Discursuri Publice. Modalitati de Construire
Tema tezei de masterat
Discursuri publice. Modalități de construire.
CUPRINS
Introducere
Capitolul I. Discursul public, între știință și artă
Discursul și comunicarea în spațiul public
Tipologia discursului public
Pregătirea și susținerea unui discurs
Capitolul II. Discursul în activitatea de Relații Publice
Instituția purtătorului de cuvânt
Comunicatorii din instituțiile publice autohtone
Capitolul III. Practici discursive în spațiul public din Republica Moldova
3.1. Discursul politic privind integrarea europeană
3.2. Discursuri academice memorabile
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Actualitatea temei investigate și gradul de studiere a acesteia. Apărută în antichitate, oratoria a fost concepută ca artă a cuvântului, a exprimării verbale sau scrise, a argumentației care captivează și impresionează.
La originea ei, retorica era considerată o disciplină filozofică, unde se manifesta o atenție deosebită pentru limba, stilul ori structura compozițională a discursului. Prin folosirea artistică a cuvântului, oratoria s-a constituit ca gen literar – genul oratoric – studiat încă din vechime.
Primul mare orator a fost grecul Demostene (384-322 î.Hr.); din perioada antichității datează și cele dintâi tratate de retorică ale lui Aristotel și Cicero.
În Evul Mediu retorica a fost o disciplină cu reguli și principii imuabile; ca gen literar, oratoria a persistat până în perioada romantică, iar practica oratorică, sub forma discursului de cele mai variate feluri și combinații, continuă să fie și astăzi de o evidentă actualitate.
Cultivat încă din antichitate, discursul este o expunere, orală sau scrisă a unei teme, în fața unui auditoriu, cu scopul de a-1 convinge, de a-l emoțona, de a obține adeziunea acestuia în sprijinul tezei dezvoltate de orator.
Așadar, discursul este o activitate verbală. El înseamnă utilizarea limbii de către un emițător care are în față unul sau mai mulți receptori, reali, virtuali sau fictivi. Prin noțiunea de discurs se relevă fațeta practică, vie, dinamică a comunicării verbale și, drept urmare, atunci când vorbim despre discurs, nu putem face abstracție de câteva elemente esențiale ale procesului respectiv, precum ar fi: emițătorul (locutorul), receptorul/receptorii (care pot deveni sau nu interlocutori) și condițiile sale de producere, starea de fapt, motivul pentru care a fost produs și intenția cu care a fost produs.
Termenii text și, respectiv, discurs nu sunt sinonimi. Pentru a înțelege în cunoștință de cauză și mai profund care este raportul dintre ceea ce ei denumesc, am putea spune, fără riscul de a greși, că discursul este activitatea verbală care conduce la realizarea textului.
Dacă textul este static, discursul e unul dinamic, este textul în uz. Poate, din această cauză, printre cele mai studiate tipuri de discurs se numără discursul dialogat (conversația) și discursul narațiune (povestirea).
Vom menționa că în spațiul academic și universitar autohton, tematica și problematica discursului a fost investigată de mai mulți cercetători.
Putem consemna, în acest sens, teza de doctorat Textul monologic și textul dialogic din perspectiva analizei discursului [52], elaborată de către cercetătorul Alexandru Cosmescu, în cadrul Institului de filologie al Academiei de Științe din Moldova, precum și teza de doctor în filologie Dimensiunile implicitului în discursul politic [51] a cercetătoarei Vitalina Bahneanu.
În ceea ce ține de discursul public propriu-zis, subiectul respectiv a fost mai puțin abordat de către cercetătorii noștri. Un studiu cu un caracter pragmatic, intitulat Ce trebuie să știm despre o evoluare publică?, au publicat cercetătoarele Claudia Crăciun și Viorica Aderov, în care se regăsește și o încercare de tipologizare a discursului public [59].
În fine, dar nu în ultimul rând, este cazul să menționăm lucrările prof. univ. dr. Daniela Rovența-Frumușani de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității din București, îndeosebi, Analiza discursului. Ipoteze și ipostaze [35], precum și un substanțial studiu monografic – Analiza discursului public –, aparținând cercetătorilor români Silvia Săvulescu și Dumitru Borțun [50].
Scopul și obiectivele tezei. Luând în considerație actualitatea temei investigate și nivelul ei de cercetare, autoarea prezentei teze și-a propus drept scop analiza discursului public, a tipologiei acestuia și a modalităților de construcție în întreaga lor complexitate.
Obiectivele principale ale tezei sunt:
analiza concepțiilor despre discursul public în literatura de specialitate;
realizarea unei tipologii a discursului public, reieșind din experiențele deja acumulate în domeniul respectiv;
inventarierea principalelor modalități de asamblare a discursului public;
elucidarea posibilităților de utilizare a discursului ca instrument de Relații Publice, precum și analiza modului de manifestare, în acest sens, a unor comunicatori din instituțiile publice autohtone;
evaluarea unor practici discursive din spațiul public al Republicii Moldova.
Instrumentarul metodologic și suportul teoretico-științific al cercetării este determinat de caracterul polidimensional al subiectului investigat.
Pentru a atinge scopul scontat și obiectivele propuse au fost utilizate mai multe metode de cercetare.
În primul rând, am apelat la o serie întreagă de concepte și idei din retorică și teoria argumentării, analiza de discurs, teoria comunicării, mai ales compartimentele care se referă la formele și limbajul comunicării verbale, precum și la elementele ce țin de comunicarea nonverbală.
Un punct de vedere foarte util și operațional ne-a fost sugerat de sociologia comunicării, mai cu seamă conceptul de spațiu public (sferă publică), fundamentat de savantul german Jürgen Habermas [27].
Pentru o elucidare mai profundă a aspectelor de ordin practic, care se referă la utilizarea discursului în activitatea complexă de Relații Publice, a fost aplicată metoda cercetării comparative.
În sfârșit, din categoria instrumentelor metodologice de factură tradițională putem nominaliza metodele inductivă și deductivă.
Inovația științifică a tezei. În contextul investigativ autohton, lucrarea de față se constituie – cel puțin prin secțiunea mediană – într-o primă încercare de a analiza practica discursivă din perspectiva Relațiilor Publice.
Un alt element de noutate al acestei lucrări de masterat poate fi considerat examinarea unor discursuri memorabile din spațiul public autohton.
Caracterul original al tezei este determinat și de o deschidere mai largă, decât de obicei, spre realitățile politice și comunicaționale din Republica Moldova, ceea ce, în ultimă instanță, trebuie să ne preocupe în mod prioritar.
Valoarea aplicativă a lucrării. Rezultatele investigațiilor noastre pot fi utilizate în cadrul unor cursuri specializate, preconizate pentru studierea tehnicilor discursive, mai ales în domeniul Relațiilor Publice.
De asemenea, această teză de masterat poate să prezinte un anumit interes pentru studenții și masteranzii care vor avea în vizorul lor de investigare teme, mai mult sau mai puțin, circumscrise teoriei și practicii discursului public.
Structura lucrării de licență. Prezenta teză include o introducere, trei capitole cu subcapitolele respective (7) și este finalizată printr-o serie de concluzii, precum și o bibliografie a lucrărilor de specialitate citate sau doar consultate în procesul de elaborare a textului propriu-zis.
Capitolul I al lucrării, „Discursul public, între știință și artă”, pune în valoare locul și rolul discursului, precum și al comunicării în spațiul public din societatea contemporană. De asemenea, secțiunea include o tipologie a discursului public, realizată în baza unor puncte de vedere din arta milenară a oratoriei, dar utilizând și unele sugestii din literatura de specialitate curentă.
Un compartiment aparte este rezervat metodelor de pregătire a discursului (definirea scopului, organizarea ideilor și așa mai departe), precum și modului de susținere a discursului în fața unui eventual public.
Capitolul II al tezei, „Discursul în activitatea de Relații Publice”, este axat pe modalitățile de utilizare a discursului ca instrument de Public Relations.
Este un domeniu mult mai puțin abordat în cercetările actuale, deși – în viziunea noastră – ar merita o atenție deosebită. Cum se spune, în mod justificat, într-un ghid dedicat activității purtătorului de cuvânt „Degeaba câștigi un război, dacă n-are cine să anunțe victoria”.
De aceea, pentru înțelegerea acestei „instituții” – purtătorul de cuvânt – am încercat să analizăm cum se desfășoară această activitate extrem de necesară în administrațiile publice centrale (președinție, parlament și guvern) și în unele organizații de o anvergură nu mai puțin importantă (ministere).
În primul compartiment al Capitolului III al tezei, „Practici discursive în spațiul public din Republica Moldova”, este analizat discursul politic ca practică socială (luând în considerație și spațiul public mediatic – sintagma respectivă a fost preluată dintr-un volum de marcă al distinsei cercetătoare Camelia Beciu), mai ales în contextul integrării europene a țării noastre, când tehnicile de manipulare din audioviualul rusesc discreditează în permanență parcursul nostru european.
Tot aici este inserată și o succintă analiză a discursului Prim-ministrului Iurie Leancă, în cadrul ședinței Parlamentului din 11 decembrie 2013 privind parafarea Acordului de asociere cu Uniunea Europeană.
În cel de-al doilea compartiment al aceluiași capitol au fost analizate două discursuri academice care sunt încă vii în memoria afectivă a oamenilor de bine din societatea moldoveană: Limba română, oastea noastră națională al poetului Grigore Vieru, rostit cu prilejul acordării titlului Doctor Honoris Causa al Academiei de Științe din Moldova în ziua de 30 august 2007 și discursul Partea noastră de veșnicie – limba română al scriitorului Nicolae Dabija, membru corespondent al Academiei de Științe din Moldova, membru de onoare al Academiei Române, rostit la Adunarea Festivă a AȘM dedicată Sărbătorii Naționale „Limba noastră cea Română” la 31 august 2012.
Capitolul I. Discursul public, între știință și artă
Motto: Învățătura cere înzestrare și exercițiu.
Arta nu este nimic fără studiu și nici studiul fără artă.
Protagoras
Discursul și comunicarea în spațiul public
În general, cercetătorii sunt de accord cu polisemia conceptului de discurs. Însă, totodată, ei vorbesc mai degrabă nu atât de polisemia acestui termen, cât de ambiguitatea lui, adică – ca și în alte cazuri – de imposibilitatea unei delimitări stricte a ariei semantice a cuvântului cu pricina [30, p. 112].
Chiar și unele dicționare, îndeobște bine prizate de publicul cititor, nu fac față acestei situații și mai adaugă o anume indeterminare în situația respectivă.
Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), spre exemplu, propune o definiție nu chiar atât de „explicativă”: „Expunere, de obicei pe o temă politică, făcută în fața unei adunări; cuvântare; Tratare în scris a unui subiect de natură științifică sau literară” [14, p. 270].
Dicționarul explicativ ilustrat al limbii române (DEXI) este mai generos, în acest sens, semnalând patru semnificații:
Specie a genului oratoric, constând într-o expunere făcută în fața unui auditoriu, pe o temă politică, morală, literară etc.; cuvântare. (lit.) Discurs narativizat = discurs al personajului tratat ca un eveniment printre altele și povestit ca atare. Discurs reprodus = citare literară de către narator a propriului său discurs sau a discursului altui personaj;
Tratare în scris a unui text de natură științifică sau literară; disertație, expozeu;
(lingv.) Secvență continuă de propoziții sau fraze, structurată și coerentă, scrisă sau orală, considerată ca sistem abstract al limbii vorbite;
Ansamblul manifestărilor verbale, orale sau scrise, considerate semnificative pentru o ideologie, pentru o mentalitate, pentru un domniment printre altele și povestit ca atare. Discurs reprodus = citare literară de către narator a propriului său discurs sau a discursului altui personaj;
Tratare în scris a unui text de natură științifică sau literară; disertație, expozeu;
(lingv.) Secvență continuă de propoziții sau fraze, structurată și coerentă, scrisă sau orală, considerată ca sistem abstract al limbii vorbite;
Ansamblul manifestărilor verbale, orale sau scrise, considerate semnificative pentru o ideologie, pentru o mentalitate, pentru un domeniu etc. Discurs reformist [15, p. 585].
În sfârșit, vom apela la serviciile unui dicționar mai specializat – de comunicare – care are mai multe „punți de legătură”, ca să ne exprimăm așa, de discursul public: DISCURS / Cuvântare, expunere publică. Formă de comunicare orală (cu sau fără suport scris) cu emițător individual și receptor colectiv. În funcție de situația comunicațională și context, se cunosc mai multe genuri de discurs:
Discursul politic, având ca scop prezentarea și argumentarea unor principii, idei, probleme de interes public, pentru a influența luarea unor decizii, adoptarea unor legi, a unei direcții de acțiune; este rostit în mediile parlamentare sau în adunări precum, de exemplu, cele electorale; Aparține oratoriei de tribună.
Discursul judiciar. Urmărește afirmarea sau infirmarea unei culpabilități și o decizie judecătorească. Aparșine domeniului oratoriei „de bară”, fiind rostit în tribunal.
Discursul didactic. Are ca scop informarea și educarea asistenței și se cultivă în mediile de învățământ, sub formă de lecții-prelegeri. Aparține oratoriei de catedră.
Discursul religios și / sau moral vizează să influențeze convingerile și comportamentul asistenței prin recursul la sentimentul religios și la etică. Ilustrează oratoria de amvon (i se mai spune și predică).
Discurs ocazional. Rostit în interiorul sau în afara unui cadru instituțional, poate fi: a. academic (de recepție sau de răspuns la primirea unui nou membru într.o academie; b. inaugural sau aniversar; c. funebru (prilejuit de o înmormântare) [10, p. 48-49].
Rezumând, am putea spune că discursul se prezintă în mai multe ipostaze, iar două dintre ele ne interesează în mod preponderent:
în primul caz, discursul are ca referent un subiect bine determinat și este rostit în public de către un orator; i se mai spune alocuțiune;
în cazul al doilea, discursul este o manifestare scrisă sau orală asupra unei stări de lucruri din spațiul public, stare de spirit a mentalului colectiv, de desfășurări teoretice asupra unei doctrine sau direcții etc., când mass-media devine o „cutie de rezonanță” la nivelul întregii societăți.
Chiar și din aceste sumare prezentări, este lesne de înțeles că există o serie întreagă de interconexiuni între științele sociale (psihologia, sociologia, politologia, studiile media etc.) și teoria/practica discursului [4, p. 31].
Din această întrepătrundere se nasc noi teorii și modele de analiză interdisciplinare, având ca repercusiune faptul că se produce o mai bună înțelegere a conceptului de discurs, dincolo de nucleul său dur din lingvistică.
De ce amintim despre aceste lucruri când vorbim despre discurs?
Dintr-un motiv, îndeobște, bine întemeiat, care poate fi probat sută la sută în practică, și anume: succesul în comunicarea uzuală „nu depinde doar de competența lingvistică a interlocutorului, ci de competența generală de comunicare, care cuprinde: o dimensiune referențială (a domeniului); o dimensiune situațională (a normelor interpersonale și tipurilor de discurs), o dimensiune textuală, micro- și macrostructurală” [39, p. 136].
Actualmente, se cunosc câteva curente sau școli în analiza de discurs: „Școala franceză”, „Școala anglo-saxonă”, „Școala germană” și „Școala rusă” [60, p. 7].
În definitiv, demersul analitic al acestei lucrări este centrat pe înțelegerea relațiilor complexe dintre discursurile predominante în societate și alte fațete ale vieții sociale (relațiile sociale, putere, ideologii, identități naționale), precum și rolul discursului ca practică socială în buna funcționare a instituțiilor publice.
Cum s-a mai spus, discursul și textul sunt două „realități” diferite.
Lecturând un eventual text și înțelegându-i mai mult sau mai puțin sensul, acest lucru nu este îndeajuns pentru a-l considera un discurs.
În ultimă instanță, un discurs ne arată felul în care actorul social folosește un tip de limbaj – conversațional, științific sau administrativ și resursele nonverbale sau diferite mijloace de comunicare – întru a-și impune „punctul său de vedere” sau „poziția” în raport cu anumiți interlocutori [41, p. 25].
Așadar, în virtutea faptului că orice discurs comunică anumite înțelesuri și „dincolo de text”, el nu se pliază sută la sută pe text [31, p. 22].
În altă ordine de idei, discursul pune în lumină modul de utilizare a limbajului de către o instituție, în situații sociale care sunt determinate de anumite norme și valori, practici sociale și tipuri de evenimente.
Reieșind din aceste considerente, discursul poate fi taxat ca o grilă de „lectură” și interpretare ale unor acțiuni individuale sau publice (de obicei, se spune că „este un discurs tipic pentru… No comment”).
De multe ori se comite o eroare, considerându-se că „discursul” este un tip special de comunicare, fiind atribuit textelor elaborate, „finalizate cap-coadă”, cum se spune, preconizate să vadă lumina tiparului sau să fie citite în fața unui public; cu alte cuvinte, textul-alocuțiune care are „un început” și „o încheiere”).
La drept vorbind, fiecare act de comunicare se constituie într-un „discurs”, fiindcă de fiecare dată când un actor social comunică un anumit conținut, dânsul transmite și poziția sa referitoare la conținutul respectiv.
Astfel, unele enunțuri pe care le considerăm ca absolut neutre, adică asamblate cu maximă obiectivitate și un pronunțat dezinteres, implică, în fond, o poziție sau o anumită optică de a „prezenta” subiectul.
Dar să apelăm la câteva exemple concrete, care se referă la discursul de informare (informațional) [9, p. 75].
O simplă întrebare: cum putem să facem distincțiile de rigoare între jurnalismul de informare și jurnalismul de interpretare (interpretativ)? Se poate oare concepe un jurnalism de informare ca tip de jurnalism distinct?
Precizăm că această distincție este una convențională și se constituie într-un instrument de analiză a funcțiilor socioculturale ale mass-media în societate.
Bunăoară, o analiză de discurs detaliată ne-ar dezvălui faptul că un post de televiziune ABC, să zicem, practică predominant un discurs de informare, pe când cotidianul XYZ, să presupunem, are predominant un discurs de interpretare.
Însă această aserțiune are un caracter mai mult metodologic, fiindcă nu putem face o distincție clară între informare și interpretare. Dacă un discurs mediatic aparține jurnalismului de informare, acest fapt nu înseamnă nicidecum că discursul în cauză nu generează și o anume interpretare a evenimentul reflectat.
În limbajul uzual catalogăm adesea niște știri ca „obiective”. Însă dacă am fi cât mai riguroși cu putință în aprecieri, am putea detecta și anumite dimensiuni interpretative, reieșind din observația de bun simț că știrile respective au fost supuse unor criterii de selecție și de valorizare a informațiilor – prin modul de așezare în pagina publicației sau prin ierarhizarea lor într-un buletin informativ.
Astfel, canalul public de televiziune din Marea Britanie BBC (The British Broadcasting Corporation) este apreciat în toată lumea ca prototipul unui jurnalism sobru, predominant de informare neutră.
În ultimă instanță, jurnaliștii de la instituția publică BBC nu pot face abstracție de chestiunile abordate mai sus. Însă profesionalismul realizatorilor a validat sau cimentat identitatea simbolică a postului BBC, impunându-i celebritatea pe piața mediatică internațională.
Altă chestiune despre care se discută azi ține de dubla dimensiune a discursului: ca practică individuală (discursul aparține „cuiva”) și practică socială sau instituțională (discursul aparține „cuiva” care, într-un fel sau altul, este poziționat în interiorul unui câmp de acțiune socială).
Aitfel zis, discursurile ne arată cu pregnanță modalitățile prin care actorii de pe scena vieții sociale își construiesc identitățile discursive în raport cu interlocutorii și, totodată, își definesc și consolidează poziția lor socială în spațiul public; chiar dispun de o anume cultură publică.
Imaginea pe care actorii sociali o dobândesc în și prin intermediul fenomenului discursiv este rezultatul unor modalități de enunțare (enunțăm un conținut în funcție de situația dată și de interlocutorii cu care contactăm).
Câmpul social în care se produce interacțiunea dintre eventualii comunicatori este dominat de anumite „reguli”, suntem în permanență „supravegheați” de specificul situațiilor în care are loc activitatea discursivă. Utilizăm codul lingvistic și celelalte resurse comunicaționale ca „elemente ale vieții sociale” și construim în acest mod un spațiu public sănătos.
Așadar, discursurile sunt „reglementate” și construite pe o bază de relaționare cu posibilii interlocutori, devenind parte integrantă a culturii cotidiene și instituționale a societății contemporane.
Rezultă că discursurile se sprijină pe niște moduri de enunțare și de interacțiune consolidate în timp, fenomenul respectiv fiind mai pregnant în cazul unor discursuri „instituționale”, de tipul celor mediatice, politice, științifice etc.
Unii oameni mai puțin inițiați consideră că discursurile „reflectă” întocmai realitatea cotidiană, de parcă discursul și comunicarea ne-ar pune în fața „ochilor minții” o realitate clară, accesibilă în toate detaliile.
De fapt, discursul nu exprimă contextul, ci mai degrabă îl reconstruiește, generând unul nou. Chiar încercarea de a-i explica cuiva contextul („ce s-a întâmplat” sau „ce se întâmplă”) generează un alt fel de context.
Un discurs se află în legături permanente cu alte discursuri, temele unora dintre ele migrează spre altele, subiectele unor discursuri sunt în continuă schimbare în procesul transmiterii lor de la o generație la alta, căpătând noi și noi semnificații în funcție de contextul social [4, p. 7].
Adeseori, imaginarul cotidian identifică discursul cu un fel de monolog care exprimă intenția și profilul comunicatorului. În fond, orice tip de discurs (monolog, conversație sau dezbatere) este concomitent și un dialog.
Celebrul filosof și teoretician literar rus Mihail Bahtin este autorul care a arătat că orice discurs are o dimensiune dialogică. Cu alte cuvinte, orice discurs este în permanență orientat spre un interlocutor, iar în virtutea acestei situații de comunicare dânsul devine coautorul discursului. Dialogismul este o componentă sine qua non a oricărui discurs [61].
Discursurile se mai caracterizează printr-un anumit grad de asumare – comunicatorii dețin în practica discursivă un rol specific, semnalând dacă își asumă sau nu responsabilitatea pentru ceea ce comunică.
Există situații de viață în care nu prea suntem interesați să ne asumăm mesajul. În acest caz, îi transmitem interlocutorului nostru un semnal, utilizând un anumit cod, prin care arătăm deschis că suntem doar purtători de cuvânt, că deținem calitatea de martor sau observator și… atât.
Tipologia discursului public
Cum arătam în secțiunea precedentă, după specificul discursului și împrejurările în care este rostit, după scopul urmărit, el poate fi de mai multe feluri: politic; academic, juridic, religios, ocazional. Un substanțial studiu despre tipologia discursului public aparține cercetătoarei Sultana Craia [11].
Ni s-a părut extrem de semnificativ demersul autoarei și din motivul de a veni cu exemple, în exclusivitate, din spațiul sociocultural românesc, fapt care potențează valoarea acestei publicații deosebit de interesante.
Discursul politic se rostește, de obicei, în parlament sau în diferite adunări publice. Cum se arată în studiul deja amintit, faptul că în România modernă s-a declanșat constituirea spațiului public și au fost puse bazele unei organizări ale vieții politice, reglementată de normele constituționale, a condus la nașterea a ceea ce – în societatea actuală – este catalogat drept comunicare politică.
Cel dintâi moment discursiv care a intrat în istoria oratoriei românești a fost unul de sorginte revoluționară, în 1821, când Tudor Vladimirescu a rostit un emoționant cuvânt în fața susținătorilor săi din cadrul mișcării naționale, prin care i-a îndemnat să schimbe regimul nedrept. Însă spiritul public abia se înfiripa, iar oratorii de vocație lipseau. Numai începând cu anul 1848, noul avânt revoluționar a generat înmulțirea adunărilor publice și, implicit, a discursurilor rostite.
Cum precizează, în mod judicios, cercetătoarea Sultana Craia, nu era timpul potrivit pentru a rosti vorbe frumoase și, de aceea, presați de fapte, cuvântările revoluționarilor pașoptiști, unele, de altfel, destul de memorabile, erau scurte. Multe discursuri însă erau rostite într-o tonalitate patetică.
De obicei, oratorii își însoțeau discursurile cu niște gesturi ample, vrând parcă să fie asemuiți unor profeți, însă nu apăreau deloc ridicoli în ipostaza respectivă și, în plus, nu erau percepuți drept demagogi.
Cu alte cuvinte, dânșii credeau cu tărie în cuvântul rostit, fiindu-le străină ideea de manipulare atât de frecventă în comunicarea politică de azi [11, p. 127].
Oratorul cel mai apreciat al perioadei pașoptiste, una de pionierat, a fost Mihail Kogălniceanu (1817-1891), unul dintre cei mai mari bărbați de stat pe care i-am avut în secolul al XIX-lea. De numele său se leagă cele trei mari evenimente ale veacului respectiv pentru români: Revoluția, Unirea și Independența.
Prozator, memorialist, îndrumător cultural și literar, prim-ministru în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, ministru de externe și ministru plenipotențiar la Paris în vremea lui Carol I, președinte al Academiei Române, Mihail Kogălniceanu este unul dintre cei mai străluciți oratori români.
Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie națională, rostit în 24 noiembrie 1843 la Academia Mihăileană din Iași, Discurs la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor (1859), a cărui venire în fruntea țării o salută cu multă căldură, Dezrobirea țiganilor. Ștergerea privilegiilor boierești. Emanciparea țăranilor, discurs rostit la jubileul de 25 de ani ai Academiei Române în ziua de 13 aprilie 1891, reprezintă momente memorabile ale oratorului [16, p. 36].
Mihail Kogălniceanu face parte din categoria autorilor unor cuvântări succinte, cu fraze în general scurte, dominate însă de multe exclamații sau chiar interogații, având și unele nuanțe sentimentale, dar întotdeauna clădite pe un fundament rațional și marcate de un bun simț înnăscut.
Deși discursurile sale n-au fost lungi, ele se remarcă prin frecvența lor, de vreme ce numai luările de cuvânt din parlament în perioada Unirii (1857-1861) au fost adunate într-un volum de circa 400 de pagini.
În perioada interbelică, mai ales în anii ’30 ai secolului XX, discursurile politice nu mai sunt cultivate cu atâta generozitate, deoarece ele încep să fie percepute de către publicul ascultător într-o lumină tot mai negativă. Explicațiile de rigoare ne sunt furnizate de demagogia și politicianismul oamenilor politici, dar și timpul respectiv este unul de profundă criză morală [11, p. 131].
Înainte de vorbi despre discursul politic în perioada dominată de apariția radioului și, mai ales, a televiziunii, vom insera o acoladă teoretică. Se știe că cercetătorul canadian Marshall McLuhan a lansat în lucrările sale, într-un stil provocator, numeroase afirmații paradoxale, unele dintre ele devenite celebre – The medium is the message (Medium-ul este mesajul) sau într-o variantă mai detaliată: esențial în comunicare nu este discursul, ci chiar mijlocul de comunicare, performanțele lui tehnologice…
Cunoscutul critic elvețian René Berger scria, într-un eseu de o mare bogăție ideatică, că putem gândi orice despre teoriile lui McLuhan, însă postulatul de mai sus se verifică zilnic: „Niciodată informația nu se reduce la o transmisie pur și simplu: ziarul, revista, radioul, cinematograful, televizorul constituie fiecare imagini diferite ale realității – chiar realități diferite – fiecare mediu având simultan o organizare, mijloace și o activitate care-i sunt proprii [5, p. 67].
Menționăm că în literatura sovietică de specialitate „determinismul tehnologic” al lui Marshall McLuhan a fost atacat vehement. Abia în perioada restructurării declanșate de Mihail Gorbaciov specialiștii în mass-media și-au schimbat optica asupra ideilor emise de gânditorul canadian, afirmând tranșant că negarea absolută a acestui enunț a fost o greșeală, că unul din factorii esențiali ai schimbării socioculturale și politice este condiționat de tehnologia comunicării.
Într-o primă fază radioul a multiplicat sonor orice mesaj și, astfel, discursul politic a fost difuzat – deseori în emisie directă – în rândul maselor largi.
Când însă în spațiul public a pătruns impetuos televiziunea, liderilor politici din întreaga lume li s-a oferit posibilitatea să beneficieze de un instrument extraordinar de comunicare publică, putând – în orice împrejurări politice – să se adreseze direct națiunii lor, în ipostază audio-vizuală.
Oamenii politici din cadrul guvernării comuniste au dispus, în egală măsură și fără nici un fel de îngrădiri, și de radio, și de televiziune, dar, totodată, au putut să mobilizeze în spații publice – dintre cele mai diferite – mii și mii de oameni, dânșii fiind obligați să asculte și să aplaude discursuri extrem de lungi, elaborate în formulele stereotipe ale „limbajului de lemn”.
Poate și din aceste considerente, pentru că discursurile nu mai comunicau „inimii și minții” mare lucru, ele treptat și-au tocit valoarea și s-au depreciat în ochii publicului. Abia în perioada restructurării gorbacioviste și în anii de deșteptare națională, teoria și practica discursului public a revenit în actualitate, deși la începutul secolului XXI a început din nou să nu mai aibă impactul scontat asupra oamenilor. Motivele? Multă demagogie și false promisiuni… din partea unor lideri politici depășiți de vremuri.
Tot discurs politic este și interpelarea prin care deputații cer unor miniștri să dea explicații asupra unor fapte politice. O simplă întrebare adresată unui ministru în ședința publică a parlamentului este o comunicare, iar când reprezentantul unei țări ține într-un stat străin un discurs referitor la interesele națiunii sale, acesta rostește un discurs diplomatic. Prin proclamație guvernul motivează o hotărâre care privește destinul întregii țări.
Discursul academic se rostește în cel mai înalt for științific al unei țări – Academia. Ținem să menționăm că discursul academic, ca gen, a luat naștere cam în aceeași perioadă când a apărut discursul politic, cu alte cuvinte, când a fost posibilă apariția unui cadru instituțional bine organizat (înființarea Academiei). Actualmente, cu unele excepții, activitățile academice nu prea au ecou în rândul maselor, doar publicul cultivat și instituțiile de presă nemaifiind indiferenți la ceea ce, realmente, are loc în acest for științific suprem.
Discursul de recepție este primul discurs prin care un membru nou ales își face intrarea în Academie. Se crede că, în cadrul acestei solemnități, noii membri vin cu discursuri în care elogiază valorile naționale și cunoașterea științifică.
Există însă și excepții de la regulă, precum a fost celebrul discurs Poporanismul în literatură al scriitorului Duiliu Zamfirescu din 1909, noul academician permițându-și să conteste aportul „bardului de la Mircești” – Vasile Alecsandri în culegerea poeziei populare.
În discursul său, Duiliu Zamfirescu arată că poeziile populare, în prosecul circulației de la creatorul care le-a născocit până la masa anonimă care le preia și le repetă, suferă o continuă trivializare a inspirației primordiale.
Nici măcar Vasile Alecsandri nu a izbutit să întrerupă acest proces, pentru că intervențiile lui în text au introdus toate acele „dulcegării sentimentale” care falsifică imaginea sufletului nostru național, sufletul unui popor latin care nu trăiește reprezentativ în cântecele de dor, ci în baladele voinicești.
În ceea ce privește literatura inspirată din viața rurală, Duiliu Zamfirescu este de părere că marii „creatori de caractere omenești nu se ocupă de sufletele simple, pentru că acelea sunt, ca neantul, fără evenimente”.
Răspunzând discursului de recepție, Titu Maiorescu se distanțează de opiniile lui Duiliu Zamfirescu, aducând un omagiu poeziei populare și lui Vasile Alecsandri [16, p. 57]. Menționăm că în urma acestui „caz” neobișnuit a urmat un val de proteste vehemente perspectivele ideologice cele mai diverse, care au avut un mare ecou în publicațiile din acele timpuri.
În linii mari, Academia a fost dintotdeauna și rămâne mereu un spațiu privilegiat al comunicării publice. Să amintim că în cadrul Academiei Române au rostit discursuri epocale doi creatori de geniu ai culturii noastre: poetul, dramaturgul și filosoful Lucian Blaga Elogiu satului românesc (5 iunie 1937) și prozatorul Liviu Rebreanu Laudă țăranului român (29 mai 1940).
Să mai nominalizăm câteva varietăți ale discursului academic. Astfel, când noul academician vorbește despre meritele celui dispărut, al cărui loc îl ocupă, dânsul face un elogiu academic.
În sfârșit, un studiu științific sau de natură literară care se citește de un membru al Academiei în ședință publică este un memoriu academic, iar pentru premierea unei cărți se face un raport academic.
Alte specii ale discursului public:
a) discursul juridic se rostește în fața unei instanțe judecătorești, cu scopul de a convinge că un fapt săvârșit de o persoană cade sau nu sub incidența legii;
b) discursul funebru ținut la înmormântarea unei personalități;
c) predica rostită în biserică de un cleric ori panegiricul prin care se omagiază amintirea unui sfânt sunt forme ale discursului religios;
d) discursul ocazional se poate rosti în împrejurări dintre cele mai diferite: banchete, aniversări, sărbătoriri etc.
Dezvoltarea mediilor de comunicare (audio-vizuale și new media) a determinat mutații importante în teoria și practica discursului și, într-o anumită măsură, se face simțită o scădere a interesului pentru conferințe și discursuri (s-a produs o „fragmentare a publicului”, avertizează sociologii), oamenii de la noi și din restul lumii fiind tot mai reticenți față de manifestările publice.
În plus, la începutul mileniului trei un discurs festiv, care depășește 10-15 minute este oarecum respins de publicul de toate vârstele, care sunt tentați de alte practici comunicaționale. Are priză la public discursul de tip colocvial, nu lipsit de umor, mai puțin festiv sau solemn, fie că este vorba de o comunicare politică (electorală), fie de una culturală sau de orice discurs de natură ocazională.
Pregătirea și susținrea unui discurs
Alcătuirea și susținerea unui discurs trece prin câteva faze bine definite: invențiunea, dispoziția, elocuțiunea și acțiunea.
Invențiunea reprezintă aflarea tuturor dovezilor și argumentelor cu ajutorul cărora oratorul încearcă să-i convingă pe ascultători. Vorbitorul trebuie să-și pună în evidență moravurile oratorice, acele calități precum onestitatea, sinceritatea, modestia și competența, care au darul să-1 facă plăcut ascultătorilor. Oratorul își dă silința să stârnească în aceștia pasiuni oratorice, adică să le transmită emoțiile de care se presupune că el însuși este mișcat în momentul când vorbește.
După ce oratorul și-a adunat ideile și argumentele, el le rânduiește și le grupează în așa fel încât să fie ușor de urmărit și de reținut de către auditoriu.
În acest scop face dispoziția părților discursului, după un plan cerut de natura subiectului pe care îl tratează. Un discurs, mai amplu este alcătuit din cele trei părți ale oricărei compoziții: introducerea, tratarea și încheierea.
În elaborarea oricărui discurs o etapă importantă este elocuțiunea, prin care se dă viață materialului adunat și rânduit prin cele două faze precedente.
Prin elocuțiune, cuvântarea preconizată îmbracă forma definitivă. În această etapă se produce stilizarea compoziției oratorice, ținându-se cont de calitățile generale și particulare ale stilului.
Ultima etapă este acțiunea oratorică, cu alte cuvinte aplicarea tuturor normelor după care se rostește convingător un discurs. Regulile acțiunii privesc memoria, vocea și gestul. Nu poate fi un bun orator cel care nu are o bună memorie, cu ajutorul căreia păstrează ordinea ideilor. Pentru aceasta e necesar să fie stăpân pe sine și pe materia tratată. Un discurs citit nu va produce niciodată un efect similar unuia rostit din memorie.
Oratorul, nevoit a-și ține ochii pe text, nu va putea să-și însoțească rostirea cu acea expresie vie a feței care place și pune stăpânire pe ascultători. Uneori, oratorul este nevoit de anumite împrejurări imprevizibile să vorbească pe nepregătite. Atunci el realizează ceea ce se cheamă o improvizație.
O condiție obligatorie pentru a fi un bun orator este vocea. Vorbitorul trebuie să aibă un glas natural, în sensul ca tonul și accentuările să corespundă cu ceea ce tratează, cu dispoziția sufletească a auditoriului.
Este absolut necesar ca glasul să fie nuanțat, după situație, să se ferească de o anume monotonie, să transmită diversele nuanțe ale gândirii și simțirii, prin intonația sau accentul pus pe anumite cuvinte, întrerupte de scurte pauze, bine calculate, acolo unde este cazul.
Nu în ultimul rând, ținuta corpului va influența auditoriul.
Mișcarea brațelor, limbajul trupului, privirea etc. contribuie în mare măsură la succesul acțiunii oratorice. Gesturile oratorului, puse în concordanță cu sentimentele sale, trebuie făcute cu o anumită moderație, fără a se trece de un prag, dincolo de care pot părea inadecvate.
După cum am arătat, în structura unui discurs bine alcătuit pot fi distinse trei părți: introducerea, tratarea și încheierea. Introducerea este compusă din trei secvențe: exordiul, propunerea și diviziunea.
În exordiu oratorul încearcă să atragă atenția, simpatia și interesul auditoriului prin enunțarea obiectului discursului său.
De asemenea, el urmărește să câștige bunăvoința auditoriului (lat. captatio benevolentiae – câștigarea bunăvoinței). Simplitatea, scurtimea, lipsa de afectare, precum și proporția în raport cu celelalte părți ale discursului constituie principalele cerințe ale exordiului. Propunerea este enunțarea, în puține cuvinte, a subiectului ce va fi abordat. Diviziunea constă în împărțirea discursului în mai multe puncte pe care oratorul dorește să le abordeze.
Tratarea este partea fundamentală a unui discurs. La rândul său, tratarea se compune din trei părți: narațiunea, confirmarea și respingerea.
Narațiunea reprezintă expunerea faptelor care fac obiectul discursului.
Cerințele esențiale ale narațiunii sunt claritatea, pentru că o narațiune lipsită de claritate întunecă întregul discurs, și verosimilitatea, care contribuie la scoaterea în evidență a adevărului.
Confirmarea sau, altfel zis, argumentarea este partea în care sunt expuse dovezile în sprijinul a ceea ce s-a arătat mai înainte. Aici sunt desfășurate, rând pe rând, din ce în ce mai convingător, probele și argumentele cu ajutorul cărora oratorul își demonstrează teza.
Confirmarea implică aflarea probelor și selecționarea lor, prin eliminarea faptelor mai puțin importante și reținerea celor folositoare cauzei. În privința ordinii, retorii cu anume experiență recomandă ca probele mai slabe să fie folosite la început, iar cele mai puternice, la sfârșit.
Respingerea are ca obiect anihilarea argumentelor pe care le-ar putea aduce adversarul împotriva argumentelor din confirmare. Rațiunea, adevărul, evidența sunt elementele de bază ale respingerii.
Încheierea se produce fie printr-o simplă enunțare a rezultatului raționamentelor expuse – uneori, cu scopul, mărturisit sau presupus, că totul e de domeniul evidenței – fie printr-o perorație. Ea poate avea fie caracterul unei concluzii a celor arătate în confirmare, fie acela al unei recapitulări a principalelor probe, fie poate reprezenta un ultim efort de a convinge auditoriul prin mijlocirea emoțiilor oratorice: indignare, recunoștință și compătimire, ură, iubire etc.
Uneori, în discursurile avântate, perorația ia forme patetice, trezind în auditoriu sentimente variate, după scopul urmărit de orator.
În cultura românească oratoria a apărut târziu. Cel dintâi orator important a fost mitropolitul Antim Ivireanul care, prin predicile sale, numite Didahii, îi judecă pe cei vicioși și îi îndeamnă pe credincioși la adevărata viață creștină.
Revoluția de la 1848 a adus în prim-plan discursul politic și a dat primul mare orator politic român: Simion Bărnuțiu.
Epoca unirii Principatelor i-a impus ca oratori pe Barbu Katargiu, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti și Vasile Boerescu, iar în vremea domniei regelui Carol I s-au remarcat Ion C. Brătianu, Titu Maiorescu, P.P. Carp și Nicolae Filipescu. Alături de aceștia s-a distins în mod special Barbu Delavrancea, socotit de Titu Maiorescu drept cel mai mare orator al epocii.
În anii care au urmat, s-au impus alte personalități importante: Take Ionescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ion Petrovici, Nicolae Titulescu și alții.
În perioada de după cel de-al doilea război mondial, în timpul guvernării comuniste, oratoria a intrat într-un declin evident. Scena publică a fost monopolizată de liderii regimului, singurii care aveau dreptul de a se exprima în public. Discursurile lor, departe de orice norme ale genului, constituie, toate, niște contraexemple. Dizgrațiată, proza oratorică a fost scoasă din programele și din manualele școlare și, vreme de o jumătate de veac, nu a mai fost cercetată și studiată. Ultimii ani, cei de după 1989, marchează o revenire, încă timidă, la tradiție, pentru că astăzi oratoria din spațiul public românesc își caută încă oratorii.
Capitolul II. Discursul în activitatea de Relații Publice
Purtătorul de cuvânt nu trebuie sa fie orgolios, și nici cramponat de ceea ce gândește el personal, pentru că el trebuie să fie purtătorul de cuvânt al unei instituții și deci trebuie să spună ceea ce i se cere să spună, pentru că este un funcționar.
Francois Rivasseau
Instituția purtătorului de cuvânt
Este deja un adevăr indubitabil că funcția purtătorului de cuvânt ține de domeniul Relațiilor Publice, persoana în cauză având obligațiunea să prezinte punctul de vedere oficial al unei instituții în relațiile sale cu mass-media. Astfel, rolul său primordial este de a ,,transmite informații relevante pentru public, consistente și, în primul rând, corecte” [9, p. 201].
Putem aplica această formulă în cazul unei situații dintre cele mai simple: din varii motive (conducătorul instituției nu dispune de timpul necesar, este absent din localitatea respectivă sau starea de sănătate nu-i permite să apară în public; în fine, cazul cel mai frecvent – abilitățile scăzute de comunicare orală sau chiar frica și resentimentul față de presă), organizația desemează o persoană care să-l reprezinte pe liderul instituției în relația sale cu presa.
Evident, substituindu-l pe conducătorul organizației la întâlnirea cu reprezentanții presei, dânsul volens-nolens dobândește un grad sporit de responsabilitate, întrucât reprezintă instituția și, în orice moment, prin luările sale de cuvânt, expune sau exprimă atitudinea oficială a acesteia asupra unor chestiuni de interes public solicitate de jurnaliști.
De aici rezultă poziția sa oarecum privilegiată: purtătorul de cuvânt se subordonează nemijlocit conducătorului organizației, fiind concomitent și seful Biroului de presă (în cazul în care o asemenenea structură organizațională există).
Purtătorul de cuvânt trebuie să dispună de toate calitățile și competențele necesare oricărui membru al Biroului de presă, dar și ceva în plus: o voce „radiofonică”, înfățișare agreabilă – „farmec personal”, arta (experiența) de a vorbi în public, reacții spontane și o anume siguranță de sine (să-și poată camufla eventualele momente emoționante).
Cu toate că unele studii de specialitate au demonstrat că femeile câștigă mai ușor adeziunea și încrederea jurnaliștilor și că ele se descurcă mai bine în rolul respectiv, mai ales în instituțiile guvernamentale, părerea specialiștilor e că trebuie aleasă persoana cea mai competentă, fară a avea prejudecăți de sex, vârstă, într-un cuvânt – cele mai bune criterii de selecție sunt autoritatea, credibilitatea și farmecul personal. Dar există suficiente organizații, a căror diriguitori susțin că n-au nevoie de un purtător de cuvânt, ceea ce, bineînțeles, este un punct de vedere greșit.
Orice organizație trebuie să aibă un purtător de cuvânt, acest lucru fiind determinat de mai mulți factori:
directorul organizației nu poate să fie întotdeauna la dispoziția jurnaliștilor, uneori programul său de activități nu-i permite acest lucru;
în schimb, purtătorul de cuvânt este disponibil 24 de ore din 24;
nu toți conducătorii organizațiilor posedă tehnicile de comunicare orală și, în plus, ceea ce poate face un bun comunicator – acesta fiind și un avantaj al purtătorului de cuvânt – ține de faptul că, în cazul unor situații neclare, dânsul poate declara că nu cunoaște decizia conducerii în acest sens;
astfel, purtătorul de cuvânt își protejează directorul instituției prin faptul că nu-l expune în permanență reprezentanților mass-media – conducerea organizației venind în fața presei numai în situații excepționale;
de altfel, imaginea unei persoane care apare destul de frecvent în mass-media se erodează, tocmai dn cauza epuizării potențialului de comunicare pe care ea îl deținea la început (așa-numitul „efect bumerang");
pentru a-l proteja, într-un fel, pe conducătorul instituției, este bine ca în relația obișnuită de informare a presei să apară purtătorul de cuvânt, persoana care este specializată în acest domeniu.
Prin urmare, purtătorul de cuvânt în statele unei organizații este un lucru extrem de benefic, persoana respectivă fiind principala sursă de informare pentru ziariști, fapt care contribuie la buna imagine a organizației.
Care sunt totuși obligațiile unui purtător de cuvânt? Nominalizăm pe cele mai relevante: să facă declarații de presă; să ofere informații (din prima sursă) despre activitatea organizației; să difuzeze comunicate de presă; să apară în cadrul unor conferințe de presă împreună cu conducătorul organizației pentru a da informații și a face comentarii pe marginea unor probleme mai puțin plăcute. În cazul din urmă, luarea de poziție în numele organizației contribuie la salvarea reputației acesteia.
Însă purtătorul de cuvânt se poate regăsi și în ipostaza unui obișnuit „funcționar” de Relații Publice, depunându-și toate eforturile pentru ca organizația să fie cât mai favorabil poziționată în spațiul public, să intermedieze diverse întâlniri dintre jurnaliști și directori, să pregătească discursuri pentru director și alți membri ai conducerii care vor fi rostite în cadrul diferitor manifestări publice, să elaboreze texten pentru prezentări la congrese, conferințe, târguri ș.a.m.d.
Din cele expuse până acum, se poate concluziona că purtătorul de cuvânt se bucură de vizibilitate publică și că desemnarea unei persoane în această funcție comportă și anumite riscuri, urmările nefaste ale unei alegeri nepotrivite putând avea efecte negative asupra întregii organizații.
De aceea, purtătorul de cuvânt trebuie să aibă o bună pregătire profesională (cunoștințe profunde în jurnalism, abilități deosebite în arta comunicării, să știe să aplice tehnice de Relații Publice în toată multitudinea lor și cu un înalt profesionalism), întrucât publicul de azi este foarte receptiv la afirmațiile și declarațiile din mass-media.
Numai printr-o solidă pregătire profesională și niște calități native de comunicator onest, bine intenționat și competențele solicitate de context, un purtător de cuvânt poate să asigure mesajelor organizației din care face parte niște efecte favorabile acesteia în presa de toate tipurile.
Dacă instrumentul esențial al activității unui purtător de cuvânt este comunicarea, a cărei natură este de cele mai multe ori bidirecțională, aceste „ustensile” trebuie să fie stăpânite în cunoștință de cauză și folosite cu mare îndemânare. Purtătorul de cuvânt recepționează diverse informații, o acțiune destul de importantă fiind filtrarea și diseminarea lor chibzuită.
În orice știre care urmează să fie cunoscută unui public mai larg, trebuie identificat mesajul-cheie, înainte ca ea să devină substanța unei comunicări corecte, complete și directe, eliminând orice fel de confuzii și facilitând circumscrierea acesteia într-un flux de informații care să aducă beneficii de imagine organizației. Dacă o fi adevărat că funcția respectivă este deschisă oricărui aspirant la succesul scontat în acest domeniu, nu mai puțin adevărat este faptul că fișa de post a purtătorului de cuvânt solicită un asamblu întreg de calități și abilități personale și profesionale, ceea ce face să o definească drept o meserie foarte complexă [7, p. 81 ].
Un bun purtător de cuvânt, cu o anumită vizibilitate în spațiul public, trebuie să cunoască și să facă uz de cel puțin două strategii de discurs care, într-un fel, sunt complementare: să stăpânească într-o măsură apreciabilă „codurile” propriei organizații care să-i faciliteze schimbul de informații relevante cu ceilalți membri și, mai apoi, să cunoască în profunzime modul de funcționare al presei (de toate tipurile, bineînțeles!) și modalitățile de asamblare a mesajelor în domeniul respectiv, pentru ca discursul său „să treacă” fără nici un fel de dificultăți de inerentele bariere specifice actelor de comunicare din mass-media.
Pentru a-și îndeplini la modul merituos atribuțiile, un purtător de cuvînt ar trebui să dispună de o serie întreagă de calități:
în primul rând, să fie un bun comunicator;
în al doilea rînd, să aibă o anume credibilitate în raporturile sale cu jurnaliștii – lucru foarte important;
în al treilea rând, trebuie să fie inteligent și cu prezență de spirit, o ființă amabilă și spontană, transparentă și sinceră (ce-i drept, calitatea din urrmă urmează să fie circumsrisă, totuși, intereselor organizației pe care o reprezintă și pe care este dator să o apere cu „armele” onestității);
și, nu în ultimul rând, cum scriam ceva mai susm să aibă o voce ,,radiofonică” și calități ,,telegenice” [8, p. 204].
În continuare vom nominaliza o serie de abilități necesare unui purtător de cuvînt, care nu sunt mai puțin importante decât cele deja menționate.
Transparență. Există o lege care trebuie respectată întru totul: orice informație solicitată de reprezentanții presei trebuie furnizată acestora, cu excepția unor date care nu aparțin segmentul public sau sunt taxate ca secrete. Formula transparenței implică oferirea de știri sau informații din propria inițiativă, în cazul când acestea sunt imperios necesare comunității sau pentru bunul renume al organizației.
Vom prezenta un exemplu edificator: să presupunem că sunt necesare anumite investiții în clădirea administrativă a organizației. În acest caz, interesul presei privind problema în cauză este justificat, cât timp fondurile utilizate în acest scop sunt din bugetul de stat.
Astfel, întru eliminarea a tot felul de suspiciuni că se cheltiuște banul public fără un rost de primă necesitate, se impune organizarea unei conferințe de presă, în cadrul căreia să fie aduse la cunoștința reprezentanților presei scrise și audiovizuale fondurile reale ce vor fi utilizate pentru lucrările de renovare, termenele preconizate și cauzele care au condus la renovarea clădirii.
Se recomandă chiar două conferințe de presă – la începutul și sfârșitul lucrărilor clădirii, pentru a informa opinia publică cu privire la investițiile înfăptuite. În acest fel se asigură transparența privind utilizarea fondurilor, dar adică modul de gestionare a banilor publici. În acest caz, transparența conferă credibilitate atât purtătorului de cuvânt, cât și instituției pe care dânsul o reprezintă, prin seriozitatea cu care au abordat o situație controversată.
Disponibilitate. Se știe că reprezentanții mass-media nu au ore de program bine stabilite, ei sunt mereu „în priză”. Și purtătorul de cuvânt trebuie să aibă telefonul întotdeauna deschis, fiind disponibil în a furniza informațiile necesare.
O știre în care s-au strecurat anumite neadevăruri, fiind difuzată fără ca purtătorul de cuvânt să poată fi contactat sau fără ca aceasta să exprime opinia instituției, va avea un efect negativ asupra opiniei publice, iar toate precizările ulterioare făcute prin intermediul unui comunicat de presă, nu va avea efectul scontat (nu va elimina informația care deja există în memoria publicului).
Adaptabilitate. Un purtător de cuvânt eficient este cel care ține cont de modul de lucru în presă. Nu există reguli imuabile, care să fie fixate într-un program de genul între orele 9.00-18.00, cât timp activitatea jurnaliștilor este guvernată de viteza de a schimba registrele și de a fi mereu receptivi la noile informații.
Reieșind din considerentele respective, purtătorul de cuvânt trebuie să se adapteze la cerințele presei. Apariția unei știri în presa audiovizuală presupune adeseori intervievarea purtătorului de cuvânt. De aceea, dânsul trebuie să fie întotdeauna „în formă” și deschis mereu la noi și noi provocări.
Inițiativă. În virtutea faptului că purtătorul de cuvânt cunoaște elementele de interes ale presei, dânsul adeseori poate să determine sursele unei informări anticipate despre un eveniment sau altul. Acest lucru presupune inițiativă în a identifica unele subiecte de presă din interiorul organizației, capabile să genereze un anume interes în rândul eventualilor receptori ai produsului mediatic.
Dincolo de sarcinile obișnuite despre care am adus vorba mai sus, un bun purtător de cuvînt trebuie să aibă următoarele caracteristici:
să cunoască toate aspectele legate de activitatea organizației pe care o reprezintă în spațiul public, inclusiv în mass-media;
sa cunoască strategiile organizației, astfel încât să poată oferi răspunsuri pertinente, în consens cu obiectivele generale ale instituției;
să exprime clar și convingător (din punctul de vedere al jurnalistului și al publicului) ideile ce țin de o problemă sau alta;
să aibă girul liderului instituției în tot ce face, fiind la curent cu toate chestiunile curente și de perspectivă ale organizației.
În plus, unele lucrări americane în domeniul Public Relations prezintă pe larg tehnicile de care are nevoie un purtător de cuvînt la întâlnirile sale cu jurnaliștii:
– să anticipeze ceea ce jurnaliștii, realmente, vor să afle și să fie bine documentat pentru a nu cădea în capcana unor întrebări mai incomode;
– să fie la curent cu prioritățile jurnaliștilor prezenți la conferința de presă, să cunoască preocupările lor tematice, genul de articole în excelează, atitudinea lor față de organizație;
– să cunoască în profunzime genurile și formatele moderne pentru a putea face față solicitărilor jurnaliștilor;
– să pună în prim-plan interesul public, dar nu exclusiv interesele organizației pe care o reprezintă;
– sa nu bată niciodată în defensivă: orice întrebare, oricât de dificilă, se constituie într-un prilej de a vorbi despre organizație și nu de a infirma sau confirma o supoziție a jurnalistului; în plus, purtătorul de cuvânt trebuie să manifeste o încredere deplină în instituția pe care o reprezintă, să aibă un discurs temperat, încercând să „umanizeze” răspunsurile într-o cheie personală;
– să fie flexibil, trecând cu ușurință de la aspectele negative ale organizației la cele pozitive, relevând eforturile întreprinse în ameliorarea situațiilor mai dificile;
– sa ofere răspunsuri directe, neagresive, evitând orice pripeală (într-un cunoscut adagiu se spune: „Gândește rapid, dar răspunde încet…”);
– să nu facă niciodată uz de formula No comment, ci să explice cu onestitate de ce nu poate răspunde la o anumită întrebare (este, în fond, o recomandare în toate manualele de teoria și practica discursului de Public Relations);
– să nu intre în ceartă cu jurnaliștii, să știe a-și păstra calmul chiar și în cazul când întrebările lor sunt mai agresive ca de obicei. Să nu uite că purtătorul de cuvânt este o persoană publică și tot ce spune și face este în vizorul presei și al publicului. Bineînțeles, el nu este o vedetă, ci reprezintă, întâi și întâi de toate organizația, chiar fiind identificat cu imaginea acesteia. De aceea, oriunde s-ar afla (la o conferință de presă sau în unele locuri publice), purtătorul de cuvânt trebuie să fie conștient că orice declarație de-a sa poate fi interpretată drept un punct de vedere oficial al organizației. Un celebru purtător de cuvânt prezidențial avea obiceiul să spună: „Când lucrezi cu reprezentanții presei, orice greșeală pe care o comiți are toate șansele să devină publică”.
Pe lângă responsabilitățile și abilitățile prezentate mai sus, există o serie întreagă de factori care contribuie la consolidarea imaginii purtătorului de cuvânt și care se referă la ținuta acestuia, mimica, modul de a vorbi ș.a. În general, se recomandă ca purtătorul de cuvânt să aibă o ținută sobră, dar nu austeră. Încă o observație: cu toate că, în aparență, multe chestiuni abordate în această secțiune au o anume rigiditate, aceste recomandări sunt destul de utile din perspectiva faptului că imaginea unui purtător de cuvânt și imaginea instituției au multe semne identice.
Încă ceva: o impresie din primele secunde de contact cu purtătorul de cuvânt trebuie să transmită încredere, seriozitate și profesionalism. Este foarte important ca purtătorul de cuvânt să-și gestioneze corect și în cunoștință de cauză gesturile, mimica feței, tonul vocii – toate componentele comunicării nonverbale.
Purtătorul de cuvânt reprezintă un actor important în buna funcționare a unei organizații. Ca sursă de informare a jurnaliștilor, dânsul, totodată, este imaginea concretă a organizației.
De aceea, alegerea și pregătirea unui purtător de cuvânt constituie un obiectiv prioritar, căreia conducerea organizației trebuie să îi acorde o atenție sporită.
Comunicatorii din instituțiile publice autohtone
În Republica Moldova instituția purtătorului de cuvânt a apărut cam în urmă cu două decenii și generează încă multe nebuloase. Criteriile după care sunt numiți purtătorii sau, mai degrabă, purtătoarele de cuvânt sunt diverse, iar urmările sunt ecourile care apar neîntârziat în presă ș.a.m.d. Neexistând o fișă a postului standard, pe deplin și unanim acceptată, rămâne loc pentru interpretări care duc la diseminarea unor modele diferite de purtători de cuvânt.
Lipsa de reglementare contribuie, nu de puține ori, la exacerbarea unor orgolii personale care, după cum am văzut din citatul extras dintr-un interviu cu Francois Rivasseau, nu au nimic de-a face cu profesia despre care discutăm.
Nimeni nu își mai poate imagina astăzi că activitatea curentă a oricărei instituții publice să nu se reflecte într-o informare constantă a publicului, bazată pe o strategie și pe principii de acțiuni unitare. Considerăm că anume nevoia de comunicare este una din premisele de apariție a acestor instituții în care s-a impus activitatea purtătorilor de cuvânt, pentru a aduce publicului transparența în informație prin intermediul mass-media.
Odată cu căderea regimului totalitar și obținerea independenței, Republica Moldova trece într-o etapă nouă de dezvoltare. Crește numărul instituțiilor comerciale. Piața locală este penetrată de companii transnaționale și organizații nonguvernamentale străine, ceea ce favorizează concurența. Transformările care au loc în societate în această perioadă contribuie la creșterea importanței omului și a opiniei acestuia în viața socială. Instituțiile sunt obligate să-și reorienteze strategiile de cucerire a pieței în dependență de preferințele consumatorului. Astfel, se crează un dialog benefic între instituție și publicul acesteia, ceea ce reprezintă primele pietre la temelia comunicării publice.
În cadrul oricărui stat puterea politică are nevoie să ofere publicului cât mai multe informații despre serviciile acesteia, accesul la aceste servicii, modalitatea de obținere a unui material specific. De asemenea, comunicatorii guvernamentali ar trebui să ofere o diseminare eficientă a mesajelor prin intermediul purtătorilor de cuvânt. Cercecătorul britanic William Gilbert scrie că „dacă ești în administrația publică centrală, ești în domeniul relațiilor publice… Elementul de relații publice se regăsește oriunde, cu atât mai mult în activitatea de guvernare” [8, p. 04].
În cazul Republicii Moldova, care încă nu a devenit un stat democratic în adevăratul înțeles al cuvântului, considerăm importante Serviciile guvernamentale de Relații Publice. Politica de bază a acestora trebuie să fie îndreptată spre societate, spre instituțiile societății civile, precum și spre cetățean, dar, din păcate, aceasta este mai mult o tendință decât o funcție actuală a relațiilor publice.
Pentru elucidarea specificului relațiilor publice din spațiul autohton și a purtătorului de cuvînt, au fost luate ca reper instituțiile administrației centrale: Parlamentul, Președenția, Guvernul și unele ministere.
Structura de relații publice a Parlamentului Republicii Moldova este Direcția generală de comunicare și relații publice. Însăși din denumirea serviciului PR al Parlamentului se subînțelege că această structură are funcția de a menține relația cu presa, de a promova imaginea instituției prin diferite tehnici și strategii de relații publice. Doar prima dintre cele două funcții este realizată, și anume diseminarea informațiilor către mass-media prin:
– comunicate de presă;
– conferințe de presă;
– evenimente speciale (vizite ale președintelui parlamentului (ale speaker-ului), declarații de presă sau speech-uri);
– ședințe plenare ale Parlamentului (adoptarea anumitor legi);
Din multitudinea de instrumente de relații publice care ar putea fi utilizate în menținerea dialogului cu publicul, legislativul Republicii Moldova nu se folosește de nici unul. Din inerție se realizează relația cu presa, publicul rămânând foarte departe de această instituție.
Rămânem la ideea că Direcția generală de comunicare și relații publice nu realizează, nici pe departe, activități eficiente de relații publice, cu atât mai mult ceea ce se referă la activitatea unui purtător de cuvînt. Acest lucru se întâmplă, credem noi, din motivul că Parlamentul Republicii Moldova consideră că nu are nevoie de promovare. Imaginea legislativului suferă de lipsa unei imagini pozitive, de aceea este nevoie atât de promovarea instituției, cât și a valorilor democratice, ceea ce va conduce în perspectivă la schimbarea atitudinii și comportamentului cetățenilor față de orice administrație publică centrală.
Despre ineficiența Direcției generale de comunicare și relații publice a Parlamentului în comunicarea cu publicul extern s-au pronunțat și experții internaționali. Astfel, în cadrul proiectului Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare „Consolidarea capacității instituționale a Parlamentului Republicii Moldova” a fost elaborată „Strategia de comunicare a Parlamentului”, în cadrul căreia experții internaționali recomandă crearea unui „instituții” a purtătorului de cuvânt. Recomandările respective ne insuflă ideea că organul legislativ al unui stat aflat în tranziție, dar care aspiră la integrarea în comunitatea europeană, are nevoie de o structură de relații publice mult mai prezentă în spațiul public, care ar orienta instituția dată în atingerea consensului societal.
În timpul guvernării comuniste, Organul de relații publice și comunicare al Președinției Republicii Moldova era compus din două subdiviziuni: Direcția Drept și Relații Publice și Serviciul de presă. Șefa serviciului de presă, Natalia Vișanu, îndeplinea și funcția de purtător de cuvânt al Președintelui.
Astfel, în organigrama Președinției existau două structuri care aveau tangențe cu domeniul relațiilor publice. Însă, de regulă, Serviciul de presă ar trebui să fie responsabil de relațiile cu presa, iar Direcția drept și Relații Publice – de activitatea de relații publice. Ideea de a comasa departamentul de drept cu cel de relații publice a fost una nefericită, fiindcă în acest fel a fost diminuată la minim importanța activităților de relații publice.
Actualmente, în timpul președinției domnului Nicolae Timofti, lucrurile au fost întrucâtva limpezite. Domnul Vlad Țurcanu este consilier pentru comunicare publică și, totodată, purtător de cuvânt al Președintelui. Iar în fruntea Serviciului de presă se află Aurelian Cornescu, consilier principal.
Credem că această departajare a funcțiilor respective a întărit poziția purtătorului de cuvânt al Președintelui și are ca efect faptul că deciziile domnului Nicolae Timofti sunt mai bine cunoscute în spațiul nostru public.
De fapt, cum am văzut din cele relatate, atât Președinția, cât și Parlamentul nu au o structură de relații publice. Au servicii de presă, dar aceasta nu este îndeajuns pentru o mai bună funcționare și relaționare cu cetățenii a unor instituții din administrațiile publice centrale.
Guvernul Republicii Moldova relaționează cu presa și societatea prin intermediul Serviciului de Presă. Acesta mai dispune de un Birou de comunicare și relații cu presa (șefă Elena Nodoveanu). Este bine că jurnalista Liliana Vițu, purtător de cuvânt al Prim-ministrului este, totodată, consilier principal de stat.
Și totuși, experții constată o anume ineficiență a Serviciului de presă al executivului, apreciere care se regăsește și în Strategia de Informare și Comunicare pentru Integrarea Europeană a Republicii Moldova. Mijloacele de informare se plâng de faptul că nu sunt satisfăcute de calitatea, disponibilitatea și promptitudinea informației furnizate de instituțiile de stat. Informația nu este disponibilă la timp pe pagina web a Guvernului și foarte des este incompletă. Pare a fi vorba de lipsă de profesionalism în cadrul Serviciului de presă.
De asemenea, doamna Victoria Bucătaru, expert la Institutul pentru Dezvoltare și Inițiative Sociale „Viitorul” este de părerea că expresiile „integrare europeană” și „poveste de succes” s-au transformat în niște clișee, nepercepute și înțelese pe deplin de cetățenii de rând.
Acest semnal de alarmă se regăsește în lucrarea Lipsa unei strategii de comunicare eficiente privind vectorul european: moft sau necesitate? [74].
Autoarea vine cu argumente solide în sprijinul unei campanii informaționale care să explice și să deschidă toate parantezele în ceea ce privește vectorul european al Republicii Moldova.
În acest sens, ar fi binevenite:
perfecționarea nivelului profesional al purtătorilor de cuvânt din ministere;
întâlniri regulate ale purtătorilor de cuvânt cu jurnaliștii;
elaborarea de strategii de relații publice care să explice pașii concreți întreprinși de ministere în implementarea reformelor etc.;
schimb de experiență cu colegii de peste hotare, identificarea unui model performant al Serviciului de presă al Guvernului;
invitarea de experți internaționali pentru analiza Serviciilor de presă din Republica Moldova;
În același timp, suntem convinși de necesitatea creării unui departament de relații publice în cadrul Guvernului, care ar dinamiza relația acestei instituții cu societatea, implicînd-o în dialog.
Departamentul respectiv ar putea să includă serviciul de presă propriu-zis, care ar informa cetățenii despre activitatea executivului, iar subdiviziunea de relații publice ar interacționa direct cu reprezentanții acesteia, implicându-i în luarea deciziilor și crearea politicilor publice.
Structurile de relații publice din cadrul ministerelor au același statut și funcții ca și în celelalte organe ale administrației publice centrale.
De exemplu, Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova dispune de un centru de presă care, conform opiniei colaboratorilor, este „nucleul de creare și promovare a imaginii” instituției date.
De fapt, nu putem fi de acord cu această părere din motivul că un serviciu de presă din cadrul unei instituții guvernamentale nu are în atribuțiile sale promovarea imaginii prin strategii de PR, cum ar fi și normal, ci transmiterea informațiilor către presă, dar aceasta nu este de ajuns în procesul de promovare.
În cadrul Ministerului Afacerilor Externe și Integrării Europene al Republicii Moldova serviciul de presă a fost încorporat în Direcția mass-media și relații cu publicul, atribuțiile acestei structuri limitându-se la menținerea relației cu mass-media și audierea cetățenilor.
Se observă faptul că chiar dacă structura formal numită de Relații Publice din cadrul vreunui minister este mai complexă, aceasta oricum nu presupune implementarea anumitor activități de relații publice, decât diseminarea informațiilor în mass-media.
Unele ministere, înafară de servicii de presă mai au și câte un departament care de jure îndeplinesc atribuții de relații publice. Astfel, Ministerul Educației are Direcția Juridică, Secretariat și Relații cu Publicul, în cadrul căruia nu se realizează nici o activitate de comunicare.
Ca și în alte cazuri au fost comasate trei subdiviziuni diferite: cea juridică, de relații cu publicul și cea de secretariat, astfel diluându-se importanța relațiilor publice. Direcția respectivă îndeplinește atribuții juridice și de secretariat, mai puțin relații cu publicul, nemaivorbind de relațiile publice.
În urma acestor analize, putem veni cu unele concluzii intermediare:
În cadrul instituțiilor guvernamentale relațiile publice sunt percepute doar ca o activitate de relaționare cu presa;
Toate instituțiile guvernamentale din Republica Moldova au servicii de presă care asigură comunicarea unidirecțională a instituției cu mass-media. Acestea nu sunt eficiente, deoarece realizează doar diseminarea informațiilor nu și a diferitor activități de promovare și comunicare cu cetățenii;
Înafară de serviciile de presă, instituțiile guvernamentale din Republica Moldova nu au departamente de comunicare sau relații publice. În cadrul acestor instituții nu se realizează activități de comunicare, nu se crează strategii de relații publice, campanii de comunicare cu cetățenii, precum și cu angajații. În organigrama instituțiilor respective, formal locul relațiilor publice este în cadrul secțiilor de marketing, drept, secretariat sau în genere este lipsă;
În cadrul diferitor instituții, structura de comunicare (nu o putem numi de relații publice) este denumită diferit. Acest fapt se explică prin inexistența unei reglementări juridice în acest sens;
În cadrul serviciilor de presă activează între 1 și 5 (în mediu) persoane, care au vârste, sex și studii diferite. Nu există o omogenitate în ceea ce privește profilul secretarului de presă;
Serviciile de presă nu asigură transparența activității instituției pe care o reprezintă. Motive sunt mai multe: condițiile nu prea favorabile de lucru, numărul mic al angajaților care nu reușesc să disemineze fluxul comunicațional instituțional, atitudinea neglijentă a miniștrilor (și a altor persoane de decizie) față de activitatea de relații publice.
Pe lângă neajunsurile pe care le au organizațiile guvernamentale referitor la activitatea de relații publice. totuși, îmbucurător este faptul că s-a întocmit prima reglementare juridică în domeniul comunicării – Regulamentul de Activitate a Serviciilor de Presă Unic.
Acest regulament numește serviciul de presă o subdiviziune a Ministerului sau Departamentului, format în baza legislației Republicii Moldova, în conformitate cu Structura aprobată de Guvern.
Serviciul de presă nu este persoană juridică și activează în numele Ministerului, Departamentului, prin delegare de împuterniciri și sub responsabilitatea Ministerului sau departamentului.
Activitățile Serviciului de presă se bazează pe principiile stipulate în Constituția Republicii Moldova, hotărârile și dispozițiile Guvernului, legea privind accesul la informație, alte acte normative din domeniu.
Acest regulament presupune crearea unui serviciu de presă în fiecare dintre instituțiile guvernamentale ale Republicii Moldova, însă nu oferă libertate și independență structurii date, ea activând în numele ministerului sau a departamentului, prin delegare de împuterniciri, ceea ce o face ineficientă.
Așadar, încă rămâne incertă această funcție, fiind nerecunoscută ca domeniu distinct de activitate profesională, instituțiile de stat nu comunică cu publicul, sunt închise, iar în cele mai dese cazuri informația ajunge la public cenzurată.
Din acest motiv ne vine extrem de greu să putem face o analiză comparativă a unor purtători de cuvânt de la noi, deoarece aceștia nu-și îndeplinesc această funcție sau, mai bine zis, nu recunosc statutul ei profesional ca meserie.
Am ales să analizăm instituțiile la general, dat fiind faptul că domeniul e încă problematic și la capitolul acesta mai intâlnim mari dificultăți în ceea ce privește funcția unui purtător de cuvânt, dar mai ales a domeniului de RP de la noi.
Situația este confuză și datorită faptului că încă nu este clar înțeles specificul relațiilor publice, activitatea purtătorului de cuvânt este restrânsă.
De foarte multe ori relațiile publice sunt cofundate cu ,,relații cu publicul” sau cu termenul de ,,manipulare”.
Considerăm că pentru a oferi condiții propice relațiilor publice în a se profesionaliza, este nevoie de o restructurare generală administrativă a instituțiilor de stat, mai întâi, ceea ce va servi ca exemplu pentru alte tipuri de entități sociale.
Noi credem că este posibilă crearea unei viziuni clare referitoare la gradul de profesionalizare a relațiilor publice în dependență de atestarea departamentelor de PR, precum și locul și rolul lor în cadrul instituțiilor din arealul nostru.
Este foarte greu de stabilit ce este bine pentru instituție și cum aceasta se reflectă negativ asupra publicului și care este o alegere corectă atât pentru public, cât și pentru instituție.
Relațiile publice din arealul autohton nu sunt atât de dezvoltate pentru a utiliza anumite instrumente de măsurare a satisfacției publicului, a impactului activității de relații publice asupra comportamentului și schimbării atitudinilor publicului vizavi de organizația cu care intră în contact.
Din acest motiv nu se face nici o delimitare strictă între funcția de consiliere și cea executivă a relațiilor publice.
Așadar, este dificil de vorbit despre funcția purtătorului de cuvânt, întrucât acest domeniu este încă incert în Republica Moldova. Dacă până și în cea mai înaltă instituție de la noi, parlamentul, nu este clar definită misiunea purtătorului de cuvânt, nu mai vorbim despre acele organizații locale, în care domeniul de relații publice nu este cunoscut în general.
Consider că situația creată se datorează mai multor factori: instituțiile sunt niște medii închise în care lipsește comunicarea, teama de a nu rămâne în afara ,,sticlei” sau nerecunoașterea domeniului de relații publice.
Ambasadele statelor străine în Republica Moldova au o atitudine specifică față de rolul relațiilor publice. Acestea își promovează imaginea prin programele internaționale pe care le propun. În același timp, majoritatea ambasadelor au centre de presă, prin intermediul cărora interacționează cu mass-media și informeză publicul despre activitatea curentă.
Secția pentru Cultură și presă a Ambasadei Statelor Unite ale Americii în Moldova, de exemplu, conține câteva subdiviziuni: Centrul de Resurse pentru Absolvenții Programelor de Schimb; Granturi Mici pentru Susținerea Inițiativelor Democratice; Centrul de Informații Universitare; Programe de studiere a limbii engleze; Centrul de Resurse Informaționale.
Aceste subdiviziuni îi asigură transparența și vizibilitatea ambasadei în societatea autohtonă. Odată ce prin programele pe care le implementează oficiile statelor străine își asigură vizibilitate, nu se simte necesitatea creării unor departamente de relații publice aparte în cadrul acestora.
Un segment aparte îl reprezintă companiile comerciale transnaționale: Orange, Moldcell, Union Fenosa, Metro Cash&Carry etc., care au importat activitatea de relații publice în Republica Moldova și putem spune că sunt exemplare la capitolul structurilor de PR.
Compania Orange dispune de un departament de Marketing și unul de Brand Communication, care colaborează în elaborarea diferitor strategii instituționale. Departamentul de Brand Communication realizează activități de relații publice de la scrierea și difuzarea unui comunicat de presă până la realizarea campaniilor de comunicare a brandului, de repoziționare pe piață.
Departamentul de Marketing realizează studii de piață ale preferințelor consumatorilor, ceea ce facilitează crearea conceptelor de campanii sau strategii.
În mod obligatoriu, aceste departamente sunt asistate de specialiștii Grupului Orange european. De comunicarea internă, care este destul de evoluată, este responsabilă o persoană aparte.
În cadrul Moldcell-ului, de imaginea instituțională este responsabil departamentul de Comunicații Corporative format din trei persoane, care la fel este asistat de experți străini în promovarea produselor sau serviciilor noi. Acest departament se află în subordinea directorului general al companiei.
Specialiștii din domeniul relațiilor publice sunt de părere că, în mare parte, condițiile de piață în Republica Moldova sunt dictate de aceste două companii de comunicații mobile. Ele se află într-o permanentă concurență, de fiecare dată se prezintă cu campanii originale de comunicare și promovare, ceea ce le asigură locul de top pe care îl au și crează o competiție de concurență.
Organizațiile internaționale cu reprezentanțe în Republica Moldova au o structură destul de complexă la nivel internațional (head-office-uri), inclusiv departamente de relații publice în care activează de la 10 persoane în sus. Organigrama filialelor nu include compartimentul de PR aparte, dar în cadrul proiectelor acestor instituții sunt angajați coordonatori în comunicare.
Instituțiile internaționale operează mai mult cu termenul de coordonator comunicare decât specialist relații publice și atribuțiile acestuia sunt asigurarea vizibilității proiectului în cadrul căruia a fost angajat. Organizațiile nonguvernamentale naționale percep noțiunea și necesitatea activității de relații publice, dar din lipsă de buget, în foarte puține cazuri își permit acest lux.
În cadrul Centrului pentru Jurnalism Independent există o persoană responsabilă și de activitatea de relații publice. Aceasta monitorizează activitățile proiectelor pe care le implimentează Centrul, este implicată în scrierea proiectelor, organizarea diferitor evenimente, concursuri, premiere etc., monitorizarea presei referitor la perceperea acestui Centru în mass-media. Iar de pagina web a instituției este responsabilă o persoană aparte.
Analizînd instutuțiile din spațiul public autohton, am ajuns la concluzia că relațiile publice încă nu reprezintă o necesitate strictă pentru companiile locale din motiv că nu sunt percepute corect sau nu sunt tratate la modul cel mai serios.
Respectiv, foarte puține instituții se decid să investească în această activitate. Cei care au conștientizat rolul enorm al relațiilor publice sunt companiile comerciale transnaționale.
Astfel, în arealul autohton primele indicii ale profesionalizării PR-ului se atestă în sectorul comercial. Aceasta însă nu se răsfrânge și asupra celorlalte arii de activitate, după cum s-a evidențiat în cadrul acestui compartiment, ceea ce denotă evoluția lentă a domeniului de referință.
Capitolul III. Practici discursive în spațiul public din Republica Moldova
Interesul național derivă din identitatea națională.
Trebuie să știm cine suntem înainte de a ne ști interesele.
Samuel Huntington
3.1. Discursul politic privind integrarea europeană
Nu mai este un secret pentru nimeni că vectorul european al Republicii Moldova este contestat de multe forțe politice – atât din interiorul țării noastre, cât și din exterior, mai ales de vechiul și tradiționalul nostru „partener strategic” – Federația Rusă, care se opune vehement acestui curs și încearcă prin toate mijloacele să zădărnicească integrarea europeană a fostei republici sovietice.
Și totuși, numărul cetățenilor care sprijină destinul european al țării noastre prevalează. S-a văzut acest lucru și la ampla manifestație de susținere a vectorului european cu genericul „Pentru Moldova! Pro Europa” din 3 noiembrie 2013 în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, la care au participat circa 100 de mii de cetățeni din localitățile țării (sate și orașe).
Acțiunea respectivă a început cu intonarea imnului Republicii Moldova în interpretarea neasemuită a sopranei Valentina Naforniță de la celebra Operă de Stat din Viena. Toate discursurile care au răsunat în acea memorabilă zi au fost în unison în favoarea integrării europene.
Reproducem un crâmpei din emoționantul discurs al Președintelui Republicii Moldova, Nicolae Timofti:
„Stimați concetățeni,
Am venit la această manifestare ca un simplu cetățean. Când e vorba de destinul țării și al oamenilor, nu funcțiile sunt importante, ci pornirea lăuntrică de a pune umărul la realizarea unei cauze nobile. Am venit să fim împreună și să susținem o idee națională – cauza europeană a Republicii Moldova.
De-a lungul ultimilor 25 de ani, ne-am adunat aici, în Piața Marii Adunări Naționale în momentele de răscruce. Aici ne-am exprimat voința de a fi liberi și de a ne construi singuri viitorul. Aici am decis ca limba noastră să fie scrisă și citită și de noi în grafia latină.
Astăzi, ne-am reunit din nou pentru a întări legământul pe care l-am dat în primii ani ai mișcării de eliberare națională, că Republica Moldova este o țară cu destin european” [50].
Oameni de stat și lideri ai Coaliței proeuropene de la guvernare (Vlad Filat, președintele PLDM, Marian Lupu, președintele PDM, Ion Hadărcă, președintele PLR), directori ai unor asociații de stat și întreprinderi private, pedagogi și studenți, conducători ai uniunilor de creație (iar în momentul dat nu putem trece cu vederea discursul extraordinar, foarte bine structurat și argumentat, rostit într-un limbaj plastic al lui Arcadie Suceveanu, președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova) – toți într-un glas au pledat pentru alegerea făcută.
Însă în perioada respectivă s-au activizat foarte mult și forțele ostile vectorului European al Republicii Moldova, care pledează deschis pentru o fantomatică Uniune Vamală Euroasiatică. Le vom trece în revistă, mai întâi, pe cele externe, care „vin de la răsărit”.
În fond, aceste ostilități au demarat mai demult, când Republica Moldova a fost supusă la numeroase „embargouri” (vin, produse alimentare, migrația forței de muncă și așa mai departe).
De multe ori, însă, aceste acțiuni, puțin zis „neprietenoase” ale Rusiei, sunt transmise prin intermediul rețelei de socializare Twitter de către vicepremierul Guvernului Federației Ruse Dmitri Rogozin („clovnul Kremlinului”, cum i-au zis jurnaliștii din presa internațională).
Un rol nefast în dezorientarea cetățenilor moldoveni le revine posturilor de televiziune rusești, care sunt retransmise pe teritoriul republicii noastre fără nici un fel de discernământ (RTR Moldova, NTV, Rossia 24 ș.a.).
Spațiul nostru informațional (presă scrisă, radiodifuziune și televiziune) continuă să fie dominat de instituțiile mediatice din Federația Rusă.
De fapt, dacă ar fi să privim lucrurile mai adânc, sistemul audiovizual din Republica Moldova traversează o acută criză de identitate – și nu de ieri sau de azi. Este vorba de identitatea națională a instituțiilor audiovizuale, de identitatea culturală a discursului vehiculat în mass-media și, nu în ultimul rând, de identitatea profesională a jurnaliștilor basarabeni.
Bineînțeles, era de așteptat ca experiențele traumatizante ale unei tranziții post-totalitare fără de sfârșit dintr-un spațiu ex-sovietic să dea naștere la tot felul de crize identitare, de natură națională, culturală, mediatică ș.a.m.d.
Ne-am desprins de un imperiu care a denaturat istoria și cultura națională, a subminat metodic tradițiile și obiceiurule strămoșești.
Însă aceste circumstanțe vitrege ale istoriei noastre culturale nu pot fi invocate drept scuze la nesfârșit. Pentru că riscăm să rămânem în continuare o țară a „diverselor anomalii“, una dintre care atestă o anumită inadecvare la complicatele realități geopolitice de azi.
Menționăm că locul și rolul televiziunii în spațiul public din Republica Moldova este unul covârșitor.
Conform Barometrului de Opinie Publică, lansat în luna noiembrie 2013 de către Institutul de Politici Publice din Chișinău, televiziunea este principala sursă de informare pentru 69,5% dintre subiecți la nivelul întregii țări, Internetul – 16,9%, radioul – 5,7%, ziarele – 0,9%.
Se poate, prin urmare, estima – cu toată certitudinea – că aproape trei sferturi din mass-media moldoveană înseamnă televiziune, acolo se fac și se desfac majoritatea „jocurilor politice”.
Cum s-a menționat deja, sistemul audiovizual din Republica Moldova este dominat de canalele rusești. O legislație destul de permisivă în domeniu, posibilitățile reduse de a crea producție originală și, mai ales, complicitatea dintre oligarhii media și Consiliul Cooordonator al Audiovizualului au condus la apariția unei serii întregi de televiziuni-mélange, care parazitează pe cele mai importante branduri televizuale rusești: Prime TV (Pervâi kanal v Moldove), TV7 (NTV), RTR Moldova (Rossia), Ren TV ș.a.m.d.
S-a încetățenit o practică foarte vicioasă: radiodifuzorii noștri retransmit emisiunile și filmele de calitate ale posturilor rusești nominalizate, pentru care se cheltuiesc sume importante în țara lor de proveniență, înlocuind publicitatea respectivelor televiziuni cu publicitate locală.
Cu toate că, din 2008 până în prezent, s-au lansat mai multe posturi de televiziune autohtone, audiența acestora continuă să fie mai mică decât cea a audiovizualului retransmis din Rusia.
La întrebarea „Care sunt posturile TV din care vă informați cel mai des?”, distribuția răspunsurilor a fost următoarea: Prime TV – 27,8% (25,2% în al doilea rând), pe când postul public Moldova 1 – 25,7 % (19,7%).
„Ofensiva informațională” a Federației Ruse se manifestă pe mai multe planuri. Majoritatea revistelor glossy sunt în limba rusă. Filmele din cinematografele noastre sunt dublate sau subtitrate în limba rusă.
Să mai amintim de un fenomen inedit: de la Moscova sunt expediate edițiile electronice ale ziarelor de limbă rusă, ele se tipăresc la Chișinău, iar ziariștii din partea locului mai adaugă câte un fascicol-două.
În consecință, cititorul nostru este „asaltat” în permanență de publicațiile rusești, cu o mulțime de suplimente: Komsomoliskaia pravda v Moldove (Adevărul komsomolist în Moldova), Argumentî i faktî v Moldove (Argumente și fapte în Modova), Trud v Moldove (Munca în Moldova) ș.a.m.d.
Astfel, s-a produs o adevărată „colonizare mediatică” a spațiului public din Republica Moldova, pentru că expunerea publicului nostru la mediile de expresie rusă în comparație cu cele de limbă română este una cu totul disproporționată (chiar mai puternică decât până la proclamarea independenței la 27 august 1991).
Cercetătorul Dan Dungaciu, directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române – unul dintre cei mai avizați cunoscători ai peisajului politic, social, cultural și comunicațional din Basarabia, menționează:
„Problema nu este limba rusă în sine, ci limba rusă purtătoare de valori, pentru că limba rusă este livrată prin canale mediatice care nu au în niciun caz neutralitate axiologică față de valorile euroatlantice sau procesele de extindere spre Est a instituțiilor Europei” [19, p. 242].
Să exemplificăm. Pe 8 decembrie 2013, canalul TV Rossia 24 a difuzat un reportaj de aproximativ 14 minute, în care se urmărește – aproape obsesiv – o singură idee: parcursul european al Republicii Moldova aduce doar dezavantaje.
Secvențele despre summit-ul de la Vilnius alternează cu imagini privind sărăcia lucie de la sate și cu unele momente de la Gara Chișinău sau Ambasada Rusă din Republica Moldova, unde cei intervievați spun că pleacă la muncă în Federația Rusă și așa mai departe.
În plus, momentul festiv al parafării Acordului de asociere cu Uniunea Europeană este prezentat pe fundalul cântecului Smugleanka (Bruneta) din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acest pretins contrapunct audiovizual este lipsit de semnificație simbolică și, finalmente, are un singur scop: să discrediteze vectorul european al Republicii Moldova.
Iar pe site-ul oficial al postului TV Rossia 24 se menționează că reporterul cu pricina și-a propus să răspundă la următoarele întrebări: „Ce înseamnă românizarea Moldovei?“, „Va adera Moldova la Uniunea Europeană sau va intra în componența României?“, „Este adevărat că moldovenii de azi se uită spre București, iar elevii din clasele inferioare nu mai învață limba rusă?
Înainte de a prezenta următorul exemplu, vom apela din nou la Barometrul de Opinie Publică despre care am vorbit deja.
Iată distribuția răspunsurilor la întrebarea „Care canale TV considerați că transmit știri politice în modul cel mai obiectiv (veridic)?”: Prime TV – 51,7%, postul public Moldova 1 – 47,0 % și – să reținem – canalul TV7 alias NTV – 22,7 % (procentul ar fi fost mult mai mare, dar sondajul arată că 32,3 % dintre subiecți nu recepționează acest post, pentru că el nu are acoperire națională).
Precizăm că TV7 este construit pe osatura postului rusesc NTV, canalul moscovit fiind finanțat de concernul Gazprom și este considerat chiar de intelighenția rusă „marioneta Kremlinului”.
La 22 decembrie 2013, postul NTV, prin intermediul TV7 a difuzat la o oră de maximă audiență filmul documentar Pridnestrovie: russkii forpost (Transnistria: linia de apărare rusească). Privind acest film, ai sentimentul că asiști la o adevărată resurecție a „stilisticii sovietice“.
Naratorul vorbește despre „o țară independentă”, „uimitoare”, care nu trăiește rău deloc, care are propria poliție și armată. Regiunea din Est a Moldovei este asemuită cu un fel de rezervație, unde s-a creat o „comunitate transnistreană” care venerează trecutul sovietic și se identifică cu tot ce a fost bun în Uniunea Sovietică.
În acest film documentar este prezent și controversatul vicepremier rus, Dmitri Rogozin, care operează cu interpretări manipulatorii privind evenimentele conflictului armat de la Nistru (din 1992).
Încă un exemplu destul de edificator. Canalul de televiziune Rossia 1 a difuzat la 22 decembrie 2013 un reportaj realizat în România, prin intermediul căruia le „sugerează” privitorilor nostri ce îi așteaptă odată cu aderarea Republicii Moldova la structurile europene.
Potrivit reporterului, integrarea României în UE n-a adus nici un fel de beneficii nici statului roman, nici Uniunii Europene care, actualmente, se confruntă cu grave probleme ale populației de etnie romă.
În acest scop, echipa de filmare a postului de televiziune Rossia 1 s-a deplasat în câteva localități rurale românești (se creeează impresia că aceste comune nu alese în mod întâmplător), vorbind despre faptul că în magazinele de-acolo nu se mai vinde sare produsă în țară, ci doar sare importată.
În plus, în reportajul cu pricina se afirmă că majoritatea fabricilor de zahăr au fost închise. Drumurile sunt într-o stare deplorabilă, iar renovarea acestora s-a produs doar pe hârtie. Concluzia finală a reporterului este că nu s-a schimbat nimic odată cu aderarea României la Uniunea Europeană.
Să revenim în țară și să examinăm discursul Prim-ministrului Iurie Leancă, în cadrul ședinței legislativului nostru din 11 decembrie 2013 privind parafarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană [58].
Cum bine se știe, după summit-ul de la Vilnius din 29 noiembrie 2013, opoziția comunistă a depus o moțiune de cenzură pentru demiterea Guvernului Leancă, șeful executivului fiind învinuit că a încălcat Constituția parafând Acordul de Asociere la Uniunea Europeană.
Menționăm, din capul locului, că acest discurs este unul dintre cele mai consistente în cariera politică a domnului Iurie Leancă – atât prin forța argumentelor, cât și prin modul de construcție al acestuia.
După felicitările de rigoare adresate de domnul Prim-ministru întregului nostru popor cu prilejul acestui eveniment istoric, el le mulțumește comuniștilor pentru inițiativa de a discuta pe marginea acestui subiect (un gest de natură diplomatică, am spune), precizând că și dânsul s-a gândit la posibilitatea organizării unei dezbateri asupra semnării Acordului de Asociere.
Remarcăm că aceste note de apreciere la adresa opoziției comuniste se constituie într-o mișcare foarte înțeleaptă, fiind menită să canalizeze discuția din legislativ într-un plan constructiv, dar nu pe făgașul încrâncenării sau reglării de conturi (acuzații reciproce) între putere și opoziție.
Un alt procedeu destul de fin consistă în invitația domnului Iurie Leancă adresată președintului PRCM, Vladimir Voronin, de a participa împreună la o emisiune în direct din cadrul televiziunii publice, în care să fie dezbătută perspectiva de viitor a Republicii Moldova.
Premierul adaugă imediat că, astfel, opozantul său ar avea o minunată oportunitate să explice poporului nostru în ce uniune vrea să se integreze Republica Moldova, cu alte cuvinte, care este alternativa la UE și care sunt argumentele, excluzându-le, din start, pe cele speculative sau manipulative.
În continuare premierul vorbește despre inconsecvența comuniștilor, care au promis aderarea Moldovei în Uniunea Rusia-Belarus, iar după finalul jalnic al episodului „Kozak” au trâmbițat că viitorul Moldovei este doar în Uniunea Europeană. După o habă de vreme, dânșii sau răzgândit și iarăși s-au „agățat” de o fantomatică Uniune Eurasiatică. Nimeni nu mai știe ce va urma în continuare…
La capătul acestei indeterminări geopolitice a comuniștilor, Iurie Leancă aplică lovitura de grație, spunând că avem certitudinea unui singur lucru: „adevăratul proiect al opoziției este să integreze Moldova în PCRM – un proiect al trecutului, nicidecum al viitorului”.
Mai apoi, Prim-ministrul Iurie Leancă vorbește despre avantajele parafării Acordului de Asociere și cel de Liber Schimb cu Uniunea Europeană, pe care Republica Moldova îl va semna la 27 iunie curent împreună cu Georgia și Ucraina, după aceea urmând să-l ratifice în legislativul de la Chișinău.
O altă învinuire a comuniștilor ține de faptul că textul parafat există doar în limba engleză.
Pentru a contracara aceste acuzații, premierul spune că negocierile s-au purtat într-o limbă de circulație internațională – limba engleză, iar ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene a demarat deja traducerea celor 984 de pagini în limbile română și rusă.
Pe de altă parte, Iurie Leancă invocă Memorandumul Kozak, care a fost negociat într-o secretomanie absolută, fiind parafat doar în limba rusă. În plus, dacă documentul în cauză ar fi fost semnat și intra în vigoare, Republica Moldova și-ar fi pierdut caracterul de stat suveran și unitar, ceea ce înseamnă că a fost grav încălcată Constituția țării noastre.
În cazul dat – unul cu totul extraordinar, deciziile luate trebuiau validate în cadrul unui referendum, dar nu solicitarea PCRM de a supune Acordul de Asociere acestei operațiuni.
În finalul acestui remacabil discurs, foarte bine ticluit și argumentat, premierul vine în fața asitenței din parlament cu un citat, din anul 2007, când partidul comuniștilor era la guvernare: „Să te îndepărtezi de alegerea europeană, înseamnă pentru totdeauna să rămâi în trecut”.
Premierul Iurie Leancă îi îndeamnă pe deputați să facă un exercițiu de memorie pentru a-și aminti cine a rostit aceste cuvinte.
Citatul respectiv aparține liderului PCRM Vladimir Voronin și a răsunat în cadrul unei conferințe a partidelor europene de stânga.
Urmează finalul-forte: „Cu sau fără PCRM, Vladimir Nicolaevici, вашими заветами руководствуемся. (…)
Cu sau fără PCRM, cu sau fără Vladimir Voronin, Moldova va merge înainte, spre Europa, nu înapoi, în izolare și autoritarism”.
În acest context, cuvintele intercalate în limba rusă chiar că își au locul și rostul, știindu-se bine că liderul comunist utilizează, deseori, ba codul lingvistic roman, ba cel rusesc.
3.2. Discursuri academice memorabile
Am selectat pentru acest compartiment al lucrării noastre de masterat două discursuri academice cu adevărat remacabile.
Primul dintre aceste discursuri aparține poetului academician Grigore Vieru, intitulat simplu dar atât de sugestiv – Limba română, oastea noastră națională [73] –, rostit cu prilejul acordării titlului Doctor Honoris Causa al Academiei de Științe din Moldova la 30 august 2007.
Al doilea discurs aparține scriitorului Nicolae Dabija, membru-corespondent al AȘM, membru de onoare al Academiei Române, titlul căruia Partea noastră de veșnicie – limba română [12], se asociază atât de pregnant cu cel al autorului cărții „Taina care mă apără”.
Vom face doar o mică precizare: discursul redactorului șef al prestigioasei publicații „Literatura și arta” a fost ținut în cadrul Adunării Festive a Academiei de Științe a Moldovei, prilejuită de Sărbătoarea Națională „Limba noastră cea Română” din 31 august 2012.
Marele nostru poet Grigore Vieru a venit în literatură, după cum a mărturisit-o în ocazii nenumărate, dintr-o adâncă singurătate și suferință pentru destinul neamului strămoșesc și nenorocirile care s-au abătut de-a lungul zbuciumatei noastre istorii asupra Limbii Române.
Cum scria unul dintre confrații săi, poetul Grigore Vieru avea „chipul și asemănarea” unui trimis al Bunului Dumnezeu, care s-a jertfit în mod conștient pentru limba strămoșească, considerând că graiul matern este un dar de neprețuit al Celui de Sus și nimeni nu are dreptul să atenteze la demnitatea acestuia – nici străinii și nici rătăciții neamului.
Patria inegalabilului nostru poet a fost, într-adevăr, Limba Română.
În timpurile de tristă pomină, când nu putea să rostească pe adevăratul său nume limba strămoșească, utiliza pentru titlurile poeziilor sale, precum o făcuse mai înainte preotul-poet Alexei Mateevici, sintagme simple: Limba noastră, Frumoasă-i limba noastră, În limba ta ș.a.m.d.
Iar în acea memorabila zi de 30 august 2007, când în prezența multor personalități marcante din domeniul științei și artei de la noi și din România, i-a fost conferit titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Științe a Moldovei, Grigore Vieru a rostit un discurs de mulțumire – un adevărat Testament: Limba română – oastea noastră națională.
Fire omenească a poetului a fost una profund religioasă. Astfel, multe din poeziile sale devin un fel de mărturii ale credinței sale creștine: Reaprindeți candela, Între Orfeu și Hristos, Treizeci de arginți, Rugăciunile noastre, Lumina vine din cer, Atâta iarbă, Doamne!, În ziua de Paști, Litanii pentru orgă ș.a.
De aceea, era firesc și într-o bună rânduială prescrisă parcă de la Dumnezeu ca poetul Grigore Vieru să folosească în prologul remarcabilului său discurs o parabolă biblică, metaforele sugestive ale căreia au tangențe directe cu tragismul Limbii Române din Republica Moldova.
Mai departe poetul-academician îi amintește pe câțiva dintre cei mai importanți ctitori ai limbii române, care prin truda lor neostoită i-au șlefuit cuvintele și au redat limbii naționale frumusețea dintâi.
Pornind de la vechii cronicari (Varlaam, Dosoftei, Ioan Neculce, Miron Costin, Dimitrie Cantemir), scriitorii clasici (Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, B.P. Hasdeu, Alecu Russo, George Coșbuc) și până la clasicii interbelici (Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, George Călinescu), poetul nostru nu-și uită contemporanii (Marin Preda, Eugen Barbu, Zaharia Stancu, Ștefan Bănulescu, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru).
În cazul acestora din urmă, Grigore Vieru menționează că s-a referit doar la clasicii plecați la strămoși. Este și acesta un indiciu grăitor că poetul nostru n-a fost un exclusivist, a avut întotdeauna un cuvânt bun de spus pentru toți cei care au trudit și mai trudesc la „creșterea limbii românești”, ca să utilizăm o sintagmă din îndemnul testamentar al lui Ienăchiță Văcărescu (Urmașilor mei Văcărești/ Las vouă moștenire/Creșterea limbii românești/ Și-a patriei cinstire).
Un adevărat demers științific, meticulos și bine articulat, întreprinde poetul în limpezirea falsului glotonim de limbă moldovenească, care a fost inventat de ciracii staliniști pentru a-l contrapune adevăratului nume al limbii noastre.
Și după moartea călăului Stalin, teroarea împotriva limbii române a căpătat noi turații, deși putem consemna și un anume „dezgheț hrușciovist”.
Chiar în pofida faptului că savanți-lingviști de marcă din spațiul ex-sovietic s-au pronunțat deschis în sensul respectiv. Iată, spre exemplu, ce scria marele lingvist rus Ruben Budagov încă din anul 1957: „Numai pentru faptul că I.V. Stalin amintește de limba moldovenească, a apărut problema limbii moldovenești de sine stătătoare, deși majoritatea lingviștilor consideraseră până acum că românii și moldovenii vorbesc aceeași limbă” [73].
Cum apreciază ironic Grigore Vieru, la această operă de deznaționalzare au „contribuit” și cățelușii noștri „teoreticieni”.
Într-un moment al discursului, poetul spune, oarecum mâhnit, că s-a săturat să mai discute pe marginea acestui subiect (al limbii moldovenești), care nu mai trezește nici un fel de dubii chiar și pentru elevii din școala primară.
O parte importantă din discursul poetului conține mărturii zguduitoare despre basarabenii care s-au încumetat „să spună lucrurilor pe nume” sau au încercat să scrie diferite texte, utilizând haina firească a limbii noastre – alfabetul latin.
Un singur caz, destul de edificator, dacă nu chiar dramatic. Regizorul studioului „Telefilm-Chișinău” Gheorghe Siminel a fost dat afară de la lucru pentru „vina” de a-și fi exprimat gândurile cu litere latine.
Lucrurile s-au petrecut în felul următor. În 1976, o delegație a studioului „Telefilm-Chișinău”, din care făcea parte Mihail Goler, Evgheni Evreinov, Victor Popa, Andrei Saranov și Gheorghe Siminel, a participat la un festival de filme de actualități de la Tbilisi. Într-una din zile, „solii” Moldovei au fost invitați în atelierul unei pictorițe nu prea agreate de regim.
La despărțire, Gheorghe Siminel – ființă hipersensibilă la artele frumoase – lasă în numele invitaților, precum e obiceiul, câteva impresii în albumul de familie al pictoriței. Scrise cu litere latine.
Până la urmă, regizorul Gheorghe Siminel a fost scos din slujbă.
Ani de zile a umblat „bietul prinț de Chișinău”, cum l-a supranumit prozatorul Serafim Saka, ca să-și dovedească nevinovăția, demonstrându-le „mai-marilor zilei” că este o absurditate ceea ce s-a făcut cu el, alfabetul românesc fiind litera pe care dânsul a învățat-o odată cu laptele mamei.
Calvarul limbii române din RSS Moldovenească a continuat, mai ales după evenimentele din 1968, când URSS a invadat Cehoslovacia. Cărțile românești au fost interzise (sau incluse în niște fonduri speciale), mai ales cele din domeniul ligvisticii. În redacțiile din presa scrisă și de la Radioteleviziunea Moldovenească – principalul instrument de îndoctrinare ideologică – se caută mereu „elemente antisovietice”, cei care citesc și scriu cu caractere latine.
Puteai fi numit „naționalist român” doar pentru faptul că utilizezi dicționare românești, inclusiv dicționarul rus-român, editat la Moscova, de altfel. Scriitorii Vasile Romanciuc și Nicolae Ciobanu (Dabija) au fost, pe timpuri, exmatriculați din universitate din cauza aceluiași pretins „naționalism”.
Un cuvânt aparte regăsim în acest Testament al poetului despre Mișcarea noastră de eliberare națională, începută cam prin anul 1988, când imperiul sovietic încă nu dădea semne vădite că se va prăbuși.
În perioada respectivă apar 3 studii cu adevărat istorice: Veșmântul ființei noastre (autor Valentin Mândâcanu), publicat în foarte îndrăzneața revistă Nistru, în fruntea căreia se afla poetul Dumitru Matcovschi, una din conștiințele naționale cele mai pătimașe; O limbă maternă – un alfabet (autor istoricul Ion Buga); Devaluări parțiale în istoria limbii (autori Constantin Tănase și Vasile Bahnaru).
Un moment remarcabil din istoria mișcării naționale poate fi considerată activitatea Frontul Popular. În plan educativ-formativ, apare manualul de istorie națională În căutarea identității, publicat de scriitorul Nicolae Dabija, un volum bine documentat, foarte util și accesibil pentru elevi.
Dacă ar fi să tragem o concluzie asupra discursului lui Grigore Vieru de la Academia de Științe din Moldova, am putea spune că în lupta pentru sănătatea limbii române din Basarabia poetul nu atribuie meritele cuiva în mod preponderant, ci vede în iureșul acestei bătălii un șir întreg de contribuții – atât din partea înaintașilor nostri, cât și a contemporanilor, mai ales a acelora dintre ei care nu și-au vândut mintea și sufletul „satanei”, ci au apropiat – prin multă trudă și sacrificiu – ora astrală a neamului nostru.
În cele ce urmează ne vom referi succint la discursul poetului Nicolae Dabija.
Axat, de asemenea, pe tematica și problematica limbii române, discursul lui Nicolae Dabija este împărțit în secvențe textuale, pe care – un ascultător mai puțin atent sau un cititor grăbit – le-ar putea considera distincte.
De fapt, aceste fragmente de mici dimensiuni sunt ca niște vase comunicante, legate între ele prin ideea filosofică din primul rând al textului (un aforism): „Numind lucrurile – le stăpânim”.
Involuntar, această formulă ne amintește de o cunoscută maximă a filosofului chinez Confucius. Se spune că, fiind întrebat – „Ce-ar face, în primul rând, dacă i s-ar oferi sarcina guvernării?”, dânsul a răspuns: „Aș numi corect lucrurile. Când denumirile sunt greșite, cuvintele nu se potrivesc. Când cuvintele nu se potrivesc, treburile în stat merg prost”.
Secvențele propuse de Nicolae Dabija sunt „caligrafiate” într-un stil aforistic, întâmplările povestite ne arată, cu lux de amănunte, că „e ceva putred în Danemarca noastră” (William Shakespeare, Hamlet) sociolingvistică, că de mai bine de două decenii se poartă discuții interminabile cu privire la limba ce-o vorbim – moldovenească sau română?
Există numeroase puncte de inteferență între cele două discursuri – al lui Grigore Vieru și al lui Nicolae Dabija –, dincolo de subiectul abordat.
Astfel, în fragmentul cu numărul X (zece), poetul-academician Nicolae Dabija arată că în spațiul nostru sociocultural dreptul de a vorbi o limbă corectă și frumoasă a fost plătit, de multe ori, cu viața.
Este invocat, în acest sens, destinul unor scriitori și lingviști din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească – Nichita Marcov, Pavel Chioru, Dumitru Milev, Toader Malai, Mihail Andriescu, Ecaterina Ralli-Arbore ș.a. – care, în anii 1937-1938, au fost condamnați la moarte, fiindcă „au îngunoioșat limba moldovenească cu cuvinte și expresii românești”.
Iată unii termeni „românești” folosiți de aceștia în locul celor „moldovenești”: oră în loc de ceas; ziar – gazetă; stradă – uliță; atenție – băgare de seamă; popor – norod; elev – școlar; timp – vreme; uzină – zavod; chibrituri – sârnișe; mitralieră – pulemiot; drapel – flag și așa mai departe.
Concuzia se revendică de la sine: limba nu este doar cel mai important mijloc de comunicare, ci „lăcașul ființei umane”, cum spunea Martin Heidegger, unul din cei mai impotanți filosofi germani ai secolului XX.
Concluzii
De-a lungul istoriei, oamenii au folosit discursul public ca modalitate vitală de comunicare. A vorbi în public, după cum indică și denumirea acestei activități, constituie un mod foarte oportun de a-ți face cunoscute ideile unui public – de a le împărtăși altor oameni și de a-i influența pe alții. În epoca modernă, mulți bărbați și femei de pe întregul glob și-au răspândit ideile și influența prin intermediul discursului public. Cu alte cuvinte, discursul public este o modalitate esențială de emancipare personală și de implicare civică.
Specialiștii în domeniu estimează că există multe asemănări între discursul public și conversațiile zilnice, dar sunt și vizibile diferențe:
În primul rând, discursul public impune limite stricte de timp și necesită o pregătire mai detaliată decât conversația obișnuită;
În al doilea rând, presupune un limbaj mai formal. Ascultătorii reacționează negativ la discursurile care abundă în argou, jargon și greșeli gramaticale;
În al treilea rând, discursul public impune o metodă diferită de adresare. Vorbitorii eficienți își adaptează vocea la publicul larg și se străduiesc să evite gesturile stereotipe și ticurile verbale.
În altă ordine de idei, discursul public devine mult mai complex pe măsură ce diversitatea culturală crește. Complexitatea se datorează diferențelor de limbaj de la o cultură la alta. Nimic nu separă mai mult o cultură de celelalte decât limbajul. Limbajul și cultura sunt atât de strâns asociate, încât comunicăm într-un anumit stil pentru că am crescut într-o anumită cultură și folosim un anumit limbaj.
Cât privește elaborarea discursului, modul lui de organizare este esențial în acest caz. Un discurs bine organizat va spori credibilitatea mesajului și va facilita înțelegerea acestuia de către public. Putem organiza ideile principale ale discursului în diverse moduri, în funcție de temă, scop și public.
Ordinea cronologică respectă un tipar temporal. Ordinea cauzală implică organizarea ideilor principale în conformitate cu relația cauză-efect. Ordinea problemă-soluție împarte cuprinsul discursului în două părți principale – prima indică o problemă, a doua oferă o soluție.
Câteva cuvinte privind introducerea și încheierea unui discurs. Primele impresii sunt foarte importante. La fel și ultimele impresii. De aceea, discursurile au nevoie de introduceri și de concluzii de mare impact.
Prezentarea discursului ține de domeniul comunicării verbale și nonverbale. Există patru metode fundamentale de prezentare a unui discurs: citirea de pe un manuscris, reproducerea unui text memorat, discursul improvizat și discursul liber.
Oricum, chiar dacă cineva se încumetă să vorbească liber, are totuși nevoie de câteva notițe sau un plan al prezentării.
În cadrul acestei teze de masterat, ne-am străduit să arătăm că discursul este un foarte bun instrument în domeniul Relațiilor Publice, raportându-ne, în acest sens, în mod special la activitatea purtătorului de cuvânt.
Am și preluat o vorbă de spirit dintr-un Ghid axat pe statutul și funcțiile purtătorului de cuvânt dintr-o instituție oarecare: „Degeaba câștigi un război, dacă n-are cine să anunțe victoria”.
Deși avem câțiva purtători de cuvânt care-și îndeplinesc merituos meseria – și aici ne gândim, în primul rând, la jurnalistul Vlad Țurcanu, consilier pentru comunicare publică și, totodată, purtător de cuvânt al Președintelui Republicii Moldova, domnul Nicolae Timofti, precum și jurnalista Liliana Vițu, consilier principal de stat, purtător de cuvânt al Prim-ministrului Iurie Leancă – totuși, această activitate absolut necesară este încă subestimată în cadrul organizațiilor – publice și private – din Republica Moldova.
Am dori să nomunalizăm o serie de activități de Public Relations, unde discursul este un instrument indispensabil în buna reușită a acestor manifestări speciale, între care:
conferințe și briefing-uri de presă;
inaugurarea de sărbători sau manifestări oficiale;
prezentări în care sunt utilizate anumite focuri de artificii;
spectacole de anvergură prin folosirea efectelor speciale;
prezentări și manifestări de tipul multimedia, la care participă invitați de marcă etc.
Participând la diferite evenimente de marketing, directorii instituțiilor vor trebui să răspundă la numeroase întrebări venite din partea mijloacelor de informare în masă, dar și să susțină anumite discursuri, prelegeri sau să participe la diferite întâlniri cu un scop mai mult sau mai puțin comercial. În cadrul acestor întâlniri dânșii pot contribui la îmbunătățirea imaginii firmei sau – dimpotrivă –, fără să-și dorească acest lucru, pot deteriora bunul renume al organizației.
După cum s-a precizat în lucrare, mediile de comunicare audiovizuale au produs anumite schimbări în practica discursului, chiar diminuând, într-un fel, interesul pentru discursul tradițional, publicul fiind acaparat de mass-media.
Și totuși, practicile discursive din spațiul nostru public vin să ne demonstreze că interesul public pentru unele discursuri de clasă sunt încă vii în memoria oamenilor. De aceea, am ținut să disociez două discursuri academice renarcabile: Limba română, oastea noastră națională al poetului Grigore Vieru și Partea noastră de veșnicie – limba română al scriitorului Nicolae Dabija.
Însă la acest început de mileniu publicul este tentat de alte practici comunicaționale: televiziunea și tot mai – noile media (internetul).
Bibliografie
Aristotel. Retorica. București: Editura IRI, 2004. 460 p.
Ballandier G. Scena puterii. Oradea: Aion, 2000. 178 p.
Beciu C. Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală. Iași: Polirom, 2000. 224 p.
Beciu C. Sociologia comunicării și a spațiului public. Concepte, teme, analize. Iași: Polirom, 2011. 304 p.
Berger R. Artă și comunicare. București: Meridiane, 1976. 162 p.
Bourdieu P. Despre televiziune. București: Meridiane, 1998. 127 p.
Briggs A., Burke P. Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la Internet. Iași: Polirom, 2005. 344 p.
Cabin Ph., Dortier J.-Fr. (coordonatori). Comunicarea. Perspective actuale. Iași: Polirom, 2010. 342 p.
Coman C. Relațiile publice și mass-media. Ediție revăzută și adăugită. Iași: Polirom, 2004. 272 p.
Coman M. Introducere în sistemul mass-media. Iași: Polirom, 2007. 360 p.
Craia S. Dicționar de comunicare. București: Editura AGER, 2001. 144 p.
Craia S. Discursul public. In: Analele Universității „Spiru Haret”, Seria Jurnalism, Anul VI, nr. 6, 2005, p. 127-134.
David G. Tehnici de relații publice. Comunicarea cu mass-media. Iași: Polirom, 2008. 272 p.
DeFleur Melvin L., Bal-Rokeach S. Teorii ale comunicării de masă. Iași: Polirom, 1999. 368 p.
Dabija N. Partea noastră de veșnicie – limba română. In: Literatura și arta, nr. 36 din 6 septembrie 2012. p. 1, 7.
Dicționarul explicativ al limbii române (DEX). București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975. 1052 p.
Dicționar explicativ ilustrat al limbii române (DEXI). Chișinău: Arc – Gunivas, 2007. 2280 p.
Discursul oratoric românesc. De la începuturi și până la instaurarea regimului comunist. Ediție îngrijită, prefață și note de Adrian Săvoiu. București: Coresi, 2003. 248 p.
Dragomir O., Miroiu M. Lexicon feminist. Iași: Polirom, 2002. 400 p.
Dinu M. Comunicarea. Repere fundamentale. București: Editura Științifică, 1999. 362 p.
Drăgan I. Comunicarea. Paradigme și teorii. Volumul I. București: RAO International, 2007. 723 p.
Drăgan I. Comunicarea. Paradigme și teorii. Volumul II. București: RAO International, 2007. 665 p.
Ducrot O., Schaeffer J.-M. Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului. București: Editura Babel, 1996. 532 p.
Dungaciu D. Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest. Chișinău: Cartier, 2009. 584 p.
Ferréol G., Flageul N. Metode și tehnici de exprimare scrisă și orală. Iași: Polirom, 1998. 216 p.
Ghiu B. Evul Media. Cluj-Napoca: Idea Design & Print, 2002. 155 p.
Habermas J. Sfera publică și transformarea ei structurală. București: comunicare.ro, 2005. 390 p.
Haineș R. Televiziunea și reconfigurarea politicului. Studii de caz: alegerile prezidențiale din România din anii 1996 și 2000. Iași: Polirom, 2002. 295 p.
Halimi S. Noii câini de pază. București: Meridiane, 1999. 111 p.
Lo Cascio V. Gramatica argumentării. Strategii și structuri. București: Meteora Press, 2002. 344 p.
Lochard G., Boyer H. Comunicarea mediatică. Iași: Institutul European, 1998. 120 p.
Lucas Stephen E. Arta de a vorbi în public. Iași: Polirom, 2014. 405 p.
Macey D. Dicționar de teorie critică. București: comunicare.ro, 2008. 527 p.
Mouchon J. Spațiul public și discursul politic televizat. In: Paillart I. (coordonator). Spațiul public și comunicarea. Iași: Polirom, 2002. 208 p.
Nicolescu R. Mirajul televiziunii. București: Media Business, 2003. 184 p.
Palii A. Cultura comunicării. Ediția a cincea, revăzută și completată. Chișinău: Epigraf, 2008. 280 p.
Rachieru A.D. Globalizare și cultura media. Iași: Editura Institutul European, 2003. 148 p.
Radu R.-N. Instituții culturale în tranziție. Despre creativitate în jurnalismul și cinematografia din România, după 1944. București: Nemira. 240 p.
Rovența-Frumușani D. Strategii ale interacțiunii discursive. București: Editura Universității București, 1993. 112 p.
Rovența-Frumușani D. Introducere în teoria argumentării. București: Editura Universității București, 1994. 115 p.
Rovența-Frumușani D. Semiotică, societate, cultură. Iași: Institutul European, 1999. 312 p.
Rovența-Frumușani D. Argumentarea. Modele și strategii. București: Editura ALL, 2000. 224 p.
Rovența-Frumușani D. Analiza discursului. Ipoteze și ipostaze. București: Tritonic, 2005. 287 p.
Sălăvăstru C. Raționalitate și discurs. Perspective logico-semiotice asupra retoricii. București: Editura didactică și pedagogică, 1996. 348 p.
Severin W.J., Tankard J.W. Perspective asupra teoriilor comunicării de masă. Iași: Polirom, 2004. 400 p.
Stavre I. Reconstrucția societății românești prin audiovizual. București: Nemira, 2004. 240 p.
Stoiciu A. Comunicarea politică. Cum se vând idei și oameni. București: Humanitas – Libra, 2000. 280 p.
Șerbănescu A. Cum se scrie un text. Ediția a II-a. Iași: Polirom, 2001. 264 p.
Șerbănescu A. Cum gândesc și cum vorbesc ceilalți. Prin labirintul culturilor. Iași: Polirom, 2007. 467 p.
Ștefănescu S. Sociologia comunicării. Târgoviște: Editura Cetatea de Scaun, 2009. 362 p.
Tărâță O. Tratat de protocol și comportament civilizat. Studiu teoretico-aplicativ. Chișinău: Bons Officce, 2007. 324 p.
Thompson J.B. Media și modernitatea. O teorie socială a mass-media. București: Antet, 1994. 279 p.
Zeca-Buzura D. Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii. Iași: Polirom, 2009. 232 p.
Бредемайер К. Черная риторика: власть и магия слова. Москва: Альпина Бизнес Букс, 2009. 184 с.
Resurse Internet
http://parlament.md/ (vizitat 17.02.2014).
http://www.presedinte.md/ (vizitat 1.03.2014).
http://presedinte.md/rom/comunicate-de-presa/nicolae-timofti-sa-aducem-valorile-europene-la-noi-acasa (vizitat 5.03.2014)
http://www.gov.md/ (vizitat 9.03.2014).
http://www.gov.md/libview.php?l=ro&idc=436&id=7087 (vizitat 10.03.2014).
http://ro.scribd.com/doc/12412595/analiza-discursului-public (vizitat 12.03.2014).
http://www.cnaa.md/files/theses/2010/15445/vitalina_bahneanu_abstract.pdf (vizitat 13.03.2014)
http://www.cnaa.md/files/theses/2012/22860/cosmescu_thesis.pdf (vizitat 14.03.2014).
https://www.google.ro/#q=DISCURSURI+DIREC%C5%A2IONATE+%C5%9EI+TEHNICI+DE+PREZENTARE (vizitat 17.03.2014).
http://www.mdrl.ro/_documente/info_integrare/campanii2005/admin_publica/anexe/public_speaking_Gabriel_Ferugean.pdf (vizitat 18.03.2014).
http://www.upm.ro/cci/volCCI_II/Pages%20from%20Volum_texteCCI2-114.pdf (vizitat 27.03.2014).
http://profesoriitineranti.files.wordpress.com/2014/01/aurel-cazacu-teoria-argumentarii-romc3a2nia-press-2007.pdf (vizitat 17.04.2014).
http://www.cntdr.ro/sites/default/files/cs2013/cs2013a16.pdf (vizitat 18.04.2014).
http://profs.info.uaic.ro/~mihaela/teach/com/documente/Discursul-public.pdf (vizitat 02.05.2014).
http://www.dstoica.ro/wp-content/uploads/2014/01/IroniaDilema.pdf (vizitat 03.05.2014).
http://point.md/ru/novosti/politika/moldavskij-evroremont58-specialjnij-reportazh-telekanala-quotrossiyaquot (vizitat 04.05.2014).
http://www.ntv.ru/peredacha/Pridnestrovie#23360115 (vizitat 07.05.2014).
http://www.vesti.ru/doc.html?id=1170057 (vizitat 08.05.2014)
http://bsclupan.asm.md:8080/xmlui/handle/123456789/489 (vizitat 11.05.2014)
http://www.akademos.asm.md/files/Academos%20nr.%202-3%202007%207%20LIMBA%20ROMANA%20OASTEA%20NOASTRA%20NATIONALA.pdf (vizitat 12.05.2014).
http://www.viitorul.org/newsview.php?l=ro&idc=132&id=4094&t=/STIRI-EVENIMENTE-IDIS/Victoria-Bucataru-Lipsa-unei-strategii-de-comunicare-eficiente-privind-vectorul-european-moft-sau-necesitate (vizitat 13.05.2014).
Bibliografie
Aristotel. Retorica. București: Editura IRI, 2004. 460 p.
Ballandier G. Scena puterii. Oradea: Aion, 2000. 178 p.
Beciu C. Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală. Iași: Polirom, 2000. 224 p.
Beciu C. Sociologia comunicării și a spațiului public. Concepte, teme, analize. Iași: Polirom, 2011. 304 p.
Berger R. Artă și comunicare. București: Meridiane, 1976. 162 p.
Bourdieu P. Despre televiziune. București: Meridiane, 1998. 127 p.
Briggs A., Burke P. Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la Internet. Iași: Polirom, 2005. 344 p.
Cabin Ph., Dortier J.-Fr. (coordonatori). Comunicarea. Perspective actuale. Iași: Polirom, 2010. 342 p.
Coman C. Relațiile publice și mass-media. Ediție revăzută și adăugită. Iași: Polirom, 2004. 272 p.
Coman M. Introducere în sistemul mass-media. Iași: Polirom, 2007. 360 p.
Craia S. Dicționar de comunicare. București: Editura AGER, 2001. 144 p.
Craia S. Discursul public. In: Analele Universității „Spiru Haret”, Seria Jurnalism, Anul VI, nr. 6, 2005, p. 127-134.
David G. Tehnici de relații publice. Comunicarea cu mass-media. Iași: Polirom, 2008. 272 p.
DeFleur Melvin L., Bal-Rokeach S. Teorii ale comunicării de masă. Iași: Polirom, 1999. 368 p.
Dabija N. Partea noastră de veșnicie – limba română. In: Literatura și arta, nr. 36 din 6 septembrie 2012. p. 1, 7.
Dicționarul explicativ al limbii române (DEX). București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975. 1052 p.
Dicționar explicativ ilustrat al limbii române (DEXI). Chișinău: Arc – Gunivas, 2007. 2280 p.
Discursul oratoric românesc. De la începuturi și până la instaurarea regimului comunist. Ediție îngrijită, prefață și note de Adrian Săvoiu. București: Coresi, 2003. 248 p.
Dragomir O., Miroiu M. Lexicon feminist. Iași: Polirom, 2002. 400 p.
Dinu M. Comunicarea. Repere fundamentale. București: Editura Științifică, 1999. 362 p.
Drăgan I. Comunicarea. Paradigme și teorii. Volumul I. București: RAO International, 2007. 723 p.
Drăgan I. Comunicarea. Paradigme și teorii. Volumul II. București: RAO International, 2007. 665 p.
Ducrot O., Schaeffer J.-M. Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului. București: Editura Babel, 1996. 532 p.
Dungaciu D. Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest. Chișinău: Cartier, 2009. 584 p.
Ferréol G., Flageul N. Metode și tehnici de exprimare scrisă și orală. Iași: Polirom, 1998. 216 p.
Ghiu B. Evul Media. Cluj-Napoca: Idea Design & Print, 2002. 155 p.
Habermas J. Sfera publică și transformarea ei structurală. București: comunicare.ro, 2005. 390 p.
Haineș R. Televiziunea și reconfigurarea politicului. Studii de caz: alegerile prezidențiale din România din anii 1996 și 2000. Iași: Polirom, 2002. 295 p.
Halimi S. Noii câini de pază. București: Meridiane, 1999. 111 p.
Lo Cascio V. Gramatica argumentării. Strategii și structuri. București: Meteora Press, 2002. 344 p.
Lochard G., Boyer H. Comunicarea mediatică. Iași: Institutul European, 1998. 120 p.
Lucas Stephen E. Arta de a vorbi în public. Iași: Polirom, 2014. 405 p.
Macey D. Dicționar de teorie critică. București: comunicare.ro, 2008. 527 p.
Mouchon J. Spațiul public și discursul politic televizat. In: Paillart I. (coordonator). Spațiul public și comunicarea. Iași: Polirom, 2002. 208 p.
Nicolescu R. Mirajul televiziunii. București: Media Business, 2003. 184 p.
Palii A. Cultura comunicării. Ediția a cincea, revăzută și completată. Chișinău: Epigraf, 2008. 280 p.
Rachieru A.D. Globalizare și cultura media. Iași: Editura Institutul European, 2003. 148 p.
Radu R.-N. Instituții culturale în tranziție. Despre creativitate în jurnalismul și cinematografia din România, după 1944. București: Nemira. 240 p.
Rovența-Frumușani D. Strategii ale interacțiunii discursive. București: Editura Universității București, 1993. 112 p.
Rovența-Frumușani D. Introducere în teoria argumentării. București: Editura Universității București, 1994. 115 p.
Rovența-Frumușani D. Semiotică, societate, cultură. Iași: Institutul European, 1999. 312 p.
Rovența-Frumușani D. Argumentarea. Modele și strategii. București: Editura ALL, 2000. 224 p.
Rovența-Frumușani D. Analiza discursului. Ipoteze și ipostaze. București: Tritonic, 2005. 287 p.
Sălăvăstru C. Raționalitate și discurs. Perspective logico-semiotice asupra retoricii. București: Editura didactică și pedagogică, 1996. 348 p.
Severin W.J., Tankard J.W. Perspective asupra teoriilor comunicării de masă. Iași: Polirom, 2004. 400 p.
Stavre I. Reconstrucția societății românești prin audiovizual. București: Nemira, 2004. 240 p.
Stoiciu A. Comunicarea politică. Cum se vând idei și oameni. București: Humanitas – Libra, 2000. 280 p.
Șerbănescu A. Cum se scrie un text. Ediția a II-a. Iași: Polirom, 2001. 264 p.
Șerbănescu A. Cum gândesc și cum vorbesc ceilalți. Prin labirintul culturilor. Iași: Polirom, 2007. 467 p.
Ștefănescu S. Sociologia comunicării. Târgoviște: Editura Cetatea de Scaun, 2009. 362 p.
Tărâță O. Tratat de protocol și comportament civilizat. Studiu teoretico-aplicativ. Chișinău: Bons Officce, 2007. 324 p.
Thompson J.B. Media și modernitatea. O teorie socială a mass-media. București: Antet, 1994. 279 p.
Zeca-Buzura D. Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii. Iași: Polirom, 2009. 232 p.
Бредемайер К. Черная риторика: власть и магия слова. Москва: Альпина Бизнес Букс, 2009. 184 с.
Resurse Internet
http://parlament.md/ (vizitat 17.02.2014).
http://www.presedinte.md/ (vizitat 1.03.2014).
http://presedinte.md/rom/comunicate-de-presa/nicolae-timofti-sa-aducem-valorile-europene-la-noi-acasa (vizitat 5.03.2014)
http://www.gov.md/ (vizitat 9.03.2014).
http://www.gov.md/libview.php?l=ro&idc=436&id=7087 (vizitat 10.03.2014).
http://ro.scribd.com/doc/12412595/analiza-discursului-public (vizitat 12.03.2014).
http://www.cnaa.md/files/theses/2010/15445/vitalina_bahneanu_abstract.pdf (vizitat 13.03.2014)
http://www.cnaa.md/files/theses/2012/22860/cosmescu_thesis.pdf (vizitat 14.03.2014).
https://www.google.ro/#q=DISCURSURI+DIREC%C5%A2IONATE+%C5%9EI+TEHNICI+DE+PREZENTARE (vizitat 17.03.2014).
http://www.mdrl.ro/_documente/info_integrare/campanii2005/admin_publica/anexe/public_speaking_Gabriel_Ferugean.pdf (vizitat 18.03.2014).
http://www.upm.ro/cci/volCCI_II/Pages%20from%20Volum_texteCCI2-114.pdf (vizitat 27.03.2014).
http://profesoriitineranti.files.wordpress.com/2014/01/aurel-cazacu-teoria-argumentarii-romc3a2nia-press-2007.pdf (vizitat 17.04.2014).
http://www.cntdr.ro/sites/default/files/cs2013/cs2013a16.pdf (vizitat 18.04.2014).
http://profs.info.uaic.ro/~mihaela/teach/com/documente/Discursul-public.pdf (vizitat 02.05.2014).
http://www.dstoica.ro/wp-content/uploads/2014/01/IroniaDilema.pdf (vizitat 03.05.2014).
http://point.md/ru/novosti/politika/moldavskij-evroremont58-specialjnij-reportazh-telekanala-quotrossiyaquot (vizitat 04.05.2014).
http://www.ntv.ru/peredacha/Pridnestrovie#23360115 (vizitat 07.05.2014).
http://www.vesti.ru/doc.html?id=1170057 (vizitat 08.05.2014)
http://bsclupan.asm.md:8080/xmlui/handle/123456789/489 (vizitat 11.05.2014)
http://www.akademos.asm.md/files/Academos%20nr.%202-3%202007%207%20LIMBA%20ROMANA%20OASTEA%20NOASTRA%20NATIONALA.pdf (vizitat 12.05.2014).
http://www.viitorul.org/newsview.php?l=ro&idc=132&id=4094&t=/STIRI-EVENIMENTE-IDIS/Victoria-Bucataru-Lipsa-unei-strategii-de-comunicare-eficiente-privind-vectorul-european-moft-sau-necesitate (vizitat 13.05.2014).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Discursuri Publice. Modalitati de Construire (ID: 106678)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.