consecințele
mortale ale loviturilor aplicate74”. Intenția presupune „o însumare atât a elementului intelectiv cât și a
elementului volitiv adică se dorește fapta și consecințele sale75”. Se poate observa că există diferență
între intenția directă și indirectă. De exemplu „dacă o persoană lovește în mod intenționat cu propriul
automobil un vehicul parcat, obligația de reparație va fi identică în întindere și conținut ca și situația
în care din neatenție acroșează vehiculul76”.
Culpa este reglementată la articolul 16 aliniatul 3 care prevede că: „fapta este săvârșită din
culpă când autorul fie prevede rezultatul fapte i sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va
produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă”. Culpa reprezintă „ condiția
necesară și suficientă pentru a se putea vorbi de vinovăție civilă, necesară angajării răspunderii77”. Din
definiția Codului civil rezultă că aceasta este de două feluri: culpa cu prevedere și culpa fără prevedere.
Culpa cu prevedere mai este numită și imprudență și se referă la faptul că făptuitorul prevede
rezultatul faptei dar pe care nu -l acceptă s perând că acesta nu se va produce. De exemplu în cazul unui
conducător auto care conduce cu o viteză peste limita legală. Acesta știe că este neregulamentar dar
speră să nu facă accident sau organele de poliție să îl oprească.
Culpa din neprevedere se num ește și neglijență, aceasta intervine când făptuitorul nu prevede
rezultatul faptei sale, deși putea și trebuia să le prevadă. De exemplu în cazul doctorului dentist care
uită să sterilizeze ustensilele după fiecare pacient.
În cea ce privește culpa cu pr evedere sau fără prevedere „procesul sau factorul intelectiv este
manifest, deoarece în ipoteza imprudenței, autorul prevede rezultatul și nu dorește producerea lui,
sperând ușuratic că îl va putea evita sau preîntâmpina , iar în situația neglijenței, nu -l acceptă fiindcă
nu are reprezentarea lui mintală deși în condițiile date putea și trebuia să o aibă78”. Procesul volitiv
intervine doar în cazul culpei cu prevedere.
În dreptul civil nu este atât de important stabilirea culpei cu prevedere sau fără prevedere ca și
în dreptul penal. Important este în civil repararea prejudiciul în totalitate cauzat victimei. Dacă o
persoană cauzează alteia un prejudiciu indiferent că este cu intenție directă, indirectă, culpă aceasta
este obligată să repare prejudiciu l integral.
Distincția intervine în cazul în care pentru un prejudiciu răspund mai multe persoane conform
articolul 1382 Cod civil „cei care răspund solidar pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la
reparație față de cel prejudiciat”. Modul pri n care se împarte paguba este simplu, proporțional în
funcție de contribuția lor la stabilirea prejudiciului. Dacă nu se poate stabilii proporționalitatea atunci
conform articolului 1383 Cod civil „fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciulu i”.

73 Idem, p. 449
74 Idem, p. 449
75 A se vedea:P.Vasilescu op.cit., p.615
76 Idem, p. 615
77 Idem, p. 615
78 A se vedea:L.Pop,I.F.Vidu,S.I.Vidu, op.cit., p. 450

19
Se poate preciza că persoana care „nu a avut reprezentarea faptei sale și nu i -a prevăzut urmările
prejudiciabile și care, după împrejurări, nu trebuia și nici nu putea obiectiv să le prevadă, acționează
fără intenție79”.
În ceea ce privește gradele c ulpei, cele două elemente intelectiv și volitiv sunt tratate diferit în
cazul culpei cu prevedere sau fără prevedere deoarece autorul faptei nu realizează că a produs un fapt
ilicit în cele mai multe cazuri. Astfel, din vechea reglementare s -a făcut o deli mitare între culpa gravă,
culpa ușoară și culpă foarte ușoară.
Culpa gravă este atunci când „autorul a acționat cu neglijență sau imprudență pe care nici
persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat -o față de propriile interese (…..) sau când este
de neiertat, o greșeală de care nici cel mai limitat individ nu se poate face vinovat, fără să ne ducă cu
gândul că în fond acțiunea sa ar fi deliberată80”.
Culpa ușoară este „neglijența ușoară de care nu s -ar fi făcut vinovat un bun părinte de famil ie,
adică un om de diligență medie, normală81”. Deci culpa ușoară este o imprudență sau neglijență care
putea fi evitată deși era din diligențele unui om mediu.
Culpa foarte ușoară este „aceea care poate fi evitată doar de un excelent pări nte de familie, d e
un om cu vigil ență înaltă, având un simt de prevedere ieșit din comun82”.
Articolul 16 aliniatul 3 definește culpa gravă „atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau
imprudență pe care nici persoana lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat -o față de propriile interese”. Iar
articolul 1357 aliniatul 2 precizează că: „autorul prejudiciului răspunde pentru culpa cea mai ușoară”
în ceea ce privește răspunderea pentru fapta proprie.
Stabilirea culpei este un procedeu de cele mai multe ori simplu cum este cazul intenției directe
sau indirecte. În dreptul civil nu este nevoie de un element exterior , autorul a prevăzut , acceptat și a
urmărit acel prejudiciu să îl producă victimei.
Dar în ceea ce privește stabilirea vinovăției î n cazul culpei găsim dificultăți din cauza
imprudenței și a diligenței. În cazul imprudenței, adică culpă cu prevedere făptuitorul prevede urmările
faptelor sale deși crede că nu se vor produce. La neglijență, culpă fără prevedere , făptuitorul nu prevede
urmările faptelor sale deși putea și trebuia să le prevadă. Astfel se poate observa că elementul volitiv
nu se află în cazul culpei fără prevedere.
Conform articolului 1358, Cod civil se poate observa că culpa se analizează și după
„împrejurările în care s -a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei , precum și, dacă este
cazul, de faptul că p rejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea u nei întreprinderi”. Nu
trebuie să se țină cont de: vârsta, sexul, temperamentul persoanei car e a produs prejudiciul.
Împrejurările concrete sunt cele care definesc autorul faptei sau persoana care a adus alteia un
prejudiciu . Culpa intervine în cazul în care se dovedește că autorul faptei că u a avut prudență și
diligență.

3.3 Capacitate delictuală
Capacitatea delictuală este fi definită ca fiind „persoana fizică trebuie să aibă conștiința faptelor
sale, adică puterea de a le discerne între ceea ce este permis și nepermis, licit și ilicit, în alți termeni
această răspundere este condițion ată de existența discernământului, adică autorul faptei prejudiciabile
trebuie să aibă capacitate delictuală83”.
Se precizează că răspunderea subiectivă are o condiție esențială care este capacitatea delictuală .
Capacitatea delictuală „nu este decât o altă expresie pentru a desemna discernământul, adică facultatea

79 Idem, p. 450
80 A se vedea: P.Vasilescu, op.cit., p. 615
81 A se vedea:L.Pop,I.F.Popa,S.I.Vidu, op.cit., p. 451
82 Idem,p. 451
83 Idem, p.454

20
persoanei de a imagina și a face diferența între diferitele acte ale sale, înainte și după înfăptuirea lor,
aptitudinea de a raționa implică, deci, existența capacității delictuale84”.
Nu trebuie confundată capacitatea delictuală cu capacitatea de exercițiu. Capacitatea delictuală
face referire la răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite care nu țin de contrac t iar
capacitatea de exercițiu conform articolul 37 Cod civil este aptitudinea peruanei fizice de a încheia
singură acte juridice civile dar cu răspunderea pentru neîndeplinirea obligațiilor.
Prezența discernământului este întâlnită la orice major, persoanele care au împlinit vârsta de
18 ani dobândesc capacitate delictuală. „Efectul probatoriu al acestei prezumții este de apune pe umerii
făptașului sarcina dovedirii faptului că el a lucrat fără discernământ , iar până la admiterea unei
asemenea probe, el va fi considerat responsabil pentru capacitate delictuală85”.
Probleme apar în cazul minorilor care au împlinit sau nu vârsta de 14 ani. Conform articolul
1366 aliniatul 1 „minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani…nu răspunde de prejudiciul cauzat, adică
nu se dovedește discernământul său la data săvârșirii faptei”. Iar aliniatul 2 „minorul care a împlinit
14 ani răspunde de prejudiciul cauzat , în afară de cazul în care dovedește că a fost lipsit de
discernământ la data săvârșirii faptei”.
Aceste prezumții sunt relative ale discernământului, ceea ce rezultă că până la pr oba contrară
poate fi admis acest text de lege. Se poate observa că „persoana care a împlinit vârsta de 14 ani este
considerată de lege a avea capacitate delictuală , fiind aptă juridic, să răspundă civil, devenind debitor
al obligației de reparație civilă86.” Așadar pană se dovedește contrariul minorul care a împlinit 14 ani
răspunde pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită.
Se pune problema și în cazul persoanelor aflate sub interdicție judecătorească care sunt
considerați incapabili întru -un act juri dic. Interziși judecătorești sunt reglementați la articolul 1366
Cod civil aliniatul 1 „persoana pusă sub interdicție judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat,
dacă nu se dovedește discernământul său la data săvârșirii faptei”. Interzisul judecător esc nu are dreptul
de a încheia acte juridice ceea ce duce la faptul că nu poate să aibă un efect asupra faptelor licite sau
ilicite, aceste acte fiind puse sub sancțiunea nulității. Interzișii judecătorești funcționează doar pentru
minorii care au împlini t vârsta de 14 ani.
Există două prezumții legale relative care „produc efecte în direcții opuse: una a lipsei de
discernământ în cazul minorului care nu a împlinit 14 ani și a interzisului judecătoresc, cu consecința
neangajării răspunderii lor civile pen tru prejudiciul injust cauzat victimei, alta a existenței
discernământului dacă făptuitorul a împlinit vârsta de 14 ani, ambele pot fi răsturnate prin proba
contrară87”.
Necesar pentru angajarea răspunderii civile este articolul 1367 aliniatul 1 „cel care a cauzat un
prejudiciu nu este răspunzător decât în momentul în care a săvârșit fapta păgubitoare era într -o stare,
chiar vremelnică, de tulburare a minții care l -a pus în neputință de a-și da seama de urmările faptei
sale”. Acest articol face referire la persoanele care au o tulburare a minții sau la nebuni. Nu se face
diferența sau articolul nu precizează clar dacă există legătură între interzișii judecătorești și nebuni.
Astfel, persoana lipsită de discernământ nu răspunde pentru faptele sale deoarece nu face diferența
între bine și rău. Acest fapt fiind produs din cauza deranjului mental, tulbur ării psihice. Aliniatul 2 al
aceluiași articolul precizează: „cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă starea vremelnică
de tulburare a minții a fost provocată de el însuși prin beția produsă de alcool, de stupefiante sau alte
substanțe”.
În cazul în care lipsa de discernământ este parțială nu răspunde civil pentru faptele sale. „Cel
care nu este lipsit total de discernământ es te prezumat de lege că are discernământul corespunzător

84 A se vedea. P.Vasilescu, op. cit., p. 607
85 Idem, p. 608
86 Idem, p. 608
87 A se vedea:L.Pop,I.F.Popa,S.I.Vidu, op.cit., p. 455

21
tipului de om care servește ca etalon al gradului de prudență și diligență de care trebuie să dea dovadă
orice membru al societății88”.
Obligația unei persoane lipsite de discernământ de a plăti o înd emnizație victimei prejudiciate
prin fapta sa ilicită este reglementată în Codul civil. În cazul în care deși se cunoaște autorul faptei
ilicite dar persoana este lipsită de capacitate delictuală aceasta poate să răspundă parțial civil plata unei
îndemniza ții.
Conform articolul 1372 care reglementează răspunderea pentru fapta altuia mai exact pentru
fapta minorului sau persoanei pusă sub interdicție judecătorească precizează: „cel care în temeiul legii,
ori a unui contract ori al unei hotărâri judecătoreșt i este obligat să supravegheze un minor sau o
persoană pus ă sub interdicție răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urme persoane”.
Dar articolul 1374 precizează că: „părinții nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerințelor
răspunderii persoanei care avea obligația de supraveghere a minorului”.
Se precizează conform articolul 1368 aliniatul 1: „lipsa discernământului nu îl scutește pe
autorul prejudiciul de plata unei îndemnizații către victimă ori de câte ori nu poate fi angaja tă
răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a -l supraveghea”. Iar aliniatul 2
precizează: „indemnizația va fi stabilită într -un cuantum echitabil, ținându -se seama de starea
patrimonială a părților”.
Această obligație nu este una de reparare a prejudiciului ci de indemnizare prin care se împarte
prejudiciul între victimă și autorul faptei. În acest caz nu se aplică repararea integrală a pagubei ci doar
parțială. „Îndemnizația se va face în echitate, fiind prețuită luând în considerar e starea patrimonială a
făptașului și a victimei pentru asigurarea unui echilibru economic între făptaș și păgubitor89.” Astfel,
dacă făptașul este prea sărac sau victima este prea bogată trebuie stabilite aceste delimitări pentru a
nu-l însărăci pe sărac s au a-l îmbogății pe bogat.
În cazul minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și interzișii judecătorești pentru care
răspunderea personală pentru repararea prejudiciul prin fapta ilicită nu se poate aplica, intervin
persoanele autorizate, sau au încheiat un contract sau care sunt denumite printr -o hotărâre
judecătorească să repare prejudiciul printr -o îndemnizație. Această îndemnizație va fi stabilită în
funcție de veniturile pe care le deține părintele sau tutorele. Îndemnizația de cele mai multe ori este
achitată în mod parțial și nu în totalitate.
Astfel, obligația de indemnizare este „ de răspundere delictuală, deoarece este evident că ea se
naște ca urmare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită săvârșită de o persoană care în momentul
respectiv nu avea discernământ; așadar, ne găsim pe terenul răspunderii civile delictuale subsidiare,
adică aflată în al doilea rând , cu caracter obiectiv, care are ca funda ment, nu vinovăția făptuitorului, ci
ideea sau principiul echității ori ideea de grație care are ca suport echitatea90”.

88 Idem, p. 455
89 A se vedea: P.Vasilescu, op.cit., p. 610
90 A se vedea:L.Pop, I.F.Popa,S.I.Vidu, op.cit., p. 457

22
Capitolul V
RĂSPUNDEREA PERSOANEI JURIDICE PENTRU PREJUDICIILE
CAUZARE PRIN FAPTA PROPRIE

1. Noțiune și reglementare

Înființar ea organizație, funcționarea și încetarea persoanei juridice este reglementată în Codul
civil, titlul VI, Cartea I „Despre persoane” la articolul 187 -251. Aceste organizații sunt de două feluri:
de drept privat și de drept public iar indiferent din ce cate gorie fac parte, persoanele juridice sunt
subiecte de drept civil.
În primul rând definirea persoanei juridice este foarte importantă astfel că persoana juridică
poate fi: „concepută și definită ca fiind o entitate juridică creată potrivit legii de o pers oană sau de mai
multe persoane fizice sau juridice, cu statut de subiect de drept autonom, care participă în nume propriu
la viața juridică, fiind titulară de drepturi și obligații proprii și având o răspundere juridică proprie,
distinctă de persoanele car e au constituit -o sau o alcătuiesc91”.

2. Răspunderea persoanei juridice pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite

După cum am precizat articolul 219 , aliniatul 1 din Codul civil confirmă: „faptele licite sau
ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au
legătură cu atribuțiile sale sau cu scopul funcțiilor încredințate” iar aliniatul 2 „faptel e ilicite atrag și
răspunderea personală și solidară a celor care le -au săvârșit , atât față de persoana juridică, cât și față
de terți”.
In articolul 221 Cod civil se precizează că: „dacă prin lege nu se prevede altfel, persoanele
juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleași condiții
ca persoanele juridice de drept privat”.
Astfel, că se pune problema dacă răspunderea delictuală este o răspundere pentru fapta proprie
sau pentru fapta altuia. Acest lucru reiese din cele precizate mai sus. Se referă dacă persoana juridică
este obligată să repare prejudiciul cauzate de organele care alcătuiesc această persoană juridică.
În situația în care se vorbește de organele persoanei juridice acestea nu sunt dou ă entități
diferite sau distincte. Persoana juridică este și organele persoanei juridice, astfel există un singur
subiect de drept civil. Persoana juridică este principalul subiect de drept care se exprimă prin organele
sale. „Persoana juridică nu este o f icțiune, ci o realitate de necontestat, obiectivată prin elementele sale
constitutive și de identificare92”.
Organele persoanei juridice sunt cele care produc fapte ilicite și prejudiciabile care in mod
direct sunt și a persoanei juridice de aici deducem că este o răspundere pentru fapta proprie. „Puterea
organelor persoanei juridice este și rămâne a persoane juridice și se exercită prin organele sale ca părți
alcătuitoare; acceptarea afirmaț iei de mai sus, ar însemna negarea a însăși existenței persoanei juridice
și ar contrazice faptul de necontestat că activitatea organelor sale de conducere și administrare este
însăși activitatea acesteia93”.

91 Idem, p. 459
92 Idem, p. 460
93 Idem, p. 460

23
3. Condițiile și fundamentul răspunderii persoane i juridice pentru fapta
proprie

Pentru a interveni răspunderea civilă delictuală este necesar să se întâlnească cele trei condiții:
prejudiciul , fapta ilicită a organului de conducere și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și
prejudiciu. Se poat e observa ca sunt aceleași condiții ca și pentru persoana fizică, diferența constă în
faptul că fapta ilicită este săvârșită de către organele persoanei juridice.
Așadar fapta ilicită este caracterizată prin faptul că organele sau administrația persoanei
juridice este cea care răspunde pentru faptele ilicite. De exemplu avem în acest caz următoarele:
ajungerea pe piață a unui produs periculos deși se știa gradul de pericol, utilizarea de mașinării, utilaje
care sunt defecte sau neconforme.
Aceste condiții trebuie să fie probate de către victimă. Trebuie să știm că persoana juridică care
răspunde în raport cu victima este fără vinovăție și obiectivă. Vinovăția nu poate fi transferată de la
persoana fizică la persoana juridică , având calitatea de organ al pe rsoanei juridice. În cele mai multe
situații victima nu are obligația de a dovedi identitatea persoanelor. „Fundamentul răspunderi fără
vinovăție a persoanei juridice constă în ideea sau obligația de garanție, în sensul de îndatorire a tuturor
persoanelor juridice de a garanta celorlalți că organele lor de conducere și administrație, prin actele și
faptele lor, nu le vor cauza prejudicii injuste94.”
Întâlnim și o condiție specială fată de condiții de la persoana fizică. Astfel, în cazul răspunderii
persoane lor juridice fapta ilicită trebuie să fie săvârșită de către organele de conducere cu condiție să
fie în scopul funcției pe care le -au primit. Această condiție reiese din articolul 219 aliniatul 1 „…însă
numai dacă au legătură cu atribuțiile sau cu scopu l funcțiilor sale”. În cazul în care organele ale
persoanelor juridice săvârșesc fapte ilicite ce nu țin de munca pe care trebuie să o presteze aceștia nu
răspund pentru fapta ilicită deoarece este străină de funcția și atribuțiile lor. Dar în cazul în car e
persoana fizică în calitate de prepus săvârșește o faptă ilicită răspunderea intervine pentru prejudiciul
cauzat prin fapta ilicită a altuia, ca și comitent. Ace astă problemă o regăsim reglementată la articolul
1373 Cod civil care prevede: „ comitentul es te obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori
de câte ori fapta săvârșită de ac eștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate”.
În ceea ce privește această condiție specială este important de reținut că „legătura cu atribuțiile
sau cu scopul funcțiilor încredințate95”. Răspunderea organelor ale persoanelor juridice intervine de
câte ori fapta ilicită este săvârșită dar conforme cu atribuțiile sale. Răspunderea se angajează și în cazul
în care organul a acționat prin de pășirea atribuțiilor pe care aceștia le dețin . Condiția necesară este ca
între fapta ilicită și funcție să existe un raport de cauzalitate , o legătură. În cazul în care fapta ilicită
este separată în totalitate de funcția organului de conducere, persoana j uridică nu va răspunde delictual
pentru fapta ilicită.

3.Răspunderea proprie a persoanelor care alcătuiesc organul persoanei juridice
Chiar dacă persoana juridică răspunde pentru faptele ilicite cauzate de către organele sale și
sunt obligate la reparare a prejudiciului nu exclud varianta ca organele adică persoa nele aflate sub o
conducere , departament cum ar fi consiliul directorului pot răspunde de consecințele lor. Conform
articolului 219 Cod civil: „Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și sol idară a acelor care le -au
săvârșit, atât fată de persoana juridică, cât și față de terți”. Persoana juridică poate „răspunde față de
terți pentru fapta proprie, aceasta fiind chiar fapta organelor de conducere, care au hotărât
comportamentul juridic al persoanei morale și dacă se ajunge la angajarea răspunderii membrilor
organului, persoanei, c apacitatea lor delictuală se judecă după regulile de mai sus, cu mențiune că în
principiu va fi vorba de persoane majore96..”.

94 Idem, p. 461
95 Idem, p. 461
96 A se vedea: P.Vasilescu, op. cit.,p. 611

24
Există două raporturi juridice între persoana juridică și terț iar cel de -al doilea raport se află
între organele ale persoanei j uridice și terțul prejudiciat. Conform articolul 1382 Cod civil prevede că:
„cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți în solidar pentru reparație față de cel
prejudiciat”.
Terțul prejudiciat acționează doar împotriva persoanei juridice p entru a fi obligată la repararea
prejudiciului deoarece răspunderea este obiectivă și nu trebuie dovada vinovăției . Răspunderea
persoanei juridice este „independentă și nu depinde de dovada existenței unei răspunderi personale a
celui sau celor care au act ivat în calitate de organ de conducere atunci când au săvârșit fapta care a
cauzat prejudiciul97”.
Conform articolul 220 aliniatul 1 Cod civil prevede că: „acțiunea de răspundere împotriva
administratorilor, cenzorilor, directorilor și a altor persoane car e au acționat în calitate de membri ai
organelor juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceștia prin încălcarea
îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparține, în numele persoanei juridice, organul de conducere
competent, care va decide cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de
prevederile statuare”. Sunt situații în care organul al persoanei juridice este alcătuit de două persoane
sau chiar mai multe. În acest caz se pune problema pentru răspunderea lor personală. Răspunderea
trebuie să fie conform articolului 219 aliniatul 2 Cod civil: „faptele ilicite atrag și răspunderea
personală și solidară celor care le -au săvârșit, atât față de persoana juridică cât și față de terți”.
Organul persoanei juridic e care este format din persoane fizice vor răspunde solidar și fată de
victimă dar și de persoana juridică. Această răspundere intervine în cazul în care este săvârșită înafara
funcției pe care persoana o îndeplinește.

97 A se vedea:L.Pop, I.F.Popa, S.I.Vidu, op. cit., p. 462

25
Capitolul VI

STUDIU DE CAZ

„Prin sentința nr. 1106 din 13 martie 2013 îndreptată prin încheierea din 15 aprilie 2013,
Tribunalul Arad, Secția civila a admis acțiunea promovată de reclamantă S.C. Aeroportul A. S .A. in
contradictoriu cu pârâții C.N.A.D.R. prin Direcția regionala de drumuri și poduri T. și Departamentul
pentru proiecte de infrastructură și investiții străine și cererea de intervenț ie formula tă de Consiliul
Județean Arad î n interesul rec lamantei și a obligat pârâții și solidar la pl ata sumei de 2 .940.137,71 lei
către reclamantă; a admis cererea de intervenț ie in nume propriu formul ată de Regia Autonoma
Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian – R. – București și a obligat pe aceeași pârâț i la
plata sum ei de 683.296,31 lei plus TVA către această parte.
In motivarea sentinței, judecătorul fondului a reținut că pretenț iile solicitate au ca izvor
raportul juridic dintre părți generat de realizarea autostrăzii Arad – T., cent ura ocolitoare a
municipiului Arad.
Executarea acestei lucrări, re ține sentinț a, a impus, pe de o parte, asigurarea terenului necesar,
iar, pe de alta parte, montarea unor serii de echipamente aparținâ nd traficului aeroportului reclamant.
Ca at are, Consiliul Județean a transfe rat din proprietatea sa suprafața de 43.214 mp în
proprietatea statului și î n administrare a Ministerului Transporturilor ș i Infrastructurii – Compania
Naționala de Autostrăzi. A reț inut instanța de fond că în aceleași condiții a devenit inoperabilă
activitatea aeroportului , in proporție de 70%, aspe cte și consecințe pe care toate părțile implicate le
cunoș teau.
Față de probatoriul administrat instanța de fond a stabilit că reclamanta și intervenientul
în interesul accesoriu au acționat cu bună -credință î n transferul terenului, ca prin adresa nr.
93/4337/2009 CNADNR și -a însușit poziț ia ac estora privind finalizarea lucrărilor din bugetul
autostră zii, problema fiind de celeritate î n realizarea acestora care s ă ducă la refacerea situaț iei
anterioare.
Repunerea rapidă în stare de funcț ionare a aeroportu lui cu pierderi cât mai mici, reamplasarea
și refacerea sistemelor de balizaj la standarde internaț ionale cu o logistică de cel mai î nalt nivel pe
care a asigurat -o intervenienta R. prin firme le sale specializate de siguranța a traficului aerian ș i a
pasag erilor s -au realizat cu fonduri proprii întrucât paratele nu au dat curs cererii de alocare a sumelor
aferente.
Instanța de fond a admis cererile formulate în sensul mai sus precizat, reținând incidenta art.
998 C. civ., î nlăturând apărarea pârâtei că nu are nicio obligaț ie de a repara un prejudiciu cert, pe care
l-a asumat, pe considerentul că terenul nu aparț ine reclamantei SC Aeroportul SA si Județului A., ci
Statului, poziț ie injusta pe care instanța o califica drept conduită delictuoasă prevăzută de articolul
menț ionat, câtă vreme aceasta a fost parte la iniț ierea transferului de proprietate.
Curtea de Apel Timișoara , prin decizia nr. 177 din 22 octombrie 2013, a admis apelurile
declarate de pârâții CNADNR prin Direcția Regionala de Dr umuri ș i Poduri si Guvernul României –
Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine, a schimbat in
tot sentința îndreptată și a respins acțiunea și cererile de intervenție .
Prin apelurile declarate, cu cereri distincte, dar cu un conținut identic, astfel cum au fost
precizate prin concluzii scrise, pârâ tele au criticat sentința sub aspectul a dmiterii cererii principale
susținând neîntrunirea elementelor ră spunderii civile delictuale conform art. 998 C. civ., î nscrisurile
pe care s-a sprijinit aceasta fiind greș it interpretate, din succesiun ea lor in timp nemaisubzistand î n
nici un fel obligativitatea de suportare a costuri lor sistemului de balizaj; arată că, deș i adresa nr.
93/2009 prevede că lucră rile ce pot fi executate sunt cele menționate î n Acordul de principiu nr.

26
966/10.0 8.2006, acest fapt nu -i stabilește vreo obligație de plată, că lucră rile au fost executate cu
cofinanțarea Consiliului județean, că nu contesta necesitatea lucrărilor și valoarea lor, dar că nu au
fost chemaț i la supravegherea procedurilor și că situația trebuia reglementată între reclamantă și
Consiliul județ ean.
Cu privire la admiterea cerer ii de intervenție î n interes propriu apelantele au criticat greșită
respingere a cererii de disjungere și greșită calificarea a naturii litigiului față de această parte care ș i-
a întemeiat cererea pe dispoziț iile art. 1349 din Noul Cod civil ca fiind civil, arătând că litigiul este
unul comercial, sens în care trebuia parcursă procedura art. 7201 C. proc. civ., cauză în aceste limite
fiind comercială . Critica ca ero nat și temeiul de drept reținut art. 59 C. proc. civ. pentru această cerere,
arătând și că nu a avut nicio corespondență cu aceasta, avizul nr. 678/07.0 5.2010 eliberat de
reclamanta făcâ nd trimitere la supor tarea de către interveniența a lucră rilor, inclusiv a celor de
proiectare.
Prin decizia sa, instanța de apel a constatat existența unor ambiguități și nelămuriri atât în
acțiune cât și în hotărârea apelată, sub aspectul naturii și izvorului juridic al răs punderii pârâ telor
pentru prejudiciile pretinse reținând că, concluzia titularelor acțiunilor și a instanței de fond ca
CNDADNR ș i-ar fi asumat obligația de a suporta contravaloarea lucrărilor de relocare a sistemului
de balizaj prin adresele nr. 93/4337/2 009 raportat la Acordul de prin cipiu nr. 966/10.08.2006 este fără
temei, neexistâ nd nicio faptă ilicită săvârșită de pârâte care să deschidă reclamantelor calea acțiunii
în despăgubiri.
Odată adoptata de către intervenientul accesoriu Consiliul Județean A. a hotărârii nr. 70 din
12 martie 2009 de trecere a suprafeței de 43.214 mp din domeniul public al județului A. in
domeniul public al Statului roman, in vederea edificării centurii ocolitoare a Municipiului A.,
aceasta autoritate publ ica si-a asumat toate consecințele respectivului act de dispoziție , inclusiv sub
aspectul efectelor produse de acesta asupra Aeroportului A.
Paratelor, instituite ca titulare ale dreptului de administrare asupra terenului prin H.G.
873/2009, nu li se poat e imputa nicio cheltuiala, pentru simplul motiv ca acestea nu si -au asumat nicio
obligație in acest sens si nici nu au săvârșit vreo fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, câtă vreme nu
au făcut altceva decât sa pună in opera un proiect aprobat de Guvernul României pe terenul proprietate
publica a Statului roman.
Concluzionează instanța de apel in sensul ca nu exista niciun raport juridic contr actual sau
delictual intre paraț ii-apelanti, reclamant si intervenienti câtă vreme s-a pus in opera un proiect
aprobat de Guvernul României pe terenul proprietate publica a Statului roman.
In continuare, instanța de apel a reținut ca nefiind întrunite elementele imperative prevăzute
de dispozițiile art. 998 C. civ. pe care reclamanta si -a întemeiat acțiunea , neexistând fapta ilicita, cu
atât mai mult cu cat transferul terenului s -a efectuat printr -un act normativ emis in apărarea si
realizarea interesului public, ca pârâții nu au niciun fel de obligație de despăgubirii fiind terți in raport
cu contractul de concesiune, ca atât timp cat nu exista un prejudiciu si nici fapta ilicita rezulta ca nu
poate exista nici raportul de cauz alitate necesar pentru ca dispozițiile art. 998 C. civ. sa fie aplicabile
in cauza .
Ca atare, instanța de apel a admis apelurile in sensul arătat , cu consecința respingerii acțiunii ,
cererea de intervenție accesorie fiind respinsa pe cale de consecința iar cererea de intervenție
in nume propriu prin aplicarea mutatis mutandis a raționamentului care a condus la respingerea cererii
principale, reținând ca nu exista niciun raport juridic contractual sau delictual care sa justifice
obligarea paratelor la plata contravalorii relocării instalațiilor de balizaj.
In contra deciziei menționate au declarat recurs reclamanta SC Aeroportul A. SA,
intervenientul accesoriu Consiliul Județean A. si intervenienta in interes propriu R.
Recurenta -reclamanta a criticat decizia pentru motivele de recurs reglementate de art. 304 pct.
7, 8, 9 C. proc. civ. raportat la aplicarea dispozițiilor art. 970, 998, 999 C. civ., invocând ca:

Instanța de apel a schimbat natura si înțelesul actelor care au stat la baza emiterii Hotărârii

27
Consiliului Județean nr. 266 din 28 noiembrie 2008 prin care a fost acordat avizul de principiu privind
transferul unei suprafețe de teren de 43.214 mp înscris in CF A. din domeniul public al județului A.
in domeniul public al Statului roman si in administrarea Ministerului Transporturilor, pentru
realizarea investiției Autostrada A. – T. tronson „Varianta de ocolire a Municipiului A.", in
speța adresa nr. 966 din 10 august 2006 emisa de A.A. si adresa nr. 93/4337 din 4 martie 2009 emisa
de CNADNR. Prin aceasta adresa s-a transmis acordul de principiu al traseului autostrăzii condiționat
de suportarea din bugetul autostrăzii a tuturor modificărilor necesare la sistemul de balizaj de
apropiere si precizie, inclusiv extinderea pana la 900 m in direcția est, obligații însușite de CNADNR
conform Referatului nr. 19067 din 7 octombrie 2008 si adresei nr. 93/4337 din 4 martie 2009 emise
de socie tate, soluția pronunțata încălcând art. 978 si 982 C. civ. sub aspectul menționat .
Greșit instanța de apel a apreciat ca in sarcina paratelor nu s -a născut obligația de pentru
realizarea lucrărilor de balizaj, ca urmare a trecerii terenului din domeniul public al județului in
domeniul public al statului, făcând o greșita aplicare a prevederilor art. 970 alin. (2) C. civ. Aceasta
deoarece o atare constatare c ontravine înscrisurilor existente la dosarul cauzei din care rezulta
asumarea de către parate a obligației de refacere a instalației de balizaj a Aeroportului anterior
adoptării Hotărârii Consiliului Județean nr. 70/2009, hotărâre adoptata sub aceasta condiție .
Greșit decizia a apreciat ca in speța nu este incidenta răspunderea civila delictuala. Decizia
pronunțata cupri nde motive străine de natura pricinii si contravine dispozițiilor art. 294 alin. (1) si
art. 295 alin. (1) C. proc. civ., limitelor devoluțiunii cauzei in apel.
Recurentul intervenient acce soriu Consiliul Județean A. a criticat decizia pentru motivul
reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând ca in mod greșit instanța de apel a constatat ca
conduita paratelor nu a dat naștere unui raport juridic delictual reținând ca nu exista temei pentru
angajarea răspunderii civile delictuale.
A arătat recurenta ca intre parți nu a existat un contract, dar parata CNADNR si -a
asumat obligația executării lucrărilor de modificare a sistemului de balizaj luminos in cadrul
Proiectului, obligație care are natu ra unui act juridic unilateral ce a produs efecte juridice.
Răspunderea este una delictuala in lipsa unui contract, faptul ilicit constând in neexecutarea culpabila
de către parata a oblig ației asumata prin acceptarea condițiilor prevăzute prin Acordul de principiu
nr. 966/2006 emis de Aeroportul A., aceea de a efectua lucrările necesare refacerii sistemului de
balizaj al Aeroportului A.
Greșit instanța de apel a reținut ca parata CNADNR nu si -a asumat nicio obligație ,
ignorând adresa nr. 93 /4337 din 4 martie 2009 prin care si -a însușit poziția recurentei -reclamante si
intervenientului, precizând ca lucrările de modificare a sistemului de balizaj luminos pot fi executate
in cadrul Proiectului si, implicit, din fondurile acestuia: lucrările ce pot fi executate in cadrul
Proiectului sunt cele menționate in Acordul de principiu nr. 964 din 10 august 2006, emis de către
Aeroportul A. SA.
Hotărârea instanței de fond este corecta sub aspectul stabilirii situației de fapt si a naturii
răspunderii pârâților , reținând ca izvorul răspunderii este faptul ilicit cauzator de prejudicii extra
contractual constând in refuzul culpabil al CNADNR de a executa lucrările necesare sistemului de
balizaj.
Transferul terenului, a susținut recurenta, s -a produs condiționat de suportarea din bugetul
autostrăzii a cheltuielilor care vor fi ocazionate de modificările necesare la sistemul de balizaj de
apropiere si precizie.
Hotărârea nr. 70 din 12 martie 2009 s -a întemeiat pe Hotărârea nr. 266 din 28 noiembrie 2008
prin care Consiliul Județean A. a acordat avizul de principiu pentru transferul suprafeței de 43.214
mp din domeniul public al județului A.in domeniul public al Statului roman si in administrarea
Ministerului Tran sporturilor condiționat de respectarea cerințelor din anexa la hotărâre , conform art.
2 al aceleiași hotărâri , pasivitatea paratelor determinând demararea lucrărilor pe cheltuiala proprie,
fiind întrunite elementele constitutive ale art. 998 C. civ.

28

Recurenta intervenienta in interes propriu a criticat decizia pentru motivele reglementate de
art. 304 pct. 7, 8 si 9 C. proc. civ. arătând ca:
Executarea lucrărilor de decalare a pragului pistei 27 a Aeroportului A. a fost condiționata
prin Avizul AACR de reinstalarea mijloacelor de radionavigație corespunzător cu noua poziție
decalata a pragului 27, echipamente aflate in proprietatea R.
Prin lucrările de construire a centurii ocolitoare a municipiului A., paratele au prejudiciat R.
cu suma solicitata aferenta lucrărilor de proiectare, d e construcție si montaj necesare a fi avansate de
R. in vederea restabilirii capacitații operaționale a echipamentelor R. care deservesc Aeroportul A.,
conform documentelor pe care le indica.
Decizia atacata nu a arătat motivele pe care se sprijină , iar q uasi motivele sunt evident
contradictorii si străine de fondul cauzei nefiind motivata – înlăturarea raportului juridic delictual (art.
304 pct. 7 C. proc. civ.).
A schimbat si interpretat greșit natura si înțelesul Avizului nr. 17977/26321/28383/30 din 30
septembrie 2011 emis de AACR care impunea in mod neîndoielnic reinstalarea mijloacelor de
radionavigație corespunzător cu noua poziție decalata a pragului 27, urmare a construirii variantei
ocolitoare a municipiului A. (art. 304 pct. 8).
A aplicat greșit legea apreciind neîntemeiat ca in cauza nu poate fi reținuta fapta ilicita a
intimatelor -parate, ca recurenta n u a suferit niciun prejudiciu, neexistând legătura de cauzalitate intre
fapta si prejudiciu (art. 304 pct. 9).
Cererea reclamantei si cererea de intervenție in interes propriu au fost motivate pe
răspunderea civila delictuala, dar documentele aduse in sprijinul lor au fost diferite.
Argum entele deciziei de respingere a ambelor cereri refera însă numai la înscrisurile
reclamantei, reținând inexistenta vreunui raport juridic contractual sau delictual care sa justifice
obligarea paratelor la plata contravalorii relocării instalațiilor de bali zaj, deși recurenta intervenienta
nu a cerut contravaloarea relocării instalațiilor de balizaj, ci contravaloarea lucrării de balizaj ce
trebuia executata pe Aeroportul A. ca urmare a obiectivului varianta ocolitoare a Municipiului A.
impuse prin Avizul menționat emis de AACR, decizia nefiind, deci, motivata sub aspectul condițiilor
răspunderii civile delictuale in ce o privește .
Instanța de apel a interpretat greșit Avizul dat la 30 septembrie 2011 de A.A.C.R. prin care
aceasta autoritate a condiționat aprobarea realizării obiectivului de reinstalarea mijloacelor de
radionavigație aflate in proprietatea R. R. a informat Mini sterul Transporturilor si pe CNADNR
despre valoarea lucrărilor de relocare a echipamentelor, solicitând la rândul sau coordonate referitoare
la sursa de obținere a fondurilor financiare necesare realizării acestei investiții .
Întrucât restabilirea capacitații operaționale a Aeroportului A. se impunea de urgenta pentru
asigurarea siguranței traficului aerian, R. a fost nevoita sa suporte din bugetul propriu lucrările
de investiții privind relocarea echipamentelor ILS/DME GP si senzori ROMAWOS, lucrări
de investiții cauzate in exclusivit ate de lucrările efectuate de către intimatele parate la ruta ocolitoare
a municipiului A.
Recurenta intervenienta a dovedit condițiile răspunderii civile delictuale, atât prejudiciul,
fapta generatoare de prejudiciu constând in efectul negativ pe care lucrările de construire executate
de parate la ruta ocolitoare a municipiului A. le -au avut asupra capacitații operaționale si funcționale
a acestor echipamente, fiind afectate standardel e internaționale impuse funcționarii normale a
echipamentelor de radionavigație aeriana, cat si legătura de cauzalitate dintre fapta
ilicita si prejudiciu . Fata de documentele de la dosar este evidenta si culpa parate lor de a nu fi
observat indicii de funcționare tehnica si operaționala a echipamentelor de radionavigație postate pe
Aeroportul A., neglijenta care a determinat relocarea acestor echip amente cu consecința avansării
unor cheltuieli neprevăzute de către R.

29

In concluzie, recurenta a solicitat modificarea deciziei atacate in sensul respingerii apelului
declarat de parate.
Intimatele CNADNR si Departamentul pentru de Infrastructura si Investiții Străine
Parteneriat Public Privat si Promovarea Exporturilor (D.P.I.I.S) au depus întâmpinări cu privire la
recursurile declarate de recurenta -reclamanta si de intervenientul accesoriu, cu depășirea termenului
procedu ral de 5 zile, situație in care acestea sunt echivalente concluziilor scrise, prin care solicita
respingerea recursurilor si menținerea ca legala a deciziei atacate, dezvoltând o analiza a înscrisurilor
depuse de recurente in fata instanței de fond si precizând ca prin Hotărârea nr. 70 din 12 martie 2009
intervenientul a renunțat la condiționările impuse inițial , aspect care rezulta din probatoriul
administrat.
Au arătat intimatele ca prin adresa nr. 966 din 10 august 2006, SC Aeroportul A. SA si -a dat
acordul de principiu pentru realizarea autostrăzii condiționat însă de efectuarea din bugetul autostrăzii
a lucrărilor care sa refacă din punct de vedere operațional capacitatea aeroportului.
Condițiile pe care intimatele le enumera, susțin acestea, au fost aprobate prin hotărâre a
Consiliului Județean A., iar urmare a solicitării CNADNR SA, la data de 28 noiembrie 2008 Consiliul
Județean A. in calitate de proprietar al terenului a emis Hotărârea nr. 266 prin care a acordat Avizul
de principiu privind transferul u nei suprafețe de teren din domeniul public al județului A. in
domeniul public al Statului roman.
Au mai arătat intimate le ca in art. 2 al acestei hotărâri (neatacata pentru nelegalitate) s -a
prevăzut expres faptul ca hotărârea își produce efecte juridice numai in condițiile respectării cerințelor
din Anexa printre care si suportarea de către CNADNR SA a tuturor costurilor ocazionate pentru
înlăturarea efectelor negative asupra capacitații de operare a aeroportului, identificate in anexa .
Intimatele arata ca Hotărârea nr. 70 din 12 martie 2009 prin care s -a aprobat trecerea suprafeței de
teren de 43.214 mp din domeniul public al județului A. in domeniul public al Statului si administrarea
Ministerului Transporturilor – CNADNR – pentru realizarea investiției „Autostrada A. – T. – L.„ nu
mai stabilește , însă, condiții , fiind o hotărâre necondiționata .
Au arătat , de asemenea, ca nu exista o recunoaștere a obligației de plata din partea intimatelor,
aceasta fiind o simpla apărare a recurentelor, ca nu contesta ca sumele cheltuite nu ar fi fost necesare
si nu contesta valoarea contractului de furnizare, dar daca reclamanții urmăreau recuperarea sumelor,
apreciază ca puteau fi chemate in vreun mod la supravegherea procedurilor; ca investiția recurentelor
este rezultatul direct al realizării centurii ocolitoare a Municipiului A., dar obligativitatea decontării
acesteia nu revine societății intimate fiind doar structura prin care s -au derulat lucrările de centura.
Pretențiile formulate trebuiau rezolvate in cadrul contractului de concesiune încheiat intre reclamanta
si intervenientul accesoriu, contract fata de care intimatele au calitatea de terți. De altfel, prejudiciul
nu este cert, iar fapta ilicita nu exista, situație in care nu poate exista nici raport de cauzalitate nec esar
pentru ca art. 998 C. civ. sa fie aplicabil in speța .
Intimatele au depus întâmpinări si la recursul declarat de intervenienta in interes propriu, in
aceleași condiții temporale, prin care susțin ca motivele pe care aceasta le invoca in baza art. 304 pct.
7, 8 si 9 C. proc. civ. nu sunt întemeiate . Motivarea deciziei in ce privește aceasta recurenta, prin
aplicarea raționamentului mutatis mutandis subînțelege faptul ca motivarea avuta in vedere
de instanța de apel la pronunțarea soluți ei de respingere a cererii principale este aplicabila si cererii
formulata de aceasta intervenienta; ca avizele la care aceasta face referire nu au fost interpretate greșit ,
nefiind întemeiata nici critica greșitei înlăturări a răspunderii civile delictual e. Susțin intimatele ca
deși recurenta si -a întemeiat cererea de intervenție in interes propriu pe dispozițiile art. 1349 din Noul
Cod Civil, așa cum ele au arătat si in fata instanței de apel, aplicabile ii sunt dispozițiile din vechiul
Cod Civil, ca răspunderea civila delictuala presupune întrunirea celor patru elemente conform art.
998 din acest cod, pe care le evoca, si ca acestea nu sunt întrunite fata de recurenta,
neexistând prejudiciu si fapta ilicita, transferul terenului fiind făcut printr -un act normativ in apărarea
si realizarea interesului public si național , neexistând deci nici legătura de cauzalitate .

30

Ministerul Transporturilor a depus întâmpinare in termen prin care a invocat excepția lipsei
calității procesual pasive fata de art. 27 din O.U.G. nr. 96/2012 prin care CNADNR a trecut de sub
autoritatea Ministerului Transpo rturilor sub autoritatea Departamentului pentru Proiecte de
Infrastructura, Departament care, potrivit art. 3 din H.G. nr. 7/2013, exercita prerogativele dreptului
de proprietate publica a statului in domeniul proiectelor de infrastructura de interes național ,
coordonând realizarea acestor pr oiecte si exercitând in condițiile legii atribuțiile de expropriator.
Înalta Curte constata ca, astfel cum susține Ministerul Transporturilor in întâmpinarea sa, toate
aceste aspecte au fost avute in vedere de instanța de fond care a operat subrogarea procesuala,
Ministerul Transporturilor ne figurând ca parte in dispozitivul sentinței , situație fata de care excepția
invocata este neavenita, întâmpinare putând formula intimatii -parati , calitate pe care Ministerul nu o
mai justifica, astfel cum rezulta din dispozitivul sentinței .

Recursurile sunt fondate pentru considerentele care urmează .

Instanța de fond a fost investita cu următoarele cereri: o acțiune in pretenții promovata de
reclamanta SC Aeroportul A. SA la data de 30 mai 2012, cu o cerere in interesul reclamantei
formulata de Consiliul Județean A. si cu o cerere de intervenție in interes propriu formulata de R. in
cadrul procesului. Toate cererile cu care a fost investita instanța de fond au fost întemeiate pe
dispozițiile Noului Cod Civil, primele doua cereri pe dispozițiile art. 1469 alin. (2) si art. 1470 –
dispoziții care reglementează noțiunea plații si respectiv temeiul plații . Conform acest or
dispoziții , obligația se stinge prin plata atunci când prestația datorata este executata de buna voie,
plata constând in remiterea unei sume de bani sau, după caz, in executarea oricărei alte prestații care
constituie obiectul însuși al obligației . Orice plata presupune o datorie .
Cea de -a treia cerere, cererea de intervenție in interes propriu, a fost întemeiata pe dispozițiile
art. 1349 C. civ. care reglementează răspunderea civila delictuala prin cele 4 alineate ale sale.
Sentința instanței de fond a reținut ca temei al obligațiilor de plata răspunderea civila
delictuala, constatând , fata de probatoriul administrat, poziția injusta a paratei de a nu
onora obligația de reparare a prejudiciului cert pe care si l -a asumat, conduita pe care o
califica drept „delictuoasa„ sub incidenta art. 998 C. civ.
A reținut instanța de fond, in sens contrar, buna -credința a reclamantei si intervenientului
accesoriu in finalizarea acțiunii de transfer a proprietății suprafeței de teren necesara construirii
autostrăzii din domeniul public al județului in domeniul public al statului, întemeiata pe credința ca
lucrările aferente necesare refacerii capacitații operaționale a aeroportului vor fi finalizate din bugetul
autostrăzii ; ca paratele nu au dat curs cererii de alocare a s umelor aferente, situație in care lucrările
necesare au demarat pe cheltuiala proprie, înlăturând apărarea paratei CNADNR ca nu ar mai avea
nicio obligație de reparare a prejudiciului fata de faptul ca in prezent proprietatea terenului ii aparține ,
fiind in domeniul public al statului (supra nr. 5 -7 ).
Aceasta sentința a fost atacata cu apel de către parate. (supra nr. 8).
Criticile pe fond la adresa sentinței nu vizează natura răspunderii obligației de plata,
identificata ca fiind răspun derea civila delictuala sub incidenta art. 998 C. civ., nici chiar fata de
intervenienta in interes propriu, motivele de apel precizate prin concluzii scrise făcând referire la
temeiul cererii de intervenție in interes propriu , art. 1349 din Noul Cod civil raportat la faptul ca in
opinia lor litigiul fata d e aceasta intervenienta este comercial, calificare pe care, susțin apelantele,
greșit sentința nu o retine. Motiv ele de apel vizează interpretarea data documentelor si înscrisurilor
de la dosar, susținând apelantele ca nu au recunoscut o obligație de plata, condiția plații fiind stabilita
de emitenții avizului, respectiv acordului pe care l -au solicitat, in documentele de acordare a acestora,
condiții ramase fără actualitate prin trecerea terenului in proprietatea public a a statului. (supra nr. 8).

Prin concluziile scrise depuse in acest dosar de recurs, cum rezulta si din evocarea lor (supra.

31
34-35), susținerea intimatelor este in sensul realității conținutului documentelor pe care instanța de
fond le -a avut in vedere cu privire la obligația de plata in soluționa rea pricinii, dar nuanțat , in sensul
ca prin adoptarea de către intervenientul accesoriu Consiliul Județean A. a Hotărârii de Consiliu nr.
70 din 12 martie 2009, acesta a aprobat necondiționat transferul terenului in speța , nemaisubzistand
condiționările , inclusiv de plata a lucrărilor , care au existat prin Hotărârea nr. 266/2008 prin care
intervenientul accesoriui si-a dat acordul de principiu asupra transferului.
Înalta Curte constata, in primul rând, ca instanța de apel a încălcat limitele devoluțiunii ,
critica adusa de recurenta -reclamanta sub acest aspect, al încălcării art. 294 alin. (1) C. proc. civ. in
ce o privește , fiind întemeiata .
Decizia atacata pune in discuție la modul dubitativ temeiul răspunderii civile delictuale reținut
de sentința , pe care apelanții însă nu l-au criticat ca fiind art. 998 C. civ., ci l -au con firmat
prin concluziile scrise din apel si prin concluziile depuse la dosarul de recurs ca susținut si in raport
cu cererea principala si fata de cererea de intervenție in interes propriu. Concluzia la care
ajunge instanța de apel cu privire la toate cererile cu care a fost investita instan ța de fond este însă a
inexistentei vreunui raport juridic, (supra nr. 9 -12) a niciunui temei juridic, nici răspundere
contractuala, nici răspundere delictuala, motivând ca interesul construirii autostrăzii este
un interes public, național , reprezentând punerea in opera a unui proiect aprobat de Guvernul
României pe terenul proprietate publica a Statului roman.
Acest argument al deciziei ar putea echivala, cel mult, cu o cauza de exonerare de răspundere
si nicidecum de inexiste nta a oricărui raport juridic, deoarece ceea ce reclamanții reclama este
nerespectarea obligațiilor asumate anterior transferului, in a căror îndeplinire s-au încrezut , cum
corect retine sentința , cu buna -credința , in caz contrar acordurile pe care paratel e le-au solicitat si
avizele de care au avut nevoie din partea reclamantelor pentru realizarea autostrăzii – proiect
guvernamental – nu s-ar mai fi dat. De altfel, ceea ce in mod real juridic intimatele au criticat
in apel este greșita interpretare a documentelor pe care instanța de fond si -a întemeiat sentința de
angajare a răspunderii , nu inexistenta oricărui raport juridic, o astfel de susținere nefiind făcută de
acestea nici in fata instanței de recurs.
In al doilea rând, decizia at acata ajunge la o concluzie discriminatorie pe care nici vechiul cod
civil si nici cel nou nu o prevede: lipsa ab initio a oricărui raport juridic contractual sau delictual, a
oricărei răspunderi când se pune in opera, precum in cazul de fata, un proiect guvernamental.
Desigur, după o astfel de concluzie cu efect ultimativ, analiza elementelor răspunderii
delictuale este o concretizare a contrarietății considerentelor deciziei, aspect care justifica temeinicia
motivului de recurs încadrat in ipoteza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de către recurenta -reclamanta si de
recurent a intervenienta in interes propriu.
Poziționarea intimatelor prin întâmpinările /concluziile scrise depuse in acest dosar de recurs
confirma, însă, existenta elementelor răspunderii civile delictuale pe care hotărârea instanței de fond
o retine.
Astfel, intimatele nu contesta sumele cheltuite de reclamante pentru refacerea capacitații
operaționale a aeroportului si nici valoarea contractului de furnizare, deci prejudiciul, nici ca investiți a
este rezultatul direct al realizării centurii ocolitoare a Municipiului A., legătura cauzala dintre fapta
si prejudiciu pe care o afirma, dar arata ca obligativitatea acoperirii acestu ia nu le revine, fiind doar
structuri prin care s -au derulat lucrările la centura ocolitoare.
Ori având in vedere ca in aceasta calitate de structuri autorizate au solicitat avize si acorduri
necesare demarării proiectului autostrada, ca nu s -au împotrivi t condițiilor cerute de emitenți , nici
condiției de suportare a consecințelor negativ patrimoniale ale realizării autostrăzii din bugetul
acesteia, distinct menționata , ci le -au acceptat, ca transferul proprietății terenului nu are efectul
curățării de obligațiile pecuniare care l -au făcut posibil, ci al onorarii lor, ca avansarea sumelor de
către reclamante nu înseamnă acoperirea prejudiciului si ca existenta unui contract de concesiune cu
obiect specific este fără relevanta in analiza raporturilor dintre parți, se constata ca instanța de fond,
spre deosebire de instanța de apel, a dat o interpretare corecta actelor juridice reprezentate de Acordul

32
de principiu nr. 966/2006 emis de Aeroportul A. si acceptării condițiilor pe care acesta le cuprinde de
către CNADNR prin înscrisul nr. 93/04.03.2009, sub aspectul confirmării obligației de plata .
Aceasta hotărâre a interpretat corect si solicitarea de către aeroportul reclamant a acordului
intervenientei in interes propriu R. pentru reconfigurarea balizajului aeroportuar pe direcția 27 si
avizarea lui către AACR din 30.05.2011, acordul R. cu privire la reconfigurarea solicitata din
16.09.2011 si avizul A.A.C.R. din 25.10.2011, precum si notificarea Ministerului Transporturilor si
CNADNR, a paratelor, de către R. cu lucrările pe care i le -a solicitat aeroportul ca necesare, prin
punerea in opera a proiectului autostrada in scopul asigurării capacitații de operare pe Aeroportul A.
si valoarea acestora, din 09.12.2011. Instanța de recurs găsește , astfel, întemeiat si motivul de recurs
încadrat in art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenta -reclamanta si de recurenta intervenienta
in interes propriu.
Înalta Curte constata decizia nelegala si din perspectiva motivului de nelegalitate încadrat in
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de toți recurenții , sub aspectul neaplicării prevederilor art. 1349
alin. (1) din noul Cod civil.
Inițial , raporturil e juridice dintre parți s-au derulat in limite convenționale : oferta/acceptare.
Conduita paratelor a devenit „delictuoasa„ transformând raportul convențional întrunul delictual la
momentul la care a existat certitudinea refuzului de acoperire a prejudiciului suferit de societățile
comerciale in propriul lor patrimoniu ca efect si consecința directa a construirii autostrăzii , in speța ,
prin notificarea adresata de CNADNR reclamantei SC Aeroportul A. SA, Consiliului Județean si
A.A.C.R. din 23 noiembrie 2011 prin care le impune ca in termen de 5 zile sa dezafecteze terenul
trecut in proprietatea publica a statului de construcții si instalații , ca urmare a limit ării capacitații
operaționale si prin care le atenționează ca obstrucționarea proprietarului in executarea lucrărilor
de interes public național constituie un abuz si ca vor formula plângeri penale împotriva persoanelor
ce se fac vinovate, atenționare care, in raport de data notificării , este sub incidenta Noului Cod civil.
Potrivit dispozițiilor art. 1349 alin. (1) din Noul Cod civil, „Orice persoana are îndatorirea sa
respecte regulile de conduita pe care legea sau obiceiul locului le impune si sa nu aducă atingere, prin
acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane„. Noua
reglementare a răspunderii civile delictuale, spre deosebire de vechea reglementare conținuta de art.
998 C. civ., astfel cum rezulta din definiția reprodusa pe care o conține art. 1349 alin. (1), nu mai
condiționează explicit angajarea răspunderii civile de culpa, de greșeala autorului, limitând -se la
constatarea existentei unei încălcări prin acțiune ori inacțiune a drepturilor, dar si a intereselor
legitime ale altor persoane, alineatul 2 dispunând : „Cel care, având discernământ , încalcă aceasta
îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sa le repar e integral.„
Drept urmare, daca instanța de apel ar fi făcut aplicarea dispozițiilor art. 1349 din noul Cod
civil in contextul in care apelan ții-pârâți nu au contestat natura răspunderii , ca prejudiciul reclamat
este consecința construirii autostrăzii , inițiativa si acțiune a paratelor, soluția , si din aceasta
perspectiva, ar fi fost de respingere a apelurilor, nu de admitere a lor.
Înalta Curte a admis, in consecința , recursurile declarate pentru considerentele si temeiurile
de drept ate si a modificat decizia atacata in sensul ca a respins apelurile declarate de parate. A
menținut , astfel, sentința apelata cu amendamentul ca răspunderea civila delictuala pe care aceasta o
retine se încadrează in dispozițiile art. 1349 alin. (1) si (2) din Noul Cod civil.
In baza art. 274 C. proc. civ. au fost obligați intimații C.N.A.D.N.R. prin Direcția Regionala
de Drumuri si Poduri T. si Guvernul României Departamentul pentru Proiecte
de Infrastructura si Investiții Străine la plata sumei de 16.761 lei cheltuieli de judecata reprezentând
taxe judiciare de timbru către recurenta -reclamanta SC Aeroportul SA si la 5.477 lei cu același titlu
către recurenta intervenienta R.A. Administrația Romana a Serviciilor de Trafic Aerian. ”98

98 A se vedea :
http://www.euroavocatura.ro/jurisprudenta/3242/Actiune_in_raspundere_civila_delictuala_
_Noul_Cod_civil

33

Ca și concluzie susțin hotărârea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care consi deră
că pârâții C.N.A.D.R nu și -au îndeplinit obligațiile pecuniare față de reclamantă SC Aeroportul. SA
ARAD. Deși inițial a existat un litigiu comercial conform declarațiilor pârâtelor, Înalta Curte de
Casație și Justiție precizează că este un litigiu de lictual. În momentul în care pârâtele au refuzat
repararea prejudiciului atunci a intervenit răspunderea delictuală. Important de menționat este faptul
ca momentul nou de naștere a litigiului delictual se află sub imperiul noului cod civil.
Deranjant este faptul ca Curtea de Apel Timișoara a admis apelul pârâtelor invocând faptul că
nu sexistă un raport juridic. Înalta Curte de Casație și Justiție precizează că există un interes public
național, în speța de fată cea a construcției unei autostrăzi . Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a
motivat decizia precizând condițiile răspunderii civile delictuale: fapta prejudiciată care rezultă din
faptul că este limitat accesul de folosință aș aeroportului; prejudiciul sunt sumele de bani pe care
reclamanta tr ebuia să le primească de la pârâte; iar raportul de cauzalitate constă în investiția în ceea
ce privește realizarea autostrăzii.
Pârâtele susțin faptul că ele nu sunt răspunzătoare de acoperirea prejudiciului dar acestea au
cerut avizele, acordurile pentr u a primi autorizație de a începe la lucrările necesare pentru construirea
centurii ocolitoare care face legătura cu autostrada.
O altă situație este cea a prejudiciului deja reparat prin care pârâtele nu vor să îl achite
deoarece aeroportul Arad a începu t pe bani proprii renovarea acestuia. Cu toate acestea pârâtele
trebuie să își îndeplinească obligație de a plăti dar conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție
să repare integral prejudiciul cauzat.

34
Concluzii

Răspunderea delictuală pentru fapta proprie este e temă vastă, cu multe reglementări noi în
actualul cod civil . Această răspundere nu se regăsește întru -un contract deoarece este delictuală sau
extra contractuală , adică provine din exterior. Răspunderea de lictuală face referire la respectarea
regulilor de conduită pe care legea sau obiceiul locului. Constă atât într -o acțiune dar și inacțiune prin
care ar putea aduce atingere unor drepturi sau interese legitime ale persoanelor.
Astfel, persoana care cauzea ză un prejudiciu este obligat să îl repare în întregime dacă se face
vinovat. Persoana care a cauzat alteia prejudiciu este obligată să îl repare.
Pentru existența răspunderii delictuale trebuie avute în vedere cele patru condiții: prejudiciul,
fapta ilicită, vinovăția și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
În ceea ce privește existenta prejudiciului este foarte important deoarece inexistența lui nu
produce o faptă ilicită. Astfel, nu avem o răspundere delictuală. De reținut este f aptul că prejudiciile
sunt grupate în mai multe categorii: patrimoniale, care au valoare economică; nepatrimoniale sau
daune morale care constau în dureri psihice, aceste nu pot fi evaluate în bani . Dar întâlnim în
clasificarea modernă și prejudicii corpor ale care se referă la prejudicii cauzate vieții persoanei
prejudiciate. Pentru a putea fi reparat prejudiciul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
certitudinea, direct, personal, să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept sau interes legitim al
persoanei prejudiciabile. Certitudinea este simplă de demonstrat deoarece dacă existența lui este
sigură și neândoielnică suntem în prezența unui prej udiciu cert. Și prejudiciile viitoare sunt
considerate tot certe dar nu în toate cazurile doar atunci când întinderea lor este certă. Caracterul
direct trebuie să fie un punct de legătură între fapta ilicită și prejudiciu, având caracter obiectiv.
Caracter ul personal s e referă doar la persoana care suferit prejudiciul și are dreptul de a pretinde
repararea lui. Prejudiciul să fie realizat prin încălcarea sau atingerea unui drept sau interes legitim
adică dă naștere unui raport juridic de răs pundere civilă.
Fapta ilicită reprezintă acele norme imperative încălcate de către om prin acțiunile sau
inacțiunile sale care sunt contrare legii. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt
următoarele: legitima apărare, starea de necesitate, săvârșirea fapt ei în îndeplinirea unei activități
primite ca ordin de la superior; săvârșirea faptei în exercitarea normală și consimțământul victimei.
Legitima apărare poate fi definită ca fiind acel mod de înlătura un atac în ceea ce privește persoana
sa sau a altei pe rsoane ori drepturi generale. Pentru a fi în prezența unei legitime apărări trebuie să
existe următoarele condiții: să existe un atac material, imediat și injust, atacul să creeze un pericol
pentru persoana sa sau altei persoane, să se stabilească o propor ționalitate între apărare și cât de grav
este atacul. Starea de necesitate înlătură caracterul ilicit al faptei , adică înlătură infracțiunea . Starea
de necesitate trebuie să îndeplinească la rândul ei următoarele condiții: pericolul să fie iminent,
pericol ul să amenințe viața, in tegritatea corporală, pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod, să fie
săvârșită o faptă stabilită de legea penală și urmările faptei să nu fie mai grave decât s -ar fi produs
fără intervenția acesteia. În ceea ce privește ordin ul de la superior este întâlnit în două situații. În
prima situație este când se ține cont de ordinul dat de acesta și se înlătură răspunderea delictuală. Iar
cea de a doua situație este atunci când este săvârșită cu îndeplinirea unor obligații legale cum ar fi
stingerea unui incendiu. În acest caz nu se așteaptă un ordin de la superior deoarece în cele mai multe
cazuri este prea târziu. Săvârșirea unei fapte prejudiciabile în exercitarea unui drept subiectiv se referă
la faptul că cel care cauzează un prej udiciu nu este obligat să îl repare doar în cazul în care este folosit
în mod abuziv. Condiția este ca acest drept subiectiv să fie folosit prin exercițiul dreptului său.
Consimțământul înlătură răspunderea civilă delictuală.
Raportul de cauzalitate este o condiție e sențială în stabilirea răspunder i delictuale. În cazul în
care nu se poate stabili raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu atunci nu poate interveni
răspunderea delictuală. Această legătură dintre prejudiciu și faptă ilicită s unt elementele esențiale de
care are nevoie răspunderea delictuală să acționeze. Întâlnim cauze care înlătură raportul de
cauzalitate cum ar fi: forța majoră, cazul fortuit, fapta victimei și a alte i persoane. Forța majoră este

35
un eveniment extern, ce nu ț ine de voința omului. Această forța majoră are următoarele trăsături:
exterior, imprevizibil , invincibil și inevitabil. Este exterior deoarece nu ține de voința omului, acesta
nu poate face nimic să fie înlăturat. Imprevizibilitatea se referă la faptul că nu putea fi prevăzută de
către cel care a săvârșit fapta ilicită. Invincibilitatea și inevitabilitatea trebuie să fie absolute dar nu în
toate cazurile este necesară. Cazul fortuit nu poate fi prevăzut sau împiedicat . Acesta este peste
puterile unui om dil igent și prudent. În ceea ce privește fapta victimei și a unei terțe persoane dacă
sunt întrunite cu condițiile cazului fortuit atunci răspunderea delictuală este înlăturată.
Vinovăția este și ea o condiție esențială în aplicarea răspunderi delictuale. Tr ebuie să existe o
legătură între vinovăția persoanei și prejudiciu. Vinovăția este de doua feluri: intenție și culpă. În
cazul intenției care este directă și indirectă este atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale,
urmărește producerea lui. I ntenț ia indirectă este atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale
și chiar dacă nu urmărește acceptă posibilitatea să se producă. Culpa la rândul ei este de două feluri:
cu prevedere și fără prevedere. Culpa cu prevedere sau imprudență , făptuit orul prevede rezultatul
faptei sale pe care nu -l acceptă gândindu -se că nu se va produce. Culpa fără prevedere sau neglijență
există când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale deși trebuia să prevadă.
În ceea ce privește persoana juridică de a răspunde pentru fapta proprie situația este
următoarea: organele sau administrația este cea care răspunde pentru faptel e ilicite săvârșite conform
funcției fiecărei organe. Există trei condiții care trebuiesc dove dite: prejudiciul, fapta ilicită a
organului de conducere și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Condiția specială
care nu se regăsește la persoanele fizice este la faptul ilicit care trebuie să fie realizat de către organul
de cond ucere sau alte organe care alcătuiesc persoana juridică. În cazul în care un organ conține mai
multe persoane acestea răspund în mod egal fiecare pentru fapta sa.
Așadar răspunderea civilă delictuală sau extra contractuală este de maximă importanță pentru
persoanele fizice deoarece chiar daca nu avem o răspundere contractuală tot trebuie să respectăm
regulile de conduită, ordinea locului. Și să nu încălcăm anumite drepturi ale altor persoane prin
acțiunile sau inacțiunile n oastre.

36
Bibliografie

1.Codul civil român
2.Elinescu M. „ Răspunderea civilă delictuală ”, Ed. Academiei, București 2012.

3.Honore A.M., „ International Encyclopedia of Comparative Law ” vol.XI, cap.VII, nr.19.

4.Marteau P., „ În teza de doctorat La notion de causalite dans la responsabilite civile ”, Aix -en-
Provence, în 1913.
5.Mureșan M., „ Dicționar de drept civ il”, Ed. Cordial Lex, Cluj -Napoca 2009.

6.Neculescu S., „ Observații critice în leg ătură cu reglementarea reparării prejudiciilor morale în
noul Cod civil român ” în revista Dreptul nr.5/2010

7.Pop L. „ Reglementările noului Cod civil cu privire la repararea prejudiciului în cazul
răspunderii delictuale ”, în revista Dreptul nr.6/2010.

8.Pop L., „ Tabloul general al răspunderii civile în textele noului Cod civil ”, Revista română de
drept privat, nr. 1/2010.
9.Pop L., „ Tratat de drept civil. Obligațiile vol. II, Contractul ”, Ed. Universul juridic, București
200 9.

10.Pop L. Popa I.F., Vidu S.I., „ Tratat elementar de drept civil. Obligațiile ”, Ed. Universul Juridic,
București 2012.
11.Urs I., „ Repararea daunelor morale ”, Ed. Lumina Lex, Bucure¿ti 2001.

12.Vasilescu P., „ Drept civil. Obligațiile” , Ed. Hamangiu, București 2012.

13.Veress E., „ Drept civil Teoria generală a obligațiilor ”, Ed. C.H. Beck, București 2015.

14.http://www.euroavocatura.ro/jurisprudenta/3242/Actiune_in_raspundere_civila_delictua
la__Noul_Cod_civil