Discursul Politic ÎN Banat ȘI Transilvania Sec. Xix. Studiu DE Caz George Barițiu – Alexandru Mocioni

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARAFACULTATEA DE LITERE, ISTORIE ȘI TEOLOGIE

DIZERTAȚIE

Сοοrdοnɑtοr științifiс

Lector dr. Camil Petrescu

Absοlvеnt

Huma Cornelia

2016

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE LITERE, ISTORIE ȘI TEOLOGIE

DISCURSUL POLITIC ÎN BANAT ȘI TRANSILVANIA SEC. XIX. STUDIU DE CAZ GEORGE BARIȚIU – ALEXANDRU MOCIONI

Сοοrdοnɑtοr științifiс

Lector dr. Camil Petrescu

Absοlvеnt

Huma Cornelia

2016

Сuрrins

Introducere………………………………………………………………………………………..

Сɑpitolul I. Contextul politic în Bɑnɑt și Trɑnsilvɑniɑ sec XIX…………….

1.1. Stɑtutul politic ɑl Trɑnsilvɑniei și ɑl Bɑnɑtului în sec XIX……………………

Сɑpitolul II. Discursul politic ɑl lui George Bɑrițiu și ɑl lui Alexɑndru Mocioni………………………………………………………………………………………………

2.1. Discursul politic ɑl lui George Bɑrițiu………………………………………………..

2.2. Discursul politic ɑl lui Alexɑndru Mocioni………………………………………….

Cɑpitolul III. Asemănări și diferențe între discursul lui George Bɑrițiu și ɑl lui Alexɑndru Mocioni………………………………………………………………………

Сoncluzii………………………………………………………………………………………………..

Βibliogrɑfie……………………………………………………………………………………….

Сɑpitolul I.

Discursul politic

1.1 Evoluțiɑ discursului politic

Din punct de vedere al retoricii, constatăm dezvoltarea acestei arte în antichitate dar și faptul că odată cu sfârșitul culturii antice s-a produs și moartea artei oratorului, căci în locul forței cuvântului s-a instaurat dominația armelor și primatul dogmei și, abia odată cu cristalizarea noilor doctrinelor politice, se reaprinde pasiunea pentru modelarea și adaptarea discursului politic care treptat va trece de la rolul persuasiv, mobilizator, propagandistic de multe ori, la rolul de comunicare a mesajului politic iar în contemporaneitate discursul politic primește trăsături definitorii, dar cunoaște și derapajele reprezentate de propagandă ori cenzură, în anumite regimuri politice, însă acaparează practic toate domeniile vieții sociale, având un rol din ce în ce mai important, nu doar pentru mediul politic.

De asemenea, arta oratorului revine în atenția publicului odată cu discursurile lui Winston Churchill și ne referim aici la discursurile politice care au expus într-un mod vizionar problematica unei Europe unite și construită pe principiul subsidiarității, factor-cheie al succesului acestui „supra-stat”, deși discutarea sa efectivă începe abia la mijlocul anilor ‘70 iar definirea sa se realizează la mijlocul anilor ’80 iar reglementarea efectivă în tratate se realizează în 1992 prin Tratatul de la Maastricht.

Importanța dezbaterii principiului subsidiarității considerăm că este relevată tocmai prin faptul că, separând nivelele de competență și aducând soluționarea și legiferarea problemelor la nivele locale apropiate de cetățeni, permite atingerea unui grad mai ridicat de democrație prin participarea la luarea deciziei a unei părți cât mai însemnate din societățile naționale, iar pe de altă parte permite analiza reală a conceptului de „putere” chiar și atunci când ea este delegată, pentru că derivă din suveranitate și legitimitate.

Iată de ce, se consideră în literatura de specialitate că trebuie permanent ținut cont nu doar de formele discursului politic ci și de contextualizarea acestuia, pentru că mesajul nu poate fi transmis eficient decât dacă este corelat cu contextul dat de timp și de spațiul geografic dar și de regimul politic. Tocmai de aceea considerăm că democrația este un concept general, care definește o anume realitate socială și politică, dar care, în formele ei de manifestare, este departe de a fi unitară, chiar dacă o definiție standardizată face trimitere la guvernarea realizată prin reprezentanți aleși și cu acordul celor guvernați, diferențele reieșind clar din diversitatea sistemelor democratice, fie în formele incipiente fie cele contemporane. În acest context am considerat relevant să abordăm problematica comunicării politice și a dezbaterii politice din antichitate până în zilele noastre.

Dacă anticii considerau că rațiunea, ca valoare pozitivă, era suficientă astfel încât conducătorul să asigure respectarea acestor valori, gânditorii britanici, apoi francezi, italieni și ulterior americani, au considerat că rațiunea este necesară dar nu și suficientă, ea trebuind conceptualizată și apoi îmbrăcată pragmatic sub forma unor puteri publice, atribuite mai multor organisme reprezentative în baza cedării sau delegării de suveranitate, dar care să fie separate, nu într-un singur trunchi, și care să se controleze și să se echilibreze reciproc, rezultatul urmând a fi atât o mai bună guvernare cât și o mai mare libertate pentru individ.

Bineînțeles, aceste treceri de la o etapă la alta a ideilor politice nu s-a realizată fără influențele exterioare date de contextul socio-economic-politic al vremii.

Deși inițial ocupau o poziție puternică până inclusiv în perioada marilor gânditori iluminiști, ideologiile au fost considerate inutile în noua „ordine mondială” impusă de transformările aduse de Războiul Rece, au fost permanent și aproape imediat contrazise prin „ideologiile” mișcărilor de eliberare de sub comunism, dar au fost permanent motoare de mobilizare, la scară mare, pe terenul unor concepte de actualitate pentru societăți și națiuni.

Nu am fi putut vorbi de o evoluție care pornește de la cetatea antică și demos-ul grec și ajunge la marile curente filosofice tributare „doctrinei” creștine dacă Imperiul Roman nu s-ar fi prăbușit apărând în locul său divizarea teritorială și statală ceea ce implică și divizarea dar și multiplicarea formelor de guvernământ. Nu am fi putut fi martorii revenirii la puterea cetății, de data aceasta cetatea-oraș medieval, și la puterea ideilor bazate pe raționalitate în căutarea unei filosofii a binelui comun, chiar dacă aveau influențele învățăturii creștine dar și ale Bisericii Catolice ca instituție, dacă doctrina creștină, dreptul canonic și puterea papală nu s-ar fi dezvoltat într-atât încât să acapareze și să subordoneze puterea politică, ceea ce a determinat căutarea unei alte căi și reîntoarcerea la bazele ideilor antice.

Dezvoltarea istorică a favorizat întărirea puterii monarhice și a monarhiilor absolute, generând însă și efecte negative pentru supuși, dar totodată acestea vor genera dezbateri și raționamente care să demonstreze din nou sursa puterii politice dar care să evidențieze și drepturile naturale ale ființei umane, ulterior bază a doctrinelor liberale, ori necesitatea existenței și organizării statului dar respectarea libertății. Diferența de concepții între gânditorii germani și cei britanici pe aceste paliere devine însă irelevantă în contextul apariției ideologiilor anarhismului sau socialismului.

Tot istoria evidențiază, însă, faptul că ideologiile au rezistat doar atunci când scopul lor a fost unul pragmatic, cucerirea unei puteri politice inițiată pe baza discursurilor politice dar cel mai adesea prin moduri violente – cum este cazul începutului de secol XX, deși promovau desprinderea lumii moderne de miturile politice și revoluționau societăți, iar în contemporaneitate că interesul politic al statelor – mai ales în cazul Uniunii Europene, face ca acesta să primeze intereselor ideologice și doctrinare, pe de o parte, iar pe de altă parte în cazul partidelor UE ca actor dar și drept cadru instituțional a forțat modificarea ideologică a discursurilor partidelor în vederea afilierii acestora iar în cazul cetățenilor, comportamentul politic individual poate fi influențat de alterarea valorilor politice originare și combinarea lor.

Însă marele merit al ideologiilor este că reușește să imprime societăților valori și principii, chiar dacă acest societăți se organizează ulterior pe considerente mult mai pragmatice și utilizează doar unele concepte de idei încorporate în doctrine politice aparținând nu doar partidelor politice ci chiar familiilor politice (europene), scopul final fiind acela de accesare a puterii politice și deci al guvernării.

Astfel doctrinele politice reușesc să argumenteze pozițiile diverselor grupuri sociale care „joacă” pe scena publică și care încearcă să acceadă la putere. Bineînțeles că substratul doctrinar al unui partid sau al unui om politic va influența discursul politic sau discursul public al din motiv ce se află într-o strânsă corelare cu crezurile politice și doctrina politică la care a aderat și pe care o susține în sfera publică, iar argumentele doctrinare au influențat în mod continuu mesajul transmis public dar și limbajul utilizat.

După cum am arătat, principalele doctrine politice actuale se revendică istoric și teritorial, din Anglia și Franța secolelor al XVII-lea și al VIII-lea, cu contribuții germane și americane și s-au impus în majoritatea cazurilor prin revoluții sau ca urmare a combaterii unei alte doctrine anterioare sau unor situații socio-economice, precum efectele erei post-industrializare care face să ia un avânt puternic doctrina socialistă și ulterior doctrina fascistă.

Tot în Franța sec. al XIX-lea a apărut și dihotomia mult simplificată și reducționistă a spectrului politicii „stânga-dreapta”, ceea ce am vrut să arătăm cu această catalogare fiind că, în contemporaneitate, dihotomia „stânga – dreapta”, deși „curentele” pot diferi de la țară la alta și nu există o definiție exactă a termenilor, este mult mai ușor de asimilat de către publicul larg.

Pe lângă doctrinele clasice, care chiar pot fi încadrate și în această clasificare dihotomică și cărora la nivel european le găsim corespondență în cadrul PE, respectiv grupurile PSE și PPE, trebuiesc abordate și câteva doctrine generate în era globalizării, precum feminismul (inițial apărut într-o formă și în sec al XIX-lea dar reinventat în contemporaneitate) și ecologismul, motivul fiind acela că acestea, inițial mișcări critice mai mult decât curente doctrinare, au un discurs politic puternic chiar dacă cel mai adesea monocentrat și care în cele din urmă a reușit să producă schimbări în modul în care lumea politică ia decizii și datorită faptului că se bazează pe cercetări științifice; de exemplu lupta pentru apărarea intereselor de gen și egalitatea de tratament sau lupta pentru conservarea mediului au reușit să genereze la nivel macro-european politici publice care fie au schimbat percepția asupra actorului european în jocul globalizării, fie au generat anumit progres economic.

Ca și o primă concluzie, subliniem că valorile și practicile dar și discursurile politice din societățile cu regimuri democratice privesc libertatea individului, egalitatea cetățenilor în fața legii, supremația legilor, drepturi cetățenești, legitimitatea, toleranța față de pluralism și multiculturalism, dar și competiția corectă de natură electorală, separația puterilor în stat, valori care se regăsesc preponderent în doctrinele și deci în discursurile politice democrate de factură liberală sau creștin-democrată față de discursurile de factură socialistă sau social-democrată ale căror accente se fixează pe „statul bunăstării” care e văzut drept un sistem integrat dar și eficient economic privind mai mult drepturile sociale și economic decât drepturile considerate naturale.

Alături de discursurile doctrinare am reușit să identificăm existența discursurilor identitare, care depășesc granița naționalismului numai dacă este să ne rezumăm la identitatea europeană, ideea comună acestora fiind uniformitatea exprimării principiilor creatoare de identitate și transformării și adaptării permanente în cadrul unui proces politic și legislativ dinamic desfășurat în ultima jumătate de secol, consolidând o identitate europeană în acord cu idealurile părinților fondatori dar păstrând permanent ca valori centrale libertatea, democrația, securitatea și prosperitatea.

Urmărind apariția și evoluția discursului politic, în special anglo-saxon, dar și evoluția procesului de creare a unui stat modern și democratic, constatam astfel că într-o democrație important este că discursul politic nu este doar apanajul unor elite, el este în aceeași deschis tuturor, garantat de drepturile și libertățile civile și de constituțiile naționale, prin oferirea unui drept egal la liberă exprimare dar care nu garantează în mod automat și existența și puterea de influență egală a discursurilor politice, dar care determină readucerea în prim-plan a discursului bazat pe lege și principiul legalității ca sursă a legitimității, iar noii „actori politici” de pe scena publică se constituie din entități „apolitice” – societate civilă, dar care conduc la abordarea unor teme de interes general relativ noi.

Totodată se consideră demnă de urmat și linia cercetării discursului politic în această eră a globalizării când datorită evoluției și progresului științific și a generalizării accesului la tehnologiile comunicaționale și informatice a condus la un schimb foarte rapid de idei și informații dar și de populații, fenomen care nu a fost ignorat de actorii politici și care s-au adaptat permanent prin modul de adresare sau prin modul de comunicare, dar care a și forțat actorii politici instituționali să abordeze un discurs unitar, cum este în cazul Uniunii Europene stabilirea unor noi politici comune precum politica de securitate sau politica JAI.

Începând cu secolul XIX se poate analiza importanța mass-media și mai ales a televiziunii ca sub-gen de media, în crearea și modelarea discursurilor politice, nu doar în difuzarea și informarea publicului, precum și modificările de rol, ajungând în contemporaneitate chiar la stabilirea agendei publice a actorilor politici sau la mediatizare nedorită a unor chestiuni ce țin de sfera privată și nu de cea publică a oficialităților.

Din nefericire pentru societăți și pentru procesul de democratizare, modificarea și comercializarea rolului mass-media, competiția pentru audiență, competiția pentru resurse, considerăm că reprezintă o altă cauză a diminuării culturii democratice prin pervertirea rolului său informativ – educațional – responsabilizator și transformarea în rol de enterteiment dar și creator de conflicte, materializat prin știri „senzaționale”, ceea ce conduce la erodarea generalizată a încrederii față de clasa politică și politicieni, față de discursul politic dar și la decredibilizarea oficialilor.

Un alt punct de interes îl constituie valoarea și valorificarea discursului politic în cadrul procesului de democratizare, atunci când acesta se rezumă doar la susțineri teoretice sau atunci când este urmat și de acțiuni pragmatice sau programatice concrete și rolul său în întărirea sau diminuarea reprezentativității instituțiilor de guvernare.

Constatăm astfel că prin consecvență publică și discurs unitar, se poate consolida atât rolul de om politic puternic în fruntea unui guvern cât și imaginea acelui guvern iar discursul politic duplicitar, contradictoriu, urmat de măsuri contradictorii, ori lipsa de responsabilitate sau nerespectarea promisiunilor electorale, diminuează nu doar rolul omului politic dar afectează și imaginea și autoritatea guvernului.

1.2 Aspecte lingvistice și terminologice în discursul politic

Însemnătatea practică a artei de a mânui cuvântul a devenit și mai mare în zilele

noastre, viața socială a luat în ultimele decenii forme de coerență și diversitate de raporturi

între indivizi în ceea ce privește difuzarea comunicării, mult diferite de ceea ce era în trecut.

Discursul electoral reprezintă modalitatea principal prin care actorul politic poate să genereze evenimente într-o campanile electoral. Odată lansat în spațiul concurențial al campaniei, discursul electoral parcurge o mișcare continuă de negociere și reorganizare potrivit unei “gramatici” concenționale ce include “capitole” allocate participanților protagoniști: candidații, mass – media, “clasa mediatică” (personalitățile publice ce comentează evenimentul), electoruatul și distinctele reprezentări ale acestuia.

Altfel spus, înainte de a devein “discurs”, exista déjà instituția și practica discursului electoral.

“Discursul” reprezintă un mod de folosire a limbii și limbajelor (limbaje non – verbale, specializate ori diferite vocabulare) pe baza căruia un actor social prezintă interlocutorilor săi o interpretare a unor fapte. În măsura în care, folosind o limbă și anumite limbaje, produce efecte asupra unor fapte. În măsura în care, folosind o limbă și anumite limbaje, produce efecte asupra interlocutorilor indirecți și/sau direcți, se poate afirma că orice act de comunicare are o dimensiune discursivă.

Elaborând un “discurs”, se pune în circulație anumite fapte, și, în același timp, se caracterizează respectivele fapte; se atribuie interlocutorilor o poziție în funcție de situația în care se află; se indică gradul de implicare în actul de comunicare și important este situația în care se realizează comunicare. Prin discurs se redefinește situația în care evoluează societatea.

Un discurs este politic atunci când evaluează situații de interes public. Cea ce distinge discursul politic de alte tipuri de discurs este în primul rând convenționalitatea sa: “oricât de original ar fi conjuncture ce declanșează acest discurs, ea este imediat normalizată printr-un comentariu corespunzător cu rangul instituției și a celui ce reprezintă instituția”.

Orice discurs politic funcționează pe baza unei argumentații convenționale ce justifică, pe de o parte, rolul instituției și, pe de altă parte, imaginea publică a celui care reprezintă instituția.

În al doilea rând, un discurs este politic atunci când se autoevaluează ca fiind “adevărat” sau correct. Mai mult decât orice alt tip de discurs, cel politic comunică “versiunea corectă” a unor fapte, precum și maxima implicare a autorului cu privire la veridicitatea conținutului.

Materialul discursului politic provine din faptul că autorul politic activează, în funcție de situația de comunicare, anumite strategii de credibilitate ce au menirea de a comunica adevărul.

Scopul oratorului nu este să reveleze, ci să acopere, să motiveze publicul său să închidă ochii – să recunoaștem, o sarcină dificilă. Textul se adresează tuturor, și în plus, el se consideră a fi ratat atunci când măcar un ascultător nu a fost convins pe deplin, oarecum, sau măcar “făcut atent”. Evident, un discurs, în această configurație, trebuie să conțină sufficient entuziasm, pentru a îi pacific ape revoltați, transformându-I în mod natural în adepți și eroi ai doctrine, dar îndeajuns de puțină doctrină pentru a nu îi deranja pe pacifiști, ce au un anume prag de toleranță față de lucrurile cu care sunt împăcați, dar nu de accord.

Discursul reprezintă cel mai frumos mod de a îi manipula pe oameni, atunci când ești convins de la început și fără nici o ezitare că nu crezi un cuvânt din ce ai de gând să spui.

“Dacă se întâmplă să crezi cu adevărat că adevărul este acolo și că unica menire a discursului este să îl prezinte întro manieră elegant, atunci fie ești orator, fie ești pierdut”.

Comunicarea umană este o strategie eficientă și directă de influențare social a comportamentului politic al individului, prin impactul direct pe care îl asupra credințelor și atitudinilor acestuia.

Odată cu asumarea discursului ca domeniu de investigație, se conturează o nouă dimensiune a demersului semiotic în domeniul limbajului o “știință integratoare a textului”, care studiază discursul din perspectivă sintactică, ca obiect formal – structural, din perspectivă semantică ca obiect purtător de sens și din perspectivă pragmatic, ca obiect al comunicării.

Întrucât limbajul este prin excelență intențional, acesta vizează pe un altul decât pe sine. De aceea, discursul se manifestă ca o unitate dinamică a producerii enunțurilor, a forței ilocuționare prin care se reealizează o anume performanță și a capacității de a produce efecte și se supune anumitor principii și legi specific, ce îi prevăd modalitățile de manifestare.

În căutarea invarianților ce îi circumscriu identitatea, trebuie comparat discursul politic cu alte tipuri de discurs. Astfel, se rețin ca însemne dominante ale discursului politic – caracterul evaluative și prescriptiv. Continuând analiza comparativă, constatăm că discursul în atenție este o specie a discursului retoric, și în această calitate, dobândește o structură argumentativă și o finalitate persuasivă.

Având ca gen proxim discursul ideologic, discursul politic preia caracterul disimulat, intenționata ambiguitate, caracterul polemic, caracterul de clasă și statutul de discurs de legitimare a puterii.

Discursul în atenție se aseamănă cu discursul juridic prin caracterul său prescriptive, deoarece este un discurs al puterii, iar de la discursul relogios, preia, întro formă specifică, dimensiunea liturgică.

Asemenea discursului folosofic, discursul politic trimite la semnificațiile pe care le atribuie lumii și propune lumi alternative, chiar dacă la un alt nivel de generalitate și interferează cu discursul etic sub aspectul responsabilității, ca valaore dominantă.

De asemenea se consideră relevant și important faptul că o analiză a discursului politic reprezintă deopotrivă un instrument critic chiar dacă utilizează cel mai adesea date și procedee empirice dar și un mod de a construi comportamente socio-politice sau instituționale, iar analiza discursului politic sau teoria discursului reprezintă totodată un element de identificare al rolului pe care discursul îl are în analiza politică și în înțelegerea sensului pe care contextul specific și cultura unei națiuni le dau unui act politic.

Evaluând teoriile deja existente în mediul academic – preponderent anglo-saxon, constatam că majoritatea abordărilor privesc o analiză din perspectivă lingvistică urmărind să exprime și să determine cu exactitate sensul discursului, să clarifice construcția unei realități subordonate sensului cuvintelor, dar că au existat și abordări care susțin că o astfel de analiză conduc cumva la mistificarea rolului discursului, la transformarea conținutului și care se va păstra doar în sfere pur teoretice și scolastice, fără urmări pragmatice asupra comunicării politice sau fără a influența modificări în societate.

Tocmai de aceea se consideră aici însă că publicul, exceptând probabil categoria teoreticienilor, nu va acorda niciodată o mare importanță majoră elementelor lexicale sau gramaticale conținute de discursul politic – deși fiecare va aloca cuvintelor sensurile general cunoscute și acceptate social, ci își va îndrepta atenția tocmai asupra conținutului acestuia și va încerca să le plaseze în contextul socio-politic pe care el însuși îl cunoaște pentru a determina modul în care el va fi afectat de informațiile comunicate de discurs, doar așa realizându-se și un contract corect de comunicare.

De aceea concluzionăm că o analiză a discursului politic poate oferi și un rezultat pragmatic doar dacă se referă la o analiză a conținutului mesajului dar plasată în contextul comunicării discursului.

Cu toate acestea, din analiza discursului nu se poate elimina într-un mod definitiv ideea analizei limbajului, deoarece limbajul și stilul acestuia ales de către omul politic este vectorul relației de comunicare dintre acesta și publicul său, iar limbajul va rămâne și o emblemă proprie fiecărui comunicator public.

Se remarcă faptul că limbajul politic transmite informația la două niveluri. În primul rând,

avem un nivel lingvistic, care ține nemijlocit de sensul cuvintelor. În al doilea rând, există un complex de credințe politice ferme, resuscitate de fiecare dată la percepția unui anume limbaj politic. Pentru ca limbajul politic să se transforme dintr-un mijloc de transmitere a informației într-un fel de consecutivitate a sindromului Pavlov, el trebuie să fie constituit din cuvinte și propoziții care au o anumită conotație pentru public, care să îi fie bine cunoscute și să genereze un anumit tip de reacție. Un politician carismatic, cu experiență nu va utiliza niciodată într-un discurs politic cuvinte necunoscute și exprimări exotice, ambigue sau prea complicate, deoarece un astfel de limbaj ar sustrage atenția publicului de la esența mesajului însuși și ar îndepărta politicianul respectiv de finalitatea urmărită. Un mesaj înțeles provoacă o reacție așteptată.

În funcție de intenția politică asumată, am putea distinge două clase nu neapărat disjuncte de mesaje politice. Mai întâi putem vorbi de mesaje de informare, prin care agenții comunicării politice (cu precădere, partidele politice) își proclamă identitatea proprie, ceea ce îi diferențiază față de toți ceilalți concurenți sau parteneri, subliniind poziția în mediul politic, valorile împărtășite, obiectivele vizate, interesele promovate etc. Apoi, există mesaje vădit persuasive, altfel spus, mesajele care sunt folosite ca arme (legitime) ale luptei politice, pentru a câștiga și păstra noi membri de partid, noi sponsori și noi segmente de electorat, respectiv pentru a submina pozițiile deținute de adversarii politici în cadrul societății.

În ceea ce privește acest ultim tip de mesaje, Paul A. Chilton și Christina Schäffner

identifică două elemente fundamentale ale persuasivului în discursul politic. În primul rând, este vorba despre o politețe aparte a discursurilor politicienilor. Asemănătoare ca ortografie și fără legătură din punct de vedere etimologic, între politică și politețe este o relație distinctă, bazată pe principiul conservării unei imagini pozitive. Fiecare agent politic, în cadrul unui act de comunicare, urmărește să obțină bunăvoința auditoriului și își modifică discursul în așa fel încâtprobabilitatea generării unui răspuns pozitiv din partea acestuia să nu scadă. Faptul că politețea este o condiție de la sine înțeleasă în interacțiunile comune o face aproape insesizabilă în discursurile politice. Atunci când un om politic anunță creșterea taxelor, a șomajului sau începerea unui val de restructurări, este nevoit să recurgă la formulări cât mai politicoase, de-a dreptul eufemistice, pentru a atenua caracterul grav al conținututlui propriu-zis. În plus, publicul este unul eterogen așa că politicianul trebuie să își aleagă registrul în care li se adresează cu mare atenție.

În al doilea rând, autorii amintesc importanța credibilității pentru eficiența discursului politic. Sinceritatea sa cu iluzia acesteia este un aspect central al politicii în sine. Un discurs este politic atunci când se autoevaluează ca fiind adevărat sau corect. Mai mult decât orice alt tip de discurs, cel politic comunică versiunea corectă a unor fapte, precum și implicarea maximă a autorului în ceea ce privește veridicitatea conținutului.

Mai putem identifica o serie de caracteristici ale discursului politic, care evidențiază natura sa persuasivă. Mai întâi de toate, există o amibiguitate lingvistică pe care actorii politici o preferă, deoarece au impresia că aceasta este un veritabil instrument de persuadare.

Există o retorică a ambiguității, care pornește de la ideea că un discurs suprasaturat de sens oferă publicului o amplitudine opțională mult mai diversificată decât aceea dată de un discurs precis, în care totul este ilustrat în alb și negru. Într-un discurs în care vorbitorul inserează termeni ambigui cu abilitate, există mai multe șanse ca un număr cât mai mare dintre receptori să adere la ideile expuse și să acționeze în consecință. În plus, un astfel de discurs lasă auditoriului impresia că este coparticipant la instaurarea de sensuri, ceea ce este măgulitor. Mai mult decât atât, în domeniul politicului, un discurs care este precis, exact, este și mult mai ușor de contracarat, contraargumentele sunt mai ușor de formulat, în timp ce un discurs ambiguu își lasă tot timpul loc de refugiu în cazul unei potențiale reacții ofensive. Apoi, așa cum am menționat anterior, discursul politic are un caracter disimulat.

Interesele urmărite de oamenii politici sunt de multe ori neortodoxe sau vin în contradicție cu alte interese sau valori stipulate de ideologia politică pe care aceștia o reprezintă, așa că

discursul are rolul de a le învălui în mister, de a lăsa neobservat ceea ce nu place și de a

sugera ceea ce se așteaptă. Caracterul disimulat al discursului politic este pus pe seama

efectului de imagine, în sensul că discursul trebuie să fie în concordanță cu imaginea pe care politicianul o are în percepția publicului și, mai mult decât atât, trebuie să întrețină această imagine dacă nu chiar să o îmbunătățească. Astfel, se modifică ordinea priorităților, se atenuează anumite asperități și se distorsionează anumite realități prezentate în discursurile politice. Există totuși și niște limite ale disimulării, în sensul că o discrepanță prea mare între ceea ce se afirmă și ceea ce este în fapt, odată vizibilă, va fi puternic sancționată de auditoriu.

O altă particularitate a discursurilor politice este aceea că „se manifestă în arene”.

Există spații sociale speciale în care relațiile dintre participanți depind de formule sau strategii specifice mass media, de anumite cadre și reguli simbolice. În acest câmp de intenții se intersectează acțiuni de tip comunicațional, dramaturgic, axiologic, afectiv și practic.

Invocarea interesului uman este prezentă în discursurile politice poate mai mult decât în oricare alt tip de discurs. Abordarea subiectelor care au o importanță aparte pentru audiență, folosirea cuvintelor și frazelor personale, a numelor proprii, toate aceste elemente au funcția de a sensibiliza publicul prin crearea unui sentiment de solidaritate, de apropiere, de identificare a acestora cu omul politic.

Campaniile electorale, care imită din ce în ce mai mult modelul unor campanii publicitare, sunt un argument de neclintit când vorbim despre retorica specifică spațiului politic. Campania electorală este marcată de o supraexpunere a candidatului, prin utilizarea

mijloacelor specifice publicității comerciale. Imaginea și vorbele sale ajung instantaneu la

cetățean prin afișaj și cumpărare de spații în media. Avem de-a face cu o asumare a motivației electorale de către omul politic. Acesta coboară între oameni și le solicită votul, fără a pretinde că urmărește altceva. Candidatul politic devine un produs ce trebuie promovat. Îi sunt asociate idei, valori, simboluri vizuale, toate acestea sunt ambalate frumos, păstrând coerență și unitate cu ideologia politică și sunt vândute prin intermediul unui mesaj, care se vrea a fi o chintesență a programului politic, economic, social. El este rațiunea pentru care un candidat sau un partid se află în competitie și reprezintă argumentul cel mai convingător care îi face pe alegători să voteze un candidat în detrimentul altuia. Deci, un mesaj bun este cel care exprimă nevoile, interesele, preocupările și așteptările unui număr cât mai mare de oameni.

Cuvântul, prin puterea și efectele sale, prin iluziile pe care le construiește în planul

realului, prin intermediul teatralității și ambiguității, are capacitatea de a înclina balanța. Întrun regim politic democratic, unde actorul politic recurge la diverse tehnologii comunicaționale în scopul seducerii electoratului, cuvântul este perceput ca fiind unul dintre principalele și cele mai influente instrumente ale puterii. Informația primită implică un process de prelucrare cognitivă, de analiză criticã a mesajului, de corelare a experienței anterioare a individului, referitoare la candidat, cu argumentele conținute în mesaj. Mesajul candidatului poate fi acceptat chiar și în lipsa unei motivații logice dacă individul capătă credibilitate și prezintă atractivitate. Prin încrederea acordată de alegători și totodată prin competența acestora, candidatul este investit cu credibilitate. Eficiența mesajului este cu atât mai mare cu cât nivelul de educație, statutul social, inteligența și competența profesională atribuite candidatului vor crește. Și, ca urmare a aprecierii acordate acestuia, prin transfer de credibilitate, mesajul va fi considerat că deține informații pertinente, adevărate.

Mesajele politice, ca instanțieri ale discursului ideologic, se plasează între două

extreme: una dată de mesajele foarte elaborate, destinate elitelor, iar alta caracterizată de

mesaje directe, fruste, emoționale, destinate maselor. Indiferent de vocabularul folosit, ele sunt structurate în jurul a două tipuri de teme: pozitive și negative. De obicei, asemenea

publicitarilor, candidații se folosesc de teme pozitive pentru a-și sublinia propriul program,

modul în care vor rezolva problemele curente cu care se confruntă țara, și fac apel la teme

negative pentru a se referi la contracandidații lor sau la cei aflați la putere în acel moment.

Astfel, o dihotomie eu/noi versus el/ei se poate observa în orice discurs politic. Este interesant faptul că unii dintre candidați aleg să-și structureze discursurile numai pe baza unui limbaj și a unor teme negative. Acest fapt poate avea două explicații: în primul rând, folosirea unor termeni negativi creează o imagine grotescă a contracandidaților și astfel alegătorii au o singură alternativă, de a nu vota pentru aceștia și de a-l alege pe cel care a avut curajul să demaște răul. Acest proces de discreditare a opoziției are un rol foarte important în mesajele politice și nu trebuie înțeleasă în sesn strict, de lansare a unor acuzații sau injurii. Dimpotrivă, un om politic poate fi pus într-o lumină nefavorabilă prin simpla neputință sau nepricepere de a răspunde unei provocări. În aceste situații, când sunt vehiculate mesaje negative, este foarte importantă reacția părții care este lezată. În caz contrar, percepția electoratului și a mass media va fi că dacă o afirmație nu este contestată, fie este adevărată, fie candidatul nu este suficient de puternic pentru a se implica într-o confruntare de argumente și idei care să îl susțină, ceea ce îi condamnă practic întreaga campanie.

În al doilea rând, o analiză mai profundă poate dezvălui că un candidat care se folosește numai de teme negative nu are de fapt niciun fel de program electoral. De obicei, acei candidați care nu au nicio șansă folosesc cu preponderență mijloace negative în discursurile lor. În schimb, temele pozitive sunt un mijloc folosit de candidați pentru a atrage interesul alegătorilor. Aceștia vor să afle ceea ce le oferă candidații, nu ceea ce nu le pot oferi oponenții lor. De cele mai multe ori, electoratul cunoaște care sunt punctele slabe ale guvernării în care trăiesc și care sunt neajunsurile unui anumit candidat. Ascultătorii sunt interesați de soluțiile propuse și, de obicei, votează pentru cele care par realizabile.

Politicienii încearcă, prin intermediul mijloacelor verbale, să creeze opinii sau atitudini care să favorizeze realizarea propriilor țeluri politice. Literatura de specialitate identificã patru mituri fundamentale invocate adesea de mesajele politice, cu o deosebită valoare retorică. Acestea sunt: mitul complotului sau al conspirației, mitul salvatorului, mitul vârstei de aur și mitul unității.Primul dintre acestea se se înscrie într-un climat psihologic și social de nesiguranță, frică, angoasă. Oricare ar fi natura și motivația aparentă a conspirației – complotul iezuit sau masonic, complotul vânzărilor de arme sau al savanților lumii – pentru cei ce o conduc ea înseamnă satisfacerea unei nepotolite voințe de putere. Se construiește un discurs amplu, agresiv, incriminant la adresa cuiva. Acest discurs este preluat și amplificat de toată mass-media, născându-se și amplificându-se ulterior curente pro sau contra. Mitul Salvatorului presupune mai întâi de toate accentuarea mediocrității personajului și a destinului său – este mediocru prin locul natal, prin mediul social căruia îi aparține, mediocru prin viața sa particulară. Eroul este un om simplu, un om ca toți ceilalți. Mulțimile sunt astfel motivate, obligate chiar să se identifice cu el. Mecanismul de identificare a unui destin individual cu destinul colectiv este principiul care tronează în discursul politic al Salvatorului. El are o autoritate născută din carsimă. Identificăm aici trei momente cruciale: există un timp al așteptării și al chemării unui Salvator, apoi un timp al prezenței Salvatorului, pentru ca în final să avem un timp al amintirii, în care figura sa, proiectată în trecut se va modifica în conformitate cu mecanismele selective ale memoriei. Salvatorul poate lua și imaginea „protectorului”: el are misiunea să calmeze lucrurile, să instaleze încrederea, să înfrângă amenințările răului.

Mitul vârstei de aur reprezintă invitația la persistența unui ritm de viață, la intimitatea

protectoare a unui grup social închis, solidar, strict ierarhizat. Sunt viziuni ale unui prezent și ale unui trecut definit în funcție de ceea ce a fost sau de ceea ce se consideră a fi fost. Cu o periodicitate (mai mult sau mai puțin exactă) de patru sau cinci ani – în campaniile electorale – revine în discursul politic invocarea perioadei interbelice, un fel de vremuri de glori ale deschiderii culturale, ale civilizației, ale democrației, ale simțului civic. Mitul unității exploatează necontenitul efort al omului de a impune o voință unică și ordonată. Putem vorbi astfel de existența unei unități către care unii aspiră – fie ea o unitate administrativă sau organizațională (NATO, UE), o unitate spirituală sau a opiniilor – având

convingerea unor avantaje, în timp ce alții se țin cu încăpățânare deoparte, puternica lor

individualitate permițându-le acest lucru. Aceste două tendințe dau naștere, bineînțeles, la două tipuri de discurs politic: unul centrat pe argumentarea nevoii de unitate, altul care

accentuează importanța păstrării individualității și dezavantajele aderării la aceste organisme.

Alături de mit, metafora are o funcție persuasivă deosebită în mesajele care alcătuiesc discursul politic. Metafora se construiește în jurul unor echivalențe speciale în care criteriul analogiei dintre cei doi termeni metaforici se subordonează principiului expresivității. Metafora este de două feluri: poetică și argumentativă. Diferența dintre cele două este de natura finalității specifice fiecăreia dintre ele: cea poetică are o finalitate estetică, în timp ce metafora argumentativă este persuasivă, în sensul că ea furnizează informații solide asupra semantismului limbii. Acestea din urmă aduc după sine o judecată de valoare ce exercită asupra interlocutorului o presiune mult mai puternică decât exprimarea literală a aceleiași judecăți. În retorica politică, se poate vorbi despre două aspecte: pe de o parte, metaforele sunt utilizate pentru a stârni un răspuns emoțional, afectiv, puternic din partea auditoriului și, pe de altă parte, metaforele sunt cele care furnizează informația și cadrul necesare pentru înțelegerea viziunii propuse prin intermediul discursului. Există așa-numitele metafore-cheie și analogiile care oferă, simultan, un model de înțelegere a vieții politice și un limbaj adecvat pentru a o descrie.

Eufemismul este o altă figură retorică foarte utilizată de către oamenii politici în

discursurile lor. În același timp, este și cea mai criticată dintre acestea, în măsura în care se

consideră că astfel discursul alunecă destul de ușor în minciună. Eufemismul constă în

înlocuirea conștientă de către locutor a unei expresii lingvistice cu sens sau conotație negativă prin alta, neutră sau pozitivă, pentru a se evita producerea unui efect negativ. Discursul politicianului eufemizează prezentarea propriilor acțiuni, evitând formulele care l-ar pune într-o lumină negativă și care, mai ales, ar trezi sentimente de ostilitate în public, alegători etc. Când președintele unei țări numește criza financiară ca pe o „perioadă de tranziție”, încearcă să își îmbuneze publicul față de un context negativ de care poate fi făcut cu ușurință responsabil.

Esența oricărui mesaj electoral este însă sloganul. Acesta exprimă în câteva cuvinte poziția unui candidat și îl individualizează de contracandidați. Puțini știu că etimologia cuvântului „slogan” este reprezentată de fapt de două cuvinte, și anume „Sluagh-Ghaien”,

cuvinte ce alcătuiau strigătul de luptă al unul clan scoțian. Așadar, sloganul nu se rezumă la a fi un fel de etichetă pe care un om politic și-o însușește pe întreaga perioadă a campaniei, ci are și rolul de anima electoratul, de a îl mobiliza și de a îl seduce. Sloganul este cel care vorbește despre omul politic ca persoană și despre persoană ca om politic. Pentru că o bună corelare între personajul electoral și sloganul său este în mod cert unul dintre cele mai importante elemente care îi clădesc credibilitatea.

Există o serie de condiții pe care trebuie să le respecte un slogan electoral pentru a fi persuasiv, reguli preluate de la sloganurile publicitare. În primul rând, trebuie să fie scurt. Orice text care se vrea a fi memorabil nu trebuie să aibă mai mult de opt-zece silabe. Spre exemplu, „Să trăiți bine!” este un slogan scurt, eficient, care a rămas cu siguranță viu în memoria multora dintre noi. În al doilea rând, un slogan electoral eficient trebuie să fie sonor, adică ușor de reținut. El trebuie să fie alcătuit din cuvinte comune, dar de impact, să nu conțină cacofonii sau prea multe consoane. Se pot folosi cu ușurință calamburile și aliterațiile. El trebuie să aibă ritm, pentru a putea fi scandat cu ușurință. Sloganurile electorale pot fi deci comparate și clasificate și din punct de vedere prozodic, multe dintre ele adoptând o formulă ritmică regulată. Un slogan trebuie nu doar să „spună” bine, ci să și sune bine. În plus, spre deosebire de sloganurile publicitare, care de foarte multe ori plonjează benevol în ambiguitate, cele electorale trebuie să fie complete și închise din punct de vedere semantic. Adică să nu lase loc adversarilor să îl interpreteze sau să îi găsească o serie de conotații negative. El trebuie să exprime tot ceea ce este de exprimat, fără a lăsa portițe sau goluri semantice. O altă condiție care ar trebui respectată în formularea sloganurilor politice este adaptarea lor la momentul și contextul istoric. El trebuie să fie în pas cu vremurile, să facă referire la nevoi și așteptări prezente, să corespundă unor valori care nu aparțin de domeniul trecutului. Originalitatea nu trebuie nici ea să lipsească sloganurilor electorale. Până la urmă, el este elementul care individualizează candidații. Nu trebuie deci să fie banal, comun, să se confunde în mulțimea enunțurilor emise în timpul campaniei.

Sloganurile electorale sunt structurate în jurul unor cuvinte emblematice, rezumative. Simple semnale declanșatoare de comportamente stereotipe – indignare, adeziune, entuziasm etc. –, aceste cuvinte funcționează adesea mai eficient decât discursurile articulate, argumentate, nuanțate. Comunicarea politică are loc prin simple semnale de recunoaștere, prin mărcile afective pe care acestea le transmit. Cuvintele „liniște”, „schimbare”, „reformă” au asemenea proprietăți. Funcționalitatea cuvintelor-cheie din sloganuri e incontestabilă; nu se poate însă preciza că reușita li se datorează în totalitate.

Dincolo de toate aceste artificii retorice, strategia principală a discursului politici

rămâne aceea de a transfera referirea la actul esențial al votului în planul subînțelesului, în

presupoziții sau implicații. Discursul evită îndemnul direct, verbul fiind de cele mai multe ori omis. Destinatarului îi rămâne sarcina de a îl reconstitui fie din structura fragmentară a

propoziției, fie chiar din contextul situațional. Uneori codul lingvistic se combină cu cel nonlingvistic, complementul verbului fiind înlocuit de o imagine: fotografia candidatului sau semnul electoral al partidului.

Сɑpitolul II.

Contextul politic în Bɑnɑt și Trɑnsilvɑniɑ sec XIX

2.1. Stɑtutul politic ɑl Trɑnsilvɑniei și ɑl Bɑnɑtului în sec XIX

În toamna anului 1849, odată ce revoluția lua sfârșit, Imperiul austriac, s-a văzut pus în fața a două probleme capitale pentru soarta sa și a popoarelor din cuprinsul său:

pe termen scurt, restabilirea cât mai rapidă a păcii și ordinii interne, a stabilității statale,

iar pe teremen lung, identificarea unor formule de organizare care să prevină repetarea unei viitoare revoluții.

În soluționarea acestor chestiuni, Curtea de la Viena, pleca, pe de o parte, de la premise că marele grad de libertate, conferit în mod neașteptat societății, de răsturnările revoluționare provocase, în cele din urmă, doar disfuncții și necazuri.

Tendințele naționale ale popoarelor din Imperiu lăsate să se manifeste liber în condițiile revoluției conduseseră la conflicte ireductibile, imposibil de rezolvat prin compromisuri acceptabile în mod reciproc în cadrele propuse de mișcările respective.

Pe de altă parte conducătorii monarhiei erau conștienți de faptul că proasta situație de dinaintea revoluției fusese cauza izbucnirii acestia, cea ce conducea la ineea nevoi schimbărilor, a modernizări și reformelor, prin acele metode și în acele domenii ale vieți publice care să nu afecteze stabilitatea politică indispensabilă imperiului, dar și co-existența pașnică a distinctelor component ale acestuia.

În plan politic, al conducerii statului și al controlului aplicat societății, întreaga puterea se concentra în mâna organelor central. Conducerea era exercitată exclusive de sus în jos, iar societatea nu participa aproape cu nimic la luarea deciziilor.

Din punct de vedere al cadrului instituțional ce fixa principiile de guvernare, se poate menționa faptul că în perioada martie 1849 – decembrie 1851 a rămas formal în vigoare constituția imperial acordată de Curte în focul revoluției, cu dispoziții liberale de tipul dreptului de auto guvernare limitată al provinciilor ori al principiului egalității în drepturi a tuturor naționalităților.

Aceasta nu a fost însă aplicată integral niciodată, iar în decembrie 1851 a fost abrogată. Până în 1860 imperiul nu a mai avut constituție fiind guvernat în baza câtorva principia fixate de puterea central, interpretate și aplicate în mod arbitrar de aceasta.

Din punct de vedere administratic imperiul se diviza în provincii de coroană, dependente direct de Viena, precum: Boemia, Galiția, Dalmația, Ungaria, Transilvania, Banatul, Bucovina etc.

Liderii revoluției române din Transilvania a căror principală revendicare de la 1848 – 1849 fusese gruparea românilor din monarhie întro unică entitate politică subordonată direct Vienei erau profund nemulțumiși de situția nouă, aceștia protestau în memorii adresate autorităților imperiale. Respingerea acestora a provocat frustrări dând naștere sentimentului că roadele victoriei repurtate alături de austrieci le-au fost furate.

Provinciile erau la rândul lor împărțite în cercuri ori districte ( 6 și mai târziu 10 în Transilvania, 5 în Banat), iar acestea în subcercuri (în Transilvania existau 79). Se desființa în acest fel vechea divizare în comitate. Pe aceiați limie a uniformizări politico – administrative se înscria desființarea regimentelor grănicerești din Transilvania, nu și din Banat, și a zonelor de administrație specială militară (anul 18521) dar și limitarea autonomiei săsești.

Între măsurile de modernizare a vieții publice și administrației remarcăm: introducerea unui nou sistem fiscal ce se baza pe egala suportare a sarcinilor publice (existau impozite directe, pe casă, pământ, venit dar impozite indirecte pe articolele de consum). Inițierea unui modern sistem judiciar se realiza prin separarea justiției de administrație (1850), prin introducerea noii proceduri penale și a codului civil austriac (1852 – 1853).

În domeniul confensional regimul va duce o politică de promovare a catolicismului, care era de altfel religia majoritară în imperiu, în concepția de a conferi un suplimentar liant alături de loialismul dinastic și germanizarea administrației, unității spirituale a monarhiei. Jumătatea greco – catolică a populației române din Transilvania va beneficia și ea de această politică prin ridicare episcopiei unite din Blaj la rangul de mitropolie în anul 1853. Acest act oferea bisericii greco – catolice ardelene independență și prestigiu sar și posibilități mai ridicate de promovare a intereselor naționale pe tărâm școlar și confensional.

În plan social și economic, ceea mai importantă reformă se concretiza prin decretele de desființare a iobăgiei din anul 1853 (pentru Ungaria și Banat) și din anul 1854 pentru Transilvania.

Consfințind prevederile legale de emancipare a țărănimii votate de către dieta Ungariei și ceea a Transilvaniei la 1848, noile prevederi încercau să soluționeze dificilele probleme practice legate de aplicare prevederilor respective. Foștii iobagi erau împropirietați pe loturile pe care le dețineau punându-se în acest fel bazele procesului de formare a unei proprietăți funciare mijlocii în Transilvania.

Beneficiari principali ai acestui proces erau țărani români, cei mai numeroși iobagi din perioada anterioară. În același timp jelerii, țărani fără pământ în folosință, sunt și ei emancipați prin despăgubire de servituțiile feudale urmând să intre în relații contractuale cu deținătorii de proprietăți funciare.

S-au creat astfel premisele unei dezvoltări de tip capitalist în Transilvania. În agricultura ei structurată relativ echilibrat pe 3 segmente ale binomului proprietate funciară – forță de muncă: menținerea unei mari proprietăți; formarea unei proprietăți mijlocii și nici viabile; disponibilizarea unei proletariat agricol a cărui forță de muncă va fi absorbită pe primele două segmente, de minerit și industrie, iar mai târziu de emigrarea în România ori în America. Această reformă agrară înfăptuită cu un deceniu mai înainte decât ceea a lui Al. I. Cuza a reusit să evite procesul de divizare generalizată al proprietății țărănești din vechiul regat și chiar să evite mai ridicări țărănești.

Putem aprecia că organizarea nouă de stat și reformele introduse în această perioadă deși s-au produs fără concursul societății și uneori chiar în opoziție deschisă cu aceasta, au constituit pentru Transilvania un categoric pas înainte în sensul mdernizării generale, a societății și a statului. Aceasta atât în raport cu sistemul pre-modern cât și perioada scurtă a puterii revoluționare. Sub anumite aspecte, în mod paradoxal, regimul Bach, nu a făcut decât să consolideze unele schimbări prefigurate la 1848, evident, cu mijloace total distincte dar și cu rezultate mai sigure.

Aceasta nu a semnificat însă co a reuși pe deplin. Guvernarea prin instrucțiuni secrete trimise de la Viena funcționarilor străini, faptul că împăratul putea să emită și revoace hotărâri fără niciun control al eficienței acestora din partea societății făcea ca profesionalismul aparatului adminsitrativ să fie anulat de arbitrariul și provizoratul inerente oricărui sistem centralizat și absolutist. Lipsa transparenței politice și a participării cetățenilor la soluționarea probelemelor vieții publice ducea întotdeauna, la o proastă funcționare a sistemului politic ce întreține astfel de practici. În anii 1859 – 1860 au determinat sfârșitul regimului Bach.

Înfrângerea militară suferită de Austria în războiul cu Sardinia și Franța din anul 1859, soldată cu pierderea Lombardiei, îl convingea pe împărat că regimul politic introdus în perioada 1849 – 1851 nu reușise să asigure condițiile necesare dezvoltării imperiului. Pentru ca actul guvernării să devină eficient, iar nemulțumirile interne să nu pună în pericol stabilitatea statului, era nevoie să se găsească modalitățile prin care societatea să fie cooptată la luarea deciziilor.

Diploma din octombrie 1860 și patenta din februarie 1861 erau cele două acte cu valaore constituțională emise de împărat care statua noua organizare a imperiului, în mod sigur una liberală în raport cu perioada interioară. Conform lor era restabilită autonomica provinciilor istorice ale monarhiei ce își redobândeau instituțiile și aptitudinile în materie de politică și administrație locală. Pentru Transilvania, se reînființa Cancelaria Aulică de la Viena, noul guberniu era alcătuit din personalități ale provinciei, se restabileau vechile unități administrative, comitatele, iar din 1863 era convocată dieta.

În fața noilor perspective ce se deschideau, elitele românești din Transilvania reacționează printr-o activitate politică energică ale cărei ecouri se răsfrângeau în toate straturile societății. Liderii ardeleni subscriau formula federalismului istoric, concretizată prin autonomia Transilvaniei.

La fel procedau și bănățeni care, în fața perspectivei unirii Banatului la Ungaria, optau și ei pentru idea autonomiei provinciale. Înpăratul însă consecvent ideii restaurării entităților politice și administrative consacrate de experiența istorică și, în același timp, dorind să anuleze măsurile punitive la adresa Ungariei din perioada absolutistă, readucea Banatul la comitatele din Partium sub autoritatea Pestei.

În situația creată românii din Ungaria se orientau, în general, în direcția participării la viața politică susținâdu-și în acest cadru programul național. Mai rezervația în acest sens al participării erau o parte din bănățeni (Andrei Mocioni), cei din Zarand (Iosif Hodoș).

În alegerile pentru dieta maghiară organizate în anul 1861, românii din Ungaria izbuteau să obțină 19 locuri de deputați, la care se adaugau cei patru reprezentanți ai Casei Magnaților, camera superioară din parlamentul maghiar. Guvernul de la Pesta numise și el patru români în funcția de comiți supremi, în comitate locuite majoritar de populație română.

În Transilvania revendicările românești exprimate printr-un memoriu din decembrie 1860 vizau recunoașterea juridică a egalității națiunii române cu celelalte națiuni, numirea unui român în postul de cancelar al Transilvaniei, introducerea limbii române ca limbă oficială, dieta aleasă pe baze cât mai largi, congres național.

Revendicările politice, au fost reluate cu ocazia conferințelor naționale desfășurate în perioada 1861 – 1863. Se structura în acest fel o mișcare politică organizată, coerentă, expresie mai ales a elitei intelectuale laice ce tindea să ia locul elitei bisericețti cu privire la conducerea luptei naționale. Ca și în cazul maghiarilor, programul politic românesc mergea în descendența celui de la 1848.

În Transilvania, în fața opoziției maghiare, regimul putea să se bazeze pe sași, orientați în mod tradițional spre Viena și pe români, care datorită situației lor de inferioritate politică, de până în acel moment, aveau doar de câștigat din modificările preconizate.

Dat fiind faptul că noile organe de conducere, în primul rând dieta, erau alese pe baze reprezentative, Viena putea fructifica acest sprijin românesc doar dacă stabilea dispoziții electorale cât mai democratice, de natură a pune în valoare numărul ridicat al românilor.

În anul 1863, în accord cu situația generală din Europa în aceea perioadă, dreptul de vot urma să nu se mai bazeze pe aparteneța la un grup social privilegiat, cea ce în Transilvania distrugea sistemul „celor trei națiuni” beneficiare ale drepturilor politice, ci pe capacitate intelectuală și avere, pe contribuția adusă de fiecare la susținerea societății, exprimată în cuantumul impozitului plătit. Era ridicată problema nivelului la care urma să fie stabilit censul ce condiționa dreptul de vot.

O variantă era ca acesta să fie unul ridicat, soluție adoptată în general în țările cu o structură socială și economică înapoiată, aflate la începtul schimbărilor liberale, în idea că marea masă a populației nu era încă capabilă să participe la viața politică.

O altă variantă era ceea a censului scăzut, care în țări de factura celor evocate favoriza de obiecei autoritarismul puterii centrale, în ciuda apartenenței sale democratice. Al. I. Cuza, la 1964, în Principatele Române sau Viena în 1863 în Transilvania, reduceau censul nu atât dintr-un reflex democratic cât din oportunitate politică: neputându-si asigura concursul elitei politicce (boerimea conservatoare, și boerimea maghiară) făceau apel la o masă mai largă de alegători în concepția c aceasta va fi mai cooperantă cu puterea. Bineânțeles, se putea pune întrebarea în ce măsură o asemenea lărgire subită a dreptului de vot avea capacitatea de a asigura o bază reală de sprijin și reprezentativitate regimului ce o înfăptuia? Dacă noii alegători nu reprezentau o forță politică reală, matură sub raport social și economic, ci doar o masă de manevră în mâinile unui regim lipsit de susținere din partea clasei politice, succesul putea fi unul de durată.

Dieta și-a desfășurat activitatea în două sesiuni în perioada 1863 – 1864, materializând cele mai importante puncte ale programului românesc prin intermediul a două prevederi legale: legea cu privire la îndreptățirea egală a națiunii române și a confesiunilor sale și legea ce consacra lromâna drept limbă oficială în Transilvania alături de maghiară și germană. În afara acestor acte cu caracter preponderent politic, reparatoriu, Dieta, în baza colaborării româno – săsești ambiționa constituirea unui parlament local veritabil, luând în dezbatere înființarea unui Tribunal Suprem al Transilvaniei.

La scara imperiului însă, sprijinul acordat regimului de către naționalități cum erau români, sașii ori rutenii se dovedea insuficient în condițiile în care cehii, croații și ungurii își mențineau opoziția. Pentru a nu rămâne în impas, Viena lua în considerare o altă formulă de organizare a monarhiei. Aceasta se baza oe colaborarea cu ungurii care reprezentau cel mai semnificativ partener susceptibil a oferi o solidă bază guvernării prin elita lor politică predominantă nobiliară. În anul 1865, ministrul – președinte Schmerling era demis și începeau negocierile ce se finalizau în 1867 prin instituirea regimului dualist.

Pentru Transilvania, prima consecință vizibilă a acestei re-orientări a politicii vieneze o constituia închiderea lucrărilor dietei de la Sibiu. Inițial programată în octombrie 1864, aceasta este dizolvată în septembrie 1865. Tot atunci era convocată la Cluj o nouă Dietă al cărei obiectiv anunțat era dezbaterea problemei unirii cu Ungaria, una din solicitările de bază formulate de unguri la tratativele cu Ungaria.

Mișcarea politică românească suporta cu dificultate acest prim șoc înregistrat la finele anului 1865. După succesele din 1863 și 1864, dezamăgirea era mult mai profundă. Aceasta a fost însoțită și de o anume derută în privința liniei de urmat în viitor. O parte a liderilor, mai ales Șaguna, se orienta spre o politică mai conciliantă, de acceptare a noului cadru politic în schimbul obținerii unor avantaje de natură practică pentru român, a unui minimum de autonome culturale și naționale, mai ales la nivelul instituțiilor bisericești și școlare.

Alți fruntați români, precum George Barițiu ori Ioan Rațiu, intelectuali laici ce ajungeau în acel moment să domine în conferințele naționale ale elitei românești, refuzau să accepte noile prevederi politice, contestau, din principiu legalitatea lor și respingeau orice șansă de compromis în această privință. Prefigurând tactica pasivistă aceștia s-au manifestat îndeosebi prin proteste solemne adresate direct împăratului așa cum a fost memoriul din decembrie 1866 unde se solicita autonomia Transilvaniei.

Instaurarea dualismului politic, în anul 1867, reprezenta și pentru învățământul din Banat un important punct de răscruce pentru că trecerea de la organizarea statală multinațională și multiculturală de tip hasburgic, la cea națională maghiară, se reflecta și în legislația școlară.