Disertatie 2019 [617855]

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………………… ….2
1. Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial ………………………………… …5
1.1 Capitularea necondiționată a Germaniei și divizarea acesteia …………… …..5
1.2 Sfârșitul Războiului cu Japonia și începutul ereii nucleare ……………… .…12
1.3 Urmările războiului ………………………………………………………….16
1.4 Conferința de pace de la Paris ……………………………………………….19

2. Noua ordine mondială …………………………………………………………..21
2.1 De la colonialism la bipolaritate – lumea postbelica ……………………….…21
2.2 De la Mare Alianță la rivalitate. Conferințele de la Ialta și Potsdam ….…….25
2.3 Viziunea politică asupra Războiului Rece din perspectiva celor doi poli:
SUA versurs URSS …………………………………………………………28
2.4 Cortina de Fier – conturarea celor două blocuri politice …………………….31

3. Războiul Rece: Perioada 1945 -1953 ……………………………………………34
3.1 Definiție, terminologie și origini …………………………………………….34
3.2 Abordări, cauze și periodizare ………………………………………………36
3.3 Între federalism și naționalism. Crearea NATO și drumul
spre Uniunea Europeană ……………………………………………………38
3.4 Planul Marshall și Doctrina Truman – politica de îngrădire ……………….41
3.5 Ripostele URSS: Blocada berlinului și primele confruntări ………………..44
3.5.1 Criza Sovieto – Turcă și Războiul civil din Grecia ………………………44
3.5.2 Blocada Berlinului ………………………………………………………45
3.5.3 Războiul din Coreea …………………………………………………….47
CONCLUZII ……………………………………………………………………….48
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………..51

2

INTRODUCER E

Timp de aproape jumătate de secol după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial,
arena internațională a fost dominată de tensiunile dintre SUA și URSS. Văzut în principal ca
un conflict între Estul Comunist, reprezentat de Uniunea Sovietică, și Vestul Capitalist,
reprezentat de Statele Unite ale Americii, Războiul Rece a fost un conflict între cele două
superputeri ale lumii, reprezentând o competiție acerbă pe toate planurile și de naștere unei
lumi bipolare.
Alegerea acestei teme a venit din dorința de a stabili o ordine clară și o completare a
informațiilor pe care le dețineam anterior, precum și aprofundarea studiului relațiilor
international din perioada Războiului Rece, de data aceasta din punct de vedere geopolitic,
chiar dacă bazat pe contextul istoric cunoscut. Abordarea metodologică prin care prezenta
lucrare este structurată, este una de natură analitică, dar și istoric -evolutivă, și se
concretizează prin adunarea datelor istorice și prezentarea lor în ordine cronologică, analiza
evenimentelor majore și a jucătorilor -cheie, prezentarea datelor actuale și o previzionare a
evenimentelor viitoare din punct de vedere geopolitic.
În 1941, războiul purtat împotriva Germ aniei a unit SUA și URSS pentru alianță care a
fost decisivă pentru înfrângerea Germaniei, dar în urma victoriei din cel de-al Doilea Război
Mondial între cele două puteri a apărut competiția pentru dobândirea rolului de hegemon
mondial. Finalul celui de-al Doilea Război Mondial a stabilit condițiile pentru începerea
Războiului Rece, care a ajuns la final abia în decembrie 1991, odată cu destrămarea Uniunii
sovietice.
Diferențele evidente în ceea ce privește ideile politice, sociale și economice între Rusia
și Occident au devenit eviden tă încă din perioada anilor 1920. În timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, aceste două ideologii contrastante au format o alianța împotriva lui Hitler și
a nazismului, dar , în ciuda cooperării lor, tensiunea a existat între cele două părți, tensiune
care s-a intensificat în urmă înfrângerii Germaniei și a aliaților săi în 1945. Ideologiile
politice, formele de guvernare, economice și societate diferite au avut că rezultat o atmosfera
de neîncredere accentuată.

3
Lucrarea de față, intitulată Diplomația Războiului Rece, prezintă cele mai importante
evenimente ce au avut loc în perioada cuprinsă între anii 1945 -1953 pe arena internațional ă.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, viziunele antagoniste ale americanilor și
ale sovieticilor cu privire la ordinea mondială au adus, inevitabil, declanșarea Războiului
Rece. Perioada abordată în această lucrare este de o importan ță deosebit ă pentru întreg globul,
reprezentând debutul Războiului Rece și, implicit, al ordinii bipolare și al erei nucleare.
Primul capitol, al acestei lucrări, Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial , cuprinde
cele mai importante urmări pe care le-a avut Războiul. În primul rând, este adusă în discuție
capitularea necondiționată a Germaniei și divizarea acesteia, chestiunea germană fiind, de
altfel, o problema care, datorită complexității sale, nu și-a găsit rezolvarea până spre finalul
Războiului Rece. Apoi, este abordat debutul erei nucleare, care își are originile în atacurile
nucleare lansate de către Statele Unite ale Americii asupra orașelor japoneze Hiroshima și
Nagasaki. Acest eveniment a dus la o adevărată cursa a înarmărilor între cele două mari puteri
de după cel de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite ale Americii (SUA) și Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste( URSS). Urmările războiului, printre care modificările
teritoriale, reparațiile de război, nașterea sferelor de influență și Conferință de Pace de la Paris
sunt, de asemenea, abordate în cadrul acestui capitol.
Cel de-al doilea capitol al lucrării de față , denumit Noua Ordine Mondială , prezintă
procesul prin care cei doi mari aliați din timpul celui de-al doilea Război Mondial, SUA și
URSS, au făcut pașii decisivi spre împărțirea lumii în două sfere de influență. Marile puteri
coloniale europene, așa cum sunt prezentate în cadrul acestui capitol, au fost grav slăbite de
război, astfel că nu și-au mai putut ocupă rolul de puteri dominante, atât ale continentului, cât
și ale numeroaselor teritorii pe care le aveau sub control. După încheierea războiului,
înfrângerea Garmaniei și cea a Japoniei au creat un vid de putere în lumea internațională, iar
SUA și URSS au fost cele două puteri care au avut ocazia de a reconfigura ordinea mondială.
Cele mai importante momente care au indicat amplificarea rivalităților dintre cele două state,
Conferință de la Ialta și de la Potsdam, sunt, de asemenea, prezentate în cadrul acestui capitol.
De o importantă deosebită în acest capitol este începutul propriu -zis al Războiului Rece, prin
așezarea Cortinei de Fier asupra continentului European și lansarea politicii de îngrădire.
Ultimul capitol al acestei lucrări, Războiul Rece în perioada 1945 -1953 , aduce în
discuție principalele contradicții cu privire la originea termenului de "război rece" și cu privire
la momentul declanșării acestuia, prezentând și factorii care au stat la baza rivalității sovieto –

4
americane. Continuarea și , în același timp, dezvoltarea politicii de îngrădire prin Doctrina
Truman și Planul Marshall , au adus la conturarea extrem de evidență a celor doi poli nu doar
din vedere politic, ci și economic. Mai mult decât atât, crearea Organizației Tratatului
Atlanticului de Nord ( NATO) , urmată de înființarea Tratatului de la Varșovia, a arătat și
caracterul militar al celor două blocuri create după încheierea celui de-al Doilea Război
Mondial. Acest capitol prezint, de asemenea, primii pași făcuți de statele europene către
unitatea europeeana, mai întâi din punct de vedere militar, prin Uniunea Occidentală,
dezvoltând, mai apoi, alte sfere de cooperare prin Comunitatea Europeană a Cărbunelui și
Oțelului, respectiv prin Comunitatea Economică Europeană. Nu în cele din urmă, acest ultim
capitol abordează primele conflicte din cadrul Războiului Rece: criză sovieto -turcă, războiul
civil din Grecia, blocada Berlinului și războiul din Coreea.
Războiul Rece a reprezentat un conflict complet diferit față de orice conflict ce a avut
loc până în 1946. Vulnerabilitatea nucleară și riscul unor atacuri nucleare ce puteau duce la
distrugerea întreg ii omeniri, alături de profunde deosebiri ideologice, politice, sociale,
economice și religioase au caracterizat întreagă perioada a Războiului Rece, astfel că
înțelegerea declanșării acestuia este extrem de importantă pentru a analiză inclus iv contextul
geopolitic actual.

5

1. Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial
1.1 Capitularea necondiționată a Germaniei și divizarea acesteia

Winston Churchill a denumit cel de -al Doilea Război Mondial drept un “război
inutil ”1. În primul volum al m emoriilor sale de război, el a arătat modul în care s -ar fi putut
evita Războiul dacă aliații din 1914 -1918 și -ar fi menținut unitatea și ar fi aplicat tratatele de
pace convenite la Paris.
În 1917, intrarea SUA în Războiul Mondial și revoluția bolșevică d in Rusia anunțau
apariția pe scen a europeană a două ideologii noi, concretizate prin Woodrow Wilson și Lenin.
Fiecare a contestat structura existența a relațiilor internaționale bazată pe rivalitatea unor
imperii puternic înarmate. Ideo logiile americană și bolșevică, de asemnea , s-au provocat
reciproc: prima era avangardă democrației liberale, capitaliste, iar a două se dedică răsturnării
capitalismului prin socialismul revoluționar. Primii ani de după război au adâncit această
antipatie. Bolșevicii nu au u itat nciodata intervenția Aliată din timpul războiului civil. În
SUA, anti -comunismul a început să prindă rădăcini. În ciuda unor contacte comerciale, SUA a
amânat recunoașterea diplomatica până în 1933, iar până la 1941 relațiile americano -sovietice
au ră mas distanțe și suspicioase.2
Intervenția Statelor Unite în Primul Război Mondial a înclinat balanță în favoarea
puterilor Antantei. Americanii, în frunte cu Woodrow WIlson, au dorit să se asigure că o
astfel de auto distrugere reciprocă nu va mai avea loc niciodată. O componentă majoră a
platformei promovate de Woodrow Wilson era deschiderea economiei mondiale. Acest lucru
a presupus că barierele tarifare, preferințele imperiale și toate celelalte obstacole ridicate de
stat în faata fluxului liber de capit al și bunuri din întreagă lume trebuiesc să fie demontate. Pe
scurt, Wilson a avut o viziune capitalist ă, liberală, strălucitoare a viitorului, și ipotezele sale

1 Winston S. Churchill, The Second World War, Londra, 1947 -54, p. viii, apud David Reynolds, From
World War to Cold War. Churchill, Roosevelt, and the International History of the 1940s, Oxford
University Press, Oxford, 2006, p. 267.
2 David Reynolds, op.cit., pp. 267 -268.

6
politice s -au bazat pe drepturile și libertățile fiecărui individ de a -și dezvoltă talentele ș i
abilitățile, nu numai în Statele Unite, ci și în întreagă lume. Revoluția bolșevică din 1917 a
fost prima respingere decisivă a opiniilor pre ședintelui american. Statul comunist a
reprezentat polul opus al gândirii politice americane, căutând să stabilea scă o economie
socialistă, în care ar fi eliminată economia de piață.3
Pe măsură anii 1920 au trecut a devenit clar că Uniunea Sovietică urmă s ă mai existe
pentru mult timp, Mare Depresiune a subminat încrederea în capacitatea economiei de piață
de a se au toregla, iar Uniunea Sovietică a devenit mai atractivă prin avansul industrial.
Comunitatea americană de afaceri, condusă de Henry Ford, a început să contribuie la
industrializarea sovietică. Atitudinile diplomației americane au început să se schimbe după
invadarea Manciuriei de către Japonia în 1931, o arie de interes special în Statele Unite ale
Americii. În 1933, conștientizarea faptului că Uniunea Sovietică ar putea fi de folos în
limitarea imperialismul japonez a dus la recunoașterea diplomatică oficia lă, de către
americani, a URSS. Sovieticiii urmau să nu intervină în politică internă americană și Statele
Unite aduceau în discuție un împrumut în cazul în care Moscova recunoștea datoriile
Guvernului Provizoriu . Uciderea lui Serghei Kirov, în decembrie 1 934, a marcat un important
pas în procesul dobândirii, de către Stalin, al controlului asupra partidului, guvernul și poliției
politice, proces finalizat în 1936. Uniunea Sovietică s -a autoizolat și a achitat datoriile
externe, a redus importurile industri ale din lumea capitalistă și a avansat decisiv către
autarhie.4
Diferența de idei politice, sociale și economice dintre Rusia și Occident erau, așadar,
evidente. În timpul celui de -al Doilea Război Mondial, aceste două ideologii contrastante au
format o al intă împotriva lui Hitler și a nazismului, dar , în ciuda cooperării lor, tensiunea a
existat între cele două părți, tensiune care s -a intensificat în urmă înfrângerii Germaniei și a
aliaților săi în 1945. Ideologiile politice, formele de guvernare, econom ice și de societate
diferite au avut că rezultat o atmosfera dde neîncredere accentuată.
Cei "Trei Mari" lideri Aliați, Winston Churchill, Franklin D. Roosevelt și Iosif Stalin,
au avut, prin urmare, dificilă misiune de a se alia, în ciuda ideologiiilor di ferite și a intereselor
în general conntrastante, în vederea câștigării războiului.

3 Martin McCAuley, Orig ins of the Cold War 1941 -1949, Pearson Education, Edinburgh, 2008, p.3.
4 Ibidem, pp. 4 -5.

7
Pactul de neagresiune sovieto -german din 23 august 1939 nu i -a surprins pe diplomații
americani în aceeași măsură în care au fost surprinși diplomații britanici și francez i.
Evenimentele care au urmat – atacul germano -sovietic asupra Poloniei, războiul cu Finlanda,
încorporarea statelor baltice și a Basarabiei în URSS – au întărit convigerea că statul sovietic
era expansionit și agresiv.5
Pactul de la 23 august 1939 a fost o realizare mai degrabă sovietică decât germană. Nu
a descurajat puterile occidentale să răspundă la invadarea Poloniei de către Germania o
săptămâna mai târziu, printr -o declarație de război, dar l -a mulțumit pe Stalin prin precipitarea
alianței cu Germani a, păstrând în același timp URSS afară din lupta. Că răspuns la
amenințarea germană în creștere, Stalin a dezvoltat conceptul unnui imperiu că obiectiv
operațional legat de securitate – duplicitare cu britanicii și francezii în vara anul 1939, care
progresa u în paralel cu apropierea lui de Germania, liderul sovietic a cerut însemnat
intervenția în statele învecinate ori de câte ori, în opinia să, securitatea URSS ar putea fi pusă
în pericol. Refuzată de către Occident, Stalin a obținut ce a vrut de la Hitler . Pactul cu liderul
nazist a fost pentru Stalin temelia unui imperiu care conferea securitatea durabilă statului
sovietic. Dar invazia nazistă neașteptată din iunie 1941 a arătat un calcul greșit al lui Stalin cu
privire la Germania. 6
Invazia germană a U niunii Sovietice, din 22 iunie1941, a reprezentat un punct de
cotitură important în istoria europeană și mondială. Acum era vorba de un război până la
moarte, iar învingătorul urmă să devină în mod inevitabil puterea dominantă pe continentul
european și un concurent al Statelor Unite pentru hegemonia mondială.
Cu toate acestea, Truman adaugă că Hitler nu trebuie să fie victorios în niciun caz. În
luna iulie 1941, Roosevelt l -a trimis pe Harry Hopkins la o întâlnire cu Stalin pentru a discuta
ajutorul ameri can acordat sovieticilor. Ambele puteri, prin ur mare, au decis să încline balan ța
împotriva Germaniei, care a fost văzută că un rău mai mare de către americani și britanici.
Odată ce Al Treilea Rei ch ar fi fost învins, s -ar fi creat un vid de putere în Eur opa de Est și
Sud-Est, fiind neclar care era puterea care ar fi ocupat acest vid. Această problema nu a fost
analizată la Londra și nici la Washington în 1941, sc opul principal al britanicilor și

5 Ibidem, pp.6 -7.
6 Vojtech Mastny, The Cold War and Soviet Insecurity. The Stalin Year , Oxford University Press,
Oxford, 1996, pp. 15 -16.

8
americanilor a fost să câștige războiul , toate celelalte înt rebări au fost de o importantă
secundară. 7
Reacția Statelor Unite ale Americii și ale Uniunii Sobietice la ascensiunea Germaniei
național -socialiste au fost diferite. Uniunea Sovietică a contribuit indirect la ascensiunea lui
Hitler, considerându -l ca fii nd un lider care avea potențialul de a provoca în cele din urmă o
revoluție socialistă de succes. Dar odată ce puterea Germaniei a crescut, sovieticii au devenit
alarmați. Gurvenul sovietic nu a fost pregătit pentru război și a ajuns la un acord cu Berlinu l,
în 1939, care de fapt, a divizat Europa Răsăriteană în două sfere de influență. Invazia germană
a URSS, din 22 iunie 1941, a fost o lovitură cutremurătoare pentru Stalin. Pe de altă parte,
Statele Unite au reacționat în mod diferit la scensiunea nazismu lui. Washingtonul nu a privit
influență și puterea în creștere a Germaniei că o amenințare la adresa intereselor americane.
Chiar și atunci când Hitler a lansat al Doilea Război Mondial, în sept embrie 1939, cu atacul
Poloniei , SUA au ezitat să se implice. Abia la 11 decembire 1941, când germanii au declarat
războiu Statelor Unite ale Americii, americani i au început să participe activ în teatrul
european; în caz contrar și -ar fi concentrat atenția asupra câștigării războiului împotriva
Japoniei în Pacific.8
Numai atunci când toate Cele Trei Mari Puteri au devenit victime ale agresiunii
naziste, din 1941, au fost gata să coopereze. Așa cum a observat Churchill în 1945, a fo st greu
de evitat concluzia că “ singură legătură a învingătorilor este ura lor comună ”. 9
Winston Churchill, Roosevelt și Stalin s -au întâlnit la Teheran în 1943, alături de
chestiunile privind viitorul Germaniei și al Poloniei, problemele militare au dominat
întâlnirea, Stalin făcând presiuni pentru deschiderea unui al doilea front. Liderul sovietic a
fost asigurat că existau astfel de planuri pentru anu l următor, cu condiția că URSS s ă lanseze
o ofensivă majoră în Est. Stalin a vrut c a aliații occidentali să invadeze Europa din vest, astfel
încât forțele Axei să își împartă forțele armate și proviziile pentru a face față unui atac Aliat,
ceea ce ar fi redus presiunea exercitată asupra sovieticilor pe frontul de Est . Debarcarile D –
Day din 6 iunie 1944 au creat acest al doilea front.
Aliații din timpul războiului au fost preocupați să se păstre ze unii pe alții în război.
Americanii și britanicii au fost constant îngrijorați că Stalin ar putea încheia o pace separată

7 Martin McCauley, op.cit ., pp. 6 -7.
8 Ibidem, p.106 .
9 Churchill, notes, 8 Feb. 1945, Prime Minister’s Correspondence, PREM 4/30/8, apud David
Reynolds, op.cit., p. 268 .

9
cu Hitler. Stalin, la rândul s ău, a văzut în întârzierea st abilirii unui al doilea frond ( occidental)
ca un truc al aliaților occid entali care să afecteze profund sovieticii. Ambele părți ar fi putut
recurge la astfel de pacte, dar acestea erau unite printr -un dușman comun. Această neliniște
reciprocă caracterizează acordurile și înțelegerile din timpul raboiului încheiate de cele tre i
guverne majore aliate. La Casablanca, în ianuarie 1943 s -a convenit că războiul din Europa s –
ar putea încheia doar cu o capitulare necondiționată germană.10
Deși Statele Unite și URSS au avut un interes comun în soluționarea problemei
germane, nu s -a putu t ajunge la niciun acord cu privire la Europa postbelică sau viitorul
Germaniei, factor important în exacerbarea relațiilor. Cu toate aceastea, guvernul britanic a
făcut primul pas în soluționarea problemei germane, propunând, pe 1 iulie 1943 stabilirea un ei
Comisii a Națiunilor Unite pentru Europa cu scopul de supraveghea țările eliberate și cele
care urmează să fie administrate de către învingători. Propuneri mai precise au fost făcute de
Anthony Eden, la Moscova, în octombrie 1943, când a pledat pentru c rearea unei Comisei
Europene Consultative ( EAC), ale cărei atribuții urmau să includă toate problemele pe care
cele Trei Mari Puteri le doreau soluționate, inclusiv stabilirea păcii. Când această Comisie s -a
reunit pentru prima dată în ianuarie 1944 la Lo ndra, delegația britanică și -a prezentat planurile
pentru trei zone de ocupație și responsabilitate comună în Berlin.11
La Teheran, " Cei Trei Mari" au fost de acord, în principiu, cu o dezmembrare post –
război a Germaniei, o revenire la așa -numită “Linie C urzon” între Polonia și URSS,
recunoașterea autorității lui Tito în Iugoslavia și accesul sovietic la Marea Baltică la fostul
port prusa c Königsberg.12
Beneficiarul evident al acestor acorduri a fost Stalin, dar având în vedere că Armata
Roșie a jucat de de parte cel mai important rol în lupta cu Hitler, acest lucru a avut sens. Din
același motiv, Churchill s -a așezat cu Stalin la masă, la Moscova, în octombrie 1944 și au
parafat punctele Acordului Procentajelor. 13
Churchill a hotărât să se tocmească în mod r ealist cu Stalin, atunci când se putea. În
octombrie 1944 s -a dus la Moscova și i -a aruncat în față lui Stalin un "document indecent",
cum l -a numit el, care stabilea “raportul intereselor” Marilor Puteri în cinci state balcanice:

10 Tony Judt, Postwar: A History of Europe Since 1945 , The Penguin Press, New York, 2005, pp. 100 –
101.
11 Martin McCauley, op.cit., p. 56.
12 Tony Judt, op.cit., pp. 100 -101.
13 Ibidem, pp. 101 -102.

10
Iugoslavia și Ungaria av eau să fie împărțite egal între Rusia și restul; Rusia obținea 90% din
România și 75% din Bulgaria, în timp ce Marea Britanie, de comun acord cu SUA, avea să
controleze 90% din grecia. Conform procesolor verbale consemnate de ambasadorul britanic
Șir Archi bald Clark -Kerr, Stalin s -a targuit pentru Bulgaria, unde voia 90%.14
"Documentul indecent" era de fapt o încercare de a exclude Rusia din Mediterana cu
prețul României și Bulgariei oferite că sateliți ai săi. Churchill a calculat că Grecia era singură
ce putea fi salvată: trupele britanice erau deja acolo.15
Roosevelt și -a dorit să amâne discuțiile cu privire la disputele teritoriale și sfere de
influență până după încetarea războiului. În februarie 1942, guvernul b ritanic l -a presat pe
Roosevelt să accepte revendicările teritoriale sovietice, dar liderul american a refuzat,
considerând că guvernul sovietic ar trebui să aștepte până la conferință de pace de după
război. Din nou, în mai 1942, Roosevelt nu a aprobat modificări teritoriale în tratatul anglo –
sovietic. În mai 1944, Eden i -a sugerat lui Molotov că Uniunea Sovietică ar trebuie să includă
România în Grecia. Churchill a încercat să îl convingă pe Roosevelt să accept acest lucru, însă
în cele din urmă liderul american nu a fost de acord. De asemenea, a cordul procentajelor din
octombrie 1944 nu a fost acceptat de către americani.16
Interesul Uniunii Sovietice era, de asemenea, să amâne negocierile, deoarece nu
puteau precize raportul de forțe de la sfârșitul ostilităților. În ceea ce privește americanii,
aceștia au decis că reprezentantul lor, John G. Winant, să nu primească autoritatea de a decide
cu privire la condițiile exacte de predare a germanilor sau cu privire la modul în care
Germania învinsă ar urmă să fie administrată. Principalul motiv pentru a ceastă atitudine a fost
faptul că administrația Roosevelt, similiar conducerii sovietice, nu avea o concepție clară
despre ceea ce urmă să se întâmple în Germania după război.17
În luna aprilie 1945, când Germania era deja învinsă, Roosevelt declara, totuș i, că în
ceea ce privește m ăsurile post -război pentru Germania atitudinea SUA ar trebuie să fie una
dintre studiu și amânare a decizieri finale. Au existat motive întemeiate pentru a adopta
această poziție, căutarea unei soluții a întrebării germane dovidi nd-use deosebit de dificilă. În

14 David Carlton, Anthony Eden, Londra, 1981, p. 46, apud Paul Johnson, O Istorie a Lumii Moderne.
1920 -2000 , Humanitas, Bucure ști, 2015, p. 424.
15 Paul Johnson, op.cit., p . 424.
16 Martin McCauley, op.cit., pp. 102 -103 .
17 Ibidem, pp. 56 -57.

11
plus, se susținea, pe cât demult posibil, alianța anti -germană care a legat partenerii din timpul
războiului.18
Întrebarea care a apărut între Aliați spre sfârșitul celui de -al doilea Război Mondial a
fost cum să instituție u n sistem echlibrat, care să suporte și să sporească starea de securitate
după sfârșitul războiului. În timp ce Roosevelt afirmă că rezolvarea securității internaționale
era cooperarea ruso -americană, acesta și -a pus, de asemenea, încrederea în puterea econ omică
și militară a SUA. Roosevelt a dorit să păstreze relații amiabile cu sovieticii pentru a garanta
asistență lor în războiul împotriva Japoniei, ceea ce s -a și întâmplat și, de asemenea, pentru
realiza stabilizarea postbelică și pentru a se asigura că URSS nu ar bloca un acord cu privire la
proiectul Organizației Națiunilor Unite.19
URSS a urmărit crearea unei “zone tampon” – o zona constituită de state “prietenoase”
guvernului sovietic, cuprinsă între granițele proprii și Germania, având scopul de a pro teja
Rusia în față unei eventuale invazii din partea statelor Occidentale. Pentru a consolida
granițele vestice ale URSS, Stalin își dorea redefinirea graniței de vest a Poloniei și
menținerea Germaniei că stat slab atât din punct de vedere economic, cât ș i politic. Aceste
obiective au devenit evidente în cadrul celor două conferințe de pace care au avut loc la Ialta,
la începutul anul 1945 și la Potsdam, după încheierea războiului.
În luna februarie 1945, cele Trei Mari Puteri s -au întâlnit la Ialta pentr u a discuta
despre modul în care Europa urmă să fie structurată din punct de vedere politic după
încheierea războiului. În ciuda climatului de neîncredere existent, cei trei lideri, Roosevelt,
Churchill și Stalin, a reușit să decidă că, odată ce Germania a fost învinsă, ea ar trebuie să fie
dezarmată și împărțită în patru zone pe care cele trei mari puteri, împreună cu Franța, ar urmă
să le ocupe. În iulie 1945, Aliații s -au întâlnit din nou, la Potsdam, unde au finaliz at detalii cu
privire la zonele de ocu pație din Germani a: s-a stabilit împărțirea Germaniei și a Berlinului în
patru zone care urmau să fie administrate în mod temporar de timp de aliații de război – zona
vestică, conduse de Maria Britanie, SUA și Franța, și zona de este, condusă de URSS.
Pe co ntinentul european, cel de -al Doilea Război Mondial s -a încheiat în mod oficial
pe 8 mai 1945, când forțele aliate au acceptat predarea necondiționată a Germaniei naziste.

18 Tony Judt, op.cit., pp. 102 -103.
19 William I. Hitchcocl. The Struggle for Europe , Anchor Books, New York, 2004, p. 23 .

12
Spre deosebire de Primul Război M ondial, cel de -al Doilea Război Mondial – Războiul
lui Hitler – a fost o experiență aproape universală. A durat aproape șase ani pentru state, care
s-au angajat în răzb oi de la început până la sfârșit, precum Maria Britanie și Germania. În
Cehoslovaciaa început chiar mai devreme, cu ocupația nazistă în oct ombrie 1938. În Europa
de Est și Balcani, războiul nici măcar nu s -a încheiat cu înfrângerea lui H itler, din moment ce
ocupația ( de către armata sovietică ) și războiul civil ( în Grecia) au continuat mult timp după
dezmembrarea Germaniei.20

1.2 Sfârșitul Ră zboiului cu Japonia și începutul ereii nucleare

Pe 6 august 194, SUA a lansat un atac cu bombă atomică la Hiroshima, distrugând
întreg orașul în doar câteva minute. Pe 9 august 1945 a fost bombardat și orașul Nagasaki.
Astfel, Truman a sperat să evite o i nvazie a Japoniei pentru a preveni un număr mare de
victime americane prin lansarea de atacuri atomice asupra acesot două orașe japoneze.
Cel de -al Doilea Război Mondial s -a încheiat, fără îndoială, în vara anului 1945 – pe 7
mai în Europa de Vest, pe 8 mai în Europa de Est și pe 15 august în Asia ( sau pe 2
septembrie, când japonezii au semnat cu întârziere documentul care confirmă predarea lor).
Cu toate acestea Războiul Lumiii era foarte departe de final. 21
Statele Unite ale Americii au construit bombă at ommica deoarece au perceput, în mod
greșit după cum s -a dovedit, că Hitler ar putea avea o prioritate similiara. Uniunea Sovietică a
început să lucreze la bombă nucleară deaorece a perceput, în mod corect, că Statele unite au
început deja contruirea uneia. Roosevelt a luat deciazia de a continuă proiectul nuclear, în
octombire 1941, cu Germania nazistă în minte. Atunci când Stalin a autorizat un proiect de
cercetare – nu a fost încă o bombă – în anul următor, el a avut un adversar potențial în minte
deși pen tru moment, era un aliat. 22
După dobândirea armei nucleare, Statele Unite ale Americii au folosit -o împotriva
Japoniei cu un motiv simplu: obținerea victoriei cât mai repede, în mod decisiv, și cât mai

20 Tony Judt, op.cit., p. 14.
21 Nial Ferguson, The War of the Worl d. Twentieth -Century Conflict And The Descent Of The West ,
The Penguin Press, New York, 2006, p.591
22 John Lewis Gaddis, We Now Know. Rethinking Cold War History, Oxford University Press, Oxford,
1997, p. 92

13
economic posibil. Dacă bombă atomică ar fi fost gata l a timp, Germania ar fi putut fi prima
țintă: nici britanicii și nic i americanii nu au demonstrat inhibiții despre distrugerea orașelor
acestei țări cu arme convenționale. Hiroshima și Nagasaki au fost distruse pentru a șoca
japonezii în scopul predării. Tr uman amintea mai târziu că a considerat armă atomică drept "o
armă militară și nu a am avut nicio indoial că ar trebui să fie utilizată".23
Bombă atomică a devenit rapid problema cea mai importantă a lui Stalin. Oamenii de
știință din Chicago care au lucrat la pregătirea bombei au sugerat, de altfel, că “Rusia (…)
poate fi profund șocată de utilizarea noastră a bombei. În cazul în care un acord internațional
nu este încheiat imediat ( …) acest lucru va însemna un început al unei curse nelimitate de
înarm are”. 24
Atunci când președintele Truman i -a spus lui Stalin, în cele din urmă, despre bombă
atomică, în iulie 1945, la scurt timp după primul test în deșertul New Mexico, nu a fost o
surpriză pentru liderul sovietic: el a știut despre posibilitatea unei as tfel de arme cu mult
înainte de Truman.25 Stalin a reacționat mai grăitor imediat după aceea : “ Truman încearcă să
exercite presiune, să domine(…) Atitudinea lui este deosebit de agresivă față de Uniunea
Sovietică. Deisgur, factorul bombei atomice funcți onează pentru Truman… Dar o politică de
șantaj și intimidare este inacceptabilă pentru noi. Prin urmare, nu le -am dat niciun motiv
pentru a crede că orice ne -ar putea intimida. Lavrentiy, nu ar trebui să permitem niciunei altei
țări să aibă o superioarit ate decisivă asupra noastră. Spune -i tovararului Kurceatov că el
trebuie să se grăbească cu proiectul lui. Și să -l întreb de ce au nevoie oamenii noștri de știință
pentru a accelera lucrul. ”26
“Hiroshima a zguduit întreagă lume ” recuno aște Stalin în față fi zicienilor săi câteva
zile după eveniment. “Echil ibrul a fost rupt. Construiți bombă – va elimina mare nostru
pericol”.27 Pericolul pe care Stalin l -a prevăzut nu afost acela al unui atac direct. În ciuda unui
sentiment de frustrare, chiar și de șoc, că Stat ele Unite au înaintat în această nouă categorie de

23 Harry S. Truman, Memoirs: Year of Decisions , New York, 1955, p. 419, apud John Lewis Gaddis,
op.cit., p. 87.
24 Barton J Bernstein, Allen J. Matusow (ed.) , The Truman Administration: A Documentary History ,
Harper & Row, New York, 1966, pp. 240 -242.
25 Roald Sagdeev, Russian Scientists Save American Sec rets,p.34, apud John Lewis Gaddis, op.cit. , p.
95.
26 David Holloway, Stalin and the Bomb: The Soviet Union and Atomic Energy, 1939 -1956 ¸ Yale
University Press, New Haven, 1994, pp. 116 -118, apud John Lewis Gaddis, op.cit., p. 95.
27 Stephen J. Zaloga, Targ et America: The Soviet Union and the Strategic Arms Race, 1915 -1964 ,
Presidio Press, California, 1993, p.29, apud John Lewis Gaddis, op.cit., p. 96.

14
arme, nu a existat nicio îngrijorare imediată la Moscova, cum că americanii s -ar folosi de
bombele lor atomice împotriva URSS. Stalin părea să fi ajuns la această concluzie după mai
multe rapoarte de spion aj care au confirmat destul de exact numărul mic d e bombe din
arsenalul american.28
Mai important a fost încercarea de intimidare pshilogica. Drept urmare, guvernul
sovietic a adoptat o poziție oficială conform căreia bombă atomică nu făcea nicio diferanță în
balanță postbelică a puterii. Acest a fost motivul pentru care Molotov, la conferință miniștrilor
de externe din septembrie 1945 de la Londra, pentru a arată indiferență să față de nouă armă a
americanilor, a adoptat o poziție extrem de sfidatoate la ad resa lui Byrnes, pe atunci secretar
de stat america n. 29
Paritatea nucleară a fost un obiectiv inevitabil pentru Kremlin. Una dintre primele
acțiuni ale Națiunilor Unite a fost de a crea, în 1946, o Comisie a Energiei Atomice. La prima
reuniune a acestei co misii Bernard M. Baruch a prezentat, în numele SUA, un plan pentru o
organizație internațională de dezvoltare a energiei atomice, car ea ar fi avut controlul exclusiv
și dreptul de prorpietate în toate potențialele activități nucleare de război. Rușii au p rezentat,
însă un plan diferit. Cele două planuri erau ireconciliabile, iar în 1948 planul Comisiei Enrgiei
Atomice a fost amânat pe termen nelimitat. Respingerea Planului Baruch de către URSS a fost
un factor suplimentar în convingerea lu i Truman că URSS nu mai era un al iat, ci un adversar
periculos.30
Conform Planului Baruch, SUA urmă să oprească producere de arme nucleare și să
distrugă stocurile existente sau să le transfere sub controlul unui organism internațional. Dar
SUA nu putea distruge cunoștințel e tehnologice avansate și prin urmare ar fi urmat să păstreze
un avantaj imens asupra URSS, care, prin acceptarea planului american, ar fi inhibat propriile
sale progrese în fizică nucleară. A.A. Gromiko a propus, în schimb, un trata care să interzică
folosirea armelor nucleare, distrugerea imediată a stocurilor existent (care au fost exclusiv
americane) și să vizeze crearea unei comisii internaționale de control subordonată Consiliului
de Securitate. URSS a acceptat principiul controlului internațional, da r a respins dreptul la
proprietate internațională.31

28 David Holloway, op.cit, pp. 127 -153.
29 John Lewis Gaddis, op.cit, p. 96.
30 Peter Calvocoressi, World Pol itics 1945 -2000, Pearson Education, 2009, pp. 7 -11
31 Ibidem, pp. 30 -31

15
Pe parcurs ce deceniul progresa, americanii deveneau tot mai presați de pericolul că URSS să
își creezez un întreg ar senal de armament nuclear. În anul 1945, opin ia științifică a informat
că primul test sovietic ar urmă să aibă loc la doi -cinci ani distanță. Această estimare a fost
respinsă tr eptat că fiind prea alarmantă. Un document din 1947, al Departam entului de
Război, a estimat că: “ pentru un număr de ani, poate chiar între 8 și 15 , numai SUA vor
posedă bombe atomice în cantități semnificative ”. Raportul Compton din 194 7, a menționat,
de asemenea, că : “nu putem afirmă cu siguranță că vom avea posesia exclusivă a explozivilor
atomici după 1951, cu toate că cei mai mult oameni de știință și ingineri f amiliarizați cu
producere bombei atomice cred că va fi 1955 cel mai devreme". În anul 1949, la momentul
testului sovietic, s -a raportat că liderii militari americani nu se așteptau la testarea primei
bombe atomice sovietice până în 1952". 32
La 3 septembrie 1949, anul înființării NATO, SUA a găsit dovezi că rușii detonasera
primul lor dispozitiv nuclear la începutul lunii augus, astfel că monopolul nuclear american a
luat sfârșit.33
Din momentul dobândirii armei nucleare de către URSS, toate considerațiile pr ivind
războiul s -au schimbat: efectele fatale ale unui eventual atac nuclear, pentru întreagă omenire,
au dus la împiedicarea reciprocă a adversarilor de a utiliza bombă atomică, prin creșterea
arsenalulaui nuclear și evitarea unor conflicte armate sovieto -americane.
De ce SUA nu a recurs la un război preventiv de atine la distanță Uniunea Sovietică
sau pe oricine altcineva de dezvoltarea ameri nucleară? Americanii au luat considerare pentru
scurt timp, imediat după Hiroshima și Nagasaki, modul în care o a cțiune militară ar fi putut
aduce un monopol atomic pemanent; dar aceste idei nu au dus nicăieri. Unul dintre motive a
avut de a face cu imaginea națiunii, conform căreia americanii nu au început războaie.
Ulterior, se vorbea ocazional de inițierea unui at ac asupra URSS cu scopul de a elimina
instalațiile sale nuclear, dar intot deauna în contextul în care se analiză ce s -ar putea întâmplă
după un efort eseuat de control internațional prin intermediul Națiunilor Unite, sau într -o
situație în care Uniunea So vietică acumula deja capacități suficiente pentru a permite unui
atac asupra statelor Uite sau a aliaților săi. Apoi, a exitat o dificultate practică: oficialii

32 Bernard Brodie, Eilene Galloway The Atomic Bomb and the Armed Services, Public Affairs Bulletin
No. 55, Library of Congress Legislative Reference Service Washington DC, mai 1947, p. 6 8; The
Compton Report, p. 12, apud Lawrence Freedman, The Evolution of Nuclear Strategy, Palgrave
Macmillan Hampshire, 2003, p.26.
33 Richard Hewlett, Francis Duncan, Atomic Shield 1947 -1952 , Pennsylvania, 1969, pp. 362 -369.

16
americani nu au fost convinși că ar putea câștigă de fapt un războiu l preventiv împotriva
Uniu nii Sovietice dacă ar fi să înceapă unul. Producerea de arme atomic e a procedat la ceea ce
pare ȋn retrospectivă un ritm extrem de relaxat, astfel încât în momentul în care a fost
proclamată Doctrina Truman în martie 1947, președintele american a înțeles c ă ar fi existat
doar paisprezece bombe în arsen alul american.34
Dacă războiul preventiv era imposibil, diplomația atomică ar fi putut fi posibilă :
State le Unite s -ar fi putut folosi de proprietate exclusivă a armei atomice pentru a constrânge
Uniunea Soviet ică și alți adversari potențiali în cooperare. Secretarul de război, Henry L.
Stimson și secretarul de stat James F. Byrnes, au așteptat, monopolul american pentru a
induce pe ruși în a face concesii diplomatice.35 Ceea ce este remarcabil despre aceste atit udini
nu este faptul că ele au existat, ci cât de repede au fost abandonate. După câteva săptămâni de
la Hiroshima, oficialii americani au abandonat ideea că un monopo l atomic ar putea deveni
un instrument utilizabil al diplomației, aplicând ideea imediat ă a unu i control internațional.36
Interacțiunea dintre introducerea bombei atomice și dezvoltarea Războiului Rece a fost
complexă. Bombă a contribuit la accentuarea diviziunilor dintre marile puteri și a putu face
fezabil un război Est – Vest. Pe măsură ce administrația Truman a început această evaluare, a
devenit evident că au există limite militare și politice ale bombei. După Hiroshima, a există o
tendința a americanilor de a acționa că și cum bombă nucleară le -ar fi oferit un avantaj major
în negocierile cu URSS. Însă această abordarea a suferit lipsa de credibilitate.37

1.3 Urmările războiului
Naziștii au rezistat atâta timp cât au putut de pe urmă bogăției victimelor lor, astfel că
abia din 1944 civilii germani au început să simtă impactul restricțiilo r și a deficitului din
timpul războiului. Până atunci, cu toate acestea, conflictul militar se apropia, în primul rând
prin intermediul unor campanii de bombardamente aliate, apoi cu înaintarea simultatana a
armatelor aliate de la Est și Vest. În acest an final al războiului a avut loc, în timpul relativ
scurt al perioadei de campanie active în vest a Uniunii sovietice, cea mai mare distrugere

34 John Lewis Gaddis, op.cit, p p. 88 -89.
35 Robert L. Messer, The End of an Alliance: James F. Byrnes, Roosevelt, Truman, and the Origins of
the Cold War, University of North Carolina Press, Chapel Hill, 1982, pp. 87 -88, apud John Lewis
Gaddis, op.cit., p. 89.
36 John Lewis Gaddis, op.cit ., pp.89 -90.
37 Lawrence Freedman, op.cit., pp. 47 -48.

17
fizică. Foarte puține orașe europene au supraviețuit neatinse războiului , orașe precum Roma,
Veneția, Praga, Paris și Oxford nu au fost niciodată vizate. Dar, în primul an al războiului,
bombardierele germane au dist rus Rotterdam și orașul industria l englez Coventry. Wehrmacht
a distrus multe orașe mai mici și rutele lor de invazie prin Polonia și , mai târziu, Iugosla via și
URSS. Cartiere întregi din centrul Londrei au fost profund afectate de blitzkrieg -ul Luftwaffe
din timpul războiului.38
Cele mai mari pagube materiale au fost făcute de campaniile de bombardament fără
precedent ale aliaților occidentali în 1944 și 19 45, și de avansul neobosit al Armatei Roșii de
la Stalingrad la Praga. Orașele franceze de coasta din Royan, Le Havre și Caen au fost
distru se de forțele aeriene americane. Köln, Hamburg, Dusseldorf, Dresda și alte zeci de orașe
germane au fost distruse de bombardamente britanice și americane. În est, 80% din Minsk a
fost distrus spre sfârșitul războiului; Kiev a devenit o ruină, Varșovia a fost incendiată și
dinamitată în mod sistematic, casă cu casă, stradă cu stradă, de către armata germană aflată în
retragere, în toamna anului 1944. Când războiului din Europa s -a încheiat, iar Berlinul a
scăzut în față Armatei Roșii în mai 1945, mare parte din capitală Germaniei era o ruină, 75%
din clădirile sale fiind distruse. În Europa de Est, consecințele materiale rezultate în urmă
ocupăției germane, înaintarea sovietică și lupte de partizani au fost cu totul diferite față de
experiență războiului în Occident. 39
Prejudiciul material imens suferit de europeni în cursul războiului devine mai puțîn
semnificativ dacă se iau în calcul pierderile umane. Se estimează că aproximativ 36,5
milioane de europeni au murit între 1939 și 1945 din cauze legate de război, un numare care
nu include decese din cauze naturale. 40
În Sud – Estul Europei războiul s -a terminat până la sfârși tul anului 1944, cu forțele
sovietice în control deplin al nordului Balcanilor. Până în mai 1945, în Europa Centrală și de
Est, Armata Roșie a eliberat și re -ocupat Ungaria, Polonia și cea în mai mare parte
Cehoslovacia. În Occident, Eisenhower ar fi ajuns la Berlin , înainte de ruși , dar a fost
descurajat de Washington de a face acest lucru. Churchill s -ar fi dorit să vadă un avans al
Vestului la Berlin, dar Roosevelt a fost conștient atât de îngrijorarea generalilro săi pentru
pierderea de vieți și a int eresului lui Stalin pentru capitală germană. Înfrângerea Germaniei și
a Japoniei a lăsat un vid de putere în Europa Centrală și Orientul Îndepărtat, fapt ce a

38 Tony Judt, op.cit., p.16.
39 Ibidem, p. 17.
40 Ibidem p. 17 -18

18
însemnat că o nouă ordine internațională a trebui să capete formă. Cele două puteri care au
contr ibuit cel mai mult la înfrângerea puterilor Axei, Uniunea Sovietică și Statele Unite ale
Americii, au avut o oportunitate extraordinară de a remodela configurația politică a globului.41
După încheierea celui de -al doilea Război Mondial, SUA și URSS au avut intetia de a
a ocupă locul de hefemon al lumii. Drept urmare, colaborarea din cadrul celui de -al doilea
Război Mondial s -a transformat, treptat, într -o stare de permanentă rivalitate și conflict.
Prăbușirea Germaniei naziste și nevoie de umplere a vidului de putere rezultat a condus la
dezintegrarea parteneriatului din timpul războiului. Obiect ivele aliaților erau divergente :
Churchill urm ărea să prevină dominația Uniunii Sovietice asupra Europei Centrale; Stalin
urmarea să fie plătit în moneda teritorială pentru victoriile militare sovietice și suferințele
poporului rus; Truman s -a străduit inițial să continue moștenirea lăsată de Roosevelt, de a ține
alianța unită, însă SUA și URSS se aflau unul în față celuilalt în inima Europei. 42
Ceea ce Stalin își dore a în Europa, mai presus de orice, au fost garanții de securitate.
Dar acesta a fost, de asemenea, interesat de beneficiile economice ale victoriilor sale în
Occident. Micile state ale Europei Centrale, din Polonia până în Bulgaria, au trăit sub umbră
domin ației germane cu mult înainte de al Doilea Război Mondial: în 1930, în special,
Germania nazistă a fost principalul lor partener comercial și sursă de capital străîn. În timpul
războiului această relație a fost simplificată într -una dintre staoan și sclav. Ceea ce s -a
întâmplat după 1945 a fost că Uniunea Sovietică a atașat, literalmente, economiile acestor
state din Europa de Est la propria economie că resursă care urmeazza să fie exploatată.
Uniunea Sovietică a solicitat reparații de război din partea Un gariei și a României, în calitate
de foști aliați a lui Hitler. Aceste repatii reprezentau relativ puți n pentru a compensa pierderile
din URSS, dar acestea reprezentau sacrificii substatntiale pentru țările donatoare: până în
1948, reparațiile românești că tre URSS au reprezentat 15% din venitul național a acestei
țări.43
Din punct de vedere economic, americanii, bazându -se pe experie nțele lor interne, au
sperat să reformeze capitalismul fără să -l distrugă. Progresismul de sub Theodore Roosevelt și
Woodrow Wi lson a căutat să echilibreze pretențiile concurente ale proprietății private, ale
pietiei deschise, și reglematarile guvernamentale. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică a
construit un sistem intern radical diferit, bazat pe de sființarea proprietății privat e, controlul

41 Martin McCauley, op.cit., p.106
42 Henry Kissinger, Diploma ția, All, Bucure ști, 2007, pp. 372 -373.
43 Tony Judt, op.cit., pp. 166 -167

19
statului asupra piețelor și centralizarea mijloacelor de producție: în 1945, realizările sal e
păreau substanțiale. Nici liderii americani , nici cei sovietici nu păreau să fi prevăzut, în timpul
celui de- all doilea Război Mondial, cât de incom patibile aveau să fie sistemele lor
economice.44
Organizațiile internaționale promovate de către americani au fost proiectate să implice
și Uniunea Sovietică, p rintre aceastea a fost așa -numitul sistem Bretton Woods, mecanismul
propus pentru gestionarea e conomiei pe timp de pace. Sovieticii au participat la conferință din
iulie 1944, care a fondat Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional și a stabilit
principiile care trebuiau să încurajeze refacerea economiei după război. Totuși, sovieticii erau
interesați de împrumutul de reconstrucție pe care americanii voiau să îl folosească drept
stimulent pentru participarea în nou sistem economic internațional. Americanii au catat să
includă Uniunea Sovietică în planurile lor de restructurare a eco nomiei mondia le de după
război, i zolând orice parte de acest e planuri, considerau americanii , s-ar fi riscat o revenire la
rivalitățile din 1930. Integrarea a fost obiectivul, nu izolarea : interesele economice comune ar
fi trebuit să depășească orice diferența geopolit ică și ideologică. Sovieticii au interpretat
comportamentul american că reflectând indoila de sine, nu incredera în sine, având în vedere
că ofereau credite pentru a re construi un stat non -capitalist.45
În 194 5, politică a conturat economia și nu invers , dezacordurile sovieto -americane
asupra Europei de Est au diminuat perspectivele cooperării economice, iar sovieticii au apelat
cererea cheltuielilor de război de la Germania și foștii săi sateliți, că sursă primară de refacere
a economiei. Însă, au rămas aco rdurile de la Bretton Woods, pe care potențialii participanți
trebuia să ratifice până la sfârșitul anului , ȋn ultimul minut, Stalin însuși a folosit dreptul de
veto asupra statutului de membru al URSS în cadrul sistemului Bretton -Woods.46

1.4 Conferința d e pace de la Paris
În 1946, economiile europene erau încă în condiții precare, iar popoarele erau lipsite
de apărare împotriva unui atac militar conventional, George Kennan și alți specialiști au
raportat că Moscova a văzut capitalismul global că fiind înt r-o perioada de criză , înainte de
moartea inevitabilă. URSS a căutat nu numai să accelereze declinul Occidentului, ci , de

44 John Lewis Gaddis, op.citt., pp. 190 -192
45 Ibidem, pp. 192
46 Ibidem, pp. 192 -195

20
asemenea, să acționeze împotriva unor națiuni despre care se presupune că nu se aflau în sfera
capitalistă, cum ar fi Iranul , Turci a, Japonia și Coreea. Kremlinul a acționat atât pe cont
propriu cât și prin noile sale state satelit. În luna august, la Conferință de Pace de la Paris,
Bulgaria a cerut o parte din nordul Greciei , iar Uniunea Sovietică a sugerat o tutela a
Kremlinului as upra Libiei sau a Eritreii. La Convenția de la Montreux care a avut loc, de
asemenea, în august 1946, sovieticii au încercat să renegoicieza controlul asupra Strâmtorilor
turcești pentru a include bazele sovietice aeriene și navale. În iulie , comuniștii au sponsorizat
greve de muncă în Iran și Irak. În luna care a urmat, Iugoslavia a făcut afirmații cu privire la
Trieste și a doborât două avioane de transport americane pe rutele lor regulate din Austria și
Italia. Douazeici și cinci de divzii ale Armatei Ro șii au fost comasate la granița de sud a
Caucazului pentru a exercită o presiune asupra Turciei și Iranulu i. Spre sfârșitul anului,
Uniunea Sovietică a încercat să obț ină baze navale în Norvegia și Islanda și a reușit chiar să
stabilească o astfel de baza în Finlanda.47
Acesta este contextul în care s -au desfășurat lucrările Conferinței de Pace de la Paris
care a avut loc în perioada 29 iulie – 15 octombrie 1946. Reprezentanți ai Statelor Unite ale
Americii , Uniunii Sovietice, Marii Britanii și Franței, ală turi de alte puteri aliate, au convenit
asupra dispozițiilor tratalelor de pace de la Paris, semnate în februarie 1947 cu Italia,
România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda , aceste acorduri au inclus reparații de război, ajustări
teritoriale și angajamente pol itice.
În ceea ce priveste modificiarile frontierelor, Italia își pierdea coloniile de pe
continentul african și recunoștea independența Albaniei. În plus, urmă să cedeze către China
Tinajinul și către Iugoslavia o mare parte din Istria. Insulele Dodecane ze erau cedate Greciei,
iar frontieră cu Franța era ușor modificată în favoare acesteia din urmă.
România pierdea Basarabia și Bucovina în favoarea URSS, iar Dobrogea de Sud în
favoarea Bulgariei , statul român avea de achitat Uniunii Sovietice reparații d e război în
valoare de 300 de milione de dolari. Referitor la Ungaria, această revenea la frontierele din
1938, pierzând teritorii în favoa rea României și a Cehoslovaciei , statul ungar urmă să
plătească reparații de război Uniunii Sovietice, Cehoslovaciei și Iugoslaviei.
Conferință de la Paris nu a permis nicio apropiere între pozițiile occidentale și cele
sovietice, d acă sovieticii se declarau de acord cu principiul reunificării unei Germanii

47 Elizabeth Edwards Spalding, The First Cold Warrior: Harry Truman, Containment, and the
Remaking of Liberal Internationalism, The University Press of Kentucky, Kentucky, 2006, p.62.

21
democratice și demilitarizate, politică dusă î n zona lor de ocup ație (“denazificarea”) , reforma
agrară, naționalizările, crearea de întreprinderi mixte sovieto -germane, lucrând exclusiv
pentru URSS, etc) făcea această persectiva tot mai iluzorie. După eșecul Conferinței, relațiile
dintre occidentali și sovietici s -au degradat și mai mult că urmare a ajutorului direct acordat
de Iugoslavia, Bulgaria și Albania gherilelor comuniste din Grecia și a presiunii sovietice
asupra Turciei.48
La un an după sfârșitul celul de -al Doilea Război Mondial, în cadrul atmosferei de
neînc redere și suspiciune reciprocă crescândă, americanii au renunțat la politică externă
bazată pe cooperare promovată de Roosevelt.49

2. Noua ordine mondială
2.1 De la colonialism la bipolaritate – lumea postbelic ă

În apropierea de clasare celui de al doi lea război mondial, popoarele din Europa de
Vest continuau să conduc o mare parte a lumii non -europene. Pentru majoritățile din Marea
Britanie, Franța sau Tările de Jos,coloniile și exploatațiile imperiale din Africa, Asia, Orientul
Mijlociu și cele două A merici au fost un fel de alinare pentru suferințele și umilințele
Războiului din Europa, demonstrând valoarea lor materială în acel război că resurse naționale
vitale. Fără să fi avut acces la vastele teritorii și provizii coloniale, Britanicii și Francezi i ar fi
avut un dezavantaj chiar mai mare în lupta lor cu Germania și Japonia.50
Cel de al doilea război mondial a adus la schimbări importante coloniile puterilor
europene. Marea Britanie și a pierdut teritoriile din Asia de Est în fața Japoniei în timpul
războiului și, cu toate că aceste teritorii au fost recuperate după înfrângerea Japoniei, statutul
vechi puteri coloniale a fost subminat în mod radical. Capitularea britanică în Singapore, în
februarie 1942, a fost o umilire în urmă căreia Imperiul Brita nic din Asia nu s -a recuperat

48 Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice. De la Lenin ka Stalin ( 1917 -1953), Corint, Bucuresti,
2000, p.125.
49 Ivan T. Berend, “ The Cradle of the Cold War Revisited” , ȋn Thomas Riis (ed.), A Special Brew:
Essays in Honour of Kristof Glamann, Oden se University Press, Odense, 1993, p. 49.
50 Tony Judt, op.cit., p.278

22
niciodată. Mitul invincibilițății europene a fost spulberat pentru totdeauna , după 1945 puterile
coloniale din Asia s -au confruntat cu o presiune tot mai mare de a renunța la pretențiile lor
tradiționale.51
Pentru Olanda, cea m ai veche putere colonială din regiune, consecințele au fost
deosebit de traumatice. În termen de doi ani de la înfrângerea japoneză, olandezii au fost încă
o dată în război: Trupe din teritoriile olandeze din Asia de Sud -Est ( Indonezia de azi) au
învins 1 40.000 de soldați olandezi (profesioniști, recruți și voluntari) și revoluția pentru
independență indoneziană a fost generatoare de admirație și imitație de a lungul restului
Imperiului olandez rămas în Pacific, Caraibe și America de Sud.
În timpul război ului, francezii, la fel că Britanicii și Olandezii, și -au pierdut coloniile
din Asia de Sud-Est în fața japonezilor. Dar, în cazul francez, ocupația japoneză a avut loc
tardiv, până în martie 1945 colonia franceză din indochina rămânând sub tutela autorită ților
de la Vichy și fiind incomparabilă cum înfrângerea traumatică a Franței pe teritoriul european
în 1940. Lupta post -război a Franței pentru restabilirea autorității Indochina s -a dovedit a fi
extrem de dificilă. 52
După 1945, britanicii nu avut nici o speranță realistă de păstrare a patrimoniului lor
imperial. Resursele țării au fost iremediabil suprasolicitate, iar costurile de întreținere, chiar și
ale Imperiului Indian, nu au mai fost echilibrate de avantajele economice sau strategice. India,
Pakista n și Birmania și -au dobândit Independența în 1947, iar Ceylon ( Sri Lanka) în anul
următor. În 1948, marea Britanie a renunțat și la mandatul asupra Palestinei. Înainte de
izbucnirea celui de -al Doilea Război Mondial, politică mondială a fost, în general, condusă de
popoarele europene, în special de către puterile coloniale Marea Britanie și Franța, controlând
mare parte din teritoriile lumii. SUA s -au izolat, neinterferand în politică europeană, în timp
ce Uniunea Sovietică se concentra pe politică internă . După război, SUA și URSS, având cea
mai mare contribuție la câștigarea celui de -al doilea Război Mondial, au devenit superputeri
ce au avut capacitatea de a umple vidul de put ere rezultat în urmă războiului, în timp ce
Marea Britanie, Fr anța și alte pute ri coloniale ( cu execptia Italiei, Spaniei și Portugaliei) au
fost în tabăra câștigătoare, dar au fost distruse de invazia germană. Puterile coloniale, în ciuda
faptului că dispuneau de imperii imense, au devenit dependențe, în urmă războiului, de
sprijinu l SUA. Ambele noi mari puteri și -au dorit eli berarea coloniilor de sub conducerea

51 Ibidem, p. 280.
52 Ibidem, pp. 280 -281.

23
statelor europene, urmărind atât reducere influenței europene în relațiile internaționale, cât și
mentineara pozițiilor dominante în sectorul economic și politic asupra noilo r state
independente.53
Din cauza impactului devastator a celui de -al doilea Război Mondial în Europa,
puterile coloniale au fost slăbite, fapt ce a lăsat cale liberă expansiunii comuiste în special în
Asia de Sud -ESt. Victoriile japoneze au subminat autor itatea regimurilor coloniale europene,
încurajând mișcările de independența din această regiune.
În 1941, războiului împotriva Germaniei a unit SUA și URSS într -o alianța care are a
fost decisivă în înfrângerea Germaniei, dar în urmă victoriei din cel de -al doilea Război
Mondial între cele două puteri a apărut competiția pentru dobândirea rolului de hegemon
mondial. Înfrângerea Germaniei și a Japoniei a lăsat un vid de putere în Europa Centrală și
Orientul Îndepărtat, fapt ce a însemnat că o nouă ordine int ernațională a trebuit să capete
formă. Dinamică complexă a rivalităților mulți polare de până la sfârșitul anilor 1930 a făcut
dificile toate încercările de a explică relațiile internaționale din punct de vedere ideologic.
Încă din timpul celui de -al doile a Război Mondial , însă lumea trebuia să fie văzută, din punct
de vedere strategic și politic, că fiind bipolară, mai degrabă decât în formă să multipolară.
După finalul războiului, natură ideologică a ceea ce a fost acum admis a fi Războiul Rece
dintre UR SS și Occident era eviden tă. 54
Diferențele în ceea ce privește ideile politice, sociale și economice între Rusia și
Occident au devenit evidente încă din perioada anilor 1920. În timpul celui de -al doilea
Război Mondial, aceste două ideologii contrastante au format o alianța împotriva lui Hitle și a
nazismului, dar, în ciuda cooperări lor, tensiunea a existat între cele două părți, tensiune care
s-a intensificat în urmă înfrângerii Germaniei și a aliaților săi în 1945. Ideologiile politice,
formele de guver nare, percepțiile diferite asupra economiei și societății au avut că rezultat o
atmosfera de neîncredere accentuată.
Moartea președintelui Roosevelt a subminat și mai mult încrederea sovieticilor în
foștii aliații lor occidentali. Succesorul lui Roosevelt , Harry S. Truman, a decis să aplice o altă
politică externă cu privire la URSS. Truman, care a avut nevoie de timp pentru a lucra pentru
propiile sale idei i -a acordat, între timp, secretarului sau de s tat, James F. Byrnes, o libertate

53 Ibidem, pp. 289 -290.
54 Paul Kennedy, The Rise and Fall of the Great Powers: Economic Change and Military Conflict
from 1500 to 2000, Random Ho use, New York, 1988, pp. 371 -372

24
considerabilă în fo rmarea politicii externe. Byrnes a dorit o cooperare sovietică, dar numai
dacă SUA ar fi urmat să fie recunoscută că partenerul mai puternic. 55
Politică americană de cooperare a fost înlocuită cu ideea lui Truman conform căreia
SUA nu trebuia să facă conce sii în față URSS. Într -o întâlnire cu Molotov, ministru de externe
sovietic, la 23 aprilie 1945, Truman l -a avertizat pe acesta cu privire la o “încredere
zdruncinată ”.56 După cum Andrei Fontaine consideră, “Războiul Rece nu există încă, dar aici
a fost li mba să. Și nu era limba lui Roosevelt .” 57
În septembrie – începutul lui octombrie 1945 a avut loc la Londra întâlnirea miniștrilor
de externe, având scopul de a elebora tratatele de pace pentru Finlanda, România, Ungaria și
Bulgaria, care luptasera toate de partea Germaniei. Byrnes speră că demonstrarea puterii
armei nucleară americane în Japonia să fi întărit poziția SUA. În schimb, Molotov s -a
comportat și mai sfidător; ppana la finalul Conferinței s -a dovedit că sovieticii nu au devenit
mai coope ranți.58 Byrnes consideră că SUA se confruntă “ cu o Rusie nouă, total diferită de
Rusia cu care am avut de -a face cu un an în urmă ( …) acum, când războiul era terminat,
adoptau o atitudine și o poziție agresive cu privire la chestiunile politic e teritoriale de
nejustificat.”59
Stalin a remarcat, prin bombardamentele de la Hiroshima și Nagasaki din august
1945, că URSS nu avea o forță aeriană strategică care ar fi putut asigura un atac direct asupra
Statelor Unite. Cea mai bună varianta pe care o avea Stalin, în acest caz, era să reprezinte o
amenințare pentru Europa de Vest, fapt ce ar fi putut descuraja SUA să atace URSS. Armatele
rusești nu au fost demobilizate sau retrase din zonele pe care le -au ocupat în ultimele
campanii ale războiului și care au inclus ca pitalele Budapesta, Praga, Viena și Berlin. Astfe l,
Stalin a creat o zona tampon în avansul zonelor sale vulnerabile și, în același timp, i -a
determinat pe europeni și pe americani să se întrebe dacă avansul rus a fost într -adevăr oprit
de predarea germani lor.60

55 Marc Trachtenberg, Between Empires and Alliance. America and Europe during the Cold War,
Rownan & Littlefield Publishers Inc, Maryland, 2003, p. 110
56 Harry S. Truman, op.cit., p. 782.
57 André Fontaine , History of the Col d War: From the October Revolution to the Korean War, 1917 –
1950, Vintage Books, New York, 1970, p. 242.
58 Henry Kissinger, op.cit., p 384.
59 Citat ȋn John Lewis Gaddis, The United States, Great Britain and the Origins of the Cold
War, Columbia University P ress, New York, 1972, p.266.
60 Peter Calvocoressi, op.cit., p. 7.

25
Diplomația intransigența a lui Stalin, desfășurată prin intermediul lui Molotov, a adus
lururile într -un punct critic la Conferință de la Moscova din 1945, moment în care Byrnes a
catalogat argumentele lui Molotov drept " Filozofie hitleristă", acuzâ nd Rusia că “ încearcă să
facă dintr -o lovitură iscusită ceea ce încercase să facă Hitler dominand cu forță țările mai
mici”. 61
Având în vedere diferențele ideologice, capacitățile materiale, interesele de securitate
și contrastantele personalități ale cel or de la putere, nu era de mirare că orice posibilite de
cooperare între Moscova și Washington a dispărut după ce obiectivul comun de a învinge
puterile Axei au fost atinse.62

2.2 De la Mare Alianță la rivalitate. Conferințele de la Ialta și Potsdam
În luna februarie 1945, cele trei mari puteri s -au întâlnit la Ialta pentru a discuta despre
modul în care Europa urmă să fie structurată din punct de vedere politic după încheierea
războiului. În cadrul Conferinței, Stalin și -a arătat lipsa de încredere față de Roosevelt și
Churchill, în timp ce Churchill s -a temut de o lipsa de sprijin american în Europa postbelică și
a fost în mod constant blocat de Roosevelt. Cei trei lideri au reușit să decidă totuși că odată ce
Germania a fost învinsă, ea ar trebui să fi e dezarmată și împărțită în patru zone pe care cele
trei mari puteri, împreună cu Franța, ar urmă să le administreze. Țărilor din Europa de Est,
inclusiv Poloniei, urmau să li se permită să organizeze alegeri libere pentru a decide modul în
care acestea vo r fi guvernate în lumea post -război. URSS a fost de acord să se alăture
războiului împotriva Japoniei la o luna după ce Germania a fost învinsă și toți au fost de acord
că o organizație a Națiunilor Unite va fi stabilită, în ciuda rezervelor lui Stalin că ar putea fi
controlată de câte SUA și Mare Britanie. Au existat dezacorduri cu privire la modul în care
Polonia urmă să fie guvernată. Britanicii au vrut să instaleze guvernul polonez aflat în exil la
Londra, în timp ce sovieticii au dorit guvernul pro -sovietic, car e a fost înființat în Lublin. În
timp ce Churchill a încercat să explice că libertatea și suveranitatea Poloniei a fost motivul
pentru Marea Britanie care a declarat război Germaniei în 1939, Stalin a accentuat nevoia
URSS de securitate , deoa rece prin Coridorul polonez Uniunea Sovietică a fost invadată de

61 Patricia Dawnson Ward, The Threat of Peace: Jamees F. Byrnes and the Council of Foreign
Ministers 19 45-6, New York, Ohio, 1979, apud Paul Johnson, op.cit., p.427.
62 Jussi M. Hanhimäki, “ Europe’s Cold War”, ȋn Dan Stone (ed.), Potswar European History, Oxford
University Press, Oxford, 2012, p. 283.

26
două ori în ultimile trei decenii. URSS a propus să mute frontieră cu Polonia spre Vest, pentru
a compensa Polonia, la rândul sau, prin mutarea frontierei ei de Vest pe teritoriul german și
îndepărtarea populației germane din acea zona. În plus, Stalin a solicitat reparații de război
masive din Germania. Marea Britanie și SUA s -au opus din cauza problemelor reparațiilor de
război din urmă primului Razboii Mondial și din cauza temerii că aceste plăti ar împiedică
recuperarea Germaniei.
În ciuda climatului de neîncredere existent, cei trei lideri, Roosevelt, Churchill și
Stalin, au reușit să decidă dezarmarea și împărțirea Germaniei în patru zone și implicarea
URSS în războiul purtat împotriva J aponiei.
Critică principal ă adresată Conferinței de la Ialta a fost că Statele Unite și Marea
Britanie au predat Europa de Est Uniunii Sovietică . Armata sovietică, cu toate acestea, avea
deja un control asupra majorității statelor Europei de Est, sau ar fi avut acest control înainte de
încheierea războiului. Stalin i -a spus unui dintre consilierii săi că armatele ar fi urmat să
impună sistemele politice în statele în care s -ar fi oprit. Astfel, granița arbitrară care a divizat
Europa a evoluat, se poate spu ne, pur și simplu pentru că ar fi putut evolua , fiecare parte și -a
impus propriul sistem în zonele în care ajungeau trupele. 63
Pe de al altă parte, Churchill și Roosevelt aveau încă nevoie de cooperarea sovietică,
cel puțin până când războiul cu Japonia er a finalizat cu succes. Prin acceptarea frontierelor
zonei de influență sovietică, Churchill și Roosevelt acceptau realitatea.64
Ialta a intrat în lexiconul politicii europene centrale că un sinonim pentru trădare
occidentală, în momentul în care aliațîi occ identali au vândut Polonia și alte state mici dintre
Rusia și Germania. Ceea ce poate fi spus despre Conferință de la Ialta este că această oferă un
studiu al neînțelegerilor, Roosevelt fiind, în special, o victima a proriilor sale iluzii. Teritoriile
estice cedate lui Stalin sub protocoalele secrete ale Pactelor sovieto -naziste din 1939 și 1940
au fost din nou sub control sovietic. De fapt, la Ialta s -a ignorat adevărată problema a
Aliaților – planurile pentru Germania de după război – tocmai pentru că era atât de important și
greu de rezolvat. Și este puțîn probabil că liderii occidentali să fi reușit o înțelegere mai bună
cu Stalin, pe parcursul acestor ultime lu ni ale războiului. În orice caz și după înfrângerea lui
Hitler, aliații occidentali au fost ce i care au căutat cooperarea lui Stalin, nu invers. Uniunea

63Bruce L. Brager, The Iron Curtain. The Cold War in Europe, Chelsea House Publishers,
Philadelphia, 2004, p. 16.
64 Ibidem, p.17.

27
Sovietică a trebuit să fie păstrată în războiul împotriva Germaniei; iar problema Europei
centrale putea aștepta.65
În iulie 1945, aliațîi au întâlnit din nou la Potsdam, lângă Berlin. De dată aceas tă, SUA
a fost r eprezentată de noul președinte, Harry S. Truman. În ceea ce privește problema
germană, cele trei puteri au stabilit detaliile cu privire la zonele de ocupație. Partidul nazist
urmă să fie interzis, iar liderii naziști urmau să fie trimiși î n judecată drept criminali de război.
Granița de vest a Poloniei urmă să fie de -a lungul unei linii definite de râurile Oder și Neisse,
iar germanii care trăiau în Polonia, Ungaria și Cehoslovacia urmau să se întoarcă în
Germania. Deși COnferință s -a înche iat amiabil, au existat o serie de teme ce au provocat
dezacorduri între cei trei lidei. Cererea URSS că Ruhr să fie deschis influenței internaționale,
asupra accesului la stramtorile turcești și controlul Libiei au fost respinse. În mod similar,
cererile Occidentului pentru că principalele cai navigabile europene să fie accesibile tuturor
au fost , de asemenea, refuzate.
La Conferință de la Potsdam, occidentalii puși de sovietici în față mai multor “fapte
împlinite ” ( în Polonia, “polonezii de la Londra ” nu au obținut decât câteva ministere
secundare, iar în România regele Mihai a fost contrans să numească un guvern dominat de
comuniști) au fost surprinși să -i vadă pe sovietici formulând noi revendicări: revizuirea
convenției de la Montreux privind Stramtor ile, recuperare de câte URSS a pro vinciei truce
Kars și Ardagan, obținerea unei baze navale în marea Egee. Rezultatul Conferinței de la
Potsadam a fost începutul procesului care a împărțit Europa în două sfere de influență. 66
Truman s -a confruntat cu mai m ulte probleme de natură militară și externă la ultima
reuniune a Celor Trei Mari, începând cu 17 iulie 1945, în Potsdam. Acesta a intrat în
dezbaterea continuă în primul rând cu privire la modul prin care se explică comportamentul
sovietic și apoi cu priv ire la modul în care să abordez acest compartament. Au apărut multiple
teorii pentru a explică comportamentul sovietic. Unii dau vină pe defensivă, până la punctul
de paranoia. Experiență sovietică din al doilea Război Mondial, cu pierderi incredibil de ma ri,
a contribuit doar la această teamă sau repulsie față de străini. Luând în calcul prejudiciul
produs de Germania nazistă, comportamentul sovietic nu era paranoi, ci realist. Cu privire la

65 Tony Judt, op.cit., pp. 101 -102.
66 Nicolas Werth, op.cit., p. 124.

28
Statele Unite, nu se poate vorbi de o teamă a sovieticilor față d e armata americană, ci mai
degrabă de ceea ce ei au numit imperialism economic american.67
O a două terorie a comportamentului sovietic îi acuză pe sovietici de agresivitate
imperială pură, aceștia preluând tendințe similiare din Rusia țaristă, cu adaugara ideolgiei
marxistă, iar o a treia teorie descrie comportamentul URSS drept oportunist. Odată ce
securitatea a ceea ce mai târziu a fost numit " imperiul exterior" a fost asigurată, iar Europa de
Est a fost sub controlul sovietic, sovieticii ar fi putut aș tepta semne de slăbiciune ale
occidentalilor, dar ar fi făcut mișcări majore numai atunci când ar fi detectat o deschidere.
Toate cele trei teorii ar fi putut explică comporatamentul sovietic, și toate ar fi putut funcționa
într-on anumită măsură. În preze nt, nu a fost creată o terorie unificată a comportamentului
sovietic. Liderii occidentali au realizat că toate teoriile comportamentului sovietic cereau
răspunsuri similare: oprirea expansiunii sovietice, respectiv combaterea slăbiciunilor militrae
și a in stabilității economice occidentale, care ar fi putut oferi posibibilitatea, sau cel puțîn
tentație de extindere. Practic, Occidentul a trebuit să creeze o granița dincolo de care
sovieticilor nu le -ar fi fost permis să meargă. Izoloarea Uniuni sovietice a devenit metodă și
scopul. Frontierea arbitrară în curând denumită Cortina de Fier, nu a devenit doar o limita a
democrație, ci și o linie defensivă.68

2.3 Viziunea politică în asupra Războiului Rece din perspectiva celor doi poli:
SUA versurs URSS
Din mo mentul în care a preluat puterea în octombrie 1917, guvernul comunist a fost
considerat o amenințare pentru democrațiile occidentale. Acest sentiment nu a dispărut, ci
doar a fost ignorat în 1939, când germanii naziști au devenit o amenințare imediată. În linii
mari, au exitat două percepțîi contrastante cu privire la Uniunea sovietică de după război: că
URSS ar fi o amenințare expansionistă condusă de un amestec de ideologie și imperialism,
sau că ar fi un partener turbulent, dar, în esență, cooperant. 69
Conform concepției ortodoxe privind începutul Războiului Rece, președintele
Roosevelt și se cretarul de stat Cordell Hull ( aprilie 1945), ulterior președintele Truman și

67 Bruce L. Brager, op.cit., p.19
68 Ibidem, pp. 19 -21.
69 David Reynolds, op.cit., p. 236.

29
secretarul de stat James F. Byrnes, au judecat greșit natură ambivalența și potențial
expansionistă a politicii externe sovietice. Aceștia au avut speranțe de șarte cu privire la
democratizarea regimului sovietic și temându -se că publicul american nu ar favoriza un
angajament pe termen lung în Europa, au acceptat considerentul lui Stalin privi nd statele pro –
sovietice din Europa de ESt și de Sud -Est că nevoi legitime de securitate a Uniunii Sovietice.
Deoarece liderii americani nu au avut nicio viziune clară asupra a cum ar fi lumea de după
război, aceștia au fost pregătiți să facă concesii poli tice în schimbul unor câștiguri militare pe
termen scurt. Cu scopul de a asigura cooperarea lui Stalin au aprobat o strategie care a avut că
rezultat pătrundere Armatei Roșîi până în centrul Europei. Ei au acordat Uniunii Sovietice un
cuvânt important de s puis în viitorul Germaniei și nu au utilizat potențialul de rezistență la
sovietizarea Europei de Est și de Sud -Est. 70
Pe de altă parte, confomr curentului revizionist, Uniunea Sovietică nu poate fi
considerată responsabilă pentru Războiul Rece. Sovieticii au evitat înfrângerea la limita în al
doilea Război Mondial, iar pierderile umane și materiale enorme au dus, în 1945, aproape la
un dezastru economic. Uniunea Sovietică s -a confruntat cu un adversar pro sper, având în
vedere că PIB -ul american aproape s -a dublat în timpul războiului. În plus, SUA s -a bucurat
de monopolul armelor atomice. Revizioniștii consideră că factorul decisiv care a dus la
implicarea Statelor Unite în războiul împotriva Japoniei și Germaniei a fost dorința de a
menține și de a extinde , unde este posibil, ponderea SUA în economia mondială, având în
vedere că Japonia și Germania erau pe care de a stabili regimuri autarhice. Aceeași politică a
fost condusă împotriva Marii Britanii. În ceea ce privește relațiile americano -sovietice, lupta
cu URSS asupra viitorului Europei de Est și de Sud -Eset a dobândit o semnificație mult mai
mare din 1945. Această zon ă a fost în mod tradițional de mică importan ță în Statele Unite dar,
din 1945, americanii au încercat implementarea politicii “ușilor desch ise” și în aceste zone
pentru a asigura viabilitatea capitalismului și influență americană. Conducerea sovietică nu a
putut tolera o astfel de amenințare la adresa intereselor sale de securitate în E uropa de Ești și
de Sud -Est, în special având în vedere că inves țiile și comerțul american erau frecvent însoțite
de promovarea anti -comunismului.71
Au existat valori universale conflictuale între URSS și SUA. În Occident, au fost
reținute conceptele unei economii de piață și ale une i democrațîi multipartidiste. În Est,

70 Marc Trachtenberg, op.cit., p. 11.
71 Ibidem, p. 13 -14.

30
partidul unic și economia centralizată au fost foarte apreciate. Confrm acestei viziuni,
conflictul de idei a reprezentat forțele motrice din spatele Războiului Rece.
Prăpastia culturală dintre conducătorii americani ș i cei cei sovietici a contribuit și ea la
apariția Războiului Rece. Negociatorii americani au acționat că și cum simplă recitare a
drepturilor lor legale și morale ar fi trebuit să producă rezultatele pe care le doreau. Stalin,
însă avea nevoie de motive m ult mai convingătoare pentru a -și schimbă atitudinea. 72
În 1946, Henry Wallace, fost vicepreședinte în timpul celui de -al treilea mandat al lui
Roosevelt, îi scria lui Truman că “evenimentele din ultimele luni i -au azvârlit pe sovietici
înapoi în spaimele lor de dinainte de 1939 față de încercuirea capitalistă și în credință lor
greșită că lumea occidentală, inclusiv SUA, le este invariabil și unanim ostilă. ”73
Pe 9 februarie 1946, cu o zi înaintea alegerilor sovietice, Stalin a vorbit despre nevoie
de reina rmare sovietică. Stalin a declarat că reinarmarea ar trebui să aibă prioritate față de
nevoile consumatorilor, subliniind importan ța asigurării securității sovietice în mod unilateral.
Conform spuselor lui Stalin, Uniunea Sovietică trebuia să se pregăteasc ă să se apere împotriva
oricăror amenințări, neuniformitatea dezvoltării capitaliste conducând, de obicei, la o
perturbare violen tă a echilibrului.74
Stalin afirm a că: " Acum victoria înseamnă, înainte de orice, că sistemul nostru social
sovietic a învins , că sistemul social sovietic a rezistat cu succes încercării în focul războiului
și și-a dovedit vitalitatea totală…Sistemul social sovietic s -a dovedit a fi mai capibil de viață și
mai stabil decât un sistem social nesovietic…sistemul social sovietic este o formă de
organizare mai bună decât orice sistem social nesovietic", în timp ce " sistemul capitalist al
economiei mondiale ascunde în el elemente de criză și de război".75
Când Stalin și -a rostit discursul, miniștri de externe ai alianței victorioas e încă se
întâlneau regulat, armatele americane erau rapid retrase din Europa, iar Churchill nu -și rostise
încă discursul despre Cortina de Fier. Stalin reinstituia o politică de confruntare cu
Occidentul, deoarece înțelegea că partidul comunist pe care îl croise nu se putea susține într –
un context internațional sau intern dedicat coexistenței pașnice și stabilizării economice
mondiale. De fapt, controlul absolut al lui Stalin asupra Europei de Est a fost disputat doar

72 Henry Kissinger, op.cit., p.385.
73 Citat din Harry S. Truman, op.cit., p. 555, apud Henry Kissinger, op.cit, p.410.
74 Bruce L. Brager, op.cit. p.35.
75 Discursul de alegeri a lui Iosif Stalin, “ New Five -Year Plan for Russia”, difuzat la Radio Moscova
ȋn 9 februarie 1946, apud Henry Kissinger, op.cit., p. 387.

31
retoric de către democrații și nicioda tă într -o manieră care să fi prezentat riscuri pe care Stalin
să le fi luat în serios. Că rezultat, Uniunea Sovietică a fost capabilă să își transforme ocupația
militară într -o rețea de regimuri satelit. 76
Discursul lui Stalin a amplificat sentimentele occ identalilor față de sovietici,
provocând două momente extrem de importante ale Războiului Rece. Primul este marcat de
trimiterea, de către George Kennna, a Telegramei Lungi, pe 22 februarie 1946, iar al doilea
moment este discursul lui Winston Churchill de la Fulton, din 5 martie 1946.
2.4 Cortina de Fier – conturarea celor două blocuri politice
În urmă discursului lui Stalin, Washington -ul a fost alarmat și a cerut mbasadei sale din
Moscova delatii și explicații ale politicii externe a lui Stalin. Re plică a ajuns să fie cunoscută
sub numele de Telegramă Lungă. Autorul a fost George Kennan, iar telegramă a prezis
războiul între comunism și democrație.
Potrivit lui Kenna n, preocuparea majoră a politicii sovietice era “ să se asigure că a umplut
toate ungherele și toate crăpăturile din bazinul puterii mondiale la cre putea ajunge. Dar dacă
întâlnește în cale obstacole pe care nu le poate lua cu asalt, le acceptă filosofic și li se
adaptează… În psihologia sovietică nu există nici cea mai slabă urmă a sentimentului că un
anume tel trebuie atins la vreun moment anume ” Strategia sovietică putea fi învinsă doar
printr -o “ politică de îngrădire fermă, menită să -i confrunte pe ruși cu o contraforta
inalterabilă în fiecare punct unde dau semne că se pr egătesc să încalce interesele unei lumi
pașnice și stabile ”77.
Extinderea comunismului a fost și tema discursului lui Winston Churchill din Fulton,
Missouri, susținut în martie 1946: “De la Stettin, la Marea Baltic, până la Trieste, la Mare
Adriatică , o cortina de fier s -a coborât de -a curmezișul continentului European ”. Prin acest
discurs, Churchill a afirmat că Europa a fost divizată în două zone de influență: în Occident se
aflau state democratice libere, în timp ce în Est, în spatele unei cortine de fier se aflau statele
guvernate de partidele comuniste controlate dire ct de către Uniunea Sovietică. Rareori, în
cursul diplomației, o singură persoană a reușit să -și exprime, într -un singur document, idei de
o asemenea forță și putere de convingere astfe l încât schimbă imediat politică externă a unei

76 Henry Kissinger, op.cit.,p. 389.
77 “X” ( George F. Kennan), “ The Sources of Soviet Conduct”, ȋn Foreign Affairs, vol. 25, nr. 4, iulie
1947, p.575.

32
națiuni. Acesta a fost efectul telegramei de 8.000 de cuvinte expediate de la Moscova de către
Kennan. 78
În termen de doar câteva zile de la primirea acesteia, " telegramă lungă" a lui Kennan a fost
difuz ată, citită, comentată, și cea mai mare parte acceptată la Washington că fiind cea mai
plauzibilă explicație a comportamentului sovietic. Motivul a fost conștientizarea tot mai mare
a Washingtonului că strategia quid pro quo nu a funcționat, dar nimic nu a părut încă să ia
locul. Analizele lui Kennan nu furnizau, în sine, o astfel de strategie: au fost dedicate în
primul rând lămuririi amenințării sovietice. Din argumentul lui Kennan însă păreau să rezulte
o serie de concluzii mai specifice, iar administrați a Truman s -a grăbit să profite de acestea că
baza pentru o altă abordare a problemei puterii sovietice în lumea postbelică . Nouă strategie
conținea mai multe abateri de la practică anterioară: nu vor fi făcute eforturi suplimentare
pentru a ascunde neînțel egerile în legătură cu sovieticii; mai degrabă, acestea s -ar fi difuzat în
mod descchis, sincer, dar într -o manieră deloc provocativa; nu vor mai fi făcute concesii cu
privire la Uniunea Sovietică: SUA, de fapt, va trage o linie de demarcație pentru a apar ă toate
obiectivele viitoare ale expansiunii sovietice ,dar fără nicio încercare de a elibera zone aflate
deja sub controlul Moscovei; pentru a facilita acest obiectiv, puterea militară a SUA va fi
reconstruită, iar cerile din partea aliaților pentru ajuto r economic și militar vor fi luate în
considerare în mod favorabil. 79
Kennan argumenta că antipatia Moscovei față de Occident s -a dezvoltat atât prin
circumstanțe istorice, cât și deologice. Istoria rusă a furnizat dovezi ample pentru a susține
impresia un ei lumi exterioare ostile. De asemenea, această a furnizat precedente pentru
conceptul de stat drept " o entitate ideologică desitnata în cele din urmă să se răspândească
până la limitele pământului". Marxism -leninismul a întărit aceste tendințe, așa cum a u făcut
obiceiurile și poloticile liderilor sovietici în timpul anilor post – 1917. A existat, în acest fel , "
o legătură extrem de intimă și subtilă" între modul tradițional de gândire al rușilor și ideologia
oficala a regimului sovietic.80
În urmă teleg ramei lui Kennan, politică SUA față de URSS s -a bazat pe politică de
îngrădire, care urmarea stoparea extinderii comunismului în lume. Politică de îngrădire a

78 John Lewis Gaddis, Strategies of Contaiment. A critical Appraisal of American National Security
Policy during the Cold War, Oxford University Press, Oxford, 2005, pp. 18 -19.
79 Ibidem, pp. 20 -21.
80 The Soviet Way of Thought and Its Effect on Foreign Policy, 24.01.1947, Kenna Papers, apud John
Lewis Gaddis, op.cit., p. 32.

33
cunoscut și numeroase critici, în acest sens fiind necesar să îi amintim pe Walter Lippmann și
pe Henry Wallace.
Walter Lippmann consideră că politică de îngrădire ducea inevitabil la secătuirea
resurselor SUA, iar politică externă americană trebuia ghidată nu după principiii generale, ci
trebuia să analizeze și să urmeze interesele SUA în fiecare caz în parte. Conform acestuia,
“politică americană trebuie să fie disponibilă nu pentru a -i îngrădi pe ruși în puncte disparate,
ci pentru a ține sub control întreagă mașînă militară rusească și pentru a exercită o presiune
sporită în spirjinul unei strategi i diplomatice care are că obiectiv concret o regle mentare care
înseamnă retragere” . 81
Încă de la mijlocul anului 1944, Lippman n a înțeles în mod clar că structura păcii
postbelice depindea în egală măsură de auto -constrângere în Washington și Moscova.
Conf orm acestuia, Rusia și America puteau avea pace în cazul în care folosesc alianțele
pentru a stabiliza politică externă a aliaților lor. Acestea vor avea război dacă oricare dintre
ele încearcă să încorporeze Germania sau Japonia în cadrul propriului siste m strategic.
America trebuia să sprijine țările europene pentru reconstrucția și reabilitarea după
război, în timp ce China ar fi trebuit să joace rolul principal în reformarea Japoniei.
Conflictele dintre ideologiile politice ar putea, de asemenea, submi na pace. După război, ar
putea există pace doar atunci când sovieticii și americanii vor conveni asupra unui set de
libertăți de baza politice și ale omului. În acest sens ar fi fost necesară, în opinia lui
Lippmann, o organizație mondială postbelică care să fie garantul suveranității naționale, și
“protector și campion activ al democrației și li bertății”.82
Henry Wallace, fost vicepreședinte în timpul celui de -al treilea mandat al lui Roosevelt
și fost secretar la Agricultură și secretar la Comerț sub Trum an, consideră că nu există nicio
confruntare între democrație și dictatură, așa cum afirmă Truman. În 1946, Wallace îi scria lui
Truman că " evenimentele din ultimile luni i -au azvarlit pe sovietici înapoi în spaimele lor de
dinainte de 1939 față de încerc uirea capitalistă și în credință lor greșită că lumea occidentală ,
inclusiv SUA, le ste invariabil și unanim ostilă".83 Mai mult decât atât, potrivit lui Wallace,
America nu avea niciun drept să intervină unilateral pe glob. Apărarea era legitimă doar cu
aprobarea ONU ( indiferent că URSS dispunea, în acest caz, de dreptul de veto), iar asistență

81 Walter Lippmann, The Cold War: A Study in U.S. Foreign Policy, Harper& Brothers, New York,
1947, pp. 61 -62.
82 Idem, U.S. War Aims, Little, Brown, and Company, Boston, 1944, pp. 52 -53.
83 Citat din Harry S. Truman, op.cit., p.555, apud Henry Kissinger, op.cit., p 410.

34
economică trebuia să fie distribuită prin intermediul instituțiilor internaționale. De vreme ce
Planul Marshall nu făcea față acestui test, Wallace prezicea că ace astă avea să aducă Americii
dușmănia omenirii.84
Pe de altă parte, Raymond Aron, care a formulat celebra definiție a Războiului Rece – "
război improbabil, pace imposbila" – consideră politică de îngrădire o politică prudență,
necesară pentru a realiza reab ilitarea Europei Occidentale prin stoparea expansiunii sovietice :
“strategia de îngrădire marchează o încercare finală și rezonabilă de a salva o parte a
continentului care nu a fost încă înghițită ”85 având în vedere faptul că URSS și SU A erau “
dușmani p rin opoziție ”.86
Principala ideea expusă de Kennan în " telegramă lungă" a fost faptul că întreagă baza
a politicii americane față de Uniunea Sovietică din timpul și de după cel de -al doilea Război
Mondial a fost greși tă. Această politică nu recuno ștea exis tența niciunui impediment
structural în normalizarea relațiilor în cadrul Uniunii Sovietice; ostilitatea lui Stalin față de
Occident , a fost mai degrabă rezultatul nesiguranței alimentate de amenințări externe. Acestea
ar fi putut fi depășite, s -ar fi crez ut, fie prin câștigarea încrederii lui Stalin prin deschidere, fie
printr -o abordare quid pro quo. În ambele cazuri, alegerea dacă cooperarea ar continuă s -a
considerat a aparține Statelor Unite: dacă Washingtonul alegea abordarea corectă, atunci rușii
ar fi cooperat. Knennan a insistat că politică externă sovietică avea prea puțîn legătură cu
alegerile Occidentului privind cooperarea: liderii de la Kremlin cunoșteau un alt mijloc de
guvernare în afară de represiune.87

84 Discursul l ui Wallace de anun țare a candidaturii sale pentru pre ședinte, 29 decembrie 1947, ȋn
Thomas G. Paterson(ed.) , Cold War Critics: Alternatives to American Foreign Policy in the Truman
Years. Quadrangle Books, Chicago. 1971, pp. 98 -103, apud Henry Kissinger, op.cit, pp. 411 -412.
85 Raymond Aron, Le Grand Schisme, Gallimard, Paris, 1948, pp. 47 -48.
86 Idem, Peace and War : A Theory of International Relations, Doubleday, New York, 1966, p. 138.
87 John Lewis Gaddis, op.cit., pp. 19 -20.

35
3. Războiul Rece: Perioada 1945 -1953
3.1 Definiție, terminologie și origini
Războiul Rece este în general considerat că fiind un conflict între Orient și Occident,
sau între comunism și capitalism. Aceste două ideolgoii au fost personificate de către Uniunea
Sovietică și Statele Unite ale Am ericii, cele două mari puteri care s -au făcut cunoscute în
urmă celui de -al doilea Război Mondial.
În urmă încheierii celui de -al doilea Război Mondial, s -a dezvoltat o atmosfera din ce
în ce mai rece între Marile Puteri, iar acest lucrus a dus la o rival itate tensionată care a devenit
cunoscută sub numele de "război rece". Războiul Rece a avut toate caracteristicile unui război
tradițional, cu o singură excepție: nu a existat niciun conflict deschis, armat între Marile
Puteri, SUA și URSS. A fost un războ i deoarece au existat două lături opuse, dotate fiecare cu
forțe armate, navale și aeriene, fiecare având aliați. A fost un război " rece" deoarce nu a
existat nicio lupta directă între Marile Puteri, cu toate că au existat câteva cazuri în care
Războiul R ece a avut potențialul de a provoca conflicte deschise între aliații Marilor Puteri.
Au existat stări de frică, ostilitate, suspiciune, rivalitate, extrem de multe amenințări și
conflicte între SUA și URSS, dar lupta directă a fost evitată, în pricipal d atorită existenței
armei nucleare. Conceptul de " război rece" provoacă polemici în rândul istoricilor, întrucât
nu există un consens general cu privire la inițiatorul acestui termen.
Cea mai veche legătură duce până la Don Juan Manuel, la începutul sec olului al XIV –
lea, în Castilia. Juan Manuel a fost nepotul puternicului rege castilian Ferdinand al III -lea, o
figura majoră în recucerirea peninsulei Iberice, controlată de musulmani. Acesta ( și ibericii în
general) a avut motive serioase să se gândească la natură războiului dintre creștini și
musulmani. În lucrarea să, “ Libros de Los Estado ” ( transcrierea din 1860), apare sintagma
de “la guerra fria” (“ război rece ”) .88
Chiar după cel de -al doilea Război Mondial, în octombrie 1945, George Orwell a
vorbit despre un " război rece" în revista laburistă britanică "Tribune". Articolul sau ( " Tu și
Bombă Atomică" ) a argumentat că armă nucleară va deveni apanajul câtorva mari puteri și,
prin urmare, deschizând " persepctiva a două sau trei super -state monst ruoase, fiecare
posedând o armă prin care milioane de oameni pot fi șterși în câteva secunde, împărțind

88 Gearoid O Tuathail, Simon Dalby, Rethinking Geopolitics , Routledge, 1998, p. 67.

36
lumea între ele". Aceste state ar fi urmat, probabil, să încheie " un acord tacit pentru a nu
utiliza niciodată bombe atomice unul împotriva celuilalt" . Orwell a prezis că aceste super –
puteri ar putea fi SUA, URSS și China sau Asia de Est, ultima fiind numai potențială super –
putere. Fiercare ar fi " dintr -o dată de necucerit și într -o state permanentă de " război rece" cu
vecinii săi". Bombă, apoi, ar p utea " pune capăt razboielor pe scară largă cu costul de a
prelungi pe termen nelimitat o pace care nu este pace " .
Orwell a preluat, parțial, aceste idei din faimoasa lucrare a lui James Burnham din
1941, “Revoluția Manegeriala ”. Burnham, la acel moment , a văzut o altă diviziune tripartită:
Japonia, Germania și SUA. Nici unul dintre aceste trei stat nu ar putea cuceri pe oricare dintre
celelalte două, chiar și în combinație. Ideea principala a lui Burnham era că vor avea loc
conflicte difuze, dar “din mo ment ce războiul și pace nu mai sunt declarate, poate fi greu să se
știe când se termină această lupta și când începe următoare ”. Walter Lippmann și " domnul
X" au utilizat noțiunea de " război rece" că sens general, dar niciunul din autori nu a pretins că
ar fi fost inițiatorul termenului. Bernard Baruch, de exemplu, a utilizat sintagma în aprilie
1947. Cu toate acestea, discursul sau nu a fost despre Războiul Rece, ci despre pericolul
inflației și imperativul că americanii să muncească mai multe ore. El a împrumutat expresia de
la Herbert Bayard Swope, care, la rândul sau, a declarat că avut în gând acest termen în
contextul lui Hitler și a “războiului fals ” în 1939 -1940. Lippmann a replicat că el a preuluat
expresia din surse franceze, în 1930, “ la guerr e froide ” și “ la guerre blanche ” fiind expresii
sinonime pentru o stare de război fără război declarat. Francezii, la rândul lor, nu pot confirmă
crearea termenului, întrucât niciun dicționar sau enciclopedie nu cuprinde această expresie. În
cele din urm ă, se poate consideră că Lippmann a transformat termenul de “război rece ”, deja
existent într -un termen istoric și politic. 89
3.2 Abordări, cauze și periodizare
Există trei puncte de vedere principale despre Războiul Rece, fiecare interpretând în
mod difer it cauzele, natură și sfârșitul Războiului Rece, precum și efectele sale în relațiile
internaționale contemporane.
Cel mai popular punct de vedere este că Războiul Rece a fost o intensă lupta pentru
putere între superputeri. Cuvântul “război ” implică tensi uni, conflicte armate, precum și o
relație cu suma nulă între superputeri. Cuvântul “rece” se referă la prezența unor factori care

89 Ibidem, pp. 65 -66.

37
au reținut confruntarea și au împiedicat un război “fierbinte” . Istoriografia convențională se
bazează pe o definiție a Războ iului Rece care presupune un nivel ridicat de tensiune între Est
și Vest, cu ame nințare a de escaladare a conflictului nuclear . În conformitate cu argumentul
ortodox, Războiul Rece a fost o lupta între valori universale conflictuale. În Occident, au fost
prețuite conceptele unei economii de piață și ale unei democrații multipartidiste. În Est,
partidul unic și economia centralizată au fost foarte apreciate. Conform acestei viziuni,
conflictul de idei a reprezentat forțele motrice din spatele războiului rece. În cadrul acești
școli largi de gândire, comportamentul Uniuni Sovietice în timpul și după cel de -al doilea
Război Mondial a fost un impuls crucial pentru Războiul Rece.90
Revizioniști sunt de acord cu argumentul ortodox privind natură Războiului R ece, dar
inversează focalizarea vinei. Revizionismul a devenit popular în anii 1960, în timpul
războiului din Vietnam, dar a rămas o școală marginală de gândire în Statele Unite ale
Americii. Revizioniști subliniau puterea Statelor Unite, în timpu l și după 1945. De exemplu,
deși SUA a pierdut 400.000 de vieți în timpul celui de -al doilea Război Mondial, URSS a
pierdut 27 de milioane de vieți. Economia americană a beneficiat după război, în timp ce
economia sovietică a fost aproape distrusă. Potrivit unor revizioni ști, comportamentul sovietic
a fost pur și simplu o încercare defensivă de a construi o zona de securitate legitimă în Europa
de Est, în timp ce SUA a încercat reconstruirea sistemului economic internațional pentru
propriile interese naționale. Pe scurt, R ăzboiul REce a fost, conform adepților acestei teorii, o
perioada de dominare americană a cărei legitimitate a fost bazată pe o “ amenințare “ sovietică
mitică.91
Nu exită un consens cu privire la dată începerii Războiului Rece. Sunt prezente, printe
istori ci, mai multe variante: a început încă din 1917, după revoluția rusă, iar alianța făcută în
1941 a reprezentat o simplă întrerupere.; în 1945, când aliații nu au căzut de acord asupra
modului în care să guverneze Germania; sau după discursul lui Churchill în Fulton, Missouri,
1946, când a folosit termenul “ cortina de fier ”.
Originile Războiului Rece pot fi marcate de Revoluția Rusă din 1917, după care Rusia
comunistă părea să amenințe democrațiile liberale din Europa de Vest. Înființarea
Cominternului, o organizație dedicată extinderii idealurilor comuniste în detrimentul

90 Martin Griffiths, Terrt O’Callaghan, Steven C. Roach, International Relations. The Keyy Concepts,
Second Edition, Routledge, New York, 2008, p. 41.
91 Ibidem, pp. 41 -42.

38
capitalismului, a întărit această teamă și a contribuit la decizia puterilor occidentale de a ajută
oponenții bolseviciilor în timpul războiului civil rus din 1919 -1921.
Într-adevăr, dife rența de idei politice, sociale și economice dintre Rusia și Occident a
devenit evidență încă din perioada anilor 1920. În timpul celui de -al Doilea Război Mondial,
aceste două ideologii contrastante au format o alianța împotriva lui Hitler și a nazismului , dar,
în ciuda cooperării lor, tensiunea a existat între cele două părți, tensiune care s -a intensificat în
urmă înfrângerii Germaniei și a alitatilor săi în 1945.
Analizând prin prisma pu nctelor celor mai culminante, Războiul R ece a început în
1947 și s -a încheiat la scurt timp după criză rachetelor din Cuba din 1962. Pe de altă parte,
dacă Războiul Rece este înțeles că fiind antagonismul vizibil care a existat între Uniunea
Sovietică și Statele Unite ale Americii, între socialism și capitalism, între col ectivism,
societatea planificată și valorile pluraliste ale unei economii de piață, atunci Războiu Rece a
început în octombrie 1917 și a luat sfârșit odată cu destrămarea URSS în 1991. O dată mai
exact ar fi 1989, când Gorbaciov a declarat încheierea Războ iului Rece. Pe parcursul întregii
perioade a acestei confruntări sovieto -americane s -a desfășurat un proces paralel – formarea
blocurilor. Divizarea Germaniei, divizzarea Europei, sin într -adevăr a întregii lum, în două
tabere, era deja un fapt împlinit în 1955. De atunci, cele două puteri au concurat pentru sfere
de influență.92
Până în momentul în care Truman a încetat să fie președintele SUA și Stalin a murit, la
începutul anului 1953, bazele Războiului Rece au fost clar stabilite. Nici Statele Unite, nici
Uniunea Sovietică nu ar fi acceptat viziunea lumii postbelice a celuilalt, dar nici nu ar fi riscat
un război – cel puțîn nu în mod intetionat – pentru a realiza propria viziune. Ambele puteri și -au
făcut alilati, dar nu i -au putut controla întotdeauna; amb ele au construit arme nucleare, dar nu
au știut niciodată cu certitudine ce să fac ă cu ele. Prima generație de oameni de stat din timpul
Războiului Rece a pornit de la puncte de vedere izbitor de divergente privind istoria în sine.93
3.3 Între federalism și naționalism. Crearea NATO și drumul spre
Uniunea Europeană
În martie 1947, la Dunkerque, Franța și Marea Britanie au semnat un acord de alianța
militară cu scopul de a întări securitatea europeană și de a contracara o eventuală revanșa

92 Marc T rachtenberg, op.cit.,p.105.
93 John Lewis Gaddis, We Now Know.., p. 113.

39
militară germană . Un an mai târziu, Franța, Marea Britanie, Belgia, Olanda și Luxemburg au
încheiat Tratatul de la Bruxelles ( Tratatul de colaborare economică, socială și culturală, și de
legitimă apărare), care prevedea instituirea Uniiunii Occidentale cu scopul de a f ormă un
sistem colectiv de apărare.
Pe 29 aprilie 1948, ministrul de externe canadian, Louis St. Laurent, vorbind în față
Camerei Comunelor din Canada a cerut aranjamente colective corespunzătoare de securitate.
Două săptămâni mai târziu, ambasadorul cana dian în Statele Unite a luat masă cu Kennan.
Ambasadorul a sustinu că ar fi mult mai ușor pentru Canada și SUA să colaboreze în
planificare apărări în cadrul unui trata t de ansamblu. Aproape în același timp, că răspuns la o
cerere americană, cei cinci memb ri ai Tratatului de la Bruxelles au emis o declarație prin care
prezentau intenția lor de a rezistă, pe cât posibil, la orice atac sovietic , aceștia au recunoscut
necesitatea de a -și conecta planurile strategice și operaționale cu cele americane. 94
Negocie rile oficiale pentru creare unei alianțe militare atlantice a început pe 6 iulie
1948, iar una din deciziile luate la ședințe a fost stabilirea unui grup de lucru, care a început să
lucreze asupra alianței din 14 iul ie 1948. Până la începutul lunii septemb rie a aceluiași an,
grupul de lucru a finalizat elaborarea tratatului alianței, care, cu mici modificări, a fost semnat
pe 9 aprilie 1949. Nouă alianța, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, cuprindea SUA,
Marea Britanie, Canada, Belgia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Danemarca, Islanda, Franța,
Italia și Portugalia.
În septembrie 1950, secretarul American de stat Dean Acheson s -a întâlnit, la New
York, cu ministrul de externe al Marii Britanii, Ernest Bevin, și cu ministrul de externe al
Franței Rober t Schuman. Acheson avea un anunțe foarte important de făcut: Statele Unite
erau pregătite să “facă un pas care nu s -a mai făcut niciodată în istorie ”. Guvernul SUA are
pregătit să trimită forțe substanțiale în Europa. Forțele americane urmau să facă parte dintr -o
forță colectivă cu o structura comună de comandă. Totuși, americanii ar fi fost dispuși să facă
acest pas doar dacă și aliații europeni erau gata să facă tot ce este necesat pentru “a face
această defensivă a Europei un succes. ”95 Pentru această, gu vernul SUA consideră că este
absolut necesară contribuția militară a Germaniei. Prin urmare, dacă aliații NATO își doreau
forțele americane, aceștia erau nevoiți să accepte reinarmarea Germaniei de Vest.

94 Bruce L. Brager, op.cit, pp. 79 -80
95 Marc Trachtenberg, op.cit, pp. 1 -2.

40
Franța, însă, nu a acceptat re ȋnarmarea Germaniei de Vest, propunând, în schimb,
planul înființării unei forțe armate europene cu un comandament supranațional, în cadrul
căruia toate statele vest -europene, inclusiv Germania de Vest, urmau să contribuie la formarea
acestei armate prin trimiterea de forțe mil itare. În 1952, Franța, Germania, Italia, Belgia,
Olanda și Luxemburg au semnat Tratatul Comunității pentru Apărare, care urmarea integrarea
politico -militară a statelor Europei Occidentale. În 1953, însă, pe fondul luptelor din
Indochina, Franța a respins ratificarea Tratatului Comunității pentru Apărare.
În octombrie 1954, la Paris, a fost revizuit Tratatul de la Bruxelles, a fost admisă
aderarea Italiei și a Germaniei de Vest, iar denumirea Uniunii Occidentale a devenit Uniunea
Europei Occidentale. Trebu ie menționat, însă, că NATO, în momentul înființării sale, a
preluat cea mai mare parte a atribuțiilor Uniunii Occidentale, astfel că existența acesteia din
urmă a fost mai degrabă doar una formală.
În ceea ce privește creare unei uniuni politice și econom ice pe continentul european,
prima încercare reușită în acest sens a fost cea a lui Robert Schuman, ministrul francez al
afacerilor externe, care a propus, în mai 1950, crearea unei Comunități Europene a Cărbunelui
și Oțelului ( CECO). Conform acestuia, no uă comunitate ar fi dus la creare unei Europe unite,
eliminând riscul isc ării unui nou război. CECO ar fi urmat să promoveze pacea și să creeze
prima instituție supranațională europeană. În aprilie 1951, G ermania de Vest, Franța, Italia ,
Belgia, Olanda și Luxemburg au semnat Tratatul de la Paris, prin care era înființată CECO, un
prim pas către unitatea europeană. Ulterior, în 1957, a fost semnat Tratatul de la Roma, prin
care s -au instituit Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energie i
Atomice care, alături de CECO, au constituit bazele viitoarei Uniuni Europene.
NATO a fost prima alianța militară pe timp de pace din istoria americană. Impulsul ei
imediat a fost lovitură de stat comunistă din Cehoslovacia, din februarie 1948. După ce a fost
anunțat Planul Marshall, Stalin a accelarat instaurarea controlului comunist asupra Europei de
Est, iar brutalitatea loviturii de stat cehe a retrezit temerile conform cărora sovieticii ar putea
sprijini și alte preluări similare ale puterii. Astfel, în aprilie 1948, mai multe state vest –
europene au format Pactul de la Bruxelles – pact defensiv ce urmă să respingă orice încercare
de a răsturna prin forță guvernele democratice. Totuși, Europa Occidentală nu dispunea de
suficientă forță pentru a respinge un eventual atac sovietic. Astfel, Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord a luat ființă, în 1949, că un mod de a lega America de apărarea Europei

41
Occidentale, rezultatul fiind o confruntare între două alianțe militare și două sfere de
influență, de -a lungul întregii linii de demarcație din Europa Centrală.96
Se poate afirmă că NATO a luat naștere că o " afirmare a dizolvării alianței de război.
S-a bazat pe frică de agresiune rusească, agravată de repulsie față de natură dominației rusești
în Europa d e ESte, de o frustrare față de ostilitatea în afacerile germane, de expunerea Europei
de Vest, că urmare a pagubelor de război și demobilizarii, precum și de eșecul de a
internaționaliza controlul ene rgiei atomice.97
Alianța NATO a făcut pe plan militar ce ea ce Planul Marshall a făcut din punct de
vedere economic; a adâncit divizarea Europei în două tabere. URSS a răspuns prin Pactul de
la Varșovia. Această diviziune aprofundată, la rândul sau, a făcut că perspectivele unei
Germanii unificate să fie tot mai îndepărtate. 98
La patru ani de la capitularea puterilor Axei, ordinea mondială avea multe similitudini
cu cea din perioada de imediat dinaintea Primului Război Mondial: două alianțe rigide cu
extrem de puțîn spațiu de manevră diplomatică între ele, înfrun tând-use, de dată această pe
întreg globul.
Există, totutsi, cel puțîn o diferența crucială: alianțele premergătoare Primului Război
Mondial fuseseră ținute laolaltă de frică fiecăreia dintre părți că trecerea în cealaltă alianța a
unuia dintre parteneri putea dezmembra edificiul cu care ele ȋși asiguraseră securitatea. În
timpul Războiului Rece, fiecare parte a fost dominată de o superputere îndeajuns de necesară
și suficient de puțin dispusă să -și asume riscuri pentru a -i împiedică pe ceilalți aliați să iște un
război. În plus, prezența armelor nuclear e a prevenit iluzia din iulia 1914 – că războiul putea fi
scurt și nedureros.99

3.4 Planul Marshall și Doctrina Truman – politica de îngrădire
" Îngrădirea", termenul general utilizat pentru a caracteriiza p olitică americană față de
Uniunea Sovietică în timpul erei postbelice, urmarea împiedicarea Uniunii Sovietice de a
utiliza puterea și poziția pe care a câștigat -o că urmare a acestui conflict pentru a remodela

96 Henry Kissinger, op.cit., p. 401.
97 Peter Calvocoressi, op.cit, p.18.
98 Paul Kennedy, op.cit, p.379.
99 Henry Kissinger, op.cit., p.404

42
ordinea internațională postbelică, o perspecti va care părea, în Occident, nu mai puț in
periculoasă decât dacă Germania sau Japonia ar fi avut ocazia să o facă. 100
De la sfârșitul c elui de -al Doilea Război Mondial, Marea Britanie a sprijinit atât
Grecia, cât și Turcia din punct de vedere economic și mil itar. În iarnă anilor 1946 -1947,
guvernul britanic a anunțat Washingtonul că numai poate duce această misiune. Truman era
pregătit să preia rolul de blocare a unei înaintări rusești spre Meditereana, însă Congresul nu
putea susține fundamentele geopolitice britanice tradiționale, ci era necesar că acțiunile de
sprijinire a Greciei și Turciei să izvoreasca din pricipiile americane de abordare a politicii
externe. Drept urmare, în februarie 1947, Truman, secretarul de stat Marshall și Dean
Acheson, subsecret ar de stat , au încercat să convingă o delegație a congresului de importantă
acestui sprijin . Acesta din urmă consideră că: “Numai două mari puteri au rămas în lume…
Statele Unite și Uniunea Sovietică. Am ajuns într -o situație nemaiîntâlnită din vremuril e
antice. De la Roma și Cartagin nu a mai existat o asemenea polarizare a puterii pe acest
pământ… Pentru Statele Unite, pașîi făcuți pentru întărirea țărilor amenințate de agresiunea
sovietică sau de subversiunea comunistă…au însemnat protejarea secur ității Statelor Unite – au
însemnat protejarea libertății însăși ”101. În cele din urmă, în martie 1947, Truman a anunțat
programul de ajutor acordat Greciei și Turciei, o doctrina ce urmă să ii poarte numele,
caract erizată de către acesta drept “ politică Stat elor Unite pentru sprijinirea popoarelor libere
ce se opun încercărilor de subjugare venite din partea unei minorități înarmate sau a unor
opresori externi. ”102
Declarația lui Truman , din 12 martie 1947, a fost în mod tradițional considerată că
marcând un p unct fundamental de plecare pentru politică externă americană în Războiului
Rece. În discursul s ău, prilejuit de teamă că Rusia va ocupă vidul de putere creat prin
retragerea sprijinului britanic acordat Greciei și Turciei, Truman a portretizat o lume care se
confruntă cu o alegere între două seturi diferite de principii ideologice: “Un mod de viață se
bazeasca pe voință majorității, se distinge prin instituții libere , guvern reprezentativ, alegeri
libere, garanții de libertate individuală, libertatea de e xprimare și de religie și libertatea față de
opresiunea politică. Al doilea mod de viață se bazează pe voință unei minorități impuse cu
forță asupra majorității. El se bazează pe teroare și opresiune, presă și alegeri controlate și

100 John Lewis Gaddis, Strategies of Containment…, op.cit., p.4 .
101 Citat ȋn Joseph M. Jones, The Fifteen Weeks ( February 21 – June 5, 1947) , Viking Press, New
York, 1955, p. 141.
102 Public Papers of the Presidents of the Unite d States, Harry S. Truman, 1947, Government Printing
Office, Washington D.C., 1963, apud Henry Kissinger, op.cit., p. 397.

43
suprimarea libertățîi pe rsonale ”. 103 Va fi politică Statelor Unite, continuă Truman, “ de a
ajută oamenii liberi să își mențînă instituțiile și integritatea lor împotriva mișcărilor agresive
care încearcă să le impună regimuri totalitare. “104
În 5 iunie, la mai puțîn de trei luni d upă anuntatrea doctrinei Truman, secretarul de stat
Marshall a anunțat că SUA avea să ajute la refacerea Europei pentru a evita “tulburările
politice ”, pentru a reface economia mondială și pentru a formă instituții libere. Altfel, acesta a
declarat că “orice guvern care este dispus să sprijine scarcina refacerii va găsi cooperare
deplină, sunt sigur, din partea guvernului Statelor Unite ( …) guvernele, partidele politice sau
grupările care urmăresc să perpetueze suferință umană pentru a profită de pe urmă ei politic
sau în alt fel vor întâmpină opoziția Statelor Unite. ”105
Din punct de vedere american, situația din zonele de ocupație occidentală și din țările
vest-europne era catastrofală ; împrumuturile din 1945 – 1946 fuseseră prea mici pentru a
outea porn i un proces de stabilizare. Criză trebuia evitată cu orice preț, toți observatorii
americani fiind de acord cu acest lucru în primăvară anului 1947, nu numai pentru că starea
precară a guvernelor europene ducea inevitabil la măsuri protecționiste, periclit ând politică
open -door, ci și pentru că un colaps al Europei ar fi lipsit SUA, amenințată deja de
supraproducție, de o piață de comerț și desfacere importantă, declasand o recesiune mondială
de dimensiuni inimaginabile. Astfel, oferta lui Marshall a fost g ândită tactic, la început că un
mijloc de a face acceptabilă din punct de vedere politic – în special în Franța, dar și în
interiorul SUA – ideea reconstrucției Germaniei occidentale că punct nodal al reconstrucției
europene, și strategic, că un mijloc de ap ărare a acestei regiuni europene față de expansiunea
sovietică. Blocarea subversiunii comuniste și stabizilarea economică în sens liberal au fost,
după cum consideră conducerea americană, strâns legate. 106
Până la jumatatea lunii septembrie 1947, conducere a sovietică s -a decis cu privire la
modul de a reacționa la planul Marshall, și a invitat liderii partidelor comuniste din Polonia,
Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia, Franța și Italia la o conferință în

103 M. Balfour, The Adversarieis: America, Russia and the Open World, 1941 -1962, London, 1981,
apud Paul Kennedy, op.cit. , pp. 371 -372.
104 R. Dalllek, The American Style of Foreign Policy , New York, 1983, p.170, apud Paul Kennedy,
op.cit., p. 372.
105 George Marshall, “European Initiative Essential to Economic Recovery”, discurs la ȋnceputul
anului universitar la Universitatea Harvard, 5 iunie 1947, ȋn U.S. Department of State Bulletin, vol
XVI, nr. 415, apud Henry Kissinger, op.cit., p. 398.
106 Wilfried Loth, Împărțirea lumii: Istoria R ăzboiului Rece 1941 -1955, Saeculum I.O., Bucure ști,
1997, pp. 51 -52

44
Polonia, pe 22 septembrie 1947, în cadrul care a fost luată decizia de a stabili Biroul de
Informații al Partidelor Comuniste și Muncitorești. Jdanov are principalul vorbitor sovietic la
această conferință și a împărțit lumea în două tabere antagoniste, cu țări precum India și
Indonezia în afară diviziunii. Ace sta consideră că SUA reprezenta conducerea lagărului
imperialist, urmărind consolidarea propriei puteri și pregătirea unui noi război imeperialist.
Planul Marshall a fost ultima expresie a dorinței americane de a " înrobi Europa". 107
Generozitatea Planului Marshall a fost suficientă pentru a începe transformarea
zonelor de ocupație post -război în blocuri politice durabile. În Cehoslovacia, speranțele de
democratizare au fost spulberate de o lovitură de stat sprijinită de sovietici în f ebruari 1948.
Acesta a fost începutul unei serii de lovituri de stat din Europa Centrală și de Est, ceea ce
urmă să confere sovieticilor monopolul puterii. Mai mult decât atât, se părea că existau
posibilități că partidele comuniste să ajungă la inclusiv î n unele state din Europa de Veset. În
decembrie 1945, comuniștii italieni aveau 1,8 milioane de membri și au câștigat 19 la sută din
votul popular în alegeri libere. Partidul Comunist Francez a avut aproape un milion de
memebri. Î n noiembrie 1947, la initi ative Cominform -ului lui Stalin, două milioane de
muncitori au intrat în grev ă în Franța, iar greve similare au paralizat Italia. Prin intermediul
Planului Marshall și al Doctrinei Truman, SUA și -a continuat polica de îngrădire față de
URSS.108
3.5 Ripostel e URSS: Blocada berlinului și primele confruntări
3.5.1 Criza Sovieto – Turcă și Războiul civil din Grecia
Prima criză a perioadei Războiului Rece a fost criză sovieto -turcă (1946 -1953),
declanșată de dorința sovieticilor de a revizui Convenția de la Montre ux privind regimul
stramtorilor (1936). Mai exact, URSS urm ărea instituirea unui control mixt sovieto -turc asupra
strâmtorilor Bosfor și Dardanele, stabilirea unei baze militare sovietice în zona, precum și
rectificarea, în favoarea sovieticilor, a graniței sovieto -turce în Caucaz . Turcia a respins
solicitările sovietice, căutând sprijinul SUA și al Marii Britanii. În august 1946, sovieticii au
trimis către guvernul de la Ankara o notă prin care își menționa condițiile pentru a reînnoi
Trataul de Prietenie și Neutralitate cu Turcia (denunțat de URSS cu un an mai devreme).

107 Marc Trachtenberg, op.cit., pp.95 -96.
108 Nial Ferguson, op.cit., pp. 592 -593.

45
Turcia a înștiințat SUA de această notă, avertizând că există riscul unei agresiuni din partea
URSS și a ignorat cererile URSS. În cele din urmă, nu a avut loc nicio agresiune. 109
Războiul civil din Grecia, declanșat în 1946 între Partidul Comunist din Grecia și
naționaliștii greci anticomuniști, a fost înrădăcinat în diviziunile seculare din cadrul societății
grecești și a fost complicat de rivalitatea dintre URSS și SUA. Naționaliștii au f ost puternic
susținuți de Marea Britanie și de SUA. Acest război civil a fost unul din primele conflicte din
perioada Războiului Rece, urmarea conflictului fiind doctrina Truman. 110
3.5.2 Blocada Berlinului
O criză majoră din cadrul Războiului Rece în Europ a a fost reprezentată de blocada
Berlinulu din 1948 -1949. La conferințele de la Ialta și Potsdam, din 1945, s -a stabilit
împărțirea Germaniei și a Berlinului în patru zone care urmau să fie administrate în mod
temporară de timp de aliații de război. Zonele vestice, conduse de Marea Britanie, SUA și
Franța, au beneficiat de Planul Marshall, în timp ce zona de est, condusă de URSS, rămânea
fără resurse, luate drept reparații pentru daunele de război provocate în timpul celui de -al
doilea Război Mondial. Condi țiile de viață din Germania de Est au rămas scăzute și greu de
recuperat. Că simbol al prosperității zonei vestice, c ele trei puteri au decis să introducă o
nouă moneda în Germania Occidentală. Nouă Deutsche Mark ar fi asigurat stabilitatea
economică și r ecuperarea ajutorului furnizat.111
Situația Germaniei subliniază diferitele atitudini ale superputerilor în lumea postbelică.
Discuțiile asupra viitorului Germaniei, de la Moscova și Londra, din 1947, a pus obstacole în
calea unui acord. SUA nu s -au temut de o Germanie reînviată, datorită poziției sale
geografice; de fapt, ea a văzut revigorarea economică a Germaniei că fiind esențial pentru
interesele financiare ale SUA. În schimb, URSS se temea de o rena ștere germană care ar fi
putut duce la o repetare a su ferințelor provocate în timpul celor două razboie mondiale.112
După eșecul conferinței "ultimei șanse" de la Londra, la care au participat cei patru
miniștri de Externe, în noiembrie și decembbrie 1947, părea limpede că nici un acord nu era

109 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei , Traducere Monica Timu, vol. 5, Iași, Institutul
European, 1998, p. 5

110 Martin McCauley, Rusia, America și Războiul Rece, 1949 -1991 , Traducere Mihaela Barbă, Studiu
introductive Ion Ciupercă, Iași, Editura Polirom, 1999, p. 9
111 Steve Philips, The Cold War: Conflict in Europe and Asia, Heinemann, 2001, p. 27.
112 Ibidem, pp. 27 -31.

46
posibil, într -un viitor previzibil, cu URSS. Începând din ianuarie 1948, s -a admis principiul
unei conferințe tripartite referitoare la Germania. Această conferință s -a întrunit la Londra, pe
23 februarie, în ciuda protestelor sovietice. URSS a recurs la o serie de acțiun i care să ducă la
renunțarea, de către SUA, Franța și Marea Britanie, la divizarea și la reformele din Germania
Occidentală. În 1 -10 aprilie 1948, toate trenurile care ajungeau din Germania Occidentală
urmau să fie supuse controlului, din 12 iunie a fost intreupta legătură rutieră cu Berlinul de
Vest, iar pe 21, respectiv 24 iunie au fost întrerupte legăturile fluviale și feroviare. Începând
cu luna iunie, cetățenii germani care doreau să pătrundă în Germania de Est aveau nevoie de
permis special. Astfel, până pe 24 iunie, blocada Berlinului Occidental era totală – cu o
excepție: URSS nu a întrerupt și comunicațiile aeriene, dat fiind riscul extrem de mare al
iscarii unui conflict armat. 113
În februarie 1949 au început tratativele între SUA și URSS, sovietici i renunțând la
blocada în luna mai. Cu toate acestea, la reuniunea miniștrilor de Externe ai SUA, URSS,
Franței și Marii Britanii din 23 mai nu s -a putut ajunge la consens. La 5 mai 1955, Republica
Federală Germană aderase la NATO, astfel că reunificarea G ermaniei devenea tot mai greu de
atins. Până în 1989, problema germană a rămas nerezolvată.
De altfel, anomalia cea mai izbitoare a Războiului Rece a fost existența unei Europe
divizate, în cadrul căreia a existat o Germanie divizată și în cadrul căreia s e află un Berlin
divizat. Puterile de ocupație ar fi putut reuni rapid Germania odată ce ar fi convenit asupra
viitorului caracter al statului german. Au existat două motive pentru care nu au putut să face
acest lucru. Primil a avut de a face cu lecțiile t recutului : ar oferi pedepsirea mai dura a
germanilor cea mai bună protecție împotriva unui al treilea război? Sau tocmai duritatea
Tratatului de la Versailles încheiat în urmă Primului Război Mondial a dus la eșecul acestuia?
Problema nu a fost faptul că americani, britanicii și rușii nu au putut cădea la un acord, ci mai
degrabă că ei înșiși nu erau siguri de ce cale aveau să urmeze. În al doilea rând, tocmai
Războiul Rece a devenit un motiv pentru divizarea Germaniei. Ambele puteri și -au dorit să
evite c ă inamicul din timpul războiului să se alinieze cu adversarul din timpul Războiului
Rece.114

113 Jean-Baptiste Duroselle, Andre Kapsi, Istoria Rela țiilor Interna ționale. 1948 – până ȋn zilele
noastre, Volumul II. Ed. Științelor Sociale și Politice, Bucure și,2006, p.11 .
114 John Lewis Gaddis, op.cit., p. 155.

47
3.5.3 Războiul din Coreea
Timp de trei ani, pol itică de îngrădire a funcționat întocmai cum fusese gândită,
NATO funcționa drept instrument împotriva expansiunii so vietice, iar Planul Marshall
contribu ția la refacerea economică a Europei Occidentale. Totuși, americanii nu au luat în
calcul posibilitatea că comuniștii să încerce o străpungere într -un punct oarecare, o zona de
maximă complexitate politică sau strategic ă pentru SUA, așa cum s -a întâmplat în 25 iunie
1950, când Coreea de Nord a atacat Coreea de Sud, ambele plasate în afară perimetrului de
apărare american. 115
Războiul coreean a luat amploare dintr -o dublă neînțelegere: comuniștii din Moscova
și din Pyong yang nu au găsit plauzibil că SUA să opună rezistență în această regiune, iar SUA
a fost mai puțîn preocupată de semnificația geopolitică a Coreei decât de simbolismul gestului
de a permite că agresiunea comunistă să rămână fără riposta. Prin urmare, Truma n a decis
intervenția în Coreea, considerând că “atacul asupra Coreii limpezește, mai presus de orice
îndoială, faptul că comunismul a trecut dincolo de folosirea subversiunii pentru a cuceri
națiuni independente și că acum va folosi invazia armata și răzb oiul”116
La Conferință de la Ialta, din februarie 1945, s -a convenit că sovieticii să obțînă
capitularea Japoniei în nordul Coreei, iar SUA în Sud. Ulterior, la Conferită de la Potsdam a
fost stabilită linia de demarcație între cele două zone, reprezentată de paralelă 38. După
capitularea Japoniei, Coreea a intrat sub protecție internațională, însă până în 1947 aliații nu
au reușit formarea unui guvern național. La începutul anului 1950 au avut loc mai multe
întrevederi între liderii Moscovei și liderii part idelor comuniste din China, Coreea și Vietnam,
cu scopul de a discuta extinderea comunismului pe continentul asiatic și limitarea influenței
americane în zona.117
În iunie 1950, trupele nord -coreene au trecut linia de demarcație spre Coreea de Sud,
declasân d războiul și ocupând capitală sud -coreeană Seul pe 28 iunie. Pe 30 iunie, Truman a
dat ordin să fie bombardate pozițiile nord -coreene, iar contraofensivă sud -coreeană a reușit să
cucerească Phenianul, capitală Coreei de Nord, ajungând până la granița cu U RSS și
China.Implcarea Chinei a îngreunat foarte mult războiul, fapt ce l -a determinat pe

115 Henry Kissinger, op.cit., pp. 415 -416.
116 Declara ție a pre ședintelui Truman f ăcută ȋn 27 iunie 1950, ȋn Harry S. Truman, Years of Trial and
Hope 1946 -1952, Memorii, Vol II, Doubleday, New York, 1956, pp. 338 -339, apud Henry Kissinger,
op.cit., pp. 417 -418.
117 John Lewis Gaddis, op.cit., p. 162.

48
comandantul forțelor americane din Orient, gen. Douglas MacArthur, să propună
bombardarea Chinei cu armă atomică. Propunerile au fost respinse de Washington, dat fiin d
riscul implicării direct a URSS în război. În cele din urmă, URSS a solicitat Chinei oprirea
ofensivei și retragerea trupelor la nord de linia de demarcartie. În 27 iulie 1953 a fost semnat
acordul de încetare a focului între Coreea de Nord și Coreea de Sud. 118
Războiul din Coreea a reprezentat prima criză majoră a Războiului Rece, care putea
duce la declanșarea unui război nuclear, ilustrând teamă celor două puteri de a recurge la
folosirea armelor atomice.
În martie 1952, înainte că Războiul din Coreea să ia sfârșit, Stalin a inițiat o
desschidere diplomatică pentru reglementarea Războiului Rece. Oferta lui Stalin nu spunea
nimic despre stabilirea unei ordinii mondiale; în schimb, propunerea făcea apel la
recunoașterea reciprocă a două sfere de influență : una a SUA în Europa Occidentală, iar
cealaltă pentru URSS în Europa de Est. În decembrie 1952, Stalin a anunțat că își dorește să
se întâlnească cu noul președinte american, Dwight D. Eisenhower, însă conducătorul sovietic
a murit în martie 1953. În oric e caz, similar lui Truman, Eisenhower nu era receptiv la o
eventuală deschidere diplomatică.119

CONCLUZII
În 1917, intrarea SUA în Războiul Mondial și revollutia bolșevică din Rusia anunțau
apariția pe scene europeană a două ideologii noi, concretizate prin Woodrow Wilson și Lenin:
prima era avangardă democrației liberale, capitaliste, iar a două se dedică răsturnării
capitalismului prin socialismul revoluționar.
Din momentul în care a preluat puterea, guvernul comunist a fost considerat o
amenințare pentru democrațiile occidentale, Rusia comunistă părând să amenințe democrațiile
liberale din Europa de Vest. Înființarea Comintern -ului, o organizație dedicată extinderii
idealurilor comuniste în detrimentul capitalismului, a întărit această tema și a contribuit la
decizia puterilor occidentale de a ajută oponenții bilsevicilor în timpul războiului civil rus din
1919 -1921.

118 Henry Kissinger, op.cit., pp. 420 -420
119 Henry Kissinger, op.cit., pp. 434 -436.

49
Diferența ideilor politice, sociale și economice dintre Rusia și Occident erau evidente.
În timpul celui de -al doilea Război Mondial, aceste d ouă ideologii contrastante au format o
alianța împotriva lui Hitler și a nazismului, însă tensiunile și rivalitatea dintre SUA și URSS
nu au dispărut, ci doar au fost ignorate când naziști au devenit o amenințare imediată. Drept
dovadă, tensiunile s -au int ensificat în urmă înfrângerii Germaniei și a aliaților săi în 1945.
Înainte de izbucnirea celui de -al Doilea Război Mondial, politică mondială a fost, în
general, condusă de popoarele europene, în special de către puterile coloniale Marea Britanie
și Fran ța, controlând mare parte din teritoriile lumii.
După război, SUA și URSS, având cea mai mare contribuție la câștigarea celui de -al
doilea Război Mondial , au devenit superputeri ce au avut capacitatea de a umple vidul de
putere rezultat în urmă războiului . SUA și URSS au avut intenția de a ocupă locul de
hegemon al lumii. Drept urmare, colaborarea din cadrul celui de -al doilea Război Mondial s -a
transformat, treptat, într -o stare permanentă de rivalitate.
Această rivalitate tensionată a devenit cunoscută s ub numele de " război rece".
Războiul Rece a avut toate caracteristicile unui război tradițional, cu o singură excepție: nu a
existat niciun conflict deschis, armat, între Marile Puteri, SUA și URSS. A fost un război
deoarece au existat două lături opuse, dotate fiecare cu forțe armate, navale și aeriene, fiecare
având aliați. A fost un război " rece" deoarece nu a existat nicio lupa directă între Marile
Puteri, cu toate că au existat câteva cazuri în care Războiul Rece a avut potențialul de a
provoca confl ictele deschise între aliații Marilor Puteri. Au existat stări de frică, ostilitate,
suspiciune, rivalitate, extrem de multe amenințări și conflicte între SUA și URSS, dar lupta
directă a fost evitată.
Războiul Rece a început că urmare a concuretei soviet ice-americane în Europa
Centrală, în urmă înfrângerii Germaniei în cel de -al doilea Război Mondial. Odată ce au fost
stabilite sfere de influență, confruntările dintre cele două superputeri în inima Europei s -au
diminuat. Acumularea arsenalelor convenționa le și nucleare de către SUA și URSS a fost
lansată în urmă crizelor de la începutul Războiului Rece, generând un cerc vicios: deținerea
armelor nucleare de către una din părți a dus la înarmarea nucleară a celeilalte părți;
sentimentul reciproc de insecuri tate generat de posesia armelor nucleare a dus la o cursa a
înarmărilor nucleare. De altfel, vulnerabilitaatea nu cleara și riscul unor atacuri nucleare
disting conflictul sovieto -american de orice conflict întâlnit la nivel internațional până în
prezent.

50
Din momentul dobândirii armei nucleare de către URSS, toate considerățiile privind
războiul s -au schimbat: efectele fatale ale unui eventual atac nuclear pentru întreagă omenire
au dus la împiedicarea reciprocă a adversarilor de a utiliza bombă atomică, pr in creșterea
arsenalului nuclear și evitarea unor conf licte armate sovieto -americane. Teamă față de
consecințele unui război nuclear a dus la un comportament extrem de precaut al celor două
superputeri. Niciuna din părți nu a căutat o confruntare militară directă cu cealaltă, iar liderii
americani și sovietici au fost extrem de reticenți în a lua orice măsuri de natură să iste o astfel
de confruntare, abțînându -se de la orice provocare la adresa intereselor vitale ale celeilalte
părți.
Războiul Rece este î n general considerat că fiind un conflict între Orient și Occident,
sau între comunism și capitalism, ideologii reprezentate de URSS și SUA. În Occident, au fost
prețuite concecptele unei economii de piață și ale unei democrații multipartidiste. În Est,
partidul unic și ecnomia centralizată au fost foarte apreciate. Stalin , pe de o parte, consideră
că sistemul social sovietic este o formă de organizare mai bună decât orice sistem social
nesovietic, în timp ce " sistemul capitalist al economiei mondiale asc ude în el elemente de
criză și de război ".120 Pe de altă parte, admin istrația americană susținea că “pașii făcuți
pentru întărirea țărilor amenințate de agresiunea sovietică sau de subversiunea comunistă…au
însemnat protejarea securității Statelor Unite – au însemnat protejare libertății însăși".121
Cea mai importantă sursă de conflic t între Statele Unite și URSS în perioada imediat
premergătoare finalului războiului a fost reprezentată de Europa de Est și de Sud -Est. Spre
deosebire de problema Germaniei, un de încă nu fusese găsită nicio soluție, administrația
americană a avut o idee foarte clară a ceea ce își dorea în această regiune. Departamentul de
Stat urmarea că princiipe Cartei Atlantice să se aplice, începând cu dreptul la autodeterminare
al popoarelo r și integrarea lor în capitalism. Pe de altă parte, URSS avea nevoie să -și exercite
influență tocmai în această zona pentru a -și asigura securitatea. În urmă Conferințelor de la
Ialt și de la Potsdam, dovezi evidente privind interesele divergente ale cel or două blocuri
politico -militare, odată cu lăsarea Cortinei de Fier, iar politică de îngrădire a devenit simbolul
a ceea ce numim " războiul rece".

120 Discur sul de alegeri al lui Iosif Stalin, “ New Five -Year Plan for Russia”, difuzat la Radio Moscova
ȋn 9 februarie 1946, apud Henry Kissinger, op. cit, p. 387.
121 Citat ȋn Joseph M. Jones, The Fifteen Weeks ( February 21 – June 5, 1947), Viking Press, New
Yorl, 1955, p. 141, apud Henry Kissinger, op. cit., p. 397.

51
BIBLIOGRAFIE
“X” (George F. Kennan), “The Sources of Soviet Conduct ”, în Foreign Aff airs, vol. 25,
nr. 4, iulie 1947;
Aron, Raymond, Le Grand Schisme , Gallimard, Paris, 1948;
Aron, Raymond, Peace and War: A Theory of International Relations , Doubleday,
New York, 1966;
Balfour, M. , The Adversaries: America, Russia, and the Open World, 19 41-1962 ,
London, 1981;
Berend, Ivan T, “The Cradle of the Cold War Revisited ”, în Thomas Riis ( ed.), A
Special Brew: Essays in Honour of Kristof Glamann , Odense University Press, Odense 1993;
Bernstein, Barton J., Matusow, Allen J, (ed.), The Truman Admi nistration: A
Documentary History , Harper & Row, New York, 1966;
Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, Traducere Monica Timu, vol. 5, Iași,
Institutul European, 1998
Brager, Bruce L , The Iron Curtain. The Cold War in Europe , Chelsea House
Publis hers, Philadelphia, 2004;
Brodie, Bernard, Galloway, Eilene, The Atomic Bomb and the Armed Services , Public
Affairs Bulletin No. 55, Library of Congress Legislative Reference Service Washington DC,
mai 1947.
Calvocoressi, Peter, World Politics 1945 -2000 , Pearson Education, 2009
Churchill, Winston S. , The Second World War , Londra, 1948 -54
Dallek, R., The American Style of Foreign Policy , New York, 1983
Duroselle, Jean -Baptiste, Kaspi, Andre , Istoria Relațiilor Internaționale. 1948 – până
în zilele noastre , Volumul II, Ed. Stiințelor Sociale și Politice, București, 2006
Edwards Spalding, Elizabeth, The First Cold Warrior: Harry Truman, Containment,
and the Remaking of Liberal Internationalism , The University Press of Kentucky, Kentucky,
2006

52
Ferguson, Niall, The War of the World. Tweentieth -Century Conflict and The Descent
of The West , The Penguin Press, New York, 2006
Fontaine, André , Histoy of the Cold War: From the October Revolution to the Korean
War, 1917 -1950 , Vintage Books, New York, 1970
Freedman, Lawr ence, The Evolution of Nuclear Strategy, Palgrave Macmillan,
Hampshire, 2003
Gaddis, John Lewis, Strategies of Containment, A Critical Appraisal of American
National Security Policy during the Cold War , Oxford University Press, Oxford, 2005
Idem, The Unite d States, Great Britain and the Origins of the Cold War , Columbia
University Press, New York, 1972
Idem, We Now Know. Rethinking Cold War Histoy , Oxfor University Press, Oxford,
1997
Griffiths, Martin, O’ Callaghan, Terry, Roach, Steven C ., International R elations. The
Key Concepts, Second Edition, Routledge, New York, 2008
Hanhimäki , Jussi M, “ Europe’s Cold War ”, ȋn Stone, Dan ( ed) , Postwar European
History , Oxford University Press, Oxford, 2012
Hewlett, Richard, Duncan, Francis, Atomic Shield 1947 -1952 , Pennsylvania, 1969
Hitchcock, William I., The Struggle for Europe , Anchor Books, New York, 2004
Holloway, David , Stalin and the Bomb: The Soviet Union and Atmoc Energy, 1939 –
1956 , Yale University Press, New Haven, 1994
Johnson, Paul , O Istorie a Lumii Mo derne. 1920 -2000 , Humanitas, Bucure ști, 2015
Jones, Joseph M., The Fifteen Weeks( February 21 – June 5, 1947) , Viking Press, New
York, 2005
Judt, Tony, Potswar: A Histoy of Europe Since 1945 , The Penguin Press, New York,
2005
Kennedy, Paul, The Rise and Fa ll of the Great Powers: Economic Change and
Military Conflict form 1500 to 2000 , Random House, New York, 1988

53
Kissinger, Henry, Diploma ția, All, Bucuresti, 2007
Lippmann, Walter , The Cold War: A Study in U.S. Foreign Policy , Harper&Brothers,
New York, 1947
Lippmann, Walter, U.S. War Aims , Little, Brown, and Company, Boston, 1944
Loth, Wilfried, Împărțirea lumii: Istoria R ăzboiului Rece 1941 -1955 , Saeculum I.O.,
Bucuresti, 1997
Mastny, Vojtech, The Cold War and Soviet Insecurity. The Stalin Years , Oxford
University Press, Oxford, 1996
McCauley, Martin, Origins of the Cold War 1941 -1949 , Pearson Education,
Edinburgh, 2008
McCauley, Martin Rusia, America și Războiul Rece, 1949 -1991 , Traducere Mihaela
Barbă, Studiu introductive Ion Ciupercă, Iași, Editura Polir om, 1999
Messer, Robert L., The End of an Alliance: James F. Byrnes, Roosevelt, Truman and
the Origins of the Cold War , University of Noth Carolina Press, Chapel Hill, 1982
O Tuathail, Gearoid, Dalby, Simon, Rethinking Geopolitics , Routledge, 1998
Paterson , Thomas G. ( ed.), Cold War Critics: Alternatives to American Foreign Policy
in the Truman Years, Quadrangle Books, Chicago, 1971
Reynolds, David, Churchill, Roosevelt, and the International History of the 1940s ,
Oxford University Press, Oxford, 2006
Trach tenberg, Marc (ed .), Between Empire and Alliance. America and Europe during
the Cold War , Rowman& Littlefield Publishers Inc., Maryland, 2003
Truman, Harry S., Years of Trial and Hope 1946 -1952 , Memorii, Vol. II, Doubleday,
New York, 1956
Werth, Nicolas, Istoria Uniunii Sov ietice. De la Lenin la Stalin ( 1917 -1953), Corint,
Bucuresti, 2000
Zaloga, Stephen J., Target America: The Soviet Union and the Strategic Arms Race
1945 -1964, Presidio Press, California, 1993