Discursul Religios Contemporan

Teologie

Discursul Religios Contemporan

Byadmin ianuarie 1, 2024

Discursul religios contemporan. Strategii de construcție. O perspectivă retorico-pragmatică

Justificarea alegerii temei de cercetare

Străduința noastră de a cerceta sistemul discursiv, ce condiționează comportamentele verbale, se înscrie în sfera dorinței de a înțelege mecanismele retoricii și pragmaticii. Ne-am îndreptat atenția către discursul religios vechi și către discursul religios contemporan în vederea stabilirii aspectelor diferențiate, dar și comune.Vom avea în vedere măsura în care primul discurs îl conține pe cel din urmă, și totodată vom stabili prototipul discursului ce a condus spre clișeu.

Am considerat spre analiză textul cu specific religios din secolele XVI, XVII și XVIII,mai exactoperele lui Coresi, Varlaam și Antim Ivireanul,și câteva scrieri religioase contemporane de referință – Pr. Ilie Cleopa și Pr. Arsenie Boca. Relația dintre elementele retorico-pragmaticeregăsite în discursul religios vechi și cele de la nivelul textului cu specific religios actual reprezintă tema lucrării noastre de doctorat.

Ne-am orientat atenția către discursul religios scris, pentru că acesta este un discurs apt pentru o receptare ulterioară, în afara evenimentului oral. Materialitatea scrisă nu poate avea consecințe asupra limbii folosite, consecințe de care analiza retorico-pragmatică ar fi trebuit să țină cont.

Precizarea și justificarea metodelor de cercetare practicate

Metoda de cercetare esențială pe care o vom utiliza este ceacomparativ- istorică, metodă ce va subordona în demersul nostru tehnica analizei. Considerăm adecvată abordarea istorică și descriptivă a discursului de tip religios.Pentru început vom analiza discursurileprecizateîn mod separat, pentru ca în final să observăm genul proxim și diferența specifică în cazultextelor din discuție. În cercetarea noastră vom lua în considerare instrumentele pe care le pune la dispoziție retorica și pragmatica.Vom cerceta măsura în care discursul religios se încadrează de-a lungul timpului în același gen retoricși totodată vom analiza relația dintre dimenisunile retorice (ethos-pathos-logos) și acte de vorbire (locuționar – ilocuționar – perlocuționar). Ne interesează dacă figurile retorice devin mărci pragmaticeși vom stabili, prin punere în oglindă, dacă strategiile din discursul religios vechi au devenit sau nu tradiție.

Expunerea critică a stadiului cercetării temei de cercetare alese, cu evidențierea aportului personal al doctorandului

Limbajul religios românesc a reprezentat subiectul a multiple studii care au tratat problema divers. Unii cercetători, printre care Paula Diaconescu, Liviu Onu, au negat existența unui limbaj religios în limba română, fiind de părere că textele bisericești ar aparține stilului beletristic. Preocuparea pentru acest tip de discurs s-a făcut remarcată odată cuapariția primelor texte în limba română (scrieri cu caracter religios), și odată cu primele traduceri de texte religioase.

Limbajul religios nu a fost descris de un număr mare de cercetători. Din cauza unor factori extralingvistici – referindu-ne la perioada comunistă – limbajul religios nu a fost abordat, acesta fiind văzut ca un subiect tabu. Gheorghe Chivu punea ignorarea cărților de cult și a limbii acestora pe seama caracterului exclusiv laic al culturii noastre moderne.

Lazăr Șăineanu este cel care deschide drumul către cercetarea terminologiei religioase prin lucrarea Încercare asupra semiologiei limbii române. Studii istorice despre tranzicțiunea sensurilor.În acest studiu este studiată relația dintre creștinism și limba română. O altă lucrare de referință pentru perioada în care a apărut este cel al lui Ioan Bălan, Limba cărților bisericești. Studiu istoric și liturgic. După perioada comunistă s-au publicat numeroase studii cu privire la textele religioase, acest subiect constituind și tema multor teze de doctorat.

S-au publicat numeroase articole cu prilejul Conferinței Naționale Text și Discurs Religios, revistă editată de profesorii Facultății de Litere. Vom enumera câteva lucrări ce au avut ca obiectiv analiza retorica a discursului.

Noțiunea de discurs de-a lungul timpului a avut mai multe accepțiuni. Foucault defineste discursul ca„un ansamblu de reguli anonime, întotdeauna determinate în timp si spatiu, care au definit la o anumită epocă si pentru o anumită arie socială, economică, geografică sau lingvistică, conditiile de exercitare a functiei enuntiative”.Benveniste accentuează distincția saussuriană între raporturile paradigmatice și raporturile sintagmatice, arătând că discursul este un eveniment verbal.Cesare Segré vede discursul ca înlănțuire cu scopuri semnificative a unor cuvinte din langue.Maingueneauconsideră discursul un loc al creativității, ce conferă noi valori unităților limbii.Pentru Moeschler, Reboul discursul este activitatea umană, declanșată de un eveniment particular, prin care un locutor comunică cu un interlocutor, utilizând semnale verbale organizate după un cod comun. Elena Dragoș acordă discursului accepțiunea lui parole. Daniela Rovența-Frumușani identifică o serie de tipuri de discurs: discursde tip narativ, discurs de tip descriptiv, discurs de tip expozitiv, discurs de tip instructiv, discurs de tip argumentativ.

Studiul nostru va lua în considerare stadiul actual al cercetării în sectorul aferent subiectului propus, valorificând constructiv un ansamblu de achiziții teoretice ale unor specialiști renumiți. În demersul nostru vom face apel la lucrările clasice ale lui Aristotel, Platon, Quintilian, Grupul μ, Meyer, Perelman, Grice, J. Austin,E.Goffman, C. Kerbrat-Orecchioni.

Modelul tripartit al dimensiunilor persuasiunii – ethos, pathos și logos –, preluat din retorica lui Aristotel, constituie și astăzi un reper și un instrument adecvat analizării discursului argumentativ. Atât Michel Meyer în Principia Rhetorica, cât și Gheorghe M. Ștefan, în lucrarea Ethos, Pathos, Logos definesc dimensiunile retorice în conformitate cu Aristotel.

Încă din Antichitate și până în zilele noastre figura retorică a constituit un subiect des abordat de cercetători, ajungându-se în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea să fie considerată de către Dumarsais și P. Fontainer obiect principal de studiu al retoricii.Odată cu secolul al XX-lea, neoretoricienii de la Liège (Grupul μ ) organizează ansamblul figurilor, metabolele pe niveluri lingvistice (metapasme, metataxe, metasememe și metalogisme).

Considerăm că, prin analiza de față, putem aduce o completare studiilor și cercetărilor existente despre discursul religios. În acest sens, ne-am propus să analizăm textul religios din punctul de vedere al retoricii, verificând dacă schemele de argumentare trec din discursul religios vechi în modalitățile de argumentare ale scrierilor contemporane cu specific religios. Nu s-au mai efectuat studii exhaustive, care să țină cont totodată de genul retoric, părțile din discurs, dimensiuni retorice, figuri retorice. Demersul nostru nu se va opri la analiza retorică. O noutate o va constitui analiza din punct de vedere pragmatic. Există un articol al cercetătoarei Maria Dărescu referitor la deixis-ul spațial, temporal și personal în cadrul textului religios, dar studiul ei se oprește doar la acest aspect. Cercetarea noastră are ca obiectiv și descrierea rolului implicaturilor și al presupozițiilor din textul religios. De asemenea vom sublinia legătura dintre actele de vorbire și dimensiunile retorice – ethos, pathos, logos. Analiza pragmatică se va referi la mărcile pragmatice și la competența discursivă.

Prin cercetarea diverselor tipuri de texte religioase, putem contribui la descrierea retorico-pragmatică a variantei religioase din spațiul românesc, punând în evidență funcționarea procesuluidiscursiv religios.

O prezentare detaliată a structurii lucrării (părți, capitole, subcapitole etc.)

Teza de doctorat va fi strucurată pe patru mari capitole. În prima parte a lucrării vom defini instrumentele retorico-pragmatice ce tin de discurs.

Astfel vom pune în evidență cele trei genuri retorice și vom încadra discursul religios în funcție de particularități într-unul dintre aceste genuri. Mircea Florian insistă în Introducerea la Topică: "Retorica are trei genuri, și numai trei genuri, după cum se referă la viitor, dând un sfat – genul deliberativ, sau la trecut, apărând sau acuzând un învinovățit – genul judiciar, sau la prezent, elogiind sau blamând o persoană și faptele sale – genul epidictic.”

De asemenea vom stabili dimensiunile discursului și vom verifica măsura în care oratorul, preotul, va frunctifica cu precădere ethosul, pathosul sau logosul. Ethosul este dimensiunea retorică concretizată în abilitatea oratorului de a fi credibil în fața auditoriului. Această dimensiune face apel la valori și la virtuți, urmărindu-se caracterul vorbitorului.Putem distinge două concretizări aleethosului: ethos prealabil, preexistent actului discursiv, auditoriul cunoscând dinainte date ce țin de caracterul vorbitorului, și ethos discursiv, locutorul construindu-și imaginea concomitent cu rostirea discursului. Aceste două tipuri de ethos pot fi convergente/divergente, în măsura în care discursul confirmă/infirmă ceea ce auditoriul cunoștea anterior.

Pentru Meyer ethosul este expresia unui caracter politicos și civilizat, expresia bunului-simț și a înțelepciunii. Acesta se prezintă ca virtute, dovedind forță, care poate fi fizică, pe motiv de vârstă, de aspect, de sănătate, și morală, pentru că avem simțul esențialului care inspiră respect, deci forță de convigere. Funcția ethosului este de a inspira comunitatea, comunitate care ar putea considera retorul model. Deasemenea„ethos-ul este sinele. Sinele este refularea corpului într-o identitate personal abstractă. Ethos-ul acoperă atât competența oratorului, cât și caracterul și umanitatea sa, care îl apropie de auditoriu.”

Pathosul este cea de-a doua dimensiune retorică materializată în capacitatea de a sensibiliza inducand emoții, stări de spirit. Prin apelul la emoții se urmărește un mijloc de a provoca acțiunea, nu doar schimbarea opiniei. Acest mijloc de persuasiune devine eficient în plan discursiv, tocmai de aceea emoțiile sunt acuzate de manipulare.

Pentru Meyer pathosul este modul în care receptorul "suferă" problema la care este supus sau în legătură cu care i se cere să se pronunțe. „Pathosul seamănă aproape cu un șoc, în orice caz este tot ceea afectează auditoriului și-i modifică judecata, prin urmare. De unde importanța de a miza pe afectele sale, cu scopul de a provoca o reacție, un răspuns pe care oratorul îl speră conform cu ceea ce el dorește."

Strategiile persuasive sunt cele care realizează puntea de legătură între sine (ethos) și ceilalți (pathos) prin intermediul logosului. Termenul grecesc logos cuprinde și alte sensuri decât „rațiune“, și desemnează și „discurs/vorbire“. Aristotel considera că orice comunicare ar putea fi realizată doar prin această strategie, dar datorită „slăbiciunii“ omenești trebuie să se recurgă și la celelalte două metode persuasive. Pentru Meyer logosul este locul în care se negociază și se traduce diferența întrebare – răspuns. „Dacă cineva scrie sau vorbește, este pentru că acesta are o întrebare în minte, ba chiar o problemă de rezolvat. A argumenta este astfel inerent naturii discursului, utilizării și contextualizării sale intersubiective. Logosul servește la a chestiona și la a răspunde și chiar a exprima o întrebare.” Gheorghe M. Ștefan, în lucrarea Ethos, Pathos, Logos, afirmă că logos-ul nu poate greși pentru că el își poartă cu sine instrumentele prin care adevăratul poate fi distins de fals. Astfel putem conclude că logosul desemnează recursul la rațiune.

Modelul perfect de argumentare este acel care garanteză echilibrul celor trei dimensiuni retorice: ethos, pathos, logos. Orice preferință pentru una dintre aceste componente are ca rezultat un dezechilibru discursiv. O atenție exagerată acordată ethosului supralicitează problema morală a subiectului, favorizarea pathosului este strâns e este supus sau în legătură cu care i se cere să se pronunțe. „Pathosul seamănă aproape cu un șoc, în orice caz este tot ceea afectează auditoriului și-i modifică judecata, prin urmare. De unde importanța de a miza pe afectele sale, cu scopul de a provoca o reacție, un răspuns pe care oratorul îl speră conform cu ceea ce el dorește."

Strategiile persuasive sunt cele care realizează puntea de legătură între sine (ethos) și ceilalți (pathos) prin intermediul logosului. Termenul grecesc logos cuprinde și alte sensuri decât „rațiune“, și desemnează și „discurs/vorbire“. Aristotel considera că orice comunicare ar putea fi realizată doar prin această strategie, dar datorită „slăbiciunii“ omenești trebuie să se recurgă și la celelalte două metode persuasive. Pentru Meyer logosul este locul în care se negociază și se traduce diferența întrebare – răspuns. „Dacă cineva scrie sau vorbește, este pentru că acesta are o întrebare în minte, ba chiar o problemă de rezolvat. A argumenta este astfel inerent naturii discursului, utilizării și contextualizării sale intersubiective. Logosul servește la a chestiona și la a răspunde și chiar a exprima o întrebare.” Gheorghe M. Ștefan, în lucrarea Ethos, Pathos, Logos, afirmă că logos-ul nu poate greși pentru că el își poartă cu sine instrumentele prin care adevăratul poate fi distins de fals. Astfel putem conclude că logosul desemnează recursul la rațiune.

Modelul perfect de argumentare este acel care garanteză echilibrul celor trei dimensiuni retorice: ethos, pathos, logos. Orice preferință pentru una dintre aceste componente are ca rezultat un dezechilibru discursiv. O atenție exagerată acordată ethosului supralicitează problema morală a subiectului, favorizarea pathosului este strâns legată de manipulare și de propagandă, pe când situarea logosului mai presus de ethos și pathos a condus spre o viziune carteziană asupra limbajului.Un retor persuasiv trebuie să fie credibil din punct de vedere etic, apoi să miște afectiv auditorul, pentru ca în final să argumenteze și să convingă rațional.

În analiza pe care o propunem ne interesează și segmentarea corpusurilor alese în părți discursive: exordiu, narațiune, confirmația și epilogul. Exordiul este partea de început a discursului, având funcție eminamente fatică; exordiul nu trebuie să fie la fel de lung precum celelalte părți, dar trebuie să trezească atenția, docilitatea și bunăvoința auditoriului. Acesta poate fi direct sau insinuant. ,,Exordiul, așadar, este începutul discursului, întocmai cel care în poezie este prolog, iar în cântatul la flaut – preludiu; căci toate acestea sunt începuturi, și anume, precum o deschidere de drum, de exemplu, pentru cel care se pornește.”Exordiile discursurilor epidictice sunt pronunțate prin elogiu sau blam; exordiile discursului judiciar au aceeași valoare cu prologurile dramelor și preambulurile poemelor epice. Preludiile ditirambilor sunt asemănătoare exordiilor epidictice; exordiul este un exemplu al subiectului în cauză, pentru ca auditorii să aibă cunoștință de la început la ce se referă discursul, și ca mintea lor să nu rămână în suspans; cel care a pus începutul în mâna auditoriului, ca să spunem așa, îl face capabil de a urmări discursul. Prin urmare, cea mai necesară funcție a exordiului, precum și cea mai proprie, este clarificarea scopului în vederea căruia există discursul; tocmai de aceea, dacă subiectul este limpede și neînsemnat, nu trebuie recurs la exordiu; în schimb, celelalte specii de exordiu de care se folosesc oratorii sunt remedii preventive și comune.

Exordiile discursului deliberativ provin din cele ale discursului judiaciar, însă în mod natural, acesta le conține în cea mai mică măsură; și într-adevăr, auditorii știu și despre ce subiect este vorba, și că respectivul caz nu necesită nici un exordiu. Drept ornament, este nevoie de un exordiu, căci dacă nu există exordiu, lucrurile par improvizate.

Cicero consideră că narațiunea trebuie să fie la fel de clară ca și restul discursului; ea este chiar cea asupra căreia trebuie să veghem cu o grijă specială, căci obscuritatea, în acest caz, e mai dificil de evitat decât în exordiu, deoarece aici trebuie discutate dovezile sau perorația; ,,acest lucru, obscuritatea, ar avea, în același timp, cele mai grave consecințe: dacă se întâmplă să fim ușor obscuri în alt punct al discusului, atunci răul se limitează la pasajul neclar, pe când o narațiune obscură întunecă tot discursul.” După latini calitățile fundamentale ale narațiunii sunt următoarele: brevitas(concizie) și perspicuitas(claritate),deoarece narratio înfățișează în mod amănunțit faptele sau circumstanțele pe baza cărora se constituie discursul.

După Aristotel narațiunea în discursurile epidictice nu este prezentă succesiv, ci treptat deoarece trebuie expuse amănunțit acțiunile din care provine discursul. Uneori nu trebuie toate povestite succesiv, pentru că o astfel de demonstrație este dificil de reținut. ,,Multe discursuri nu au deloc nevoie de narațiune, ca de exemplu, dacă vrei să îl elogiezi pe Ahile; căci toți îi știu acțiunile, ci trebuie doar să te folosești de ele. Trebuie expuse incidental toate câte conduc la virtutea ta sau la pervesitatea adversarului.”

Pentru discursul care apără, narațiunea este mai scurtă deoarece chestiunile controversate sunt: fie că faptul în cauză nu s-a petrecut, fie că nu este dăunător, fie că nu este nedrept. Deasemenea narațiunea trebuie să fie etică, iar acest lucru se va întâmpla dacă știm ce exprimă caracterul. O primă condiție este faptul de a arăta intenția. De asemenea, nu trebuie vorbit pornind din gândire, precum oratorii de azi, ci plecând de la intenție.

În discursul public, narațiunea este prezentă cel mai puțin, întrucât nimeni nu narează despre lucrurile viitoare; în schimb, dacă există narațiune, ea va fi despre lucrurile petrecute, pentru ca, după ce amintindu-li-se de acestea, auditorii să delibereze mai bine asupra lucrurilor ulterioare. Oratorii narează, fie ca să calomnieze, fie ca să elogieze.

Retorica, ca parte a dialecticii, este o facultate de a procura argumente. Dovezile care se obțin prin intermediul demonstrării sunt: inducția, silogismul și silogismul aparent. Acestea se produc prin intermediul demonstrării, avansând fie exemple – tipuri de inducție retorică, fie prin entimeme – silogisme retorice. Aristotel precizează că discursurile construite pe entimeme sunt apreciate mai mult, dar nu sunt mai puțin persuasive cele construite pe bază de exemplu.

Aristotel vede în exemple dovezile cele mai potrivite pentru discursul deliberativ, pe când entimemele convin discursului judiciar. Nici atunci când discursul este etic, nu trebuie căutată în același timp o entimemă anume, deoarece demonstrația nu implică nici caracter, nici intenție, ci trebuie uzat de maxime și în narațiune, și în dovadă dat fiind aspectul lor moral. De asemenea, legea este temelie în discursurile judiciare, deci având în posesie un principiu, este mai ușor să faci o demonstrație. Oratorul judiaciar are abateri numeroase de la subiect, pe când oratorul deliberativ se depărtează cel mai puțin de subiect. În discursurile epidictice, dacă ai dovezi, trebuie să vorbești etic și demonstrativ. Într-o deliberare, și într-un proces, vorbitorul trebuie să ,,enunțe mai întâi propriile sale dovezi, apoi să răspundă la argumentele contrarii, respingându-le sau dărâmându-le dinainte. De asemenea, este necesar să transforme entimemele și să le facă uneori maxime.”

Aristotel precizează că ,,perorația se compune din patru elemente: din faptul de a-l dispune favorabil pe auditor pentru sine, iar pe adversar, nefavorabil, apoi din faptul de a amplifica, respectiv a atenua, precum și din faptul de a-l conduce pe auditor spre pasiuni și în sfârșit, din recapitulare. În perorație trebuie menționate pe scurt argumentele prin care a fost făcută demonstrația. La final, cât privește stilul, se potrivește cel nelegat prin conjuncții, ca să existe un epilog, iar nu un discurs: <am spus, ați ascultat, posedați chestiunea, judecați>.” De obicei în epilog se recurge la tehnici de amplificare, apelul la pathos fiind cel mai cunoscut.

În analiza noastră figurile retorice constituie un instrument ce va pune în evidență rolul major pe care îl îndeplinesc acestea în persuadare. Quintilian vede în figurăorice formă pe care o îmbracă gândirea, ori o schimbare făcută intenționat în sens ori în cuvinte. Prin urmare considerăm figură o formă reînoită a vorbirii printr-un meșteșug artistic.

Constantin Sălăvăstru clasifică figurile retorice după cum urmează: figuri de cuvinte, figuri de sens, figuri de construcție, figuri de gândire. Pentru acesta figurile de cuvinte se bazează pe anumite organizări ale materiei sonore a limbajului (ritmul, aliterația); figurile de sens sunt acele figuri în care paradoxalitatea vine din organizarea conținuturilor cuvintelor (metafora, hiperbola);figurile de construcție – figuri în care distanța resimțită de receptor se bazează pe arhitectonica enunțului sau secvenței discursive (repetiție, antiteză, gradație), iar figurile de gândire – figuri, în general de mai mare amplitudine, în care paradoxalitatea este rezultatul unei relații convenționale între receptor și interlocutorul său (ironia și anacolutul).

În construirea unei taxonomii a figurilor retorice, Grupul μ pornește de la „modelul Jakobson” căruia îi impune două schimbări: a) mesajul nu mai este unul din cei șase factori ai actului lingvistic, ci produsul celorlalți cinci (emițător, destinatar, canal, cod, referent), b) funcției poetice i se preferă denumirea de funcție retorică;

Mergând pe ideea caracterului totalizator al mesajului, cecetătorii Grupului μ atrag atenția asupra schimbărilor produse de intenția retorică asupra codului, „procedeele prin care limbajul retoricianului transformă convențiile limbii sub triplul lor aspect: morfologic, sintactic și semantic” și asupra raportului mesajului cu referentul. Premisa Grupului μ aduce în spațiul retoricii metabola ca „orice fel de schimbare a unui aspect oarecare al limbajului.” Analiza retorică tradițională s-a axat în special pe metabolele codului: metaplasme, metataxe, metasememe; acestora li se adaugă transformările conținutului referențial: metalogismele.

Metaplasmele sunt figuri care acționează asupra aspectului sonor sau grafic al cuvintelor, depărtări de la construcția sonoră obișnuită a cuvântului, ce pot fi tolerate. Dintre acestea menționăm: a. afereza/apocopaeste suprimarea unuia sau mai multor sunete de la începutul/sfârșitul cuvântului; b.sincopa este suprimarea unuia sau mai multor sunete in interiorul cuvantului; c.proteză/epenteză este definită ca adăugare, de sunete la începutul/la sfârșitul sau în interiorul cuvântului; d.anagramele sunt operații de reordonare a sunetelor din componența unui cuvânt, obținându-se un cuvânt nou; o formă particulară de anagramă este palindromul, cuvânt care își păstrează forma indiferent dacă este citit de la stânga ladreapta ori invers;

Metataxele reunesc figurile sintactice (de construcție). Domeniul acestora este domeniul figurilor care acționează asupra structurii frazelor. Aici se încadrează: A. Figurile prin suprimare: a. elipsa– contragere a enunțului prin suprimarea unuia sau mai multor cuvinte,din rațiuni de economie, fără ca sensul general al enunțului să aibă de suferit; avem exemple de tipul „tânără de condiție” (bună), „Ciuc. Încă una și mă duc” (text publicitar); b. zeugma – figură sintactică, formă de elipsăcare constă în utilizarea unică a unui cuvânt comun mai multor membri ai frazei: El e bătrân și slab pentru El e bătrân și e slab; c.asindetonul se obține prin suprimarea cuvintelor de legătură, spre exemplu prin suprimarea mărcilor de coordonare (parataxă) – Veni vidi, vinci = „Am venit, am văzut și am învins” sau prin suprimarea conjuncțiilor subordonatoare în frază Ai carte, ai parte = „dacă ai carte…”

B. Figurile prin adjoncție: a. digresiunea, întreruperea liniei centrale a textului prin intercalarea de elemente suplimentare între părțile acesteia; b. expletiția reprezintă dezvoltarea prin adăugare de cuvinte la nivelul unei sintagme pentru a fi mai bine pusă în evidență: Nu l-am văzut decât pe Paul (adverb de negație în construcție cu sens afirmativ). C. Figuri prin suprimare-adjoncție: a. silepsa desemnează orice încălcare retorică a regulilor acordului gramatical în gen, număr, persoană; de exemplu, silepsa persoanei, când „eu” vorbind despre sine, spune „el”, în cazul politicienilor; b. chiasmulreprezintă repetatrea a doi termeni dintr-o frază, în ordine inversă: „Femeie între stele și stea între femei” (Eminescu); această figură se folosește în tilurile jurnalistice și în sloganurile publicitare.D. Figuri prin permutare sunt produse de modificări în ordinea sintagmelor în frază și a morfemelor în sintagmă: a. hiperbatul, figură prin care sunt separate cuvinte folosite de regulă împreună, pentru a-l pune în evidență pe primul, sau pentru a crea o anumită imagine: „a scrie multă vreme lacumpănă au stătut cugetul mieu” (Miron Costin); b.Inversiunea este răsturnarea completă a ordinii într-un segment de frază sau în fraza întreagă: „nebuna de mătușa Mărioara”, „un drăguț de biciușor” (Ion Creangă).

Metasememele, în concepția Grupului μ, reprezintă clasa de metabole focalizată pe operațiile efectuate asupra conținutului (sensului) cuvântului, înlocuind un semem printr-altul. Această categorie defiguri corespunde cu domeniul tropilor din retorica tradițională. Se identifică doar a trei tipuri esențiale de metasememe, deoarece nu există metasemem realizabil prin permutare: A. Metasememe realizate prin suprimare:sinecdoca și antonomasia, comparația și metafora in praesentia; B. Metasememe realizate prin adăugare: sinecdoca și antonomaza;

C. Metasememe realizate prin suprimare-adăugare: metafora in absentia – metafora ca atare, metonimia, oximoronul.

Tropul este lucrarea iscusită a unui cuvânt sau a unei expresii din înțelesul său propriu într-un alt înțeles. Quintilian consideră că tropul cel mai frecvent și cel mai frumos este translatio (transpunerea sensului). Metafora este într-adevăr atât de firească, încât și oamenii inculți sau lipsiți de sensibilitate o folosesc des. Mai mult metafora îmbogățește stilul, schimbând sau împrumutând la nevoie; aceasta veghează ca un obiect să nu pară lipsit de nume.,,Metafora este trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect, fie de la gen la speță, fie de la speța la speță, fie după analogie (…) exprimă lucruri cu noima punând laolaltă absurdități.”

Metonimia reprezintă schimbarea unui cuvânt prin altul, cu condiția ca cele două cuvinte să denumească obiecte (lucruri, ființe etc.) între care există o corespondență calitativă. Prin sintagma ureche muzicală, denumim un individ apt pentru a studia muzică, termenul de ureche fiind utilizat metonimic pentru auz; astfel între ureche și auz se realizează o corespondență calitativă.

Antonomaza este o figură semantică prin care un nume propriu este folosit în locul unui nume comun pentru a denumi calități sau defecte atribuite persoanei cu acel nume; Spre exemplu:,,Moftul român pe limba becalilor […] nu știe să vorbească limba becalilor, teribila limbă caredeschide instantaneu inimile suporterilor votanți”. (Observator Cultural, 13.04-19.04.2006,p.3); în acest context prin becali întelegem persoane cu o cultură generală și politică precară, care se lasă manevrate de discursul politic inconsistent al lui Gigi Becali.

Sinecdoca este tot o schimbare de nume între două obiecte, dar numai dacă unul dintre ele se include în celălalt. Ea este bazată pe o relație cantitativă. Spre exemplu, se folosește termenul de pâine pentru a face referire la hrană, dar și la existența materială.

Metalogismele sunt proceduri ce pot dubla operația metasemică, dar pot face abstracție de metasemem. Domeniul acestora este parțial domeniul tradiționalelor figuri de gândire. Aici încadrăm: A. Figuri prin suprimare: a. litota, când se spune mai puțin pentru a înțelege mai mult; spre exemplu „Bucuria părinților n-a fost proastă”; b.tăcerea sau reticența, care operează cu o suprimare totală a semnelor. B. Figuri prin adjoncție: a. pleonasmul – Eroare de exprimare constând în folosirea alăturată a unor cuvinte, construcții, propoziții etc. cu același înțeles; b. hiperbola – figura mai îndrăzneață, reprezentând exagerarea elegantă a unui adevăr; c.antiteza – figură de stil bazată pe opoziția dintre două idei fenomene, situații, personaje, expresii, etc., care se pun reciproc în relief; C. Figuri prin suprimare și adjoncție: a. alegoria – procedeu artistic constând în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete, b. eufemismul – cuvânt sau expresie care, în vorbire sau în scris, înlocuiește un cuvânt sau o expresie neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă, respectând paralelismul de sens, c. antifraza – figură retorică prin care o locuțiune, o frază, etc. se întrebuințează cu înțeles contrar celui obișnuit; spre exemplu „Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așăzăminte,/Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte” (Eminescu). d. ironia este figura construită prin suprimare și adjoncție, fiind un mod de a disimula gândirea pentru a obliga receptorul să și-o dezvăluie pe a sa. ,,Alegoria în care trebuie înțeles contrariul se numește ironie. Ironia se deduce fie din ton, fie din caracterul persoanei, fie din natura subiectului. Dacă unul din aceste elemente este în dezacord cu vorbele, e clar ca intenția oratorului este contrara celor ce spune.”D. Figuri prin permutare: modificarea topicii.

Vom verifica rolul interogației retorice ca strategie în discurs.O modalitate des întrebuințată în discursul politic este interogația retorică. Chiar dacă discursul ar lua o formă dialogată sau oratorică, discursul politic reprezintă o bătălie între adversari. Prezența întrebării în discursurile politice, mai mult decât în alte tipuri de discurs, este determinată de faptul că aici <<soluționarea>> problemelor, adică determinarea actului de legitimare în favoarea unui grup de putere sau altul, nu se poate face decât împreună cu altul, adică într-o relație dialogică autentică. Iar relația dialogică autentică este aceea în care prezența întrebărilor și răspunsurilor este în afara discuției. Soluționarea în domeniul politic se face, conform lui Constantin Sălăvăstru, împreună cu altul din mai multe puncte de vedere. În primul rând, soluționarea împreună cu altul înseamnă prezența adversarului cu care te înfrunți în lupta discursivă pentru a înclina balanța legitimității într-o direcție favorabilă. Dacă nu ar exista adversarul politic, atunci lupta discursivă ar fi fără sens și puterea s-ar menține în afara unei legitimări. În al doilea rând, soluționarea împreună cu altul însemna prezența judecătorului actului discursiv politic.

De fapt întrebările retorice sunt afirmații deghizate, pentru că în timp ce se adresează o întrebare răspunsul e deja evident cel puțin pentru sine. Deci menirea interogației retorice este de a pune pe locutor în postura de a recunoaște anumite realități.

Vom descrie și instrumentele necesare în analiza pragmatică: deixisul temporal, spațial și personal, tipurile de discurs, tipurile de implicaturi și presupoziții, actele de vorbire, competența discursivă și mărcile pragmatice.

În cel de-al doilea capitolvom proceda diacronic și vom analiza retorico-pragmatic scrieri religioase vechi din secolul al XVI-lea, al XVII-lea si al XVIII-lea.

Odată cu al treilea capitol ne vom ocupa de aspectele de ordin retorico-pragmatic ale discursului contemporan cu specific religios. În corpusul nostru ne-am ales spre analiza scrierile părintelui Arsenie Boca și pe cele ale părintelui Ilie Cleopa.

Într-un ultim capitol, având ca raportor metoda comparativ-istorică, vom verifica dacă schemele de argumentare din discursul vechi trec sau nu în cel contemporan. În acest mod vom stabili aspectele comune, dar si diferențiate.

Cuprins

I. Discurs și discurs religios

I.1. Retorica discursului religios

I.1.1 Genurile retorice ale discursului

I.1.2. Dimensiunile discursului- Ethos, pathos și logos în textul religios

I.1.3. Părțile discursului

I.1.4.1. Exordiul

I.1.4.2. Narațiunea

I.1.4.3. Confirmația

I.1.4.4. Epilogul

I.1.5. Figuri retorice

I.1.5.1. Metaplasme

I.1.5.2. Metataxe

I.1.5.3. Metasememe

I.1.5.4. Metalogisme

I.1.6. Argumentare și strategii în discurs

I.1.6.1. Interogația (retorică)

I.1.6.2. Metafora argumentativă

I.1.6.3. Negația polemică

I.2. Componenta pragmatică a discursului religios

I.2.1. Deixis-ul spațial, temporal și personal în cadrul textului religios

I.2.2. Tipuri de discurs religios din perspectivă pragmatică

I.2.3. Tipuri de implicaturi și presupoziții

I.2.4. Discursul religios ca act de vorbire locuționar, perlocuționar și ilocuționar

I.2.5. Principiul cooperării și maximele lui Grice

I.2.6. Dimensiuni ale persuasiunii – acte de vorbire

I.2.7 Competența discursivă

I.2.8. Mărci discursive ale adresării către destinatar

I.2.9. Teoria pertinenței și strategii persuasive

II. Particularități ale textelor religioase vechi

II. 1. Sec al XVI-lea: Tetraevanghel, Coresi;

II.2. Sec al XVII-lea: Opere: răspunsul împotriva catihismului calvinesc,Varlaam;

II.3. Sec al XVIII-lea:

III. Particularități retorico-pragmatice ale discursului contemporan cu specific religios

III.1. Pr. Arsenie Boca

III.2. Pr. Ilie Cleopa

III.3. Pr. Ilie Cleopa.Pr. Arsenie Boca. Strategii de construcție a discursului religios. Asemănări și deosebiri.

IV. Discurs religios vechi. Discurs religios contemporan. Specific și comun.

Evaluarea rezultatelor prezumate ale cercetării

Mostră de analiza retorico – pragmatică

Am ales spre analiza un capitol din Ne vorbește Părintele Cleopa, volumul I, publicat în anul 2004. Este vorba despre Treptele rugăciunii.

Considerăm această scriere ca fiind un discurs cu specific religios și nu un text religios propriu-zis, deoarece reunește enunțuri ale unui orator, în ipostaza părintelui Cleopa, cu referire la un subiect unic, și anume promovarea ortodoxismului. Astfel se poate observa că textul ales se pretează unei analize retorice. Totodată lucrarea părintelui poate fi privită și din perspectivă pragmatică. Actul discursiv din discuție are un locutor, un presupus receptor (auditoriu) și se observă intenția clară de a-l influența pe celalalt.

Scurtă analiză retorică

Bibliografia generală a lucrării de doctorat

ARISTOTEL, Organon, vol. II, Editura IRI, București, 1998.

ARISTOTEL, Poetica, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1965.

ARISTOTEL, Retorica, Editura IRI, București, 2004.

BĂLAN, Zamfir, Prelegeri de retorică: persuasiune, argumentare, figuri retorice, Pitești, Editura Independența Economică, 2004.

BRUDER, K.A., 1998, „A pragmatics for humanrelationshipwiththe divine: An examination of themonastic blessingsequence”, în Journal of Pragmatics.

BULLINGER, E.W., Figures of Speech in theBible: ExplainedandIllustrated, Lodon, Messrs. Eyre &Spottiswoode, New York, Messrs. E. & J. B. Young & Co., 1898.

CHIVU, Gheorghe, 1995, „O variantă ignorată a românei literare moderne – limbajul bisericesc”, în

Limba română, XLIV, nr. 9-12.

DEMEAN, Mircea, Retorica persuasivă, Editura Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2010.

DICȚIONARUL GENERAL DE ȘTIINȚE, Angela Bidu Vrânceanu, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu–Ruxăndoiu, Mihaela Mancaș, Gabriela Pană Dindelegan, Editura Științifică, București, 1997.

DOWDEN, Ken, RhetoricandReligion, în Worthington, Ian (ed.), A Companion toGreekRhetoric, BlackwellPublishing, 2007.

DRAGOMIRESCU, Gh. N., Dicționarul figurilor de stil, Editura Științifică, București, 1995. Fontanier, Pierre, Figurile limbajului, Editura Univers, București, 1977.

FÂRTE, Gheorghe, Comunicarea. O abordare praxiologică, Editura demiurg, Iași, 2004.

FISKE, John, Introducere în științele comunicării, tr. Monica Mitarcă, Polirom, Iași, 2003.

GALR 2005 ‒ Gramatica limbii române, I-II, V. Guțu Romalo (coord.), vol. I. Cuvântul, vol. II, Enunțul, București: Editura Academiei Române.

GBLR 2010 ‒ Gramatica de bază a limbii române, G. Pană Dindelegan (coord.), București: Editura Univers Enciclopedic Gold.

GRIGORAȘ, Costache, Propovăduiți Evanghelia la toată făptura, Editura Trinitas, Iași, 2000.

GUIA, Sorin, Întrebarea ca strategie argumentativă, în Comunicarea: ipoteze și ipostaze, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2008.

GHEORGHE, M. Ștefan, Ethos, pathos, logos , Editura ALL, București, 2010.

GRUPUL μ, Retorică generală, Editura Univers, București, 1974.

HOARȚĂ-CĂRĂUȘU, Luminița, Dinamica morfosintaxei și pragmaticii limbii române actuale, Editura Cermi, Iași, 2008.

HOARȚĂ-CĂRĂUȘU, Luminița, Teorii și practici ale comunicării, Editura Cermi, Iași, 2008.

HOARȚĂ-CĂRĂUȘU, Luminița, Pragmalingvistică. Concepte și taxinomii, Editura Cermi, Iași, 2004.

HOARȚĂ-CĂRĂUȘU, Luminița, Elemente de analiză a structurii conversației, Editura Cermi, Iași, 2003.

IORDAN, Iorgu, Limba literară – studii și articole, Ediție îngrijită și note de Pavel Țugui și Ion Trăistaru, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1977.

KERBRAT-ORECCHIONI, CATHERINE, 1986, L'implicite, Paris, Librairie Armand Colin.

KERBRAT-ORECCHIONI, CATHERINE, 1998, Lesinteractionsverbales, vol. III, Paris, Librairie Armand Colin.

KERBRAT-ORECCHIONI, CATHERINE, 2005, Lesactes de langage dans le discours, Théorie et fonctionnement, Paris, Librairie Armand Colin.

LEVINSON, STHEFAN, 1983, Pragmatics, Cambridge University Press, United Kingdom.

LO CASCIO, Vincenzo, Gramatica argumentării, Meteora Press, București, 2002.

MacNamara, Thomas, SacredRhetoric, Or, The Art of Rhetoric As AppliedtothePreaching of the Word of God, BenzigerBrothers, New York, Cincinnati and St. Louis, 1882.

MEYER, Michel, Principia Rhetorica. Teoria generală a argumentării, ediție românească de Aurelia Stoica și Constantin Sălăvăstru, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2010.

MOLDOVEANU, Visarion, Ecumenismul în întrebări și răspunsuri pe înțelesul tuturor, Editura Vicovia, Bacău, 2008.

MORRIS, Charles, Signs, LanguageandBehaviour, Prentice-Hall, New-York, 1946

MUNTEANU, Eugen, Lexicologie biblică românească, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1995.

MURPFY, James J., Rhetoric in theMiddleAges. A History of theRhetoricalTheoryfrom Saint Augustine totheRennaisance, Arizona Center for Medieval andRenaissance Studies, Tempe Arizona, 2001 [1974].

MOLDOVAN, Ilie, Pregătirea morală a preotului pentru predică, în T.R., nr. 35-38, Sibiu, 1985. NEAMȚU,, Mihail, Antiteze, în „Canonul și vestitorul Ortodoxiei”, nr. 6/45, iunie 2008.

NEAMȚU, Mihail, Pluralul religiilor și limitele analogiei, în „Idei în dialog”, anul III, nr. 9, 2006.

PERELMAN, CHAÏM, 1970, Le champ de l'argumentation, Bruxelles, PressesUniversitaires.

PERELMAN, CH, OLBRECHTS-TYTEKA, 2012, Tratat de argumentare. Noua retorică, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, traducere și indecși de Aurelia Stoica, colecția Cicero.

POPOIU, Dumitru, Creștinismul în agonie, în „Idei în dialog”, anul III, nr. 11, 2006.

RĂDUCĂ, Vasile, Ghidul creștinului ortodox de azi, Editura Humanitas, București, 1998.

REBOUL, ANNE, MOESCHLER, JACQUES, 2010, Pragmatica discursului: de la interpretarea enunțului la interpretarea discursului, trad. Irinel Antoniu, Institutul European, Iași, colecția ACADEMICA 106, seria Științele limbajului.

QUINTILIAN, Arta oratorică, vol. I, II, III, Editura Minerva, București, 1974.

SĂLĂVĂSTRU, Constantin, Arta dezbaterilor publice, Tritonic, București, 2009.

SĂLĂVĂSTRU, Constantin, Discursul puterii, Editura Institutul European, Iași, 1999.

SĂLĂVĂSTRU, Constantin, Mic tratat de oratorie, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2010.

SHUGER, Debora K., 2004, „The philosophicalfoundations of sacredrhetoric”, în John Corrigan(ed.), ReligionandEmotion, Oxford University Press, Oxford.

STEPHANOS, Episcop de Nazians, Slujiri sacerdotale și harisme în Biserica Ortodoxă, tr. Felicia Dumas și Adrian Dinu, Editura Institutul European, Iași, 1998.

ȘOITU, Laurențiu, Comunicare și acțiune, Editura Institutului European, Iași, 1997.

ȚICLEA, Alexandru, Retorica, ediția a III-a, Editura Universul juridic, București, 2010.

VÂLCU, Angelica, Funcționarea discursului specializat, Editura „Ștefan Lupașcu”, Iași, 2003.

ZAFIU, Rodica, Arhaism și inovație în limbajul religios, în Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universității, București, 2001.

ZAFIU, Rodica, Limbaj și politică, ed. „Universității din București‖, București, 2007.

J. L. Austin (1962) How to Do Things With Words. Oxford University Press.

Brown, Penelope, and Stephen C. Levinson. (1978) Politeness: Some Universals in Language Usage. Cambridge University Press.

Carston, Robyn (2002) Thoughts and Utterances: The Pragmatics of Explicit Communication. Oxford: Blackwell.

Herb Clark (1996) "Using Language". Cambridge University Press.

Cole, Peter, ed.. (1978) Pragmatics. (Syntax and Semantics, 9). New York: Academic Press.

Dijk, Teun A. van. (1977) Text and Context. Explorations in the Semantics and Pragmatics of Discourse. London: Longman.

H. Paul Grice (1989) Studies in the Way of Words. Cambridge (MA): Harvard University Press.

Laurence R. Horn and Gregory Ward. (2005) The Handbook of Pragmatics. Blackwell.

Leech, Geoffrey N. (1983) Principles of Pragmatics. London: Longman.

Stephen C. Levinson (1983) Pragmatics. Cambridge University Press.

Stephen C. Levinson (2000). Presumptive meanings: The theory of generalized conversational implicature. MIT Press.

Mey, Jacob L. (1993) Pragmatics: An Introduction. Oxford: Blackwell (2nd ed. 2001).

Kepa Korta and John Perry. (2006) Pragmatics. The Stanford Encyclopedia of Philosophy.

Potts, Christopher. (2005) The Logic of Conventional Implicatures. Oxford Studies in Theoretical Linguistics. Oxford: Oxford University Press.

Sperber, Dan and Wilson, Deirdre. (2005) Pragmatics. In F. Jackson and M. Smith (eds.) Oxford Handbook of Contemporary Philosophy. OUP, Oxford, 468-501. (Also available here.)

Thomas, Jenny (1995) Meaning in Interaction: An Introduction to Pragmatics. Longman.

Verschueren, Jef. (1999) Understanding Pragmatics. London, New York: Arnold Publishers.

Verschueren, Jef, Jan-Ola Östman, Jan Blommaert, eds. (1995) Handbook of Pragmatics. Amsterdam: Benjamins.

Watzlawick, Paul, Janet Helmick Beavin and Don D. Jackson (1967) Pragmatics of Human Communication: A Study of Interactional Patterns, Pathologies, and Paradoxes. New York: Norton.

Anna Wierzbicka (1991) Cross-cultural Pragmatics. The Semantics of Human Interaction. Berlin, New York: Mouton de Gruyter.

Yule, George (1996) Pragmatics (Oxford Introductions to Language Study). Oxford University Press.

Silverstein, Michael. 1976. "Shifters, Linguistic Categories, and Cultural Description," in Meaning and Anthropology, Basso and Selby, eds. New York: Harper & Row

Wardhaugh, Ronald. (2006). "An Introduction to Sociolinguistics". Blackwell.

Duranti, Alessandro. (1997). "Linguistic Anthropology". Cambridge University Press.

Carbaugh, Donal. (1990). "Cultural Communication and Intercultural Contact." LEA.

Alte publicații cu privire la discursul religios:

Ivăniș-Frențiu, Maria, Limba română și limbajul rugăciunii. Limba română ca limbă liturgică, Editura Anastasia, București, 2001.

Goicu, Simona, Termeni creștini în onomastica românească, Editura Amphora, Timișoara, 1999.

Bălan-Mihailovici, Aurelia, Dicționar onomastic creștin – repere etimologice și martirologice, Editura Sophia, București, 2009

Dima, Vasilica Silvia, Elemente arhaice în limbajul bisericesc actual – Molitvelnicul, în Limba română, LI, nr. 4-6 / 2002.

Teleoacă, Dana-Luminița, Limbajul bisericesc actual între tradiție și inovație, Editura Academiei Române, București, 2008

Deleanu, Marcu Mihail, Stilul religios al limbii române literare, în Limbă și literatură, vol. II / 1997

Coteanu, Ion, Structura și evoluția limbii române (de la origini până la 1860), București, 1981

Secrieru, Mihaela, Un arhestil al stilurilor funcționale ale limbii române – stilul religios, în Studii și cercetări științifice, Universitatea din Bacău, Seria Științe socio-umane, nr. 10 / 2006

Chirilă, Adina, Argument pentru o reconsiderare a stilului religios în limba română, în Studia in honorem magistri Vasile Frățilă, EUV, Timișoara, 2005

B. Récatas, La terminologie chrétienne des Aroumains ou Koutzovalaques du Pindes, în Actes du VIe Congrès d´Études byzantines, I, Paris, 1950

Helmut Hatzfeld, Ecclesiastical terms in Roumanian and their semantic implications, în Boletin de Instituto Caro y Cuervo, V, Bogotá, Homenaje al R. P. Restrepo, S.I, Bogotá, 1949

Ion Popinceanu, Religion, Glaube und Aberglaube in der rumänischen Sprache, Nürnberg, Hans Carl Verlag, 1964

Matilda Caragiu-Marioțeanu, Païen, chrétien et orthodoxe en aroumain, în Studi rumeni e romanzi, Padova, I, 1995

Stoian, Ion M., Dicționar religios. Termeni religioși, credințe populare, nume proprii, Editura Garamond, București, 1994

Braniște, Ene, Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană, Caransebeș, 2001

Bria, Ion, Dicționar de teologie ortodoxă de la A-Z, București, 1981

Mircea, Ioan, Dicționar al Noului Testament, EIBMBOR, București, 1995