Discursul Unui Actor Politic. Particularitati ale Comunicarii Nonverbale
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Discursul unui actor politic. Particularități ale comunicării nonverbale
Elemente nonverbale în comunicarea politică
Studiu de caz – Traian Băsescu în campania electorală
din octombrie – noiembrie 2009
Cuprins
ARGUMENT
FUNDAMENTE TEORETICE
CAPITOLUL I – Comunicarea – dificultățile unei definiții
I.1. Comunicarea – definiții și elemente
I.2. Comunicarea nonverbală
I.3. Comunicarea politică
I.4. Rolul elementelor nonverbale în comunicarea politică
CAPITOLUL II – Modalități de comunicare nonverbală în activitatea politică
Pregătirea în activitatea politică
II.1. Pregătirea de fond
II.2. Pregătirea de formă – comunicarea nonverbală –
II.2.1. Fizicul
II.2.2. Vocea, atributele vocale
II.2.3. Ținuta
II.2.3.1.Hainele
II.2.3.2. Bijuteriile
II.2.3.3. Gesturile
Pantomimă
Mișcările capului
Mimică
Picioarele
Proxemică
II.3. Concluzie
B.STUDIU DE CAZ: Elemente nonverbale în discursul politic al actorului Traian Băsescu în campania electorală din octombrie – noiembrie 2009
CAPITOLUL III – Metodologie
III.1. Argumentul cercetării
III.2. Instrumentele de cercetare
III.2.1. Observația – instrument de cercetare calitativ
III.2.2. Analiza de conținut – un alt instrument de cercetare calitativ
III.3. Demersul cercetării
Capitolul IV. Analiza și interpretarea datelor
IV.1. Rezultatele cercetării
IV.1.1. Înregistrări video
Capitolul V. Limitele cercetării
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ARGUMENT
Motivația pentru aceasta tema vine de la conștientizarea importanței limbajul nonverbal în cadrul oricărei interacțiuni, în cadrul oricărui proces de comunicarea. Deși adesea neglijat, limbajul nonverbal a atras atenția autorilor și a fost obiectul a numeroase studii de specialitate.
Dacă limbajul verbal poate fi în totalitate controlat, elemente nonverbale, adesea greu sau chiar imposibil de controlat, pot intra în contradicție cu acesta și devin o piedică în procesele de comunicare.
În plus, limbajul nonverbal ne caracterizează, ne poate definii, ne conferă individualitate și ne conturează prima imagine percepută de ceilalți. Ar trebui să conștientizăm importanța comunicării nonverbale deoarece putem fi foarte ușor manipulați sau cel puțin influențați, mințiți prin limbajul trupului. Fiecare persoană se foloseste de el, voluntar sau involuntar, însă conștientizează oare adevărata lui putere. Cum am ales să abordez această temă?
Lucrarea va fi bazată pe concepte teoretice dar care vor fi ilustrate prin exemple concrete.
În primul capitol voi analiza, cât mai general, conceptele de comunicare, comunicare nonverbală și comunicare politică precum și rolul elementelor nonverbale în domeniul politicii. În cel de-al doilea capitol voi analiza câteva elementele de limbaj. Mă voi axa atât pe pregătirea de fond cât și pe cea de formă, cea din urmă fiind cea care mă interesează în mod deosebit, ea compunând limbajul nonverbal. Dintre elementele comunicării nonverbale, mă voi opri asupra fizicului, atributelor vocale, ținuta (haine și bijuterii) dar și asupra gesturilor (elemente de pantomimă, mișcările capului, mimica sau poziția picioarelor) cărora le voi acorda o atenție sporită.
Nu mă voi axa doar pe teorie, ci voi încerca să explicitez ceea ce am înțeles. Voi încerca astfel să personalizez lucrarea cu opinii și păreri proprii. La partea practică, mă voi axa pe datele rezultate în urma observației și a analizei de conținut realizate pe discursurile unui actor politic – Traian Băsescu – aflat în campanie electorală. Prin această lucrare aș dori să punctez câteva elemente cheie ale limbajului nonverbal și să demonstrez importanta contribuție a acestuia în procesul comunicării.
FUNDAMENTE TEORETICE
CAPITOLUL I
Despre comunicare ca domeniu de activitate
Primul capitol al lucrării ca fi o introducere în domeniul comunicării. Voi încerca să identific și să definesc câteva elemente de bază domeniul comunicării, particularitătă care o definesc. De asemenea, voi încerca să realizez câteva conexiuni între conceptele ce vor fi utilizate pe parcursul lucrării.
Pentru stabilirea elementelor necesare desfășurării cercetării am pornit de la concepte precum comunicare, comunicare nonverbală și comunicare politică având în vedere realizarea conexiunilor între acestea. Comunicarea este inevitabilă iar pentru a alege maniera în care urmează să transmitem un mesaj poate ține de context, de scopul mesajului sau pur și simplu de o alegere aleatorie, de moment a emițătorului. În ceea ce privește tipurile de comunicare, „cu excepția cazului în care este exclusiv gestuală, orice comunicare comportă trei elemente: verbal, vocal și gestual. Elementul verbal reprezintă ansamblul de cuvinte care formează mesajul, frazele turnura lor, sintaxa etc.; cel vocal – tonul pe care sunt spuse acele cuvinte, diferitele intonații pe care le adoptă vocea pentru a-și emite mesajul. Cât despre elementul vizual, acesta însumează tot ceea ce văd oamenii adică aspectul fizic (sex, naționalitate, vârstă, îmbrăcăminte etc.), precum și ansamblul gesturilor, al posturilor și al mimicii tale”. Cu alte cuvinte, comunicare exclusiv verbală nu există, deși, în general este cea căreia majoritatea ăi acordă cea mai mare atenșie. Ne straduim să spunem, prin intermediul cuvintelor, ceea ce ne dorim să transmitem dar uităm de celelalte component ale comunicării precum gesturile, elemente de paralimbaj, inflexiunile vocii, tonul etc. În opinia mea, deducția lui Milton Cameron are totuți o excepție: poate exista și comunicare exclusiv verbală – exemplu, vorbitul la telefon. În ceea ce privește comunicarea politică, aceasta poate face uz de oricare dintre tipurile de comunicare, diferit fiind doar domeniul. Ceea ce mă interesează este importanța și scopul utilizării comunicării nonverbale (cea vocală – paralimbaj – și cea gestuală) în aria politică.
I.1. Comunicarea – definiții și elemente
Ce este comunicarea? La o simplă privire cu toții știm să o definim. Dar vom spune cu toții același lucru… Comunicarea, un domeniu și chiar un cuvânt care aparent este atât de ușor de explicat, a ridicat de-a lungul vremii numeroase probleme în ceea ce privește o definire cât mai exactă și mai apropiată de înțelesul în sine al acestui obiect de studiu. Acest lucru se datorează chiar aparentei transparențe a denumirii dar „s-a dovedit a ascunde o capcană, întrucât aducea cu sine întreaga încărcătură de ambiguități și conotații acumulate de-a lungul vremi”.
Astfel, „comunicarea” a fost definită în numeroase forme întrucât întotdeauna părea să apară un element nou, care până acum nu fusese observat sau nu fusese considerat important în acest proces. Dar toate aveau ca element comun această scurtă descriere a sa: „comunicarea este procesul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul” cu scopul de a produce schimbări la nivelul opiniilor, atitudinilor, convingerilor, credințelor, comportamentului și în ultimă instanță asupra acțiunile oamenilor în mediul social și nesocial, ea fiind esențială la nivelul tuturor activităților.
Comunicarea ca proces complex este unul din elementele definitorii ale învățării sociale, permanentizându-se în fizionomia, esența și finalitatea sa – de la o generație la alta. Între “a comunica” și “a învăța să comunice” funcționează o relație de complementaritate, al II-lea termen având rolul de a asigura continuitatea procesului comunicării, atât la nivelul micro-grupurilor, cât și la acela al societății în ansamblu.
J.J.Van Cuilenburg, O.Scholten și G.W.Noomen realizează un model fundamental al procesului de comunicare
x y x+z x’
emițător codare canal decodare receptor efect
z
zgomot de fond
figura 3
Trecând peste toate aceste dificultăți și problematizări ale comunicării, trei membrii ai Colegiului Invizibil de la Școala de la Palo Alto, Paul Watzlawick, Janet Beavin și Don Jakson, în prima lor axiomă asupra comunicării notau, poate, cel mai simplu lucru cu privire la acest proces – “comunicarea este inevitabilă” sau altfel spus, „non-comunicarea este imposibilă.” Astfel putem observa importanța comunicării nonverbale întrucât chiar și fără cuvinte comunicăm: „este imposibil să nu comunicăm – tăcerea nu implică și absența comunicării”
I.2. Comunicarea nonverbală
Deși în relațiile inter-umane, din perspectiva modalităților de expresie, comunicarea verbală ocupă, cel puțin aparent, cel mai important rol, oamenii folosesc în mod complementar sau uneori chiar ca substitut și comunicarea nonverbală. Comunicarea nonverbală, care reprezintă un proces mai complex decât cel ce stă la baza limbajului articulat, este comunicarea ce se realizează la nivelul semnelor, gesturilor, în general limbajul trupului. Aceasta reprezintă cumulul de informații și mesaje care, deși nu sunt exprimate prin cuvinte, pot fi decodificate, creând înțelesuri. Comunicarea nonverbală este, de obicei neintenționată și greu de controlat, ea ne trădează emoțiile sau atitudinea chiar dacă nu dorim acest lucru. Se poate întâmpla ca mesajele non verbale transmise să fie uneori în contradicție cu ceea ce afirmăm. Ca și comunicarea verbală, cea nonverbală poate fi definită în termenii de emițător, receptor, mesaj, canal de comunicare, feedback, efect și context. Și în cazul comunicării nonverbale, “<<mesajul>> are o semnificație ce este <<codificată>> (tradusă într-un cod, într-un sistem de semne, adecvat canalului de comunicare și receptorului) de către emițător și <<decodificată>> (re-tradusă) de către receptor”. O altă definiție spune că la nivelul comunicării nonverbale putem vorbii despre „transmiterea voluntară sau involuntară de informații și exercitarea influenței prin intermediul elementelor comportamentale și de prezență fizică ale individului sau ale altor unități sociale (grupuri sau comunități umane) precum și percepția și utilizarea spațiului și timpului ca și a artefactelor.”
Important în cadrul comunicării nonverbale este și faptul că aceasta operează cu convenții, motiv pentru care, pentru a putea fi receptată complet și corect, este necesară o educare a receptorului. Aceste convenții pot fi diferite în funcție de aria geografică, de cultură, religie sau chiar statut social.
J. Fiske nota câteva concepte de bază în comunicarea nonverbală printre care se regăsește și cea care, după părerea mea, poate fi considerată principala deosebire dintre această formă a comunicării și comunicarea verbală și anume aceea conform căreia mesajul și codul utilizat depind mai mult de context în cadrul limbajului nonverbal, în sensul în care nu se pot lega decât de contextul prezent, aici și acum. Spre exemplu, în cadrul unui discurs politic, tonul, volumul vocii, starea emoțională a vorbitorului, nu poate oferi informații decât cu privire la starea actuală a acestuia, atitudinea “referitoare la subiectul ales și la ascultători: nu poate spune nimic despre starea […] sufletească de săptămâna trecută”.
Ion-Ovidiu Pânișoară a definit strict principalele diferențe, atât de formă cât și de conținut, între cele două tipuri de comunicare, verbală și nonverbală: continuitatea (durata comunicării nonverbale este strict determinată de cuvinte/ comunicarea nonverbală este continuă), canalul de comunicare și modalitățile folosite, măsura în care pot fi controlate precum și structura sau modul în care sunt formate.
I.3. Comunicarea politică
Așa cum am mai spus, comunicarea este esențială în toate activitățile desfășurate la nivelul societății. Dar oare cum s-a dezvoltat această ramură la nivelul politicii?
Denton și Woodward spuneau că “factorul decisiv care face comunicarea să fie <<politică>> nu este sursa mesajului, ci conținutul și scopul acestuia”. Astfel comunicarea politică este considerată diferită de celelalte tipuri ale comunicării mai ales prin scopul pe care emițătorul îl are în transmiterea mesaunui discurs politic, tonul, volumul vocii, starea emoțională a vorbitorului, nu poate oferi informații decât cu privire la starea actuală a acestuia, atitudinea “referitoare la subiectul ales și la ascultători: nu poate spune nimic despre starea […] sufletească de săptămâna trecută”.
Ion-Ovidiu Pânișoară a definit strict principalele diferențe, atât de formă cât și de conținut, între cele două tipuri de comunicare, verbală și nonverbală: continuitatea (durata comunicării nonverbale este strict determinată de cuvinte/ comunicarea nonverbală este continuă), canalul de comunicare și modalitățile folosite, măsura în care pot fi controlate precum și structura sau modul în care sunt formate.
I.3. Comunicarea politică
Așa cum am mai spus, comunicarea este esențială în toate activitățile desfășurate la nivelul societății. Dar oare cum s-a dezvoltat această ramură la nivelul politicii?
Denton și Woodward spuneau că “factorul decisiv care face comunicarea să fie <<politică>> nu este sursa mesajului, ci conținutul și scopul acestuia”. Astfel comunicarea politică este considerată diferită de celelalte tipuri ale comunicării mai ales prin scopul pe care emițătorul îl are în transmiterea mesajului. Politica este deseori considerată un mijloc de manipulare sau mai degrabă de persuadare, de convingere a maselor. Manipularea este însă un mod de a convinge o altă persoană, grup să acționeze în conformitate cu propriile interese distorsionând adevărul lăsând însă receptorului impresia că poate gândi liber.
O definiție dată comunicării politice a fost cea propusă de R. E. Denton și G. C. Woodward și amintită de Brian McNair conform căreia comunicarea politică nu este altceva decât “simpla discuție despre alocarea resurselor publice, despre autoritatea oficială și despre sancțiunile oficiale”. Altfel spus, comunicarea politică nu se diferențiază de alte tipuri de comunicare decât prin intermediul domeniului în care este utilizată. Dar politica, ca orice alt domeniu, nu poate funcționa într-un cadru strict. Ea are legături, în primul rând cu electoralul, cel căruia i se transmite informația, dar și cu instituțiile mass media, care au rolul de mediator între actorii politici și publicul interesat (figura 4).
Reportaje
Editoriale Apeluri
Comentarii Emisiuni
Analize Publicitate
Relații publice
Sondaje de opinie
Reportaje Scrisori
Editoriale
Comentarii
Analize
Elementele comunicării politice
Astfel, „comunicarea policită este o interacțiune instituțională – o interacțiune între actorii politici, mass media, public și electorat, așadar între participanți cu identitate formală, reprezentativă”. Importanța mass-mediei în comunicarea politică a fost foarte bine observată, după părerea mea, de Roland Cayrol care „vedea Noua Comunicare Politică ca fruct al „unei noi sfinte treimi: televiziunea, sondajele, publicitatea” R. Denton și G. Woodward consideră chiar că prin intervenția comunicării mediatice în domeniul politic, “în calitatea lor de reporteri și de comentatori, mijloacele de comunicare alterează mesajul. Ele sânt, așadar, […] actori politici de sine stătători”. Pentru o bună imagine, trecând peste obstacolele pe care media le poate pune,există câteva caracteristici ale mass-media pe care trebuie să le luăm întotdeauna în considerare, și, care odată comparate și selectate în funcție de scop pot duce la o eficiență maximă a actului comunicațional. Aceste caracteristici sunt:
1. Stimulează simțurile
2. Sunt o oportunitate pentru feedback
3. Permit controlul de ritm
4. Impun coduri ale mesajelor
5. Au puterea de a păstra un mesaj
6. Puterea de a depăși selectivitatea
7. Puterea de a se intersecta cu mijloace de specialitate.
Mass-media cuprinde și “procedurile, normele și acțiunile prin care este folosită și organizată informația politică”. Comunicarea politică este un proces complex în spatele căruia lucrează numeroase persoane întrucât o bună comunicare “nu înseamnă numai tipărirea afișelor electorale sau înregistrarea intervențiilor televizate ale unui candidat; ea include toate acțiunile de recrutare de personal, de concepție, de anchetă, de marketing, de evaluare strategică, de grafică, de analiză a peisajului audio-vizual, de calcul financiar, de pregătire a răspunsurilor care preced […] tipărirea afișelor electorale sau intervenția unui candidat pe un post de televiziune”. Aceste acțiuni sunt realizate în vederea creării și menținerii imaginii pozitive a unui actor politic precum și susținerea și menținerea acestuia în atenția publicului. “La urma urmelor, un politician reprezintă mai mult decât un difuzor, este el însuși produsul care trebuie <<vândut>>. El se codește să schimbe imaginea acestui produs” Deși în fața electoratului va apărea o singură persoană, el va fi rezultatul unui efort de echipă care are ca unic scop propulsarea și „vânzarea” actorului politic.
I.4. Rolul elementelor nonverbale în comunicarea politică
Comunicarea nonverbală reprezintă cea mai veche formă de exprimare din cultura umanității. Principala funcție a elementelor aflate în spatele cuvintelor este aceea a cunoașterii expresionismului uman, în relațiile interpersonale fiind la fel de important și ceea se spune, dar și cum se spune iar spațiul politic este un mediu în care detaliile comportamentului nonverbal își pot pune decisiv amprenta, pot degrada sau chiar compromite reputația unui actor politic. „În politică aparența este totul — este la fel de important pentru un politician să convingă alte persoane că are anumite principii pe cât este să ascundă faptul că e pregătit să abandoneze aceste principii în favoarea puterii, banilor sau renumelui”. Politica este un mediu competitiv, dinamic, caracterizat de un puternic și continuu joc al intereselor.
Comunicarea nonverbală are puterea de a o accentua sau de a o completa pe cea verbală, de a regulariza fluxul comunicațional, de a reactualiza înțelesul cuvintelor sau uneori de a o substitui însă, principalul obstacol al comunicării nonverbale va apărea în momentul în care intră în contradicție cu cea verbală. Domeniul politic este unul care cere seriozitate, sinceritate, deschidere și încredere. În momentul în care un actor politic va avea un comportament care contrazice valorile, principiile promovate, poate cădea în dizgrație sau cel puțin, se poate vedea în situația de a fi considerată o persoană fățarnică, ipocrită, care nu inspiră încredere. Același lucru se poate întâmpla și în cazul unui discurs politic. Dacă mesajele transmise prin comunicarea verbală nu vor fi susținute ci, din contră, contrazise de elemente nonverbale, se poate întâmpla ca acestea să nu-și atingă scopul, să fie interpretate greșit sau să ducă la crearea unor stări de confuzie care, bineînțeles, nu pot fi în sprijinul actorului.
O altă problemă poate apărea în momentul în care un actor politic nu cunoaște audiența căreia i se adresează și nu-și adaptează forma în care transmite mesajele la aceasta. Aici este vorba și de comunicarea verbală, limbajul pe care îl utilizează dar și de cea nonverbală întrucât elementele nonverbale sunt interpretate diferit de către indivizi. Diferențele de interpretare pot fi rezultatul subiectivității fiecăruia, valorilor individuale, credințelor sau experienței personale, aspecte ce nu poate fi controlate de emițător însă există și componente care pot fi cunoscute precum diferențele de cultură, educație etc. Spre exemplu dacă într-una din țările musulmane, unde moralitatea este o valoare intens promovată, un politician ar avea o ținută indecentă (cu atât mai mult dacă ar fi cazul unei femei) sau un comportament imoral, cu siguranță imaginea sa ar fi afectată putând fi chiar exclus din viața politică, moralitatea, religiozitatea fiind concepte care întotdeauna au avut reguli stricte. Aceeași situație poate apărea și în cazul unor minorități cu o cultură bine conturată. Să nu-ți cunoști audiența poate fi prima cauză a eșecului în transmiterea mesajului și în atingerea scopului comunicațional.
Ansamblul elementelor nonverbale nu este în totalitate controlabil. Chiar și o persoană care se simte mereu sigură pe ceea ce transmite (din punct de vedere nonverbal) și care are un bun control asupra corpului său poate avea momente când nonverbalul să nu mai fie controlat. Fiecare gest, voluntar sau involuntar, poate avea o anumită importanță, un înțeles, un rol în comunicare, însă voi dezbate pe larg aceste detalii în următorul capitol.
CAPITOLUL II
Modalități de comunicare nonverbală în activitatea politică
Pregătirea în activitatea politică
În domeniul politic, un actor trebuie să aibă o imagine bine conturată și care să exprime, în fața publicului ideologia partidului pe care îl reprezintă. Practic, actorul reprezintă partidul, imaginea lui este, în foarte mare parte, imaginea partidului. De aceea, este foarte important ca un partid politic să propulseze o persoană care să îl poată reprezenta corespunzător. Un actor politic trebuie să fie stăpân pe sine, atât din perspectiva exprimării verbale dar în același timp să-și cunoască și să poată controla, pe cât posibil, limbajul corpului. Unii specialiști consideră că publicul este foarte atent la indiciile nonverbale din cinism, deoarece consideră că politicienii nu sunt întotdeauna sinceri în declarațiile lor verbale și că vor reuși să își facă o părere cât mai apropiată de realitate prin intermediul limbajului nonverbal. Pentru ca mesajul să fie eficient și să ajungă la public în forma în care a fost gândit, trebuie să existe o corespondență între cele două tipuri de comunicare. „O cantitate mică de dezacord nonverbal ar putea fi acceptabilă de către majoritatea membrilor audienței, dar utilizarea frecventă a comportamentelor precum mișcări ale capului, suspin, datul ochilor peste cap poate comporta mai multe dimensiuni printre care și deprecierea percepției publicului despre credibilitate. Nicki Stanton observa că „atunci când sensul mesajului nonverbal intră în conflict cu cel verbal, suntem înclinați să dăm crezare mesajului nonverbal. În cele ce urmează voi detalia în ce constă pregătirea de fond dar și cea de formă a unui actor politic.
II.1.Pregătirea de fond
Pregătirea de fond reprezintă sprijinirea actorului pentru conturarea atitudinii și limbajului corespunzător. În ceea ce privește atitudinea unui actor politic, el trebuie să acționeze întotdeauna cu diplomație și calm „chiar dacă spiritele se încing, dacă discuțiile sunt în contradictoriu, politicianul trebuie să rămână permanent calm. Nici o ridicare de ton, nici o întrerupere nejustificată a discursului celorlalți interlocutori nu va îmbunătății imaginea, ci îi va aduce deservicii.” Limbajul trebuie adaptat întotdeauna la context și la public. Chiar dacă cadrul în care se desfășoară discursul, discuția, confruntarea este unul formal ce necesită limbaj specializat, politicianul trebuie să încerce să aleagă un limbaj simplu, pe înțelesul auditoriului. De asemenea, un limbaj neadecvat situației, jigniri, greșeli de exprimare, lipsă de control poate dăuna imaginii și poate atrage atenția mass mediei care va exploata până la epuizare subiectul.
În domeniul politicii, un actor se va confrunta frecvent cu situații care presupun interacționarea cu publicul și se va lovi astfel de necesitatea susținerii unui discurs. Pentru a-și atinge scopul, este recomandat ca discursul să fie pregătit dinainte. Un actor politic trebuie să-și adapteze întotdeauna discursul la publicul țintă și la context. Discursul trebuie să fie gândit în funcție de eveniment (întâlnirea cu publicul în cadrul unui eveniment oficial, festiv, de sărbătoare, întâlnire neoficială, întâlnire cu oameni nemulțumiți în cadrul unei greve, întâlnire cu proprii simpatizanți, etc.). Este necesar ca discursul să fie flexibil și să se plieze în funcție de public astfel încât diversele neconcordanțe între discursul inițial și problemele, așteptările sau cererile publicului să poată fi rezolvate imediat.
Andrei Stoiciu a creat o listă cu câteva reguli simple pentru un discurs eficient:
“Cu cât mai scurt cu atât mai bine.” Un discurs nu trebuie să fie foarte lung, să conțină foarte multe informații sau să dezbată numeroase probleme deoarece poate plictisi auditoriul, poate crea confuzie, și niciun mesaj nu-și va atinge scopul.
“Informați-vă pe cât posibil despre audiență. Cine sunt ei? Ce vor ei să audă? Ce informații au ei? Ce așteaptă ei de la acest discurs? Evident cu cât discursul va fi mai apropiat de așteptările publicului cu atât el va fi mai bine receptat.” Pe lângă informațiile ce privesc audiența este important să fie cunoscute și alte informații despre eveniment: ocazia (dacă exista o ocazie specială), locul unde se desfășoară activitatea, data și ora sau dacă există un timp limitat alocat discursului.
“Nu părăsiți autostrada! Acest sfat este dat de consilieri în comunicare politică canadieni calea au remarcat că discursurile care rămân consecvente cu ele însele au cel mai mare impact.” “Scopul discursului este de a ajunge de la A la B pe drumul cel mai scurt.” Altfel spus, discursul trebuie să fie scurt și exact, fără detalii inutile sau devieri de la subiectul inițial. Abaterile pot crea confuzie sau pur și simplu pot face ca scopul inițial al discursului să fie uitat/umbrit și să nu fie atins.
“Construiți discursul ca o prezentare: începutul, cuprinsul, concluzie. La început anunțați despre ce veți vorbi, prezentați-vă, și încercați să destindeți atmosfera cu o glumă sau un comentariu despre actualitate.” În această secțiune este important să se realizeze captarea atenției publicului. Cuprinsul trebuie să respecte o succesiune logică, care să pornească de la cauză la efect, de la problemă la soluție. Concluzia este de asemenea foarte importantă. În cadrul acesteia, se vor relua succint ideile principale. O concluzie concepută necorespunzător poate avea efecte negative chiar și asupra unui discurs excelent. Realizarea unei astfel de organizări va ajuta atât actorul politic, căruia îi va fi mai ușor să își prezinte ideile și va urmări o structură logică, prestabilită, cât și auditoriul care va ști de la început la ce să se aștepte și va înțelege mai ușor ceea ce i se comunică.
“Este întotdeauna preferabil să vorbiți rar și calm. Dacă aveți o voce puternică și fermă ea vă va ajuta în cadrul unor evenimente publice. Dar nu trebuie neglijat că un discurs cu o voce liniștită poate fi la fel de percutant pentru că publicul vă va ascultată cu mai multă atenție.” Pentru a avea succes, într-un discurs este preferabil să se folosească un ton calm și sigur, dar care să nu fie uniform. Schimbările acestuia sunt importante, întrucât ele rup monotonia, făcând ca expunerea să câștige în atractivitate. Trecerea de la un ton calm la un ton entuziast nu poate fi scăpată, rezultând o atenție sporită din partea auditoriului. Un discurs ținut în grabă nu-și va atinge, cel mai probabil, scopul deoarece audiența poate întâmpina probleme în urmărirea și înțelegerea vorbitorului, iar acesta poate uita informații pe care trebuie să le transmită, se poate încurca în propriile cuvinte și poate crea confuzie în rândul publicului. De asemenea, un ritm alert al vorbitorului poate crea agitație în rândul auditoriului. Variații ale tonului și ritmului expunerii pot ajuta vorbitorul să accentueze anumite pasaje importante și pot întreține atmosfera calmă și menține atenția auditoriului. Astfel, pentru accentuarea ideilor importante din cadrul unui discurs se pot folosi ruperile de ritm. Spre exemplu, se poate folosi în expunere un ritm alert, iar înainte de introducerea unei idei importante, ritmul să se reducă, și să se reia la aceeași intensitate în explicarea ideii. În general nu este bine să se folosească un volum foarte ridicat, deoarece acest lucru poate fi perceput ca o agresiune de cei din jur. Alternarea tonurilor împiedică apariția monotoniei și direcționează atenția publicului.
“Folosiți și tăcerea. Când sunteți pe cale de a lua cuvântul, acordați-vă între 30 secunde și un minut de tăcere pentru a capta atenția publicului și a face să scadă rumorile. Folosiți tăcerea după ce spuneți o glumă (publicul are nevoie de timp ca să o înțeleagă), după ce anunțați argumente importante, când schimbați temele sau când vă adresați cu o întrebare retorică: Cât timp mai putem oare răbda?” Astfel de procedee ale comunicării nonverbale completează și accentuează efectul comunicării verbale propriu-zise și pot fi folosite pentru a sublinia anumite pasaje și pentru a păstra atenția publicului pe parcursul discursului.
“Încercați să fixați pe cineva anume din public. Alegeți-vă câteva persoane din cadrul celor prezenți în diferite puncte ale sălii unde vă țineți discursul. Pentru a crea senzația că vă adresați fiecărui participant în parte stăruiți cu privirea circa un minut într-o direcție a sălii iar apoi plimbați-o prinvind în ochi o persoană aflată în direcția opusă.” Contactul vizual este poate cea mai importantă componentă a limbajului nonverbal în cadrul discursului politic. Prin menținerea permanentă a contactului vizual cu publicul, pe lângă păstrarea atenției se creează și impresia de onestitate, sinceritate, respect. De altfel anumite greșeli sau lucruri mai puțin plăcute din discurs, dar care trebuie spuse, pot fi înțelese și acceptate de public mai ușor atunci când aceștia simt o oarecare deschidere din partea vorbitorului, atunci când sunt priviți în ochi.
“Nu citiți discursul. Nu citiți discursul. Nu citiți discursul.” Cum am spus și mai sus, contactul vizual este foarte important. Dacă discursul va fi citit, contactul vizual dispare, vorbitorul nu mai întreține atenția auditoriului și nu mai poate fi vorba de sugerarea deschiderii acestuia către public, de sinceritate în discurs. Dar dacă se citește totuși, privirea va fi cât mai des ridicată din foaie.
“Dacă aveți trac, înainte de a ține un discurs, pregătiți-l în scris și încercați să-l învățați citindu-l cu voce tare. Apoi încercați să-l prezentați în fața unui auditoriu imaginar.” Persoanele care au trac se pot lăsa ușor descoperite prin gesturi, emoții, voce. Limbajul nonverbal este destul de greu de controlat, mai ales atunci când ne aflăm sub presiune, suntem emoționați, speriați sau tensionați. O gestică adecvată poate susține discursul însă dacă mișcările realizate par nenaturale, mimate, trucate, exagerate, acestea pot creea senzația de nesinceritate. Pentru creșterea capacităților de comunicare nonverbala există câteva modalități simple: repetiția în fața oglinzii (cel care exersează in acest mod poate fi atent la felul in care limbajul nonverbal transmite sau nu mesajul dorit), repetiția în fața unui grup de prieteni (aceștia, pe baza unor criterii prestabilite, pot oferi un feed-back relevant), repetiția în fața camerei video (considerată a fi cea mai bună metodă deoarece vorbitorul își poate analiza singur discursul putând urmări și evoluția sa în timp). Astfel, repetițiile dinaintea desfășurării discursului pot ajuta la descoperirea și evitarea unor astfel de gesturi necontrolate.
“Învățați anumite fraze cheie pe de rost. Ele trebuie să aibă o legătură directă cu temele de campanie, cu ideea principală pe care vreți să o prezentați. Repetați-le la începutul și la mijlocul discursului, amintiți-le în concluzie.” Dacă vorbitorul nu poate reține pe de rost întreg discursul, câteva fraze cheie sunt esențial de memorat. Atunci când sunt repetate acele fraze trebuie menținut obligatoriu contactul vizual cu auditoriul. După astfel de momente sunt recomandate și câteva secunde de pauză, timp care permite vorbitorului să îsi aplece privirea peste discurs și să își găsească cuvintele și să-și continue ideile. Aceste fraze reluate pe tot parcursul discursului au cea mai mare șansă să fie reținute de către public și astfel mesajul să își atingă scopul.
I.2. Pregătirea de formă – comunicarea nonverbală –
Conținutul mesajului este întotdeauna important dar forma în care este „îmbrăcat” poate avea un efect mai de impact decât informația în sine. Gabriel Thoveron spunea că „forma amenință să înghită fondul discursului” motiv pentru care este recomandat să i se ofere aceeași atenție ca și conținutului în sine al comunicării. Comunicarea nonverbală poate îmbrăca diverse forme, cuprinzând și regăsindu-se într-o serie de mijloace întreprinse de om, printre acestea rețeaua de telecomunicații, care asigură legătura continuă a locuitorilor din diferite părți ale planetei. La nivelul comunicării putem vorbi de obstacole de ordin social (caracterul extraprofesional, obiceiuri, vârstă, sex, modele sociale), cultural (limbă, vocabular, nivel social și intelectual sau anumite motivații determinate de interesul personal pentru un anumit subiect), psihologic (emotivitatea, agresivitatea, timiditatea și afectivitatea) sau de ordin fizic. În cazul comunicării nonverbale, cele de ordin psihologic și fizic sunt cele care pot afecta cel mai mult percepția. Spre exemplu, în cazul emoțiilor, acestea pot fi trădate de modificări ale trăsăturilor feței, paloare, roșeață, palpitații, respirație dificilă, uneori blocaje, modificări ale vocii, impresia de nesiguranță și uneori chiar stare de rău (lacrimi). Obstacolele de ordin fizic țin de aparența exterioară (fizic, ținută, coafură, dantură etc.), ticuri, accent sau anumite stări de spirit (oboseală, moleșeală, bucurie sau extaz).
O altă ramură a limbajului nonverbal a cărei importanță și semnificație s-a extins considerabil este comunicarea cromatică. Aceasta și-a lărgit aria de semnificații de la fenomene precum schimbarea culorii obrazului (reacție necontrolată), fenomen declanșat în momentul unei emoții puternice, până la introducerea unor coduri explicite, prin culoarea vestimentației unei persoane fiind posibilă încadrarea acesteia într-o anumită categorie (călugări, persoane îndoliate, prin culorile hainelor evidențiindu-se chiar caracterul unei persoane – fericită, plină de viață sau din contră, deprimată, închisă, tristă) sau într-o anumită clasă socială.
Comunicarea sonoră nonverbală, include elementele muzicale ale limbajului (timbrul, intonația, înălțimea notelor atinse în vorbire, fluieratul, intensitatea vocii sau alte sunete nearticulate pe care omul le emite). Comunicarea sonoră nonverbală poate înlocui cuvinte sau, pur și simplu, poate aduce un plus de înțeles mesajului transmis. Și elementele de paralimbaj (tonul, ritmul, intensitatea, timbrul și volumul vocii, accentul, intonația, repetarea inconștientă a unor sunete, articularea cuvintelor, ritmul, pauzele) permit cunoașterea unor trăsături de personalitate sau de statut social. Însă vocea nu este o sursă de identificare corectă și complexă a personalității unui individ, întrucât ea poate scoate în evidență corect doar anumite caracteristici, în timp ce altele pot fi interpretate eronat sau, pur și simplu nu pot fi dezvăluite prin intermediul elementelor de paralimbaj.
II.2.1.Fizicul
Fizicul este un aspect important pentru un actor politic însă nu este controlabil (exceptând operațiile estetice). Figura unei persoane, este o hartă a stării sale interioare, întrucât expresiile feței unei acesteia, pot exprima mult mai mult decât o pot face cuvintele. Un fizic neplăcut poate altera imaginea unui politician. De aceea, niciodată un partid nu trebuie să promoveze ca lider de opinie un politician cu aspect neplăcut. “Unele teste au demonstrat că simpla prezență fizică pe ecran, independent de inteligența sau de discursul unor politicieni produce efecte pozitive sau negative.”
II.2.1.Vocea, atributele vocale
Vocea, atributele vocale și prezența în fața publicului sunt, de asemenea, foarte importante. În ceea ce privește timbrul vocii, cercetătorii asociază o voce mai joasă cu semne de inteligență, autoritate și care inspiră încredere. Intensitatea vocii, ca de altfel majoritatea elementelor nonverbale, reprezintă un semnal care poate induce în eroare, dacă este izolat de alte semnale și scos din context. Astfel, pronunțarea cuvintelor cu o intensitate foarte joasă transmite neîncredere în sine. Vocile profunde sunt asociate cu puterea de dominație, masculinitatea dar și grija. Ritmul în care se efectuează orbirea poate oferi informații cu privire la locul de proveniență al unei persoane, nivelul ei de educație sau interesele culturale. Cei cu studii superioare folosesc mai multe silabe într-un minut decât persoanele cu studii elementare. În schimb, încetinirea sau grăbirea ritmului de vorbire al unui individ, este un semn că persoana și-a schimbat starea interioară. Pauzele din timpul comunicării, în general pun în evidență cuvintele dar în unele cazuri reprezintă necesitatea unei persoane de a reflecta înaintea emiterii unui răspuns sau sunt folosite doar pentru a atrage atenția. Un actor politic care are probleme de dicție, de trac în fața camerei, care nu se poate exprima liber cu ușurință, care nu este sigur pe el sau are probleme de exprimare sau care nu este telegenic poate inspira nesiguranță, neîncredere. “Desigur, politicienii pot lua cursuri de dicție de la actori, dar un lider care nu are o voce convingătoare poate deja să se gândească la abandonarea unei cariere de comunicator audiovizual.”
II.2.3.Ținuta.
În ceea ce privește aparițiile unui persoane politice, un accent deosebit cade pe ținută, pe haine, accesorii, coafură, machiaj sau gesturi ce completează vestimentația. Spre deosebire de fizic, acest aspect este mai ușor de controlat.
II.2.3.1.Hainele
Hainele nu îndeplinesc doar rol de protecție, de conferire a unui confort, ele servesc și drept <<ambalaj>>, un articol estetic sau chiar o mască. Vestimentația este un indicator de referință în ceea ce privește atitudinile social-politice. Aceasta joacă un rol important, hainele sunt semne ale rolului și statusului social cât și simboluri ale puterii, considerente ce influențează stima de sine a celor care le poartă, dar și modul în care ceilalți se comportă față de o persoană. Se întâmplă frecvent să asociem o persoană unei anumite categorii sociale, unui rol sau chiar profesie luând în considerare exclusiv hainele. Îmbrăcămintea poate furniza informații și cu privire la grupul de apartenență sau la aria geografică din care face parte individul. În societățile tradiționale, “îmbrăcămintea și înfățișarea unei persoane constituiau un indicator imediat pentru clasa socială din care provenea, profesia și status-ul social.” În societatea actuală, pentru cadrul politic, dar nu numai, există chiar și câteva reguli care nu pot fi neglijate; astfel, un politician nu trebuie să apară îmbrăcat neglijent, nemachiat, nepieptănat, cu unghiile neîngrijite sau purtând haine în culori stridente, care nu se asortează sau care nu îl avantajează, pantofi nepotriviți, sau să poarte bijuterii (lanț, brățară, inel) în timpul unei apariții televizate. Nu există obiecte vestimentare care să nu transmită anumite semnificații de natură socială. “Orice combinație a obiectelor vestimentare exprimă foarte multe lucruri referitoare la persoana care apelează la combinația respectivă” Există și stereotipuri în ceea ce privește îmbrăcămintea; spre exemplu, se consideră că “persoanele care se îmbracă exclusivist și pretențios sunt de cele mai multe ori sensibile”. În cazul în care o persoană își alege în mod inconștient hainele sau doar în funcție de <<trend>> sau variațiile stilistice pe care le are la dispoziție astfel încât să fie în conformitate cu rolul pe care îl deține, acestea pot constitui doar o mască.
De asemenea, îmbrăcămintea este unul dintre aspectele care influențează „prima impresie” (greu de definit în sfera politică, actorii având numeroase apariții, care o pot face uitată complet pe cea dintâi; prima impresie pe care vestimentația cuiva o lasă nu este percepută, de obicei, ca fiind foarte importantă, în comparație cu alte aspecte ale limbajului nonverbal). Totuși, nu poate fi neglijat faptul că, la nivelul cunoașterii comune, oamenii folosesc informația provenită din aspectul exterior pentru a-și crea o atitudine vis a vis de cei pe care îi văd zilnic, pentru a regla interacțiunile sociale și pentru a atribui caracteristici în baza acestora. Aceste informații poartă denumirea de “efectul primei impresii” (primacy effect), adică influența exercitată preponderent de primele informații primite, comparativ cu cele ulterioare, chiar dacă importanța acestora poate fi, aparent majoră. Acest lucru se datorează procesării tuturor informațiilor în funcție de această primă impresie. Deși vom intra în contact cu această persoană și în numeroase alte rânduri, efectul primei impresii ne va influența întotdeauna percepția asupra individului. În cazul actorilor politici, impresia creată de vestimentație poate afecta și imaginea partidului sau a organizației politice pe care acesta o reprezintă.
În ceea ce privește culorile, și acestea pot transmite mesaje cu privire la diferite particularități specifice ale obiectelor. Acestea depind însă de capacitatea omului de interpretare, atribuire de semnificații sau stabilirea unor analogii, corespondențe între culori și diferite fenomene, acțiuni sau însușiri. Astfel, culoarea părului, a tenului sau a ochilor pot căpăta o funcție informațională în raport cu alte trăsături: starea fizică și psihică (culorile pielii sau ochilor pot ajuta în diagnosticarea unor boli), sexul (bărbații sunt asociați unor nuanțe mai reci, întunecate în timp ce femeile posedă o nuanță mai caldă) sau vârsta. Dacă asociem culoarea pielii sau a ochilor cu alte componente ale comunicării nonverbale (privire, tonul vocii, fizicul, diferite gesturi, mimica etc.) pot ajuta la identificarea anumitor aspecte ale personalității unei persoane. “Culoarea este expresia întregului ansamblu de procese biofiziologice din interiorul organismului și, într-o oarecare măsură, a dinamicii profilului emoțional-afectiv”.
În materie de culori, specialiștii le recomandă politicienilor, mai ales în cazul unor apariții televizate, să aleagă culori închise dar și albul și roșul sunt în general recomandate. “O expresie devenită deja clasică în domeniul Relațiilor Publice politice este că <<un politician nu trebuie să poarte niciodată cravată cu buline>>. Și asta pentru că o cravată cu buline va arăta rău la televizor, și este asociată în plus cu neseriozitate, circ, lipsă de gust. Este, de fapt, o expresie generică pentru atenția deosebită care trebuie acordată fiecărui detaliu pe care îl afișează un politician la televizor”.
Dacă până aici am încercat să evidențiez faptul că o culoare poate spune mai mult decât pare, unii specialiști au încercat chiar să propună un tablou al relației culori-emoții.
Maro: acțiune, bun gust, fertilitate, griji, maturitate, putere fizică, sport, virilitate.
Albastru: adevăr, constant, credință, fidelitate, nimic, onoare, premiu, rece.
Mov: amenințare, demnitate, devotament.
Negru: autoritate, loialitate, regrete, violență, nemulțumire, tristețe.
Galben: bogăție, cunoaștere, distinct, excelență, inteligență, încredere, înțelegere, joc.
Bleu: blândețe, tandrețe.
Roșu: dominație, dragoste, emoții, entuziasm, împlinire, pasiune, putere morală, sacrificiu, tensiune, triumf, valoare.
Portocaliu: dominație, pasiune, sacrificiu, tensiune, triumf, valoare.
Verde: viața, sănătatea, frumusețea, speranța, veselia, fecunditatea, mulțumirea, plăcerea, prietenia.
Lila: frugalitate, melancolie.
Violet: haos, mister, opresiune, sfințenie, singurătate, superstiții, violență.
Alb: inocență, puritate.
Roz: intimitate, început, sexualitate, veselie.
Gri: înțelepciune.
Bleu-închis: tristețe.
Roșu-portocaliu: furie.
Albastru-negru: modestie.
Negru-albastru: putere.
II.2.3.2. Bijuteriile
Accesoriile, bijuteriile ajută și ele la crearea <<ambalajului decorativ>> al unei persoane. Ele au rolul de a pune în evidență o anumită parte a corpului. La fel ca și în cazul hainelor, acestea pot indica un anumit statut social sau diferite trăsături. Claudia Schäfer identifică patru motive pentru care persoanele poartă bijuterii:
Dorința de a se afla în siguranță, de a dispune de un refugiu;
Dorința de a se bucura de prestigiu;
Dorința de a fi atrăgător din punct de vedere sexual;
Dorința de a atinge un anumit ideal al frumuseții.
II.2.3.3. Gesturile.
Aceasta reprezintă „ansamblul de gesturi folosite de cineva, cu care însoțește vorbirea sa”. În fața unui public interpretarea se află sub semnul incertitudinii, aceasta putând fi realizată în diferite moduri motiv pentru care „riscăm ca un gând bun, o idee corectă, o intenție din cele mai tolerante, însoțite de o mimică sau de un gest de dezacord cu ceea ce dorim să comunicăm să fie viciate, fără voia noastră, de o interpretare eronată, tocmai din cauza neconcordanței gestului cu fondul ideatic”. Astfel, în domeniul politicii, un discurs foarte bun și chiar o doctrină, o ideologie, un partid politic cu mulți adepți pot fi compromiși de candidatul pe care aleg să îl promoveze, să îl propulseze în fața publicului. Pentru a evita această situație întotdeauna trebuie să ținem cont de importanța impactului comunicării nonverbale. Dacă până acum am vorbit despre fizic, haine, limbaj sau voce, cum putem rezolva problemele ce pot fi create de diferite gesturi inconștiente sau gesturi normale dar greșit interpretate? Nu ne putem lipsi de gesturi în cadrul oricărui discurs. Lipsa gesturilor face discursul să-și piardă din dinamism și să devină plictisitor. Pe de altă parte, utilizarea excesivă a acestora induce publicului o stare de agitație, rezultatul fiind obosirea audienței. De asemenea, lipsa sau utilizarea exagerată poate crea auditoriului ideea de situație autoimpusă, nenaturală, trucată. De acest aspect ne putem lovi mai ales în cazul comunicării audio vizuale unde “70% din impact este asigurat de efectul vizual (imagine, gesturi, aparență, decor, ambiental), 20% de tonalitate și numai 10% de fondul mesajului. Problema este că televiziunea accentuează impactul vizual și, în plus, o bună parte din gesturi sunt subiective, incontrolabile și inconștiente”. Această nouă importanță acordată canalelor mediatice și influența pe care o pot avea, a făcut ca politicienii, și nu numai, să fie mai atenți la ce transmit și la modul în care o fac. De aceea, încă de când televiziunea a apărut și a „oferit politicienilor posibilitatea de a ajunge la milioanele de oameni, mesajele nonverbale au devenit mult mai calculate de către consilierii politici. <<Ochiul își amintește ceea ce urechea uită>> […] iar <<limbajul nonverbal este cea mai eficientă formă de comunicare atunci când se candidează pentru o funcție publică>>. Gesturile sunt controlabile dar necesită un efort deosebit. “Televiziunea nu iartă unele gesturi: aplecatul pe scaun, arătatul cu degetul, căscatul, ochii semi închiși”.
În cadrul unei dezbateri televizate, pe lângă preocuparea pentru ceea ce actorul nostru va transmite, trebuie să avem grijă și la comportamentul vis-a-vis de contracandidat. Dacă nu respectăm adversarul și, prin mijloace verbale sau nonverbale (mișcări ale capului, suspin, datul ochilor peste cap etc.) încercăm să ne arătăm deprecierea pentru acesta, imaginea afectată ar putea fi a noastră. Dezacordul nonverbal puternic și frecvent poate crește percepția publicului cu privire la dimensiuni ale credibilității adversarului. De asemenea adăugarea unor expresii nonverbale de acord, simultan cu exprimarea dezacordului nu pare să creeze un avantaj pentru persoanele angajate în astfel de dezbateri. De fapt, par a avea efecte inverse și, în unele cazuri, pot chiar agrava reacția publicului la dezbatere. Rezultatele cercetărilor conduc ideea de menținere a unei expresii neutre, în timp ce adversarul vorbește.
a. Pantomimă. Prin elementele de pantomimă (totalitatea reacțiilor la care participă tot corpul, atitudinea, ținuta, mers: umeri căzuți, capul aplecat, trunchiul lăsat în față, gesturi, mimica sau modificări de natură vegetativă: amplificarea sau diminuarea ritmului respirației, vasocontracția, vasodilatația, creșterea conductibilității electrice a părului, hiper sau hipotonusul muscular, modificarea compoziției chimice a sângelui sau a hormonilor ce produc paloare, înroșire, tremurături, lacrimi, transpirație, gol în stomac) se pot recunoaște însușirile psihice ale unor persoane, însă acești indici pot fi estompați de către indivizii cu o bună coordonare în momentul când încearcă să ascundă o anumită stare. Trunchiul lăsat în față arată o stare de oboseală, depresie, trăire psihică intensă, atitudine defensivă, tristețe și un nivel scăzut de mobilizare energetică. Pieptul bombat, capul sus, umeri drepți, arată siguranță de sine, atitudine psihică provocatoare, dominanță. Aceasta, poate fi în unele cazuri însă, doar o mască. Legate de ținută sunt și gesturi precum: ținutul mâinilor în buzunarele pantalonilor, mâinile încrucișate la piept sau la spate dar și ținuta, spatele încovoiat, aplecat înainte. Aceste gesturi țin de „așa-numita autoatingere care ne dă mai multă siguranță, mai mult confort”. Dar nu este recomandat ca mâinile să fie ținute ascunse deoarece sunt o „dovadă că vorbitorul are ceva de ascuns sau este nesigur, însă nici o gestică prea largă nu aduce plusuri (expansivitatea exagerată poate fi interpretată ca un semn de neseriozitate, superficialitate, agitație inutilă)”. În ceea ce privește spatele încovoiat, acesta este și un semn al supunerii, al tristeței și depresiei. Atunci când ne ghemuim transmitem ideea de pierdere a autorității sau că ne lăsăm în voia sorții, că nu ne mai preocupă rolul pe care îl avem în societate. Când poziția umerilor nu mai este una naturală (umerii în jos dar orientați spre spate) și avem tendința de a ridica umerii și să îi aducem în față îndoind puțin spatele este o reacție involuntară atunci când ne este teamă, ne simțim amenințați sau suntem neliniștiți. „O persoană care este veselă și sigură pe sine își ține spatele drept. Tragerea umerilor înapoi este un semn al puterii și al faptului că totul este sub control.” Poziția umerilor căzuți (cu capul aplecat, între umeri) este un semn sigur al subaprecierii și al complexelor. O situație de resemnare, o confirmare a faptului că situația ne depășește, că nu-i putem face față este reliefată și de momentele în care ridicăm din umeri (de obicei acest gest este însoțit și de ridicarea palmelor și orientarea acestora în sus).
b. Mișcările capului. Capul, (ca organ complex, fără să analizăm fiecare componentă: ochii, sprâncenele, nasul, gura, obrajii sau urechile) este o altă parte a corpului care transmite numeroase mesaje. O persoană care ține capul sus este considerată a fi sigură pe sine, dar dacă această poziție este însoțită și de o atitudine sfidătoare, persoana va fi considerată încrezută. Clătinatul din cap este un semn răspândit și foarte des folosit, indicând aprobare sau dezaprobare, în funcție de modul cum este realizat acesta. Dacă mișcarea capului este săvârșită într-o parte și în alta, înseamnă negație iar încuviințarea este exprimată prin ridicarea si coborârea acestuia. În unele culturi însă, aceste semne sunt interpretate invers. De asemenea, poziția capului este relevantă, capul ținut drept, denotă o atitudine neutră, adesea capul rămânând nemișcat. Atunci când dăm capul pe spate, gestul poate fi interpretat ca o dovadă a surprinderii dar uneori poate fi asociat și sfidării. Capul aplecat într-o parte denotă un caracter deschis, o participare afectivă, empatie. Atunci când vorbim de o înclinare scurtă a capului în timpul unei discuții, a unui discurs, este de regulă, un gest prin care dorim să subliniem cuvântul rostit. Când lăsăm capul în jos și ne coborâm privirea este un semn al tristeții, al sentimentului că situația ne doboară. „Prin înclinarea capului ne izolăm față de mediul înconjurător. Prin această mișcare <<ne facem mici>> și ne conformăm sau ne manifestăm starea de depresie.” Legănarea capului este un semn al indeciziei, specific situațiilor când ne încearcă sentimente diverse sau în care suntem rezervați, căutăm o măsură de precauție, un element al siguranței.
c. Mimica. Dintre expresiile feței printre cele mai importante transmițătoare de mesaj se numără: ridicatul din sprâncene (care reprezintă un semn de apreciere și cu cât acest gest durează mai mult, cu atât persoanele sunt mai apropiate), privirea și zâmbetul (care prin multitudinea de interpretări ce li se aduc, în funcție de felul cum sunt exprimate, acestea indicând diverse stări și atitudini – de tristețe, îngrijorare, ironie, veselie, nedumerire, concentrare, etc –. Toate cele cinci organe ale simțului sunt elemente semnificative în comunicarea nonverbală, participând la crearea unui univers complex al comunicării ce depășește uneori înțelegerea prin cuvinte. Există o simbioză între stările interioare și manifestările exterioare, ce funcționează ca un tot unitar, până în momentul când acestea sunt direcționate în mod conștient către alte scopuri, ajungându-se astfel la manipulare. Atunci când cineva dorește să înșele, să disimuleze, acesta este nevoit să își ascundă bine trupul sau să încerce să facă neobservat limbajul trupului. Dacă vorbim despre orientarea privirii, este recomandat ca pe întreg parcursul unei discuții să păstrați privirea axată „pe ochii sau fața persoanei/persoanelor cu care vorbiți. Această atenție este diferită de mirare deoarece are un scop comunicațional. Holbarea fără motiv este inadecvată și provoacă intimidare. A face cu ochiul sau orice alt mesaj umoristic sau expresiv folosind ochii poate fi interpretat greșit de cealaltă parte.”
În cazul discursului politic, dar nu numai, privirea este foarte importantă deoarece poate transmite publicului sinceritate, deschidere. În cadrul unei intervenții televizate, un politician trebuie să fie atent atât la cameră (privește în ochii telespectatorilor) cât și la interlocutorii săi. Consilierii politici îi încurajează pe politicieni să privească la cameră atunci când fac declarații ferme și în cazul în care un reporter, un interlocutor îi adresează o întrebare, să dea răspunsul privindu-l pe acesta. Și în cazul unui talk-show sau a unei discuții cu sau mai mulți interlocutori, specialiștii recomandă vorbitorului să-i privească pe aceștia atunci când li se adresează. Dacă un actor politic, își întoarce privirea permanent după cameră poate crea impresia de superficialitate, că nu respectă interlocutorii sau moderatorul, fiind interesat doar <<să dea bine la cameră>>. Atunci când politicianul nu va fi atât de preocupat de cameră, le va acorda atenție interlocutorilor și nu i se va adresa telespectatorului în mod direct, acesta devine martor la discuție.
d. Picioarele. Mersul relevă și el însușiri psihice și este determinat de natura afectivă a individului, dar este influențat de vârsta și genul persoanei. Astfel, un mers lent și greoi corespunde persoanelor introvertite, mersul lent și nehotărât este caracteristic persoanelor neîncrezătoare iar mersul rapid și energic este reprezentativ indivizilor tineri, sănătoși cu încredere în sine. Picioarele sunt, de cele mai multe ori, neglijate, considerate ca fiind mai puțin importante, că nu sunt transmițătoare de mesaj demne de a fi luate în considerare. În ceea ce privește pozițiile pe care le putem avea când stăm în picioare, putem delimita trei ca fiind cele mai uzuale: cu picioarele apropiate, cu picioarele depărtate sau cea în care greutatea corporală este repartizată pe un singur picior. Poziția cu picioarele apropiate induce un cadru formal, o rigiditate care uneori pare a fi controlată, autoimpusă. Persoanele care depărtează exagerat picioarele dau senzația de amenințare, o dorință accentuată de autoafirmare. Cele două poziții sunt specifice persoanelor sigure pe sine, care știu ce își doresc. Cei care își repartizează greutatea pe un singur picior, fără a schimba foarte des poziția sunt considerate a fi adaptabile, pline de viață și stabile. Modificarea frecventă a piciorului pe care ne lăsăm greutatea este un semn al inconsecvenței, al nesiguranței și labilității dar și caracteristică specifică unui caracter lipsit de echilibru. Tot cu lipsa de echilibru este asociată și ridicatul pe vârfuri. Însă această mișcare poate fi asociată și cu o atitudine sfidătoare, agresivă, de îngâmfare.
Și dacă vom sta așezați pe scaun poziția picioarelor ne poate da de gol. În fucție de sex, pentru un bărbat, cu cât poziția în care stă este mai relaxată, cu atât mai înaltă, mai importantă este poziția ocupată pe scara socială. Însă în cazul unei femei o poziție relaxată poate fi interpretată ca fiind provocatoare din punct de vedere sexual. Astfel, o persoană care depărtează picioarele încercând să ocupe cât mai mult spațiu din jurul său este foarte sigură pe sine, nepăsătoare față de cei din jur, dar și oarecum neglijentă. În cazul femeilor este recomandat să ocupe cât mai puțin spațiu și să țină picioarele apropiate. Cineva care va sta picior peste picior (poziție, în general, tipic feminină) va da impresia de fire deschisă și sigură pe sine. În cazul bărbaților, dacă veți ține picioarele foarte apropiate veți da impresia că doriți să creați un cadru formal sau că vă este teamă, că nu vă simțiți confortabil în acea situație sau că vă străduiți prea mult să păreți corect, situație ce este pe punctul de a atinge penibilul. Specialiștii în politică recomandă ca în cazul în care picioarele sunt la vedere atunci când persoana este așezată să se acorde o „mare atenție la pantofi și la poziție. Picioarele se țin unul lângă altul, eventual cu gleznele încrucișate (e valabil și pentru doamne).”
e. Proxemica. Un alt element important al comunicării nonverbale este acela al spațiului personal, care reprezintă gradul de apropiere între doi indivizi. Distanța zonală este determinată cultural. Distanța pe care o păstrează un individ este influențată și de statutul lui social. Edward Hall deosebește câteva zone, care indică gradul de apropiere dintre două persoane: zona intimă, zona personală, zona socială și zona publică. Zona intimă este cuprinsă între maxim 40 și . Aceasta se realizează între persoane foarte apropiate, precum îndrăgostiții, membrii familiei, prietenii și rudele apropiate. Zona personală, între 50 și , reprezintă distanța păstrată la întâlnirile oficiale și de ordin social, precum și amical. Zona socială este cuprinsă între 1,5 și este spațiul păstrat față de persoanele necunoscute și care nu sunt apropiate, iar zona publică cu distanță de peste (în general 3 – ) se întâlnește atunci când cineva se adresează unui grup mai mare de persoane. Cazurile de excepție precum aglomerația la concerte, cinematograf, în lift, metrou, tren sau autobuz, pun oamenii în situația de a se afla, inevitabil, în zona intimă a altora. Reacțiile acestora sunt îndrumate, involuntar, după un soi de reguli nescrise: evitarea privirii altor persoane, păstrarea tăcerii chiar și față de persoanele cunoscute, rămânerea într-o poziție fixă a corpului, prefacerea atenției către alte lucruri decât față de situația oarecum jenantă existentă.
2.1. Concluzie
Comunicare nonverbală este de o deosebită importanță nu numai datorită faptului că permite înlocuirea cuvintelor, prin variata arie de exprimare, ci și pentru că ea ne oferă posibilitatea cunoașterii intențiilor și sentimentelor interlocutorului, din spatele cuvintelor pe care acesta le folosește. Astfel deosebim indicatori autentici, ce trădează autorul în momentul când acesta minte, este timid, vrea să inducă în eroare, sau să posteze într-o tipologie căreia nu îi aparține. Acești indicatori apar involuntar, într-o situație de stres și se caracterizează prin transpirația mâinilor, înroșirea feței sau dilatarea pupilei. Astfel de manifestări nu pot fi reproduse în mod deliberat . Există însă și indicii comportamentali falși, prin care o persoană încearcă să simuleze o anumită stare psihologică, diferită de cea pe care o are în acel moment. În acest mod încearcă astfel să-i facă pe ceilalți să tragă concluzii greșite asupra gândurilor și sentimentelor sale, pe care, prin acești indici comportamentali contrafăcuți, încearcă să le ascundă.
Limbajul trupului poate fi interpretat greșit, intervenind confuzii, în unele cazuri în care persoana nu are experiență în elucidarea unui astfel de limbaj și interpretează un anumit gest izolându-l de circumstanțe. Astfel, scărpinatul în cap poate însemna o reacție la o problemă de ordin fiziologic precum sudoarea dar și incertitudine, memorie proastă sau minciună, în funcție de alte gesturi pe care le mai face individul în același timp. Pentru a putea fi interpretate corect, gesturile trebuiesc privite și analizate în ansamblu. „Limbajul trupului, asemenea oricărui alt tip de limbaj, constă din cuvinte, propoziții și o anumită punctuație. Fiecare gest este asemenea unui cuvânt, iar un cuvânt poate avea mai multe înțelesuri. Numai analizat într-o propoziție, alături de alte cuvinte, putem înțelege pe deplin sensul unui cuvânt. Gesturile sosesc grupate în <<propoziții>> și transmit neîncetat adevărul despre atitudinile persoanei în cauză”.
În ceea ce privește posibilitatea falsificării limbajului trupului, deși nerecunoscută în general, această posibilitate există și se întâlnește cu precădere la politicieni, care devin experți în adoptarea unei stări psihice neadevărate. Falsificarea limbajului trupului este doar dificilă, nu și imposibilă, însă doar pe o perioadă scurtă de timp întrucât semnalele trupului, trădează, în cele din urmă, adevărul. Așadar, falsificarea limbajului nonverbal are o limită.
Așadar, deși vorbim cu ajutorul organelor verbale, comunicăm cu întregul corp, fiecare parte a acestuia subliniind, întărind, afirmând sau negând ceea ce buzele noastre au rostit.
B.STUDIU DE CAZ: Elemente nonverbale în discursul politic al actorului Traian Băsescu în campania electorală din octombrie – noiembrie 2009
CAPITOLUL III – Metodologie
III.1. Argumentul cercetării
Am ales să abordez această temă și să realizez studiul de față deoarece consider că foarte puțini oameni pun accentul în viața de zi cu zi pe limbajul nonverbal deși comunicarea nonverbală este un component de care ne lovim zilnic deoarece important este și ceea ce se spune, fondul mesajului, cât și maniera în care alegem să spunem acel lucru, forma pe care o dăm informației. Interpretarea corectă și cât mai completă a elementelor nonverbale transmise de persoanele din jurul nostru ne poate oferi o altă perspectivă asupra interacțiunilor zilnice. Domeniul politicii și mai ales veridicitatea mesajelor transmise prin intermediul comunicării politice au fost întotdeauna un subiect controversat.
Tema de cercetare a studiului de caz vizează interpretarea mesajelor transmise prin intermediul limbajului nonverbal și eventualele neconcordanțe între comunicarea verbală și cea nonverbală. Am ales o persoană din aria politică, actorul PDL Traian Băsescu, întrucât în acest domeniu promisiunile, discursurile, aparițiile publice au o importantă influență asupra publicului. Însă un discurs perfect realizat, din punct de vedere al fondului mesajului, poate fi compromis de un limbaj nonverbal care nu se află în concordanță cu ceea ce cuvintele exprimă. Orice gest necontrolat, inconștient făcut la momentul nepotrivit poate crea confuzie, poate duce la pierderea încrederii, la pătarea sau chiar prăbușirea unei imagini bine conturate în fața electoratului. Mă voi axa pe discursul televizat deoarece televiziunea accentuează impactul vizual permițând auditoriului să observe orice gest necontrolat, nedorit, inconștient pe care fiecare individ îl poate interpreta subiectiv. Voi încerca să descopăr elemente ale limbajului trupului care pot afecta imaginea unei persoane publice și mai ales a unui politician care practic este produsul ce trebuie vândut în cadrul unei campanii electorale. De asemenea voi monitoriza frecvența elementelor nonverbale utilizate de către un actor politic pentru a observa dacă există un anumit gest utilizat cu precădere, un element care poate fi considerat „ajutor” pentru succes.
Ipoteza cercetării: Dacă actorul politic abuzează de elementele comunicării nonverbale atunci imaginea, credibilitatea sau capacitatea de convingere ale acestuia pot fi afectate.
III.2. Instrumentele de cercetare
III.2.1. Observația – instrument de cercetare calitativ
Cercetarea presupune identificarea și analiza unor elemente din comunicarea nonverbală care pot influența percepția oamenilor. Am ales observația neparticipativă (externă) întrucât voi fi martor, simplu observator la ceea ce se întâmplă voi încerca să analizez obiectele cercetării în contextul dat.
Am optat pentru acest prim instrument de cercetare calitativ deoarece se pliază foarte bine pe cercetarea de față și deoarece reprezintă o cercetare pentru colectarea de date „cu ajutorul simțurilor (văz, auz, miros etc.) în vederea inferențelor sociologice și psihologice pentru a verifica ipotezele sau pentru a descrie sistematic și obiectiv mediul înconjurător, oamenii si relațiile interpersonale, comportamentele individuale si colective, acțiunile și activitățile, comportamentul verbal, obiectele fizice, produsele activităților creative ale persoanelor si grupurilor umane” Pentru cercetare, această metodă mă va ajuta la verificarea ipotezei stabilite inițial precum și la elaborarea unor răspunsuri pentru întrebările de cercetare. Acestea vor fi posibile în urma colectării datelor ce țin de comportamentul și imaginea actorilor politici exprimate prin procedee ale limbajului nonverbal.
Asemenea oricărei alte metode de cercetare, observația are si dezavantaje. Kenneth D.
Bailey sesizează următoarele aspecte ce pot creea limitele unei cercetări pe baza metodei observației: dificultatea de a controla toate variabilele implicate în fenomenul investigat precum și existența unui control redus asupra variabilelor externe care pot afecta datele cercetării, dificultăți de cuantificare (spre exemplu poate apărea un gest – sprâncene ridicate – care conform monitorizării va fi înregistrat o singură dată, dar el poate dura un timp mai lung și semnificația poate fi mai complexă), limitarea la studiul unor eșantioane mici (un număr mic de înregistrări video monitorizate) precum și dificultatea de a pătrunde în anumite medii (în cazul acesta- domeniul politic). În afara acestora, mai există și alte dezavantaje din punct de vedere al necesității unei perioade lungi de timp pentru o cercetare de calitate dar și riscuri privind experiența observatorului.
III.2.2. Analiza de conținut – un alt instrument de cercetare calitativ
Un rol substanțial în cercetarea de față îl va avea și analiza de conținut întrucât voi monitoriza frecvența gesturilor pe care, în primă instanță le voi observa și le voi da un înțeles. În una dintre primele definiții date analizei de conținut regăsim principalele sale caracteristici care, de altfel, m-au îndemnat să recurg la această metodă: „analiza de conținut este o tehnică de cercetare vizând o descriere obiectivă, sistematică și cantitativă a conținutului manifest pe care-l are comunicarea”. Studiul realizat va urmări grila de analiză care va fi interpretată într-o manieră obiectivă astfel încât rezultatele să fie relevante.
Am ales acest instrument de cercetare calitativ deoarece „este un demers de înțelegere bazat pe tradiții metodologice distincte, care exploră o problemă socială sau umană. Cercetătorul construiește o imagine holistă sau complexă, analizează cuvinte, descrie detaliat punctele de vedere ale subiecților și își conduce studiul său în mediul natural”. Astfel voi putea analiza în detaliu toate elementele care mă interesează pe întreg demersul lucrării. Conform lui Septimiu Chelcea, analiza de conținut reprezintă chiar un set de tehnici de cercetare cantitativ- calitativă a comunicării (atât verbale cât și cea nonverbală- cea asupra căreia mă voi opri) ce are ca scop identificarea și descrierea obiectivă și efectuată urmărind un plan dinainte gândit și organizat în vederea observării și prezentării conținutului comunicării pentru a ajunge la câteva concluzii esențiale cu privire la individ, societate sau însăși comunicarea, ca proces de interacțiune socială. Analiza de conținut este, metoda de cercetare care permite cel mai bine sesizarea relației dintre comunicarea verbală și limbajul nonverbal. Într-o accepție mai largă, analiza de conținut „ar putea fi considerată ca un sistem de decodare a mesajelor”. Voi încerca prin intermediul acestei metode de cercetare să înțeleg mesajele transmise, intenționat sau nu, prin intermediul comunicării nonverbale.
Analiză de conținut este tehnica pe baza căreia voi putea afla cele mai importante informații și care mă vor ajuta să observ dacă ipotezele se verifică. Această metodă de cercetare permite înregistrarea frecvenței cu care apar anumite elemente ce pot susține ipoteza inițială. Printre avantajele acestei metode de cercetare se numără descrierea obiectivă, sistematică și cantitativă a conținutului observabil al comunicării dar mai ales al celui latent întrucât tocmai ce este ascuns sau mai puțin vizibil este ceea ce voi încerca să surprind. Elementele ascunse ale comunicării nonverbale pot ajuta foarte mult la descifrarea unei persoane. Caracteristicile specifice ale conținutului comunicării mă vor ajuta să descopăr informații cu privire la diferite trăsături de personalitatea ale actorilor sau cu privire la diferitele structuri sociale. În cadrul analizei de conținut, identificarea, descrierea sistematică și obiectivă a caracteristicilor ce reies dintr-un discurs pot duce la concluzii asupra diferitelor particularități nonlingvistice ale persoanelor analizate si structurilor sociale. Mai mult decât atât, datorită domeniului în care se va desfășura cercetarea, care vizează analiza comportamentului, din perspectiva nonverbală, din spațiul politic al unui actor, observațiile ar fi fost dificil de realizat aplicând o altă metodă. Astfel, aceasta este metoda de observație cea mai bună pentru analiza de față având în vedere că nu am acces la spațiul politic, în colectivitatea din care actorul politic face parte. De asemenea, prin această metodă nu voi afecta în nici un fel desfășurarea normală a activității actorului observat, ceea ce mă va ajuta la crearea unei analize obiective și va garanta neutralitatea.
În cazul analizei de conținut, unitățile de înregistrare se referă la: caractere, cuvinte, semne, propoziții, fraze, paragrafe, teme, itemul etc. Fiecare unitatea de înregistrare, pentru a căpăta sens, trebuie raportată la o unitate de context compatibilă cu aceasta. Astfel se păstrează sensul inițial al unității înregistrate. În caz contrar, spre exemplu, în cazul unui același cuvânt dar plasat în contexte diferite, ne putem lovi de sensul denotativ sau conotativ al acestuia. Unitatea de numărare are funcția de cuantificare a datelor. Ea poate fi identică cu unitatea de înregistrare (ex: cuvântul, fraza paragraful etc.) sau diferită: lungimea, suprafața, durata în timp. În analiza de față voi utiliza adesea gestul, cuvântul, propoziția sau fraza etc., ca unități de înregistrare pe care le voi încadra în context iar ca unități de numărare pot fi tot acestea dar și durata discursului analizat. Pentru rezolvarea uneia dintre întrebările de cercetare voi monitoriza frecvența gesturile utilizate de actor. Astfel, unitatea de înregistrare utilizată vor fi diferiții indici și frecvența apariției acestora în cadrul discursurilor actorilor politici.
III.3. Demersul cercetării
În vederea elaborării studiului de caz, vor fi analizate un număr de cinci înregistrări video din primul tur de scrutin al campaniei electorale din octombrie-noiembrie 2009, filmulețe ce conțin atât discursuri ale actorului Traian Băsescu cât și „băi de mulțime” sau confruntări cu alți actori politici. Ipoteza ce a stat la baza analizei este aceea conform căreia elementele comunicării nonverbale au capacitatea de a afecta imaginea unui actor politic și de a modifica percepția publicului în ceea ce privește gradul de credibilitatea al unui politician. Cele trei întrebări de cercetare urmăresc să decodifice semnalele limbajului corpului pe structura demersului teoretic, respectiv elementele nonverbale discutate (mimică, limbajul corpului, elemente de paralimbaj).
În ce situații (momente) actorul politic analizat face apel la elemente de limbaj nonverbal?
Există elementele nonverbale prezente în cazul susținerii unui discurs care se află în contradicție cu mesajul dorit al discursului?
Există o serie de gesturi pe care actorul le folosește cu precădere, cu o frecvență mai ridicată decât altele?
Prima întrebare de cercetarea a fost formulată în vederea aflării situațiilor în care actorul simte nevoia să apeleze la limbajul nonverbal sau recurge în mod inconștient la astfel de elemente și în ce scop. De asemenea voi încerca să observ dacă există anumite situații asemănătoare, emoții care conduc spre anumite elemente nonverbale. Cu alte cuvinte, voi încerca să văd dacă se pot stabili stereotipuri (deși cercetarea de față nu este suficient de elaborată pentru a generaliza) în ceea ce privește relația dintre situația de comunicare și elementele nonverbale utilizate.
Cea de-a doua întrebare este centrată pe discordanțele ce pot apărea între discursul unui actor și limbajul corpului (cu precădere gesturile necotrolabile sau greu de stăpânit) utilizat. Îmi doresc să observ dacă există gesturi care pot afecta percepția publicului țintă în ceea ce privește sinceritatea actorului. Demersul teoretic a pus în evidență necesitatea unei relații de concordanță între cele două tipuri de comunicare. În vederea rezolvării primelor două întrebări de cercetare voi utiliza metoda observației neparticipative.
Pentru cea de-a treia întrebare de cercetare, prin care îmi propun să verific dacă există o „rețetă” a elementelor nonverbale predominante în cazul susținerii unui discurs în public de către actorul politic în cauză, o persoană cu un status de o asemenea importanță, am ales să utilizez analiza de conținut. Pentru aceasta voi urmări o grilă de analiză care să cuprindă elementele nonverbale semnificative (privire, menținerea contactului vizual cu audiența, sprâncene, zâmbet, gesturi cu mâna, mișcări ale capului, ochilor, pauze în vorbire).
Capitolul IV. Analiza și interpretarea datelor
IV.1. Rezultatele cercetării
Pentru primele două întrebări de cercetare s-a făcut apel la metoda observației. Am analizat cele cinci discursuri pentru a observa atât situațiile în care se face apel la limbajul nonverbal cât și pentru a afla dacă actorul folosește anumite gesturi care se află în discordanță cu discursul propriu-zis, cu mesajul ce se dorește a fi transmis.
Grilă de observație:
Mimica și limbajul corpului
Privirea (schimbarea direcției privirii)
Zâmbetul
Mișcările gurii
Sprâncenele
Mișcări ale poziției capului
Poziția membrelor
Poziția umerilor
Gesturi realizate cu mâinile
Contact direct alegători
Paralimbaj (vocalica)
Pauze în vorbire
Viteza vorbirii
Volumul și gravitatea vocii
Intonația
Vestimentație
Articol îmbrăcăminte purtat (sacou, cămașă, cravată)
Croiala costumului
Culori (combinația acestora)
Observații: Toate elementele grilei de observație au fost interpretate conform cu teoria dezbătută anterior studiului de caz și ținându-se cont de context. De asemenea, în tabelul de monitorizare s-a luat în considerare durata discursului precum și durata în care actorul analizat se află în cadru astfel încât să poată fi analizat sau cat timp vorbește (relevant pentru indicele „pauze în vorbire”). De asemenea acești doi indici pot ajuta la stabilirea imparțialității canalului media (apariție) ce transmite înregistrarea sau a moderatorului (cât vorbesc).
Pentru analiza dezbaterilor între candidați am luat în calcul și indicele „privire aplecată” întrucât poate fi un semn al unei situații în care actorul se simte copleșit, depășit de situație, devansat de către contracandidat.
IV.1.1. Înregistrări video
http://www.mediafax.ro/politic/basescu-alegerile-ii-atrag-pe-romani-la-referendum-nu-invers-5031096 -23.10.2009
În acest prim discurs analizat, Traian Băsescu vorbește despre cum decizia sa de a pune data alegerilor pentru referendumul cu privire la validarea constituției odată cu alegerile prezidențiale a fost făcută în folosul electoratului deoarece pentru alegerea președintelui se vor prezenta foarte mulți alegători care vor putea vota, cu această ocazie, și pentru referendum. În acest mod el a respins acuzațiile politicienilor care îl acuzau că a declanșat referendum în scopuri electorale. El a declarat că dacă ar fi fost incorect și ar fi vrut să profite de pe urma funcției pe care o ocupă, și să-și creeze un avantaj în fața celui mai puternic oponent, ar fi stabilit data referendumului pe 6 decembrie, când este programat turul al II-lea al alegerilor prezidențiale Dar oare această atitudine reiese și din gesturile sale un pic cam exagerate…?
Pentru acest discurs, președintele Traian Băsescu a ales să poarte un tricou polo de culoarea verde deschis, culoare ce este asociată cu natura, viața, sănătatea, frumusețea, speranța, veselia, fecunditatea, mulțumirea, plăcerea sau prietenia. Însă de asemenea, această nuanță a culorii verde este considerată de către specialiști ca fiind cea mai puțin atrăgătoare culoare pentru consumatori, pentru public în general. În acest context, putem spune că alegerea făcută nu este cea mai potrivită întrucât vorbim despre un cadru formal, această vestimentație dar și culoare stridentă aleasă putând crea impresia de neseriozitate.
Acest actor politic, în dorința de a se disculpa și de a respinge acuzațiile altor politicieni care îl acuză că a ales data referendumului în scopuri electorale, pentru a obține un avantaj politic, face abuz de gesturi, acest lucru putând da impresia de gesturi teatrale, fabricate. În ceea ce privește mimica, el nu schițează niciun zâmbet, păstrând pe parcursul întregului discurs o expresie plată. Pe întreg parcursul discursului, acesta nu pare a avea probleme de dicție, de trac în fața camerei, se exprimă liber cu ușurință, cât mai natural, sigur pe el și pe ceea ce spune creând astfel impresia că este sincer că este familiarizat cu problema, știe ce spune și este sigur că are dreptate. Privirea este ațintită către jurnaliști, Băsescu neintrând în contact direct cu camera (cel puțin cu aceasta, pot exista și alte camere, unghiuri din care s-a filmat), telespectatorul devenind astfel un simplu martor al discuțiilor.
El folosește un ton calm și sigur însă fără a-l uniformiza. Inflexiunile vocii, accentuarea anumitor părți din discurs prin ruperi de ritm, variații ale volumului vocii reușind să mențină vie atenția privitorilor. Volumul folosit nu este unul foarte ridicat, el ridicând puțin tonalitatea doar în momentul în care accentuează anumite pasaje. Pe parcursul întregului discurs, acesta încearcă să rămână la subiect, să rămână consecvent și să nu se abată pentru a nu pierde esența subiectului principal, pentru a nu plictisi cu detalii sau alte subiecte auxiliare care pot să nu prezinte interes și care pot duce la pierderea atenției din partea telespectatorului (dacă se pierde atenția poate apărea efectul de zapping- comutarea posturilor în căutarea unuia mai interesant).
http://www.youtube.com/watch?v=lN9bglsHG_Q – 25.10.2009
Această înregistrare video este realizată de către un cameraman amator în timpul unei vizite în scop electoral, la Zalău. În cadrul acestei scurte <<băi de mulțime>>, în plină campanie electorală, Băsescu are un comportament ce inspiră încredere, sinceritate, deschidere, el încercând să fie aproape de cei din mulțime, să se identifice cu aceștia. Ținuta este una potrivită deoarece un costum este întotdeauna indicat, profesia, poziția, rolul și statusul pe care îl ocupă îi cer o anumită vestimentație. Această ținută nu îl scoate în evidență și nu îl pune mai presus de ceilalți ci pur și simplu le inspiră acestora respect. Costumul este făcut pe mărimea lui, îi vine foarte bine, sacoul are o croială simplă, elegantă, este flexibil și se potrivește perfect cu silueta purtătorului iar culoare neagră a acestuia poate induce ideea de autoritate și loialitate, dar și regrete, violență, nemulțumire sau tristețe. Cămașa este bleu, simbol al blândeții și al tandreții, iar cravata ce are dungi oblice de culoare roșie și neagră, poate fi în acord cu simbolistica culorii sacoului dar în același timp, roșul iese în evidență simbolizând dominație, dragoste, emoții, entuziasm, împlinire, pasiune, putere morală, sacrificiu, tensiune sau triumf.
Pe întreg parcursul manifestației, actorul zâmbește, chiar râde, creând bună dispoziție în rândul publicului. Acest lucru este vizibil, starea de voie bună fiind vizibilă pe chipurile celor din public care la un moment dat chiar încearcă să spună câteva glume la care Traian râde politicos. Acest gest îi sprijină mai ales imaginea de persoană publică căreia îi pasă de electorat, care se simte bine înconjurat de aceștia și cu care este sincer în tot ceea ce face și spune. El „zâmbește” chiar și cu privirea. Astfel de atitudini sunt și în sprijinul credibilității unui actor politic iar pentru o astfel de persoană publică imaginea și credibilitatea sunt vitale (în ceea ce privește viața în domeniul politicii). Traian Băsescu se mișcă foarte natural printre alegători, interacționează cu aceștia, comunică, le strânge mâna, ba chiar oferă și câteva autografe. Un alt gest în favoarea actorului este buna interacțiune cu copii. El dă măna cu aceștia și le răspunde prompt la solicitări. Tonul folosit este unul calm, blând, plăcut reușind astfel să acapareze atenția publicului dar și să-i facă pe aceștia să îl asculte, să îl respecte. În ceea ce privește proxemica, Traian, fiind în mijlocul mulțimii este foarte apropiat, spațial, de aceștia. Se oscilează între zona personală și chiar cea intimă, care, teoretic se acceptă doar în cazul persoanelor foarte apropiate, rudelor sau prietenilor. Aceasta este însă o excepție deoarece este vorba despre un spațiu aglomerat unde inevitabil se pătrunde în zona intimă a altor persoane. Oricum distanța mică între actor și cei care îl susțin creează ideea de întâlnire ieșită din cadrul formal, o întâlnire amicală, între egali. Cel puțin în cadrul acestei ieșiri în public, Băsescu procedează „ca la carte”, nimic care să îi dăuneze imaginea, nici din punct de vedere al comunicării orale dar nici în ceea ce privește limbajul nonverbal.
http://www.youtube.com/watch?v=ykAYwaGBmZc – 28.10.2009
Aici Traian se află la un meci de fotbal al unor susținători ai partidului PDL disputat pe un teren dintr-un parc craiovean. Și în această baie de mulțime Băsescu zâmbește, râde, face glume, se face plăcut de toți cei din jur. La început el dă noroc prietenește cu arbitrul Ion Crăciunescu și se comportă familiar cu acesta, după care intră pe teren, dă mâna cu jucătorii, face glume și rememorează clipe din trecut. Ochii se află în concordanță cu zâmbetul. Atitudinea președintelui atrage atenția celor din afara terenului care sunt acaparați de ce se întâmplă pe teren. Însă sunt și câțiva care rămân nepăsători. Aici poate interveni și acea afinitate pentru un anumit candidat sau partid politic. Astfel cei care sunt atenți la cele ce se petrec pot face parte dintre susținătorii lui Băsescu dar și alte persoane care se uită din curiozitate însă, cei care își întorc privirea sau își găsesc ceva mai important de făcut, fac, cel mai probabil, parte dintre cei care nu îl sprijină pe acesta. În ceea ce privește gradul de apropiere, actorul pătrunde în zona personală (50-) a jucătorilor de fotbal, aceasta fiind distanța păstrată la întâlnirile oficiale și de ordin social dar și la cele amicale. Aici este vorba de o întâlnire amicală însă cadrul este cvasi-formal întrucât ține de postul politic ocupat cu atât mai mult cu cât se desfășoară în timpul campaniei electorale.
Vestimentația aleasă este potrivită postului public pe care îl ocupă. Un președinte trebuie să inspire respect, lucru care la prima vedere, se poate obține printr-o vestimentație adecvată. Costumul are o croială simplă, însă este puțin rigid creând cute de fiecare dată când acesta dă mana cu cineva. Culoare aleasă, negru, poate susține acea idee de autoritate, respect și loialitate, însă poate duce cu gândul și la anumite regrete, acte de violență, nemulțumire sau tristețe. Cămașa este albă, simbol al purității și inocenței iar cravata de culoare roșie poate simboliza dominație (în oarecare conformitate cu autoritatea inspirată de costumul negru) dar care poate simboliza, în același timp, și emoții puternice, entuziasm, pasiune, dragoste, împlinire, putere morală și de sacrificiu, tensiune sau triumf.
Tonul folosit este unul prin care acesta dorește să inspire celorlalți ideea de relație de amiciție, familiaritate. O greșeală în exprimare „stai, nu fugiți”, pe care, în primă instanță nu o sesizasem, a atras imediat atenția unui privitor al acestei înregistrări video. De fapt este vorba de un dezacord între „stai” – singular și „nu fugiți” – la plural. Însă această greșeală poate a fost făcută în grabă sau pentru că în mijlocul frazei s-a hotărât să nu se mai adreseze unui singur individ ci echipei în întregime. Pentru unii poate a rămas insesizabilă, pentru alții o greșeală firească, însă așa cum se poate întâmpla în mass-media, unii au sancționat-o și au exploatat-o serios.
– 20.11.2009
Aceste înregistrări video reprezintă o dezbatere între Traian Băsescu și actorul politic Mircea Geoană desfășurată la Palatul Parlamentului cu două zile înainte de data alegerilor electorale, 22 noiembrie 2009. Această știre este denumită, de către postul Antena 3, drept „Ziua marii confruntări”, cuvinte ce pot atrage, ușor, atenția electoratului.
Ambii actori politici depășesc, în repetate rânduri, timpul impus de moderator. Însă, spre deosebite de Traian care așteaptă de fiecare dată să i se dea cuvântul, actorul PSD face apel la întreruperi (atât în discursul moderatorului cât și al oponentului politic, Traian Băsescu) atunci când se simte atacat, când vede că spusele contracandidatului îi pot afecta imaginea și credibilitatea. Prin aceste întreruperi, el încearcă să-și manifeste punctul de vedere și să arate că Băsescu nu are dreptate sau chiar să-l facă pe acesta să bată în retragere. Însă, de asemenea, poate fi un semn că nu se simte sigur pe reușită, că se simte amenințat de contracandidat.
Băsescu are o atitudine și un ton calm pe întreaga desfășurare a dezbaterii, părând foarte sigur pe ceea ce spune. Geoană face uz de diferite inflexiuni, mărirea intensității vocii, intonație, accentuări, atunci când dorește să scoată în evidență anumite pasaje spre deosebire de Traian Băsescu care păstrează un ton aproape egal pe întreg parcursul disputei. Acesta nu face apel la aproape niciun mijloc prin care să atragă atenția auditoriului sau prin care să accentueze ceea ce consideră a fii mai important. Traian nu face uz decât foarte rar la modificări ale tonalității, repetarea unui cuvânt (minutul 4.43 – „forța, forța”) pentru a atrage atenția publicului, însă se folosește des de scurte mișcări ale capului sau de mici pauze în discurs. Câteodată acționează cu fervoare în încercarea de a-și exprima punctul de vedere și de a se arăta superior, în ceea ce privește priceperea politică, în fața oponentului. Aceste pauze pot, pe de o parte, să dea impresia că actorul dorește doar să mențină atenția publicului dar în același timp pot însemna că actorul nu știe ce vrea să spună și se folosește de aceste momente de răgaz pentru a-și pune ordine în gânduri.
Mircea Geoană păstrează constant o expresie a feței aproape plată în timp ce fostul actor PDL are și momente în care zâmbește – momentele în care simte că își pune în dificultate oponentul, clipele în care se simte învingător. Cei doi mai fac uz, în diferite momente ale dezbaterii, și de câteva expresii faciale ce pot fi decodificate ca transmițătoare de mesaj, precum ridicatul din sprâncene prin care, asociat cu alte elemente ale limbajului corpului, aceștia pot să-și manifeste diferite sentimente: ironia, aprecierea sau pur și simplu să atragă atenția asupra spuselor (în majoritatea situațiilor din cadrul acestei dezbateri). Pe de cealaltă parte, când vine vorba de gesturi, Geoană face des apel la acestea pe întreg parcursul disputei. Un gest utilizat de Geoană, care de altfel, îi este caracteristic, este poziția mâinilor în formă de coif ușor îndreptat în jos, poziție care este considerată a fi semn al supunerii, atitudine pe care actorul nu o afișează și prin alte gesturi sau prin comunicarea verbală. Uneori Mircea Geoană chiar pare că exagerează în materie de gesturi, însă, în sprijinul actorului, în mare parte, acestea se află în concordanță cu ceea ce spune. Traian însă, nu oferă prea multe idei de interpretare prin intermediul limbajului corpului întrucât face foarte puțin apel la acestea. Prin această lipsă de gesturi poate crea ideea unui control exagerat dar și imagine a unei persoane care își poate stăpâni limbajul corpului. Acest control poate apărea și ca încercare de a ține ascunse diferite probleme, de a evita contrazicerea cuvintelor printr-o comunicare corporală inadecvată.
În privința vestimentației, cei doi actori au ales să poarte costume de culoare neagră, culoare pe care simbolistica o asociază, printre altele, cu ideea de autoritate și loialitate, imagine ce se potrivește contextului, cămăși albe (inocență, puritate) și cravată de culoare roșie (simbol al dominației, triumfului, valorii, entuziasmului, împlinirii, sacrificiului, tensiunii sau puterii morale). În privința cravatei însă, putem spune că Traian Băsescu a greșit deoarece a făcut apel la ceea ce specialiștii consideră a fi de evitat întrucât, cel puțin în context politic, o cravată cu buline arătă rău la televizor, și este asociată cu neseriozitate, circ și lipsă de simț estetic, eleganță, rafinament și bun-gust. Cei doi au o ținută corespunzătoare, țin spatele drept, considerente ce inspiră siguranță pe sine.
Cei din sală acordă atenția ambilor actori politici și, de asemenea, atunci când consideră necesar, le aplaudă spusele. În timpul în care combatantul fiecăruia are cuvântul, cei doi păstrează o ținută corespunzătoare, indicată, fără să încerce să minimizeze sau să ironizeze ceea ce oponentul spune. În ceea ce privește direcționarea privirii, cei doi păstrează, pe cât posibil contactul direct, atenție ce sprijină schimbul comunicațional. Aceștia nu încearcă să privească insistent în cameră, „în ochii telespectatorilor” pentru a nu crea ideea de superficialitate. În acest mod, fiecare dintre cei care urmăresc confruntarea din fața ecranelor devin martori ai discuției.
Între cei doi oponenți se află un alt actor politic aflat în cursa electorală, Crin Antonescu, reprezentant al PNL, care se poartă corespunzător situației, nu intervine în discuție și nu încearcă să își arate acordul sau dezacordul față de spusele celorlalți actori angajați în dezbatere.
5.http://www.youtube.com/watch?v=ghkkpBfXrQY&feature=relmfu – 20.11.2009
Această înregistrare video este o parte din cadrul aceleași dezbateri însă, de această dată, actorii principali sunt Traian Băsescu și Crin Antonescu.
Antonescu recurge des la gesturi pe întreg parcursul disputei. Uneori chiar pare că exagerează, însă, la fel ca în cazul lui Mircea Geoană, și gesturile acestuia se află în concordanță cu ceea ce spune. La un moment dat, Băsescu pare că își pierde cumpătul (atunci când actorul PNL acuză că Boc este un simplu subaltern care ascultă orbește orice ordin al președintelui – min. 3.42) atunci când Crin îl atacă pe un ton caustic. De altfel, Crin Antonescu folosește un ton sarcastic pe întreaga derulare a dezbaterii atacându-l și punându-l constant în dificultate pe contracandidat. Și în ceea ce privește alte aspecte ale limbajului nonverbal, Antonescu face uz de gesturi (zâmbește sarcastic, privește cu superioritate) prin care încearcă să-și arate vădit ironia față de ceea ce Băsescu încercă să expună. Actorul partidului PNL zâmbește atunci când vede că îl pune pe contracandidatul său în dificultate, când se vede câștigător. Câteva dintre semnele care indică că Traian se vede pus în dificultate și se simte copleșit, simte că situația îl doboară sunt: trunchiul lăsat în față sau spatele încovoiat care sunt și semnale al unei stări de oboseală, depresie – acestea țin și de „autoatingere”, acțiuni la care recurgem în situații stresante deoarece ne oferă mai multă siguranță, mai mult confort. Spatele încovoiat este și un semn al supunerii, al tristeței și depresiei care, în acest caz, poate avea un efect nociv asupra imaginii unui om politic care ar trebui să fie mereu sigur pe el, cu atât mai mult cu cât este vorba despre o confruntare cu unul dintre cei mai puternici contracandidați deoarece transmite ideea de pierdere a autorității. Fostul actor PDL este surprins si cu umerii căzuți, poziție ce semnifică teamă, neliniște sau o senzație de amenințare în fața oponentului politic. Poziția umerilor căzuți este și un semn al subaprecierii și al complexelor, iar în acest context poate fi și un semn al recunoașterii faptului că situația îl depășește, o confirmare că nu-i poate face față, o situație de resemnare. Însă toate aceste mesaje transmise de către limbajul corporal au loc doar în momentele în care Antonescu are cuvântul. În clipele când Traian dă replica și își expune punctul de vedere, el este, din nou, sigur pe sine și toate aceste semnale dispar. Mișcările musculaturii de la nivelul frunții sunt determinate, în principiu, de mișcările ochilor iar prin acestea Băsescu se arată agresiv. El se încruntă adesea, formând cute orizontale pe frunte, ceea ce simbolizează agresivitate, furie, hotărâre sau poziție ofensivă.
În concluzie, în pofida tuturor acestor semne al limbajului corpului, Traian Băsescu se arată sigur pe sine și pe situația pe care o prezintă în fața lui Antonescu. Apare însă o neconcordanță între cele două tipuri de limbaj, între cuvânt și gest.
În ceea ce privește vestimentația, o voi analiza doar pe cea a lui Crin Antonescu întrucât despre cea a fostului actor PDL am vorbit în analiza confruntării dintre acesta și Mircea Geoană. Și actorul PNL a ales să poarte tot un costum de culoare neagră, (autoritate și loialitate) precum și cămașa de culoare albă(inocență, puritate) iar pentru cravată a ales aceeași culoare neagră.
De această dată, simplu martor la discuție este reprezentantul PSD, Mircea Geoană. În afara unei scurte intervenții la începutul discuției, când acesta avansează un ultim atac, se comportă adecvat contextului dat. Actorul nu intervine în discuție și nu face apel la diferite gesturi prin care să-și arate acordul sau dezacordul față de niciunul dintre ceilalți doi actori politici angajați în dezbatere. Tipul acesta de comportament este cel indicat de către specialiști deoarece dacă nu ne respectăm adversarul și, prin mijloace verbale sau nonverbale, încercăm să ironizăm sau să minimalizăm importanța spuselor contracandidatului politic ori dorim să ne arătăm deprecierea pentru acesta, situația poate avea efecte inverse – victima atacului poate avea de câștigat, în timp ce atacatorul este cel care își poate vedea imagina afectată.
Ca și în prima parte a dezbaterii, publicul din sală este atent la spusele ambilor actori politici acordându-le atenția cuvenită. În ceea ce privește conduita celor doi atunci când oponentul își spune punctul de vedere, amândoi se comportă adecvat situației și contextului dat. Putem spune însă despre Crin Antonescu că atunci când Traian Băsescu răspunde la o întrebare, păstrează o tentă de ironie. Iar Traian Băsescu, așa cum am mai spus, pare depășit de situație și se simte în dificultate atunci când actorul PNL își expune punctul de vedere având în vedere că îl atacă constant. În ceea ce privește direcționarea privirii, cei doi păstrează, cât de cât contactul direct însă sunt și momente, destul de frecvente chiar, în care aceștia își feresc privirea și aleg să cerceteze publicul sau să privească spre moderator. Dar, un plus pentru ambii actori este că, la fel ca și în prima parte a confruntării, ei nu încearcă să privească insistent în cameră.
Și aici actorii depășesc timpul impus de moderator. Însă, spre deosebite de Traian care așteaptă de fiecare dată să i se dea cuvântul, actorul PSD face apel la întreruperi (atât în discursul moderatorului cât și al oponentului politic, Traian Băsescu) atunci când se simte atacat, când vede că spusele contracandidatului îi pot afecta imaginea și credibilitatea.
La finalul analizei înregistrărilor video se pot observa gesturile folosite cu precădere de către actorul politic în cauză. Printre elementele nonverbale folosite cu o frecvență mai ridicată decât celelalte se regăsesc: mișcări ale mâinilor, capului sau priviri precum și indicele paraverbal, pauză în vorbire. Traian Băsescu se folosește în special de mâini (palme) – 35% pentru a exprima diferite mesaje la nivel nonverbal. De altfel, acest gest este cel mai „la îndemână”, mâinile fiind unul dintre părțile corpului care emit cele mai multe (ca număr propriu zis dar nu neapărat și ca semnificație) informații. Deși procentul este mare având în vedere că au fost 9 indicatori, nu putem spune că este un gest specific actorului, un gest la care se vede nevoit să apeleze de fiecare dată când dorește să emită un mesaj. De altfel, se poate observa (vezi înregistrarea 2) că actorul PDL nu face de fiecare dată apel cu precădere la acest element nonverbal, importantă fiind și situația. Astfel, actorul face foarte des apel la gesturi cu mâinile mai ales în cadrul discursurilor sau a confruntărilor cu alți actori. Frecvența destul de mare a pauzelor în vorbire duce la un discurs monoton care, în această formă trebuie să aibă un conținut cu adevărat atractiv și de interes pentru a capta și a menține atenția auditoriului.
La polul opus, am observat că actorul nu are tendința de a arăta către public (mâinile întinse spre alegători) sau de a-și ascunde fața atunci când vorbește, gest care l-ar fi putut face să pară ascuns, nesincer. Nici în ceea ce privește expresia feței, Traian nu este foarte generos cu elementele nonverbale. Deși zâmbetul apare destul de des pe chipul actorului, privirea sa nu pare a sprijini această expresie. Deși nu se află printre primele cele mai numeroase gesturi la care actorul face apel, orientarea în jos a privirii în diferite situații are un procent relativ mare și îi poate crea candidatului PDL o imagine de persoană slab pregătită, ușor de intimidat și supusă.
Limitele cercetării
Atât observația neparticipativă cât și analiza de conținut sunt însuși metode ce impun anumite limite unei cercetări. În primul rând este dificilă realizarea unei observări continue, pe timp îndelungat, fapt pentru care am realizat o selecție, o limitare asupra unor anumite discursuri și apariții publice ale actorului. De asemenea, elementele de comunicare nonverbală pot fi descifrate diferit de către fiecare persoană în parte întrucât decodificarea acestui limbaj ține de numeroși factori printre care: educație, cultură, mediu de proveniență dar mai ales, de subiectivitatea și experiența personală a fiecăruia. Pe de altă parte, foarte importantă este și raportarea la context, de care deși am ținut cont pe întreg demersul cercetării, pot exista și factori exteriori care să influențeze, într-un anumit moment, reacțiile unui individ (ex. experiența personală, propriile convingeri, emoții). În ceea ce privește monitorizarea, există posibilitatea ca anumite gesturi să fi fost luate într-un cadru mai general dar care interpretate detaliat sau în raport cu altele pot avea un înțeles diferit. De altfel, există și posibilitatea omiterii anumitor elemente care, poate, mi s-au părut puțin importante însă care pentru un alt individ pot avea o semnificație deosebită. Deși am încercat să fiu cât mai obiectivă pe parcursul analizei desfășurate, există posibilitatea ca anumite cunoștințe să-și fi pus, involuntar, amprenta asupra cercetării.
CONCLUZII
În general, actorii politici păstrează standardele impuse de specialiștii în domeniu, însă există discrepanțe în diferite cadre. Elementele nonverbale din timpul susținerii discursurilor politice sunt edificatoare în ceea ce privește atitudinea și stilul unui actor politic, deoarece sunt dinamice, spontane și naturale și nu pot fi controlate și retușate.
La finalul cercetării, cele trei întrebări de cercetare și-au găsit răspunsul. O primă observație pe care aș dori să o fac este aceea că atât Traian Băsescu cât și partidul din care făcea parte „nu respectă teoria”. Prin aceasta mă refer la faptul că deși nu are cel mai plăcut aspect fizic (ținând cont de defectul fizic – ochiul stâng) sau o imagine impecabilă afișată prin aspectul exterior (haine – printre altele, greșeala cravatei cu buline – , machiaj) și nici nu este cel mai bun orator (ex. pauzele foarte dese care îi creează o imagine de persoană care nu știe ce vrea să spună), a fost ales să reprezinte partidul și, în ciuda acestor impedimente pe care teoria le clasează ca fiind de evitat, chiar a reușit să se facă plăcut și să obțină postul dorit.
Vestimentația actorului Traian Băsescu este, în general, sobră, elegantă însă epatează uneori prin gesturile sale exagerate. Însă, la o privire de ansamblu, acesta se poartă adecvat statusului pe care îl deține în cazul aparițiilor sale publice, păstrându-se sobru, elegant și decent. Fervența afișată în unele dintre aparițiile sale poate fi privită ca o consecință a entuziasmului, însă pe de cealaltă parte, adeseori se poate observa vorbirea sacadată și lipsită de inflexiuni ce duce la un discurs plat, o sursă de monotonie și linearitate.
Așadar, prima întrebare a fost confirmată. Actorul politic analizat, fostul membru PDL, Traian Băsescu, este o personalitate ce face des apel la limbajul nonverbal. Deși, aparent, este foarte sigur pe el, pe mișcările corpului său, are momente în care emoțiile îl trădează, în care controlul ce se dorește a fi permanent afișat este pierdut. În ceea ce privește momentele în care Băsescu face apel la limbajul nonverbal atunci când se află în public, nu putem vorbi despre existența unei situații tipice. El gesticulează foarte mult atunci când dorește să-și exprime un punct de vedere, când vrea să se facă înțeles sau când încearcă să se disculpe. Zâmbetul este o expresie des întâlnită pe chipul actorului ceea ce îl face plăcut de către alegători, îi conferă o imagine de om politic deschis și care se simte bine printre oamenii pe care dorește să-i conducă. Apelează la această expresie facială de fiecare dată când are ocazia dar mai ales atunci când dorește să creeze o oarecare senzație de „complicitate” cu alegătorii, atunci când simte că un zâmbet le poate conferi acestora încredere.
Dacă vorbim despre situațiile în care actorul nu se simte confortabil, în siguranță, un element nonverbal observat la care face apel este plecarea capului și implicit, a privirii. În cazul unei confruntări, prin aceasta el nu doar că s-a arătat depășit de situație însă a și creat, involuntar, adversarului o senzație de superioritate. În sprijinul actorului pot afirma că și ceilalți doi contracandidați (Mircea Geoană și Crin Antonescu) apelează la acest gest dar monitorizarea l-a arătat pe Traian ca fiind mai „supus”, ca având mai multe elemente nonverbale ce sugerează această atitudine. În situațiile în care fostul membru PDL pare că-și pierde cumpătul, principalul element care îi dezvăluie gândurile este privirea. Astfel, aceasta nu se mai află în concordanță cu zâmbetul afișat sau cu întreaga atitudine ce dorește a sugera siguranță pe sine sau, în unele cazuri, nepăsare.
În ceea ce privește cea de-a doua întrebare de cercetare, pot afirma că există situații în care actorul politic nu afișează aceeași idee atât pe plan verbal cât și nonverbal, contradicția dintre acestea fiind vizibilă. În general, acest lucru nu este de blamat având în vedere că limbajul trupului nu este 100% controlabil însă, având în vedere domeniul în care actorul activează pot exista contexte în care o asemenea situație să-l afecteze ca actor politic, să-i reducă gradul de credibilitate al acestuia. Un exemplu edificator în analiza de față este situația în care Traian este atacat de Crin Antonescu și deși din punct de vedere al comunicării verbale actorul afișează o atitudine calmă și nepăsătoare, expresia feței, zâmbetul sarcastic și privirea aspră îi dezvăluie emoțiile (vezi înregistrarea 5). De asemenea, Traian Băsescu are tendința de a se încrunt adesea, formând cute orizontale pe frunte, ceea se simbolizează agresivitate, furie, atitudine acesta pe care nu o exprimă și verbal.
Și cea de-a treia întrebare de cercetare a fost, de asemenea, confirmată, însă, la fel ca în cazul primei întrebări, numărul redus de înregistrări analizate nu-mi permite să formulez idei cu grad de generalizare. Se poate observa totuși o serie de gesturi utilizate cu precădere în cazul discursului public al acestui actor, frecvența ridicată a gesturilor cu mâna, mișcări ale capului sau privirii precum și pauzele din vorbire. Pe de altă parte observăm frecvența relativ redusă a zâmbetelor în concordanță cu privirea (considerată a fi zâmbetele sincere) și slabele variații ale ritmului vorbirii și ale volumului vocii, în funcție de momentul discursului și de elementele pe care vorbitorul vrea să le accentueze. Ținuta sobră și menținerea constantă a contactului vizual cu auditoriul/ moderatorul/ contracandidatul politic sunt alte două constante specifice acestui tip de discurs.
Există discrepanțe evidente la nivelul aparițiilor publice ale aceluiași actor politic (în diferite contexte sau ipostaze – băi de mulțime, discursuri, confruntări). Numărul redus de ipostaze analizate nu-mi permite o generalizare, însă pot afirma că prestația din cadrul susținerii unui discurs este cât se poate de spontană, dificil de falsificat și edificatoare în privința controlului actorului politic asupra elementelor nonverbale cu care este sau ar trebui să fie asociat.
În concluzie, nu putem descrie o situație-tip în care actorul să facă apel la anumite elemente nonverbale întrucât depinde foarte mult și de context sau de starea emoțională pe care o are. Însă în urma observației, s-a ajuns la concluzia că actorul este destul de stăpân pe corpul său, că știe cum să adapteze elementele nonverbale pentru ca mesajul să aibă succes și că rareori, comunicarea nonverbală îi trădează intențiile.
D.BIBLIOGRAFIE
BĂRLIBA, Maria Cornelia, Paradigmenle comunicării, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987.
CAMERON, Milton, Comunicarea prin gesturi și atitudini. Cum să înveți limbajul trupului, (trad. Dana Zămosteanu), Iași, Editura Polirom, 2005.
CHELCEA, Septimiu, Comunicarea nonverbală în spațiul public. Studii, cercetări, aplicații., Bucuresti, Editura Tritonic, 2004.
CHELCEA, Septimiu, Curs: Tehnici de cercetare sociologică, București, Editura Comunicare.ro, 2001.
CHELCEA, Septimiu, IVAN, Loredana, CHELCEA, Adina, Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. Cuvintele nu sunt de-ajuns, București, Editura Comunicare.ro, 2005.
CHELCEA, Septimiu, Psihologie socială disponibil la http://www.scribd.com/doc/46768303/Curs-Psihologie-Sociala.
COLLET, Petet, Cartea gesturilor: Cum putem citi gândurile oamenilor din acțiunile lor (trad. Alexandra Borș), București, Editura Trei, 2011.
CUILENBURG, J.J., SCHOLTEN, O., NOOMEN, G.W., Știința comunicării, (trad. Tudor Olteanu), București, Editura Humanitas, 2004.
DINU, Mihai, Comunicarea. Repere fundamentale. Ediția a II-a, București, Editura Algos, 2000.
FATT, James Poon Teng, „Nonverbal communication and business success” în Management Research Review, Volumul 21, Marea Britanie, 1998.
FISKE, John, Introducere în științele comunicării, Iași, Editura Polirom, 2003.
GOGU, Mihai, DICU, Aurel, Culoare și comportament, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1974.
HALL, Edward T., The hidden dimension, USA, Editura Anchor Books Edition, 1990.
MCNAIR, Brian, Introducere în comunicarea politica. Partea a treia, București, Editura Polirom, 2007.
PÂNIȘOARĂ, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă. Ediția a III-a, Iași, Editura Polirom, 2008.
PEASE, Allan Limbajul trupului. Cum pot fi citite gândurile altora din gesturile lor. (trad. Alexandru Szabó), București, Editura Polimark, 1995.
PRESTON, Paul, „Nonverbal Communication: Do You Really Say What You Mean?” în Journal of Healthcare Management Volumul 50 – ProQuest Central, Chicago, Editura Health Administration Press, 2005.
PRESTON, Shelley, „In Politics, Nonverbal Communicatio as Important as Spoken Messages” în The Ledger – ProQuest Central, Lakeland Florida, Editura New Zork Times Company, 2004.
SCHAFER, Claudia, Limbajul corpului, (trad. Roland Schenn), București, Editura Niculescu, 2003.
SEITER, John S., WEGER, Harry, JENSEN, Andrea, KINZER, Harold J., „The Role of Background Behavior in Televised Debates: Does Displaying Nonverbal Agreement and/or Disagreement Benefit Either Debater?” în The Journal of Social Psychology Volume 150 – ProQuest Central, Washington, Editura Taylor & Francis Inc., 2010.
STANTON, Nicki. Comunicarea, București, Editura Societatea Știintă&Tehnică, 1995.
STOICIU, Andrei, Comunicarea politică. Cum se vând idei și oameni, București, Editura Libra & Humanitas, 2000.
ȘERB, Stancu, Relații publice și comunicare, București, Editura Teora, 2001.
THOVERON, Gabriel, Comunicarea politica azi. Cei care alearga după fotolii….cei care vor să le păstreze, (trad. Marius Conceatu) Oradea, Editura Antet, 1996, apud La Nouvelle Communication Politique, Paris, Editura Larousse, Colecția Essais en liderte, 1986.
TRAN, Vasile, STĂNCIUGELU, Irina, Curs-Teoria comunicarii, București, Editura Comunicare.ro, 2001.
BIBLIOGRAFIE
BĂRLIBA, Maria Cornelia, Paradigmenle comunicării, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987.
CAMERON, Milton, Comunicarea prin gesturi și atitudini. Cum să înveți limbajul trupului, (trad. Dana Zămosteanu), Iași, Editura Polirom, 2005.
CHELCEA, Septimiu, Comunicarea nonverbală în spațiul public. Studii, cercetări, aplicații., Bucuresti, Editura Tritonic, 2004.
CHELCEA, Septimiu, Curs: Tehnici de cercetare sociologică, București, Editura Comunicare.ro, 2001.
CHELCEA, Septimiu, IVAN, Loredana, CHELCEA, Adina, Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. Cuvintele nu sunt de-ajuns, București, Editura Comunicare.ro, 2005.
CHELCEA, Septimiu, Psihologie socială disponibil la http://www.scribd.com/doc/46768303/Curs-Psihologie-Sociala.
COLLET, Petet, Cartea gesturilor: Cum putem citi gândurile oamenilor din acțiunile lor (trad. Alexandra Borș), București, Editura Trei, 2011.
CUILENBURG, J.J., SCHOLTEN, O., NOOMEN, G.W., Știința comunicării, (trad. Tudor Olteanu), București, Editura Humanitas, 2004.
DINU, Mihai, Comunicarea. Repere fundamentale. Ediția a II-a, București, Editura Algos, 2000.
FATT, James Poon Teng, „Nonverbal communication and business success” în Management Research Review, Volumul 21, Marea Britanie, 1998.
FISKE, John, Introducere în științele comunicării, Iași, Editura Polirom, 2003.
GOGU, Mihai, DICU, Aurel, Culoare și comportament, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1974.
HALL, Edward T., The hidden dimension, USA, Editura Anchor Books Edition, 1990.
MCNAIR, Brian, Introducere în comunicarea politica. Partea a treia, București, Editura Polirom, 2007.
PÂNIȘOARĂ, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă. Ediția a III-a, Iași, Editura Polirom, 2008.
PEASE, Allan Limbajul trupului. Cum pot fi citite gândurile altora din gesturile lor. (trad. Alexandru Szabó), București, Editura Polimark, 1995.
PRESTON, Paul, „Nonverbal Communication: Do You Really Say What You Mean?” în Journal of Healthcare Management Volumul 50 – ProQuest Central, Chicago, Editura Health Administration Press, 2005.
PRESTON, Shelley, „In Politics, Nonverbal Communicatio as Important as Spoken Messages” în The Ledger – ProQuest Central, Lakeland Florida, Editura New Zork Times Company, 2004.
SCHAFER, Claudia, Limbajul corpului, (trad. Roland Schenn), București, Editura Niculescu, 2003.
SEITER, John S., WEGER, Harry, JENSEN, Andrea, KINZER, Harold J., „The Role of Background Behavior in Televised Debates: Does Displaying Nonverbal Agreement and/or Disagreement Benefit Either Debater?” în The Journal of Social Psychology Volume 150 – ProQuest Central, Washington, Editura Taylor & Francis Inc., 2010.
STANTON, Nicki. Comunicarea, București, Editura Societatea Știintă&Tehnică, 1995.
STOICIU, Andrei, Comunicarea politică. Cum se vând idei și oameni, București, Editura Libra & Humanitas, 2000.
ȘERB, Stancu, Relații publice și comunicare, București, Editura Teora, 2001.
THOVERON, Gabriel, Comunicarea politica azi. Cei care alearga după fotolii….cei care vor să le păstreze, (trad. Marius Conceatu) Oradea, Editura Antet, 1996, apud La Nouvelle Communication Politique, Paris, Editura Larousse, Colecția Essais en liderte, 1986.
TRAN, Vasile, STĂNCIUGELU, Irina, Curs-Teoria comunicarii, București, Editura Comunicare.ro, 2001.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Discursul Unui Actor Politic. Particularitati ale Comunicarii Nonverbale (ID: 106677)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.