Discursul Urii

=== Partea 1 ===

INTRODUCERE

Miscarea legionara, Garda de fier, C. Z. Codreanu, constituiau in perioada dintre anii 1947-1989 subiecte ale istoriei ce nu puteau fi abordate din punct de vedere stiintific decat prin dogmele materialismului istoric. Momentul decembrie 1989 a adus, pe langa alte multe libertati, si libertarea de a scrie istoria “asa cum a fost”, departe de orice interpretare cu coloratura politica.

Acest aspect s-a dovedit a fi un imbold in plus pentru studierea unei miscari politice paradoxale , blamata de unii, dar in acelasi timp evocate favorabil de ultimii apologeti in viata ai “Capitanului”.Istoria plina de violenta dar si de actiuni edilitare bisericesti, practica asasinatului politic, dar si proclamarea necesitatii virtutilor morale, dar mai ales adeziunea ideological a mai multor intelectuali interbelici de faima, toate acestea nu puteau decat sa suscite interesul pentru gruparea “Arhanghelului Mihail”.

In primul capitol voi incerca sa reliefez implicarea si rolul pe care Biserica Ortodoxa l-a avut in perioada interbelica, precum si nationalismul promovat si infaptuit de catre unele cadre sau simpatizanti ai miscarii legionare, precum si rolul politic pe care l-au jucat in perioada respectiva.

In capitolul II, accentul este pus pe conflictele sociale si doctrinele politice din acea perioada, pe cresterea noului nationalism, precum si pe formarea gruparii din juriul unor importanti lideri ai miscarii legionare, cum ar fi Corneliu Zelea Codreanu. Aspecte legate de rolul fascismului italian si al national-socialismului german pentru propaganda miscarii legionare, in special a Legiunii Arhanghelului Mihail, legiune care a devenit un actor important pe scana politica romaneasca, in special la inceputul anilor 1930, bucurandu-se de un oarecare sprijin mai ales din partea partidului national-socialism din Germania, sunt evidentiate in aceasta parte a lucrarii.

În capitolul III doresc sa evidentiez miscarile antisemite din perioada interbelica, actiunile intrerinse de diferite curente politice radicale, precum si consecintele acestor evenimente pentru Romania intr-un context extrem de primejdios pentru intreaga Europa. Nationalismul radical din toate mediile, mai ales din mediile studentesti, au avut un rol important in aceste actiuni radicale din acea perioada, fiind puternic influentate si finantate de partide si de diferite miscari extremiste din Europa ( in special din Gernamia nazista si Italia fascista).

CAPITOLUL I

Ura de criterii religioase

De la ortodoxie la politică

Doctrina politică a lui Nichifor Crainic, în slujba căreia a pus tot talentul său de scriitor, e în ritmul concepției care își întinde uimitor de repede stăpânirea asupra întregii Europe în urma falimentului democrației cu derivatul ei, marxismul și cu sprijinitorul ei ocult: francmasoneria. Caracteristic democrației și suitei ei este individualismul, internaționalismul și ateismul, sau materialismul teoretic și practic. Individualismul, care a dezlănțuit lăcomia și rapacitatea insului, a dus la situația de azi când câteva sute sau mii de guralivi și șmecheri încasează milioane de la consiliile de administrație ale băncilor și întreprinderilor industriale, din funcții acumulate, din bugetul public, pe căi mai mult sau mai puțin cinstite, iar restul de oameni tânjesc în mizerie cruntă, ducând-o de pe o zi pe alta. Individualismul nu știe de nicio legătură a insului cu obștea, de nicio datorie sau jertfă a lui față de o comunitate. Individualismul democrației este egoism feroce care destramă națiunea, destramă familia, destramă breasla.

Internaționalismul e un pretext cu ajutorul căruia insul scapă de datoriile către comunitatea imediată, ca să servească, zice-se, comunității mai largi. E ca și cu aceia care nu se căsătoresc pe motiv că familia îi împiedecă de-a-și întinde dragostea și ajutorul la un cerc mai larg de oameni. E o mască la adăpostul căreia neamurile mai abile, în urma unei mai fericite dezvoltări istorice, exploatează până la exterminare pe altele, cum e cazul nostru. E o nesocotire a voii dumnezeiești care vrea ca însăși creația Lui să fie variată și, prin aceasta, cu atât mai minunată; dar e și o utopie care nesocotește realitatea atât de palpabilă a națiunilor. Ateismul rupe pe om de izvoarele metafizice, îndreptându- i tot apetitul de fericire spre cele externe, spre cele materiale, spre plăceri, căci viața e scurtă.

În fața acestor fermenți cu adevărat dizolvanți, Nichifor Crainic opune un „solidarism național cu temeliile morale în credința religioasă”. E cel mai realist și cel mai generos sistem politic, generos ca sufletul poetului țării de peste veac și a lui Iisus în țara mea.

Statul, prin organizarea lui, și credința religioasă, prin forța ei lăuntrică, va tempera egoismul individului democrat, făcându-l să suporte solidar cu neamul lui bucuriile și greutățile lui. Disproporțiile actuale, strigătoare la cer, nu sunt conforme cu spiritul de dreptate și de iubire între frați, cum îl cere chiar bunul simț. Inșii trebuie să capete o educație în sensul unei morale eroice, jertfelnice, nu egoiste. Naționalismul cel nou nu e declamație de fraze nesincere, la adăpostul cărora să exploateze bancherii naționali pe conaționalii săraci.

Până la internaționalism e naționalismul. Iubește întâi pe cei din jurul tău și atunci vei fi în stare să iubești sincer și alte popoare cu specificul lor etnic, tot atât de mult voite de Dumnezeu. Naționalistul adevărat nu predică ura față de alte națiuni, dar își îndeplinește o datorie față de Dumnezeu cultivându-și firea ce i-a dat-o, dezvoltând-o prin puterile proprii și cu ajutorul lui Dumnezeu în toată amploarea și frumusețea cuprinsă în germene.

Solidarismul național creștin, încoronat de monarhie, nu este o încercare de-a nesocoti nevoile sociale ale timpului nostru, ci el este o doctrină socială, cea mai echitabilă doctrină socială. Nu numai că oferă soluțiile cele mai bune pentru toate problemele sociale, ci ceea ce este și mai caracteristic, e că insuflă un entuziasm, un patos pe care nu-l pot inspira niciuna din celelalte doctrine politice. Cum foarte corect spunea Nichifor Crainic în „Veacul naționalismului” 3, internaționalismul și comunismul n-au putut înflăcăra tineretul care e din fire generos.

Doctrina neo-naționalismului, sintetizată de Nichifor Crainic în articole magistrale, cum e, mai ales cel citat, din ultimul număr al «Calendarului », îl așază pe autor în rândul puținilor cugetători politici de marcă pe care i-am avut. Chiar dacă doctrina aceasta ar rămâne numai ca o piesă în arhivă, ar adăuga la cununa poetului o frunză nevestejită. Dar doctrina aceasta nu e făcută să rămână în arhivă. E prea vie, prea ispititoare, și prea a cucerit entuziasmul tinerei generații, ca să poată fi multă vreme oprimată. Cu atât mai mult cu cât nu se poate constata nimic subversiv, nimic dizolvant în ea și de aceea oprimarea ar părea cu atât mai monstruoasă, dacă s-ar încerca.

Peste doctrina aceasta, ilustrată și sintetizată la noi lucid de Nichifor Crainic, nu se mai poate trece ca peste ceva pur și simplu neexistent.

Și nici n-ar fi bine să se poată.

Teza că politica e un domeniu cu totul izolat de cel al credinței religioase a dat un faliment evident. Dimpotrivă, se verifică cu exemplul indiscutabil al unor state care au pus în timpul mai nou la baza lor credința religioasă că puterile creatoare ale națiunii și sănătatea ei morală nu găsesc un mediu mai prielnic decât cel al credinței. Politica din credință e cea mai bună politică. Nu se poate recomanda o deviză mai sănătoasă unui om politic care vrea să lase urme binecuvântate în istoria neamului său, care vrea să facă istorie nu politică meschină și căpătuială egoistă.

Să avem în considerare din neajunsurile vieții noastre românești numai tot mai îngrijorătorul fenomen al depopulării Banatului, care a început în anii din urmă și în alte regiuni ale țării. Ce soluții oferă politicienii noștri atât de guralivi? Raționalizarea nașterilor prin permiterea avortului? Dar măsura aceasta arată și mai mult marasmul moral de care sunt chiar ei covârșiți. Raționalizarea repartiției bunurilor, încurajarea materială a familiei și în special a celor numeroase? Nu vor fi în stare s-o facă cu psihologia lor contaminată de individualismul comod. Dar chiar dacă ar putea să aducă astfel de legiuiri, cu ele tot nu ar putea umple leagănele. Care părinte își ia asupra-și nenumăratele greutăți ale creșterii de prunci, dacă nu-l apasă conștiința poruncii divine?

Nu mai vorbim de fraudele uriașe care devastează sistematic avutul țării, de incapacitatea politicienilor noștri de-a restabili respectul principiilor morale, de-a opri vântul de disoluție și de meschin egoism din viața noastră publică.

La cârma statului român trebuie să se facă simțită asistența lui Hristos. Acest ideal trebuie să ne mobilizeze toate străduințele noastre, ale preoților. Guvernele unor țări fixează pe un număr imediat de ani o problemă de rezolvat. Conducerea noastră bisericească ar face bine să fixeze slujitorilor altarului ca obiectiv nemijlocit: încreștinarea politicii, încreștinarea statului.

Altfel, în zadar ne muncim în colțuri izolate, particulare, să semănăm ceva. Până nu vom îndigui fluviul vieții de stat ca să nu-și mai trimită valurile lui stricăcioase peste micile noastre straturi, vom roboti fără spor, ba chiar va spori dezastrul. Să organizăm râul, să-l cumințim, ca în loc să ne strice munca noastră, să colaboreze cu ea.

Din fericire, zori mai bune se arată. Din direcții diferite se ivesc tot mai mulți luptători pentru idealul statului creștin, în special tineretul aproape întreg se arată decis să rupă cu tradiția, nu prea veche, a unei politici fără orizont spiritual

CAPITOLUL II. URA ETNICĂ

2.1 Nationalismul si antisemitismul romanesc intre emancipare și integrare conservatoare

Structura social-politic a României anilor 1918-1945 a format unul dintre cele mai puternice partide fasciste din Europa. Identitatea este întemeiată pe structuri și procese istorice. Italia și Germania au în comun expresii-cheie cum ar fi „calea specific națională" („nationaler Sonderweg"). Wolfgang Schieder a desemnat ca fiind comun celor două țări suprapunerea a trei crize ale modernizării, și anume: „formarea simultană a națiunii, a sistemului constituțional și a revoluției industriale.

Reforma economică, politică și culturală a epocii moderne a avut anumite consecințe în lumea occidentală în raport cu celelalte țări.

Atunci când în Occident a început transformarea revoluționară a societății, Moldova și Muntenia erau două principate înapoiate din sud-estul Europei, supuse Imperiului Otoman. Instabilitatea politică, rezultată din dominația turcească, exigențele economice și financiare ale Porții au creat „un feudalism întârziat, aparte", împiedicând dezvoltarea micii industrii, în timp ce comerțul se afla în mâinile negustorilor străini.

Printr-o politică de sprijin reciproc cu statele vecine mai puternice, principii români au încercat să-și păstreze autonomia. Înfrângerea lui Petru cel Mare în Campania de la Prut (iulie 1711 ) a pus capăt acestei strădanii, permițând Turciei să-și întărească controlul asupra Principatelor. Aceasta i-a desemnat pe fanarioți ca principi ai Moldovei și ai Munteniei (1711/1716); domnia lor a intensificat și mai mult starea de înapoiere a Principatelor, din cauza pretențiilor lor financiare ridicate, instabilității și corupției.

în timp ce aceste state mici nu erau luate în considerare ca factor politic de sine stătător, spațiul sud-est european se afla în centrul disputelor dintre Marile Puteri. Peste puțin timp, Austria se retrăgea din joc, pentru că, fiind constrânsă prin alte obligații, ea trebuia să recunoască integritatea Turciei. Ocazia a fost favorabilă Rusiei, care-și intensifica astfel influența asupra Principatelor. Dar o anexare completă nu intra în calcul, atât timp cât celelalte mari puteri se opuneau.

Până în 1918 și pănă în 1919, istoria poporului român este istoria provinciilor locuite de români. Nu vrem să intrăm aici în detalii, ci să limităm prezentarea noastră la Principatele Române, Moldova și Țara Românească. Pe de o parte, întrucât realitatea socio-economică și cauzele ei sunt similare și pentru Transilvania, Bucovina și Basarabia, pe de altă parte, întrucât „Regatul" de mai târziu a devenit centrul cultural al românismului, astfel încât toate răspunsurile fundamentale la chestiunile economice, sociale, politice și culturale ale timpului și-au găsit formularea aici.

Țărănimii îi erau indiferente doctrinele politice, iar revendicările ei derivau din interese concrete nemijlocite. Exista însă și un anumit public intelectual, desigur redus din punct de vedere numeric, dar dornic de a citi și atent. Pe baza cunoașterii și a capacității sale de organizare, acest public a influențat în mod hotărâtor politica țării, solicitând un cadru de orientare complex. Ideologiile politice erau discutate vehement, iar în ziare și reviste apăreau mereu noi serii de articole. Se editau cărți, se organizau simpozioane. Temele s-au desprins din contextul lor, devenind lozinci. Legiunea a preluat ceea ce alții pregătiseră. N. Crainic, N. lonescu, Tr. Brăileanu și M. Ma-noilescu i-au conferit respectabilitate intelectuală, iar influența lor a adus organizației lui Codreanu noi grupuri.

Trei mari curente politico-ideologice au determinat dezbaterea politică a perioadei interbelice, anume țărănismul, neoliberalismul și, în fine, o nouă formă a naționalismului. în literatura istoriografică românească, ultimul este denumit „gândirism", de la revista Gândirea, coordonată de Ni-chifor Crainic. Uneori se întâlnește de asemenea expresia de „trăirism", care privește o anumită parte a publicațiilor din raza gândirismului, în care era accentuată apropierea de existențialism. în lipsa unui termen mai bun, vom amenințate 'de șomaj, au primit cu simpatie apariția și dezvoltarea unor mișcări cum este «Garda de Fier», care, preconizând un naționalism integral, le-a dat speranța că vor putea păstra sau recupera locurile de muncă." Este caracteristic pentru influența exercitată de dreapta faptul că d'Ormesson urmărește într-o foarte mare măsură argumentele antisemiților. Problema nu o constituiau numărul și poziția evreilor în cadrul profesiunilor libere, ci creșterea disproporționată a numărului de studenți. întrucât evreii nu puteau intra în serviciul de stat, ei depindeau de profesiunile libere.

folosi în continuare pentru gândirism și trăirism termenul de neonaționa-lism. Pe de o parte, regăsim astfel continuitatea cu naționalismul antebelic, accentuată de N. Crainic sau N. lonescu în scrierile lor, pe de altă parte, trebuie clarificate diferențele. Prin respingerea radicala a raționalismului și a materialismului, doar A. C. Popovici poate fi comparat cu ideologii neo-naționalismului. Nimic nu amintește de evoluționismul cultural al lui Ior-ga sau Cuza. Revendicările neonaționalismului au semnificat o ruptură totală de cultura modernă.

Țărănismul era doctrina ordinii țărănești. El și-a găsit rădăcinile în poporanismul lui Stere. Temele politico-economice erau tratate mai detaliat decât înainte de război, în schimb, a fost menținută declarația fundamentală privind faptul că în agricultura o cale de dezvoltare necapitalistă e posibilă, pornind de la proprietatea privată a micii țărănimi. Țărănismul s-a pronunțat mai puțin asupra unor principii estetico-literare decât poporanismul. De asemenea, s-au pierdut și naționalismul și antisemitismul accentuat ale lui Stere, care trebuie înțelese prin prisma situației românești antebelice. Dacă neonaționalismul și neoliberalismul respingeau instituțiile democratice sau cel puțin manifestau rezerve, țărănismul justifica necesitatea unei aprofundări a democratizării.

La începutul anilor '20, atunci când reforma agrară și cea electorală au creat premisele unei politici care să aducă în prim-plan interesele micii țărănimi, libere și mature politic, tezele țărăniștilor au fost discutate aprig în România. Constrângerile politicii pragmatice și-au pus însă amprenta și asupra Partidului Țărănesc. Pozițiile fundamentale ale țărănismului păreau sacrificate în favoarea unor lucruri politice mărunte și a unor tentative zadarnice de a potoli spaima produsă de criza economică mondială. Odată cu sfârșitul ultimului guvern Vaida, stânga agrariană a câștigat o nouă libertate de mișcare. Virgil Madgearu și Gh. Zâne au dezvoltat țărănismul, elaborând o teorie despre o modernizare și industrializare armonioasa. în același timp, PNȚ a luat inițiativa unei mișcări de amploare, cu efecte asupra opiniei publice și opusă tuturor tendințelor autoritare.

Țărănismul milita în favoarea menținerii structurii fundamentale agrare a economiei și societății românești. Neoliberalismul descria industrializarea

2.2 Antisemitismul literar

Pentru români, poporanismul a constituit șansa de a aduce în concordanță realitatea economică și socială cu cerințele democrației moderne. Această încercare a eșuat, întrucât lipseau premisele sale. Nici n-a dat poporanismul un răspuns la criza de suprapopulare a țării, nici nu era posibilă izolarea României față de crizele dezvoltării capitaliste.

Reproșurile potrivit cărora Legiunea „Arhanghelul Mihaiï" este o mișcare importată, dependentă de fascismele străine, au fost combătute de ea în anii '30 cu afirmația de a fi o mițcare națională cu rădăcini care se întind dincolo de anul 1918. încă în perioada antebelică, cele mai importante figuri ale istoriei românețti s-ar fi împotrivit unei emancipări a evreilor. în plus, exista tradiția unei doctrine autonome „naționaliste", legată de nume ca M. Eminescu, A. C. Popovici sau N. Iorga.

Înainte de Primul Război Mondial a existat o bogată literatură antisemită, dar și o literatură îndreptată împotriva altor minorități. în subtextul acestei literaturi se afla experiența că, în comparație cu minoritățile naționale, românii sunt dezavantajați, că națiunea, economia și cultura se descompun. Se cereau de aceea măsuri legale, care să le asigure românilor șanse egale. Rezervele se îndreptau împotriva tuturor străinilor, împotriva evreilor, nemților sau ungurilor; ele au fost afirmate încă de Simion Bărnuțiu. Dar acestea s-au transformat în antisemitism abia atunci când evreilor li s-a atribuit vina de a fi avut prin comportamentul lor economic și religia lor o influență extrem de negativă asupra românilor.

Constantin Stere poate fi considerat ca reprezentantul tipic al antisemitismului românesc moderat. Deși acesta considera Danemarca un model pentru România, ideile sale economice rămâneau legate totuși de teze care nu corespundeau societății moderne, bazată pe diviziunea muncii. Conform acestor teze, comerțul și camătă erau activități neproductive, și pentru că evreii activau mai ales în acest domeniu, ei au devenit un grup „parazitar". în alte țări, după cum spune Stere, acest lucru nu atrage atenția: doar în România aceștia sunt o problemă, întrucât, prin numărul lor mare, excesiv de multe elemente neproductive trebuie întreținute. Capacitatea specifică a păturilor mijlocii de a deveni active politic ascunde pericolul ca România să se afle într-o bună zi sub conducerea „străinilor". în definitiv, o cultură națională poate lua ființă doar atunci când există un public literar larg și elevat.

În viziunea lui Stere, evreii se împotriveau din punct de vedere politic, cultural și politic emancipării românilor, și, de aceea, el considera justificate măsurile legale de apărare existente.

Antisemitismul românesc cunoștea și nuanțe mai agresive iar prin evrei, unii vedeau amenințată însăși existența poporului român. Mulțimea copiilor evrei ar asigura o pătrundere a elementelor străine tot mai acută, spiritul lor, receptiv la tot ceea ce este modern, s-ar întinde peste tot, distrugând toate normele de comportare capabile și punând în discuție toate instituțiile tradiționale: religia, coroana, armata, justiția, educația. Aceste idei, de care au fost atrași mai târziu și Corneliu Zelea-Codreanu sau Ion I. Moța, își aveau rădăcinile în alienarea față de o societate care nu se mai supunea stereotipurilor simple, provocând teamă și nesiguranță.

În ceea ce privește motivarea particularităților evreiești au fost formulate trei argumente diferite:

a) Iorga și Eminescu considerau poporul evreu ca pe un fapt istoric, iar o asimilare nu li s-a părut exclusă. Premisa era ca evreii să fie îndrumați spre o activitate productivă și să fie dispuși să-și însușească limba și cultura română.

b) în interpretarea cea mai răspândită, evreii erau considerați ca o comunitate religioasă care forma o națiune. Pentru Stere exista o contradicție evidentă între caracterul arhaic al religiei evreiești și cerințele civilizației moderne. Pe de o parte, din acest fapt se explică conservatorismul evreiesc specific și tendința lor pentru exclusivism național, pe de altă parte, evreii sunt supuși astfel unui proces natural de dizolvare. în mod corespunzător, naturalizarea conlocuitorilor evrei, care s-au adaptat culturii românești, ar trebui să fie posibilă.

Alți autori ca V. Alecsandri, B. P. Hasdeu, N. C. Paulescu și A. C. Cuza au contestat posibilitatea unei conviețuiri cu evreii în viitor. Talmudul le formează mentalitatea, susțineau ei, arătându-le că numai evreii sunt oameni. Această ură neobișnuită a Talmudului se îndreaptă, după Hasdeu, împotriva creștinilor, orice suflet neevreiesc trebuie ras de pe fața pământului. În lupta lor împotriva creștinilor, evreii nu sunt legați de nici o categorie morală, ceea ce explică incapacitatea creștinilor de a face față concurenței evreiești.

Nicolae C. Paulescu, profesor de fiziologie la Universitatea din București, a devenit, alături de A. C. Cuza, agentul cel mai important al antisemitismului românesc antebelic. Spre deosebire de Hasdeu, acesta considera că poporul român este amenințat mai puțin de concurența economică a evreilor, cât de pierderea liniilor directoare restrictive. Ordinea naturală, afirma el, va fi adusă în dezechilibru prin dorința de satisfacere cu orice preț a necesităților primare. Numai religia creștină cere reprimarea dorințelor, în timp ce Talmudul considera plăcerea ca măsura tuturor lucrurilor.

El pretinde evreilor să domine celelalte popoare. Pentru a realiza acest scop ei s-au unit în Kahal. Acesta răspândește idei materialiste și liberale, fiind puterea secretă din spatele francmasoneriei. în România, evreii au cucerit mai întâi comerțul și industria, dar acest lucru nu este suficient. De-abia când va fi creată o Palestina nouă pe pământ românesc, iar populația autohtona va fi subjugată politic, economic și cultural, aceștia vor fi satisfăcuți.

Alte teorii rasiste s-au născut mai puțin din realitățile românești, cât din receptarea gândirii occidentale. Un exemplu în acest sens îl constituie A. C. Cuza. Scrierile acestuia apar ca o reiterare a lui Hasdeu, chiar dacă el însuși s-a revendicat de la Eminescu. în plus, există trimiteri la influența germană și franceză, fără ca aceste elemente să fie prea bine integrate.

În anii '30, un tânăr publicist apropiat Legiunii, stimulat de național-socialism, ajungea la teza că poporul român poate fi considerat drept eroul necunoscut al istoriei, care, spre deosebire de unguri, este de origine ariană, și că spațiul trac constituie rezervația cea mai importantă a lumii ariene.Toate încercările de a introduce concepții rasiste în extremismul românesc de dreapta au rămas însă fără succes. Dacă în Germania evreii au fost asimilați, în România ei formau o minoritate exotică. Nu era nevoie să se traducă specificul evreiesc prin particularitatea rasei, era mai curând suficient să se insiste asupra diferențelor culturale cu adevărat evidente. De altfel, procesul de secularizare înaintase cu greu în România, prejudecățile religioase stăruiau în continuare și nu era nevoie de argumente în aparență fundamentate pe baza științelor naturii, pentru a justifica propria intoleranță. A fi român însemna a fi creștin ortodox sau unit. Și din cauza aceasta, în România, antisemitismul rămânea legat de adversitatea tradițională față de evrei.

2.3 Conflicte sociale si doctrine politice

Tensiunile provenite din realitatea economico-socială, din lipsa unei tradiții democratice și dintr-o formare incompletă a națiunii s-au suprapus; după 1918, acestea au determinat structura profundă a României. Mișcări naționaliste radicale și antiparlamentare, care s-au ridicat totodată împotriva ordinii sociale existente, au găsit o largă adeziune sub influența crizei de legitimare și a crizei sociale ale anilor '30, în ciuda faptului că aceste forțe au fost împiedicate de la participarea la putere, întrucât, dată fiind lipsa unei industrializări și a unei largi mobilizări politice, o soluționare autoritară a crizei politice era mereu posibilă.

B. Conflicte sociale și doctrine politice a) Liberalism, conservatorism, socialism, poporanism

1. Problemele structurale ale societății românești, observabile în perioada interbelică, au fost rezultatul unor evoluții de durată, ancorate în schimbările radicale ale secolului al XIX-lea. Astfel, de timpuriu s-a încercat a se formula strategii politice care să promită în mod credibil o depășire a crizelor sociale și culturale. Din nou, Occidentul a fost cel care a dat impulsul. S-au format curente liberale, conservatoare și socialiste. Eșecul lor a provocat noi mișcări ideologice, precum poporanismul și naționalismul, dar în timp ce poporanismul a moștenit socialismul, naționalismul a asimilat elemente ale gândirii conservatoare.

în anii '30, Legiunea „Arhanghelul Mihail" s-a ridicat împotriva tuturor doctrinelor formulate anterior. S-a explicat că ea reprezintă ceva cu totul nou. Cu toate acestea, ea și-a căutat tradiții specifice, a preluat lozinci pregătite demult, construindu-și astfel succesul. Legiunea și-a câștigat șansa atunci când toate celelalte curente politice, în contradicție cu realitatea economică, dependente de interese sociale și de necesitățile democrației parlamentare, pierduseră din forța de convingere, când legăturile de partid neconsolidate s-au destrămat iar liberalismul și poporanismul s-au dovedit incapabile să țină sub control criza economică, socială, politică și culturală a României, și astfel critica conservatoare și „naționalistă" a dezvoltării moderne a țării a primit o nouă relevanță.

2. Liberalismul românesc al secolului al XIX-lea a reunit pături sociale complet diferite. Din acestea au făcut parte mica proprietate, constrânsă la modernizare, comerțul, burghezia meșteșugărească și păturile intelectuale noi. Odată cu secolul al XX-lea, birocrația și oligarhia financiară au trecut în prim-plan, în defavoarea reprezentanților intereselor agrare. în același timp, liberalismul a pierdut o parte din grupurile micilor industriași în favoarea conservatorismului și a naționalismului, întrucât ele s-au văzut amenințate din pricina industrializării și a crizei, motivată demografic, de locuri de muncă.1

Pentru liberali, Franța era marele model. Desigur, ei erau convinși că ideile lor sunt general transmisibile, întrucât corespund unor puncte de vedere raționale, dar remarcau plini de mândrie latinitatea comună cu Franța, conchizând că România ar putea merge pe drumul progresului ca prima țară din est.2

Liberalii au criticat natura agrară, înapoiată a economiei, dorind o modernizare accelerată a agriculturii. De asemenea, ei au criticat lipsa unei atitudini întreprinzătoare a mentalității boierești și au căutat, luând în considerare interesele țăranilor, să îndeplinească deopotrivă exigențele sociale și cele naționale. Prin participarea politică a unor largi pături sociale se preconiza îngustarea bazei sociale a conservatorismului. Pentru a intra în rândul popoarelor civilizate, ei cereau ca România să fie industrializată cât mai repede, iar acest lucru însemna măsuri de sprijin din partea statului și o politică vamală protecționistă.3

Atunci când liberalii s-au aflat la putere, înnoirile inițiate de ei au fost cu mult mai prudente decât le-ar fi indicat programul lor. Interesele agrare acționau în continuare, opunându-se unei transformări fundamentale, mai ales atunci când era vorba de schimbarea structurilor agrare. In momentul în care birocrația și oligarhia financiară au început să determine directivele de partid, PNL s-a decis asupra unei politici de reforme hotărâte. Cu toate acestea, rezervele se mențineau în continuare. Cauza lor se afla în conflictele privind obiectivele acestor reforme, conflicte pe care liberalii nu le-au putut evita, umbrind politica lor și după războiul mondial. Ca industrializarea să aibă succes, era nevoie de o piață internă. Proprietarii micilor exploatări țărănești rurale nu intrau în discuție în calitate de cumpărători ai produselor industriale. De aceea, PNL a avizat favorabil reformele agrare, care trebuiau să conducă la formarea unei țărănimi mijlocii fortificate. Politica vamală protecționistă și măsurile de susținere a industriei au împovărat suplimentar

păturile micii țărănimi ca și pe cele aflate, social vorbind, mai jos. Astfel, concepția economică asupra dezvoltării propuse de liberalismul românesc corespundea intereselor birocrației, celor ale burgheziei în dezvoltare și ale unei pături țărănești de mijloc, conștiente de sine, care profita de măsurile de sprijin ale statului.4 Dar mica țărănime, iar aceasta constituia marea majoritate, trebuia să suporte costurile sociale și economice. Democrația și politica economică național-liberală „prin noi înșine" se excludeau reciproc.

3. Dacă liberalismul reprezenta fostele pături ale boierimii de rang inferior, conservatorismul și-a găsit sprijin în marii moșieri, în comercianții interesați de comerțul exterior și, în parte, în vechii răzeși.5 Unii boieri împământeniți nu se puteau acomoda cu schimbările politico-statale. Ei pretindeau că trebuie să se întoarcă la o ordine în care marea proprietate să dețină în exclusivitate controlul vieții politice. O asemenea poziție s-a putut menține cu greu peste decenii. în cele din urmă, s-au impus grupurile mai temperate, reprezentantul lor cel mai important fiind „Junimea". Țelul „Junimii" era îndreptat către păstrarea pozițiilor dominante, fără revenirea la structurile sociale de odinioară.6

Prin acțiunile lor, dar fără să fi avut o doctrină proprie, vechii conservatori ținuseră piept provocării liberale. Abia „Junimea" a dezvoltat o gândire politico-filozofică proprie, ca reacție la Școala liberală a lui Bărnuțiu de la Iași.7 Teza sa, a „formelor fără fond", a găsit un ecou larg în cultura română. Mai târziu, Ștefan Zeletin scria cu privire la aceasta: „Tot ce s-a scris la noi despre dezvoltarea burgheziei noastre se află sub influența unui singur spirit: cel al lui Titu Maiorescu"8, cel care a formulat primul ideile „Junimii". într-adevăr, lipsa raporturilor de concordanță în evoluția lumii românești moderne, coexistența industriei, a instituțiilor statale moderne, a meșteșugurilor rudimentare și a legăturii cvasifeudale a țărănimii au constituit o bază suficientă pentru o critică ce reducea absența omogenității la reforme arbitrare, legitimate pur rațional. înaintea tuturor, „naționaliștii" și-au însușit lozinca conservatoare a „formei fără fond", de aceea dorim în continuare să supunem atenției „Junimea" și ideologia sa.

în orașul universitar Iași, „Junimea" și-a început activitatea ca cerc literar.9 După un an de la abdicarea lui Al. I. Cuza, când valurile politice se

liniștiseră, părea că a sosit momentul pentru o aplecare teoretică asupra chestiunilor artistice. „Acum însă", arătau Titu Maiorescu și Iacob Negruzzi în numărul introductiv al Convorbirilor Literare, „când în România liberă politica a luat o cale mai statornică și spiritele sperează într-un viitor mai regulat, se observă natural reînceperea ocupațiunilor literare"10. Reprezentanții „Junimii" cereau ca literatura să se elibereze de ambiții politice și să urmeze doar criterii estetice. Ei se îndreptau împotriva școlii latiniste, filoitaliene și filofranceze care încerca să asocieze revendicările naționale cu literatura.11 Cadrul lor argumentativ l-au găsit în filozofia germană, de unde și-au extras critica lor la adresa statului. Dacă era vorba de a critica evoluția modernă a României, atunci teoria romantică a statului, concepția ei organică despre stat, iar mai târziu sociologia lui Herbert Spencer influențată de gândirea biologică păreau a fi absolut potrivite pentru un astfel de proiect.

Evoluționismul propagat de „Junimea" oferea un răspuns aparent științific la provocarea raționalistă a liberalismului.12 El corespundea intereselor celor care nu se împotriveau, ce-i drept, unei evoluții treptate către o economie agrară capitalistă modernă, dar care voiau să-și știe ocrotite proprietatea, hegemonia politică și socială.13

încercări de argumentare care să nu mai fie strict legate de categorii estetice, ci mai curând de interese politice existau din partea „Junimii" încă de la începutul anilor '70. Zece ani mai târziu, ea și-a impus concepțiile sale despre limbă și literatură, în timp ce vechii conservatori pierduseră din influență. Din cercul literar de odinioară s-a format o fracțiune politică.14 Cu toate acestea, a durat aproape două decenii până când Rădulescu-Mo-tru a emis o prezentare sistematică a doctrinei în lucrarea sa cu titlul Cultura română și politicianismul.15

în cartea sa, Rădulescu-Motru se manifestă împotriva dizolvării normelor de comportament, a valorilor și a instituțiilor politice tradiționale, apelând la argumente, afirmate deja de critica „naționalistă" a civilizației moderne, de exemplu, a unui H. St. Chamberlain16; „Civilizația" și „cultura" sunt puse față în față. Pentru Rădulescu-Motru, nu valorile materiale constituie deci baza oricărui progres, ci valorile spirituale. Numai dacă ajunge la unitate

sufletească, devenind un singur organism'7, dacă este capabil de muncă disciplinată, de gândire vizionară și forță spirituală, un popor poate ajunge pe treapta „culturii". Teoreticianul „Junimii" constată că poporul român a avut și el cândva o oarecare cultură, o „semicultură". între timp, după 1848, toate aceste începuturi pozitive au fost distruse. Din interese personale, „politi-cianii" români au transpus în mod mecanic modelele de civilizație occidentale. De atunci, România nu este decât o caricatură gigantică, în ea nu există decât o „pseudocultură"18.

în argumentarea sa, Rădulescu-Motru se orientează după modelul tipic gândirii conservatoare. Unui stadiu originar idealizat i se opune o fază finală, adusă în dezechilibru prin intervenții arbitrare. Asemenea lui Burke, critica lui Motru privește maniera de întemeiere rațională a dreptului. Prin intermediul reformelor având originea într-o gândire străină, occidental-spe-culativă, prin raționalizarea aparatului de stat și prin înființarea unei industrii naționale19, „politicianii" și „avocații" doreau să se facă indispensabili. Cultura materială, „civilizația" încă nu poate înlocui adevărata „cultură", care nu se lasă imitată, ci poate fi atinsa doar prin dezvoltarea organică a trecutului.

Cum au reușit „politicianii" și „avocații" să amăgească întregul popor român? Rădulescu răspunde că „ademenitorii liberali" au atins sufletul românilor în punctul lor cel mai sensibil, cel al lipsei de energie. Au promis paradisul pe pământ, cu condiția obținerii egalității în drepturi politice. în realitate, „politicianii" au împovărat populația asemenea paraziților20, iar regimentul lor a stins toate bunele sentimente. Există doar o singura dorință, aceea de a merge înainte; iar în alt loc se spune: „Am pierdut sentimentul distincțiunii de clasă, sentiment ieșit din legea naturală a selecțiunii sociale și care în trecut constituia una din forțele de coesiune a neamului nostru, și am primit în schimb să ne întoarcem la obiceiul populațiunii balcanice, acela de merge cu toții otova."21

„Junimea" a condamnat transformările politico-industriale inițiate prin Revoluția de la 1848 ca fiind o evoluție greșită, dar n-a pretins ca România să se întoarcă la ordinea politică a Regulamentului Organic. Junimiștii doreau deocamdată să nu se mai aibă în vedere alte reforme fundamentale, ca structura mentală să se acomodeze cu noua realitate.22 Alte concesii prudente urmau să contribuie la evitarea șocurilor sociale.

Pe cât de ușor de înțeles și de reținut era teoria „formei fără fond", pe atât de puțin potrivite a fi expuse păturilor largi ale populației erau obiectivele sale pozitive. Ceea ce rămânea era perspectiva unei administrări mai cinstite și a unui sistem educațional care să corespundă mai mult cerințelor practice.

Democratizarea sistemului electoral din 1918a însemnat sfârșitul conservatorismului românesc. Dar critica sa la adresa dezvoltării statale a României, a birocrației și a sistemului de partide acționa mai departe, constituind fermentul unei rezistențe profunde împotriva democrației românești.

4. începând din anii '70 și '80 ai secolului al XIX-lea, mișcarea socialistă din Europa s-a evidențiat ca o forță puternică.23 Apăreau și în România prime uniuni muncitorești și cercuri ale intelectualilor influențați de ideile socialiste. Până atunci, „Junimea" fascinase elita intelectuală, iar sub influența acesteia, literatura oferise o serie de scriitori clasici, recunoscuți încă și astăzi. După ani de discuții înfierbântate, părea că ordinea constituțională s-a consolidat prin obținerea independenței de la 1878. Din punct de vedere politic și cultural progresele României erau evidente. Realitățile sociale au evoluat însă altfel. în 1888, România a avut pentru prima dată parte de o răscoală țărănească, iar aceasta a fost doar începutul unei întregi serii de răscoale, deocamdată locale. Grevele muncitorilor feroviari și ale tipografilor demonstrau existența altor surse de criză, neluate în seamă până atunci, începând din 1888, problema socială a constituit fundalul mișcării socialiste, în care se întâlneau două direcții ideologice. Cercurile ruso-socialiste și-au găsit exponenți în rândurile fugarilor care au emigrat în România din imperiul țarist, precum C. Dobrogeanu-Gherea. Alții, dintre care nu puțini erau fii de familii bogate sau aristocrate, s-au orientat spre Franța, susținând o linie sindicală.24

La început, socialismul românesc a exercitat o mare forță de atracție. In-telighenția română, tineretul urban, chiar și mulți învățători tineri de la țară și-au aflat aici patria ideologică.25 Cu toate acestea, abia în 1893 s-a înființat în mod oficial Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. Programul său, mai curând liberal de stânga, prevedea, printre altele, sufragiu universal, egal și direct, taxe progresive pe venituri, descentralizare, împărțirea pământului la țărani pe bază de arendare și ziua de lucru de opt ore. în condițiile românești, cerințele PSDMR erau o provocare la adresa guvernanților. Neîncrederea a crescut atunci când social-democrații au încercat să câștige teren și la țară. La scurt timp după aceea, acestora li s-a interzis activitatea.26 Limitată la câteva centre urbane, mișcarea socialistă a rămas fără o bază soli dă. De aceea, fracțiunea francofilă, așa-numiții „generoși", au hotărât că dacă se dorește o stimulare a acțiunii politice, este nevoie de adaptare la condițiile date, ceea ce înseamnă alăturarea la un partid progresist și influent, așa cum erau liberalii.27 PSDMR s-a dizolvat, iar un partid social-democrat a existat din nou abia începând cu februarie 1910.

în România, „problema socială" se referea în special la chestiunea proprietății funciare și a productivității agricole. Că socialismul nu avea suficiente răspunsuri pentru rezolvarea acestor probleme este un fapt care a contribuit la eșecul PSDMR într-o proporție probabil mai mare decât măsurile de represalii ale guvernului D. A. Sturdza. Ce puteau oferi socialiștii țăranilor? Este necesar, explicau ei, să se ajungă cât mai repede posibil pe treapta unei ordini sociale burgheze, capitaliste și industriale. Față de raporturile existente avantajoasă este și proletarizarea țărănimii.28 Aceste cuvinte lucide erau prea puțin potrivite pentru a fascina masele și a liniști conștiința socială a intelighenției, atât timp cât existau filozofii politice mai populare.

5. Pornindu-se din cercul „generoșilor" a fost luată inițiativa formării unei noi doctrine politice. Poporanismul29 lui Stere, influențat de tezele narodnicilor ruși, s-a născut ca o reacție la socialismul marxist30, de a cărui valabilitate pentru țările industriale Stere nu se îndoia, dar căruia îi contesta relevanța pentru România. Marxismul, spunea el, se află într-un ciudat raport echivoc cu țărănimea. Pe de o parte, țăranii sunt considerați ca fiind mici burghezi reacționari, pe de alta, partidele socialiste își dau silința să-i atragă de partea lor chiar și pe proprietarii unor moșii mai mici. Inconsecvența teoretică își atinge punctul culminant când Engels nu exclude existența unei căi proprii a țărănimii ruse către comunism.

După Stere, drumul spre industrializare era închis pentru România. Piața internă nu era suficientă, opina el, iar acest handicap de stat agrar se va dubla prin extinderea capitalismului industrial internațional. Totuși Stere mai întrevedea o soluție. Bernstein a arătat că agricultura nu este depășită de procesul de concentrare capitalist, iar dacă aceste reflecții sunt logic analizate, atunci apare șansa unui drum necapitalist, echitabil din punct de vedere social, către viitor.

Socialismul românesc rămăsese o mișcare de intelectuali. Din cauza realității sociale și culturale, nici poporanismul nu s-a putut afirma ca o mișcare de mase. De aceea, Stere a acordat intelighenției un decisiv rol politic conducător. Obligația acesteia este de a interveni pentru păturile sociale inferioare. Cu această cerință el venea în întâmpinarea unei atitudini spirituale împărtășite de mulți contemporani de-ai lui. Alienarea rezultată din confruntarea cu Occidentul era percepută tot mai acut, un motiv suficient ca intelectualii să se îndrepte spre problemele sociale ale țării.31

Stere constata în marxism nu numai lipsa unor idei clare și valabile pentru România în ceea ce privește problema agrară și subiectul politic activ; lui i se părea că nici interesele naționale nu sunt suficient avute în vedere. Atât timp cât statul național nu era încă realizat, orice politică revoluționară cădea de la sine.

Danemarca constituia modelul pentru aspirațiile poporaniștilor: o economie rurală modernă formată din întreprinderi mici, organizate în cooperative, și dotată cu industria complementară necesară.32 Ei nu regretau „bunele vremuri patriarhale de odinioară". Industriile mici, autonome, conduse modern, a căror întindere era determinată de forța de muncă a familiilor erau gândite ca bază socială a unui sistem constituit pe principiile autodeterminării democratice. „Țara aceasta să fie de mici proprietari", proiecta G. Ibrăi-leanu imaginea viitorului stat român, „o puternică și fericită democrație rurală, o țară cu un parlament, care să reprezinte, direct, pe acești mici proprietari; care, în același timp, ar fi soldați, ca burii, și care, fiind mai bogați decât azi, și-ar trimite fiii și fiicele la școli, care s-ar întoarce cu oarecare cultură, unii, cei mai distinși, și cu cunoștința vreunei limbi străine… Satele noastre cu case cu două, trei odăi, oamenii îmbrăcați bine, aproape nemțește, fiica țăranului cântă romanțe din piano, ori citește nuvelele d-lui Sadovea-nu, tatăl citește telegrame despre ce se întâmplă în lumea largă."33

Realitatea românească se afla departe de visurile lui Ibrăileanu, iar dacă urma să se realizeze și o parte din ele, atunci era nevoie de reforme fundamentale. In definitiv, poporaniștii se considerau înfăptuitorii Revoluției de la 1848. Numai dacă țăranii vor fi eliberați din dependența „feudală", e posibilă dezvoltarea unei culturi cu adevărat naționale care să unească toate păturile sociale, susțineau ei. Nu atât preluarea nechibzuită a modelelor de civilizație occidentală ar fi răspunzătoare pentru dezvoltarea greșită. Este vorba de cauze sociale structurale, iar acestea trebuie înlăturate.34

2.3.1 Radicalism de dreapta și antisemitism la începutul și mijlocul anilor 1920

Când, la 19 ianuarie 1922, Ion I. C. Brătianu i-a succedat generalului Averescu la Președinția Consiliului de Miniștri, perioada reformelor se încheiase. în anii următori trebuia să se vadă dacă schimbările de la 1917 încoace puteau îndeplini speranțele puse în acestea. Premisele nu erau rele, cel puțin în privința aspectului conjunctural, dezvoltarea economică mondială favorizând România. Industria a atins cifre ale producției situate clar deasupra nivelului antebelic. Doar agricultura se afla puțin în urmă, din cauza șocului produs de reforme. Liberalii au folosit toate mijloacele financiare ale statului pentru a stimula industria, cheltuielile fiind suportate de către țărani. în aceste împrejurări, guvernul n-a reușit să trezească încredere în faptul că măsurile sale urmau să asigure bunăstarea tuturor, și astfel dispozițiile sale au părut să aibă doar un singur scop: îmbogățirea unui mic grup puternic financiar.

PNL era un partid de guvernământ fără popularitate. El își datora influența dominatoare capacității organizatorice în 1922, era unicul partid care dispunea de filiale locale în toate colțurile țării, dar, mai ales, legăturii sale strânse cu Casa regală. Ferdinand I îl aprecia personal pe Ion I. C. Brătianu, manifestând în mod deosebit convingerea că ideile sale conservatoare sunt prezervate doar de PNL. Vremea guvernării liberalilor aducea din nou la lumină toate vechile metode crezute a fi depășite de mult. Sistemul statului de drept și practicile administrației se aflau într-o contradicție evidentă.

Fără a acorda șanse de participare opoziției, care protesta fără succes din cauza manipulării alegerilor, Parlamentul a promulgat pe 26 martie 1923 noua Constituție. Principiile sale urmau modelul celei din 1866. Era confirmată încetățenirea evreilor, era recunoscută egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor fără deosebire de origine, limbă și religie. Majoritatea drepturilor individuale puteau fi bineînțeles abrogate prin hotărâre guvernamentală sau prin simplă decizie parlamentară. Dincolo de acestea, provinciilor românești alipite nu li s-a aprobat nici un fel de autonomie, chiar dacă înțelegeri anterioare prevăzuseră reglementări corespunzătoare.

Constituția din 1923 aproba poziția absolută a executivului, iar legea electorală din martie 1926 1-a făcut extrem de puternic. Drept model au servit reglementările electorale mussoliniene (Legge Acerbo), doar procentajele au fost ușor modificate. Dacă partidul cel mai puternic obținea peste 40% din voturi, atunci i se acordau jumătate din locurile Parlamentului. în funcție de rezultatul scrutinului electoral, cealaltă jumătate era apoi împărțită în așa fel, încât partidele de opoziție să fie întotdeauna subreprezentate. Prima acordată majorității urma să contribuie la o stabilizare a sistemului de guvernare, în realitate, ea a accentuat antagonismele. Din cauza complicațiilor funcționării unei coaliții, pentru partidele democratice nu a existat nici un impuls de a căuta colaborarea. Pentru a preîntâmpina o fărâmițare a structurii partidelor, legea electorală a cerut ca partidele să trebuiască să obțină cel puțin 2% din voturi spre a fi admise în Parlament.

Pe lângă condițiile economice favorabile, schimbările în legislație au produs spre sfârșitul anilor '20 o concentrare și o consolidare evidente ale sistemului partidelor, astfel încât în 1927 doar trei grupări mai erau reprezentate în Parlament.

La sfârșitul anului 1920, fascismul devenea în Italia o mișcare de masă, iar doi ani mai târziu Mussolini era șeful guvernului. în septembrie 1923, Primo de Rivera instituia în Spania o dictatură militară. La München, puciul lui Hitler eșua. De asemenea, din țările est-europene vecine pătrundeau peste granița lozinci naționaliste. Pentru majoritatea populației acestea erau vești neînsemnate, dar câteva grupări ieșite în evidență credeau că pot găsi în această direcție soluții pentru propriile probleme. Plănuind o mișcare de revoltă, un grup de ofițeri a fost repede descoperit. Alții sperau în șansele unui partid fascist după exemplu italian, dar fără succes.

Elena Bacaloglu, o jurnalistă stabilită în Italia, era în 1919 până la 1920 era de părere că România trebuie câștigată pentru fascism. Ea se temea că Mica Antantă ar putea înstrăina cele două țări, singura asemănare ce ar mai fi rămas atunci fiind exploatarea atât a României cât și a Italiei de către lumea financiară internațională, în special de cea evreiască. Ea a enunțat ideea fondării unei mișcări fasciste italo-române, proiectul fiind prezentat mai întâi lui D'An-nunzio, apoi lui Mussolini. Ambii au ezitat, iar apelul ei din octombrie 1920 a rămas fără semnătura Ducelui.

După o jumătate de an, Bacaloglu a obținut totuși din partea lui Mussolini misiunea de mult așteptată de a forma un comitet din personalități românești care să poată deveni un organ paralel al cunoscutei Fasci di Combattimento. Punctele de reper ale colaborării italiano-române trebuiau să fie:

a) impunerea de directive politice și statale comune în cele două țări;

b) eliberarea celor două țări din sclavia economică prin schimbul reciproc de bogații și mână de lucru;

c) organizarea diplomatică și direcționată a expansiunii latine dincolo de Ocean, și chiar în România.

Pentru comitetul de conducere italian, Elena Bacaloglu a câștigat nume proeminente, cum ar fi Marion Angioloni, Piero Bolzon și Giuseppe Bottai. în România, prin mijlocirea unor rude influente, ea a avut acces la un grup de oameni de știință de la Universitatea din Cluj.

Aceștia însă n-au înțeles orientarea noului grup într-o activitate politică, ci într-o colaborare culturală. De aceea, în mod corespunzător, asociația și-a schimbat denumirea în „Movimento nazionale italo-romeno culturale ed economico"

Desigur, personalitatea Elenei Bacaloglu a fost complexă. Ambiția ei enormă, ținuta ei plină de prejudecăți și contradictorie o aduseseră la fascism, dar au înstrăinat-o, mai târziu, de Mussolini. în final, ea a fost expulzată din Italia fascistă. A mai încercat să propage o politică bazată pe modelul italian de politică internă și externă. în București, Oradea și Bucovina au existat câteva grupuri mai mici influențate de ea. în 1925, când a vrut să transforme „Movimento" în Partidul Național Fascist, a intervenit poliția, și astfel, efortul ei de a face fertil fascismul în România a eșuat.

„Movimento" a avut doar 100 de membri, în timp ce Fascia Națională Română era cu cei 1 500 de partizani ai săi aproape un partid adevărat. Fascia își avea rădăcinile, cel puțin parțial, în viața politică internă românească — înființarea PCR tocmai stârnise o atenție deosebită —, în timp ce Elena Bacaloglu s-a raportat doar la modelul italian. La început, Fascia s-a numit „Liga Națională", apoi „Salvatorii Patriei". La sfârșitul anului 1922 s-a publicat planul de organizare pentru înființarea mișcării fasciste în România. Se pare că unii adepți ai Elenei Bacaloglu au așteptat cu nerăbdare acest lucru. S-au desprins de MNFIR, alăturându-se „Salvatorilor Patriei" și au fondat împreună „Fascia Națională Română", care, în august 1923, a mai atras un nou grup, cel din jurul Opiniei publice care apărea la Iași.

Un proiect de program al FNR publicat în 1924 descrie reprezentările partidului în ceea ce privește viitorul ca pe o dictatură națională de dezvoltare. Fasciștii români sunt „socialiști naționaliști", având ca scop crearea unui standard de viață mai ridicat pentru masele lipsite de controlul asupra mijloacelor de producție, datorită voinței „politicianilor" și vicleniei „elementelor străine". Toți străinii care s-au stabilit după 1914 în țară trebuie să fie expulzați de urgență. Pentru ceilalți rămași se avea în vedere fixarea unei taxe, care să facă distincția între români, minorități tolerate și cele nedorite. în concepția FNR, numărul locurilor de funcționari trebuia să fie redus la o treime, iar corupția și delapidarea înlăturate prin pedepse drastice. In privința ideilor socio-politice, fasciștii se orientau spre stânga socialistă, fără a renunța la propriile formule propagandistice, punând accent mai mare pe agricultură. Diferențele de venituri trebuiau echilibrate printr-un impozit direct, progresiv. Timpul de lucru al salariaților nu trebuia să depășească 8 ore și 6 zile lucrătoare pe săptămână. Conform proiectului-program, în statul fascist munca devine un cult, căci mult prea mulți oameni trăiesc pe seama claselor muncitoare. Pe viitor, acești „paraziți" trebuie îndreptați către o activitate productivă prin muncă silnică. Prin revendicarea de a continua procesul de deposedare a marilor latifundiari, până când toți țăranii vor fi primit pământ, FNR relua o temă abordată anterior de Partidul Țărănesc. Prin măsuri de instruire, prin cooperativele agrare și printr-o industrie națională de mașini agricole era prevăzută creșterea productivității în agricultură. România este o țară agricolă și trebuie să rămână așa, întrucât o economie bazată pe industrie conduce doar la tulburări sociale.

FNR nu se vedea pe sine ca o mișcare morală de reînnoire, așa cum s-a întâmplat mai târziu cu Legiunea lui Codreanu, ci ca un partid care ia măsuri radicale în economie și viața politică împotriva tuturor minorităților naționale, împotriva marii proprietăți și a partidelor și membrilor săi. Situația politică internă nu era potrivită pentru a-și impune revendicările, și nici nu exista în acest sens un context extern favorabil, întrucât țara era legată printr-un acord de apărare a minorităților. în mod consecvent, FNR nu întrezărea viitorul său într-un sistem parlamentar, ci într-o dictatură dotată cu toate puterile, care, după o perioadă de tranziție, se supunea „plebiscitului" populației.

Fascia Națională Româna a reunit în centrele sale din București, Timișoara, Arad, Cluj, Focșani, Iași și Câmpulung-Moldovenesc înjur de 1 500 de membri. Aceștia erau în special studenți antisemiți, câțiva funcționari și, în număr mai mare, militari (ofițeri în rezervă, multe cadre tinere și câte un general activ), cărora, cu ani în urmă, le fusese alimentată în mod suficient neîncrederea față de democrație. FNR a rămas din punct de vedere politic fără influență, evidențiindu-se foarte puțin în public. Lipsea personalitatea conducătoare carismatică, iar animozitățile interne i-au paralizat forțele.

în afară de fascismul italian, grupurile și grupulețele radicale de dreapta aveau și alte modele. în Cluj, de pildă, luase naștere „Acțiunea Românească", cu trimitere clară la modelul francez.

Strădaniile de a imita dreapta occidentală n-au avut succes. Ce se putea crede despre un grup care intra pe scena politică în numele naționalismului, dar conducându-se, în fapt, după un model străin? Nici fascismul, nici na-țional-socialismul sau vreo altă mișcare a vremii nu au avut la începutul anilor '20 acea strălucire pe care doar criza economică mondială avea să le-o confere; mult mai important însă a fost faptul că, în România, lozincile național-socialiste au rămas până în 1928/29 fără o bază reală. Situația economică era suficient de stabilă, iar oamenii nutreau speranța că vor curați realitatea politică de amestecurile autoritare ale politicienilor, că vor consolida și aprofunda democrația.

Nu atât respingerea democrației parlamentare a condus dreapta din anii '20 la o nouă înflorire. Succesul ei a fost rezultatul unui antisemitism revigorat. Aceasta nu contesta elementele fundamentale ale sistemului politic și social, mai curând indignarea ei se îndrepta împotriva monopolului unui grup social elitist, riguros delimitat. Mișcarea s-a restrâns la facultăți și orașe, întrucât aici acționau tradiții specifice, profilându-se probleme deosebite la sfârșitul războiului.

Pentru observatorul extern, procesul a avut o evoluție surprinzătoare. La congresul studenților de la Cluj (4-6 septembrie 1920), printr-o simplă manipulare tehnică, micul grup de antisemiți a reușit să-i excludă pe colegii de facultate evrei din Uniunea studenților români. Astfel, ei au pus în vigoare o reglementare care fusese valabilă înainte de război, dar care era lipsită de orice bază legală, din momentul acordării drepturilor de cetățenie populației evreiești. Reușita lor a fost o excepție, care nu oglindea nici opinia publica în general, nici pe aceea a studenților. în anii de după 1918 s-a sperat la o Românie viitoare mai bună, unde să fie prezente și grupurile populației alogene, lăsând puțin spațiu pentru temele antisemite.

Trecuse euforia începuturilor. Era tot mai clar faptul că România devenise în 1918 o țară cu minorități naționale puternice, care-și găseau puncte de referință în afara țării, provocând noi tensiuni sociale acolo unde se integrau, așa cum s-a întâmplat cu evreii. Până în 1918, pentru evreii Regatului a fost valabil un statut special, care-i excludea din anumite domenii ale vieții culturale și ale profesiunilor libere. După război, aceste restricții au fost anulate, iar populația evreiască s-a putut bucura de posibilitățile oferite; școlile și universitățile au fost asaltate de studenți evrei, care au găsit acolo colegi români în număr tot mai mare.

Căci după ce vechile legături și dependențe au fost suspendate, după ce reforma agrară a mijlocit o nouă conștiință de sine, iar populația maghiară, rusă sau vorbitoare de limbă germană n-a mai fost avantajată în mod unilateral, tot mai mulți români s-au îndreptat către facultăți. Numărul cursanților înscriși creștea anual cu 10% în 1913/14, Universitatea din București avea 3 500 de studenți, în 1929 s-au înregistrat mai mult de 20 000.

Facultățile nu au putut să facă față acestui asalt pentru că lipsea personalul, spațiul, posibilitățile de cazare și întreținere. Studiile trebuiau plătite de părinți și mulți au rămas fără sprijin suficient de acasă. Inflația a lovit aspru în salariații statului și în pensionari; învățătorii și preoții reușeau cu greu să ajute copiii numeroși. Condițiile de viață erau deplorabile. Mulți au încercat să-și acopere cheltuielile de studii prin munci suplimentare. Numărul celor care ajungeau într-adevăr la diploma dorită era redus. Studenții români îi priveau cu invidie pe colegii lor de facultate evrei, care locuiau la oraș, părând să aibă, în general, mai multe avantaje; căci oare cum altfel să-și fi explicat numărul lor ridicat, aflat mult deasupra ponderii lor față de întreaga populație. Centre de agitație antisemită au devenit facultățile de drept și medicină, deosebit de asaltate. înainte de război, prin reglementări legale, aceste facultăți îi ținuseră la distanță pe studenții evrei.

După eșecul extremei de stânga, fenomen care a determinat într-o asemenea măsură viața politică de zi cu zi a anilor 1918-1921, încât România s-a întors la problemele ei cotidiene, „naționaliștii" au revenit la vechile lor teze antisemite. La începutul anului 1922, A. C. Cuza, N. Paulescu, Ion Zelea-Codreanu, C. Șumuleanu și A. Naum au înființat Uniunea Național-Creștină. Scopul acesteia era „de a lupta prin toate mijloacele legale pentru sprijinirea intereselor economice, politice și culturale ale românilor, împotriva jidanilor, pentru apărarea ideilor naționaliste, democratice și creștine", care se vedeau amenințate. UNC a fost o uniune spontană care voia să atragă atenția asupra „pericolului ovreesc", editând în acest scop, începând din aprilie 1922, o revistă proprie, Apărarea Națională. în plus, Cuza, Șumuleanu și Paulescu știau să uzeze de poziția lor de profesori universitari, pentru a-și propaga lozincile printre studenți.

Revenirea antisemitismului era în interdependență cu întărirea unor mișcări similare în statele vecine. în special în Ungaria, eșecul lui Bêla Kun dezlănțuise o campanie vehement antievreiască, concretizată printr-o lege care limita posibilitățile evreilor de a frecventa școala, în funcție de ponderea lor la întreaga populație („numerus clausus"). în plus, începând din toamna anului 1922, un val de instigare antievreiască a cuprins facultățile din Europa de Est. Prilejul 1-a constituit numirea unui savant evreu ca rector al Universității germane din Praga. în Austria, Ungaria, Polonia și Lituania s-a ajuns la acte de violență antisemite.

La întoarcerea studenților din vacanță în orașele lor de studiu, condițiile erau mai grele decât cu un an în urmă în orașul universitar transilvănean Cluj, pregătirea medicală normală de specialitate nu mai era posibilă, întrucât la Institutul de Anatomie lipseau cadavrele necesare disecțiilor.

Studenții creștini au cerut ca și comunitatea evreiască să pună la dispoziție cadavre, fapt care contravenea însă credinței iudaice. Scânteia a fost suficientă pentru a provoca agitație și acte de violență antisemite în fiecare universitate și școală superioară. Elementele radicale au trecut în prim-plan, reușind să impună în final, după exemplul maghiar, revendicarea principală a studenților de „numerus clausus".

Guvernul s-a declarat pregătit să rezolve cererile studenților privind cantinele, căminele și îmbunătățirea condițiilor de studiu. Dorea de asemenea să facă în așa fel, încât comunitatea evreiască sa contribuie la specializarea medicală.

2.4 Mostenirea antisemita si nemultumirea fata de guvernarea liberalilor ca factori favorizanti pentru intarirea dreptei

Separarea dintre tinerii și bătrânii liberali a avut ca fundal mai mult decât o banală diferență între generații. Din punct de vedere economic, tinerii liberali nu erau autonomi asemeni colegilor de partid mai în vârstă; le lipsea conștiința politică de sine a acestora. Ca politicieni, carieriștii se grăbeau să ajungă la putere mai mult decât orice grup din partid. De aceea, ei au respins de la bun început politica anticarlistă a bătrânilor liberali, depunând eforturi pentru a avea raporturi bune față de Coroană în 1934, acest lucru a meritat.

într-o democrație parlamentară, veniturile nu puteau fi redistribuite pe termen lung în vederea unei expansiuni rapide a industriei grele, fără măcar a se prevedea efectele sale pozitive asupra altor domenii economice. Recunoscând această problemă, Mihail Manoilescu a prezentat în statul corporativ un model care să soluționeze chestiunea legitimării unei politici forțate de industrializare. Dezvoltarea economică a României nu a fost însă rezultatul unei planificări raționale. Mai curând, necesitățile economice și militare s-au unit cu interesele particulare ale unei minorități restrânse. Pentru cercurile din industria grea, statul corporativ al lui Manoilescu nu a reprezentat o soluție potrivită. Opțiunea lor era în favoarea statului autoritar, de natură zeletineană. Și aici, interesele regelui se întâlneau cu cele ale noii industrii.

Numirea lui Tătărescu în funcția de prim-ministru a fost un succes incontestabil al regelui. în cercurile politice se spunea, în general, că moartea lui Duca nu a fost inoportună pentru Carol, primul-ministru aducând suficiente dovezi ale independenței sale față de Coroană. Regele n-a făcut nici măcar o vizită de condoleanțe familiei celui asasinat, deși trupul neînsuflețit al lui Duca fusese așezat pe catafalc în Palatul Regal.

Succesorul premierului ucis a fost mai întâi C. Angelescu, cel mai vechi în rangul de ministru. Dar, după două zile, el a trebuit să-și depună demisia. Regele n-a mai dorit să i se impună un prim-ministru din partea Partidului Liberal. De aceea, el nu a așteptat încheierea procesului de clarificare din cadrul partidului de guvernământ, ci 1-a numit pe unul dintre conducătorii aripii tinere din PNL, Gheorghe Tătărescu. Sub șocul pe care-1 dezlăn-țuise asasinarea lui Duca, bătrânii liberali, cărora li s-ar fi cuvenit succesiunea, n-au fost în stare să se opună numirii lui Tătărescu.

Ca și în timpul lui Vaida-Voevod, Tătărescu a guvernat numai datorită încrederii regelui, în timp ce unele fracțiuni influente ale Partidului National-Liberal au respins politica sa. Guvernul era izolat. Nemulțumirea generală amenința să distrugă capacitatea de integrare a sistemului politic.

La țară, tensiunile erau de o intensitate ce amintea de anul răscoalei țărănești din 1907 în rândul muncitorimii și în largi cercuri urbane s-au manifestat tendințe de radicalizare, iar birocrația și armata n-au fost indiferente nici ele față de lozincile extremiste.

În anii de după 1928, numărul partidelor crescuse, pentru moment. După 1933, acest proces s-a inversat iar în decembrie 1933, la alegeri existau 102 liste, iar după patru ani, numai 66. În loc de 9 partide, doar 7 partide au obținut în 1937 mai mult de 2% din voturi, ele fiind astfel reprezentate în Camera Deputaților. Stabilizarea numerică a sistemului de partide nu a fost totuși semnul unei calmări a peisajului politic, ea a rezultat din intensificarea opozițiilor politice dintre câteva partide puternice. Acest lucru a evoluat în favoarea unor grupări politice mai mici, spre care, sub șocul crizei economice mondiale, se îndreptaseră mai întâi alegătorii.

6. în dezbaterea politică a anilor 1934-1937 sunt reprezentate trei tendințe principale: revenirea la monarhia constituțională, domnia mascată a regelui și, în final, ca o a treia posibilitate, schimbarea politică radicală, așa cum o cerea extrema dreaptă.

Doar în ultimul caz, diferențele politice de partid erau clare, întrucât numai Garda și alte câteva mici grupuri ale extremei drepte se situau complet în afara ordinii constituțional-monarhice. în schimb, liniile de demarcație ale primelor două variante politice treceau de-a curmezișul frontierelor marilor partide.

Revenirea la principiile democratice nu era posibilă, atât timp cât se menținea actuala politică economică. De aceea, bătrânii liberali nu numai că s-au împotrivit unei posibile modificări a Constituției, ci, în același timp, ei au cerut să se țină cont într-o măsură mai mare de interesele industriei de consum.

Stânga agrară a revendicat de asemenea o politică prin care să se ridice cât mai repede standardul de viață al țărănimii. întrucât în 1935 Vaida-Voe-vod a demisionat din PNȚ, Maniu s-a retras din politica activă, iar Lupu a reunit în 1934 Partidul său Țărănesc cu PNȚ, politicienii fostului Partid Țărănesc dețineau acum pozițiile de conducere din cadrul organizației național-ță-răniste, în timp ce, în anii anteriori, Partidul Național din Transilvania fusese cel care imprimase direcția politică a Partidului Național-Țărănesc. Dezbaterea programului s-a reinstalat, fiind regăsită calea spre o doctrină a „statu lui țărănesc" democratic, care să se realizeze dincolo de economia industrială capitalistă și de comunismul proletar. Stânga agrară s-a deschis revendicărilor pentru o mișcare largă antifascistă, fără ca ea să fie totuși pregătită pentru o politică a frontului popular. Ea a îmbrățișat ideea unei susțineri din partea grupurilor socialiste și comuniste, dar nu le-a recunoscut ca partener.

În timp ce aripa stângă a Partidului Național-Țărănesc s-a declarat în mod hotărât împotriva tuturor aspirațiilor radicale de dreapta, Iuliu Maniu și-a urmărit propria politică, iar aceasta a dus, în cele din urmă, până într-acolo, încât începând din 1935 el a negociat cu Garda prin intermediari. In timpul procesului împotriva conducerii legionare, în primăvara anului 1934, Maniu apăruse în calitate de martor al apărării, desemnând dizolvarea Gărzii ca fiind „ilegală" și „inoportună". Datorită incoruptibilității sale și a atitudinii lipsite de compromis față de camarila carlistă, Maniu s-a bucurat în opinia publică de un înalt prestigiu. Această popularitate 1-a determinat pe Codreanu să emită o circulară, în noiembrie 1935, în care lua apărarea lui Maniu împotriva atacurilor cotidianului de extremă dreaptă Porunca Vremii, citit și de legionari.

Fostul președinte al Partidului Național-Țărănesc nu era singur, atunci când era vorba să se renunțe la principii democratice, din ură oarbă față de rege și față de cei care, invizibil, dar întotdeauna perceptibil, exercitau influență asupra lui. Gheorghe Brătianu, al cărui partid propovăduia un liberalism naționalist mic-burghez și care împreună cu Averescu înființase un „bloc constituțional" pentru „eliberarea regelui de camarilă", întreținea și el legături în secret cu legionarii. Dar numai o opoziție care să fi luat atitudine în egală măsură față de planurile dictatoriale ale lui Carol și față de extrema dreaptă ar fi fost în stare să păstreze prestigiul democrației. în loc de aceasta, fronturile politice au devenit imposibil de distins.

întrucât regele nu a dispus de instrumente de putere pentru a schimba Constituția în sensul unei ordini autoritar-monarhice, el a căutat mai întâi să-și impună influența pe altă cale. Grupuri tot mai noi din interiorul marilor partide, dar și grupări politice de sine stătătoare s-au declarat pregătite pentru o colaborare cu regele. Vaida-Voevod a întemeiat Frontul Românesc.

Național-creștinii doreau și ei consolidarea poziției șefului statului, dar respingeau o dictatură a lui Carol al II-lea. Gheorghe Tătărescu și tinerii liberali dispuneau de putere și de influență, datorită sprijinului acordat de rege. în Partidul Național-Țărănesc, așa-numiții „centriști" (Armand Călinescu, Mihail Ralea) s-au declarat dispuși să coopereze cu regele, dacă acesta se va decide să intervină împotriva Legiunii făcând apel la puterea sa. O poziție asemănătoare o reprezentau și așa-numiții „H-iști" din Partidul Național-Liberal. Reprezentantul lor cel mai cunoscut era Victor Iamandi.

În 1937, în interiorul marilor partide se întâlnesc deci curente cu totul diferite. Divergențele de opinie vizau poziția monarhului și chestiunea privind pericolul pe care îl prezenta Legiunea pentru ordinea socială. Unii voiau să revină la ordinea constituțională, opunându-se, de aceea, atât aspirațiilor regelui, cât și ale extremiștilor de dreapta. Alții căutau, ce-i drept, să limiteze de asemenea influența lui Carol al II-lea, dar, în acest scop, ei erau dispuși să colaboreze cu Legiunea. Alții credeau că numai consolidarea poziției șefului statului permite riposta la instigatorii de extremă dreaptă, în timp ce un al patrulea grup, care aștepta pentru atitudinea sa o răsplată sub formă de posturi și titluri de onoare, lua necondiționat partea regelui. Această situație era derutantă și greu de înțeles de către alegători. Marile partide s-au dezmembrat din cauza contradicțiilor interne, iar cele mici, precum Frontul Românesc al lui Vaida, PNC și PNL (Gh. Brătianu) nu s-au putut folosi de șansa lor, întrucât nici ele n-au constituit o alternativă politică limpede, în realitate, doar Legiunea avea un scop politic univoc.

La alegeri național-țărăniștii au putut obține o majoritate de voturi suficientă, în timp ce partidul de guvernământ a trebuit să cedeze voturi suplimentare Legiunii. Carol al II-lea însă nu a fost dispus să renunțe la puterea sa odată câștigată. Pentru a slăbi grupurile opoziției, au fost întemeiate, ca alternative capabile de conducere pentru PNȚ și Gardă, Frontul Românesc și Partidul Național-Creștin.

Frontul Românesc a fost înființat în aprilie 1935 de către Vaida-Voevod, fostul președinte al Partidului Național-Țărănesc și fost prim-ministru. Motivul 1-a constituit faptul că el nu se putuse impune în interiorul PNȚ cu revendicarea sa pentru așa-numitul „numerus valahicus", potrivit căruia toate pozițiile sociale trebuiau să fie ocupate în funcție de principiul proporționa-lității etnice. Chiar dacă aceasta amintește de un „numerus clausus" revendicat de studenți, Vaida n-a susținut idei specific antisemite. „Numerus clausus" era pentru antisemiți o armă în lupta împotriva evreilor. „Numerus valahicus" voia să anuleze prejudiciul istoric adus românilor în raport cu minoritățile, superioare din punct de vedere cultural, și formula dorința românilor de a avea un rol social de frunte în toate domeniile. în prezentarea sa publică, noul partid era înconjurat de numeroase elemente de stil, preluate din modelul fascist, național-socialist și legionar: uniforme constând în cămăși negre, structurarea pe vecinătăți, centurii și legiuni, numirea cadrelor de conducere de către șeful partidului.

Frontului Românesc oscila între viziunea unui stat autoritar și cerința unei „democrații naționaliste". FR trebuia, în special, să obțină voturile națio-nal-țărăniștilor, de aceea el nu avea voie să se îndepărteze prea mult de aceștia. Având în vedere polarizarea sistemului de partide, fără un electorat solid, așa cum poseda PNC în Moldova de Nord, Frontul Românesc a avut o influență redusă, iar în decembrie 1937, el a fost constrâns la o coaliție electorală cu Partidul National-Liberal de guvernământ.

După ce LANC se străduise zadarnic să fuzioneze cu Legiunea, iar eforturile asemănătoare din partea Partidului Național-Agrar al lui Goga au eșuat și ele, LANC și PNA au fuzionat la 14 iulie 1935, dând naștere Partidului Națio-nal-Creștin. într-o dare de seamă, Serviciul de politică externă al lui Rosen-berg se lăuda de a fi contribuit la această unificare, dar cel puțin la fel de hotărâtoare au fost eforturile depuse în aceeași direcție de către Curtea Regală.

CAPITOLUL III

ANTISEMITISMUL STUDENȚESC

3.1Începuturile urii în universități

Ofițerii în rezervă, dar și militarii activi și-au manifestat deschis simpatia lor față de studenți, luând parte la demonstrații, donând bani și oferind cazare celor exmatriculați din căminele studențești. Ca jurați, ei i-au achitat pe Moța și pe Codreanu de acuzația de crimă. Lozincile antisemite au găsit ecou și în suburbii, agitația oprindu-se în fața satelor, acolo unde reforma agrară întărise speranțele într-o îmbunătățire economică. Excepție au făcut regiunile silvice, unde puținii proprietari de păduri controlau mari părți ale țării, iar nemulțumirea față de moșierii și negustorii evrei era mare.

Totuși nu atât prejudecățile față de minoritățile naționale au unit satul cu orașul, cât înverșunarea împotriva regimului autoritar al liberalilor. Satele erau „în căutarea unui salvator", așa cum crezuseră că l-au găsit în Averescu, dar pe care, mai târziu, l-au părăsit dezamăgite. Această stare de spirit a atins un prim punct culminant în 1925/1926, după achitarea lui Codreanu de acuzația de tentativă de omor asupra lui C. Manciu. Cuvântul a evaluat această sentință ca pe o „reacție a demnității umane împotriva brutalității despotice a abuzului", ca pe o pedeapsă „pentru îngâmfarea provocatoare a dictaturii". Reîntoarcerea lui Codreanu de la locul procesului s-a asemănat cu un cortegiu triumfal. în iunie 1925, cu ocazia căsătoriei sale cu Elena Ilinoiu, fiica unui funcționar feroviar, zeci de mii de oameni au urmărit spectacolul. O orchestră militară a cântat, în timp ce episcopii și generalii au adresat felicitări.59 Cu toate acestea, nu s-a înregistrat nici o mișcare a dreptei; domneau doar îndârjirea și indignarea față de abuzul de putere al guvernului și al birocrației.

Alegerile pentru Camerele agricole din 25 august 1925 au fost un mare succes pentru opoziția unită formată din Partidul Național din Transilvania și Partidul Țărănesc. Poziția lor s-a confirmat cu ocazia alegerilor comunale din februarie 1926. Două luni mai târziu, la 25 mai 1926, a fost ales un nou Parlament. Participând pentru prima dată la alegerile generale, LANC a obținut datorită ajutorului oferit de noul ministru de Interne, Goga, 4,76% din voturi, ceea ce a reprezentat o reușită morală remarcabilă.

Noul partid își avea fieful în nordul Moldovei și în Bucovina, adică în regiunile tradiționale de influența ale lui Cuza cu o populație de evrei puternică și evidentă, în orice caz, LANC a avut succes și în Banat, Arad, Bihor și Turda. Astfel, ea devenea mai mult decât o mișcare antisemită de colectare; a pătruns și acolo unde, în mod tradițional, Partidul Național era mai slab, iar partidele de stânga erau mai puternice. Cu sprijinul Partidului Poporului aflat la guvernare, LANC a devenit bazinul de colectare a protestului naționalist. Cele 4,76% din voturile obținute de LANC trebuie comparate cu cele 7,34% realizate de PNC, dar, în special, cu cele 27,73% din voturile obținute de blocul comun format din PN și PȚ. Nu către LANC s-au îndreptat speranțele celor mai mulți, ci către Iuliu Maniu și Ion Mihalache, aflați în tratative privind fuzionarea partidelor lor. La 10 octombrie 1926 se încheiase fuziunea Partidului Național din Transilvania cu Partidul Țărănesc în Partidul Național-Țărănesc. Peste puțin timp, popularitatea PNȚ, un partid deschis față de minorități, înfățișându-se ca o contrapondere democratică la stilul autoritar de conducere al liberalilor, a eclipsat toate celelalte grupări politice, influențând chiar și mișcarea studențească. Mai vechea speranță că toate grupările și păturile sociale vor putea participa la o Românie viitoare părea să prindă din nou contur. Bineînțeles, și alți factori au contribuit la domolirea antisemitismului. între timp, extinderea facultăților înaintase rapid, iar revendicările materiale ale studenților au putut fi parțial satisfăcute. Pentru universități au fost atrase noi pături sociale, mai puțin influențate de naționalismul și antisemitismul antebelic, așa cum se arătaseră fiii și fiicele grupurilor rurale conducătoare și ale păturilor urbane, care influențaseră până atunci facultățile. Măsurile disciplinare ale conducerii universităților își făceau efectul. Conducerea studențimii a trecut în mâinile unor grupuri moderate, astfel încât, în anii următori, în facultăți n-au mai avut loc tulburări antisemite.

Au rămas deci fără urmări renașterea antisemitismului din 1922 și regimul autoritar al liberalilor? Mișcarea studențească antisemită a dat naștere unui nucleu de forțe radicale de conducere, pentru care anii '20 au devenit proba de confirmare a noilor forme de agitație politică. Statul a fost neputincios în fața combinației dintre propaganda de masă și acțiunile demonstrative de violență efectuate în numele scopurilor naționaliste. Au fost reînnoite formulele

radicale de dreapta, ca aceea despre incompatibilitatea româno-semita, s-au pregătit altele, mai puternice pentru viitor, precum acuzația că puterea democratică înseamnă în mod necesar corupție și decădere.

Era posibilă impunerea unei politici în cadrul sistemului de partide existent și în conformitate cu Constituția, care să corespundă ideilor antisemite ale LANC? Pentru Cuza acest fapt era o problemă care necesita o „elucidare științifică", în timp ce Codreanu cerea ruptura totală de lumea veche. Doar dacă partidul recurge la o disciplină cvasimilitară, el va fi protejat de corupție, fiind capabil să reacționeze pe măsură, apelând la violență, „dacă se cere violență", la „sacrificii de vieți omenești, dacă (…) se cer sacrificii".

Ion I. Moța și Codreanu au îmbrățișat „filozofia bombei", precum toți teroriștii. Prin acte demonstrative de violență, ei urmăreau să restrângă capacitatea de acțiune a guvernului și să zdruncine „sufletul maselor". în cadrul dezbaterilor judiciare, ei nu și-au negat faptele. Față de sentința judiciară se considerau a fi o Jertfă a națiunii". Participanții erau și ei impresionați. După atacul asupra prefectului de poliție din Iași, procurorul din Turnu-Se-verin i-a mulțumit lui Codreanu pentru „fapta" sa „patriotică".5

Încă din martie 1923, cu ocazia festivităților de înființare a LANC, devenise clar faptul că vârfurile conducerii noului partid urmau concepții politice diferite. Președintele LANC a dezaprobat acțiunile de violență plănuite de studenții conspiratori; pe deasupra, ruptura s-a adâncit, atunci când Codreanu, abia achitat de asasinatul asupra lui Manciu, a pretins, în mod aproape ultimativ, că LANC trebuie în sfârșit reorganizată după modele cvasimilita-re.6 în plus, au apărut rivalități personale. Procesul de la Turnu-Severin 1-a făcut cunoscut pe Codreanu în toată țara, iar A. C. Cuza se simțea amenințat în dreptul său de conducere unde se alterase și relațiile familiale dintre Cuza și Codreanu. Sora lui Corneliu, Iridenta Zelea-Codreanu, aștepta un copil nelegitim. Drept tată era considerat fiul liderului partidului antisemit, însă acesta nu voia să audă de căsătorie.

Pentru ca divergențele de opinii să nu răzbată în afară, A. C. Cuza a procurat o sumă de bani mai mare și i-a trimis pe Codreanu și pe Moța în Franța, la studii doctorale. Ei au acceptat, pentru a nu fi învinuiți de sciziunea mișcării antisemite.

Succesele de publicitate ale LANC nu au rămas fără influență asupra celorlalte partide de dreapta mai mici. Acțiunea Românească, Partidul Social Creștin și Fascia Națională Română s-au alăturat grupării în plină ascensiune. S-a hotărât un nou statut, care întărea poziția lui Cuza. Programul partidului din septembrie 1925 respecta monarhia constituțională; sistemul parlamentar existent, cu cele două camere, Camera Deputaților și Senatul, urma să fie menținut, în schimb miniștrii nu mai aveau voie să fie în același timp parlamentari. în mod evident, problema unei modificări a procedurii electorale nu se mai punea. Administrația trebuia să fie mai puternic descentralizată, în domeniul economic, România era considerată o „țară semicapi-talistă", urmând să se dezvolte în direcția statelor occidentale. Pentru atingerea cât mai rapidă a acestui scop, interesele muncitorilor și ale capitaliștilor trebuiau reglate cu ajutorul statului. De altfel, o educație patriotică și religioasă urma să contribuie la o dezvoltare economică fără conflicte. Până atunci, progresul le-ar fi folosit doar „străinilor". Un „numerus clausus" pentru toate domeniile sociale și alte măsuri luate trebuiau să asigure pe viitor ca avantajele economice să fie în favoarea românilor.

Prin absența lui Codreanu, poziția lui Cuza se consolida. Acesta însă nu s-a bucurat atunci când fostul său elev s-a întors din Franța, pentru a lua parte la alegerile din anul 1926. Numai prin intervențiile unor membri influenți ai partidului, Codreanu a obținut un loc pe listă, în județul Putna. Dacă în alte locuri, aparatul funcționăresc a susținut candidații LANC, aici Codreanu s-a văzut stânjenit în libertatea sa de mișcare. S-ar putea presupune că această tratare diferențiată nu era neintenționată; în orice caz, Codreanu n-a putut obține suficiente voturi, întorcându-se după aceea în Franța.

Deosebiri de păreri cu privire la strategia corectă a LANC nu au existat doar între vechea și noua generație. Și unii dintre partizanii mai experimentați

3.2 Crima ca “ fapta eliberatoare”

Emanciparea a intervenit numai în 1919, la sfârșitul primului război mondial, la care evreii au participat ca „străini nesupuși unei protecțiuni străine” (după formula noului articol 7 al Constituției din 1879), principiul egalității în drepturi fiind înscris ulterior în Constituția din 1923. Cu toate acestea, asistăm la perpetuarea unui curent antievreiesc și după 1919, factorii tradiționali, religioși, economici, xenofobi ai aces- tei ostilități persistând. Vechilor acuzații li s-au adăugat, odată cu nașterea României Mari, noi invective. Țara și-a dublat teritoriul (de la 130.177 km2 în 1913, la 295.049 km2 în 1920), dar și populația sa (de la 7.160.000 locuitori în 1912 la circa 15.541.000 în 1920). Dintr-un stat național relativ omogen (în 1912 minoritățile nu reprezen- tau decât 8%), România devine un stat cu naționalități multiple: aproximativ 30% din populație erau alogeni. Conform datelor recensământului din 1930, minoritatea maghiară era cea mai numeroasă – 1.425.507 suflete (7,9%), care constituiau 11,2% din populația orașelor și 7,1% din cea a satelor, dar un sfert din locuitorii Transilva- niei (24,5%) -, urmată de germani, al căror număr se ridica la 745.241 (4,1%), care reprezentau 5,3% din populația orașelor și 3,8% din cea a satelor, majoritatea locu- ind în Transilvania.

Evreii erau prin ponderea lor numerică a treia mare minoritate, numărând 728.115 suflete (4,0%) potrivit criteriului naționalității și 756.930 (4,4%) după cel al religiei. Ei reprezentau 13,6% din populația orașelor (a doua colectivitate urbană după români) și doar 1,6% din aceea a satelor. La cei 239.967 de evrei (po- trivit recensământului din 1912, reprezentând circa 3,3% din populația totală) din Vechiul Regat s-au adăugat peste 500.000 de evrei din noile provincii: 206.958 din Basarabia, 192.833 din Transilvania și 93.101 din Bucovina1.

După 1919, antisemitismul a evoluat din cauza contextului iritant al unei vari- ate palete de minorități naționale, căutând a-și păstra identitatea și, după opinia noastră, el a fost adevăratul vector al naționalismului între cele două războaie mondiale. În Basarabia, evreii au fost făcuți răspunzători de progresele comu- nismului, iar conspirația „iudeo-bolșevică” – acuzație deloc originală – a fost de atunci înainte și în mod permanent lansată împotriva lor și extinsă la evreii din toate provinciile. Este neîndoielnic că numeroși preoți ai Bisericii Ortodoxe Româ- ne au furnizat cadrele organizațiilor de extremă dreapta, contribuind la întreține- rea obsesiei „iudeo-bolșevismului” în sânul maselor populare. În schimb, în Tran- silvania, evreii, în mare măsură asimilați culturii maghiare (ei au fost recunoscuți ca cetățeni începând din 1867 și primiți fără discriminare în școlile ungurești), au fost acuzați de iredentism. Nici una, nici cealaltă din aceste acuzații nu erau total lipsite de temei, dar numărul comuniștilor evrei, ca și cel al evreilor unguri ire- dentiști a fost minim. Cu toate acestea, ele au fost cele două axe constante pe care s-a construit propaganda antisemită după Marele Război. Această propagandă a cunoscut un succes deosebit printre studenți, învățători, profesori, preoți, funcțio- nari guvernamentali și mai ales șomeri intelectuali, care au constituit armătura organizațiilor de extremă dreapta, propovăduind anticomunismul, antisemitismul și statul autoritar.

După trei ani de tulburări antievreiești la Universitatea din Iași, Corneliu Zelea- Codreanu (viitorul fondator al Gărzii de Fier), a devenit președintele „Asociației Studenților Creștini”, întemeiată la 20 mai 1922, și s-a impus pe plan național ca unul dintre conducătorii mișcării antisemite. Tot în anul 1922, care trebuie con- siderat ca o dată de cotitură, A.C. Cuza, ideologul și „părintele” antisemitismului românesc, profesor la facultatea de drept din Iași, și colegul său N.C. Paulescu, autorul unui pamflet odios împotriva religiei evreiești2, au întemeiat Uniunea Național-Creștină, al cărei obiectiv esențial era soluționarea problemei evreiești prin eliminarea evreilor din societatea românească. Organul lor de presă a fost revista bilunară Apărarea Națională, în care A.C. Cuza se face doctrinarul unei „ști- ințe a antisemitismului”. Nu e de mirare că tulburările antievreiești declanșate de studenții diferitelor universități au cunoscut o expansiune deosebită începând cu anul 1922.

Diferitele declarații, memorii, procese verbale ale Senatelor universităților, inter- pelări parlamentare, evidențiază responsabilitatea anumitor profesori în derularea violențelor și slaba reacție a autorităților. Astfel, la 1 decembrie 1922, deputatul Adolphe Stern3 se adresează în Camera Deputaților în ceea ce privește excesele an- tisemite de la Universitatea din Cluj, iar la 15 martie 1923, un alt deputat evreu, B. Straucher, intervine pe aceeași temă, solicitând primului ministru instituirea unei comisii care să cerceteze evenimentele4. Între timp, Wilhelm Filderman, președintele Uniunii Evreilor Pământeni, se adresa pe data de 20 decembrie 1922 ministrului In- strucțiunii cu rugămintea de a lua măsuri contra studenților ce manifestau atitudini antisemite, constatând că aceste acțiuni erau în continuă creștere5.

La Cluj, în noiembrie 1922, studenți creștini ai facultății de medicină au bă- tut și alungat de la cursuri pe colegii evrei, agresiunile lor extinzându-se în oraș: în strigăte de „Jos jidanii!”, „Jidanii la Palestina!”, ei au distrus și prădat prăvăliile evreiești, au spart ferestrele locuințelor evreiești și au molestat pe locuitorii israe- liți. Casa studenților evrei și redacția ziarului evreiesc de limba maghiară Új Kelet („Noul Orient”) au fost devastate, colecția acestei gazete și manuscrisele au fost arse în piața publică, iar mobilierul și caracterele tipografice aruncate în Someș. Pretextul incidentelor a fost restituirea de către studenții evrei comunității lor a cadavrului unui coreligionar, adus la Institutul de anatomie (evreii ortodocși se opuneau disecției cadavrelor).

Adevăratul scop al mișcării pornite din capitala Transilvaniei și extinsă repede la alte centre universitare ale țării a fost exigența aplicării lui numerus clausus, pentru a suprima concurența evreiască în cariera medicală, ca și în alte discipline.

În timp ce profesorul Nicolae Iorga, care și-a schimbat atitudinea ostilă pe care o manifestase față de evrei înainte de războiul întregirii, își prezenta demisia din învățământ ministrului Instrucțiunii în urma violențelor (demisie care a fost res- pinsă) și reitera neacceptarea ideii de introducere a unui numerus clausus în uni- versități6, numeroși studenți au continuat să reclame aplicarea acestui principiu.

Tulburările antievreiești ale studenților sub guvernul lui Ion Brătianu (1922– 1925) au continuat sub guvernarea lui Alexandru Averescu (1926–1927), culmi- nând cu excesele de la Oradea Mare și de la Cluj în vremea cât Vintilă Brătianu era președinte al Consiliului de miniștri (1927). Un Congres al studenților din toată țara organizat la Oradea cu sprijinul material al guvernului s-a deschis pe data de 2 de- cembrie 1927, cu o ordine de zi vădit antisemită: „lupta împotriva evreilor” și ches- tiunea lui numerus clausus. În zilele următoare, grupuri de studenți au comis agre- siuni chiar împotriva celor care le acordaseră ospitalitate (o mie de studenți au fost găzduiți de evrei), devastând sinagogi, au murdărit, au rupt și ars în piața publică sulurile Torei, aceste pentateuhuri, parte integrantă a Bibliei creștine.

Excesele antisemite au continuat la Cluj și în alte localități din Transilvania, reprezentând cele mai grave dezordini de la începutul agitațiilor studentești din 1922, cu un larg ecou în Camera Deputaților7 și în Senat8. Tulburările antievreiești au continuat (cu mai puține violențe) și sub guvernele național-țărăniste (1928–1933).

În toată perioada 1922–1933, guvernele de la putere au afirmat în fața stră- inătății fidelitatea lor față de principiile democrației și voința lor de a face să în- ceteze dezordinele. De fapt, atitudinea lor a fost mai mult decât tolerantă față de agitațiile studențești și ale extremei drepte în general, iar responsabilii tulbu- rărilor antievreiești au fost rareori și întotdeauna doar ușor pedepsiți. Aceiași oameni politici care mai înainte se opuneau cu înverșunare emancipării evreilor au rămas la putere până în 1928. Ei sunt aceia care au tolerat – in diferite gra- de – tulburările antievreiești și care au operat, prin intermediul legislației (Le- gea Mârzescu asupra cetățeniei din 1924, care a anulat drepturile cetățenești la aproape 100.000 de evrei, locuitori în imensa lor majoritate ai provinciilor atașate, și Legea Angelescu asupra învățământului privat din 1925), pentru a restrânge drepturile evreilor.

În perioada respectivă se ținea seama de puterile occidentale și îndeosebi de Franța, guvernele din România au refuzat, spre deose bire de Ungaria vecină, să instituie în mod oficial numerus clausus9.

Acesta s-a concretizat însă în fapt prin violențele permanente împotriva studenților evrei, mo- lestați, împiedicați a urma cursurile, fiind chiar obligați să se expatrieze. Pentru a cita un singur exemplu pe care-l cunosc bine, semnalez că în 1933, la facultatea de medicină din Montpellier numărul studenților evrei originari din România se ridica la 79 (la un total de 800 studenți francezi și străini).

Între 1934 și 1938, viața politică este marcată de Legea pentru folosirea per- sonalului românesc în întreprinderi (1934–1935), de campania în favoarea lui nu- merus proportionalis și excluderea evreilor din barou, politica de „românizare” a guvernului Tătărescu, concretizată printr-o avalanșă de prevederi discriminatorii, culminand cu legislația rasistă a guvernului Goga-Cuza (decembrie 1937-ianuarie 1938).

Acesta a impus revizuirea cetățeniei evreilor: între 21 ianuarie 1938 și 15 septembrie 1939, cetățenia a fost retrasă la 225.222 (36,7%) dintre evreii români. În această perioadă premergătoare celui de-al doilea război mondial, consecință a unui nou „antisemitism de stat”, numărul studenților evrei în universități s-a micșorat în mod constant.

Trebuie sa fim recunoscători lui Lucian Nastasă, care în cadrul studiului intro- ductiv a consacrat un capitol important „studenților evrei în rețeaua universitară romanească”, prin realizarea a 28 de tabele statistice (regrupate în 8 tablouri te- matice) privind evoluția numerică din principalele facultăți ale instituțiilor uni- versitare din București, Iași, Cluj, Cernăuți, și Oradea. Ele aduc date comparative importante relative la ponderea studenților evrei și pun în evidență pentru diverse perioade și la anumite facultăți (în special la cele de medicină, farmacie și drept) chiar o „supra-reprezentare” a elementului minoritar israelit. Această supra- reprezentare denotă interesul pe care evreii îl acordau studiilor superioare, dar și o voință tenace de integrare în societatea românească. Ea se explică și prin faptul că o mare parte a studenților evrei locuiau împreună cu familiile lor în marele centre urbane universitare, acest lucru oferindu-le reale facilități.

Merită să menționăm și faptul că multe din documentele reunite ne aduc in- formații prețioase și despre situația generală a comunităților evreiești, despre rolul conducătorilor în apărarea drepturilor evreilor, dar și de existența unei solidarități evreiești supra-naționale. Astfel, o notă informativă din 3 august 1934 din Timi- șoara este consacrată inițiativei evreilor români de a boicota produsele germa- ne, datorită antisemitismului promovat de regimul instaurat de Adolf Hitler10. De asemenea, o serie de documente pun în relief atitudini ale unor personalități din sistemul universitar, care s-au opus tulburărilor și persecuțiilor antisemite.

=== Partea 2 ===

CAPITOLUL II. URA ETNICĂ

2.1 Nationalismul si antisemitismul romanesc intre emancipare și integrare conservatoare

Structura social-politic a României anilor 1918-1945 a format unul dintre cele mai puternice partide fasciste din Europa. Identitatea este întemeiată pe structuri și procese istorice. Italia și Germania au în comun expresii-cheie cum ar fi „calea specific națională" („nationaler Sonderweg"). Wolfgang Schieder a desemnat ca fiind comun celor două țări suprapunerea a trei crize ale modernizării, și anume: „formarea simultană a națiunii, a sistemului constituțional și a revoluției industriale

Reforma economică, politică și culturală a epocii moderne a avut anumite consecințe în lumea occidentală în raport cu celelalte țări.

Atunci când în Occident a început transformarea revoluționară a societății, Moldova și Muntenia2 erau două principate înapoiate din sud-estul Europei, supuse Imperiului Otoman. Instabilitatea politică, rezultată din dominația turcească, exigențele economice și financiare ale Porții au creat „un feudalism întârziat, aparte"3, împiedicând dezvoltarea micii industrii, în timp ce comerțul se afla în mâinile negustorilor străini.4

Printr-o politică de sprijin reciproc cu statele vecine mai puternice, principii români încercau să-și păstreze autonomia. înfrângerea lui Petru cel Mare în Campania de la Prut (iulie 1711 ) a pus capăt acestei strădanii, permițând Turciei să-și întărească controlul asupra Principatelor. Aceasta i-a desemnat pe fanarioți5 ca principi ai Moldovei și ai Munteniei (1711/1716); domnia lor a intensificat și mai mult starea de înapoiere a Principatelor, din cauza pretențiilor lor financiare ridicate, instabilității și corupției.6

în timp ce aceste state mici nu erau luate în considerare ca factor politic de sine stătător, spațiul sud-est european se afla în centrul disputelor dintre Marile Puteri. Peste puțin timp, Austria se retrăgea din joc, pentru că, fiind constrânsă prin alte obligații, ea trebuia să recunoască integritatea Turciei. Ocazia a fost favorabilă Rusiei, care-și intensifica astfel influența asupra Principatelor. Dar o anexare completă7 nu intra în calcul, atât timp cât celelalte mari puteri se opuneau.8

2 Până în 1918/19, istoria poporului român este istoria provinciilor locuite de români. Nu vrem să intrăm aici în detalii, ci să limităm prezentarea noastră la Principatele Române, Moldova și Țara Românească. Pe de o parte, întrucât realitatea socio-economică și cauzele ei sunt similare și pentru Transilvania, Bucovina și Basarabia, pe de altă parte, întrucât „Regatul" de mai târziu a devenit centrul cultural al românismului, astfel încât toate răspunsurile fundamentale la chestiunile economice, sociale, politice și culturale ale timpului și-au găsit formularea aici.

1. Țărănimii îi erau indiferente doctrinele politice, iar revendicările ei derivau din interese concrete nemijlocite. Exista însă și un anumit public intelectual, desigur redus din punct de vedere numeric, dar dornic de a citi și atent. Pe baza cunoașterii și a capacității sale de organizare, acest public a influențat în mod hotărâtor politica țării, solicitând un cadru de orientare complex. Ideologiile politice erau discutate vehement, iar în ziare și reviste apăreau mereu noi serii de articole. Se editau cărți, se organizau simpozioane. Temele s-au desprins din contextul lor, devenind lozinci. Legiunea a preluat ceea ce alții pregătiseră. N. Crainic, N. lonescu, Tr. Brăileanu și M. Ma-noilescu i-au conferit respectabilitate intelectuală, iar influența lor a adus organizației lui Codreanu noi grupuri.

2. Trei mari curente politico-ideologice au determinat dezbaterea politică a perioadei interbelice, anume țărănismul, neoliberalismul și, în fine, o nouă formă a naționalismului. în literatura istoriografică românească, ultimul este denumit „gândirism", de la revista Gândirea, coordonată de Ni-chifor Crainic. Uneori se întâlnește de asemenea expresia de „trăirism", care privește o anumită parte a publicațiilor din raza gândirismului, în care era accentuată apropierea de existențialism. în lipsa unui termen mai bun, vom amenințate 'de șomaj, au primit cu simpatie apariția și dezvoltarea unor mișcări cum este «Garda de Fier», care, preconizând un naționalism integral, le-a dat speranța că vor putea păstra sau recupera locurile de muncă." DDF, I, voi. 5, document 222, p. 450. — Desigur, este caracteristic pentru influența exercitată de dreapta faptul că d'Ormesson urmărește într-o foarte mare măsură argumentele antisemiților. Problema nu o constituiau numărul și poziția evreilor în cadrul profesiunilor libere, ci creșterea disproporționată a numărului de studenți. întrucât evreii nu puteau intra în serviciul de stat, ei depindeau de profesiunile libere.

folosi în continuare pentru gândirism și trăirism termenul de neonaționa-lism. Pe de o parte, regăsim astfel continuitatea cu naționalismul antebelic, accentuată de N. Crainic sau N. lonescu în scrierile lor1, pe de altă parte, trebuie clarificate diferențele. Prin respingerea radicala a raționalismului și a materialismului, doar A. C. Popovici poate fi comparat cu ideologii neo-naționalismului. Nimic nu amintește de evoluționismul cultural al lui Ior-ga sau Cuza. Revendicările neonaționalismului au semnificat o ruptură totală de cultura modernă.

3. Țărănismul era doctrina ordinii țărănești. El și-a găsit rădăcinile în poporanismul lui Stere. Temele politico-economice erau tratate mai detaliat decât înainte de război, în schimb, a fost menținută declarația fundamentală privind faptul că în agricultura o cale de dezvoltare necapitalistă e posibilă, pornind de la proprietatea privată a micii țărănimi. Țărănismul s-a pronunțat mai puțin asupra unor principii estetico-literare decât poporanismul. De asemenea, s-au pierdut și naționalismul și antisemitismul accentuat ale lui Stere, care trebuie înțelese prin prisma situației românești antebelice. Dacă neonaționalismul și neoliberalismul respingeau instituțiile democratice sau cel puțin manifestau rezerve, țărănismul justifica necesitatea unei aprofundări a democratizării.

La începutul anilor '20, atunci când reforma agrară și cea electorală au creat premisele unei politici care să aducă în prim-plan interesele micii țărănimi, libere și mature politic, tezele țărăniștilor au fost discutate aprig în România. Constrângerile politicii pragmatice și-au pus însă amprenta și asupra Partidului Țărănesc. Pozițiile fundamentale ale țărănismului păreau sacrificate în favoarea unor lucruri politice mărunte și a unor tentative zadarnice de a potoli spaima produsă de criza economică mondială. Odată cu sfârșitul ultimului guvern Vaida, stânga agrariană a câștigat o nouă libertate de mișcare. Virgil Madgearu și Gh. Zâne au dezvoltat țărănismul, elaborând o teorie despre o modernizare și industrializare armonioasa. în același timp, PNȚ a luat inițiativa unei mișcări de amploare, cu efecte asupra opiniei publice și opusă tuturor tendințelor autoritare.2

4. Țărănismul milita în favoarea menținerii structurii fundamentale agrare a economiei și societății românești. Neoliberalismul descria industrializarea

2.2 Antisemitismul literar

Pentru români, poporanismul a constituit șansa de a aduce în concordanță realitatea economică și socială cu cerințele democrației moderne. Această încercare a eșuat, întrucât lipseau premisele sale. Nici n-a dat poporanismul un răspuns la criza de suprapopulare a țării, nici nu era posibilă izolarea României față de crizele dezvoltării capitaliste.

b) Antisemitismul literar și „naționalismul" românesc din perioada antebelică

1. O tipologie a antisemitismului literar — 2. „Naționalismul" ca o doctrină politică autonomă — 3. Literatura și politica: „ Sămănătorul " și Partidul Naționalist-Democrat

1. Reproșurile potrivit cărora Legiunea „Arhanghelul Mihaiï" este o mișcare importată, dependentă de fascismele străine, au fost combătute de ea în anii '30 cu afirmația de a fi o mițcare națională cu rădăcini care se întind dincolo de anul 1918. încă în perioada antebelică, cele mai importante figuri ale istoriei românețti s-ar fi împotrivit unei emancipări a evreilor. în plus, exista tradiția unei doctrine autonome „naționaliste", legată de nume ca M. Eminescu, A. C. Popovici sau N. Iorga.1

înainte de Primul Război Mondial a existat fără îndoială o bogată literatură antisemita, dar și o literatură îndreptată împotriva altor minorități. în subtextul acestei literaturi se afla experiența că, în comparație cu minoritățile naționale, românii sunt dezavantajați, că națiunea, economia și cultura se descompun. Se cereau de aceea măsuri legale, care să le asigure românilor șanse egale. Rezervele se îndreptau împotriva tuturor străinilor, împotriva evreilor, nemților sau ungurilor; ele au fost afirmate încă de Simion Bărnuțiu.2 Dar acestea s-au transformat în antisemitism abia atunci când evreilor li s-a atribuit vina de a fi avut prin comportamentul lor economic și religia lor o influență extrem de negativă asupra românilor.

Constantin Stere poate fi considerat ca reprezentantul tipic al antisemitismului românesc moderat. Deși acesta considera Danemarca un model pentru România, ideile sale economice rămâneau legate totuși de teze care nu corespundeau societății moderne, bazată pe diviziunea muncii. Conform acestor teze, comerțul și camătă erau activități neproductive, și pentru că evreii activau mai ales în acest domeniu, ei au devenit un grup „parazitar". în alte țări, după cum spune Stere, acest lucru nu atrage atenția: doar în România aceștia sunt o problemă, întrucât, prin numărul lor mare, excesiv de multe elemente neproductive trebuie întreținute. Capacitatea specifică a păturilor mijlocii de a deveni active politic ascunde pericolul ca România să se afle într-o bună zi sub conducerea „străinilor". în definitiv, o cultură națională poate lua ființă doar atunci când există un public literar larg și elevat.3

în ochii lui Stere, evreii se împotriveau din punct de vedere politic, cultural și politic emancipării românilor, și, de aceea, el considera justificate măsurile legale de apărare existente.

Antisemitismul românesc cunoștea și nuanțe mai agresive. Prin evrei, unii vedeau amenințată însăși existența poporului român. Mulțimea copiilor evrei ar asigura o pătrundere a elementelor străine4 tot mai acută, spiritul lor, receptiv la tot ceea ce este modern, s-ar întinde peste tot, distrugând toate normele de comportare capabile și punând în discuție toate instituțiile tradiționale: religia, coroana, armata, justiția, educația.5 Aceste idei, de care au fost atrași mai târziu și Corneliu Zelea-Codreanu sau Ion I. Moța, își aveau rădăcinile în alienarea față de o societate care nu se mai supunea stereotipurilor simple, provocând teamă și nesiguranță.6

în ceea ce privește motivarea particularităților evreiești au fost formulate trei argumente diferite:

a) Iorga și Eminescu considerau poporul evreu ca pe un fapt istoric, iar o asimilare nu li s-a părut exclusă. Premisa era ca evreii să fie îndrumați spre o activitate productivă și să fie dispuși să-și însușească limba și cultura română.7

b) în interpretarea cea mai răspândită, evreii erau considerați ca o comunitate religioasă care forma o națiune. Pentru Stere exista o contradicție evidentă între caracterul arhaic al religiei evreiești și cerințele civilizației moderne. Pe de o parte, din acest fapt se explică conservatorismul evreiesc specific și tendința lor pentru exclusivism național, pe de altă parte, evreii sunt supuși astfel unui proces natural de dizolvare. în mod corespunzător, naturalizarea conlocuitorilor evrei, care s-au adaptat culturii românești, ar trebui să fie posibilă.8

Alți autori ca V. Alecsandri9, B. P. Hasdeu, N. C. Paulescu și A. C. Cuza au contestat posibilitatea unei conviețuiri cu evreii în viitor. Talmudul le formează mentalitatea, susțineau ei, arătându-le că numai evreii sunt oameni. Această ură neobișnuită a Talmudului se îndreaptă, după Hasdeu, împotriva creștinilor, orice suflet neevreiesc trebuie ras de pe fața pământului.10 în lupta lor împotriva creștinilor, evreii nu sunt legați de nici o categorie morală, ceea ce explică incapacitatea creștinilor de a face față concurenței evreiești.11

Nicolae C. Paulescu, profesor de fiziologie la Universitatea din București, a devenit, alături de A. C. Cuza, agentul cel mai important al antisemitismului românesc antebelic. Spre deosebire de Hasdeu, acesta considera că poporul român este amenințat mai puțin de concurența economică a evreilor, cât de pierderea liniilor directoare restrictive. Ordinea naturală, afirma el, va fi adusă în dezechilibru prin dorința de satisfacere cu orice preț a necesităților primare. Numai religia creștină cere reprimarea dorințelor, în timp ce Talmudul considera plăcerea ca măsura tuturor lucrurilor. El pretinde evreilor să domine celelalte popoare. Pentru a realiza acest scop ei s-au unit în Kahal. Acesta răspândește idei materialiste și liberale, fiind puterea secretă din spatele francmasoneriei. în România, evreii au cucerit mai întâi comerțul și industria, dar acest lucru nu este suficient. De-abia când va fi creată o Palestina nouă pe pământ românesc, iar populația autohtona va fi subjugată politic, economic și cultural, aceștia vor fi satisfăcuți.12

c) Alte teorii rasiste s-au născut mai puțin din realitățile românești, cât din receptarea gândirii occidentale. Un exemplu în acest sens îl constituie A. C. Cuza. Scrierile acestuia apar ca o reiterare a lui Hasdeu, chiar dacă el însuși s-a revendicat de la Eminescu.13 în plus, există trimiteri la influența germană și franceză, fără ca aceste elemente să fie prea bine integrate.

în anii '30, un tânăr publicist apropiat Legiunii, stimulat de național-so-cialism, ajungea la teza că poporul român poate fi considerat drept eroul necunoscut al istoriei, care, spre deosebire de unguri, este de origine ariană, și că spațiul trac constituie rezervația cea mai importantă a lumii ariene.16 Toate încercările de a introduce concepții rasiste în extremismul românesc de dreapta au rămas însă fără succes. Dacă în Germania evreii au fost asimilați, în România ei formau o minoritate exotică. Nu era nevoie să se traducă specificul evreiesc prin particularitatea rasei, era mai curând suficient să se insiste asupra diferențelor culturale cu adevărat evidente. De altfel, procesul de secularizare înaintase cu greu în România, prejudecățile religioase stăruiau în continuare și nu era nevoie de argumente în aparență fundamentate pe baza științelor naturii, pentru a justifica propria intoleranță. A fi român însemna a fi creștin ortodox sau unit. Și din cauza aceasta, în România, antisemitismul rămânea legat de adversitatea tradițională față de evrei.

2.3 Antisemitismul studențesc

ofițerii în rezervă, dar și militarii activi și-au manifestat deschis simpatia lor față de studenți, luând parte la demonstrații, donând bani și oferind cazare celor exmatriculați din căminele studențești.54 Ca jurați, ei i-au achitat pe Moța și pe Codreanu de acuzația de crimă.55 Lozincile antisemite au găsit ecou și în suburbii56, agitația oprindu-se în fața satelor, acolo unde reforma agrară întărise speranțele într-o îmbunătățire economică. Excepție au făcut regiunile silvice, unde puținii proprietari de păduri controlau mari părți ale țării, iar nemulțumirea față de moșierii și negustorii evrei era mare.

Totuși nu atât prejudecățile față de minoritățile naționale au unit satul cu orașul, cât înverșunarea împotriva regimului autoritar al liberalilor. Satele erau „în căutarea unui salvator", așa cum crezuseră că l-au găsit în Averes-cu, dar pe care, mai târziu, l-au părăsit dezamăgite.57 Această stare de spirit a atins un prim punct culminant în 1925/1926, după achitarea lui Codreanu de acuzația de tentativă de omor asupra lui C. Manciu. Cuvântul a evaluat această sentință ca pe o „reacție a demnității umane împotriva brutalității despotice a abuzului", ca pe o pedeapsă „pentru îngâmfarea provocatoare a dictaturii".58 Reîntoarcerea lui Codreanu de la locul procesului s-a asemănat cu un cortegiu triumfal. în iunie 1925, cu ocazia căsătoriei sale cu Elena Ilinoiu, fiica unui funcționar feroviar, zeci de mii de oameni au urmărit spectacolul. O orchestră militară a cântat, în timp ce episcopii și generalii au adresat felicitări.59 Cu toate acestea, nu s-a înregistrat nici o mișcare a dreptei; domneau doar îndârjirea și indignarea față de abuzul de putere al guvernului și al birocrației.

7. Alegerile pentru Camerele agricole din 25 august 1925 au fost un mare succes pentru opoziția unită formată din Partidul Național din Transilvania și Partidul Țărănesc.60 Poziția lor s-a confirmat cu ocazia alegerilor comunale din februarie 1926.61 Două luni mai târziu, la 25 mai 1926, a fost ales un nou Parlament. Participând pentru prima dată la alegerile generale, LANC a obținut datorită ajutorului oferit de noul ministru de Interne, Goga, 4,76% din voturi, ceea ce a reprezentat o reușită morală remarcabilă. Noul partid își avea fieful în nordul Moldovei și în Bucovina, adică în regiunile tradiționale de influența ale lui Cuza cu o populație de evrei puternică și evidentă, în orice caz, LANC a avut succes și în Banat, Arad, Bihor și Turda.62 Astfel, ea devenea mai mult decât o mișcare antisemită de colectare; a pătruns și acolo unde, în mod tradițional, Partidul Național era mai slab, iar partidele de stânga erau mai puternice. Cu sprijinul Partidului Poporului aflat la guvernare, LANC a devenit bazinul de colectare a protestului naționalist. Cele 4,76% din voturile obținute de LANC63 trebuie comparate cu cele 7,34% realizate de PNC, dar, în special, cu cele 27,73% din voturile obținute de blocul comun format din PN și PȚ.64 Nu către LANC s-au îndreptat speranțele celor mai mulți, ci către Iuliu Maniu și Ion Mihalache, aflați în tratative privind fuzionarea partidelor lor. La 10 octombrie 1926 se încheiase fuziunea Partidului Național din Transilvania cu Partidul Țărănesc în Partidul Național-Țărănesc. Peste puțin timp, popularitatea PNȚ, un partid deschis față de minorități, înfățișându-se ca o contrapondere democratică la stilul autoritar de conducere al liberalilor, a eclipsat toate celelalte grupări politice, influențând chiar și mișcarea studențească. Mai vechea speranță că toate grupările și păturile sociale vor putea participa la o Românie viitoare părea să prindă din nou contur. Bineînțeles, și alți factori au contribuit la domolirea antisemitismului. între timp, extinderea facultăților înaintase rapid, iar revendicările materiale ale studenților au putut fi parțial satisfăcute.65 Pentru universități au fost atrase noi pături sociale66, mai puțin influențate de naționalismul și antisemitismul antebelic, așa cum se arătaseră fiii și fiicele grupurilor rurale conducătoare și ale păturilor urbane, care influențaseră până atunci facultățile.67 Măsurile disciplinare ale conducerii universităților își făceau efectul. Conducerea studențimii a trecut în mâinile unor grupuri moderate68, astfel încât, în anii următori, în facultăți n-au mai avut loc tulburări antisemite.

Au rămas deci fără urmări renașterea antisemitismului din 1922 și regimul autoritar al liberalilor? Mișcarea studențească antisemită a dat naștere unui nucleu de forțe radicale de conducere, pentru care anii '20 au devenit proba de confirmare a noilor forme de agitație politică. Statul a fost neputincios în fața combinației dintre propaganda de masă și acțiunile demonstrative de violență efectuate în numele scopurilor naționaliste. Au fost reînnoite formulele

radicale de dreapta, ca aceea despre incompatibilitatea româno-semita, s-au pregătit altele, mai puternice pentru viitor, precum acuzația că puterea democratică înseamnă în mod necesar corupție și decădere.

B. Procesul de clarificare — LANC, LANC-statutar, ambițiile politice ale lui Corneliu Zelea-Codreanu

1. Două doctrine: A. C. Cuza și Corneliu Zelea-Codreanu — 2. Criza și sciziunea LANC 1926/1927

1. Era posibilă impunerea unei politici în cadrul sistemului de partide existent și în conformitate cu Constituția, care să corespundă ideilor antisemite ale LANC? Pentru Cuza acest fapt era o problemă care necesita o „elucidare științifică", în timp ce Codreanu cerea ruptura totală de lumea veche. ' Doar dacă partidul recurge la o disciplină cvasimilitară, el va fi protejat de corupție2, fiind capabil să reacționeze pe măsură, apelând la violență, „dacă se cere violență", la „sacrificii de vieți omenești, dacă (…) se cer sacrificii"3.

Ion I. Moța și Codreanu au îmbrățișat „filozofia bombei", precum toți teroriștii. Prin acte demonstrative de violență, ei urmăreau să restrângă capacitatea de acțiune a guvernului și să zdruncine „sufletul maselor".4 în cadrul dezbaterilor judiciare, ei nu și-au negat faptele. Față de sentința judiciară se considerau a fi o Jertfă a națiunii". Participanții erau și ei impresionați. După atacul asupra prefectului de poliție din Iași, procurorul din Turnu-Se-verin i-a mulțumit lui Codreanu pentru „fapta" sa „patriotică".5

încă din martie 1923, cu ocazia festivităților de înființare a LANC, devenise clar faptul că vârfurile conducerii noului partid urmau concepții politice diferite. Președintele LANC a dezaprobat acțiunile de violență plănuite de studenții conspiratori; pe deasupra, ruptura s-a adâncit, atunci când Codreanu, abia achitat de asasinatul asupra lui Manciu, a pretins, în mod aproape ultimativ, că LANC trebuie în sfârșit reorganizată după modele cvasimilita-re.6 în plus, au apărut rivalități personale. Procesul de la Turnu-Severin 1-a făcut cunoscut pe Codreanu în toată țara, iar A. C. Cuza se simțea amenințat în dreptul său de conducere.7 în fine, se stricaseră și relațiile familiale dintre Cuza și Codreanu. Sora lui Corneliu, Iridenta Zelea-Codreanu, aștepta un copil nelegitim. Drept tată era considerat fiul liderului partidului antisemit, însă acesta nu voia să audă de căsătorie.8 Pentru ca divergențele de opinii să nu răzbată în afară, A. C. Cuza a procurat o sumă de bani mai mare și i-a trimis pe Codreanu și pe Moța în Franța, la studii doctorale. Ei au acceptat, pentru a nu fi învinuiți de sciziunea mișcării antisemite.9

2. Succesele de publicitate ale LANC nu au rămas fără influență asupra celorlalte partide de dreapta mai mici. Acțiunea Românească, Partidul Social Creștin și Fascia Națională Română s-au alăturat grupării în plină ascensiune. S-a hotărât un nou statut, care întărea poziția lui Cuza. Programul partidului din septembrie 1925 respecta monarhia constituțională; sistemul parlamentar existent, cu cele două camere, Camera Deputaților și Senatul, urma să fie menținut, în schimb miniștrii nu mai aveau voie să fie în același timp parlamentari. în mod evident, problema unei modificări a procedurii electorale nu se mai punea. Administrația trebuia să fie mai puternic descentralizată, în domeniul economic, România era considerată o „țară semicapi-talistă", urmând să se dezvolte în direcția statelor occidentale. Pentru atingerea cât mai rapidă a acestui scop, interesele muncitorilor și ale capitaliștilor trebuiau reglate cu ajutorul statului. De altfel, o educație patriotică și religioasă urma să contribuie la o dezvoltare economică fără conflicte. Până atunci, progresul le-ar fi folosit doar „străinilor". Un „numerus clausus" pentru toate domeniile sociale și alte măsuri luate trebuiau să asigure pe viitor ca avantajele economice să fie în favoarea românilor.10

Prin absența lui Codreanu, poziția lui Cuza se consolida. Acesta însă nu s-a bucurat atunci când fostul său elev s-a întors din Franța, pentru a lua parte la alegerile din anul 1926. Numai prin intervențiile unor membri influenți ai partidului, Codreanu a obținut un loc pe listă, în județul Putna. Dacă în alte locuri, aparatul funcționăresc a susținut candidații LANC, aici Codreanu s-a văzut stânjenit în libertatea sa de mișcare.11 S-ar putea presupune că această tratare diferențiată nu era neintenționată; în orice caz, Codreanu n-a putut obține suficiente voturi, întorcându-se după aceea în Franța.

Deosebiri de păreri cu privire la strategia corectă a LANC nu au existat doar între vechea și noua generație. Și unii dintre partizanii mai experimentați

2.3.1 Radicalism de dreapta și antisemitism la începutul și mijlocul anilor 1920

Când, la 19 ianuarie 1922, Ion I. C. Brătianu i-a succedat generalului Averescu la Președinția Consiliului de Miniștri, perioada reformelor se încheiase. în anii următori trebuia să se vadă dacă schimbările de la 1917 încoace puteau îndeplini speranțele puse în acestea. Premisele nu erau rele, cel puțin în privința aspectului conjunctural, dezvoltarea economică mondială favorizând România. Industria a atins cifre ale producției situate clar deasupra nivelului antebelic. Doar agricultura se afla puțin în urmă, din cauza șocului produs de reforme. Liberalii au folosit toate mijloacele financiare ale statului pentru a stimula industria, cheltuielile fiind suportate de către țărani. în aceste împrejurări, guvernul n-a reușit să trezească încredere în faptul că măsurile sale urmau să asigure bunăstarea tuturor, și astfel dispozițiile sale au părut să aibă doar un singur scop: îmbogățirea unui mic grup puternic financiar.

PNL era un partid de guvernământ fără popularitate. El își datora influența dominatoare capacității organizatorice — în 1922, era unicul partid care dispunea de filiale locale în toate colțurile țării —, dar, mai ales, legăturii sale strânse cu Casa regală. Ferdinand I îl aprecia personal pe Ion I. C. Brătianu, manifestând în mod deosebit convingerea că ideile sale conservatoare sunt prezervate doar de PNL.1 Vremea guvernării liberalilor aducea din nou la lumină toate vechile metode crezute a fi depășite de mult. Sistemul statului de drept și practicile administrației se aflau într-o contradicție evidentă.

Fără a acorda șanse de participare opoziției, care protesta fără succes din cauza manipulării alegerilor, Parlamentul a promulgat pe 26 martie 1923 noua Constituție. Principiile sale urmau modelul celei din 1866. Era confirmată încetățenirea evreilor, era recunoscută egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor fără deosebire de origine, limbă și religie. Majoritatea drepturilor individuale puteau fi bineînțeles abrogate prin hotărâre guvernamentală sau prin simplă decizie parlamentară.2 Dincolo de acestea, provinciilor românești alipite nu li s-a aprobat nici un fel de autonomie, chiar dacă înțelegeri anterioare prevăzuseră reglementări corespunzătoare.

Constituția din 1923 aproba poziția absolută a executivului, iar legea electorală din martie 1926 1-a făcut extrem de puternic. Drept model au servit reglementările electorale mussoliniene (Legge Acerbo), doar procentajele au fost ușor modificate. Dacă partidul cel mai puternic obținea peste 40% din voturi, atunci i se acordau jumătate din locurile Parlamentului. în funcție de rezultatul scrutinului electoral, cealaltă jumătate era apoi împărțită în așa fel, încât partidele de opoziție să fie întotdeauna subreprezentate. Prima acordată majorității urma să contribuie la o stabilizare a sistemului de guvernare, în realitate, ea a accentuat antagonismele. Din cauza complicațiilor funcționării unei coaliții, pentru partidele democratice nu a existat nici un impuls de a căuta colaborarea. Pentru a preîntâmpina o fărâmițare a structurii partidelor, legea electorală a cerut ca partidele să trebuiască să obțină cel puțin 2% din voturi spre a fi admise în Parlament.3

Pe lângă condițiile economice favorabile, schimbările în legislație au produs spre sfârșitul anilor '20 o concentrare și o consolidare evidente ale sistemului partidelor, astfel încât în 1927 doar trei grupări mai erau reprezentate în Parlament.

2. La sfârșitul anului 1920, fascismul devenea în Italia o mișcare de masă, iar doi ani mai târziu Mussolini era șeful guvernului. în septembrie 1923, Primo de Rivera instituia în Spania o dictatură militară. La München, puciul lui Hitler eșua. De asemenea, din țările est-europene vecine pătrundeau peste granița lozinci naționaliste. Pentru majoritatea populației acestea erau vești neînsemnate, dar câteva grupări ieșite în evidență credeau că pot găsi în această direcție soluții pentru propriile probleme. Plănuind o mișcare de revoltă, un grup de ofițeri a fost repede descoperit.4 Alții sperau în șansele unui partid fascist după exemplu italian, dar fără succes.

Elena Bacaloglu, o jurnalistă stabilită în Italia, era în 1919/20 de părere ca România trebuie câștigată pentru fascism. Ea se temea că Mica Antantă ar putea înstrăina cele două țări, singura asemănare ce ar mai fi rămas atunci fiind exploatarea atât a României cât și a Italiei de către lumea financiară internațională, în special de cea evreiască. Ea a enunțat ideea fondării unei mișcări fasciste italo-române, proiectul fiind prezentat mai întâi lui D'An-nunzio, apoi lui Mussolini. Ambii au ezitat, iar apelul ei din octombrie 1920 a rămas fără semnătura Ducelui.5 După o jumătate de an, Bacaloglu a obținut totuși din partea lui Mussolini misiunea de mult așteptată de a forma un comitet din personalități românești care să poată deveni un organ paralel al cunoscutei Fasci di Combattimento. Punctele de reper ale colaborării italiano-române trebuiau să fie: ,,a) impunerea de directive politice și statale comune în cele două țări; b) eliberarea celor două țări din sclavia economică prin schimbul reciproc de bogații și mână de lucru; c) organizarea diplomatică și direcționată a expansiunii latine dincolo de Ocean, și chiar în România"6.

Pentru comitetul de conducere italian, Elena Bacaloglu a câștigat nume proeminente, cum ar fi Marion Angioloni, Piero Bolzon și Giuseppe Bottai.7 în România, prin mijlocirea unor rude influente, ea a avut acces la un grup de oameni de știință de la Universitatea din Cluj. Aceștia însă n-au înțeles orientarea noului grup într-o activitate politică, ci într-o colaborare culturală. De aceea, în mod corespunzător, asociația și-a schimbat denumirea în „Movimento nazionale italo-romeno culturale ed economico"8.

Desigur, personalitatea Elenei Bacaloglu a fost complexă. Ambiția ei enormă, ținuta ei plină de prejudecăți și contradictorie o aduseseră la fascism, dar au înstrăinat-o, mai târziu, de Mussolini. în final, ea a fost expulzată din Italia fascistă. A mai încercat să propage o politică bazată pe modelul italian de politică internă și externă. în București, Oradea și Bucovina au existat câteva grupuri mai mici influențate de ea. în 1925, când a vrut să transforme „Movimento" în Partidul Național Fascist, a intervenit poliția, și astfel, efortul ei de a face fertil fascismul în România a eșuat.9

„Movimento" a avut doar 100 de membri, în timp ce Fascia Națională Română era cu cei 1 500 de partizani ai săi aproape un partid adevărat. Fascia își avea rădăcinile, cel puțin parțial, în viața politică internă românească — înființarea PCR tocmai stârnise o atenție deosebită —, în timp ce Elena Bacaloglu s-a raportat doar la modelul italian. La început, Fascia s-a numit „Liga Națională", apoi „Salvatorii Patriei". La sfârșitul anului 1922 s-a publicat planul de organizare pentru înființarea mișcării fasciste în România. Se pare că unii adepți ai Elenei Bacaloglu au așteptat cu nerăbdare acest lucru. S-au desprins de MNFIR, alăturându-se „Salvatorilor Patriei" și au fondat împreună „Fascia Națională Română", care, în august 1923, a mai atras un nou grup, cel din jurul Opiniei publice care apărea la Iași.10

Un proiect de program al FNR publicat în 1924 descrie reprezentările partidului în ceea ce privește viitorul ca pe o dictatură națională de dezvoltare. Fasciștii români sunt „socialiști naționaliști", având ca scop crearea unui standard de viață mai ridicat pentru masele lipsite de controlul asupra mijloacelor de producție, datorită voinței „politicianilor" și vicleniei „elementelor străine"11. Toți străinii care s-au stabilit după 1914 în țară trebuie să fie expulzați de urgență. Pentru ceilalți rămași se avea în vedere fixarea unei taxe, care să facă distincția între români, minorități tolerate și cele nedorite. în concepția FNR, numărul locurilor de funcționari trebuia să fie redus la o treime, iar corupția și delapidarea înlăturate prin pedepse drastice. In privința ideilor socio-politice, fasciștii se orientau spre stânga socialistă, fără a renunța la propriile formule propagandistice, punând accent mai mare pe agricultură. Diferențele de venituri trebuiau echilibrate printr-un impozit direct, progresiv. Timpul de lucru al salariaților nu trebuia să depășească 8 ore și 6 zile lucrătoare pe săptămână. Conform proiectului-program, în statul fascist munca devine un cult, căci mult prea mulți oameni trăiesc pe seama claselor muncitoare. Pe viitor, acești „paraziți" trebuie îndreptați către o activitate productivă prin muncă silnică. Prin revendicarea de a continua procesul de deposedare a marilor latifundiari, până când toți țăranii vor fi primit pământ, FNR relua o temă abordată anterior de Partidul Țărănesc. Prin măsuri de instruire, prin cooperativele agrare și printr-o industrie națională de mașini agricole era prevăzută creșterea productivității în agricultură. România este o țară agricolă și trebuie să rămână așa, întrucât o economie bazată pe industrie conduce doar la tulburări sociale.

FNR nu se vedea pe sine ca o mișcare morală de reînnoire, așa cum s-a întâmplat mai târziu cu Legiunea lui Codreanu, ci ca un partid care ia măsuri radicale în economie și viața politică împotriva tuturor minorităților naționale, împotriva marii proprietăți și a partidelor și membrilor săi. Situația politică internă nu era potrivită pentru a-și impune revendicările, și nici nu exista în acest sens un context extern favorabil, întrucât țara era legată printr-un acord de apărare a minorităților. în mod consecvent, FNR nu întrezărea viitorul său într-un sistem parlamentar, ci într-o dictatură dotată cu toate puterile, care, după o perioadă de tranziție, se supunea „plebiscitului" populației.

Fascia Națională Româna a reunit în centrele sale din București, Timișoara, Arad, Cluj, Focșani, Iași și Câmpulung-Moldovenesc înjur de 1 500 de membri. Aceștia erau în special studenți antisemiți, câțiva funcționari și, în număr mai mare, militari (ofițeri în rezervă, multe cadre tinere și câte un general activ)12, cărora, cu ani în urmă, le fusese alimentată în mod suficient neîncrederea față de democrație. FNR a rămas din punct de vedere politic fără influență, evidențiindu-se foarte puțin în public. Lipsea personalitatea conducătoare carismatică, iar animozitățile interne i-au paralizat forțele.

în afară de fascismul italian, grupurile și grupulețele radicale de dreapta aveau și alte modele. în Cluj, de pildă, luase naștere „Acțiunea Românească", cu trimitere clară la modelul francez.

Strădaniile de a imita dreapta occidentală n-au avut succes. Ce se putea crede despre un grup care intra pe scena politică în numele naționalismului, dar conducându-se, în fapt, după un model străin? Nici fascismul, nici na-țional-socialismul sau vreo altă mișcare a vremii nu au avut la începutul anilor '20 acea strălucire pe care doar criza economică mondială avea să le-o confere; mult mai important însă a fost faptul că, în România, lozincile național-socialiste au rămas până în 1928/29 fără o bază reală. Situația economică era suficient de stabilă, iar oamenii nutreau speranța că vor curați realitatea politică de amestecurile autoritare ale politicienilor, că vor consolida și aprofunda democrația.

3. Nu atât respingerea democrației parlamentare a condus dreapta din anii '20 la o nouă înflorire. Succesul ei a fost rezultatul unui antisemitism revigorat. Aceasta nu contesta elementele fundamentale ale sistemului politic și social, mai curând indignarea ei se îndrepta împotriva monopolului unui grup social elitist, riguros delimitat. Mișcarea s-a restrâns la facultăți și orașe, întrucât aici acționau tradiții specifice, profilându-se probleme deosebite la sfârșitul războiului.

Pentru observatorul extern, procesul a avut o evoluție surprinzătoare. La congresul studenților de la Cluj (4-6 septembrie 1920), printr-o simplă manipulare tehnică, micul grup de antisemiți a reușit să-i excludă pe colegii de facultate evrei din Uniunea studenților români.13 Astfel, ei au pus în vigoare o reglementare care fusese valabilă înainte de război, dar care era lipsită de orice bază legală, din momentul acordării drepturilor de cetățenie populației evreiești. Reușita lor a fost o excepție, care nu oglindea nici opinia publica în general, nici pe aceea a studenților. în anii de după 1918 s-a sperat la o Românie viitoare mai bună, unde să fie prezente și grupurile populației alogene, lăsând puțin spațiu pentru temele antisemite.

Trecuse euforia începuturilor. Era tot mai clar faptul că România devenise în 1918 o țară cu minorități naționale puternice, care-și găseau puncte de referință în afara țării, provocând noi tensiuni sociale acolo unde se integrau, așa cum s-a întâmplat cu evreii. Până în 1918, pentru evreii Regatului a fost valabil un statut special, care-i excludea din anumite domenii ale vieții culturale și ale profesiunilor libere. După război, aceste restricții au fost anulate, iar populația evreiască s-a putut bucura de posibilitățile oferite; școlile și universitățile au fost asaltate de studenți evrei, care au găsit acolo colegi români în număr tot mai mare.

Căci după ce vechile legături și dependențe au fost suspendate, după ce reforma agrară a mijlocit o nouă conștiință de sine, iar populația maghiară, rusă sau vorbitoare de limbă germană n-a mai fost avantajată în mod unilateral, tot mai mulți români s-au îndreptat către facultăți. Numărul cursanților înscriși creștea anual cu 10%.14 în 1913/14, Universitatea din București avea 3 500 de studenți, în 1929 s-au înregistrat mai mult de 20 000.15 Facultățile nu au putut să facă față acestui asalt brusc. Lipseau personalul, spațiul, posibilitățile de cazare și întreținere.16 Studiile trebuiau plătite de părinți. Mulți au rămas fără sprijin suficient de acasă. Inflația a lovit aspru în salariații statului și în pensionari; învățătorii și preoții reușeau cu greu să ajute copiii numeroși.17 Condițiile de viață erau deplorabile. Mulți au încercat să-și acopere cheltuielile de studii prin munci suplimentare. Numărul celor care ajungeau într-adevăr la diploma dorită era redus.18 Studenții români îi priveau cu invidie pe colegii lor de facultate evrei, care locuiau la oraș, părând să aibă, în general, mai multe avantaje; căci oare cum altfel să-și fi explicat numărul lor ridicat, aflat mult deasupra ponderii lor față de întreaga populație. Centre de agitație antisemită au devenit facultățile de drept și medicină, deosebit de asaltate. înainte de război, prin reglementări legale, aceste facultăți îi ținuseră la distanță pe studenții evrei.

După eșecul stângii, fenomen care determinase într-o asemenea măsură viața politică de zi cu zi a anilor 1918-1921, încât România s-a întors la problemele ei cotidiene, „naționaliștii" au revenit la vechile lor teze antisemite. La începutul anului 1922, A. C. Cuza, N. Paulescu, Ion Zelea-Codreanu, C. Șumuleanu și A. Naum au înființat Uniunea Național-Creștină. Scopul acesteia era „de a lupta prin toate mijloacele legale pentru sprijinirea intereselor economice, politice și culturale ale românilor, împotriva jidanilor, pentru apărarea ideilor naționaliste, democratice și creștine", care se vedeau amenințate.19 UNC a fost o uniune spontană care voia să atragă atenția asupra „pericolului ovreesc", editând în acest scop, începând din aprilie 1922, o revistă proprie, Apărarea Națională. în plus, Cuza, Șumuleanu și Paulescu știau să uzeze de poziția lor de profesori universitari, pentru a-și propaga lozincile printre studenți.20

Pe lângă aceasta, revigorarea antisemitismului era în interdependență cu întărirea unor mișcări similare în statele vecine. în special în Ungaria, eșecul lui Bêla Kun dezlănțuise o campanie vehement antievreiască, concretizată printr-o lege care limita posibilitățile evreilor de a frecventa școala, în funcție de ponderea lor la întreaga populație („numerus clausus").21 în plus, începând din toamna anului 1922, un val de instigare antievreiască a cuprins facultățile din Europa de Est. Prilejul 1-a constituit numirea unui savant evreu ca rector al Universității germane din Praga.22 în Austria, Ungaria, Polonia și Lituania s-a ajuns la acte de violență antisemite.23

La întoarcerea studenților din vacanță în orașele lor de studiu, condițiile erau mai grele decât cu un an în urmă.24 în orașul universitar transilvănean Cluj, pregătirea medicală normală de specialitate nu mai era posibilă, întrucât la Institutul de Anatomie lipseau cadavrele necesare disecțiilor. Studenții creștini au cerut ca și comunitatea evreiască să pună la dispoziție cadavre25, fapt care contravenea însă credinței iudaice. Scânteia a fost suficientă pentru a provoca agitație și acte de violență antisemite în fiecare universitate și școală superioară. Elementele radicale au trecut în prim-plan, reușind să impună în final, după exemplul maghiar, revendicarea principală a studenților de „numerus clausus".26

Guvernul s-a declarat pregătit să rezolve cererile studenților privind cantinele, căminele și îmbunătățirea condițiilor de studiu. Dorea de asemenea să facă în așa fel, încât comunitatea evreiască sa contribuie la specializarea medicală.

2.4 Mostenirea antisemita si nemultumirea fata de guvernarea liberalilor ca factori favorizanti pentru intarirea dreptei

Separarea dintre tinerii și bătrânii liberali a avut ca fundal mai mult decât o banală diferență între generații. Din punct de vedere economic, tinerii liberali nu erau autonomi asemeni colegilor de partid mai în vârstă; le lipsea conștiința politică de sine a acestora. Ca politicieni, carieriștii se grăbeau să ajungă la putere mai mult decât orice grup din partid. De aceea, ei au respins de la bun început politica anticarlistă a bătrânilor liberali, depu-nând eforturi pentru a avea raporturi bune față de Coroană. în 1934, acest lucru a meritat.

într-o democrație parlamentară, veniturile nu puteau fi redistribuite pe termen lung în vederea unei expansiuni rapide a industriei grele, fără măcar a se prevedea efectele sale pozitive asupra altor domenii economice. Recunoscând această problemă, Mihail Manoilescu a prezentat în statul corporativ un model care să soluționeze chestiunea legitimării unei politici forțate de industrializare. Dezvoltarea economică a României nu a fost însă rezultatul unei planificări raționale. Mai curând, necesitățile economice și militare s-au unit cu interesele particulare ale unei minorități restrânse. Pentru cercurile din industria grea, statul corporativ al lui Manoilescu nu a reprezentat o soluție potrivită. Opțiunea lor era în favoarea statului autoritar, de natură zeletineană. Și aici, interesele regelui se întâlneau cu cele ale noii industrii.10

4. Numirea lui Tătărescu în funcția de prim-ministru a fost un succes incontestabil al regelui. în cercurile politice se spunea, în general, că moartea lui Duca nu a fost inoportună pentru Carol, primul-ministru aducând suficiente dovezi ale independenței sale față de Coroană. Regele n-a făcut nici măcar o vizită de condoleanțe familiei celui asasinat, deși trupul neînsuflețit al lui Duca fusese așezat pe catafalc în Palatul Regal.11

Succesorul premierului ucis a fost mai întâi C. Angelescu, cel mai vechi în rangul de ministru. Dar, după două zile, el a trebuit să-și depună demisia. Regele n-a mai dorit să i se impună un prim-ministru din partea Partidului Liberal. De aceea, el nu a așteptat încheierea procesului de clarificare din cadrul partidului de guvernământ, ci 1-a numit pe unul dintre conducătorii aripii tinere din PNL, Gheorghe Tătărescu. Sub șocul pe care-1 dezlăn-țuise asasinarea lui Duca, bătrânii liberali, cărora li s-ar fi cuvenit succesiunea, n-au fost în stare să se opună numirii lui Tătărescu.12

5. Ca și în timpul lui Vaida-Voevod, Tătărescu a guvernat numai datorită încrederii regelui, în timp ce unele fracțiuni influente ale Partidului National-Liberal au respins politica sa. Guvernul era izolat. Nemulțumirea generală amenința să distrugă capacitatea de integrare a sistemului politic.

La țară, tensiunile erau de o intensitate ce amintea de anul răscoalei țărănești din 1907.'3 în rândul muncitorimii și în largi cercuri urbane s-au manifestat tendințe de radicalizare, iar birocrația și armata n-au fost indiferente nici ele față de lozincile extremiste.14

în anii de după 1928, numărul partidelor crescuse, pentru moment. După 1933, acest proces s-a inversat. în decembrie 1933, la alegeri existau 102 liste15, iar după patru ani, numai 66. în loc de 9 partide, doar 7 partide au obținut în 1937 mai mult de 2% din voturi, ele fiind astfel reprezentate în Camera Deputaților.16 Stabilizarea numerică a sistemului de partide nu a fost totuși semnul unei calmări a peisajului politic, ea a rezultat din intensificarea opozițiilor politice dintre câteva partide puternice. Acest lucru a evoluat în favoarea unor grupări politice mai mici, spre care, sub șocul crizei economice mondiale, se îndreptaseră mai întâi alegătorii.

6. în dezbaterea politică a anilor 1934-1937 sunt reprezentate trei tendințe principale: revenirea la monarhia constituțională, domnia mascată a regelui și, în final, ca o a treia posibilitate, schimbarea politică radicală, așa cum o cerea extrema dreaptă.

Doar în ultimul caz, diferențele politice de partid erau clare, întrucât numai Garda și alte câteva mici grupuri ale extremei drepte se situau complet în afara ordinii constituțional-monarhice. în schimb, liniile de demarcație ale primelor două variante politice treceau de-a curmezișul frontierelor marilor partide.

Revenirea la principiile democratice nu era posibilă, atât timp cât se menținea actuala politică economică. De aceea, bătrânii liberali nu numai că s-au împotrivit unei posibile modificări a Constituției, ci, în același timp, ei au cerut să se țină cont într-o măsură mai mare de interesele industriei de consum.

Stânga agrară a revendicat de asemenea o politică prin care să se ridice cât mai repede standardul de viață al țărănimii. întrucât în 1935 Vaida-Voe-vod a demisionat din PNȚ, Maniu s-a retras din politica activă, iar Lupu a reunit în 1934 Partidul său Țărănesc cu PNȚ, politicienii fostului Partid Țărănesc dețineau acum pozițiile de conducere din cadrul organizației național-ță-răniste, în timp ce, în anii anteriori, Partidul Național din Transilvania fusese cel care imprimase direcția politică a Partidului Național-Țărănesc. Dezbaterea programului s-a reinstalat, fiind regăsită calea spre o doctrină a „statu lui țărănesc" democratic, care să se realizeze dincolo de economia industrială capitalistă și de comunismul proletar. Stânga agrară s-a deschis revendicărilor pentru o mișcare largă antifascistă, fără ca ea să fie totuși pregătită pentru o politică a frontului popular. Ea a îmbrățișat ideea unei susțineri din partea grupurilor socialiste și comuniste, dar nu le-a recunoscut ca partener.17

în timp ce aripa stângă a Partidului Național-Țărănesc s-a declarat în mod hotărât împotriva tuturor aspirațiilor radicale de dreapta, Iuliu Maniu și-a urmărit propria politică, iar aceasta a dus, în cele din urmă, până într-acolo, încât începând din 1935 el a negociat cu Garda prin intermediari.18 In timpul procesului împotriva conducerii legionare, în primăvara anului 1934, Maniu apăruse în calitate de martor al apărării, desemnând dizolvarea Gărzii ca fiind „ilegală" și „inoportună".19 Datorită incoruptibilității sale și a atitudinii lipsite de compromis față de camarila carlistă, Maniu s-a bucurat în opinia publică de un înalt prestigiu. Această popularitate 1-a determinat pe Codreanu să emită o circulară, în noiembrie 1935, în care lua apărarea lui Maniu împotriva atacurilor cotidianului de extremă dreaptă Porunca Vremii, citit și de legionari.20

Fostul președinte al Partidului Național-Țărănesc nu era singur, atunci când era vorba să se renunțe la principii democratice, din ură oarbă față de rege și față de cei care, invizibil, dar întotdeauna perceptibil, exercitau influență asupra lui. Gheorghe Brătianu, al cărui partid propovăduia un liberalism naționalist mic-burghez și care împreună cu Averescu înființase un „bloc constituțional" pentru „eliberarea regelui de camarilă"21, întreținea și el legături în secret cu legionarii. Dar numai o opoziție care să fi luat atitudine în egală măsură față de planurile dictatoriale ale lui Carol și față de extrema dreaptă ar fi fost în stare să păstreze prestigiul democrației. în loc de aceasta, fronturile politice au devenit imposibil de distins.

întrucât regele nu a dispus de instrumente de putere pentru a schimba Constituția în sensul unei ordini autoritar-monarhice, el a căutat mai întâi să-și impună influența pe altă cale. Grupuri tot mai noi din interiorul marilor partide, dar și grupări politice de sine stătătoare s-au declarat pregătite pentru o colaborare cu regele. Vaida-Voevod a întemeiat Frontul Românesc.

Național-creștinii doreau și ei consolidarea poziției șefului statului, dar respingeau o dictatură a lui Carol al II-lea. Gheorghe Tătărescu și tinerii liberali dispuneau de putere și de influență, datorită sprijinului acordat de rege. în Partidul Național-Țărănesc, așa-numiții „centriști" (Armand Călinescu, Mihail Ralea) s-au declarat dispuși să coopereze cu regele, dacă acesta se va decide să intervină împotriva Legiunii făcând apel la puterea sa. O poziție asemănătoare o reprezentau și așa-numiții „H-iști" din Partidul Național-Liberal. Reprezentantul lor cel mai cunoscut era Victor Iamandi.22

în 1937, în interiorul marilor partide se întâlnesc deci curente cu totul diferite. Divergențele de opinie vizau poziția monarhului și chestiunea privind pericolul pe care îl prezenta Legiunea pentru ordinea socială. Unii voiau să revină la ordinea constituțională, opunându-se, de aceea, atât aspirațiilor regelui, cât și ale extremiștilor de dreapta. Alții căutau, ce-i drept, să limiteze de asemenea influența lui Carol al II-lea, dar, în acest scop, ei erau dispuși să colaboreze cu Legiunea. Alții credeau că numai consolidarea poziției șefului statului permite riposta la instigatorii de extremă dreaptă, în timp ce un al patrulea grup, care aștepta pentru atitudinea sa o răsplată sub formă de posturi și titluri de onoare, lua necondiționat partea regelui. Această situație era derutantă și greu de înțeles de către alegători. Marile partide s-au dezmembrat din cauza contradicțiilor interne, iar cele mici, precum Frontul Românesc al lui Vaida, PNC și PNL (Gh. Brătianu) nu s-au putut folosi de șansa lor, întrucât nici ele n-au constituit o alternativă politică limpede, în realitate, doar Legiunea avea un scop politic univoc.

7. Era de prevăzut că, la alegerile viitoare, național-țărăniștii vor putea obține o majoritate de voturi suficientă, în timp ce partidul de guvernământ va trebui să cedeze voturi suplimentare Legiunii. Carol al II-lea însă nu era dispus să renunțe la puterea sa odată câștigată. Ce putea face Curtea în această situație? Pentru a slăbi grupurile opoziției, au fost întemeiate, ca alternative capabile de conducere pentru PNȚ și Gardă, Frontul Românesc și Partidul Național-Creștin.23 Dacă acest plan ar fi reușit, menținând Constituția, regele ar fi putut transfera alternativ răspunderea guvernului la cele două grupuri politice, aliate cu el (PNL-Tătărescu, PNC-FR).

Frontul Românesc a fost înființat în aprilie 193524 de către Vaida-Voevod, fostul președinte al Partidului Național-Țărănesc și fost prim-ministru. Motivul 1-a constituit faptul că el nu se putuse impune în interiorul PNȚ cu revendicarea sa pentru așa-numitul „numerus valahicus", potrivit căruia toate pozițiile sociale trebuiau să fie ocupate în funcție de principiul proporționa-lității etnice. Chiar dacă aceasta amintește de un „numerus clausus" revendicat de studenți, Vaida n-a susținut idei specific antisemite. „Numerus clausus" era pentru antisemiți o armă în lupta împotriva evreilor. „Numerus valahicus" voia să anuleze prejudiciul istoric adus românilor în raport cu minoritățile, superioare din punct de vedere cultural, și formula dorința românilor de a avea un rol social de frunte în toate domeniile. în prezentarea sa publică, noul partid era înconjurat de numeroase elemente de stil, preluate din modelul fascist, național-socialist și legionar: uniforme constând în cămăși negre, structurarea pe vecinătăți, centurii și legiuni, numirea cadrelor de conducere de către șeful partidului.25 în realitate însă, politica Frontului Românesc oscila între viziunea unui stat autoritar și cerința unei „democrații naționaliste".26 FR trebuia, în special, să obțină voturile națio-nal-țărăniștilor, de aceea el nu avea voie să se îndepărteze prea mult de aceștia. Având în vedere polarizarea sistemului de partide, fără un electorat solid, așa cum poseda PNC în Moldova de Nord, Frontul Românesc a avut o influență redusă, iar în decembrie 1937, el a fost constrâns la o coaliție electorală cu Partidul National-Liberal de guvernământ.

După ce LANC se străduise zadarnic să fuzioneze cu Legiunea, iar eforturile asemănătoare din partea Partidului Național-Agrar al lui Goga au eșuat și ele, LANC și PNA au fuzionat la 14 iulie 1935, dând naștere Partidului Națio-nal-Creștin. într-o dare de seamă, Serviciul de politică externă al lui Rosen-berg se lăuda de a fi contribuit la această unificare27, dar cel puțin la fel de hotărâtoare au fost eforturile depuse în aceeași direcție de către Curtea Regală.28