Discutii Generale Despre Drepturile Minorilor Si Statutul Acestora

Pentru fiecare dintre noi, copilăria reprezintă o secvență de istorie proprie. Ce mai oferă părinții copiilor – afară de idealuri – și ce ar trebui să le ofere, ca părinți și ca societate funcționând după reguli ale oamenilor mari? Nimic altceva decât asistență protectoare incontestabilă.

Noțiunea de „copilărie”, ca studiu aparte al evoluției biologice a persoanei, presupunând grijă și asistență specială, s-a cristalizat surprinzător, în conștiința comună, după spusele unor istorici abia în Europa secolelor XV- XVIII. În epoca medievală, ideea de copilărie așa cum o percepem în zilele noastre, lipsea cu desăvârșire, pentru că de îndată ce depășea statutul de dependență biologică, minorul intra direct în societatea adulților, întâmpinat și tratat ca “adult în miniatură”. A urmat un proces lent de conștientizare socială a copilăriei ca fragment de viață caracterizat prin imaturitate și dependență, proces în care instituționalizarea educației și ascensiunea raționalismului au avut un rol hotărâtor, pentru ca, în cele din urmă, prin Convenția adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, drepturile copilului să fie consacrate distinct printr-un document internațional și odată cu acesta, respectarea drepturilor copilului să devină o prioritate declarată.

Ocrotirea și promovarea drepturilor copilului este unul din indicatorii cei mai sensibili ai sănătății unei societăți. Studiile de sociologie a copilăriei realizate în ultimele decenii ale secolului trecut au pus în evidență dinamica contradictorie a proceselor care modelează copilăria împreună cu rolul familiei ca mediu protector natural și instituție de socializare a copilului. Se vorbește deseori despre imperativul „creșterii funcției educative a familiei” și necesitatea intervenției sociale în direcția „stimulării responsabilității parentale”, iar familia ca principală responsabilă pentru multe din fenomenele sociale – devianță juvenilă, delicvență juvenilă, violență – este cea culpabilizată afirmându-se mult sau mai puțin îndreptățit, mai mult sau mai putin voalat, că ar fi suficient ca părinții să fie stimulați sau constrânși să își îndeplinescă obligațiile cu mai mult simț al răspunderii civice sau al moralității, pentru ca fenomenele sociale nedorite să fie, dacă nu chiar eliminate măcar, diminuate.

Tratamentul minorului în literatura socio-juridică se confruntă cu două tendințe majore: una de „ordin patern”, considerând că societatea și familia ca grup social sunt datoare să asigure minorului un mediu protectiv, cu elemente clare de disticție între ce este bine și ce este rău pentru el, și o a doua tendință de autodeterminare a minorului, pledând în favoarea posibilității juridice recunoscute minorului de a lua anumite decizii în nume propriu.

Dincolo de controverse, se admite unanim că înțelegerea minorului și a stării de minoritate, nu poate fi detașată de contextul concret al unei societăți date, de practicile și tradiția creșterii copilului, de normele și valorile atașate acestui proces, de politicile sociale, de cadrul normativ și instituțional al protecției drepturilor copilului.

Țara noastră a ratificat Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului prin Legea 18/1990 și astfel, în baza art. 20 din Constituție legile interne urmau a fi interpretate în concordanță cu prevederile Convenției. Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, cu modificările și completările ulterioare, cuprinde dispoziții pliate pe cele ale Convenției, stabilește cadrul legal privind respectarea, garantarea și promovarea drepturilor copilului, precum și obligația autorităților publice a organismelor private autorizate, precum și a persoanelor fizice și a persoanelor juridice responsabile de protecția copilului de a respecta, promova și garanta drepturile copilului. În strânsă legătură cu protecția și promovarea drepturilor copilului, Legea 273/2004 cu completările și modificările ulterioare, stabilește regimul juridic al adopției, ținând seama de exigențele Convenției de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, ratificată de România prin Legea nr. 84/1994.

Cap. 1. Discuții generale despre drepturile minorilor și statutul acestora

1.1. Principiile generale ale protecției și promovării drepturilor copilului

În cuprinsul art. 6 lit. a)-l) din Legea 272/2004 sunt enumerate regulile fundamentale care asigură respectarea și garantarea drepturilor copilului în fiecare din ipostazele sale. Fie că aceste drepturi sunt obiectul unor reglementări, acte juridice emise sau încheiate, fie că drepturile copilului sunt evocate în contextul drepturilor și îndatoririlor ce revin părinților sau altor reprezentanți legali ai săi, fie că referitor la minor sunt de efectuat demersuri ori sunt de luat decizii de către autoritățile publice sau instanțele judecătorești, principiul dominant este acela al respectării și promovării cu întâietate a interesului superior al copilului.

Principiul interesului superior al copilului are un caracter primordial în materie de drepturi ale copilului. Caracterul primordial al acestui principiu este inseparabil legat de caracterul său general. Prevederile art. 2 din legea 272/2004, indică la nivel normativ trei direcții de acțiune conjugată a principiului. Primul, elementar și esențial, pentru eficiența faptică, aplicată la circumstanțe de fapt reale, reiese din cele stipulate în cuprinsul alineatului 1, conform cărora atât protecția și promovarea drepturilor copilului, cât și alte reglementări adoptate în domeniul respectării și promovarii drepturilor acestuia, precum și orice act juridic emis, sau după caz încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului. Cea de-a doua direcție de acțiune, indicată prin art. 2 alin. (2) are în vedere, în special, înfăptuirea ocrotirii minorului, cu unul din drepturile fundamentale recunoscute acestuia în condiții care să asigure afirmarea pachetului general de drepturi ale copilului. În exprimarea legală cuprinsă în dispoziție, principiul superior al copilului este inclus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali, precum și altor persoane cărora le-a fost plasat în mod legal minorul. A treia direcție, așa cum rezultă din art. 2 alin. (3), are în vedere prevalența principiului superior al interesului copilului în toate direcțiile și deciziile ce îi privesc pe minori, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cazurile soluționate de instanțele judecătorești.

Principiul egalității șanselor și nediscriminării. Egalitatea de șanșe se poate afirma doar într-un mediu socio-juridic non-discriminatoriu, orice discriminare fiind resimțită ca o dezaxare a șanselor. Potrivit art. 7, drepturile prevăzute de Legea 272 “sunt garantate tuturor copiilor fără nici o discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, naționalitate, apartenență etnică sau origine socială, de situația materială, de gradul și tipul unei deficiențe, de statutul la naștere sau de statutul dobândit, de dificultățile de formare și dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinților ori ale reprezentanților legali sau de orice altă distincție.

Principiul responsabilizării părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului. Părinții sunt cei mai de seamă vectori în respectarea și garantarea drepturilor copilului. Mai întâi, sunt principalii gestionari ai drepturilor copilului ca reprezentanți legali ai acestuia și titulari al unui pachet consistent de obligații corelative. Apoi, ca factori educativi, realizează inițierea și modelarea unei conduite a minorului conștient adaptată statutului de depozitar de drepturi. În fine, în postura de gardieni ai drepturilor copilului, veghează la respectarea lor intra- și extra-familial.

Principiul primordialității responsabilizării părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului. Răspunderea pentru creșterea și dezvoltarea minorului, revine în primul rând părinților, stabilește art. 5 alin. (2), reluând laitmotivul în materie de ocrotire a minorului, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile părintești cu apărarea interesului superior al copilului, în vederea asigurării bunăstării materiale și spirituale a minorului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea legală și administrarea patrimoniului său – completează art. 31 alin. (2). Ca prerogativă a calității lor de prim-responsabili, părinții vor fi implicați în toate deciziile, acțiunile și măsurile privitoare la minor întreprinse de autoritățile publice, de organismele private autorizate, sau dispuse de instanțele judecătorești, având dreptul să primească informațiile și asistența de specialitate necesare în creșterea, educarea, îngrijirea minorului.

Principiul descentralizării serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și partenerial dintre instituțiile publice și organismele private autorizate. La nivel central monitorizarea respectării principiilor și a drepturilor recunoscute copilului, precum și coordonarea și controlul activităților de protecție și promovare a drepturilor copilului se realizează de către Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administrației publice centrale, având personalitate juridică și aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei. Apărarea drepturilor și libertăților copilului în raporturile acestuia cu autoritățile publice în scopul promovării și îmbunătățirii condiției minorului se realizează și prin instituția Avocatului Poporului.

La nivel local autoritățile publice locale au obligația să garanteze și să promoveze respectarea drepturilor copiilor din unitatea lor administrativ-teritorială, asigurând prevenirea separării copilului de părinții săi precum și protecție specială a minorului lipsit, temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi. În subordinea consiliilor județene, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, funcționează Comisia pentru protecția copilului, ca organ de specialitate fără personalitate juridică, care printre alte atribuții se pronunță cu privire la propunerile de stabilire a unei măsuri speciale de protecție a copilului.

Principiul asigurării unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil. Cerința asigurării unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil, pe fondul dreptului fundamental al copilului la respectarea personalității și individualității sale, furnizează consistența principiului promovării interesului superior al acestuia.

Principiul respectării demnității copilului. În cuprinsul legii 272/2004 una din aplicaíile importante ale principiului se află în legătură cu ceea ce în mod tradițional numim “ corecție părintească” și par să anunțe apusul practicilor ce depășesc adesea, limitele rezonabilului. Astfel după cum stabilește art. 28, dreptul fundamental al copilului la respectarea personalității și individualității sale se opune aplicării de pedepse fizice.

Principiul ascultării opiniei copilului și luării în considerare a acesteia, ținând seama de vârstă și de gradul acestuia de maturitate. Regula consultării obligatorie a copilului în proceduri judiciare sau administrative care îl implică, “ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate”, reprezintă o problemă doar parțial soluționată, întrucât lasă, totuși, loc unui subiectivism fără repere de natura psiho-socială, emoțională și afectivă. Referitor la acest aspect, legislația europeană aferentă unor situații specifice, la care România a aderat, vine ceva mai mult în întâmpinarea acestei problematici. Ne referim aici, cu titlu de exemplu, la Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Conveției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copiii din 1980, aprobată de România prin Legea nr. 100/1992. Acest act normativ dispune ca atât în situația regulă – atunci când este ascultat un minor care a împlinit vârsta de 10 ani – cât și în situația de excepție – atunci când este ascultat un minor care nu a împlinit încă vârsta de 10 ani – la audierea minorului va participa un psiholog din cadrul direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului; acesta poate întocmi, la solicitarea instanței, un raport psihologic. Consider că o atare dispoziție ar trebui inclusa de lege ferenda cu privire la toate cazurile în care instanța de judecată procedează la administrarea măsurii ascultării copiiilor minori, în vederea asigurării unui act de justiție cât mai puțin interpretabil ori subiectiv.

Principiul asigurării stabilității și continuității în îngrijirea creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică. Religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție. Textul se referă în mod explicit la situația care se impune luarea unei măsuri de protecție – acestea fiind conform art. 39 alin. (2), tutela, măsurile de protecție speciale, adopția – însă aceeași preocupare pentru asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educația copilului cu accentul pe “stabilitate”, face ca decizia separării sale de familie să fie o decizie de ultimă instanță. În vederea prevenirii separării de familie a copilului aflat în dificultate, legiuitorul instituie obligativitatea acordării de servicii și prestații pe baza evaluării psihosociale a minorului și familiei sale, asigurarea informării și consilierii părinților, precum și terapiei și oficiilor de mediere. Luarea în discuție a cererii de instituire a unei măsuri de protecție specială are loc numai după ce se constată că, în pofida serviciilor și prestațiilor acordate, menținerea copilului în familie nu este posibilă. Pe durata separării minorului de părinții săi se va urmării facilizarea menținerii relațiilor personale și a contactelor directe cu aceștia sub rezerva conformității cu interesul superior al copilului, conform art. 16 alin (1) și art. 60 alin. (3) lit. c).

Principiul celerității în luarea oricărei decizii cu privire la copil. Rațiunea de a fi a formelor și mijloacelor de protecție alternativă este aceea de a asigura securitatea minorului pe toată durata copilăriei, astefel că, indiferent de circumstanțe, el să nu fie lipsit nici un moment de asistență și ocrotire. Operativitatea în luarea deciziilor, ritmicitatea în desfășurarea procedurilor prescrise au un rol deosebit de important în respectarea interesului suprem al minorului.

Principiul asigurării protecției împotriva abuzului și exploatării copilului. Avem sădită în noi o anumită înclinație, primară și primitivă, spre exerciții de superioritate, de autoritate, îndreptate, cu precizia inspirată de insinct, împotriva celui incapabil de replică sau de replică pe măsură, iar severitatea manifestărilor scăpate de sub cenzura autocontrolului crește proporțional și cu vulnerabilitatea subiectului ales al demonstrației. Măsurile suplimentare de protecție a minorului nu sunt niciodată excedentare.

Principiul interpretării fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului, în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie. Sistemul de drepturi ale copilului, consacrat prin legea nr. 272/2004, precum și garanțiile de natură substanțială și procesuală menite să asigure promovarea și protecția acestor drepturi, urmează a fi deslușite coroborat cu celelalte dispoziții ale legislației interne, cum ar fi cele cuprinse în Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, în Codul familiei etc. și, de asemenea, ținând seama de regula priorității reglementărilor internaționale.

1.2. Drepturile minorului

Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului este după cum s-a spus, un document juridic complex ce reunește într-un sistem unitar și indivizibil, drepturile civile, politice, economice, sociale și cultural-educaționale ale copilului. Integrarea unitară a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, socotită ca una din marile reușite ale Convenției, a fost înfăptuită pe baza acordului realizat de participanții la elaborarea Convenției cu privire la interdependența dintre două mari categorii de drepturi moral echivalente drepturi civile și politice; drepturi economice, sociale și cultural-educaționale. Statele-părți, printre care și România, s-au angajat să ia toate măsurile legislative, administrative și de altă natură necesară punerii în practică a drepturilor recunoscute prin Convenție, în ceea ce privește drepturile economice, sociale și culturale, în limitele maxime ale rezervelor de care dispune statul și, dacă este cazul, în cadrul cooperării internaționale.

Legea 274/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului este una dintre expresiile preocupărilor în acestă direcție. Drepturile recunoscute copilului în cuprinsul său sunt evident corespondente celor afirmate prin Convenție.

1.2.1 Drepturile și libertățile civile

Analiza textelor reunite sub titlul “ Drepturi și libertăți civile” (art. 8-29 din legea 272/2004) mi-a permis identificarea următoarelor drepturi ale minorului: dreptul la stabilirea și păstrarea identității – art. 8; dreptul la protecția imaginii publice, a vieții intime, private și familiare – art. 22; libertatea de exprimare – art. 23; dreptul copilului capabil de discernământ la exprimarea liberă a opiniei asupra oricărei probleme care îl privește – art. 24; libertatea de gândire, de conștiință și de religie – art. 25; dreptul la liberă asociere și libertatea întrunirilor pașnice – art. 26; dreptul copilului la respectarea personalității și individualității sale – art. 28; dreptul copilului de a depune plângeri cu privire la încălcarea drepturilor sale fundamentale – art. 29.

1.2.2 Dreptul minorului la un mediu familial și la îngrijire alternativă

Articolul 30 alin. (1) din Legea 272/2004 consacră dreptul copilului de fi crescut, îngrijit și educat de părinții săi, în strânsă legătură cu principiul primordialității rolului și responsabilității părinților în creșterea și educarea acestuia (art. 5 alin. (2)).

Alin. (3) al articolului 30 accentuează concepția de bază a legii privind orientarea tuturor acțiunilor autorităților și serviciilor în vederea sprijinirii părinților, pentru asumarea de către aceștia a rolului primar și esențial în viața copilului

Părinții trebuie să-și exercite împreună drepturile și să-și îndeplinească obligațiile părintești numai în interesul copilului.

Atunci când dezvoltarea fizică, psihologică sau intelectuală a copiilor este subminată prin acțiuni sau inacțiuni ale părinților, care ar putea fi evitate, se poate spune că aceștia nu își îndeplinesc responsabilitățile

Potrivit art. 14 alin. (3) din aceeași lege, părinții nu le pot interzice copiilor să mențină legătura cu bunicii, frații sau alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, cu excepția cazurilor „în care instanța decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului“.

Cazurile și condițiile în care poate fi decisă separarea copilului de părinți sunt prevăzute de Legea 272, prin art. (33): divorțul – când are loc separarea copilului de unul dintre părinți, sau chiar de ambii părinți dacă minorul este încredințat în urma divorțului acestora unei alte persoane; plasamentul în regim de urgență – când copilul a fost abuzat, neglijat în propria sa familie; plasamentul – cel mai frecvent întâlnit.

Competența în ceea ce privește luarea deciziei cu privire la separarea copilului de familie aparține instanței judecătorești sau comisiei pentru protecția copilului. Măsurile de protecție alternativă pentru copiii lipsiți temporar sau definitiv de ocrotirea părinților lor sunt: tutela, măsurile de protecție specială și adopția.

Articolul 17 al legii 272/2004 reglementează situația copiilor români ai căror părinți se află în state diferite, precum și obligațiile autorităților de a facilita legătura dintre părinți și copii și de a susține dreptul copilului de a menține contactul cu părinții în aceste condiții. Exercitarea dreptului la libera circulație a generat o serie de probleme în situațiile în care numai unul dintre părinți s-a stabilit în străinătate, celălalt rămânând, împreună cu copilul, pe teritoriul României, sau invers.

Prevederea are în vedere situația părinților care, divorțați fiind, nu permit copilului încredințat unuia dintre ei păstrarea legăturilor copilului cu celălalt părinte. Legea română prevede obligativitatea părinților sau a reprezentanților legali ai copilului de a-i asigura acestuia cele mai bune condiții de creștere, educare, etc. Atunci când resursele de care dispune familia se dovedesc a fi insuficiente, acesta are dreptul de a beneficia de asistență și asigurări sociale, în funcție de gravitatea situației în care se află (art. 45, alin. 1, legea 272/2004).

Minorul care este privat temporar sau permanent de mediul său familial sau care, pentru motive care țin de interesul său superior, nu mai poate fi lăsat în mediul respectiv, are dreptul la protecție și asistență specială. Protecția alternativă pentru acești copii include plasamentul familial, adopția sau, plasarea în instituții de îngrijire a copilului; copilul va fi plasat în instituții adecvate numai dacă este cu adevărat necesar.

În evaluarea soluțiilor pentru protecția alternativă, va fi luată în considerare nevoia asigurării continuității în creșterea copilului, precum și originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică.

Noua legislație în domeniul adopției pornește de la rolul decisiv pe care îl are familia în dezvoltarea armonioasă a personalității copilului. Interesul superior al copilului are o importanță prioritară în procesul adopției. Dreptul copilului la identitate și asigurarea continuității vor fi de asemenea luate în considerare. Demararea procesului de adopție poate fi aprobată numai după ce toate demersurile în vederea reintegrării copilului în familie au eșuat, iar minorul adoptat are dreptul de a fi informat cu privire la acest fapt de îndată ce a atins vârsta și gradul de maturitate necesar.

Articolul 89 al legii 272/2004 aduce ca element de noutate o definire a noțiunilor de abuz și neglijare, aceste noțiuni nefiind reglementate până la apariția acestei legi. Articolul 90 al Legii 272/2004 pornește de la recunoașterea și conștientizarea existenței fenomenelor de violență împotriva copiilor, atât la nivel familial cât și la nivel instituțional și necesitatea luării unor măsuri de prevenire și combatere a violenței împotriva copiilor. Textul interzice aplicarea oricăror pedepse fizice precum și privarea copilului de drepturi care îi pot pune în pericol viața și dezvoltarea, oriunde și în orice context se află copilul.

În Legea 272/2004 este prevăzută în mod expres obligația de a proceda în cazul fiecărui copil pentru care s-a stabilit o măsură specială de protecție, la verificarea trimestrială a împrejurărilor (motivelor) care au determinat stabilirea acesteia. Obligația realizării acestor demersuri revine DGASPC-ului la propunerea căruia s-a instituit măsura specială de protecție.

Scopul reevaluării împrejurărilor care au condus la stabilirea măsurii de protecție este acela de a adecva măsura de protecție la situația concretă și de a analiza posibilitatea reintegrării copilului în familie sau, după caz, protejării sale într-un mediu familial.

1.2.3 Dreptul minorului la educație

Minorul are dreptul de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității sale. Părinții minorului au, cu prioritate, dreptul de a alege felul educației care urmează să fie data copiilor lor și au obligația să înscrie copilul la școala și să asigure frecventarea cu regularitate de către aceștia a cursurilor.  Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviințarea instanței judecătorești de a-și schimba felul învățăturii și al pregătirii profesionale.

Copilul are dreptul la odihna si vacanta. Minorul trebuie să beneficieze de timp suficient pentru odihnă și vacanță, să participe în mod liber la activități recreative proprii vârstei sale și la activitățile culturale, artistice și sportive ale comunității. Reprezentanții legali ai acestuia trebuie să-i asigure condițiile optime. 

1.2.4 Dreptul minorului la sănătate și bunăstare

Accesul minorului la servicii medicale și de recuperare, precum și la medicația adecvată stării sale – în caz de boală – este garantat de către stat, costurile aferente fiind suportate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și de la bugetul de stat.  Pentru respectarea dreptului copiilor la sănătate și bunăstare, toate organele de specialitate ale administrației publice centrale și locale precum și cele din domeniul sănătății sunt obligate să adopte toate măsurile necesare pentru: reducerea mortalității infantile, asigurarea și dezvoltarea serviciilor medicale primare și comunitare, prevenirea malnutriției și a îmbolnăvirilor și verificarea periodică a stării de sănătate a copilului.

Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială. Părinților sau, după caz, altor reprezentanți legali, le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităților, cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și dezvoltării copiilor. Părinții sunt obligați să le asigure copiilor locuința, precum și toate condițiile necesare pentru creștere, educare, învățătură și pregătire profesională. Nu există, însă, standarde care să precizeze exact care sunt aceste condiții de viață. 

1.3. Reglementări internaționale în domeniul drepturilor minorului

Preocuparea manifestă și exteriorizată pentru drepturile copilului a putut fi sesizată începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea. În anul 1924, Liga Națiunilor a adoptat Declarația de la Geneva privind Drepturile Copilului . Aceasta a însumat sub titulatura sa o serie de proclamații legate de drepturile copilului, proclamații elaborate încă din anul 1923 de către Eglantyne Jebb, care este fondatoarea organizației “Salvați copii”. Înființarea acestei organizații s-a datorat convingerii că drepturile copilului ar trebui să fie protejate și aplicate cu precădere, convingere exprimată prin îndemnuri precum -copilul să se bucure de mijloacele necesare dezvoltării normale, din punct de vedere material și spiritual, copilul flămând să fie hrănit, iar cel bolnav îngrijit, cel orfan protejat, iar cel delicvent recuperat. Aceste idei au fost adoptate de Uniunea Internațională “Salvati Copii”, în data de 23 februarie 1923 la Geneva, pentru ca în data de 26 noiembrie 1924 sa fie aprobate de către Adunarea Generală a Ligii Națiunilor, cu titlul de “Carta Bunăstării Copilului”. Documentul original se află în arhivele orașului Geneva și poartă semnăturile delegaților internaționali, inclusiv pe cele ale lui Jebb.

În 1959, Organizația Națiunilor Unite a adoptat Declarația Drepturilor Copilului, prin care se fundamentau măsurile ce trebuiau luate pentru ca minorul să poată avea o copilarie fericită și să se bucure de drepturile și libertățile stabilite în această Declarație, atât pentru binele său cât și pentru cel al societății și solicită părinților, precum și organizațiilor voluntare, autorităților locale și guvernelor naționale să recunoască aceste drepturi și să facă tot ce le stă în putință pentru ca ele să fie aplicate în mod progresiv în cadrul măsurilor legislative sau de altă natură, în conformitate cu principiile speciale.

La 20 noiembrie 1989, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a pus bazele Convenției Drepturilor Copilului care, în data de 2 septembrie 1990 devine lege internațională, fiind ratificată de majoritatea țărilor din lume, cu excepția Statelor Unite ale Americii și a Somaliei.  Convenția cuprinde 54 de articole, toate făcând referire la nevoile de bază ale copiilor de pretutindeni precum: dreptul la viață, dreptul la protecție împotriva abuzului și exploatării, dreptul de a participa la viața de familie și la cea socială. Principiile de bază ale Convenției constau în interesul superior al copilului, dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare. În textul Convenției, copilul este definit ca fiind "… orice ființă umană sub vârsta de optsprezece ani, cu excepția cazului în care, în conformitate cu legea aplicabilă copilului, majoratul este atins mai devreme."

Comisia Europeană privind Legislația Familiei a fost creată la 1 septembrie 2001 și are ca obiectiv principal, armonizarea dreptului familiei în Europa. În interesul îndeplinirii acestui obiectiv, Comisia Europeană privind Legislația Familiei, recomandă o serie de principii care acoperă un spectru larg al reglementărilor cuprinse în instituția familiei și protectiei drepturilor copilului. Au fost create mai multe seturi de principii emise de către această comisie dintre care, demn de amintit este cel privitor la “ Principiile Dreptului European cu Privire la Autoritatea Părintească.Aceste seturi de principii cuprind reglementări cu privire la exercițiul autorității părintești, conținutul autorității părintești, făcându-se referire la locuința copilului, administrarea proprietății copilului, reprezentarea legală a acestuia, reglementări privitoare la menținerea relațiilor personale, cu referire la contactul direct cu părinții și cu alte persoane și, nu în ultimul rând formulări pe marginea retragerii, încetării și reinstaurării autorității părintești. Indiferent de forma și denumirea pe care o îmbracă norma juridică internațională care reglementează drepturile copilului, dezideratul este unanim și îndreptat către ocrotirea minorului, ca integritate fizică și a drepturilor acestuia. Drepturile copilului, așa cum apar în orice legislație, sunt clasificate în trei categorii: drepturile de protecție ale copilului, care fac referire la protecția împotriva oricărei forme de abuz fizic sau mental, precum și împotriva oricărei forme de exploatare; drepturile de dezvoltare, care implică disponibilitatea și accesul minorului la toate tipurile de servicii precum educația, îngrijirea medicală; drepturile de participare, care constau în libertatea ce i s-a recunoscut minorului de a se implica și de a fi implicat în deciziile care îl privesc.

Cap. 2. Martorul și protecția acestuia în noul cod de procedură penală

2.1. Calitatea de martor și declarațiile martorilor

Declarațiile martorilor reprezintă elemente esențiale ale probatoriului în procesul penal, fiind instrumentele prin care se relevă aspectele legate de existența unei fapte penale și de împrejurările în care a fost săvârșită. Proba testimonială în cadrul procesului penal este utilizată la scară largă în aplicarea principiului aflării adevărului, constituindu-se, spre deosebire de procesul civil, într-o regulă procesuală. Declarațiile martorilor au un rol deosebit de important în expunerea situațiilor complexe în care sunt săvârșite faptele, acestea fiind indicatori relevanți referitori la elementul material al infracțiunii, la locul și timpul comiterii faptei, precum și la aspecte legate de latura subiectivă a infracțiunii.

Se poate afirma că, alături de probele materiale și cele de expertiză științifică, proba cu martori are un rol determinant în aflarea adevărului, dar obiectivitatea prezentării faptelor ori a situațiilor de fapt este ținută de mai mulți factori psihologici și de percepție care vizează persoana martorului. Din acest motiv în dreptul penal român proba testimonială nu are o reglementare expresă referitoare la valoarea și forța sa juridică, fiind supusă, în temeiul art. 103 alin. (1) Cod de procedură penală, liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

Calitatea de martor într-un proces penal o poate avea, în principiu, orice persoană ce are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală și care are capacitatea de a fi martor, în conformitate cu prevederile art. 114 alin. (1) și art.115 Cod de procedură penală. Potrivit dispozițiilor art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală persoana citată în calitate de martor are obligația de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora menționate în citație, de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței și de a spune adevărul.

Referitor la situația, în care o persoană are simultan calitatea de martor și calitatea de expert, avocat, mediator ori de reprezentant al uneia din părți sau al unui subiect procesual principal, precizăm că prima calitate, cea de martor, are întâietate față de celelalte ipostaze menționate, pe care le poate deține o persoană în cadrul unui proces penal, dacă se au în vedere fapte sau împrejurări de fapt despre care expertul, avocatul, mediatorul, reprezentantul uneia din părți sau al unui subiect procesual principal avea cunoștință înainte de a avea, în aceeași cauză, una dintre respectivele calități profesionale. Se poate observa faptul că textul art. 114 din noul Cod de procedură penală, spre deosebire de Codul de procedură penală anterior (art. 78) extinde cadrul de calități față de care are întâietate calitatea de martor și pentru experți, mediatori, reprezentați ai părților ori ai unor subiecți procesuali principali, vechea reglementare mărginindu-se doar la calitatea de apărător.

În acest sens, noul Cod de procedură penală evidențiază că aplicarea principiului de aflare a adevărului într-un caz penal este prioritar și faptul că se conturează o limitare indirectă a dreptului unei persoane de a exercita o profesie legată de actul de justiție în general, dar cu implicații directe într-un proces penal în care poate avea o dublă calitate, dacă acea persoană are cunoștință despre fapte penale sau împrejurări în care au fost comise astfel de fapte.

În conformitate cu prevederile art. 114 alin. (4) pot fi audiate în calitate de martor și persoanele care au întocmit procese-verbale de constatare a împrejurărilor în care s-a săvârșit o infracțiune, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, ca reprezentante ale organelor de constatare. Astfel de entități juridice, expres prevăzute de art. 61 alin. (1) Cod de procedură penală, sunt:

– organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii;

– organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor;

– organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.

Organele prevăzute la art. 61 alin.(1) Cod de procedură penală au obligația să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor material de probă. În cazul infracțiunilor flagrante, aceleași organe au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de al prezenta de îndată organelor de urmărire penală.Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecții ori precizări sau au de dat explicațiicu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligația de a le consemna în procesulverbal.

Potrivit art.115 alin. (1) Cod de procedură penală orice persoană poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali. Astfel, din analiza textului menționat anterior se poate constata că nu pot avea calitatea de martor într-un proces penal suspectul sau inculpatul, partea vătămată ori reprezentantul acesteia, partea civilă, partea responsabilă civilmente și avocatul. Vechiul Cod de procedură penală nu excepta de la citarea și audierea în calitate de martor suspectul, inculpatul sau partea responsabilă civilmente. În cazul avocatului, excepția prevăzută de art. 115 alin. (1) se aplică dacă nu sunt întrunite cerințele art. 114 alin. (3).

Există situații în care o persoană citată și audiată în calitate de martor este incapabilă să relateze în mod conștient fapte sau împrejurări de fapt conforme cu realitatea. În acest sens, art. 115 alin. (2) prevede că persoanele care se află într-o situație ce pune la îndoială, în mod rezonabil, capacitatea de a martor pot fi audiate doar atunci când organul judiciar constată că persoana este capabilă să relateze în mod conștient fapte sau împrejurări de fapt conforme cu realitatea.Pentru a decide cu privire la capacitatea unei persoane de a fi martor, organul judiciar dispune, la cerere sau din oficiu, orice examinare necesară, prin mijloace prevăzute de lege. Dispozițiile referitoare la interdicția unor persoane de a fi audiate ca martori, având în vedere incapacitatea psihică sau maladivă a acestora de a relata în mod conștient și real fapte sau împrejurări de fapt, au caracter de noutate, vechiul cod de procedură penală neavând prevederi similare. În astfel de situații, pentru evitarea unor aprecieri subiective, organul judiciar poate solicita o examinare de specialitate a martorului.

Un alt aspect important pentru obținerea unei declarații de martor reală și cuprinzătoare este verificarea sincerității și credibilității martorului, care se realizează prin formularea unor întrebări care exced cadrului probator, dar care au legătură cu fapta sau împrejurarea de fapt.

O altă excepție de la regula că orice persoană poate fi audiată în calitate de martor este prevăzută de art. 116 alin. (3) și vizează interdicția de a fi audiate ca martor persoanele care au obligația legală de a păstra secretul sau confidențialitatea în legătură cu fapte ori împrejurări de fapt.

Noutatea față de reglementarea anterioară privește, pe de-o parte, includerea în sfera interdicției legale referitoare la persoana martorului a conceptului de confidențialitate, iar pe de altă parte, precizarea că păstrarea secretului sau a confidențialității trebuie să fie opusă prin lege organului judiciar. Totuși, art. 116 alin. (4) dispune că faptele sau împrejurările ținute de secretul sau confidențialitatea profesională pot face obiectul declarației martorului, atunci când autoritatea competentă sau persoana îndreptățită își exprimă acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligației de a păstra secretul sau confidențialitatea.

Referitor la dreptul de a refuza al persoanelor de a da declarații în calitate de martor, textul art. 117 din noul Codul de procedură penală stabilește într-o manieră mult mai clară față de vechea reglementare, care sunt persoanele care au dreptul de a refuza să fie audiate ca martori în procesul penal. Astfel, au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:

a) soțul, ascendenții sau descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului;

b) persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau inculpatului.

Rațiunea pentru care legea acordă posibilitatea refuzului de a da declarații este de ordin moral și sentimental, avându-se în vedere acele legături emoționale profunde care se stabilesc între soți sau foști soți, ascendenți și descendenți, frați și surori. Organul judiciar care a citat o persoană dintre cele enumerate în art. 117 alin. (1) în calitate de martor este obligat s-o înștiințeze cu privire la dreptul său de a refuza audierea, dar audierea poate avea loc în situația în care persoana își dă acordul în acest sens. Acordul persoanei circumstanțiată de prevederile art. 117 alin. (1) presupune aplicarea dispozițiilor referitoare la drepturile și obligațiile martorilor, astfel încât, persoana care avea posibilitatea să refuze audierea dar a consimțit să dea declarații în calitate de martor, va răspunde penal pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă dacă va face declarații neadevărate.

Noul Cod de procedură penală introduce o noutate care vizează persoana care îndeplinește una dintre calitățile prevăzute la art. 117 alin. (1) în raport cu unul dintre suspecți sau inculpați, în sensul că aceasta este scutită de obligația de a depune mărturie împotriva celorlalți suspecți sau inculpați, în cazul în care declarația sa nu poate fi limitată doar la aceștia din urmă.

În raport cu vechea reglementare, noul Cod de procedură penală introduce un nou drept al martorului izvorât din jurisprudența europeană, și anume dreptul martorului de a nu se acuza prin propria declarație. Dispoziția prevăzută de art. 118 Cod de procedură penală are în vedere situația în care, în cadrul procesului penal, persoana citată și audiată inițial ca martor, este considerată ulterior suspect sau inculpat, când nu pot fi folosite împotriva sa propriile declarații.

În desfășurarea procedurii de audiere, organul judiciar are obligația de a comunica martorului obiectul cauzei și de a clarifica dacă acesta este membru de familie sau fost soț al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părți din procesul penal, dacă se află în relații de prietenie sau de dușmănie cu aceste persoane, precum și dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârșirii infracțiunii. O interdicție cu titlu de noutate în actualul Cod de procedură penală, instituită prin art. 119 alin. (3), constă în imposibilitatea organului judiciar de a formula întrebări referitoare la persoana martorului, dacă față de acesta s-a dispus o măsură de protecție a datelor de identitate. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 120 Cod de procedură penală, organul judiciar comunică martorului calitatea în care este audiat, faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor și îi aduce la cunoștință următoarele drepturi și obligații:

a) dreptul de a fi supus măsurilor de protecție și de a beneficia de restituirea cheltuielilor prilejuite de chemarea în fața organelor judiciare, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege;

b) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-ise atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa;

c) obligația de a comunica în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei la care este citat, atrăgându-i-se atenția că în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate dispune împotriva sa sancțiunea prevăzută de art. 203 alin. (1);

d) obligația de a da declarații conforme cu realitatea, atrăgându-i-se atenția că legea pedepsește infracțiunea de mărturie mincinoasă.

După procedura care presupune aspecte preliminare legate de persoana martorului și prezentarea drepturilor și obligațiile acestuia, organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertățisau președintele completului de judecată, în raport de faza procesuală în care se realizează audierea, solicită martorului depunerea jurământului sau a declarației solemne. Opțiunea martorului de a alege între jurământ sau declarație solemnă ține de apartenența acestuia la o anumită confesiune religioasă sau de condiția sa de ateu. Dacă martorul alege să depună jurământ, acesta va rosti următoarea formulă: „Jur că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa sămi ajute Dumnezeu”. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă în funcție de credința religioasă a martorului și în timpul depunerii jurământului, cu excepțiile impuse de credința religioasă, martorul va ține mâna dreaptă pe cruce sau pe Biblie.

În cazul în care martorul alege să facă o declarație solemnă, textul acesteia este următorul:„ mă oblig că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”. Referitor la posibilitatea reținerii infracțiunii de mărturie mincinoasă, în cazul în care un martor alege să depună declarație solemnă, negând apartenența sa la o anumită confesiune religioasă, deși este de notorietate faptul că acesta este credincios practicant al unei religii, considerăm că nu se îndeplinesc elementele constitutive ale respectivei infracțiuni, întrucât condiția impusă de lege privind solemnitatea declarației a fost îndeplinită, iar dispoziția prevăzută de art.121 vizează un drept al martorului de a alege între două alternative, pe baza propriei convingeri și voințe, configurate din perspectivă emoțională. Art. 121 cere în mod expres doar depunerea unui jurământ sau a unei declarații solemne, astfel încât organul judiciar sau instanța pot, eventual, să considere că martorul nu are credibilitate, dar nu pot declanșa răspunderea penală a acestuia pentru mărturie mincinoasă, atâta timp cât se verifică, prin analiza comparativă a întregului probatoriu,că afirmațiile făcute de acesta cu privire la faptele sau împrejurările de fapt deduse urmăririi penale sau judecății sunt reale.

Procedura de ascultare a martorului implică, potrivit art. 122 Cod de procedură penală, ca fiecare martor să fie audiat separat, fără ca ceilalți martori să fie prezenți. În această etapă martorul este lăsat să declare tot ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus, apoi i se pot adresa întrebări.Ca element de noutate și expresie a protecției vieții private a persoanei, noul Cod de procedură penală prevede că, în principiu, martorului nu i se pot adresa întrebări privind opțiunile politice, ideologice sau religioase ori alte circumstanțe personale și de familie. Totuși, în situația în care anumite întrebări legate de persoana martorului sau de familia sa sunt strict necesare pentru aflarea adevărului în cauză sau pentru verificarea credibilității martorului, acestea vor putea fi formulate.

Noul Cod de procedură penală aduce noutăți și cu privire la înregistrarea audierii martorului în cazul urmăririi penale. Astfel, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres, audierea este înregistrată prin mijloace tehnice audio sau audiovideo. Din analiza textului art. 123 alin. (2) reiese faptul că înregistrarea audio sau audiovideo este obligatorie doar atunci când este solicitată expres de martor, fiind la aprecierea organului judiciar necesitatea unui asemenea demers, dacă martorul nu cere înregistrarea declarației. Potrivit art. 124 Cod de procedură penală audierea martorului minor în vârstă de până la 14 ani are loc în prezența unuia dintre părinți, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituției căreia îi este încredințat minorul spre creștere și educare.Dacă persoanele arătate la alin. (1) al art. 124 nu pot fi prezente sau au calitatea de suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există suspiciunea rezonabilă că pot influența declarația minorului, audierea are loc în prezența unui reprezentant al autorității tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exercițiu, stabilite de organul judiciar. Audierea martorului minor trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia. Dacă se consideră necesar, la cerere sau din oficiu, organul de urmărire penală sau instanța dispune ca la audierea martorului minor să asiste un psiholog. Martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani nu i se comunică obligațiile prevăzute la art. 120 alin. (2) lit. d), dar i se atrage atenția să spună adevărul.

Există situații în care declarațiile martorilor și a celorlalte persoane ascultate în cauză sunt contrare, astfel că organul de urmărire penală sau instanța poate, în temeiul art.131 Cod de procedură penală, să dispună efectuarea unui procedeu probatoriu care constă în confruntarea celor audiați în cauză. Persoanele confruntate sunt audiate cu privire la faptele și împrejurările în privința cărora declarațiile date anterior se contrazic, iar organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate încuviința ca persoanele confruntate să își pună reciproc întrebări.

2.2. Protecția martorilor amenințați sau vulnerabili

În cadrul procesului penal trebuie să se asigure garanțiile procesual penale ca mijloace legale de realizare a drepturilor participanților și să se efectueze acte procesuale și procedurale pentru aflarea adevărului cu privire la săvârșirea unor fapte penale, dar cu protejarea drepturilor și intereselor persoanelor care sunt audiate în calitate de martori.

Noul Cod de procedură penală conține dispoziții referitoare la protecția martorilor, distingând două categorii de martori aflați în situații speciale: martorii amenințați și martorii vulnerabili. Prevederile din actualul Cod de procedură penală privind protecția martorilor au conținut diferit față de dispozițiile Legii nr. 682/2002 privind protecția martorilor, cu modificările și completările ulterioare, lege specială care are o arie de cuprindere mai largă, vizând și alte categorii de persoane care furnizează informații despre cauze penale.

Potrivit art. 125, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă că viața integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declarațiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor amenințat și dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecție, în raport de faza procesuală în care se află. În acest sens, necesitatea acordării statutului de martor amenințat în faza urmăririi penale este stabilită de către procuror prin ordonanță motivată, din oficiu sau la cererea martorului, a uneia din părți sau a unui subiect procesual principal, care aplică una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

a) supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare;

b) însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;

c) protecția datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declarația sa;

d) audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.

Statutul de martor amenințat nu are un caracter definitiv pe toată perioada procesului penal, acesta fiind menținut atâta timp cât subzistă amenințarea care a întemeiat protecția, oportunitatea menținerii acesteia fiind verificată de către procuror la intervale de timp rezonabile. În cazul aplicării măsurilor de protecție prevăzute la art. 126 alin. (1) lit. c) și d), declarația martorului nu va cuprinde adresa reală sau datele sale de identitate, acestea fiind consemnate într-un registru special la care va avea acces doar organul e urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța, în condiții de confidențialitate.

Măsurile de protecție a martorului pot fi dispuse și în cursul procedurii de cameră preliminară, dacă există o stare de pericol pentru martor, de către judecătorul de cameră preliminară din oficiu sau la sesizarea procurorului. În faza de judecată, statutul de martor amenințat este dispus de către instanță, din oficiu sau la cererea procurorului, a martorului, a părților sau a părții vătămateși implică pronunțarea unei încheieri motivate, nesupusă căilor de atac,prin care se aplică una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

a) supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare;

b) însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;

c) nepublicitatea ședinței de judecată pe durata ascultării martorului;

d) ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente;

e) protecția datelor de identitate ale martorului și acordarea unui pseudonim sub care acesta va depune mărturie.

Dacă starea de pericol pentru martor apare în faza de judecată a cauzei penale și propunerea este formulată de către procuror, aceasta trebuie să cuprindă numele martorului care urmează a fi ascultat în faza de judecată și față de care se dorește dispunerea măsurii de protecție și motivarea concretă a gravității pericolului și a necesității măsurii. În situația în care propunerea de protecție a martorului este formulată de alți participanți la procesul penal, atunci instanța poate dispune ca procurorul să efectueze de urgență verificări cu privire la temeinicia cererii de protecție. Cererea privind acordarea statutului de martor amenințat și de aplicare a măsurilor de protecție se soluționează în camera de consiliu, fără participarea persoanei care a formulat cererea, dar cu participarea obligatorie a procurorului. Încheierea prin care se dispune măsura de protecție se păstrează în condiții de confidențialitate. Dacă protecția martorului este necesară și după rămânerea definitivă a hotărârii, sunt aplicabile dispozițiile legii speciale. Atât măsurile de protecție prevăzute de art. 126 alin. (1) lit. a) și b), cât și cele prevăzute de art. 127 alin.(1) lit. a) și b) se comunică autorității desemnate de lege cu punerea în executare a acestora. Audierea martorului amenințat față de care s-a luat una dintre măsurile prevăzute la art. 126 alin. (1) lit. d) și art. 127 lit. d) se poate efectua, conform art. 129 alin. (1) prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar, dar întotdeauna declarația martorului protejat se înregistrează video și audio și se transcrie integral în formă scrisă. Subiecții procesuali principali, părțile și avocații acestora pot adresa întrebări martorului audiat în condițiile alin. (1), numai că organul judiciar respinge întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului.

În cursul urmăririi penale declarația se semnează de organul de urmărire penală ori, după caz, de judecătorul de drepturi și libertăți și de procurorul care a fost prezent la audierea martorului și se depune la dosarul cauzei. Declarația martorului protejat, transcrisă, va fi semnată și de acesta și va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în condiții de confidențialitate. Suportul care conține înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale este înaintat la terminarea urmăririi penale instanței competente, împreună cu dosarul cauzei, și este păstrat în condiții de confidențialitate. În cursul judecății, declarația martorului se semnează de președintele completului de judecată, iar suportul pe care a fost înregistrată declarația martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanței de judecată în fața căreia s-a făcut declarația, se păstrează în condiții de confidențialitate. Statutul de martor vulnerabil poate fi dispus, potrivit art. 130 alin. (1) Cod de procedură penalăde procuror în faza urmăririi penale sau de instanță în faza judecății următoarelor categorii de persoane:

a) martorului care a suferit o traumă ca urmare a săvârșirii infracțiunii ori ca urmare a comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului;

b) martorului minor.

Protecția martorilor vulnerabili are în vedere situațiile în care martorul este traumatizat din punct de vedere fizic sau psihic ca urmare a săvârșirii infracțiunii ori ca urmare a comportamentului suspectului sau inculpatului fașă de acesta pe parcursul procesului penal. În privința minorilor de până la 18 ani statutul de martor vulnerabil se dispune din aceleași considerente emoționale, avându-se în vedere faptul că starea de minoritate implică o vulnerabilitate sporită de tip traumatic în cazul comiterii unor infracțiuni.Odată cu acordarea statutului de martor vulnerabil, procurorul și instanța pot dispune măsurile de protecție prevăzute la art. 126 alin. (1) lit. b) și d) sau, după caz, art. 127 lit. b)-e), care se aplică în mod corespunzător.

În cazul martorilor vulnerabili procedura de acordare a protecției este similară cu cea aplicată martorilor amenințați, dar audierea acestora nu implică neapărat înregistrarea audiovideo, distorsionarea vocii și a imaginii nefiind obligatorie