Disertatie Iulie 2019 [307261]
UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAȘI
FACULTATEA DE ISTORIE
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Coordonator Candidat: [anonimizat]. Univ. Dr. [anonimizat]
2019
UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAȘI
FACULTATEA DE ISTORIE
Spațiul concentraționar din România comunistă.
Studii de caz: Radu Bercea și Gheorghe Bucur
Coordonator Candidat: [anonimizat]. Univ. Dr. [anonimizat]
2019
Introducere
Această teză reprezintă o analiză comparativă a [anonimizat], cu o aplecare asupra percepției acestora asupra propriului trecut. [anonimizat]. Represiunea a implementat frică, a [anonimizat] a [anonimizat], prin acestea s-a dezvoltat regimul concentraționar.
Pentru a fi o cercetare completă și bine structurată am analizat două tipuri de surse. [anonimizat], Radu Bercea și Gheorghe Bucur. [anonimizat] o bază de documente din Arhiva C.N.S.A.S. Așadar, analiza temei alese a [anonimizat] o argumentație istorică mult mai onestă și mai complexă.
Adevărul istoric trebuie să îmbine și perspective diferite asupra aceluiași subiect. Pentru o [anonimizat] C.N.S.A.S. m-a ajutat să compar anumite aspecte și să le interpretez ținând cont și de percepția personală. În regimul comunist jurnalele care reflectă impresii personale și de natură asupra unor fenomene erau cenzurate. În perioada 1948-1964 au fost folosite o [anonimizat]. După 1989, această memorie colectivă a început să fie cunoscută reprezentând un subiect sensibil și de mare importanță.
Cu ajutorul memoriilor, a documentelor de arhivă și a interviurilor, memoria colectivă care aparținea unei lumi condamnate la tăcere a reușit să fie reconstituită. Autorii care au adus contribuții serioase sunt: Hossu-[anonimizat], Katharina Kilzer și Cosmin Budeancă. [anonimizat] „Memoria ca formă de justiție”, pentru că reflectă o imagine a realității din spațiul concentraționar din România în perioadă comunistă. A fost un popor rezistent care nu s-a [anonimizat] a îndurat orice formă de tortură doar pentru a apăra valorile și credința acestei țări. „Istoria, [anonimizat]”.
[anonimizat]-am realizat pe 1 decembrie 2017, [anonimizat], acesta fiind și noutatea acestui subiect. Istoria orală este conceptul metodologic care face referire la istoria recentă și constituie raportul dintre „istorie și memorie”. Ne-am axat pe interpretarea interviurilor și a documentelor, [anonimizat], [anonimizat], eliberarea, reintegrarea lor în societate, reîntoarcerea la studii și obținerea unui loc de muncă. Cei eliberați din închisoare rămâneau în atenția autorităților, prin acțiuni de filaj. „Erau eliberați dintr-o închisoare mai mare și intrau într-una mai mică”, afirmă Gheorghe Bucur. Cei care reprezentau un pericol la adresa statului erau trimiși cu domiciliu forțat, fiind verificați săptămânal de Securitate și chemați la M.A.I. pentru a fi înregistrați.
Această teză este structurată pe trei capitole. Primul capitol al lucrării, numit Represiunea în România comunistă, se axează pe literatura de specialitate pentru a evidenția semnificația violenței în regimul comunist, natura formelor de represiune și modificările treptate aduse legislației cu caracter represiv.
Cel de-al doilea capitol, Cazul lui Bercea Radu-Dionisie, reprezintă analiza comparativă a celor două tipuri de surse. În primul rând, dosarele informative și penale comparate cu interviurile pe care le-am realizat, care au ajutat la scrierea unor pagini de istorie recentă. Analiza nu poate fi completă, fără a studia și dosarele foștilor deținuți întocmite de Securitate. Prin intermediul interviurilor ne facem o imagine generală, dar
nu complexă. Intervievații nu povestesc toată experiența lor, fie de teamă, fie pentru faptul că, după eliberare au colaborat cu Securitatea. Istoria și memoria sunt două modalități fundamentale prin care ne raportăm la trecut. Supraviețuitorii închisorilor comuniste sunt subiectivi în dezvăluirea adevărului istoric și acest fapt este explicabil.
Ultimul capitol face referire la cel de-al doilea deținut politic, și anume, Cazul lui Bucur Gheorghe. De asemenea, acest capitol reflectă analiza interpretată a documentelor din dosarul de arhivă, iar unde este cazul sunt menționate atât pasaje din interviu, cât și din memorii. Folosind stilul semistructurat, am pornit de la o serie de întrebări cu privire la motivul arestării, locurile de detenție, ce i-a marcat în închisoare, dacă și-au iertat torționarii și ce s-a întâmplat după eliberare.
Au purtat ani la rând, stigmatul de „contrarevoluționari” sau „dușmani ai poporului”, iar după eliberare cel de „fost deținut politic”. Regimul dorea crearea unui „om nou”, pe care au reușit să-l dezumanizeze. Închisorile comuniste le-au oferit un mediu violent, prin bătaie, sete, frig, foame, singurătate, schingiuri și umilință. Aceasta din urmă i-a distrus sufletește și au ajuns să nu mai creadă în nimeni și în nimic.
În opinia Anei Blandiana, astăzi se scrie istorie din perspectiva foștilor deținuți: „Am avut impresia că toate acele momente grele prin care am trecut au fost benefice deoarece acestea s-au transformat în materie primă pentru scris. Cu cât sufeream mai mult, cu atât aveam mai multe de povestit”. Însă, toată această experiență de detenție ajută astăzi la scrierea unor pagini de istorie recentă.
Cu ajutorul interviurilor am descoperit visul lor din tinerețe, ce doreau să se întâmple și ce-ar fi fost „dacă”. Foștii deținuți politici regretă că la eliberare nu și-au mai găsit părinții în viață. Acești oameni aparțin unei perioade, unde cuvântul rostit într-un spațiu nepotrivit ducea la condamnare. În ultima perioadă se pune accent pe istoria recentă și i se acordă mai multă atenție, în încercarea de a reconstitui adevărul istoric.
În cei 30 de ani de la prăbușirea comunismului în România, memoria și istoria acestui regim, au trecut prin diverse fenomene precum: uitare și victimizare. În mentalul colectiv, istoria este „o sinteză între real și imaginar”. Pierre Nora definea „memoria colectivă” ca fiind: „amintirile, conștiente sau nu, ale unei experiențe trăite sau mistificate de către o colectivitate, care fac parte integrantă din identitatea unei comunități. Memoria colectivă este o memorie activă, întreținută de istoriografie”. Cartea a devenit o dovadă incriminatorie, potrivită pentru a acuza un sistem care a atentat la identitatea individului, și a poporului.
Sub raport metodologic, mărturisirea se delimitează la câteva trăsături. În momentul mărturisirii, persoana intervievată are mai multe scopuri. Mai întâi, fiind victimă a regimului și martor la cele petrecute atunci, iar apoi, relatează experiența sa din perioada condamnării.
Foștii deținuți politici trebuie să relateze experiența din spațiul concentraționar, pentru că este o obligație morală față de suferința pe care au îndurat-o în comunism. Aurel State evocă testamentul deținuților politici: „Cel care va supraviețui și viitorului neștiut și se va întoarce acasă, să spună oricum, chiar gângav, ceea ce pământul tace! E mesajul lor, oricât de spălăcit și trunchiat ar fi mijlocit!”.
Capitolul I-Represiunea în România comunistă
1.1 Securitatea
Securitatea a fost înființată pe 30 august 1948 și constituie „maturizarea represiunii ca armă politică”, impusă de regimul comunist. Directorul Securității era Gheorghe Pintilie. Partidul comunist dorea „un aparat de supraveghere și represiune cât mai eficient”.
Securitatea a fost văzută ca fiind „țapul ispășitor”. Închisorile comuniste nu aparțineau Securității, ci erau o ramură a Direcției Generale a Penitenciarelor, aparținând Ministerului de Interne. Abia în 1952, când Alexandru Drăghici a preluat comanda Ministerului de Interne, cele două direcții erau sub aceeași comandă. Acestea colaborau, dar fiecare funcționa după propriile principii. Securitatea și închisorile, colaborau prin Serviciul de Contrainformații.
Securitatea era organizată în 10 direcții: Direcția I (informații externe), Direcția a II-a (contraspionaj), „Direcția a III-a (Contrainformații în penitenciare), Direcția a IV-a (Contrainformații), Direcția a V-a (Cercetări penale), Direcția a VI-a (Protecția ministerelor), Direcția a VII-a (Tehnică) , Direcția a VIII-a (Cadre), Direcția a IX-a (Secția politică a PMR), Direcția a X-a (Administrativă)”.
Înființarea Securității nu a fost doar o metodă de apărare în fața societății violente, ci punea bazele unei consolidări a regimului. România comunistă era destul de aptă și puternică, pentru a îndepărta organele vechi de informații.
Securitatea a fost pilonul de susținere al regimului comunist în sistemul de represiune, fiind numită în literatura de specialitate „tăiș al sabiei” sau „braț înarmat”.
Din 1948, partidul comunist avea controlul asupra societății, nu mai avea nici un adversar și dorea să construiască o societate perfectă prin transformarea unor valori, credințe și crearea unui „om nou”. Termenul de „dușman al poporului” a constituit elementul central, în anii 1950-1960. În 1950, a fost dat „ordinul 100”, de către Gheorghe Pintilie, iar cei care „exercitau manifestări tedențioase la adresa regimului, ascultau posturile de radio interzise, aduceau injurii conducerii și conducătorului” erau considerați „dușmani ai poporului”.
Securitatea a evoluat în decursul a patru perioade. În primul rând, perioada 1948-1958 este o perioadă de stabilizare, în care s-a confruntat cu așa numiții „dușmani ai poporului”. În al doilea rând, în anii 1958-1968 s-au retras trupele sovietice de pe teritoriul țării și se înființează Consiliul Securității Statului, pe 3 aprilie 1968 fiind sub controlul partidului. Președintele C.S.S. era Ion Stănescu. Mai târziu, are loc o schimbare destul de importantă, fiind demis din funcție, Alexandru Drăghici. Între 1968-1978, instituția dorea să cunoască o modernizare. În această perioadă au luat sfârșit conflictele dintre Securitate și partid, pentru a obține o „birocratizare a structurilor operative”.
În iulie 1978, Ion Mihai Pacepa pleacă. Acesta a fost lovitura de grație pentru Nicolae Ceaușescu, care l-a afectat pe plan internațional, deoarece informațiile furnizate de Pacepa au creat neliniște în rândul partenerilor României. Din 1959, Pacepa era șef al spionajului industrial românesc, fiind instruit de un consilier sovietic. Din 1972, direcția de spionaj se numea „Departamentului de Informații Externe”. Ghe. Nicolae Doicaru a fost numit consilierul lui Ceaușescu pentru problemele securității internaționale. În cartea Orizonturi roșii, Pacepa a dezvăluit anumite aspecte, care l-au deranjat pe Ceaușescu, pentru că i-a distrus intenția pe care acesta o avea, „ca posibil succesor al lui Tito, în calitate de purtător de cuvânt al țărilor nealiniate”, scoțând la iveală o posibilă participare a acestuia la crimă, șantaj și răpiri. Plecarea lui Pacepa a fost rezultatul Securității, pentru că l-au identificat, ca fiind cel care furniza informații la Agenția Centrală de Informații.
În ultima perioadă, 1978-1989 se revenea la supravegherea și siguranța națională a activităților. De-a lungul activității, Securitatea a fost reorganizată de multe ori. „Direcția Generală a Securității Poporului”, devine în 1952 „Direcția Generală a Securității Statului”.
D.G.S.P. avea două direcții: informații externe și contraspionaj. Prin aceste două direcții, se pun bazele ideologice ale regimului comunist. Organizarea Securității s-a confruntat cu probleme, pentru că partidul era interesat de măsurile represive. În perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Securitatea a avut un rol decisiv în eliminarea opoziției.
Are loc o schimbare fundamentală a instituției pentru că aceasta putea ușor să devină o armă al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Biroul Politic dorea ca instituția să fie reorganizată într-un „Departament al Securității”. În 1957, această măsură a fost imposibil de realizat, pentru că Gheorghiu-Dej nu era de acord. Astfel, pe 6 martie 1957 a avut loc o ședință a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în urma căruia se dorea înființarea acestui „Departament al Securității”. Cu toate acestea, existau în continuare păreri contradictorii din partea lui Emil Bodnăraș și a lui Nicolae Ceaușescu care nu erau de acord cu această reorganizare.
Nicolae Ceaușescu a decis în 1967 înființarea „Departamentului Securității Statului”, acest Departament era condus de Consiliul Securității Statului și constituia „răspunderea directă a Securității față de partid”.
În perioada lui Ceaușescu, instituția Securității a funcționat separat de M.A.I. până în 1972, când Plenara C.C. al P.C.R. a reunit organele Securității cu cele ale Miliției. Scopul fiind de „controlare a activității Securității și înlăturarea acțiunilor acesteia”. Securitatea era separată de Miliție și singurele puncte comune erau din punct de vedere financiar și administrativ.
În 1971, într-un raport trimis lui Nicolae Ceaușescu, președintele C.S.S. avea o variantă: „C.S.S. să fie subordonat direcției pentru pașapoarte și controlul trecerii frontierei”. Se putea obține viza, dar după un strict proces de verificare. În 1972 s-a înființat Ministerul de Interne, prin contopirea C.S.S. și M.A.I.. În cei 40 de ani de funcționare, Securitatea a cunoscut o serie de reorganizări, fiind principala armă a regimului comunist.
Un palier important al Securității îl reprezintă direcția de filaj. Direcția „F” avea scopul de a urmări pe cei care acționau împotriva regimului comunist, identificarea persoanelor ce țineau legătura cu cei filați de Securitate, precum și diversele locuri conspirative. Acești colaboratori erau oamenii sistemului, dar la rândul lor erau verificați de alte surse. Colaboratorii se îmbrăcau în funcție de zona unde erau trimiși, nu mergeau îmbrăcați foarte colorat pentru a nu ieși în evidență. La sfârșitul zilei, redactau un raport în legătură cu persoana filată. Unele persoane au devenit colaboratori ai Securității, fie de bunăvoie, fie prin constrângere.
„Rețeaua informativă” a fost principalul mijloc de control, prin care Securitatea avea sub strictă supraveghere elementele suspecte. Recrutarea informatorilor a fost un proces important în extinderea și evoluția muncii informative. Spre exemplu, foștii deținuți politici erau filați săptămânal pentru a se urmări dacă își respectă angajamentul pe care și l-au asumat. După eliberare, unii au ales să informeze Securitatea și au fost recrutați ca informatori. În cazul fostului deținut politic Radu Bercea, acesta a informat benevol Securitatea și aceasta s-a gândit că le-ar fi util în munca informativă și i-au oferit șansa de colaborare.
În cele din urmă, Bercea a acceptat, a fost instruit și a primit directive în ceea ce privește colectarea informațiilor, transmiterea și păstrarea legăturii. În 1987 a fost recrutat ca informator al Securității. A semnat angajamentul scris, primind numele conspirativ „Buta Ioan”. Prin acest angajament, persoana recrutată îți dădea acordul de colaborare pentru munca informativă a Securității. Cel care devenea colaborator era numit în declarații „sursă”. Securitatea urmărea două categorii de persoane: cei care acționau dușmănos la adresa partidului și informatorii lor.
În perioada 1948-1958, Securitatea a arestat peste 70.000 de oameni. Erau efectuate numeroase arestări ilegale pentru că Securitatea acționa în funcție de ordinele pe care le primea fără a avea un mandat de arestare emis de Tribunal. În primii ani de la înființare, Securitatea punea accent pe cantitatea și nu pe calitatea colaboratorilor. În numeroase cazuri, cei recrutați erau șantajați, iar în cazul în care li se aducea vreo acuzare, aceasta era respinsă.
Securitatea și partidul comunist au colaborat mereu, iar în 1948, Comitetul Central a dorit reorganizarea Securității, pentru ca noile măsuri să corespundă cu măsurile noului regim. Securitatea era „scutul și spada Partidului Comunist”, și avea rolul „de a apăra cuceririle democratice și asigurarea Securității R.P.R. contra uneltirilor tedențioase”. Securitatea avea un rol important și orice „hotărâre, transformare, eveniment economic, social sau politic, însemna o preocupare pentru aceasta”. În timpul alegerilor, Securitatea avea informatori pentru a supraveghea desfășurarea acestora. Securitatea a fost mereu instrumentul de încredere al partidului comunist și acționa în funcție de directivele acestuia. În Plenara CC al PCR din iunie 1967, Nicolae Ceaușescu susținea că „Securitatea este instrumentul partidului și al statului, chemat să înfăptuiască dispozițiile și ordinele partidului în lupta împotriva dușmanilor. Acesta a fost rolul Securității de la înființare, acesta este și acum și va fi și în viitor”. „Securitatea este un aparat de partid, cu o activitate specială. Dacă vreți, este o secție specială a partidului”, spunea Nicolae Ceaușescu, pe 15 martie 1953.
Securitatea are mai multe fațete, însă cea mai brutală acțiune întreprinsă este tortura. Tortura era aplicată prin „bătăi în pielea goală, smulgerea părului din cap și a unghiilor, bătaia la tălpi și palme, lovirea cu un creion peste testicole, atârnarea cu capul în jos, bătaia cu un sac de nisip, bătaia peste plăgi deschise și presărarea lor cu sare” și multe alte metode de tortură, greu de imaginat astăzi. Deținuții erau bătuți până la leșin, dar cu toate acestea, nu și-au trădat camarazii, nu s-au lepădat de credința strămoșească și nu au declarat ceea ce doreau anchetatorii.
1.2 Miliția
Pe 23 ianuarie 1949 a fost înființată Direcția Generală a Miliției, sub conducerea Ministerului de Interne. Aceasta a înlocuit jandarmeria și poliția. Scopul Miliției era de a „menține ordinea publică pe teritoriul Republicii Populare Române” și se afla sub conducerea lui Pavel Cristescu. Miliția trebuia să țină cont de „drepturile și libertățile oamenilor, asigurarea muncii pașnice și apărarea bunurilor statului și ale poporului”.
Ministerul de Interne avea sub control trei căi represive extrem de importante. DGSP, Miliția și trupele de Securitate, acestea au avut rolul de a apăra regimul comunist din România. Securitatea este cea mai cunoscută, însă putem spune că și DGM a avut un rol destul de important în sistemul de represiune. Aceasta participa la căutarea partizanilor din munți și se ocupa de controlul persoanelor trimise cu domiciliul obligatoriu.
Pe 7 februarie 1949 au fost înființate trupele de Securitate, care au preluat o parte din atribuțiile jandarmeriei care nu erau de competența Miliției. Pe 1 aprilie 1949 a fost înființată o școală pentru pregătirea tinerilor, care doreau să fie recrutați în cadrul Miliției. Această școală era pe lângă „Comandamentul regional de Miliție Iași”. La început se dorea pregătirea tinerilor pe o perioadă de două luni, însă au fost câteva abateri disciplinare. După aceea au stabilit cursuri cu o durată de 6 luni, dar erau acceptați doar cei care aveau făcută armata. Teohari Georgescu dorea ca aceste cursuri să fie de un an sau doi, pentru ca tinerii să fie capabili să lucreze în Miliție. Prin 1949, problema care a dat de muncă Miliției a fost cea referitoare la partizanii din munți. De aceea, se dorea ca Miliția să fie pregătită special pentru capturarea „bandelor armate”. Miliția acționa doar în cazul în care acele „bande” erau slab alcătuite, iar în cazul bandelor mai puternice, acționau trupele de Securitate. Tot în 1949, Miliției i-a revenit și sarcina de supraveghere a frontierei, dar această sarcină le revenea și Grănicerilor și Securității. Dacă un străin ajungea la frontieră, Miliția anunța și celelalte organe. Toate aceste instituții au avut un rol important în regimul comunist. Prin intermediul acestora, populația civilă a fost mereu sub atenta supraveghere a organelor.
1.3 Sistemul penitenciar
După cel de-al Doilea Război Mondial, legislația represivă a suferit numeroase modificări, în funcție de interesele pe care le avea partidul. La 27 februarie 1948, Codul Penal a fost republicat, iar primul articol constituia că „nimeni nu poate fi pedepsit și condamnat pentru o faptă care atunci când a fost săvârșită nu era menționată în lege”. În 1953, Codul Penal a fost modificat după modelul sovietic, iar condamnarea la moarte se făcea pe baza articolului 209. Codul Penal a fost modificat în 1948, 1955, 1968, iar articolul 209, privind acuzația de „uneltire împotriva ordinii sociale” a fost utilizată mereu. Prin acest articol puteau fi arestați toți oamenii care s-au manifestat sau nu, împotriva dezvoltării socialismului în România.
Spațiul concentraționar este cunoscut și sub denumirea de „Gulagul românesc” sau „Iadul MAI”. Represiunea în România comunistă nu a avut limite. Un lucru interesant este faptul că, după 1989 toată lumea se considera victimă a regimului. Însă, „dacă toată lumea a fost victimă, atunci nimeni nu a fost victimă, pentru că nimeni nu a fost călău, adică nimeni nu răspunde pentru cele petrecute cândva”. Bineînțeles, că această afirmație este falsă.
În perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej au avut loc foarte multe condamnări politice, însă în literatura de specialitate, cifrele diferă de la un autor la altul. Dacă înainte de 1989, aceste informații nu erau vehiculate pentru că erau interzise de partid, după 1990 au ieșit la suprafață o mulțime de atrocități comise de regim în România comunistă. Revenind la represiunea lui Dej, aflăm din lucrarea istoricului Marius Oprea, că ar fi fost 400.000 de persoane arestate, internate în coloniile din România.
Cert este că în anii 1945-1964 au murit între 15.000-20.000 de deținuți politici. Sistemul de detenție a avut scopul exterminării dușmanilor poporului, prin muncă forțată și reeducare. Acest subiect trebuie să aibă în vedere legislația represivă a regimului comunist, natura, conținutul și consecințele care au urmat datorită aplicării acestor legi, considerate mai târziu nelegitime. Se dorea crearea unei societăți perfecte fără a se ține cont de drepturile oamenilor.
Conceptul de „represiune” este un concept cu o întreagă paletă de atrocități, de pe urma cărora mulți au avut de suferit. Represiunea nu este doar o acțiune împotriva unui individ, ci împotriva întregii societăți. Represiunea a fost instrumentul de bază al regimului comunist și nu poate fi perceput fără aceasta. Această idee ne trimite cu gândul la replica lui Stalin „astfel nici nu poate fi”, atunci când se lupta pentru implementarea sistemului politic sovietic în țările ocupate de Armata Roșie. În timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, internarea în colonii era inspirată după modelul sovietic.
Legislația represivă a fost alcătuită în anii 1948-1950, iar din 1950 a fost modificată treptat în funcție de interesele regimului comunist. Primul articol al legislației cu caracter represiv, arată că aceste unități de muncă au fost înființate pentru „reeducarea elementelor dușmănoase și pregătirea lor pentru construirea socialismului”. Perioada de muncă în aceste unități era de la 6 luni până la 2 ani, dar în unele cazuri a ajuns până la 5 ani.
În 1950, primul articol din legilația represivă a fost modificat și de această dată erau reținuți cei care ascultau posturile de radio imperialiste și cei care adresau injurii conducătorului. În articolul 7, dintr-un Decret din 1950, unitățile de muncă erau organizate prin H.C.M. După două luni, acest articol a fost modificat prin Decretul M.A.N. și punea unitățile de muncă sub controlul Ministerului de Interne.
În iulie 1951, unitățile de muncă au fost reunite cu „Direcția Generală a Penitenciarelor”, formând o nouă direcție, precum „Direcția Generală a Penitenciarelor, Coloniilor și Unităților de muncă”. Aceasta din urmă aparține MAI și asigură executarea pedepselor prin reținerea dușmanilor și reeducarea lor.
În 1951, DGPCUM era structurată în Organe Centrale, stabilite de MAI, precum: „Direcția Politică; Serviciul de Inspecție; Serviciul Secretariatului; Corpul de Control; Direcția Cadrelor; Direcția Pazei; Direcția Producției; Direcția Unităților de Muncă; Serviciul Arhivă-Evidență; Serviciul Educării; Serviciul Planificării; Serviciul Contabilității Centrale; Direcția Administrativă; Serviciul Sanitar”. Iar Organele exterioare sunt: „Penitenciare; Colonii de muncă; Unități de muncă; Unități productive”.
În 1952, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, a emis un nou decret deoarece existau persoane care sabotau măsurile autorităților statului pentru a împiedica dezvoltarea socialismului. Astfel, unitățile de muncă au fost transformate în colonii de muncă fiind destinate fostelor cadre legionare, foștilor membri ai Partidului Național Țărănesc, Partidului Național Liberal și celor catalogați ca fiind chiaburi. Reeducarea în coloniile de muncă era de la 6 luni până la 5 ani. Exista o comisie a MAI care stabilea persoanele care urmau să fie internate în aceste colonii, dar era în strânsă colaborare cu Securitatea și Miliția.
Un episod drastic și excepțional, chiar și pentru dimensiunea represivă din România anilor '50 îl reprezintă fenomenul Pitești. Reeducarea din închisorile comuniste avea ca scop dezumanizarea ființei umane, precum și schimbarea unor valori, comportamente, atitudini ale individului față de ceilalți și față de putere.
Prin aceeași lege H.C.M. din 1952 au fost înființate batalioanele de muncă, pentru bărbații apți de muncă. Aceștia nu aveau un alt loc de muncă și munceau în cadrul acestor batalioane timp de 6 luni pe an.
MAI a organizat batalioanele de muncă, iar H.C.M. fixa D.O. și se ocupa de persoanele care urmau să fie internate în aceste batalioane. Măsurile erau luate de o comisie regională alcătuită din „secretarul regional de partid, șeful regiunii Securității și șeful regiunii de miliție”. Informațiile despre cei care urmau să fie internați în aceste batalioane erau analizate de o comisie centrală, care stabilea sentința finală. Cu toate acestea, aceștia primeau salariu pentru munca depusă. Cei care nu munceau erau pedepsiți cu închisoarea, de la 3 la 5 ani, iar evadarea din aceste batalioane, ducea la o condamnare de la 5 la 10 ani.
Pe 11 martie 1954, legea H.C.M. a fost abrogată, iar coloniile de muncă au fost desființate. Cei reeducați au fost eliberați, iar din august 1952, cei care prezentau un pericol pentru societate se aflau sub restricție domiciliară. Cei aflați în această situație nu aveau voie să părăsească orașul mai mult de 5 kilometri. De obicei, erau trimiși în alte orașe și nu în localitățile natale. Părăsirea domiciliului obligatoriu ducea la condamnare, de la 15 la 20 de ani. D.O. era aplicat de la 6 luni la 5 ani.
În 1958 au fost create locuri de muncă obligatorii pentru fostele cadre legionare care au deținut funcția de șef și pentru cei care prezentau manifestări tedențioase la adresa statului. În 1957, prin articolul 209 din Codul Penal erau pedepsiți cei care „făceau uneltire împotriva orânduirii sociale” fiind condamnați cu „muncă silnică de la 15 la 20 de ani și degradare civilă de la 5 la 10 ani”. Cei care făceau propagandă pentru schimbarea noului regim sau erau membrii în organizațiile contrarevoluționare erau trimiși în închisori corecționale, executând pedepse de la 3 la 10 ani. Se aplica munca silnică deoarece regimul considera că doar prin muncă, omul se poate „reeduca”.
Multe dintre aceste măsuri au fost aplicate ilegal, iar în 1967, Nicolae Ceaușescu a creat o comisie, prin care se verifica munca organelor de Securitate din anii 1949-1968. Astfel, s-a ajuns la concluzia că multe dintre aceste măsuri erau ilegale și neconstituționale. Demiterea lui Drăghici de la conducerea M.A.I. reprezintă o măsură excepțională luată de Nicolae Ceaușescu pentru statutul partidului comunist. Eliminarea lui Drăghici este intenția lui Nicolae Ceaușescu de a pune „Departamentul Securității” sub controlul partidului. În urma Plenarei C.C. al P.C.R. din 26-27 iunie 1967, Nicolae Ceaușescu a hotărât înființarea unui „Departament al Securității” care să facă parte din M.A.I.. Nicolae Ceaușescu a stabilit că „nici un cetățean nu poate fi arestat fără un motiv întemeiat” și „nici un activist sau membru de partid să nu fie arestat fără aprobarea partidului”. Securitatea a fost trecută sub conducerea Consiliului Securității Statului. În iulie 1967, C.S.S. a fost înființat ca organ al M.A.I.
În 1968, Nicolae Ceaușescu era președintele Consiliul de Stat și a hotărât emiterea a două decrete. Primul cu privire la „restructurarea ministerului”, iar prin cel de-al doilea, oficializa statutul Consiliului Securității, ca instituție independentă. Acest Consiliu al Securității era menit să „apere securitatea statului împotriva acțiunilor de sabotaj, subminare a economiei, acțiuni de spionaj străine, desfășurarea activității de informații și contrainformații militare și asigurarea securității personale a conducătorilor de partid și de stat”.
Nicolae Ceaușescu mai avea un plan foarte important în legătură cu „foștii activiști de partid” și dorea impunerea unei „legalități socialiste”. De aceea, în noiembrie 1965 a fost alcătuită o comisie pentru a verifica violențele prin care au trecut foștii activiști de partid. Cel mai important personaj este Lucrețiu Pătrășcanu, însă după anchetă comisia a dovedit faptul că Pătrășcanu a fost arestat pe 28 aprilie 1948. Pe 6 decembrie 1949, Gheorghe Gheorghiu-Dej spunea că Pătrășcanu este spion al anglo-americanilor. În această privință, Dej a cerut să fie aduse probe pentru a-l acuza pe acesta, însă, în urma anchetei s-a dovedit a fi nevinovat. Tot cu aceeași incriminare vine și Drăghici, care a numit o comisie pentru a găsi informații despre slujba de spion a lui Pătrășcanu. În 1954, grupul de spioni condus de Pătrășcanu a fost anchetat, iar acesta a fost condamnat la moarte și executat la Jilava, pe 16 aprilie 1954.
Articolele 28 și 30 din Constituția din 1948 arată că „nimeni nu putea fi arestat sau reținut mai mult de 48 de ore, fără mandat al tribunalului și nimeni nu putea fi condamnat și silit să execute o pedeapsă decât în urma unei sentințe judecătorești”. Aceste articole nu au fost respectate și au existat persoane care au executat pedepse fără să fie judecate de Tribunal. Spre exemplu, personajul nostru Gheorghe Bucur nu a avut sentință judecătorească, dar a executat o pedeapsă de 5 ani de muncă silnică. După eliberare a stat 3 ani cu D.O. în Gura Humorului.
Aceeași problemă o găsim și la actele normative care privesc domiciliul obligatoriu. Prevederile impuse de H.C.M. erau generale și nu specificau categoria de persoane cărora li se aplicau legile și nici durata de execuție a pedepsei. Ilegale erau și măsurile luate de Consiliul de Miniștri pentru cei care părăseau domiciliul obligatoriu, deoarece acest aspect nu era de competența Consiliului de Miniștri.
1.4. Coloniile și lagărele de muncă
Forța de muncă din anii 1948-1964 era prestată în cea mai mare parte de deținuți. Mai ales, în ceea ce privește construirea Canalului-Dunăre Marea Neagră, dar și în coloniile de muncă din Balta Brăilei, la îndiguiri, orezării și desecări. În coloniile de muncă erau aduși cei care se opuneau măsurilor noului regim, doreau să împiedice construirea socialismului și defăimau puterea de stat. Avem un asemenea exemplu și în studiile de caz analizate, și anume, fostul deținut politic Bercea Radu, care recunoaște atât în interviu, cât și la interogatoriu că „A înjurat pe Stalin, dar dacă era conducătorul României nu o făcea, chiar dacă acesta făcea un rău mai mare”.
Coloniile de muncă erau la „Canal-Dunăre Marea Neagră, Poarta Albă, Capul Midia, Galeșul și în Balta Brăilei, Periprava, Grindu, Salcia, Stoenești, Luciu-Giurgeni”. Au existat lagăre de muncă forțată și în minele de la Baia Sprie și Cavnic.
În ceea ce privește înființarea lagărului de la Canal-Dunăre Marea Neagră, acesta a fost înființat în 1949. Canalul este numit în literatura de specialitate, „mormântul burgheziei românești”, formulă ce aparține Anei Pauker. Canalul-Dunăre Marea Neagră era asemenea Siberiei.
Pe 8 iunie 1950 a fost introdusă munca silnică, dar aceasta era pusă în practică din 1949, la Canal Dunăre Marea Neagră. În 1950, printr-un decret al Marii Adunări Naționale au fost legalizate unitățile de muncă, însă, acestea funcționau din mai 1949 și făceau parte din proiectul de la Canal. Lagărele se aflau sub conducerea Cosiliului de Miniștri, iar din 1950 au fost puse sub conducerea Ministerului de Interne. În 1952, lagărele de muncă au fost denumite colonii de muncă, prin „Rezoluția 1554”. Prin această rezoluție s-a aplicat pedeapsa domiciliului forțat. Existau 14 lagăre care făceau parte din proiectul Canalului. Proiectul de construire al Canalului a început în 1949, din inițiativa C.A.E.R., iar scopul proiectului era de a avea un transport maritim cât mai rapid și mai ieftin. Directorul acestui proiect era Gheorghe Hossu.
În toate lagărele, munca însemna „excavarea pământului, încărcarea lui în roabă și era transportat 150 de metri până sus pe dig, încărcarea și descărcarea vagoanelor cu pământ, construirea barăcilor, spargerea pietrei de carieră și construirea căilor ferate”. La Canal, norma de pământ excavat era de 3 metri cub pe zi, iar încărcarea vagoanelor cu pământ era de 7 metri cub. În 1953, lucrările de la Canal au fost închise pentru că s-a investit un număr prea mare de fonduri într-un singur proiect. Construcția Canalului nu avea cum să evolueze pentru că munca se făcea manual. Din cauză că erau slab alimentați, deținuții de la Canal au mâncat „șerpi, câini, pisici, șobolani, broaște, iar șerpilor le scoteau dinții pentru a rămâne proaspeți”.
La Poarta Albă fiecare deținut trebuia să îndeplinească zilnic, o normă de 3 metri cub de pământ excavat și trebuiau să încarce și să descarce vagoanele, acolo având o normă de 7 metri cub. În coloniile din Balta Brăilei, munca se făcea cu deținuți de drept comun, dar din 1957 au fost aduși și deținuți politici. În această colonie, deținuții stăteau în apă până la brâu și tăiau stuful, apoi îl făceau snopi și îi duceau la mal. Deținuții aveau picioarele infectate, având răni deschise pentru că se tăiau pe sub apă.
Colonia de muncă de la Salcia a luat ființă în 1952, și era înconjurată cu gard de sârmă ghimpată de 2.5 metri. Scopul acestei colonii era de a proteja terenurile agricole de inundațiile Dunării prin construirea unui dig. La început munca era efectuată doar de deținuți de drept comun și cei internați administrativ. În cazul celor din urmă, durata detenției era calculată în luni, iar la expirarea sentinței era reînnoită de Securitate. Aceste decizii nu erau luate de Tribunal, ci erau stabilite prin „Decizia nr. 9, a Ministerului Afacerilor Interne, semnată de Teohari Georgescu. Norma în această colonie era de 3 metri cub de pământ excavat, încărcat în roabă și dus până la punctul de lucru. Cine nu reușea să îndeplinească norma era aspru pedepsit. „Li se așeza un cearșaf ud pe fund pentru a nu li se sparge vasele de sânge și erau loviți de nenumărate ori”.
Tortura nu se oprește doar la acest aspect, ci mai există și alte cazuri de violență în urma cărora deținuții au decedat. Însă, pentru a nu fi descoperite cauzele morții, acestora nu li se mai făcea autopsie sau în cazul în care se făcea erau date alte diagnostice decât cele reale. Au ajuns să izoleze până și morții. În literatura de specialitate, este descris un caz, al unui deținut care a murit în urma loviturilor și a fost băgat la izolare, deoarece cât timp a fost în viață nu a trecut prin acest proces. A doua zi, când au intrat să-l scoată de acolo, șobolanii i-au mâncat urechile, nasul și organul genital. În 1954, toate aceste forme ale represiunii au fost descoperite, iar în 1955, gardienii au fost judecați. În 1957, generalul Gheorghe Pintilie i-a grațiat și i-a încadrat în M.A.I., urmând ca perioada în care au stat închiși să le fie adăugată la anii de vechime în muncă. Salcia a fost cea mai teribilă colonie. „Până și morții erau torturați, li se deschidea gura cu toporul și li se spărgeau dinții.
În ultimele două luni ale anului 1959, au decedat 60 de deținuți. Fapt confirmat și în interviul realizat personal, cu fostul deținut politic Gheorghe Bucur, în care a relatat că mureau câte doi deținuți pe zi. În aceast lagăr, mâncarea era foarte rea. Deținuții erau subnutriți și primeau „ciorbă de gogonele sau ciorbă din ceapă alterată, 250 de grame de pâine și 30 de grame de marmeladă”. Percheziția avea loc în fiecare seară pentru a se verifica dacă deținuții au obiecte asupra lor, în cazul în care găsea o bucată de ziar sau un creion, deținutul era pedepsit cu 5 zile de carceră. În colonia de muncă de la Stoenești, deținuții dormeau în saivane pentru oi. În această colonie mulți au murit de dezinterie.
În 1960 a fost înființată colonia de muncă de la Luciu-Giurgeni. Aici lucrau la îndiguiri. Până în 1964, la Luciu Giurgeni erau și deținuți politici, însă din acest an au fost transferați la colonia de muncă Salcia. Deținuții politici aveau un regim de muncă strict fiind păziți cu câini dresați. Mâncarea era foarte puțină, iar setea chinuitoare. Uneori, beau apă din bălți, sau direct din Dunăre. În aceste colonii, mulți deținuți s-au îmbolnăvit de leptospiroză, aceasta manifestându-se prin febră.
Măsurile represive cu privire la fixarea domiciliului obligatoriu au fost impuse din 1949 și erau vizați chiaburii, foștii legionari, foști membri ai organizațiilor contrarevoluționare. Din 1954, domiciliul obligatoriu se aplica celor care prezentau un pericol pentru siguranța statului. În 1954, Ministerul Afacerilor Interne a ridicat o parte din restricțiile domiciliare. Spre exemplu, deținutul politic Gheorghe Bucur a trimis o cerere la M.A.I. pentru ca să-i fie ridicată restricția domiciliară, însă cererea i-a fost respinsă. Până în 1968 au fost ridicate toate restricțiile.
Anul 1964 a pus punct terorii și represiunii exercitate asupra deținuților din închisorile comuniste. În 1964, regimul comunist din România a aplicat legea amnistierii prin care o parte din deținuți au fost eliberați. Prin această lege erau eliberați doar cei care nu erau condamnați pe viață. În cazul celor din urmă, pedeapsa era redusă la 25 de ani de muncă silnică. În ceea ce privește grațierea deținuților politici, aceasta nu a fost publicată și nu știm nimic despre ea. Anul 1964 a marcat o nouă direcție în evoluția regimului comunist, deoarece s-a ajuns la o înțelegere între guvernanți și guvernați, datorită nemulțumirii pe care o aveau despre Uniunea Sovietică. Decretul de amnistiere nu a pus punct terorii, fricii și anchetelor, ci aceasta a continuat și în timpul lui Nicolae Ceaușescu.
Capitolul II- Cazul lui Bercea Radu-Dionisie
În acest capitol ne vom axa pe un studiu de caz și vom reconstitui destinul unui fost deținut politic, prin analiza comparativă a două surse principale: documente de la Arhiva C.N.S.A.S. și un interviu personal realizat cu fostul deținut politic Radu Bercea, la sfârșitul anului 2017. În următoarele pagini vom urmări activitatea lui Radu Bercea din perioada liceului, motivul pentru care a fost arestat, ancheta, experiența sa din perioada de detenție, locurile unde și-a executat pedeapsa și activitatea sa artistică după eliberare, atât din perspectiva fostului deținut, cât și din dosarul de anchetă.
Acesta a avut o impresionantă activitate artistică, având numeroase expoziții în: Japonia, Belgia, Bulgaria, Turcia, Anglia, SUA, Mexic, Franța, Israel, Olanda, Iugoslavia și Italia. Cea mai importantă expoziție a fost susținută în județul Suceava și se numește „Memoria retinei Gulagului românesc”. În acest volum, Radu Bercea redă 52 de imagini de grafică din spațiul concentraționar din România, prezentând toate metodele de tortură la care a fost supus atât el, cât și ceilalți deținuți în perioada de detenție.
Radu Bercea s-a născut pe 29 august 1939, în Cuciurul Mare, pe lângă Cernăuți. Acesta afirmă cu mândrie că „nu s-a născut în Ucraina, ci s-a născut în România”. Nu a avut o copilărie liniștită pentru că a fost nevoit să-și părăsească locul natal și să se retragă din fața Armatei Roșii, refugiindu-se în 1944, împreună cu mama sa, la un canton în Câmpulung Moldovenesc.
Radu Bercea a fost deținut politic în perioada 1959-1964. Arestat la vârsta de 19 ani pentru că și-a exprimat nemulțumirea, pe care o avea despre noua conducere, dar și pentru implicarea activă într-o organizație subversivă inițiată de tatăl său vitreg, Iordache Gheorghe. În ceea ce privește nemulțumirea sa, acesta era indignat pentru că tatăl biologic a fost grav rănit în cel de-al Doilea Război Mondial, iar în 1943 a decedat. „Este îngrozitor când omul devine fiară. În război toți sunt niște brute, nu se mai numesc oameni”, afirmă Bercea. Mama acestuia era învățătoare și s-a recăsătorit.
2.1 Arestarea și ancheta
În 1958, Bercea Radu a fost acuzat de uneltire împotriva regimului și „aderare la o organizație contrarevoluționară, împotriva regimului democrat popular din R.P.R.”. În anii '50, au avut loc numeroase condamnări, însă doar o parte erau condamnări politice, condamnări făcute pe baza articolului 209 ,,uneltire contra ordinii sociale”.
În urma acestei învinuiri, Bercea Radu a fost condamnat pentru „crimă de uneltire împotriva regimului comunist”. Prin „Sentința nr. 407/959 a Tribunalului Militar Iași a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, 10 de degradare civilă și confiscarea averii”. Din această pedeapsă a executat doar 5 ani, fiind eliberat pe 27 aprilie 1964, prin Decretul de amnistie. Din dosarul de anchetă întocmit de Securitate reiese că și-a ispășit pedeapsa prin închisorile Iașului, în 1959 a fost transferat la Salcia, în anul următor la Luciu Giurgeni (Vadu Oii), apoi la Stoenești, Strâmba și Bacul Geronde (Ghivonda).
În ianuarie 1959, anchetatorul Securității din Iași, David Isidor l-a acuzat pe Bercea Radu și colegul său, Matei Gheorghe pentru organizarea unei activități contrarevoluționare în Iași. Numele acestui anchetator a fost menționat și în interviu, unde se mai adaugă că acesta era evreu. După un timp a plecat în Israel și avea o pensie foarte mare. Până la implicarea directă în organizație, Bercea a fost membru U.T.M. în 1952, iar în 1954 s-a înscris la Școala de Arte Plastice „Octav Băncilă” din Iași.
Ideea unei organizații menite să defăimeze noua orânduire socială din R.P.R., a început în iarna anului 1957. Cei doi au mers în vacanța de iarnă, acasă la Bercea. Acela a fost momentul când Matei Gheorghe l-a cunoscut pe Iordache. Iordache Gheorghe i-a provocat pe cei doi la discuții politice, el fiind partizan în munți, dorea să răstoarne regimul aflat la conducere. Se arăta ca un om care lupta împotriva regimului, însă avea convingerea că „a lupta împotriva acestui regim înseamnă a lupta în zadar”. Din anchetă reiese că Matei Gheorghe îl susținea pe Iordache, pentru că era nemulțumit de condițiile de la cămin și pentru că era corigent la matematică și franceză. Iordache spera la un număr mare de membri în organizație, de aceea, i-a sfătuit pe cei doi să transmită colegilor că „regimul nu este bun, traiul este foarte greu, iar la o intervenție americană, acest regim va fi doborât”. În cele din urmă aceștia au acceptat propunerea.
Iordache Gheorghe era șeful organizației subversive și dorea să formeze o organizație cât mai mare cu cei „care erau nemulțumiți de măsurile noului regim”. Găsim în dosar un aspect foarte interesant din anchetă, ce ține de modul prin care Iordache dorea să fie informat în legătură cu cele ce aveau să se petreacă în Iași. Aceștia au hotărât să țină legătura prin scrisori conspirative. Au stabilit câteva expresii, precum: „copacii înfrunzesc” desemna prezența trupelor sovietice în Iași, „Copacii se apleacă sau nu în bătaia vântului”, reflecta starea de spirit a populației din Iași, sau „iarba crește” indica creșterea numărului de membri în organizație. Primul care a aflat de planul lui Iordache a fost Grigoraș Constantin, căruia îi propusese să se alăture organizației contrarevoluționare, dar acesta a considerat că „numai un om nebun poate avea astfel de idei”. În cele din urmă, „Am fost deconspirat și turnat la Securitate, în anul 3, de către Grigoraș Constantin, din Șcheia”, afirmă Bercea.
Cei doi au reușit să atragă câțiva colegi în organizație, iar după un timp, Bercea i-a trimis o scrisoare lui Iordache, la Brodina. Răspunsul la scrisoare nu s-a aflat niciodată, pentru că Iordache a distrus scrisoarea pentru a nu fi găsită nici o dovadă de colaborare asupra lui. După ce au fost deconspirați, Bercea și cei care au colaborat cu el au fost anchetați de Securitate. Prima dată l-au arestat pe Iordache Gheorghe și a fost închis la Botoșani.
În timpul anchetei penale, dar și în fața instanței, Radu Bercea și-a recunoscut fapta, astfel, fiind confirmate cele spuse la interogatoriu de Matei Gheorghe și Grigoraș Constantin. Astfel, Radu Bercea și Matei Gheorghe au fost judecați și condamnați. În această perspectivă există două laturi: una obiectivă și una subiectivă. Latura obiectivă face referire la aderarea celor doi la activitatea întreprinsă de Iordache Gheorghe, în lupta pentru răsturnarea regimului comunist și crearea unei organizații subversive în școală. Latura subiectivă se manifestă prin faptul că, cei doi știau că vor fi pedepsiți pentru acțiunile lor.
Astfel, în următoarele pagini vom relata câteva pasaje din interogatoriile ce au urmat. Intervievatul își amintește destul de bine momentul în care cei de la Securitate au venit cu o volgă neagră, i-au pus ochelarii de „soare” și l-au dus la Securitate. Acolo lucrurile au luat o întorsătură inversă și deja își vedea tinerețea distrusă, fiind conștient că nu mai scapă de acolo. Atunci când Organele Securității luau declarații, cei vizați își vedeau „cariera ratată, viitorul distrus, libertatea pierdută, tot ceea ce avea omul mai de preț, rămânea în afara zidurilor închisorii”. Oamenii erau conștienți că o dată ce au ajuns în pragul anchetei nimeni nu scapă de acolo, dar nu și-au pierdut încrederea, ci și-au întărit speranța că va veni și ziua în care vor fi liberi și tot acest rău se va termina.
A stat o zi și o noapte singur într-o celulă, iar a doua zi, a urmat ancheta unde i s-a spus să declare tot, indiferent dacă este sau nu vinovat. Anchetatorul l-a avertizat că de acolo nimeni nu scapă nepedepsit și nimeni nu este reținut degeaba. Nu conta dacă aveai sau nu ce să scrii în declarație, pentru că „îți dictau ce să scrii în declarație”, afirmă Bercea. În timpul anchetei a primit și câteva palme pentru că a refuzat să scrie. I-a spus anchetatorului că este nevinovat și nu înțelege motivul pentru care este anchetat. În cazul personajului nostru, ancheta a durat 5 luni, iar în august a fost dus la Tribunalul Militar Iași.
Din interogatorii s-a aflat că Bercea asculta postul de radio „Vocea Americii”, la vecinul Tifinică Gheorghe. La interogatoriu a fost întrebat dacă ascultă „posturile de radio imperialiste”, iar acesta a recunoscut. Tot la interogatorii, Iordache Gheorghe și Grigoraș Constantin au declarat că Bercea și Matei comentau pe baza știrilor difuzate.
În dosarul de urmărire penală sunt documente care atestă, atât arestarea lui Matei Gheorghe, cât și a lui Iordache Gheorghe. Matei Gheorghe recunoaște colaborarea cu Iordache din 1957-1958. Acesta declară că nu a avut armament, dar a descoperit niște obuze din cel de-al Doilea Război Mondial, când a fost într-o excursie în 1957, la Stânca (Roznoveanu).
A fost interogat și Mihai-Cucu Matei, tatăl lui Matei Gheorghe. Acesta îl cunoștea pe Bercea din 1957. A mărturisit despre cei doi, că erau corigenți la rusă și matematică și au învățat împreună acasă la Bercea. În ciuda a ceea ce a declarat acesta, din dosar reiese că cei doi erau corigenți la franceză și matematică. Despre Iordache știa doar că era director la școala primară din Brodina și că era inițiatorul acestei organizații contrarevoluționare.
Acesta a fost întrebat în repetate rânduri ce știe despre activitatea lui Radu Bercea și a lui Matei Gheorghe, însă nu a recunoscut nimic. Anchetatorul i-a atras atenția că documentele pe care le deține Securitatea, atestă că el știe despre acea organizație subversivă. Acesta a continuat să nege, iar cei de la Securitate i-au adus pasajul de la interogatoriul lui Matei Gheorghe și i-a dat să-l citească. El știa prea bine la ce se referă Securitatea, pentru că fiul său i-a vorbit despre organizație, însă nici când i-a fost adus pasajul nu a recunoscut.
În cele din urmă a fost interogat și Grigoraș Constantin, pentru că știa despre scrisoarea conspirativă, știa că ascultă postul de radio „Vocea Americii”, iar la finalul programului discută dușmănos la adresa regimului și mai mult decât atât, îi știa și pe colegii care au aderat la organizație. Grigoraș afirmă că „a observat la cei doi o atitudine ostilă față de regimul democrat” și apreciau stilul de viață din alte state. Menționează că dorința lui Bercea era de a crea o organizație în școală și dacă „ar fi avut o armă i-ar fi împușcat pe profesori”. La interogatoriu Iordache a spus că cei doi tineri erau interesați de politică.
Într-un proces verbal din 16 iulie 1959, Bercea a recunoscut că Iordache avea o organizație subversivă în Brodina și că ține legătura cu „partizanii” din munți. A recunoscut și faptul că acesta i-a cerut să formeze și la Iași o asemenea organizație. În urma acestor interogatorii, Bercea Radu și Matei Gheorghe au fost condamnați, conform „Art. 209, punctul 1, cu o pedeapsă de 20 de ani de muncă silnică, 10 de degradare civică și pierderea drepturilor civile prevăzute de art. 58, pentru „crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale”. În momentul arestării, Bercea avea 19 ani, iar Matei 17 ani.
2.2 Viața în închisoare
În 1959 începe viața sa de deținut. Mai întâi, la Iași apoi a fost transferat spre diverse colonii de muncă, la Salcia, Luciu Giurgeni, Stoenești, Strâmba și Bacul Geronde (Ghivonda).
O dată cu această sentință începe viața lui de deținut la Iași, apoi într-o noapte a fost transportat cu trenul pentru deținuți spre diverse colonii de muncă. Trenul circula doar noaptea, pentru ca să nu observe nimeni. În marea lor majoritate erau legați cu lanțuri, iar pe spatele lor era scris cu litere roșii CR „contrarevoluționar”, fiind considerați „dușmani de moarte ai poporului”.
O noapte a stat la Brăila, acolo erau nesfârșite „lanuri de cereale, zarzavaturi, culturi de sfeclă de zahăr, de soia, de mazăre și plantații de orez”. În Balta Brăilei erau porturi pentru șlepurile Ministerului de Interne folosite ca închisori pe apă. În lagăre a lucrat la diguri, orezării, desecări, irigări și stuf.
În colonia de muncă de la Salcia a cunoscut câteva personalități importante, precum academicianul Alexandru Zub, poetul Alexandru Ivasiuc, arhitectul Crașoveanu și în colonia de la Stoenești, pe Alexandru Paleologu. „Vă dați seama cât a putut sistemul comunist să ne umilească. Nu m-am considerat intelectual, eram un simplu elev”, însă cei menționați erau intelectuali și au fost înjosiți, afirmă Bercea.
După aceea, a fost transferat pe Bacul Ghivonda, apoi la Strâmba, Luciu Giurgeni, Salcia și Stoenești. La Salcia erau 1200 de deținuți politici. Aceștia munceau pentru construirea unui dig destul de mare. Acest dig trebuia să facă legătura cu colonia de muncă Stoenești. Norma era 3,200 metri cubi de săpat pe zi, acel pământ trebuia dislocat cu târnăcopul, pus în roabă și transportat câțiva metri pe dig. Norma era greu de îndeplinit din cauză că erau subnutriți, însă unii deținuți doreau să-și îndeplinească norma sperând că vor fi eliberați mai devreme. Aflăm din literatura de specialitate, că în 1959 mureau câte doi deținuți pe zi. „Aveau degetele înțepenite după mânerul de la roabă”. În timpul interviului Radu Bercea mi-a arătat semnele pe care le are în palme.
Colonia de muncă de la Luciu Giurgeni este numită în literatura de specialitate, „blestemata orezărie”. În acestă colonie de muncă l-a cunoscut pe Moica Petre cel ce urma să-i fie socru în 1966. Acolo s-a comportat exemplar muncind foarte mult, nefiind sancționat disciplinar. La Luciu Giurgeni, exista un regim foarte aspru de muncă forțată și înfometare, deținuții fiind păziți de câini.
Din cele relatate, cea mai grea perioadă din detenție a fost la Stoenești, unde aveau construite barăci din panouri și era foarte frig. Au stat și în saivane de oi. Programul în lagăr era destul de sever, iar trezirea era la ora 5. Condițiile de igienă erau inumane „3 luni nu au avut unde să se spele, iar când și-a dat jos cămașa stătea ca o tablă”. La ora 6 se adunau pe șantier, erau numărați și apoi, mergeau spre punctul de lucru care era la 2-3 km., de multe ori în pas alergător. În ceea ce privește norma, de această dată consta în 3 metri de pământ excavat pentru îndiguiri. Pământ care trebuia transportat cu roaba vreo 50 de metri până la punctul de lucru, sus pe dig. „Nu aveai voie să spui că nu poți, că te băteau până cădeai”, spune Bercea. De multe ori, deținuții își puneau o frânghie după cap și o legau de mânerele de la roabă pentru a le fi mai ușor la cărat. Munca era istovitoare, iar hrana era foarte slabă. Primeau câte un polonic de apă, dacă găseai 2-3 fasole erai norocos și un ciolan de cal reformat sau zgârci. Acești cai reformați cum erau numiți, erau asemenea unor asini, însă erau numai piele și os. La felul doi primeau arpacaș fiert. „Era o închisoare în aer liber, cu condiții precare. Se aducea apă cu butoiul din Dunăre și li se dădea câte o cană. Foarte mulți s-au îmbolnăvit de dizenterie, leptospiroză și au murit” relatează Bercea. Apa era luată din Dunăre cu tot cu excremente.
După toată această descriere a traiului din spațiul concentraționar din România, l-am întrebat pe intervievat ce l-a marcat cel mai tare în închisoare. A meditat câteva secunde fără să spună nimic și apoi a spus umilința. Pe lângă celelalte condiții inumane, aceasta l-a distrus sufletește. Radu Bercea relatează că „este cumplit să vezi cum un om la fel ca tine, cu aceleași organe vizuale, auditive, cu două mâini, două picioare este în stare să se transforme într-o fiară și să dea în tine fără nici un fel de milă. Era mai rău decât într-un abator de vite. Nu îți poți imagina cât de mult se poate transforma un om”. Cei care îi supravegheau erau ca niște brute fiind foarte bine educați împotriva deținuților. Gardienii erau „oameni simpli, oameni fără nici un fel de pregătire, dar care pentru câțiva arginți erau în stare să te omoare”, relatează Radu Bercea.
Intervievatul ne oferă și câteva exemple despre cei care îi supravegheau și despre atitudinea pe care aceștia o aveau față de deținuți. Era „Un tip scund, care avea tot timpul cizmele lustruite, se vedea în ochii lui o cruzime de nedescris și tot timpul striga la deținuți: Bandiților ați vrut să ne vindeți americanilor?”. Astfel de cuvinte le auzeau zilnic, gardianul era cel care deținea puterea, iar deținutul nu însemna nimic și orice ar fi spus se întorcea împotriva lui. Dacă spunea ceva, deținutul era lovit sau nu mai primea mâncare în acea zi.
Orice mișcare greșită pe șantier, orice buruiană rămasă pe rând sau orice încercare de odihnă era pedepsită prin bătaie și lipsă de hrană în ziua respectivă. Și subiectul nostru a fost pedepsit astfel. În timp ce era la smuls de ciulini în Bărăgan i-a rămas un spin pe care nu l-a observat deoarece pe lângă norma lui, ajuta un preot care rămânea mereu în urmă. Șeful deținuților la colonia de muncă Luciu-Giurgeni era Sergentul Major Scarlat. Sergentul Scarlat era numit de deținuți „Cățelarul”. Acesta era mereu însoțit de un câine dresat, cu botniță, iar în momentul în care se răzbuna pe câte un deținut, dădea câinele pe el. Câinii îi atacau în momentul în care vreun deținut încerca să se odihnească. În momentul în care a verificat rândurile a observat ciulinul rămas pe rândul lui Bercea. L-a chemat pe acesta și i-a spus: „Deținut mănâncă spinul, altfel pun câinele pe tine”. Bercea a încercat să-l roage și să îi spună că ciulinul are spini prea mari și nu are cum să-l mănânce, dar asistând la câteva cazuri, în care sergentul se răzbuna pe deținuți, acesta nu a avut altă alternativă și l-a mâncat. Două zile nu a putut să mănânce sau să vorbească pentru că i s-a inflamat toată gura. Când se aflau pe șantier au băut apă din bălțile de pe teren.
O altă situație reflectă nepăsarea gardienilor care preferau ca deținutul să moară, decât să-l vadă că mănâncă ceva. Doar pentru că un deținut s-a aplecat după un cocean de varză, un ofițer a tras câteva cartușe, care au trecut chiar pe lângă picioarele lui.
În ceea ce privește îmbrăcămintea, aceasta era făcută din pături, de la cazarmamentul ostașilor, unele fiind foarte subțiri. În momentul în care murea un deținut, se lua cămașa, indispensabilii și se dădeau altor deținuți. Se făceau percheziții, iarna la -15 grade, dezbrăcați complet. Percheziția era un simbol de teroare și de umilință. „Erai scos afară din baracă și trebuia să te dezbraci în pielea goală. Așteptai ore întregi până te percheziționa. Când ajungea în fața ta, trebuia să caști gura mare și să scoți limba afară, se uitau sub braț, în nas, în urechi. Dacă te mișcai urmau lovituri peste testicule și erau dureri insuportabile”.
Pe Bacul Geronde era arborat steagul francez, pentru ca cei care treceau pe Dunăre, să creadă că acolo este un șlep francez care încarcă sau descarcă cereale, însă acesta era transformat într-o închisoare pe apă. Marinarii care treceau pe Dunăre salutau zilnic, iar în cazul în care se apropiau prea tare de șlep, deținuții erau ascunși. Gardienii patrulau în fiecare noapte și aveau niște bocanci cu ținte de fier, iar acel zgomot sacadat și permanent te scotea din sărite. În interiorul bacului era un condes puternic, încât aveai impresia că plouă tot timpul. Toată vara au stat în aceste condiții, apoi bacul a plecat la Grindu, la stuf. O parte din deținuți au fost duși la baracă, iar altă parte la Strâmba.
2.3 Viața de după detenție
Partea cea mai interesantă din biografia lui Radu Bercea o reprezintă activitatea de după eliberare. A fost amnistiat pe 27 aprilie 1964. Ca orice deținut a semnat o declarație, prin care și-a asumat faptul că nu va dezvălui unde a fost, prin ce a trecut și ori de câte ori organele de stat îl vor solicita, va răspunde chemării lor. Ancheta și arestarea s-a făcut în contextul măsurilor de prevenție luate de către Securitate, în urma evenimentelor din Ungaria din 1956. În contextul revoluției din Ungaria împotriva dictaturii bolșevice s-a cerut demisia guvernului comunist. Această revoltă a luat amploare în rândul studenților și a sfârșit printr-un masacru comis de sovietici, care au trecut prin România. Elevii și studenții din România, apreciau stilul de viață din alte țări și discutau despre evenimentele din Ungaria și astfel, au ajuns să fie filați de Securitate. Este cunoscut cazul lui Paul Goma, considerat agitator public, pentru că a încurajat studenții să se manifeste tedențios împotriva regimului și să sprijine acțiunile din Ungaria. A fost condamnat la 2 ani de închisoare.
Pe lângă arestările făcute după revoluția din Ungaria 1956, a urmat și identificarea „organizațiilor contrarevoluționare”, din România. Față de legislația U.R.S.S. definiția „infracțiunii contrarevoluționare” nu era menționată în legislația penală a R.P.R. Doctrina penală comunistă a definit „infracțiunea contrarevoluționară” ca „o faptă ilicită și intenționată îndreptată împotriva dictaturii proletariatului din țara noastră sau contra unui stat al oamenilor muncii din orice altă țară, dacă în aceste din urmă cazuri, fapta este comisă pe teritoriul R.P.R.”. În 1958, condamnările erau făcute pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.
Datorită izbucnirii Revoluției din Ungaria, studenții din România au început să se revolte și să-și exprime nemulțumirile. Studenții din București s-au manifestat pe 5 noiembrie 1956, în Piața Universității. În ancheta penală, Securitatea a descoperit că această manifestație a fost provocată de grupul Ivasiuc. Alexandru Ivasiuc fiind cel care a inițiat manifestația. Acesta este poetul despre care ne-a spus Radu Bercea, că l-a cunoscut în lagărele de muncă de la Stoenești și Salcia. Alexandru Ivasiuc a fost eliberat în 1961 și trimis cu D.O., timp de 2 ani.
Revoluția din Ungaria din 1956 a avut câteva obiective, printre care și ieșirea din sfera de influență a Moscovei. Evenimentele din octombrie 1956 sunt rezultatul celor care se opuneau impunerii socialismului și democratizării țării. În contextul evenimentelor din Ungaria din 1956, Gheorghe Gheorghiu-Dej a reluat în 1958, arestările și trimiterea în lagărele de muncă. Pe 17 februarie 1958, „M.A.N. emite un Decret prin care erau stabilite locuri de muncă pentru persoanele care aveau manifestări dușmănoase la adresa statului”.
„În închisoare nu aveai voie să vorbești, să ai o anumită atitudine, să-l privești în ochi, ci tot timpul trebuia să privești în jos și să stai cu mâinile la spate”. La eliberare și-a dat seama că iese dintr-o închisoare mai mică și intră într-una mai mare”, afirmă Radu Bercea.
În urma acestei condamnări, nu avea voie să lucreze în învățământ sau în funcții administrative, ci doar pe șantiere de construcții sau ca muncitor forestier. În ciuda celor menționate în dosar despre funcțiile pe care nu avea voie să le ocupe după eliberare, Bercea devine administrator la liceul teoretic din Gura Humorului, timp de doi ani, unde a predat și desen. A fost și administrator la o bancă din Gura Humorului. Era dificil să-și găsească un loc de muncă. Unde mergea trebuia să arate eliberarea și toți îl priveau cu suspiciune, spunându-i să se întoarcă de unde a venit. Bercea își dorea să urmeze institutul de artă, dar era conștient că nu are șanse, din cauză că avea stigmatul de „fost deținut politic”.
S-a refugiat la mama sa, în orașul Gura Humorului. Tot în acel an, s-a angajat la Casa de Cultură din oraș, unde a organizat o expoziție de grafică. Agentul Grigoraș Teodor avea misiunea să-l provoace pe Bercea, pentru a-și expune punctele de vedere în ceea ce privește pictura în prezent și ce părere are despre regim.
Din informațiile furnizate de agentul „Sorescu Ioan”, reiese că la început a fost administrator de imobil, dar era nemulțumit pentru că salariul era mic, în jur de 625 de lei. La scurt timp a devenit administrator de cantină și internat și avea un salariu de 900 de lei. În 1966 s-a căsătorit cu Moica Niculina și s-a mutat la Reghin. Moica Niculina a fost condamnată politic în 1959, la 20 de ani pentru infracțiune de uneltire. Moica Niculina era contabilă la O.C.L. Mixt Reghin.
Aceasta a executat 5 ani și 4 luni de detenție la penitenciarele Târgu Mureș, Cluj și Târgșor. Bercea era decorator la Mixt Reghin și era greu de urmărit pentru că muncea în diferite zone ale orașului. Din când în când își exprima atitudinea politică față de P.C.R. și a recunoscut că a fost condamnat pentru că „a înjurat pe Stalin”, acest lucru reiese din dosar.
În următoarea parte a acestui capitol vom scoate în evidență notele informative redactate de colaboratorii care se ocupau de filajul lui Radu Bercea după eliberare. În primul rând, avem o notă informativă din ianuarie 1966, de la agentul Crăciun Ioan, adresată Locotenentului Major Borș Nicolai. Agentul Crăciun Ioan îl urmărea pe Bercea, în orașul Gura Humorului, iar pe 18 ianuarie s-a întâlnit cu Bercea pe stradă. Radu Bercea i-a spus că este fost deținut politic, iar în prezent este administratorul liceului din oraș și predă câteva ore de desen.
Din altă notă informativă întocmită de colaboratorul M. Frunză pe 22 august 1969, reiese că Bercea, se preocupa de problema reabilitării, cerând la Iași o fotocopie după sentința de condamnare. Pe 27 martie același an, Bercea dorea să știe mai multe despre reabilitare. Este cunoscut faptul că după celebrele reabilitări din aprilie 1968, precum cea a lui Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan Foriș, și foarte multe alte persoane, unele mai puțin cunoscute, care s-au simțit nedreptățite în anii '50, au solicitat să le fie reanalizate cazurile. Lucrețiu Pătrășcanu a fost arestat în 1948, însă, Plenara C.C. a P.C.R. a solicitat reabilitarea grupului Pătrășcanu și în cele din urmă s-a dovedit a fi nevinovat. Reabilitarea unor activiști de partid indica faptul că, „în URSS și țările socialiste a început să se facă reabilitarea unor persoane condamnate fără a fi vinovate”.
În anul 1968 au început să fie anchetate „ilegalitățile provocate de M.A.I.”. Reluarea și analizarea cazului lui Lucrețiu Pătrășcanu a pornit din inițiativa lui Nicolae Ceaușescu, deoarece acesta dorea să pună punct abuzurilor, care s-au petrecut în anii precedenți. Observăm, că scopul nu era acesta, ci mai degrabă Nicolae Ceaușescu dorea să-și întărească puterea, să-l înlăture pe Gheorghe Gheorghiu-Dej și să-l elimine pe
Alexandru Drăghici. Astfel, în noiembrie 1967 a fost creată o „comisie de partid”, pentru că Nicolae Ceaușescu dorea ca cei care se ocupă de analizarea cazului lui Lucrețiu Pătrășcanu, să fie membrii ai C.C., iar rezultatele să fie trimise mai întâi partidului pentru a fi analizate.
Pe 13 martie 1969 au avut loc trei întâlniri cu Bercea în care s-au observat unele probleme de ordin politic. A dat dovadă că are o bună impresie despre cei aflați la conducere spunând că abia acum „pământul românesc își trăiește amplu istoria”. Această idee reflectă atitudinea pozitivă, care lasă impresia că este un om care are încredere în conducerea țării, chiar dacă a suferit din cauza regimului. Având în vedere această notă informativă, se ajunge la concluzia că, Radu Bercea ar putea prezenta un pericol cu privire la siguranța statului. Moica P. evită orice discuție despre regim. Din cele observate de colaboratorul M. Frunză, reiese că aceștia doreau să-și trăiască viața liniștiți. Informatorul a declarat că Bercea și-a terminat liceul, a susținut și examenul de bacalaureat, dar nu a fost admis la belle-arte. În cele din urmă era luat în evidența operativă, fiind sursa organelor de Securitate.
În afară de aceste informații am avut surpriza de a găsi o notă informativă trimisă comandantului Coroamă, dar de această dată expediată, de Radu Bercea, care era în evidența Securității. În acea notă informativă, Bercea a declarat că a fost abordat la discuții politice de Pauliuc Emanoil din Gura Humorului. Acesta s-a plâns că duce o viață grea, salariul fiind mic și toate acestea datorită „slabei organizări a statul nostru”. La sfârșitul declarației, a menționat că „și-a dat seama că acesta este un element ostil regimului și a considerat că organele de Securitate trebuie să fie informate”. După eliberare i-a deconspirat pe cei care îl intrigau la discuții politice. Într-un raport din 1965, a mărturisit că ori de câte ori va auzi discuții negative despre regim: „va aduce la cunoștință organelor Securității Statului imediat ce va afla cine sunt cei care au manifestări împotriva regimului”, scrie Radu Bercea.
În 1974 a divorțat și s-a întors la Gura Humorului. Sursa afirmă că, Bercea a vorbit cu fiica sa Manuela și i-a spus că se pregătește de o expoziție la Suceava. I-a povestit și despre faptul că a fost vizitat de doi francezi de la Institutul de Arte și Arhitectură din Paris, care i-au apreciat foarte mult grafica.
Bercea a trimis o declarație în 1974, prin care a reglementat discuțiile care s-au iscat în urma vizitei celor doi francezi. În cele din urmă, a recunoscut că în septembrie 1974 a primit vizita unor francezi. Aceștia au fost acasă la el, pentru a analiza tablourile lui Bercea. La plecarea celor doi, Bercea le-a oferit două lucrări artizanale ca amintire. Nu a primit nimic în schimb, dar nu știa că acest cadou poate avea urmări. Era conștient că este filat și că această vizită va lăsa repercusiuni, astfel a trimis o declarație la Securitate în care a menționat: „Am făcut această declarație pe care o semnez și pot confirma că este în afara oricărei alte influențe. Nu am vrut să transmit nimic prin cadoul pe care l-am făcut celor doi, ci a fost doar ca o mulțumire pentru vizita lor”, menționează Bercea. Securitatea a considerat acest gest umanitar ca fiind o mită dată celor doi francezi, dar de fapt era o mulțumire pentru vizita efectuată și aprecierea picturilor. Cei doi francezi au rămas profund uimiți de frumusețea picturilor lui Bercea.
După eliberare are o bogată activitate în domeniul artistic, Radu Bercea având expoziții în Japonia, Belgia, Bulgaria, Turcia, Anglia, SUA, Mexic, Franța, Israel, Olanda, Iugoslavia, Italia. În 1987, a participat la o expoziție internațională, în Italia, unde a câștigat un premiu special. În 1969, la Târgu Mureș obține locul I pe țară, la secția de grafică și multe alte premii. Radu Bercea este unul dintre cei mai mari artiști plasticieni români. Desenele prezentate la diverse expoziții și vernisaje internaționale sunt prezentate ca „Mărturii din Infern” sau „Memoria retinei Gulagului românesc”, fiind expuse incriminările regimului comunist, însușiri explozive ale unor trăiri, chiar dacă unele desene par a fi niște schițe banale.
Arta lui Radu Bercea este recunoscută atât în țară, cât și în străinătate. Acesta și-a expus picturile în numeroase orașe, fiind premiat cu multiple premii. Lucrările sale sunt remarcabile și este unicul artist plastic din România. O parte din opera lui Radu Bercea cuprinde metodele represive aplicate de regimul comunist pentru exterminarea „dușmanului de clasă”. Radu Bercea conturează în câteva imagini tortura care nu cunoaște limite, suferința, figuri ale torționarilor care sunt asociați cu niște bestii în „chip de om” și într-un cadru de neimaginat reușeste să cuprindă demnitatea morții.
În acuarelă, grafice și picturi în ulei, Radu Bercea ca și „pictorul Vladimir Nichitovici, unul dintre fruntașii vechii gărzi bucovinene, al cărui colorit completează fericit un desemn minuțios…continuă să atragă prin sinceritatea lor, pe care nici un fals modernism, fie chiar loewendalist, nu o poate devaloriza”.
În anii ’70, Securitatea îi avertiza pe intelectuali, dar și pe cei care se ocupau de artă, deoarece aceștia aveau un statut profesional ridicat, atât în țară, cât și în străinătate. În ianuarie 1976, Radu Bercea s-a preocupat de o expoziție de caricaturi, prezentată în județul Suceava. Însă, în interviu Bercea a menționat că expoziția s-ar fi desfășurat după 1990. Celebra expoziție s-a numit „Memoria retinei Gulagului românesc”, unde a redat mediul carceral din România comunistă, cu toate metodele lui de constrângere și tortură. Fără nici o reținere a prezentat „latura întunecată a sufletului omenesc, viziunile nemiloase, dramatice și înspăimântătoare”. Faimosul album conține „52 de lucrări grafice, tușuri și acuarele”. Radu Bercea consideră că „datoria noastră este de a lăsa generațiilor viitoare, teroarea cu care s-au confruntat în perioada comunistă, fie prin imagini, fie prin scris, fie prin viu grai, cu scopul ca aceasta să nu se mai repete”. Poate că imaginile sunt deosebit de dure, dar sunt prezentate ironic, pentru ca mesajul să fie receptat mult mai ușor. Tot în interviu menționează faptul că după 3 zile de la expoziție a primit un telefon și i s-a spus că ar fi timpul să se oprească.
Un episod interesant l-a constituit responsabilitatea sa de agitator, în cadrul U.T.C., ocupându-se de agitația vizuală de la Comitetul de partid. Radu Bercea, în postura de caricaturist a câștigat premii importante în țară și în străinătate (Italia, Brazilia, Japonia, Belgia, Iugoslavia, Ucraina).
În 1977 se face remarcat prin materiale de propagandă vizuală. În 1978 s-a căsătorit cu Miron Olga, fostă membră de partid și au avut doi copii. Aceasta era din Iași, dar a fost repartizată la școala generală nr. 1, din Gura Humorului, ca profesoară de chimie.
Aceasta avea un frate care era profesor universitar la Institutul Politehnic din Iași. În filajul informativ s-a observat că acesta nu vorbește niciodată despre politică. Sursa a discutat cu Radu Bercea, însă nu s-a plâns niciodată de trecutul pe care l-a avut. Sursa a adus în discuție unele evenimente politice, dar Bercea nu și-a spus părerea, ci doar a râs. Altă sursă raportează că este foarte talentat și se pricepe foarte bine la caricaturi.
Pe 20 august 1970 a fost înregistrată o declarație, în care Bercea era considerat „un om inteligent, cu înclinație spre munca informativă”. Astfel, Securitatea a considerat că Bercea ar fi util pentru munca informativă.
2.4 Colaborator al Securității
Securitatea se gândea la o eventuală colaborare cu Bercea, pentru că a informat benevol Securitatea, în repetate rânduri. La o discuție avută cu Bercea, acesta a fost întrebat dacă cunoaște și alți condamnați politic din Reghin. Securitatea aștepta ca Bercea să le furnizeze informații despre anumiți cetățeni pentru că, acesta și-a dat cuvântul spunând Securității „să aibă încredere în el și când află detalii care folosesc Securității le va spune”. Așadar, i-a reclamat pe foștii deținuți din Reghin: „Holirca
Aurel și Spera Petru, care erau foști legionari condamnați, Macarie Eugen fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică și Nașca Teodor care fusese condamnat la 18 ani de muncă silnică”.
După aceste dezvăluiri, organele de Securitate s-au gândit că un asemenea om le-ar fi util pentru munca informativă și astfel, i-au oferit ocazia de a colabora cu ei. Pe atunci era legător cartonist la Arhiva Combinatului Minier din Gura Humorului. Securitatea îl avea în vizor și pe Lungu Emilian, acesta fiind urmărit pentru „manifestări tendențioase și relații suspecte cu comentatorii posturilor de radio, Vocea Americii și Europa Liberă” și s-a renunțat la recrutarea acestuia.
Recrutarea a avut loc la sediul Miliției din Gura Humorului, unde a fost chemat cu scopul de a povesti despre expoziția internațională la care a participat. În urma discuției, i s-a propus să fie informator al Securității. Nu a stat prea mult pe gânduri și a acceptat. În cele din urmă a fost instruit și a primit directive, în ceea ce privește strângerea de informații, transmiterea și păstrarea legăturii. În 1987 a fost recrutat ca informator al organelor de Securitate, primind numele conspirativ „Buta Ioan”. Mai mult decât atât, intervievatul nu ne-a spus despre colaborarea pe care a avut-o cu Securitatea.
Angajamentul este un plan de orientare al informatorului și era același pentru toți cei recrutați: „…Mă angajez să sprijin organele de Securitate în mod secret și sistematic, să fiu sincer și obiectiv și să mă preocup în aflarea faptelor ce ar constitui infracțiuni împotriva Securității Statului, a altor fapte ce ar putea să înlesnească sau degenera”. Radu Bercea a semnat acest angajament, pe care nu l-a încălcat niciodată.
Deși i-a deconspirat pe alții, Securitatea nu avea deplină încredere în el și la rândul lui era verificat de sursele „Barbu”, „Oanea” și „Butnaru I”. Aceste surse au confirmat seriozitatea lui Bercea în munca informativă față de Securitate. A urmat o perioadă de 18 zile în care a fost plecat în Israel, la prietenul său Strulovici David care locuia în Israel din 1975. Această plecare a fost văzută la început ca o evadare, însă nu acesta a fost scopul plecării. Cei doi erau buni prieteni. Când s-a întors și-a continuat misiunea de colaborare.
Înainte de plecarea în Israel, Bercea a primit vizita lui Toader Bocăneț. Acesta venise să-i dea o scrisoare, pe care să o expedieze în Germania. Bercea a refuzat acest plan al lui Bocăneț, pentru că altfel își încălca angajamentul pe care și l-a asumat în calitate de colaborator. I-a spus că poate să-i aducă medicamente sau orice altceva, numai acest lucru nu se poate. I-a spus că nu-și încalcă angajamentul, pentru că i-a fost suficientă o condamnare. Acesta a fost un plan de verificare, pentru că Bocăneț Toader era și el informator al Securității din 1983. Refuzul confirmă fidelitatea și seriozitatea față de angajamentul asumat.
Sursa „Buta Ion” îl urmărea pe Andruseac Vasile din Mănăstirea Humorului. Cei doi s-au întâlnit la un magazin, dar Andruseac V. era sub influența băuturilor alcoolice. Sursa i-a spus să aibă grijă de sănătatea lui, dar acesta i-a spus că „nu trăiești cât vrei, iar zilele sunt date de la Dumnezeu”. După acea discuție sursa nu a mai reușit să-l găsească pe Andruseac.
Pe 30 mai 1987, sursa a primit o scrisoare de la „comitetul de organizare a festivalului internațional de caricatură din Ioku-Japonia, ediția a VII-a, 1986-1987, prin care i se confirmă că nu i-au fost selectate lucrările”. În urma acestei scrisori, Bercea a fost bulversat, însă nu a renunțat, participând și la alte festivaluri din străinătate. În legătură cu misiunea lui, sursa a mai investigat cazul lui Andruseac și a aflat că acesta a făcut un accident vascular și este paralizat. Sursa nu a mai reușit să vorbească cu el. Cei doi se cunoșteau din perioada de detenție (1963), de la Luciu-Giurgeni. Andruseac era contabil în Gura Humorului, la Baza de recepție a animalelor.
Acestea sunt informațiile studiate în baza de documente de la A.C.N.S.A.S. și în interviul realizat personal. Cu ajutorul acestor surse, ne putem completa imaginea asupra impactului pe care regimul comunist l-a avut asupra individului. Nu vorbim doar de transformări instituționale, ci și de schimbarea unor valori, comportamente, dorințe, așteptări ale individului față de ceilalți și față de putere. Așadar, în acest capitol am urmărit aspecte legate de destinul fostului deținut politic, Radu Bercea și impactul pe care sistemul carceral l-a avut asupra lui.
Un asemenea subiect nu poate fi înțeles, sub toate fațetele sale, fără a recurge la surse multiple, precum arhiva scrisă, jurnale și interviuri. Cu ajutorul acestor surse, memoria colectivă care aparține unei „lumi condamnate la tăcere” reușește să fie reconstituită.
Capitolul al III-lea-Cazul lui Bucur Gheorghe
Gheorghe Bucur s-a născut pe 23 octombrie 1921, în comuna Jariștea, județul Vrancea. În anul 1940 a terminat liceul la Focșani și a făcut parte din mișcarea legionară și din F.D.C. După destrămarea mișcării legionare a trecut la Partidul Național Țărănesc, iar în 1941 s-a înscris la Facultatea de Politehnică din București. La vârsta de 22 de ani a fost trimis la școala de ofițeri de rezervă Ploiești, apoi a fost încorporat în Regimentul 10 Vânători, Chișinău.
3.1 Momentul arestării
Gheorghe Bucur a fost deținut politic între anii 1948-1952. Spre deosebire de cazul lui Radu Bercea, acesta nu a fost condamnat de către Tribunal și nu a avut sentință judecătorească, dar „în închisoare stai și fără să fi condamnat”, afirmă Bucur. A stat închis 5 ani, iar la eliberare a fost trimis cu D.O., în orașul Gura Humorului, pe o durată de 3 ani. În timp ce era sub restricție domiciliară a trimis o cerere ministrului pentru a i se ridica D.O., însă aceasta i-a fost respinsă. În 1956 i-a fost ridicat domiciliul obligatoriu. Ca o consecință a Conferinței de la Geneva și a aderării României la Organizația Națiunilor Unite în 1955, au început să fie ridicate restricțiile domiciliare. La Conferința de la Geneva s-a discutat despre „revizuirea restricțiilor administrative aplicate celor cu domiciliu obligatoriu, ridicând aceste restricții…”.
Datorită discuțiilor din cadrul Conferinței de la Geneva, restricțiile domiciliare au fost ridicate. O parte din acestea au fost ridicate odată cu amnistierea deținuților politici din 1964. În 1966, două persoane din Suceava și Brașov au fost puse sub restricție domiciliară pentru „activitate ostilă liniei politice a PCR”.
Cei cu restricție domiciliară nu aveau voie să părăsească orașul, însă, Bucur a încercat să fugă și a fost prins de un informator al Securității, prin Pașcani, fiind nevoit să se întoarcă acasă, pentru a nu ajunge din nou la închisoare. Informatorul i-a cerut buletinul, dar Bucur a susținut că nu îl are la el, pentru că buletinul de identitate era ștampilat cu D.O. Dorea să meargă în comuna Jariștea, la fratele său Constantin și era împreună cu viitoarea sa soție, Eughenia. Părăsirea D.O. fără aprobarea Ministerului Afacerilor Interne, se sancționa penal. Prin Decretul din 22 august 1952, „părăsirea D.O. se sancționa cu închisoarea de la 15-20 de ani”, iar din 1954, „pedepsa cu închisoarea era de la 6 luni la 5 ani”. Între timp, personajul nostru a făcut recurs, pentru că dorea să i se ridice D.O.
Însă, ca o consecință a evenimentelor din Ungaria din 1956, printr-o hotărâre a H.C.M. din 1957, M.A.I. putea să-i sancționeze pe cei care „primejduiau regimul de democrație populară”, prin stabilirea domiciliului obligatoriu, chiar dacă aceștia nu au fost închiși.
Arestat la vârsta de 22 de ani, a fost acuzat că a participat la falsificarea alegerilor din noiembrie 1946 și învinuit că a dat foc urnei de voturi. Deși era un opozant al regimului, acesta nu recunoaște nici acum. În ziua alegerilor, tatăl său era asistent la urnă, de partea țărăniștilor. Ancheta a durat 3 săptămâni, însă personajul nostru nu a recunoscut că în ziua alegerilor se afla în comuna Jariștea. Gheorghe Bucur nu recunoaște nici faptul că era de partea țărăniștilor, ținând cont de faptul că, tatăl său era implicat politic în acest partid. Din interogatorii, reiese că a mers la vot cu un grup de prieteni și au incendiat urna cu voturi.
Victoria comuniștilor este marcată de alegerile din 19 noiembrie 1946. Comuniștii lovesc în cele mai puternice partide, P.N.Ț., P.N.L. și P.S.D.. Aceste alegeri s-au încheiat cu violențe fizice, arestări, iar guvernul Groza a falsificat rezultatul alegerilor. Astfel, Blocul Partidelor Democratice a ieșit victorios cu 70%, preluând voturile țărăniștilor. Sovietizarea României a fost posibilă prin represiune, iar evenimentul care a făcut posibilă această cale, a fost falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, pentru a ascunde sub legitimitate, prezența Armatei Roșii pe teritoriul României și un regim care imita măsurile sovietice.
În urma alegerilor, tatăl său, Bucur Gheorghe a fost ales primar, ilegal în Jariștea. Bucur a încercat să taie firele telefonice ale oficiului P.T.T.. În 1946 era un țărănist înfocat și a făcut propagandă pentru Partidul Național Țărănesc, dar nu a recunoscut niciodată. Șovin Gheorghe a declarat că Bucur este un „țărănist înfocat, face propagandă pentru partid, iar la alegerile din noiembrie 1946 a devastat secția de votare”, iar alegerile nu s-au mai desfășurat.
Ziarele partidelor lansau informații despre agresiuni, arestări, afișe electorale distruse, iar doi studenți au fost reținuți trei zile pentru că au lipit afișe pentru campania P.N.L.. Serviciul Secret dorea să obțină informații despre persoanele care făceau propagandă pentru P.N.Ț.. Propaganda funcționa foarte bine înainte de alegeri, pentru că „distribuiau gratuit ziarele „Dreptatea” și „Liberalul”, muncitorilor din Valea Jiului”. Astfel, pe 19 noiembrie 1946 au fost elaborate o serie de instrucțiuni, precum „Ziua are un caracter de luptă democratică, de aceea trebuie să îmbrace haina de sărbătoare, având lozinca „Votați lista nr. 1 cu semnul soarele”, cuvinte redate de Blocul Partidelor Democrate, de la Cluj. Alegerile din 1946 constituie cea mai mare mușamalizare din istoria politică a țării, marcând astfel, calea spre sovietizarea României.
Anul 1947 marchează sfârșitul democrației în România, așadar, comuniștii își consolidează puterea în stat, prin semnarea Tratatului de Pace. În urma procesele din anul 1947, liderii P.N.Ț. au fost arestați și partidul scos în afara legii. Iuliu Maniu și Ion Mihalache au fost condamnați la închisoare pe viață și multe alte persoane mai puțin cunoscute care au participat la falsificarea alegerilor au fost anchetate. Disidenții liberali sunt înlăturați, iar P.N.L. își încheie activitatea. Regele Mihai era ultimul obstacol din calea ascensiunii comuniștilor la putere, iar odată cu abdicarea lui, toată puterea politică revine Partidului Comunist.
În martie 1948, Bucur Gheorghe împreună cu un grup de prieteni doreau să împiedice campania electorală pentru alegerile din 28 martie, fiind primele alegeri după instaurarea noii puteri. Pe 10 martie 1948, Bucur Gheorghe s-a întâlnit cu cei care „au provocat dezastru, au distrus urna și buletinele de vot, în 1946”. Aceștia erau: „Gică G. Bucur, Vasile Chirilă, Constantin Gr. Nedelcu, Hainăroșie Dumitru, Gheorghe Bahamat, I. Nedelcu, Sterian Bucur și alții”. În dosarul de anchetă sunt menționați: Hainăroșie și Nedelcu. Amândoi erau foști legionari și au fost închiși la Ocnele Mari. Hainăroșie G. Dumitru (zis Mitică) era avocat și colaborator. Aceștia erau catalogați drept chiaburi.
Gheorghe Bucur a fost arestat pe 15 mai 1948 și închis la Aiud. Pe 15 mai 1948 „au fost arestați câțiva mii de membri ai Frățiilor de Cruce”, foști legionari și opozanți ai regimului. În timpul anchetei, Bucur Gheorghe nu a recunoscut că a fost legionar, dar a deconspirat grupul legionar (Hainăroșie Dumitru, Stoica Postolache, Nedelcu Constantin).
Într-o altă declarație, acesta recunoaște că este prieten cu Nedelcu Constantin, că se întâlnesc săptămânal, dar nu discută despre politică. Există un proces verbal care atestă că, Gheorghe Bucur a fost „închis la Focșani pentru activitate legionară și a păstrat legătura cu: Nedelcu Constantin, Hainăroșie Dumitru, Lache Stoica și Ghemuleț”. Lache Stoica a dat și el o declarație, în care afirmă că „Nu a vorbit cu Bucur despre politică, dar se întâlneau de 2-3 ori pe lună”. Tot acesta scrie că, în 1941, Bucur „purta o cămașă verde cu centură pe diagonală”, dar acesta nu a recunoscut niciodată că a fost membru legionar. Este cunoscut faptul că, după rebeliunea legionară din 1941, Petre Țuțea a fost anchetat, fără să fie condamnat, a fost închis în lagărul de la Târgu Jiu, dar și multe persoane mai puțin cunoscute au fost închise fără să fie condamnate, cum este cazul personajului nostru, Gheorghe Bucur. Gheorghe Bucur l-a cunoscut pe Petre Țuțea la Ocnele Mari.
3.2 Perioada de detenție
În 1948 începe viața sa de deținut. Gheorghe Bucur și-a executat pedeapsa în închisorile Aiud, Focșani, Ocnele Mari și în lagărul de muncă de la Canal-Dunăre Marea Neagră. Mai întâi, a stat 7 luni la Aiud, unde mărturisește că a fost cel mai bine. Pe pereții închisorii de la Aiud era scris: „Camarade nu fi trist, garda merge înainte prin partidul comunist”. Observația punctează pe lângă o realitate istorică și capacitatea omului de a căuta metode de adaptare sau de rezistență la anumite schimbări.
Apoi, a fost transferat la Ocnele Mari. În această închisoare dormeau pe o rogojină. Deținuții de la Ocnele Mari erau intelectuali, foști miniștrii, foști ambasadori, ofițeri. Nu vedeau lumina soarelui, decât 10 minute pe zi, „deținuții vedeau soarele, doar când erau scoși la plimbare”.
Suprapopularea celulelor era o metodă de tortură fizică, dar și psihică. Dormeau pe o singură parte, pentru că stăteau câte 6 sau 12 deținuți pe un prici. Foamea devenise o obișnuință, dar în toamna anului '50 au primit gamelele pline cu mâncărică de fasole. Probabil, că doreau să-i pregătească, înainte de a fi transferați la Canal-Dunăre Marea Neagră.
În 1950 a fost trimis la Canal Dunăre-Marea Neagră. Din interviu reiese că „Era mai bine în pușcărie decât la Canal. La Canal munca era istovitoare”. În 1949 când au început lucrările la Canal, munca era prestată doar de muncitori, apoi au fost aduși și deținuți politici. Deținuții aveau normă dublă în comparație cu muncitorii. În 1950, Canalul Dunăre-Marea Neagră a devenit un șantier al exterminării, fiind „mândria unui popor muncitor”, un simbol care a devenit „un Canal al morții”. La poarta șantierului triumfa deviza „Construim fără burghezie și împotriva ei”, deviză ce aparține Anei Pauker. La Canal erau 8 lagăre. În literatura de specialitate, Canalul este denumit ca fiind „Danubiul care varsă prin trei guri apă și prin a patra sânge”, această idee reflectă o imagine a sângelui vărsat de la cei vinovați dar fără vină. Însă, odată cu sângele vărsat, curg și filele de istorie, ca o dovadă absolută a adevărului istoric pentru ca acesta să nu mai fie repetat.
Programul de muncă era de 12 ore pe zi. Norma era de 5 metri cubi de săpat, pe zi. Intervievatul ne oferă un exemplu despre atitudinea pe care o aveau gardienii față de deținuți. În timp, ce Gheorghe Bucur se străduia să-și îndeplinească norma, un gardian i-a spus să sape mai repede, iar acesta fiindcă nu mai avea putere, nu s-a lăsat umilit și i-a spus gardianului să sape el. Gardianul s-a simțit ușor iritat, a luat târnăcopul, a dat de două ori și a renunțat. Personajul nostru l-a întrebat „dacă numai atâta poate”, iar în urma celor întâmplate, gardianul a ordonat ca deținutul să nu primească mâncare în acea zi. Fiecare deținut primea 100 de grame de pâine pe zi și arpacaș. Foamea era atât de mare, încât au mâncat șerpi și pisici, afirmă Bucur. În timpul detenției a întâlnit și gardieni mai generoși. Personajul nostru a povestit, că avea o haină lungă de piele, iar un gardian i-a propus să-i dea haina, iar el îi va aduce pâine timp de o lună. Acesta fiind foarte flămând i-a dat haina, deși se gândea numai la faptul că a rămas fără haină și e posibil să rămână și fără pâine.
În timp ce se afla pe șantier a găsit o bucată de ziar, pe care a pus-o în buzunar. Seara când au venit la percheziție i-au găsit bucata de ziar. L-au interogat trei săptămâni și în fiecare seară când se întorcea de pe șantier era ținut la poartă, pentru a spune de unde are ziarul. Le-a spus că l-a găsit pe șantier, dar gardienii susțineau că are legături de afară. Pe șantier era considerat un om muncitor care își îndeplinea norma.
În detenție a cunoscut câteva personalități importante. La Aiud, l-a cunoscut pe Corneliu Coposu, la Ocnele Mari pe Petre Țuțea, iar la Canal, pe Radu Câmpeanu. Când a ajuns la Aiud, Corneliu Coposu avea 120 de kilograme, iar când a fost transferat la Canal, avea 70 de kilograme. „Am crezut că nu o să mai ieșim vii de la Canal”.
3.3 Domiciliul obligatoriu
A fost eliberat în 1952, dar comisia M.A.I., i-a stabilit „Domiciliul obligatoriu în Pârteștii de Jos, orașul Gura Humorului, conform deciziei nr. 1012/1952”, între 1953-1956, în Gura Humorului. Actele normative erau stabilite de M.A.N. sau de H.C.M., însă la început nu era menționată categoria de persoane cărora trebuia să li se aplice domiciliul obligatoriu și nici durata. Un document întocmit în 1968, de către C.S.S. al R.S.R., indică faptul că actele fixării D.O. nu conțin „prevederi despre un posibil atac, din partea celor considerați nevinovați și nici un organ care să soluționeze asemenea situații”.
Cei eliberați care prezentau un pericol la adresa statului, li se fixa domiciliul obligatoriu. Aplicarea D.O. a intrat în vigoare pe 11 martie 1954 și putea fi aplicat de la 6 luni până la 5 ani, în caz de părăsire a D.O., fără acordul M.A.I. se pedepsea cu închisoare. Aveau și buletin cu fotografie și era ștampilat cu D.O.. În perioada 1949-1962 au fost puși sub D.O., 60.000 de oameni.
Termenul de „contrarevoluționar” nu exista în Codul Penal al R.P.R., ci a apărut pentru prima dată în legislația U.R.S.S. În legislația penală R.P.R. putem deduce noțiunea de „infracțiuni contra securității statului”, ca fiind „contrarevoluționarii”. Această lege adoptată în 1949 a fost modificată în 1950 și se aplica „celor care primejduiesc un pericol pentru securitatea statului”.
Mulți oameni au fost închiși fără a fi judecați, iar la eliberarea din închisori au fost trimiși cu D.O., pentru „a prelungi perioada de detenție și a se afla sub strictă supraveghere”. Direcția Generală a Penitenciarelor și Coloniilor de muncă, înainta un raport Serviciului „C” din MAI, despre comportamentul deținutului din perioada de detenție. În urma acestui demers, Serviciul „C” decidea dacă deținutul este liber sau trimis cu D.O.
Un raport din 10 aprilie 1956 al D.O. susține că „aceste elemente dușmănoase au desfășurat activitate legionară sau PNȚ-istă, înainte și după momentul 23 august 1944”. Lui Bucur Gheorghe, apartenența politică, precum și originea socială, i-au adus o condamnare fără sentință și mai ales, domiciliul obligatoriu, după eliberarea din lagăr.
Este cunoscut și cazul lui Ion C. Brătianu, care de asemenea, nu a fost judecat de către Tribunal, și a fost pus sub restricție domiciliară, în iunie 1954. În anii 1951-1954 a fost deținut la Canal. Prima dată, D.O. i-a fost fixat pe o perioadă de 24 de luni, iar apoi i-au prelungit pedeapsa pe o perioadă nelimitată, pentru că aparținea categoriei sociale de „fost moșier”. Cei încadrați în această categorie socială, li se stabiliea D.O. pe o perioadă nelimitată, dar printr-un ordin M.A.I. din august 1963 i-a fost ridicat domiciliul obligatoriu.
Cât a fost sub restricție domiciliară, Gheorghe Bucur a lucrat la fabrica de cherestea din Gura Humorului. La muncă se comporta corespunzător și nu vorbea dușmănoș la adresa regimului.
Cei care erau trimiși cu domiciliu obligatoriu nu aveau voie să părăsească raza de 5 kilometri. Sâmbăta mergeau la Miliție și semnau într-un registru. „Am ieșit la pensie și tot mă chemau. Puțin supărat i-am spus, dar până când, iar Miliția m-a întrebat „De ce te superi? Mai stăm și noi de vorbă”, povestește Bucur.
Motivul pentru care unii deținuți nu au fost judecați de către Tribunal, se datorează faptului că autoritățile nu aveau destule probe de vinovăție împotriva celor „vinovați”, dar fără vină. Cei considerați a fi un pericol pentru siguranța statului, li se fixa domiciliul obligatoriu pentru câteva luni, ani sau în cazul „foștilor moșieri”, perioada era nelimitată, până în 1963, când a fost emis un ordin de la M.A.I. și li s-au ridicat restricțiile domiciliare.
3.4 Viața după eliberare
Viața lui Bucur după condamnare nu a fost prea agitată, în comparație cu cazul lui Radu Bercea, care a avut o bogată activitate atât în domeniul artistic, cât și în munca informativă a Securității. Se dorea și recrutarea lui Bucur ca informator, însă, în urma unor verificări s-a renunțat la o eventuală colaborare cu acesta, pentru că avea o anumită atitudine despre regim și avea anumite legături cu elemente dușmănoase.
După eliberare și-a căutat de muncă, dar având stigmatul de „fost deținut politic”, nu îl angaja nimeni. A încercat să se angajeze la Întreprinderea Regională de Transporturi Auto/Autobaza (IRTA), iar directorul i-a spus că nu angajează „Pușcăriași din ăștia”, afirmă Bucur. Personajul nostru i-a spus că nu a fost condamnat de către Tribunal, însă nu a fost crezut. După ce i-au verificat cazierul și au văzut că nu a fost condamnat, l-au angajat ca și contabil de materiale, la IRTA, în Gura Humorului. Aflându-se sub strictă supraveghere, una din surse a relatat că pe 10 noiembrie 1967, Bucur Gheorghe a ieșit de la muncă împreună cu Rotaru Ștefan și „discutau despre reforma administrativă ce se preconizează într-un viitor apropiat în România”, dar nu vorbeau împotriva regimului.
În 1955/1956 s-a căsătorit cu fiica lui Moroșan Eugen și au avut un copil. Aceasta era șefă-contabilă la CEC, în Gura Humorului. Pentru că s-a căsătorit cu un „fost deținut politic”, aceasta a fost dată afară din serviciu. Un an nu și-a găsit de muncă, iar după aceea a lucrat împreună cu soțul ei, la IRTA. După 2 ani a fost reangajată la CEC.
În ultima parte a acestui capitol vom scoate în evidență notele informative redactate de colaboratorii care se ocupau de filajul lui Gheorghe Bucur după eliberare. A fost filat de informatorii „Plugaru Ion”, „Iohan Peter”, „Mesteacăn” și „Frunză”. Informatorul „Frunză” a declarat că Bucur are „manifestări dușmănoase”.
După eliberare nu a avut o activitate prea deosebită, în comparație cu cazul Radu Bercea. Bucur s-a ocupat de familia sa și a muncit pentru a-și construi o casă. După ridicarea D.O. a rămas în continuare în Gura Humorului și nu s-a mai întors în comuna Jariștea, decât în vizită pentru că avea câteva hectare de vie.
Pe 19 noiembrie 1971, fostul informator „Mesteacăn” l-a abordat pe Bucur cu chestiuni legate de politică și au discutat despre Plenara C.C al P.C.R., însă personajul nostru i-a spus că „măsurile luate de partid sunt bune”, avea o atitudine pozitivă despre regim și conducătorii țării.
Informatorul „Pintilei V”, relatează că Bucur și soția lucrează la Autobază, în Gura Humorului și au construit o casă. Fost deținut politic la Canal, fără condamnare, Bucur Gheorghe face parte din Supravegherea Informativă Generală.
La Autobază era responsabil cu emiterea locurilor de muncă pentru șoferi. Însă, Bucur oferea locuri de muncă doar șoferilor care se întorceau din cursă până la ora 19. Dacă nu ajungeau în timp util, șoferii își pierdeau ziua de muncă și alocația copiilor. Era un om arogant și foarte dur.
Pe 4 aprilie 1973 informatorul „Iohan Peter” a aflat despre Bucur că are TBC și se află în concediu medical. În 1973, în urma rapoartelor întocmite de informatorii „Iohan Peter”, „Jenică” și sursa „C.V.”, reiese că Bucur, nu este în evidența organelor de Miliție din Gura Humorului. Bucur s-a pensionat pe 1 noiembrie 1983 și se afla în S.I. la Serviciul I.
În acest capitol, am completat imaginea asupra impactului și a măsurilor pe care regimul comunist le-a avut asupra deținuților, referindu-ne la schimbarea unor comportamente și așteptări ale individului față de putere. Deși au purtat ani la rând, stigmatul de „foști deținuți politici” au reușit să găsească un loc de muncă pentru a-și întreține familiile. Un asemenea de subiect, nu poate fi complet, fără a recurge la o abordare nouă care a cucerit întreg spațiul comunist și anume, istoria orală. Cu toate acestea, cele două personaje de care ne-am ocupat au supraviețuit sistemului represiv din lagărele și închisorile comuniste, iar astăzi împărtășesc și celor tineri experiența lor din perioada de detenție. Spațiul concentraționar din România s-a definit prin arestări la miezul nopții, interogatorii, procese, execuții, trimiteri în lagăre, închisori, construcții de canale și deținuți trimiși cu domiciliu obligatoriu. Perioada de detenție le-a marcat și schimbat cursul vieții multor oameni, dar cu toate acestea, foștii deținuți politici și-au iertat torționarii.
Concluzii
Anii 1948-1964 reflectă o imagine a represiunii, a torturii prin care s-a reușit distrugerea ființei umane și s-a recurs la cele mai aspre măsuri represive. A fost o perioadă cu multe schimbări, fundamentate de o serie de abuzuri asupra drepturilor omului, desfășurate în special în anii '50, pentru că se dorea implementarea noului regim și distrugerea vechii societăți. Au fost efectuate arestări împotriva celor care defăimau regimul comunist prin diverse manifestări tendențioase și doreau să împiedice construcția și dezvoltarea regimului comunist în România.
Această cercetare constituie o altă fațetă a spațiului concentraționar din România, din perspectiva foștilor deținuți politici, unii mai puțini cunoscuți. Cei care mai sunt în viață au o datorie morală de a povesti și celor tineri despre duritatea măsurilor represive din perioada de detenție, pentru că aceste amintiri sunt un bun material pentru a scrie istorie recentă.
Teza noastră conturează o argumentație istorică, iar ultimele două capitole reprezintă noutatea acestei cercetări, prin vocea a doi deținuți politici. Dincolo de o istorie factuală, pe care o putem reconstrui, în special, din documente scrise, sunt necesare și alte tipuri de surse, precum interviurile. Foștii deținuți politici, Radu Bercea și Gheorghe Bucur sunt foarte subiectivi, iar răspunsurile lor îți creează o stare de milă, de compătimire și te duc cu gândul că au fost niște oameni nevinovați, devenind victime ale represiunii comuniste. Interviurile realizate personal cu cei doi deținuți, nu conțin adevărul absolut, de aceea informațiile trebuie coroborate cu alte tipuri de surse, pentru a analiza adevărul istoric. Într-adevăr, au fost și oameni condamnați fără să poarte vreo vină, dar au existat și mulți care s-au opus măsurilor regimului comunist și nimeni nu a rămas nepedepsit. Prin intermediul interviurilor ne facem o imagine generală, a ceea ce s-a petrecut cândva, însă, nu ne putem rezuma doar la acest tip de sursă. Nici unul dintre deținuții intervievați, nu a recunoscut că a fost închis pentru că a fost membrul unei organizații contrarevoluționare sau că a colaborat cu Securitatea. De aceea, cele două tipuri de surse, interviul și baza de documente de la Arhiva C.N.S.A.S. conturează adevărul istoric.
Cei doi foști deținuți politici, Radu Bercea și Gheorghe Bucur, au avut o detenție grea și o activitate impresionantă după eliberare. Cazul lui Radu Bercea este foarte complex, cu diferite paliere, cu o bogată activitate în domeniul artistic și o serioasă muncă informativă cu organele de Securitate. A desfășurat numeroase expoziții în Japonia, Belgia, Bulgaria, Turcia, Anglia, SUA, Mexic, Franța, Israel, Olanda, Iugoslavia și Italia. Desfășurarea acestor expoziții a început imediat după eliberare, pentru că Radu Bercea dorea să-și recupereze timpul și activitatea din anii în care a fost condamnat. Acesta și-a expus picturile în numeroase orașe, fiind premiat cu multiple premii. Cea mai interesantă expoziție este cea a „Memoriei retinei Gulagului românesc”, care cuprinde ororile regimului comunist, în lupta exterminării dușmanului poporului. Radu Bercea cuprinde în imagini tortura fără limită, suferința și chipuri ale torționarilor care sunt asociați cu niște bestii cu „chip de om”.
Radu Bercea descrie tortura comunistă prin caricaturi, iar alții prin lozinci destul de brutale. Spre exemplu, lozinca stalinistă „Câinilor o moarte de câine”, aceasta dezvoltă ideea de duritate a terorii și represiunii aplicată „dușmanilor poporului”. Prin tortură s-au atins idealurile regimului comunist în spațiul carceral. Regimul comunist s-a impus prin teroare și s-a menținut prin frică.
Pe lângă această pasiune, Radu Bercea a devenit din 1987 informator al Securității, sub numele conspirativ „Buta Ioan”. Acesta și-a tratat cu seriozitate munca de colaborare și nu și-a încălcat angajamentul. Se dorea o eventuală colaborare și cu Gheorghe Bucur, însă avea niște legături de prietenie și s-a renunțat la această idee. Este foarte important ca istoria să fie înțeleasă, iar răul să fie observat, atâta timp cât acestea au fost ignorate o vreme. Perioada de detenție le-a marcat și schimbat viața oamenilor. Regimul comunist a lăsat o pată de sânge pe harta țării, un roșu intens simbolizând sângele celor asupriți pentru îndrăzneala lor sinceră. De aceea, în opera lui Radu Bercea, desenele sunt încadrate într-un chenar roșu, accentuând ideea sângelui vărsat de la cei „vinovați”.
Cazul lui Radu Bercea reprezintă un mister, iar astăzi, se consideră victimă a regimului comunist. Într-adevăr, a fost victimă în perioada detenției, dar după eliberare a dus o viață mult mai bună. Observăm că regimul comunist din timpul lui Nicolae Ceaușescu era mult mai permisiv. În acest caz, ne referim la libertatea pe care a avut-o Radu Bercea în activitatea sa artistică. Acesta a avut numeroase expoziții, atât în țară, cât și în străinătate, chiar în anii de după eliberare. Deși în 1987 devine informator al Securității, își continuă expozițiile și îi este permisă plecarea în Israel pentru 18 zile, la un vechi prieten.
Până în 1986 a avut expoziții doar în țară, dar începând cu acest an, a avut numeroase expoziții internaționale de caricatură, în Japonia, Belgia, Bulgaria, Italia, Iugoslavia, Turcia, Anglia, Mexic, Franța și Israel. I-au fost permise aceste expoziții, chiar dacă unele conțineau caricaturi ale torționarilor din închisorile și lagărele comuniste, precum și desene cu toate formele de tortură și abuzurile aplicate deținuților. Radu Bercea a avut și rolul de agitator, în cadrul U.T.C., ocupându-se de agitația vizuală de la Comitetul de partid.
Imediat după eliberare, Radu Bercea și-a găsit de muncă, dar fiind „fost deținut politic”, nu avea voie să lucreze în funcții administrative și în învățământ. Dar, în ciuda celor menționate, Radu Bercea a devenit administratorul liceului din Gura Humorului și preda desen.
În comparație cu Gheorghe Bucur care nu a avut o activitate prea deosebită după eliberare. Bucur și-a găsit mai greu de muncă, dar i-a fost verificat cazierul și acolo s-a observat că nu a fost condamnat de Tribunal. În urma verificărilor a fost angajat la Autobază, în orașul Gura Humorului.
Am citit despre închisori, colonii de muncă, sistemul represiv, dar nimic nu e suficient, în comparație cu experiența pe care acești puțini supraviețuitori au trăit-o în anii de detenție politică. Am făcut acest demers din pasiune, dar și pentru a consemna și salva o mică parte din istoria spațiului concentraționar din România.
Bibliografie
Surse
Arhiva
Arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității
Fond Informativ București:
Dosar nr. 70765
Dosar nr. 23285, vol. 1, 2.
Dosar nr. 13320
Dosar nr. 5934, vol. 1.
Dosar nr. 9273.
Dosar nr. 1454/117.
Dosar nr. 137, vol. 1.
Fond Penal București:
Dosar nr. 4056, vol. 1, 2, 3.
Periodice
„Caietele CNSAS”, Revistă semestrială editată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Anul II, nr. 1(3)/2009; nr. 2 (4)/2009; Anul IV, nr. 1-2 (7-8)/2011; Anul VIII, nr. 1 (15)/2015; Anul X, nr. 1(19)/2017.
Magazin istoric, An. 30: nr. 7-12/1996, București, 1967.
Interviuri personale realizate cu:
Interviu personal realizat cu Bercea Radu-Dionisie (78 de ani, orașul Gura Humorului, județul Suceava, pe 1 decembrie 2017.)
Interviu personal realizat cu Bucur Gheorghe (96 de ani, orașul Gura Humorului, județul Suceava, pe 1 decembrie 2017).
Instrumente de lucru
Courtois, Stèphane (coord.), Dicționarul comunismului, Editura Polirom, Iași, 2008.
Jalea, Doina, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Editura Humanitas, București, 2001.
Muraru, Andrei, Dicționarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), Editura Polirom, Iași, 2008.
Memorii
Cristea, Radu; Sears, Thomas, Prețul libertății. Mărturii din comunism, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014.
Dumitrescu, Ticu-Constantin, Mărturie și document, vol. I, Editura Polirom, Iași, 2008.
Gheorghiță, Viorel, Et ego: Sărata-Pitești-Gherla-Aiud, Editura Marineasa, Timișoara, 1994.
Hossu-Longin, Valentin, Canalul morții. Martor, Editura Fundația Academia Civică, București, 2013.
Kilzer, Katharina, Müller-Enbergs, Spirit printre gratii. Memorialul românesc de la Sighet, Editura Academia Civică, București, 2014.
Marian, Gheorghe, Mărturii. Amintiri din Gulagul românesc, Editura Mirton, Timișoara, 1999.
Păltănea, Paul, Ferestre deschise la un deceniu de temniță comunistă, Editura Muzeului de istorie, Galați, 2012.
Popa, Neculai, Coborârea în iad. Amintiri din închisorile României comuniste,
Editura Vremea, București, 1999.
Lucrări generale
Anisescu, Cristina; Moldovan B. Silviu; Matiu, Mirela, „Partiturile” Securității, Editura Nemira, București, 2007.
Baciu, Nicolae, Yalta și crucificarea României, Editura Europa, Roma, 1993.
Banu, Florian, „Un deceniu de împliniri mărețe”. Evoluția instituțională a Securității în perioada 1948-1958, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010.
Banu, Florian, Banu, Luminița, Partidul și Securitatea. Istoria unei idile eșuate (1948-1989), Editura Casa Editorială Demiurg, Iași, 2013.
Bîtfoi, Dorin-Liviu, Așa s-a născut omul nou. În România anilor '50, Editura Compania, București, 2012.
Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, București, 2000.
Budeancă, Cosmin; Olteanu, Florentin, Forme de represiune în regimurile comuniste, Editura Polirom, Iași, 2008.
Cesereanu, Ruxandra, Călătorie spre centrul infernului, Editura Fundației Culturale Române, București, 1998.
Idem, Comunism și represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid național, Editura Polirom, București, 2006.
Ciorbea, Valentin, Canal Dunăre-Marea Neagră între istorie, actualitate și perspective, Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
Coroi, Livia, Al Doilea Război Mondial în memoria veteranilor din zona Brad, județul Hunedoara, vol. I, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2013.
Corpas, Iosif, Secvențe din fostele închisori politice, Editura Humanitas, București, 2003.
Chivu, Carmen; Albu, Mihai, Noi și Securitatea, Editura Paralela 45, Pitești, 2006.
Idem, Dosarele Securității. Studii de caz, Editura Polirom, Iași, 2007.
Curtois, Stéphane, Comunism și totalitarism, Editura Polirom, Iași, 2011.
Dennis, Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul
polițienesc, 1948-1965, Editura Polirom, Iași, 2001.
Idem, România sub regimul comunist, Ediția a II-a revăzută, Editura Fundația Academia Civică, București, 2006.
Idem, Ceaușescu și Securitatea. Constrângere și disidență în România anilor 1965-1989, Editura Humanitas, București, 1998.
Dobre, Claudia-Florentina; Antonovici, Valeriu, Prezentul comunismului: memorie culturală și abordări istoriografice, Editura Ratio es Revelatio, Oradea, 2016.
Dobrincu, Dorin, Listele morții. Deținuți politici decedați în sistemul carceral din România potrivit documentelor Securității, 1945-1958, Editura Polirom, Iași, 2008.
Giurescu, C. Dinu, Falsificatorii. „Alegerile” din 1946, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Enciclopedică, București, 2015.
Hentea, Călin, Statul și propaganda, Editura Institutul Europen, Iași, 2014.
Ivănescu, D., Sorin, Securitatea în perioada 1948-1958. Organizare, metode, obiective, Editura Junimea, Iași, 2009.
Lungu, Corneliu, 1956 Explozia. Percepții române, iugoslave și sovietice asupra evenimentelor din Ungaria, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996.
Murgescu, Bogdan, Istoria României în texte, Editura Corint, București, 2001.
Oprea, Marius, Banalitatea răului. O istorie a Securității în documente (1949-1989), Editura Polirom, Iași, 2002.
Pavlovici, Florin Constantin, Tortura, pe înțelesul tuturor, Editura Academia Civică, București, 2011.
Pintea, Silvia, Istorie și contraistorie. Portrete istorice ale personalităților transilvănene în universul concentraționar comunist (1945-1964), Editura Agonaut, Cluj-Napoca, 2013.
Popa, Aurel, Sub semnul Gulagului, Editura Corgal Press, Bacău, 2001.
Răduică, Grigore, Crime în lupta pentru putere 1966-1968: Ancheta cazului Pătrășcanu, Editura Evenimentul românesc, București, 1999.
Rusan, Romulus, Anii 1949-1953. Mecanismele terorii, Editura Fundația Academia Civică, București, 1999.
Săileanu, Aristina-Pop, Să trăiască partizanii, până vin americanii, Editura Fundația Academia Civică, București, 2008.
Stan, I. Constantin, Crucea reeducării. O istorie a „reeducărilor” din temnițele
comuniste din România (1948-1964), Editura Christiana, București, 2010.
Turchetti, Mario, Tirania și tiranicidul, Editura Cartier, Chișinău, 2003.
Troncotă, Cristian, Istoria Securității regimului comunist din România (1948-1964), vol. I, Editura Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2003.
Vasile, Viorel, Teză de doctorat-Legislația represivă din România (1948-1964), Iași, 2006.
Lucrări speciale
Anisescu, Cristina; Moldovan, Silviu, Pseudomemoriile unui general de Securitate, Editura Humanitas, București, 2007.
Arhivele Securității, vol. II, Editura Nemira, București, 2004.
Bălan, Ion, Regimul concentraționar din România 1945-1964, Editura Academia Civică, București, 2000.
Banu, Florian; Țăranu, Liviu, Securitatea 1948-1989. Monografie, vol. I, Editura Cetatea de scaun, Târgoviște, 2016.
Bercea, Radu, Imagini din Gulagul românesc, Editura Pastel, Brașov, 2010.
Idem, Bucovina mărturisită, Editura Mușatinii, Suceava, 2003.
Idem, Memoria retinei Gulagului românesc, Editura Eurostampa, Timișoara, 2008.
Idem, Mărturii din Infern, Editura Mușatinii, Suceava, 2010.
Dobre, Florica; Banu, Florian; Țăranu, Liviu, Securitatea, structuri-cadre. Obiective și metode (1948-1967),vol. I, Editura Enciclopedică, București, 2006.
Gură-Ionescu, Nicoleta, Dimensiunea represiunii din România în regimul comunist. Dislocări de persoane și fixări de domiciliu obligatoriu, Editura Corint, București, 2010.
Neagu Cosma, Securitatea, Poliția politică, Dosare, Informatori, Editura Globus, București, 1998.
Oprea, Marius, Bastionul cruzimii. O istorie a Securității (1948-1964), Editura Polirom, Iași, 2008.
Stănescu, Mircea, Organismele politicii românești (1948-1965), Documente privind instituțiile și practica, Editura Vremea, București, 2003.
Tismăneanu, Vladimir, Dobrincu, Dorin; Vasile, Cristian, Raport final, Editura Humanitas, București, 2007.
Surse online
Bugan, Ion, Coloniile de muncă din insula mare a Brăilei și instrucția forțată.
(http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ibugan/colonii_munca_48-64.htm).
Gomboș, Stelian, Temnițele și închisorile comuniste din România. (http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45.hartainchisorilorcomuniste.htm).
Anexe
Anexa nr. 1
Sursa: Memoria retinei Gulagului românesc
Arestarea lui Radu Bercea, la vârsta de 19 ani.
Anexa nr. 2
Sursa: Mărturii din infern
Anexa nr. 3
Sursa: Memoria retinei Gulagului românesc
Ochelarii de „soare” ai Securității
Anexa nr. 4
Sursa: Memoria retinei Gulagului românesc
Prima fotografie a lui Radu Bercea la dosarul de anchetă
Anexa nr. 5
Sursa: Memoria retinei Gulagului românesc
La anchetă: „Nu contează dacă ești sau nu vinovat…Scrii ce îți spunem noi și apoi semnezi”.
Anexa nr. 6
Sursa: Mărturii din infern
Anexa nr. 7
Sursa: Memoria retinei Gulagului românesc, Ediția a II-a.
Anexa nr. 8
Sursa: Mărturii din infern
Anexa nr. 9
Sursa: Memoria retinei Gulagului românesc
La orezărie
Anexa nr. 10
Sursa: Memoria retinei Gulagului românesc
Colonia de muncă Stoenești
Anexa nr. 11
Sursa: Memoria retinei Gulagului românesc
La saivane -19 grade
Anexa nr. 12
Sursa: Memoria retinei Gulagului românesc
Spre punctul de lucru
Anexa nr. 13
Sursa: Memoria retinei Gulagului românesc
Sergentul Scarlat îl pune pe Radu Bercea să mănânce spinul.
Anexa nr. 14
Sursa: Memoria retinei Gulagului românesc
Percheziția la -15 grade
Anexa nr. 15
Sursa: Memoria retinei Gulagului românesc
Închisoarea pe apă-Bacul Ghivonda (recoltarea stufului din Delta Dunării)
Anexa nr. 16
Sursa: Memoria retinei Gulagului românesc, Ediția a II-a.
Filajul zilnic
Anexa nr. 17
Sursa: Memoria retinei Gulagului românesc
„Cartea albă a Securității”, dar cu copertă neagră.
„Dacă albul este ca și coperta cărții, înseamnă că și comunismul a fost fericirea lumii”.
Anexa nr. 18
Sursa: Memoria retinei Gulagului românesc, Ediția a II-a.
Anexa nr. 19
Sursa: Memoria retinei Gulagului românesc, Ediția a II-a.
„Soarele comunist” care a băgat România în beznă o jumătate de secol.
Anexa nr. 20
Sursa: Mărturii din infern.
Anexa nr. 21
Sursa: Mărturii din infern
Anexa nr. 22
Sursa: Mărturii din infern
Anexa nr. 23
Sursa: Mărturii din infern
Anexa nr. 24
Sursa: Mărturii din infern.
Anexa nr. 25
Sursa: Mărturii din infern
Anexa nr. 26
Sursa: Fotografie realizată în timpul interviului cu Radu Bercea.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Disertatie Iulie 2019 [307261] (ID: 307261)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.