Discursul Jurnalistic Si Formele Lui Actuale Mijloace DE Comunicare In Masa

CUPRINS

ARGUMENT

Imaginea retrospectivă asupra mass-mediei, în general, și asupra mass-mediei românești, în special, cuprinde schimbări cu privire la tot ceea ce ține de domeniul jurnalistic: reguli de redactare, mijloace de transmitere, reguli și norme jurnalistice, deontologie, public-țintă, surse de informare, publicitate, feedback etc.

Motivul pentru care am ales ca temă Jurnalismul și formele lui actuale a fost tocmai faptul că, în ciuda schimbărilor din ultimii ani (apariția internetului, și, de aici, a formelor de jurnalism online, a new media), jurnalismul tradițional își conservă încă formele. În concurență cu presa scrisă, cu revistele și ziarele, au apărut blogurile, revistele sau ziarele online. Referitor la audiovizual, de curând și-au făcut apariția și televiziunile online. În afară de acestea, aproape orice emisiune TV care se respectă continuă și după încheierea programului pe internet, pe propriul site, unde telespectatorii își pot spune părerea mult mai ușor. Dacă aceste ,,televiziuni pe internet” sunt relativ noi, ce să mai spunem despre fenomenul YouTube, unde de ani buni membrii postează filmulețe cu subiecte dintre cele mai variate și momente dintre cele mai importante care au avut loc în emisiunile TV. Nici radio-ul, cel mai simplu, mai comod și mai ieftin mijloc modern de comunicare nu a scăpat de concurența online. Radio-urile online, podcast-urile sunt și ele la fel de frecvente și de iubite de user-ii de Internet. Radioul este un mediu linear. Audienței i se servește conținutul „în linie”. Ascultătorul nu poate alege ce dorește să audă, ci trebuie să aștepte informația pe care o dorește. Acest lucru nu se intâmplă pe Web, care este bazat pe un consum nonlinear al informației.

În ciuda avantajelor numeroase pe care le au aceste noi forme de media (interactivitate, multifuncționalitate, bidirecționalitate, hiperrealitate etc.), ziarele, revistele, televiziunea și radio-ul există încă pe piața media și sunt într-o continuă dezvoltare. Noi și noi televiziuni apar ca ciupercile după ploaie. Tot mai multe posturi de radio se lansează, deși oferta lor nu e tocmai foarte diversificată, rezumându-se la știri, meteo, sport, muzică, divertisment și dezbateri. Să nu mai amintim de ziare, mai ales de tabloide, care se înmulțesc și ele foarte repede. Unele dintre ele, însă, sfârșesc la fel de rapid.

Regula de aur a jurnalismului trebuie să funcționeze indiferent de tipurile de media, și anume – verificarea din mai multe surse independente a informației, minim trei, dar și răspunsurile la cele șase întrebări: cine?, ce?, când?, unde?, cum?, de ce?.

PARTEA I. JURNALISMUL TRADIȚIONAL

CAPITOLUL I

COMUNICAREA. METODE DE EXPRIMARE SCRISĂ ȘI ORALĂ

SPECIFICUL COMUNICĂRII DE MASĂ

1.1 COMUNICAREA. STUDIUL COMUNICĂRII

Termenul de comunicare presupune, conform celor spuse de Zipfel Kunczik, „interacțiunea cu ajutorul unor simboluri și transmiterea neintenționată de informații prin cel care comunică, interpretată ca fiind informatică de către un observator.” A comunica înseamnă „a avea ceva în comun”, conform verbului care stă etimologic la baza acestui cuvânt. Comunicarea stă la baza tuturor proceselor, interacțiunilor și relațiilor interumane. Așa cum spunea Paul Watzlawick, comunicarea este ,,o conditio sine qua non a vieții omenești și a ordinii sociale”. Se poate vorbi, așadar, despre comunicare verbală și comunicare nonverbală, despre comunicare directă și comunicare mediatică, despre comunicare bilaterală și comunicare unilaterală etc.

Orice comunicare implică semne și coduri. Semnele sunt artefacte sau acte care se referă la altceva decât la sine, sunt niște constructe cu semnificație. Codurile sunt sistemele în care sunt organizate semnele. Transmiterea sau receptarea de semne sau de coduri reprezintă o practică a relațiilor sociale.

Există două mari școli în studiul comunicării : școala-proces și școala-semiotică, după cum le numește John Fiske. Școala-proces vede comunicarea ca pe o transmitere de mesaje. Ea se preocupă de modul în care emițătorii și receptorii codifică și decodează mesajele, de felul în care transmițătorii utilizează canalele și mijloacele de comunicare. Comunicarea este înțeleasă ca procesul prin care influențează comportamentul sau starea mentală a alteia. Cea de-a doua școală, școala-semiotică, înțelege comunicarea ca producție și schimb de semnificații. Ea se preocupă de modul în care mesajele sau textele interacționează cu oamenii în scopul producerii de semnificație. Această orientare utilizează termeni precum semnificația, iar studiul comunicării reprezintă studiul textului și al culturii. Pricncipala metodă de studiu este semiotica (știința semnelor și a semnificațiilor).

Dacă școala-proces se inspiră mai degrabă din științele sociale, și în special din sociologie și psihologie, tinzând să se ocupe de actele de comunicare, școala semiotică se inspiră mai ales din lingvistică și sfera artei, tinzând să se ocupe de operele de comunicare. Cele două școli mai diferă din perspectiva înțelegerii a ceea ce constituie un mesaj. Școala-proces vede mesajul ca fiind acel lucru care este transmis prin procesul de comunicare. Astfel, intenția reprezintă factorul esențial al deciziei referitoare la ceea ce reprezintă un mesaj. John Fiske dă următorul exemplu : ,,un gest precum atingerea lobului urechii nu ar fi un mesaj decât dacă este făcut deliberat ca semnal aranjat dinainte cu un licitator, să spunem. Intenția emițătorului poate fi declarată sau nerostită, conștientă sau inconștientă, însă trebuie să poată fi recuperată cu ajutorul analizei". Mesajul este acel lucru pe care un emițător îl transmite, indiferent de mijlocul folosit. Pentru semioticieni, însă, mesajul reprezintă construcția de semne care, prin intermediul interacțiunii cu ceilalți receptori produce înțelesuri. Transmițătorul mesajului, emițătorul, își pierde din importanță, accentul mutându-se asupra textului și a modului în care este el citit.

Lectura este procesul de descoperire a semnificațiilor, proces care apare atunci când cititorul interacționează cu textul sau îl negociază. Un exemplu bun este voice over-ul din televiziune. Acestuia i se cere să dea un sens, o semnificație textului/știrii pe care îl citește. Chiar dacă este un text la prima vedere, experiența este cea care îl ajută ,,să spună" povestea, astfel încât telespectatorii să fie atenți. El trebuie să sublinieze acele elemente importante ale știrii, pentru a atrage atenția, dar și pentru a menține interesul. Această negociere are loc pe măsură ce cititorul aduce anumite aspecte ale experienței sale culturale în legătură cu codurile și semnele care compun textul. Ea mai implică și existența unei anumite înțelegeri comune a subiectului textului. Un exemplu sunt marile diferențe dintre relatările pe care le dau ziare diferite despre același eveniment, pentru a realiza importanța acestei înțelegeri, a acestei viziuni asupra lumii, pe care fiecare ziar o împărtășește cu cititorii săi.

Prin urmare, mesajul nu este ceva trimis de la A la B, ci un element într-o relație structurată ale cărei alte elemente includ realitatea externă și producătorul/cititorul. Săgețile aparținând triunghiului de mai jos reprezintă interacțiunea constantă :

mesaj

text

semnificații

producător referent cititor

Figura 1. Mesaje și semnificații

1.2. MODELE ALE COMUNICĂRII

Decenii de-a rândul, matematicieni, filosofi, lingviști, precum și alți specialiști preocupați de cum se comunică au creat modele-teorii bazate pe concepții lineare sau circulare, mai toate de sorginte anglo-saxonă, care se mențin încă, datorită punctelor comune pe care le au.

În ceea ce privește teoriile comunicării, Modelul matematic al comunicării al lui Shannon și Weaver (1949) este considerat principala sursă din care s-au dezvoltat studiile comunicării. În afară de Modelul lui Shannon și Weaver au existat și alte modele ale comunicării: Modelul lui Gebner (1956), Modelul lui Laswell (1948), Modelul lui Newcomb (1953), Modelul lui Wesley și MacLean (1957), Modelul lui Jackobson (1960).

1.2.1 Modelul lui Shannon și Weaver

Acest model prezintă comunicarea ca fiind un proces linear, simplu.

Figura 2. Modelul comunicării al lui Shannon și Weaver

Shannon și Weaver au identificat trei probleme apărute în studiul comunicării: Nivelul A (probleme tehnice), Nivelul B (probleme semantice) și Nivelul C (probleme legate de eficiență). Problemele de natură tehnică sunt cel mai simplu de înțeles, fiind exact acelea pe care modelul își propusese să le explice inițial. „Problema semantică se poate întinde de la înțelesurile cuvintelor până la înțelesul pe care îl poate avea o știre americană de telviziune pentru un rus”. Prin îmbunătățirea codificării se obține creșterea acurateții semantice. Problemele legate de eficiență se referă la faptul că cei doi cercetători văd comunicarea ca pe o manipulare sau propagandă. Trebuie menționat că cele trei niveluri nu sunt foarte precise, ci interrelaționate și interdependente.

Sursa este văzută ca reprezentând persoana care ia decizia – decide ce mesaj să transmită. Acest mesaj selecționat este apoi transformat de către transmițător într-un semnal, care este transmis prin intermediul canalului la receptor. În cazul unui telefon, canalul este un cablu, semnalul este curentul electric care circulă prin cablu, iar transmițătorul și receptorul sunt aparatele telefonice. Într-o conversație, gura este transmițătorul, semnalul este unda sonoră care trece prin canalul aer, iar urechea este receptorul. Singurul termen din acest model al cărui înțeles nu este evident, și care nu este intenționat de către sursă, este zgomotul – ceva care se adaugă semnalului, pe traseul transmitere-receptare. El poate fi o distorsionare a sunetului, pârâituri pe firul telefonic, microfonia semnalelor radio sau „puricii” de pe ecranele televizoarelor. Conceptul de „zgomot” a fost extins pentru a semnifica orice semnal recepționat care nu a fost transmis de către sursă sau orice lucru care face semnalul mai greu de decodificat cu precizie.

Canalul, mijloacele de comunicare și codul sunt alte concepte de bază ale acestui model. Canalul este pur și simplu mijlocul fizic prin care este transmis semnalul. Principalele canale sunt undele de lumină, undele sonore, undele radio, cablurile telefonice, sistemul nervos etc.

Mijloacele de comunicare înseamnă : vocea umană, tehnologia transmisiilor audiovizuale etc.

Un cod este un sistem de semnificare comun membrilor unei culturi sau subculturi. El constă atât din semne, cât și din reguli sau convenții care determină cum și în ce contexte aceste semne sunt utilizate și cum pot fi combinate pentru a forma mesaje mai complexe.

Ca și mijloacele de comunicare, feedbackul este un concept pe care Shannon și Weaver nu l-au utilizat, însă pe care l-au găsit de folos cei care le-au continuat opera. Așadar, feedbackul reprezintă transmiterea reacției receptorului înapoi la emițător. Acesta îl ajută pe vorbitor să-și ajusteze performanța la nevoile și răspunsurile audienței. Unele canale de comunicare fac dificil feedback-ul. Cuplul radio-telefon permite alternarea transmiterii, alternanță care poate prelua o parte din funcțiile feedback-ului. În comunicarea față în față putem transmite cu vocea și recepționa cu ochii, simultan. Mijloacele de comunicare mecanice, și în special mass media, limitează accesul, limitând astfel și feedback-ul. Funcția principală a acestuia e să ajute comunicatorul în ajustarea mesajului și răspunsurile receptorului. Însă mai are și alte câteva funcții subsidiare, cea mai mai importantă dintre acestea fiind aceea că îl ajută pe receptor să se implice în comunicare.

1.2.2 Modelul lui Gerbner

Este un model mai complex decât cel al lui Shannon și Weaver, dar care a prelua a preluat ca punct de plecare modelul comunicării ca proces linear. Principalele elemente sunt evenimentul, evenimentul perceput, forma și conținutul, percepția afirmațiilor despre eveniment. Accesul și disponibilitatea sunt conceptele de bază. Este vorba despre accesul la mijloacele și la canalele de comunicare. Cine sunt cei care dețin accesul la mass media în particular reprezintă o problemă arzătoare în dezbaterea despre relația dintre televiziune și societate. Ca și selectivitatea, conceptul de disponibilitate ne ajută să determinăm ceea ce este perceput efectiv.

Modelul de bază al lui Gerbner reprezintă o relație triunghiulară între eveniment, evenimentul perceput și afirmația despre eveniment. Semnificația este de găsit în special în această relație. Cu toată elaborarea lui, acest model este doar o dezvoltare speculativă a modelului lui Shannon și Weaver.

Figura 3. Modelul lui Gerbner

1.2.3 Modelul lui Laswell

Este un model specific comunicării de masă. El argumenta că, pentru a înțelege procesele comunicării de masă, trebuie să răspundem la următoarele întrebări :

Cine

Spune ce

Pe ce canal de comunicare

Cui

Cu ce efect?

Aceasta este defapt varianta verbală a modelului inițial al lui Shannon și Weaver. Este un model linear, pentru că vede comunicarea ca pe o transmitere de mesaje.

1.2.4 Modelul lui Newcomb

Nu toate modelele sunt lineare. Newcomb prezintă o formă fundamental diferită – un model triunghiular. Principala semnificație se găsește în faptul că acesta este primul model care a cuprins și rolul comunicării în societate sau în relațiile sociale. Pentru Newcomb, acest rol este simplu – acela de a menține echilibrul în interiorul sistemului social.

Figura 4. Modelul lui Newcomb

Dacă A și B sunt prieteni, iar X este ceva sau cineva cunoscut de către ambii, va fi important ca A și B să aibă atitudini similare față de X. Dacă da, atunci sistemul va fi în echilibru.

1.2.5 Modelul lui Jackobson

Acest model presupune liniarități atât cu modelul linear, cât și cu cel triunghiular.

Jackobson a creat o legătură între modelul comunicării ca proces și școala semiotică. Modelul său este unul dublu. Este vorba despre cei șase factori care trebuie să fie prezenți pentru a avea loc comunicarea. Un emițător trimite un mesaj unui destinatar. Acesta recunoaște că mesajul se referă la altceva decât la sine și numește acest ceva context. Se adaugă apoi alți doi factori : unul este contactul, prin care înțelege canalul fizic sau conexiunile psihologice dintre destinatar și emițător; iar celălalt, factorul final, este codul, un sistem de semnificare comun cu ajutorul căruia este structurat mesajul.

context

emițător mesaj destinatar

–––-

contact

cod

Figura 5. Factorii constitutivi ai comunicăii

Fiecare dintre acești factori determină o funcție diferită a limbajului. Funcția expresivă descrie relația dintre mesaj și emițător. Această funcție este aceea de a comunica emoțiile, atitudinile, statutul sau clasa emițătorului. Funcția conativă se referă la efectul mesajului asupra destinatarului. Funcția referențială, „orientarea spre realitate” a mesajului, reprezintă o prioritate a comunicării obiective. Acestea trei sunt funcții evidente, accesibile simțului comun.

Funcția fatică este aceea de a păstra canalele comunicaționale deschise, de a confirma că are loc comunicarea. Funcția metalingvistică este cea a identificării codului folosit. Ultima funcție este cea poetică. Aceasta reprezintă relația mesajului cu sine. În comunicarea estetică, această funcție este esențială.

Referențială

Expresivă Poetică Conativă

Fatică

Metalingvistică

Figura 6. Funcțiile comunicării

1.3 EFICIENȚA COMUNICĂRII

Indiferent de modul de transmitere al mesajului, fiecare trebuie să țină seama de următoarele preocupări : să găsească termenii adecvați; să construiască corect frazele; să scrie corect din punct de vedere gramatical; să aibă un stil agreabil.

Foarte importantă pentru o comunicare eficientă este alegerea vocabularului. Căutarea cuvântului „potrivit” este esențială pentru ca stilul să-și respecte calitățile : precizia, claritatea, concizia, originalitatea și mișcarea. Rigoarea este, deasemenea, o exigență obligatorie. Termenii reținuți trebuie să fie adaptați realității pe care doresc să o exprime.

Este necesar să se respecte sintaxa, pentru a evita orice greșeală de interpretare. Din această perspectivă, înțelegerea mesajului care trebuie transmis este influențată de tipul frazei, de ordinea cuvintelor, precum și de asigurarea unor legături logice între concepte și idei. Frazele pot fi simple, compuse sau complexe. În ceea ce privește ordinea termenilor, regulile sintactice condiționează, de obicei, locul cuvintelor.

Stilul, după cum susținea Antoine Albalat, „este expresia, arta de a scrie, care face sensibile ideile și sentimentele noastre; este mijlocul de comunicare între spirite. Nu este numai darul de a exprima gândurile, ci arta de a le aduce în prezent, de a le face să se nască, de a vedea legăturile dintre ele, de a le face vizibile”. A dobândi o asemenea capacitate presupune un vocabular precis, adaptat situației de comunicare, deci fără repetiții, dar și fraze corect construite, nu prea lungi, respectând regulile sintactice. Dar stilul nu se reduce la îndepărtarea greșelilor de gramatică sau a erorilor privind limbajul; s-ar putea chiar spune că el cere o anumită originalitate, o manieră proprie.

Pe lângă precizie și claritate, concizia este fără îndoială performanța cea mai dificilă de atins. În acest sens, trebuie să se facă fraze scurte, să se exprime o singură idee într-o frază, să se evite perifrazele, cuvintele inutile, pentru a câștiga în claritate, în sobrietate și în intensitate. Originalitatea este o altă calitate a stilului, care se opune stilului banal, respinge expresiile învechite, permite personalizarea expunerii și, în definitiv, impresionarea aceluia care citește sau ascultă, talentul constând în a descoperi nuanțele, imaginile, senzațiile care rezultă din combinațiile lor.

Pentru o comunicare reușită mai trebuie avute în vedere și fiziologia și atitudinile corporale. Chiar înainte de a înțelege sensul discursului, auditoriul poate fi plăcut impresionat sau iritat de sunetul sau de volumul vocii noastre. Dacă aceasta este surdă sau cavernoasă, răgușită sau autoritară, delicată sau nazală, este din cauză că rezonanța este prea bucală sau prea nazală. Bâlbâielile sau ă-urile prelungite reprezintă un alt handicap. Un debit prea precipitat riscă să fie interpretat ca un semn de agitație, în timp ce o prea mare lentoare provoacă plictiseală sau somnolență.

O respirație abdominală, profundă și ritmică, poate să întârzie, prin acțiunea sa asupra sistemului neuro-vegetativ, emoția și nervozitatea. Mobilizarea și controlul suflului vital sunt de o mare importanță pentru a vorbi fără să apară oboseala.

Gradul de deschidere al pleoapelor, jocul mușchilor oculari, durata, intensitatea și direcția privirii prezintă individul și personalitatea acestuia. Gestica trebuie să fie spontană, suplă, adaptată, limitată. Trebuie să ne ferim de gesturi de autocontact, de substituire, de acompaniere, de reacție.

1.4 COMUNICAREA MEDIATICĂ. COMUNICAREA DE MASĂ

Chiar dacă toate elementele comunicării sunt prezente atât în comunicarea interpersonală cât și în comunicarea de masă, anumite diferențe trebuie subliniate încă de la început: în comunicarea interpersonală, comunicatorul sau emițătorul este o persoană sau o instituție, iar receptorul este o persoană sau un grup restrâns de persoane. În cazul comunicării de masă comunicatorul nu are un contact direct cu grupul de persoane cu care comunică. Feedback-ul procesului comunicațional nu are loc prin intermediul aceluiași mediu, ci are loc indirect, prin intermediul altor media. În cazul mesajului televizat, textul știrii sau prezentarea filmică din reportaj nu pot fi influențate de reacția imediată a telespectatorilor care urmăresc aceste știri.

Conceptul de ,,comunicare de masă” se asociază, de obicei, cu ceea ce transmit mesajele ziarelor, revistelor, televiziunii, radioului sau publicității. În cercetarea de tip dicționar referitoare la conceptele fundamentale din științele comunicării, John Hartley avertizează: ,,Termenul în sine trebuie folosit cu multă atenție”. Cuvântul ,,masă” ar putea încuraja o replică inconștientă a teoriei societății de masă, în vreme ce cuvântul ,,comunicare”, în acest context, maschează natura socială și industrială a mass-media, promovând o tendință de a gândi expresia în direcția comunicării interpersonale. John Hartley consideră că respectivul concept nu semnifică nici ,,masă” și nici ,,comunicare”, cum tind unii să înțeleagă. Nu este un concept care trebuie definit, ci o ,,categorie a simțului comun folosit pentru a strânge sub același nume – într-o manieră non-analitică, un număr de fenomene diferite”. Multitudinea acestor fenomene din presa scrisă și audiovizual poate cuprinde, de exemplu, aspecte specifice și limitate tematic, precum

cele despre educație sau religie, discursuri orale sau texte/emisiuni mesagere ale anormalității, situații în care nu trebuie să se facă trimiteri la comunicarea de masă. Cu atât mai mult cu cât conceptul în discuție se delimitează de alte tipuri de comunicări (fatică, interpersonală, nonverbală, discursivă), și ele cu largi arii de cuprindere geografice și comunitare, dar având alte particularități de conținut și de exprimare. În consecință, J. Hartley restrânge comunicarea de masă la practica jurnalistică din presa scrisă, cinematograf și audiovizual, principalele surse generatoare de informații și de divertisment destinate unei audiențe anonime.

Comunicarea mediatică este o comunicare intermediată prin intermediul unui mediu. Este important să se facă distincția dintre comunicarea mediatică și comunicarea de masă. Comunicarea de masă se realizează prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, în vreme ce comunicarea mediatică este mediată în general prin intermediul media. Atunci când o persoană comunică prin intermediul telefonului vorbim de comunicare mediatică, dar nu putem vorbi despre comunicare de masă, telefonul fiind un mediu de comunicare informală. Cu alte cuvinte, comunicarea de masă este inclusă în comunicarea mediatică. Astfel, comunicarea prin intermediul televiziunii este considerată, atât comunicare mediatică, cât și comunicare de masă.

Denis McQuail definește comunicarea de masă ca transmitere simultană pornind de la un emițător singular și organizat, spre o parte a poulației sau spre întreaga populație a unui set de mesaje repetate și standardizate (știri, informații, ficțiune, divertisment și spectacol), fără a exista o posibilitate foarte mare de a reacționa sau de a răspunde.

Noțiunea comunicare de masă definește, în viziunea cercetătorului german Gerhard Maletzke (1963), procese din domeniul media (presă, film, radio, televiziune). Formele de bază ale comunicării sunt: directă-indirectă, bilaterală-unilaterală, privată-publică. Comunicarea de masă presupune un public nedelimitat și nestructurat, este indirectă din punct de vedere spațio-temporal și unilaterală, fără schimb de roluri între emițător și receptor.

1.4.1 Evoluția comunicării de masă

,,Cartea, ziarul, radioul, filmul, televiziunea, Internetul. Rând pe rând au apărut, au înregistrat un moment de apogeu, apoi și-au ocupat locul printre ceea ce astăzi numim mijloace de comunicare în masă ". De-a lungul timpului, au existat păreri diferite referitor la predescesorii și fondatorii studiului comunicării. Bernard Berelson, de pildă, vorbește despre ,,cei patru fondatori ai studiului comunicării", pentru ca Wilbur Schramm să amintească de Paul Lazarsfeld, Kurt Lewin, Harold Laswell și Carl Hovland, ca specialiști în comunicare. Pentru alții însă, cum ar fi autorul american Everett Rogers, mitul celor patru fondatori reprezintă o suprasimplificare a istoriei comunicării. El acordă titlul de fondator al comunicării lui Wilbur Schramm, cel care pune bazele primelor programe doctorale din lume în comunicarea de masă și instituționalizează domeniul prin înființarea de facultăți de profil sau departamente în cadrul altor facultăți.

Sintagma comunicare de masă a fost utilizată pentru prima oară în anii treizeci, iar analiza media își trage rădăcinile din studiul presei scrise, care va debuta aproximativ în aceeași perioadă în universitățile germane, sub numele de Zeitungswissenschaft. Cercetătorii din științele socio-umane, de ambele părți ale Atlanticului : William Sumner, Albion Small, Robert Spark, Gabriel Tarde, Max Weber etc., subliniază strânsa legătură dintre dezvoltarea societății industriale moderne și dezvoltarea presei scrise. Rolul presei în dezvoltarea democrației moderne, interacțiunea sa cu viața economică a societății, tematizarea conceptului de opinie publică sunt câteva dintre ideile de bază formulate în debutul cercetării despre media.

Pe măsură ce intrăm în ceea ce se numește era informației, provocările la care este supus domeniul comunicării de masă par mai importante ca niciodată. Una dintre schimbările determinate de noile tehnologii o reprezintă însăși punerea sub semnul întrebării a definiției comunicării de masă. Definiția comunicării de masă era destul de clară. Comunicarea de masă era definită prin trei caracteristici: direcționarea către o audiență mare, eterogenă și anonimă; transmiterea publică a mesajelor, adesea planificate pentru a atinge majoritatea membrilor audienței simultan și tendința de a opera într-un sistem organizat complex și care presupune multe cheltuieli.

Dar Internetul, listele de e-mail, dezbaterile de la radio la care ascultătorii pot suna, World Wide Web, televiziunea prin cablu și hibrizi de tipul cărților care au incluse CD-uri sau cupoane care oferă posibilitatea de a afla mai multe informații despre un anumit domeniu nu pot fi atât de ușor catalogați ca părți ale comunicării de masă.

Noile medii de comunicare se caracterizează prin: amestecarea unor tehnologii de tipul tipăritură și radio care erau diferite anterior; trecerea de la lipsa de media la o abundență a mijloacelor de comunicare; trecerea de la un conținut adresat masei la un conținut realizat pentru grupuri sau indivizi; trecerea de la media unidirecționale către media interactive etc.

1.4.2 Efectele comunicării de masă

Cercetarea efectelor comunicării media reprezintă cel mai vast capitol al științelor comunicării. Organizațiile media sunt interesate de efectele produse de comunicarea direcționată de ele în vederea optimizării proceselor comunicaționale. Comunicatorii profesioniști, în primul rând jurnaliștii, își pun în acest context întrebări cu privire la responsabilitatea activității lor. Datorită mediatizării excesive a vieții politice, partidele și oamenii politici pot fi la rândul lor trecute la categoria celor interesați de efectele media, de modelarea personalității indivizilor.

Efect al comunicării mediatice se consideră a fi orice schimbare în comportamentul publicului care este cauzată de expunerea la un mesaj media, adică efectul se manifestă la nivel comportamental. ,,Definiția lui Hasebrink din 2002 iese din paradigma unilateralității care a dominat științele comunicării de la formula lui Laswell și până în ultimii ani. Efectul nu se manifestă doar asupra receptorilor, ci și receptorii au efect asupra media".

Aceste efecte au constituit o preocupare majoră în secolul al XX-lea. Unele dintre primele evaluări au atribuit comunicării de masă o mare putere de influențare a audienței. Acest tip de conceptualizare a efectelor comunicării de masă este cunoscut ca teoria glonțului sau ca modelul acului hipodermic. Conform acestei conceptualizări, membrii audienței sunt prezentați ca fiind izolați unii de alții și ca reprezentând ținte vulnerabile, ușor de influențat de mesajele comunicării de masă.

După cercetări îndelungate asupra felului în care funcționează de fapt comunicarea de masă, cercetătorii acestui domeniu au concluzionat că teoria glonțului magic sau a acului hipodermic nu era corectă. Noua viziune atribuie mai puțină putere mesajelor de comunicare în masă. Această concepție, deseori numită ,,modelul efectelor limitate", a făcut subiectul cărții lui Joseph Klapper, The Effects of Mass Communication (1960). Lucrarea prezintă indivizii ca fiind capabili să opună rezistență mesajelor de comunicare în masă.

Efectele mass-mediei sunt, în fapt, forme de exercitare a influenței mass-media asupra cititorilor/ascultătorilor/telespectatorilor. Domeniu extrem de sensibil, efectul este, în concepția lui Tim O'Sullivan, ,,termen extrem de dens, care se referea în mod tradițional la impactul și consecințele directe presupuse ale mesajelor mass-media asupra indivizilor". Pe parcursul timpului, presa a fost acuzată cum că ar reprezenta pericole, amenințări, manipulare etc. Numeroși cercetători ai fenomenului efectelor mass-media (M.D. Fleur, D. McQuail, J. Fiske, Ioan Dragan, M. Coman) au clasificat efectele în trei mari categorii: efecte puternice, efecte limitate și efecte slabe.

CAPITOLUL II

DISCURSUL. TIPURI DE DISCURS JURNALISTIC

2.1 DISCURSUL

Vorbirea constituie mijlocul prin care selectăm și ne organizăm experiențele și modul prin care învățăm cum să ne comportăm, cum să reacționăm, ce să credem. Mai mult decât atât, asupra vorbirii nu exercităm un control individual : ea ne este furnizată ca o unealtă deja construită de alții. Chiar din clipa în care începem să folosim limbajul, pătrundem în labirintul relațiilor sociale. Limbajul este un proces generativ continuu. Astfel, toate enunțurile reprezintă momente sau pauze în acel du-te-vino dialogic dintre vorbitori, grupuri sau clase.

Pe măsură ce trece timpul, stăpânim limbajul din ce în ce mai bine. Ne identificăm cu anumite sisteme de limbaj și căutăm să ne descriem în termenii lor. Cel mai adesea putem comunica destul de eficient utilizând resursele unui limbaj fără să avem în mod necesar experiența directă a activităților asociate lui.

În ultimul timp, termenul „discurs” a căpătat întrebuințări dintre cele mai diferite. Termenul de „discurs” are nenumărate accepții : conversație, dialog, întrevedere, exercițiu oratoric în fața unor persoane, alocuțiune, conferință, expozeu, proclamație, speech, apologie, elogiu, panegiric, rechizitoriu, tratat, orice enunț lingvistic observabil. Prin urmare, toate sinonimele discursului definesc o trăsătură esențială : emisie verbală adresată unei persoane sau unei mulțimi concrete. Tocmai acest lucru îi îndreptățește pe unii teoreticieni să considere că orice discurs este argumentativ, de vreme ce este capabil să modifice opinia, starea de spirit, valorile interlocutorului. Având un emițător și un receptor, plus un mesaj concret și lizibil, bazat pe un cod nemetaforic, J. M Adam susține că „discursul este un eveniment, pentru că e produs de un anume subiect, într-un loc anume și un moment anume, adresându-se unui destinatar precis”.

În consecință, fiecare dintre noi suntem prinși într-o acțiune discursivă : povestim, descriem, portretizăm, învățăm pe alții, trimitem scrisori, acuzăm, ne cerem drepturile, ne exprimăm opiniile politice etc. Ziariștii trebuie să fie niște ași ai discursului, dar și niște ași în ascultarea discursurilor.

Un bun exemplu sunt conferințele de presă, unde există un intervievat și mai mulți intervievatori. Conferințele de presă sunt un caz aparte de intervievare. Nu este un interviu față în față și presupune puțin timp la dispoziția jurnalistului. Mulți dintre cei ce organizează conferințe de presă par să-și imagineze că în cadrul acestui eveniment pot manevra un grup de stenografi docili. Niciun reporter nu trebuie să permită ca această idee să prindă rădăcini. Jurnalistul decide ce anume intră în ziar și care este subiectul care, selectat din cadrul conferinței, constituie știrea.

Reporterul poate păstra anumite întrebări pentru a le formula după conferința de presă. Discuțiile cu reporterii prezenți sunt deasemenea importante. Majoritatea dintre ei nu pot rezista tentației de a se lăuda cu ceea ce știu și pe cine cunosc și astfel, se pot obține niște indicii utile. În cadrul discursurilor, câteva ponturi ar fi următoarele : aflarea cât mai multor informații despre persoana care ține discursul; imaginarea unor puncte care ar putea fi atinse (verificarea atingerii acestora de către vorbitor); intrarea în posesia unui exemplar scris al discursului pentru a vedea ce puncte au fost atinse etc.

Discursul constă, în fapt, în felul în care se organizează circulația cuvintelor într-o comunicare socială, producând sens. În consecință, informația este o problemă de discurs.

2.2 TIPOLOGIA DISCURSULUI JURNALISTIC

În ceea ce privește tipurile de discurs, Jean-Michel Adam (1997) identifică opt tipuri ale acestuia, reproduse de Sorin Preda în cartea sa : povestirea, descrierea, explicația, argumentarea, injoncțiunea, predicția, dialogul, figurativul, discursul polemic.

Povestirea trimite la cinci tipuri de secvențe narative, în dimensiunea ei cronologică :

orientarea (localizarea) și, implicit, stadiul inițial;

complicarea (fapte, evenimente oarecum neașteptate, intrigă);

acțiunea (evoluție, dezvoltare);

rezoluția (un nou element modificator);

morala (stadiul final).

Deși pare exclusiv literar, tipul narativ poate fi întâlnit în reportaj, feature, fapt divers, însemnare și, rareori, în editorial.

Descrierea nivelează, spre deosebire de povestire, care structurează. Ea încetinește cursul evenimentelor și mărește efectul surprizei. Descrierea tensionează, se bazează pe suspans, modifică orizontul de așteptare al lectorului. Surpriza este constituită obligatoriu din două secvențe : prima prezintă exact opusul a ceea ce urmează (exemplu : „De ce se fac fetele blonde? Ca să nu fie confundate cu brunetele!”). Există mai multe tipuri de descrieri : topografice, cronografice, prosografice, portretistice, etopice (descrie vicii, calități). Utilizată în reportaj, anchetă, feature, descrierea poate să aibă o puternică funcție argumentativă.

Explicația este acel discurs care face ca cineva să înțeleagă ceva. Implică distanțarea și calitatea de martor. În general, se realizează prin două demersuri :

analitic (deagajă principii);

sintetic (pune în relație, detașează singularul).

Acest lucru implică două funcții :

justificativă;

cognitivă (explică și interpretează).

Explicația presupune respectarea unor condiții : să știi mai mult decât altul; să fii neutru raportat la subiect; tema discursului să intereseze și pe altcineva. Explicația este, așadar, un discurs teoretic, ce face ca un fenomen singular să se raporteze la un întreg, la o schemă.

Argumentarea este un discurs bazat pe actul de a convinge. Asta înseamnă că, în discurs, argumentele și concluzia sunt obligatorii. Efectul constă în schimbarea dispoziției interioare a celui căruia i te-ai adresat. Drumul discursului e aparent simplu : premisă – argument – concluzie.

Injoncțiunea este un discurs centrat pe actul de a ordona, de a cere; tip de discurs imperativ, care se folosește în avertismente, rețete, mod de folosire.

Predicția dezvoltă un discurs anticipativ – din păcate, nestudiat temeinic de lingviști, de teoreticieni ai presei. Timpul verbal preferat este viitorul. Se folosește în profeții, horoscop, meteo. Horoscopul face parte din discursul predictiv. El încalcă doar în aparență regulile de bază ale textului jurnalistic : nu pleacă de la un eveniment recent, verificabil; nu oferă o lectură nouă evenimentelor și este profund speculativ. În realitate, horoscopul vehiculează multă informație (așa atemporală cum este), pe care o actualizează mereu. Vectorul principal de lectură îl reprezintă curiozitatea, dar și alți factori de natură psihologică : teama de necunoscut, un sentiment de protecție etc. Subiectele atinse sunt de larg interes uman : bani, carieră, relații afective, sănătate etc.

Dialogul (conversația) implică acte comisive (promisiuni, amenințări), acte vocative, retroactive, de satisfacție. O variantă aparte a conversației este monologul. El conține indici dialogali, dar cu sine : întrebări retorice, dileme, interjecții, reacții.

Figurativul se întâlnește rar în presa scrisă. În schimb, e bine reprezentat în slogan, grafitti și proverb.

Discursul polemic exprimă dezacordul, contestarea. Are mai multe trăsături de bază : dezacordul, falsificarea conținutului, natura argumentativă (sofismele), descalificarea țintei (sancțiune, până la anulare).

Toate aceste tipuri de discurs sunt importante și utile în gestionarea informației. Totuși, discursul descriptiv, discursul narativ și discursul informației mediatice par a fi esențiale.

2.2.1 Discursul descriptiv

Descrierea sau culoarea, cum mai este numită câteodată, ar trebui să facă parte din majoritatea articolelor. Chiar dacă este vorba numai despre câteva fraze care să le ofere cititorilor cea mai elementară imagine a unei clădiri sau a unei persoane, acestea merită scrise. Descrierile, fie ele scurte remarci sau pasaje întregi, adaugă informație și îi ajută pe cititori să-și imagineze mai bine ce s-a întâmplat, cui și unde. Reporterul e ochiul, urechea și nasul cititorului. Cuvintele pot descrie lucruri pe care pozele nu le pot surprinde. Descrierea dă viață articolului, îi duce pe cititori acolo unde a fost și ziaristul și evocă atmosfera.

Exceptând cazul în care scopul principal al unui material este de a fi descriptiv, cel mai bine este ca elementele de culoare să fie dozate în porții mici, nu în pasaje lungi, nesegmentate. Cheia este relevanța. Lucrurile minore sunt, adesea, și cele mai elocvente – mici detalii sau momente dintr-o scenă care pot fi descrise și folosite pentru a puncta un întreg subiect sau eveniment.

Ca orice acțiune discursivă, descrierea impune câteva constrângeri majore : vizibilitatea (de la punere în pagină, titlu, ilustrație, până la observarea directă și inspirată a unor detalii, imagini de ansamblu etc.), expresivitatea (a fi evocator, a avea putere de sugestie, a alege cuvântul cel mai sonor și mai apropiat de realitate) și, nu în ultimul rând, dramatizarea (punerea în scenă, gradualizarea descrierii, poziționarea naratorului în text, alegerea unor incidente care să trezească sau să relanseze interesul pentru lectură).

Există câteva operațiuni descriptive de bază : operațiunea de ancorare (implică denumirea obiectului descrierii, întregul); operațiunile de aspectualizare (presupun fragmentarea întregului în părți, evidențierea calităților sau proprietăților întregului ori a părților cuprinse); operațiunile de relaționare (implică : situarea temporală într-un întreg istoric sau individual, situarea spațială, asimilarea comparativă sau metaforică) și operațiunea de reformulare (întregul și părțile lui pot fi reunite de-a lungul sau la sfârșitul descrierii).

Cheia oricărui discurs descriptiv pare a fi legea alternanței. Alternanța se relizează prin gestionarea lungimii frazelor (lung/scurt), fie prin alternarea observațiilor : vizual/olfactiv, vizual/auditiv, animat/inanimat, descriptiv/opinie, descriptiv/narativ etc. Efectul dinamic al alternanței sonor/vizual este remarcabil. Orice descriere este preponderent vizuală și are trei mari calități : încetinește acțiunea, potențează efectul unei secvențe narative ulterioare, oferă textului expresivitate și un plus de autentic.

Cele mai folosite tipuri de descriere sunt : abordarea narativă (de tip feature), abordarea neutră (auctorială) și abordarea autenticistă (transmisia directă sau reality show-ul). Abordarea narativă presupune un anume talent și un anume subiect (inedit). În cadrul abordării neutre, autorul nu este prezent în text, iar observațiile sunt în bună parte impersonale. Această descriere poate fi pur cinematografică. Riscul neimplicării este considerabil. El poate fi suplinit doar de un subiect palpitant, dramatic.

Abordarea autenticistă presupune un grad sporit de implicare a autorului în text. Este scrisă la persoana întâi, timpul prezent; se caracterizează printr-un stil nervos și dinamic, o bună vizualizare, ferită de retorisme și excese ornamentale. Autorul se transformă, credibil și fără ostentație, în personaj. Simpla lui prezență va ordona succesiunea observațiilor, saltul de la un detaliu la altul, introducerea unor elemente narative : un incident, un scurt schimb de replici etc. Efectul acestei abordări este remarcabil : textul pare scris concomitent cu documentarea, pare transmis de la fața locului. Principala condiție a reușitei textului este ca ziaristul să evite o prea mare implicare. În caz contrar, descrierea riscă să devină eseu sau chiar narațiune.

Exigențele discursive ale descrierii rămân aceleași, indiferent de strategia discursului descriptiv. Gestionarea amănuntelor este una dintre problemele de care se lovește orice tip de descriere. Trierea detaliilor este absolut necesară și impune o selecție ce trebuie să țină cont de imaginea-cheie și, deopotrivă, de legea alternanței. Trebuie fixate din start anumite criterii de selecție. Folosită inteligent și fără ostentație, descrierea poate substitui un întreg discurs de comentariu, cu subtile nuanțe ironice, contestatare. Vizualizarea e cea mai importantă într-o descriere. Esențial este văzul, care subsumează celelalte simțuri : auz, miros, tactil. În descriere, reporterul trebuie să fie o prelungire a a simțurilor cititorului. Simpla numire nu este suficientă. Pentru a se plasa mental într-un anumit spațiu, cititorul are nevoie de acele elemenete încărcate cu o cât mai mare putere de sugestie vizuală, emoțională. Nuanțele, micile detalii sunt mai de efect în descriere decât elementele vizibile. Numirea brutală, directă, a realității trădează fie neîndemânare, fie lipsă de talent. Folosit așa cum trebuie, vizualul ține loc și de comentariu. În consecință, o bună descriere este una sinestezică, care combină simțurile.

Descrierea este, până la urmă, o problemă de stil. O bună descriere refuză scheme și idei preconcepute. Adeseori, stilul personal se creează chiar prin încălcarea unor reguli. Alăturările semantice surprinzătoare, jocurile stilistice inedite, dinamizează descrierea. Folosirea adjectivelor impertinente, a comparațiilor, metonimiilor și personificărilor trebuie să se subsumeze atât subiectului, cât și stilului specific autorului : ironic, liric, moralizator, narativ etc. Deși pare paradoxal, descrierea este fundamental narativă.

2.2.2 Discursul narativ. De multe ori, narațiunea în presă se face involuntar. Orice narațiune începe cu o curiozitate stârnită, însă, în clipa în care am stârnit o curiozitate, ea trebuie satisfăcută, În caz contrar, cititorul va fi extrem de dezamăgit. În presă întâlnim surprinzător de multe elemente narative. Există chiar un gen preponderent narativ : feature.

Povestirea reprezintă o expunere de fapte, în timp ce descrierea este o expunere de lucruri. În descriere avem de-a face cu un portret, în narațiune cu un personaj, descris prin acțiunile, comportamentul, relațiile lui cu celelalte personaje. Lista procedeelor și a formelor narative este foarte bogată : povestire oratorică, istorică, dramatică, etiologică, fantastică, parodică, arborescentă, comică, încadrată, fabulă etc. Genurile narative aparțin unei diversități de discursuri (literar, religios, jurnalistic), adică unor variabile culturale, cum ar fi : poveste de călătorie, poveste de război, poveste de viață, fapt divers, parabolă etc. Povestirea este un discurs ce are ca obiect principal acțiunea : o acțiune care se desfășoară în timp și spațiu; o înlănțuire de fapte; un personaj și o acțiune principală; descrierea unei acțiuni ce are un sfârșit; relatarea acțiunilor succesive ale unui personaj.

În ceea ce privește surpriza narativă, există patru procedee mai importante în crearea și gestionarea acesteia : antagonismul, schimbarea bruscă a perspectivei, modificarea percepției psihologice, narațiunea circulară. Antagonismul se referă la contrast. Ceea ce se întâmplă în a doua parte se plasează antagonic primei părți. Schimbarea bruscă a perspectivei se pretează foarte bine povestirilor cu tentă parabolică. Situația din prima parte se repetă identic în a doua parte, dar cu un adaos sau o modificare aparent minoră, ce modifică semnificativ perspectiva și, implicit, mesajul. Modificarea percepției psihologice se pretează la textele mai descriptive, cu acțiune mai puțin spectaculoasă. Urmează, deasemenea, logica contrastului. Narațiunea circulară este o variantă a povestirii de tip antagonic. În acest caz, oglindirea antagonică este și mai evidentă : ceea ce judeci la alții pățești chiar tu. Circularitatea are dezavantajul unei artificializări narative. Senzația de coincidență forțată nu poate fi evitată decât printr-o regie extrem de abilă și lipsită de ostentație.

Prin urmare, narațiunea are ca trăsături principale : existența personajelor; cronologia strictă nu contează; obiectivitatea nu e lege; relațiile dintre personaje și numărul personajelor; relațiile între narator și personaj („împreună cu” – naratorul știe atât cât știe și personajul; „din afară” – naratorul știe mai mult decât personajul; „dindărăt” – naratorul știe mai puțin decât personajul); citatul sau dialogul foarte scurt va da multă viață narațiunii; descrierea e recomandată ca element de legătură între secvențele narative; finalul (concluzie, epilog, ghilotină, în cascadă, deschis).

Povestirea nu e rezervată doar genurilor puternic literare (reportaj, feature, însemnare). O regăsim chiar și în știre. În noile cercetări media, se vorbește de naratologie mediatică.

2.2.3 Discursul informației mediatice

În ceea ce privește funcțiile presei, mai mulți cercetători au făcut diverse clasificări. Spre exemplu, Malcolm Wilez a făcut distincția între cinci astfel de funcții: de a furniza informații, de a analiza aceste informații, de a da un cadru general de referință pentru cunoaștere, de a distra, de a difuza o cunoaștere enciclopedică. Totuși, funcția cea mai importantă pare a fi aceea de informare.

Se spune că cine controlează informația stăpânește lumea. Însă pentru ca o informație să fie validă mediatic, ea trebuie să intre într-un sistem de interpretare a lumii : a descrie, a povesti, a explica. Propriile valori ( nou, recent, verificabil și interesant) sunt necesare, dar nu suficiente. Indiferent de selecția practicată, discursul informației nu face decât să transmită cunoștințe despre lume, descriind-o în trei moduri diferite :

Factual. Orice tip de percepție și de descriere se înscrie într-un enunț informativ, care poate fi prezentat într-o formă discursivă a definiției sau a indicațiilor factuale, cum ar fi ora, locul, timpul sau direcția (paginile utilitare ale ziarelor, care oferă locuri de muncă, programe culturale, sugestii imobiliare etc.).

Evenimențial. Este vorba despre acele fapte care modifică starea firească a lumii. Observând direct sau imaginând ceea ce tocmai se petrece sau s-a petrecut, focalizăm atenția pe chiar procesul acțiunii (un accident, un bombardament), pe o declarație (conferință de presă, discurs oficial), pe identificarea actorilor implicați (victime sau beneficiari, aliați sau opozanți) sau pe circumstanțele materiale (în spațiu și timp).

Explicativ. Descrierea se concentrează pe întrebările : Cum? și De ce?. Prin urmare, contează finalitatea evenimentelor și consecințele lor, motivele și intențiile celui care a provocat evenimentul. Scopul principal îl reprezintă acea explicație oferită de ziarist, prin care evenimentele lumii pot deveni de înțeles/inteligibile/lizibile pentru cititori. Ar fi o greșeală să reducem informația doar la știre. Presa, în integralitatea tuturor genurilor practicate de ea, pornește invariabil de la informație.

Mizând pe cartea eficienței și a rentabilității, sistemul de producere a informației, asemenea unui proces industrial, tinde să-și raționalizeze metodele curente de reperare, selectare și tratare a infinitei și fluctunatei materii prime evenimențiale. Reperare nu doar în sensul unei așteptări a informației distribuite sau anunțate, care nu constituie decât o parte a realității sociale, ci și rod al investigației, curiozității active a ziaristului. Selecție nu doar prin prisma calităților intrinsece ale evenimentelor, ci și ținând cont de scopurile, resursele și structura de organizare ale întreprinderilor de presă. Tratarea și prezentarea (ambalajul) materiei prime nu sunt decât o prelungire a selecției inițiale.

În volumul I al Manualului de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, coordonat de Mihai Coman, ediția a II-a, sunt enumerate trei metode de colectare a informației : documentarea, observația și intervievarea. Un material bine realizat este rezultatul îmbinării celor trei metode. Documentarea se poate face prin consultarea unor surse scrise, dar și prin intervievare și observație. Când evenimentul este prevăzut sau previzibil, ziaristul recurge la așa-zisa predocumentare. Înainte de redactarea materialului, după documentarea pe teren, el trebuie să verifice exactitatea tuturor componentelor informației (postdocumentare).

Observația poate fi practicată cu sau fără dezvăluirea identității reporterului. Situația de ,,incognito” ridică însă unele probleme de etică. Observația este o practică frecventă în activitatea reporterului, dacă nu chiar o rutină. Principalele tipuri de observație sunt: participantă (reporterul se alătură unui grup sau persoane despre care dorește să scrie), neparticipantă (privește, este martor, nu și actor al evenimentului) și discretă (este un observator detașat, neluat în seamă de cei pe care îi observă).

În intervievare, organizarea preliminară este crucială. Reporterul trebuie să își stabilească ordinea în care dorește să strângă informațiile, cu ce și cu cine își începe explorarea.

Tipologia informației

Funcția de informare se ocupă de transmiterea a trei tipuri de informații: informații generale, informații instrumentale și informații de prevenire. Informațiile generale își au justificarea în faptul că nevoia indivizilor de supraveghere a mediului înconjurător nu trebuie neapărat să fie satisfăcută de o informație cu o utilitate imediată. Informațiile instrumentale se referă la starea vremii, cotații bursiere, la programele cinematografelor sau ale teatrelor, modificările apărute în transportul urban etc. Sunt informațiile care au o valoare de utilitate imediată. Informațiile de prevenire sunt acelea menite să pună individul în gardă, care îi sugerează acestuia ce se poate întâmpla ca rezultat al unor fenomene: prognozele meteo, modalitățile de prevenire a incendiilor, a accidentelor, a diferitelor boli, precum și informațiile oferite de autorități despre schimbările sociale etc.

2.3. DISCURSUL ȘTIRILOR

2.3.1 Știrile ca mod de comunicare

„Știrea este un text succint de agenție, de ziar, de radio sau tv, care reprezintă o primă avizare a unui fapt socialmente semnificativ” .

Fără informație proaspătă nu am avea decât un comentariu asupra unor lucruri deja știute. Interesant, dinamic, comentariul nu este o știre. Informația este o știre, iar „…rolul primar al ziarului este colectarea știrilor. Cu orice risc, el trebuie să vegheze ca știrile să nu fie alterate. Nici prin ceea ce se spune, nici prin ceea ce nu se spune, nici prin modul de prezentare nu trebuie ca fața senină a adevărului să sufere” . În consecință, „comentariul este liber, iar faptele sunt sfinte”. Știrea reprezintă deci informații de actualitate, inedite, deosebite și de interes general. Primele trei elemente pot fi aproape întotdeauna stabilite cu exactitate; însă ultima – ce anume este de interes general – suscită o mulțime de controverse. Un lucru este însă cert : nu este o știre dacă un câine mușcă un om, ci dacă un om mușcă un câine.

Știrile reprezintă o instituție socială și culturală printre nenumărate altele, având în mare parte aceleași caracteristici. Instituția știrilor cuprinde cuvinte și imagini, adică un subsistem specific diferențiat din cadrul limbajului. Această instituție se bucură de o poziție privilegiată și recunoscută în ierarhia valorică a culturii noastre. Știrile ajung la noi ca discurs preexistent al unei instituții sociale impersonale, dar care este în același timp și o industrie. „Din momentul în care ne familiarizăm cu codurile și convențiile sale, devenim alfabetizați în știri, apți nu doar de a le urmări și de a recunoaște personajele și evenimentele familiare, ci și de a interpreta spontan lumea în termenii codurilor învățate prin ele. La nivel individual, percepem și interpretăm lumea în termeni parțial derivați din clasificările cu care ne-au familiarizat știrile; la nivel colectiv, construim realitatea pe măsură ce trece timpul, percepând-o ca plină de înțelesuri, dacă realitatea creată corespunde expectațiilor formulate prin sistemul de limbaj coerent al știrilor” .

Știrile, auzite la radio, citite în ziare, sau privite la tv, își modelează o formă specifică, în funcție de caracteristicile mass-media în care apar. Spre exemplu, la radio e foarte importantă vocea prezentatorului, tonul, el trebuie să-l facă pe ascultător să vadă cu urechile sau să asculte cu ochii; trebuie să-și imagineze știrea respectivă. În televiziune, imaginile în mișcare, sunetul, culorile, toate dinamizează știrea și mențin atenția telespectatorului. Există însă niște reguli cu privire la alternanța imaginii și textului. Ca și în presa scrisă cele două elemente trebuie să fie complementare, nu să se excludă sau să spună același lucru.

O dovadă că într-adevăr știrile presupun un discurs independent și autonom este atenția la numeroasele analize pe care le suscită, adică măsura în care oamenii vorbesc despre acest subiect. La nivel jurnalistic, există o diversitate de ziare, de emisiuni TV și radio al căror scop este comentarea și interpretarea știrilor. Știrile ocupă un loc important în cadrul discuțiilor informale, la serviciu, în restaurante sau pe stradă. Chiar la nivelul învățării formale, există o industrie care produce cărți, articole, cursuri, toate căutând să înțeleagă și să explice ce anume reprezintă știrile și cum pot fi ele relaționate de alte forțe active ale societății.

Există o serie de probleme, în ceea ce privește „cultura știrilor”. Cea mai importantă este problema imparțialității. Aproape nimeni nu contestă deschis influența socială și politică a televiziunii și a magnaților presei, câteodată exercitată în numele binelui public, alteori în mod iresponsabil. Corporațiile și deținătorii de capital care dispun de mijloacele de producție a știrilor pot iniția campanii de demascare și de investigare, de propagandă, care la rândul lor determină schimbarea direcției politice și sociale a unei țări. Știrile sunt ceea ce acești producători decid că ar fi. Astfel, în mare parte, atitudinea critică față de organizațiile de știri se concentrează pe „păzirea câinelui de pază”. Scopul acestei atenții critice e clar – orice problemă în modul de colectare a informației, în redactarea sau distribuirea ei, în perceperea sau utilizarea ei, trebuie corijată.

John Hartley susține, în Discursul Știrilor, că, dacă dorim să înțelegem știrile, trebuie să luăm în considerare cei doi determinanți majori : limbajul (sistemul de semne) în care sunt codificate și forțele sociale care determină felul în care sunt produse și citite mesajele lor.

Sisteme de semne. Nu este posibil să vorbim despre știri în termenii unui sistem de semne autonom, independent de convențiile și caracteristicile limbajului. Însă există deopotrivă anumite caracteristici și convenții specifice, implicate în discursul știrilor, care diferă de cele ale limbajului vorbit. Nu evenimentul relatat determină forma, conținutul, semnificația sau „adevărul” știrii, ci știrea determină semnificația evenimentului : ea rezultă din trăsăturile sistemului de semne și din contextul în care este generată și receptată.

Modul în care știrile „cartografiază” lumea și produc pentru noi înțelesul realității depinde în mare măsură de natura semnelor variate pe care acestea le folosesc. Știrile dobândesc semnificație nu prin lumea la care se referă ele, ci prin sistemul de semne care o codifică.

2.3.2 Valori ale știrii. Subiectele știrilor

În procesul de evaluare a subiectelor jurnalistice, subiectivitatea nu poate fi evitată. Ea caracterizează întregul proces și niciun reporter sau redactor de știri, oricât ar încerca să se abțină cu profesionalism de la aceasta, nu va reuși niciodată în totalitate. David Randall identifică opt factori care influențează valoarea știrii : domeniul, știrile la modă, evoluția, sursa, informațiile, sincronizarea, cititorii și contextul.

Domeniul reprezintă categoria generală în care se încadrează articolul – infracțiuni, mediu, sănătate, administrație centrală, economie, armată, politică etc.

Știrile la modă se referă la subiectele care intră brusc în lumina reflectoarelor și reprezintă, pentru o vreme, sarea și piperul unei anumite lumi.

Evoluția reprezintă ceea ce se întâmplă în mod specific în cadrul domeniului sau al subdomeniului la care se referă articolul. Raritatea sa îi dă cea mai mare parte a valorii, fără să depindă de public. Evenimentul include alte trei elemente : sursa, cunoașterea și sincronizare.

De sursa de la care a fost obținută informația depinde în mare parte importanța sau valoarea evenimentului.

Cunoașterea constă în numărul oamenilor care au cunoștință despre eveniment. Cea mai mare valoare o au articolele care reprezintă prima relatare a unui eveniment necunoscut pentru toată lumea în afară de sursă/surse.

Sincronizarea. O știre e cu atât mai valoroasă cu cât e mai actuală. Spre deosebire de vin, știrea nu devine mai valoroasă dacă e pusă la păstrare pentru a fi consumată mai târziu; ba mai mult, ea expiră foarte repede.

Cititorii reprezintă cel dintâi factor care nu are legătură directă cu specificul subiectului. Publicul poate fi general sau specializat, însă trebuie să-l cunoaștem cât mai bine.

Contextul reprezintă situația dintr-o zonă de circulație dată (societate, sat, oraș sau regiune) ce corespunde domeniului și evenimentului și ajută la evaluarea rarității. Astfel, valoarea de informație a unui subiect variază în funcție de locul în care se petrece evenimentul.

Subiectele cu cea mai mică valoare, care s-ar așeza la baza unei scale valorice, sunt articolele despre declarațiile unor persoane (articole tip „povestea vorbei”). Urmează articolele despre ceea ce se spune că se va întâmpla (articole despre amenințări sau îndemnuri la acțiune) și despre ceea ce se spune că se întâmplă sau că s-a întâmplat (articole despre investigații jurnalistice, despre oameni care transmit ceea ce au descoperit). În vârf se situează articolele despre ceea ce s-a întâmplat (articole despre evenimente, fapte, accidente, dezastre, înfățișări la tribunal etc.). Un element important în judecarea valorii unei știri este numărul de cititori care vor fi interesați de un anumit subiect. Cu cât sunt mai mulți oameni afectați de un eveniment, cu atât mai important va fi articolul care îl descrie. Cu cât efectul evenimentelor relatate e mai îndelungat, cu atât mai bun și mai important este articolul. Ceva ce afectează oamenii doar pentru o zi sau o perioadă scurtă este, în mod clar, mai puțin important decât un lucru care îi afectează permanent.

Știrile se grupează în jurul și în cadrul a șase subiecte majore : politica (guvernul, parlamentul, strategiile, personalitățile și disputele care stabilesc contextul luării de decizii); economia (companiile și lumea financiară; cifrele oficiale ale serii); relațiile internaționale (relațiile dintre guverne și mai ales între cei implicați într-o problemă comună; de asemenea, rapoarte despre războaie, lovituri de stat, cutremure etc.); știrile autohtone („știrile hard” – caracterizate de conflict și violență și „știrile soft” – care includ umorul și interesul uman, fiind adesea definite ca având o perspectivă feminină); știrile ocazionale (relatări despre dezastre, celebrități, familia regală și despre punctele fierbinți ale zilei) și sportul (se pune accent pe sporturile masculine, profesionale, competitive).

PARTEA A II-A. JURNALISMUL MODERN

CAP. III NEW MEDIA ȘI INTERNETUL

3.1 APARIȚIA INTERNETULUI

SCURT ISTORIC

,,În lume au avut loc trei revoluții în ceea ce privește stocarea, prezentarea, comunicarea informațiilor și accesul la ele. Una dintre ele a fost apariția cuvântului scris, cu mii de ani în urmă, cealaltă – invenția tiparului, cu sute de ani în urmă, iar a treia este încă în plină desfășurare. Desigur, este vorba despre Internet – mijlocul prin care orice persoană de pe planetă poate oferi informații care să fie citite instantaneu de toți ceilalți” .

Apariția jurnalistului online a fost condiționată de cei aproape 35 de ani de istorie ai Internetului. În 1969, determinat de amenințarea războiului rece, departamentul „Advanced Research Project Agency” (ARPA) din cadrul Ministerului American al Apărării a creat un sistem de comunicare – ARPANET, care nu putea fi interceptat ori capturat de inamicul numărul unu al Americii acelor timpuri, Uniunea Sovietica. ARPANET-ul nu suporta decât documente în format text și era la origine o rețea cu patru noduri situate in patru universități americane – University of California Los Angeles, Stanford, University of California Santa Barbara, University of Utah. În timp, această rețea s-a extins cuprinzând mii de alte centre, legate între ele. Astfel, dacă un punct din rețea era distrus, rețeaua putea funcționa la fel de bine și făra aportul acestuia.

In 1972, Ray Tomlinson inventeaza e-mailul, care devine în scurt timp cea mai populară formă de comunicare de-a lungul ARPANET-ului. Scăderea amenințării unui război nuclear între SUA și Uniunea Sovietică, și deschiderea accesului la ARPANET numeroaselor centre universitare de pe teritoriul Americii, a dus in 1983 la o separare a rețelei. ARPANET a rămas o rețea dedicată cercetării științifice, iar MILNET s-a orientat spre activități militare.

Tot în acea vreme s-au creat o serie de alte rețele, purtând diverse nume, dar funcționând pe principiul ARPANET. Acest conglomerat de rețele a ajuns să poarte numele de ARPA-INTERNET, ulterior doar INTERNET. ARPANET-ul a fost inchis oficial pe 28 februarie 1990. NSFNET, un serviciu al National Science Foundation, a preluat Internetul, dar, după presiuni comerciale și apariția a numeroase alte rețele, s-a retras in 1995, realizând ceea ce Manuel Castels numește „privatizarea completă a Internetului”. Totuși, la inceputul anilor ’90, Internetul era dificil de utilizat din cauza unei platforme grafice limitate, ceea ce făcea extrem de anevoioasă găsirea datelor. Momentul revoluționar a venit in 1990, când CERN (Centre Europeen pour Recherche Nucleaire) a lansat Word Wide Web-ul (WWW) sau mai pe scurt, Web-ul.

World Wide Web este cea mai cunoscută parte a Internetului. WWW-ul este un sistem de stocare și citire a documentelor aflate pe Internet într-un format care include legături către alte documente, grafice și elemente multimedia. Stocarea și citirea datelor este posibilă datorită hipertextului (text care conține legături electronice – link-uri, către alte pagini) codificat cu ajutorul limbajului HTML (hypertext mark-up language – limbaj de codificare a hipertextului). Aspectele sale cele mai dăunătoare – pornografia infantilă, paginile web stupide și cele care promit mult, dar oferă puțin – beneficiază de multă publicitate. Paginile cele mai valoroase sunt mai puțin cunoscute : site-uri guvernamentale, lucrări de referință, site-uri de știri și arhivele lor, cărți de telefon online, liste de evenimente viitoare etc.

Dorina Guțu se întreabă, în cartea sa New Media, care este diferența dintre web 1.0 și web 0.2 sau, altfel spus, între World Wide Web și World Live Web. ,,Web 1.0 are site-uri, domenii, adrese, locații. Are designeri și arhitecți. Are vizitatori. Site-urile se construiesc, domeniile se dezvoltă. Iar dacă ceva e în neregulă, site-urile sunt declarate în construcție (under construction)”. Inițial, se vorbea despre Internet ca despre o autostradă a informației (information highway). Astăzi, ceea ce înainte era informație, acum este conținut (content).

Blogurile, de pildă, sunt considerate site-uri în motoarele de căutare ale web 1.0, însă natura lor este fundamental diferită de cea a unui site. Blogurile sunt scrise, nu construite.

A urmat, în 1993, lansarea primului program de navigare (browser) al Web-ului numit Mosaic, dezvoltat de Marc Andreessen și echipa sa la National Center for Supercomputing Applications (NCSA) din Statele Unite. Primele încercări jurnalistice în mediul online datează din această perioadă, pentru ca în 2001, baza de date de publicații online a „Editor and Publisher” să numere peste 14000 de titluri.

3.1.1 Internetul în România

Internetul in România a împlinit 16 ani in 2009. În 1993, la 26 februarie, domeniul „.ro” a fost înregistrat în baza de date a IANA (Internet Assigned Numbers Authority), organismul internațional însărcinat cu administrarea domeniilor de internet. Pagina „New Media Review” a European Travel Commission citează o serie de studii efectuate asupra nivelului de penetrare a Internetului în România. Acestea estimează că Internetul este folosit de 2 milioane de utilizatori din populația totală de 22,4 milioane.

Un studiu al companiei germane GfK , publicat în Europemedia în octombrie 2002, spune că 13% din populația României folosește Internetul, iar 6% sunt utilizatori constanți. Studiul a scos în evidență faptul ca 33% dintre români spun că nu au auzit niciodată de Internet. În februarie 2003, eMarketer a dat publicității o analiză efectuată de Price WaterHouseCoppers și Wilkoskz Gruen Associates care estimează că până în 2006 în România vor exista 5.5 milioane de utilizatori. În 2003 este estimată o creștere până la 3 milioane a numărului de utilizatori.

Studiul „Global eCommerce Report 2002” efectuat de TNS Interactive (http://www.tnsofres.com/interactive) consideră că penetrarea Internetului în România este redusă din cauza prețului accesului, dar și din cauza prețului calculatoarelor personale.TNS a prezentat si o clasificare a utilizatorilor in funcție de grupurile de vârstă:

– 32 % dintre utilizatori au sub 20 de ani ;

– 25 % au între 20 si 29 de ani ;

– 10 % între 30 si 39 de ani ;

– 4 % sunt utilizatori între 40 și 59 de ani ;

– doar 1 % dintre cei peste 60 de ani sunt prezenți online.

Același studiu a stabilit că 16% dintre bărbații români sunt prezenți pe Internet, spre deosebire de femei, reprezentate în proporție de doar 8%. România are una dintre cele mai mari rate de creștere a numărului utilizatorilor de Internet din Europa Centrală și de Est (studiu al lui Roland Berger Strategy Consultants). Dacă în 1998 numărul utilizatorilor de Internet era de 350.000 săptămânal, la sfârșitul anului 2002 a crescut la 1.450.000. În același timp, numărul domeniilor.ro a crescut, în 2002, cu 46,9%, de la 30.970 la 45.500, concomitent cu o creștere cu 450.000 a numărului vizitatorilor. Dintre aceste domenii, doar o treime sunt active.

În ultimii ani, statisticile se prezintă în următorul mod, conform site-ului www.sigurpenet.ro :

În luna Martie, anul 2008, în România erau 12.000.000 de utilizatori de Internet, reprezentând 53,9% din populație, potrivit Uniunii Internaționale de Telecomunicații. ,,Credem că se poate vorbi de un electorat electronic și astfel de societatea electronică, iar dacă în prezent aceasta se află în minoritate, într-un viitor apropiat va fi majoritară. Evidențele susțin că ar exista peste 300 de milioane de utilizatori de Internet, iar din aceștia o majoritate covârșitoare doar manevranți ai chat-ului”.

3.1.2 Reporterii și Internetul

,,The Internet is both exhilarating and alarming. It is exciting because anything is possible in what is, effectively, the whole interconnected world. And it is frightening because we do not know how it will change the way we think, work, and interact”. Aproape oricine are astăzi o adresă de e-mail. În plus, radioul și televiziunea oferă ,,chat-uri live” unde oamenii continuă să dezbată probleme și să ofere un feedback instantaneu. Anumite comentarii, care sunt selecționate, apar uneori mai târziu într-o emisiune.

Din ce în ce mai mult, scrisul online ne acaparează atât timpul liber, cât și orele dedicate afacerilor sau locului de muncă. A devenit o formă modernă a scrisului de mână. Este atât de ușor să comunici de-a lungul a continente întregi, încât oamenii poartă o corespondență zilnică cu prieteni, cunoștințe, parteneri de afaceri și chiar persoane străine. Evidențele susțin că ar exista peste 300 de milioane de utilizatori de Internet, iar din aceștia o majoritate covârșitoare doar manevranți ai chat-ului. David Randall susținea, în Jurnalistul universal, că Internetul cuprinde 70 000 de calculatoare din întreaga lume, incluzând biblioteci, baze de date, companii comerciale, organizații nonguvernamentale, universități etc.

Reporterii nu se țin, și nici nu trebuie să se țină, departe de noul mod, bogat și eficient, de documentare. Aceștia pot să acceseze cantității imense de informații ce nu sunt disponibile prin alte mijloace; să verifice referințe în mai multe dicționare, enciclopedii, indexuri geografice, almanahe și glosare decât știau că există; să localizeze și să contacteze surse și specialiști; să caute în arhivele ziarelor. În plus, folosind calculatorul și programul adecvat, au posibilitatea să stocheze informațiile obținute; să le utilizeze rapid; să încarce informații într-o bază de date; să efectueze căutări și să analizeze baza de date. Doar un ziarist care nu își face meseria nu ar profita de asemenea surse prețioase. Randall consideră că a nu folosi Internetul echivalează cu refuzul unui reporter de a utiliza telefonul.

În privința știrilor de ultimă oră, Internetul se poate dovedi și mai util. Dar Internetul are și neajunsuri. Avantajul său imens este volumul uriaș de material disponibil. Însă acesta constituie și cel mai important dezavantaj al netului. Căutarea pe net, pentru un reporter tânăr, mai puțin inițiat, se poate transforma într-o îndeletnicire îndelungată și obositoare.

3.2 NOILE MEDIA

Există o tendință puternică de a trece de la societatea modernă, industrială, la așa-numita societate-informațională, bazată pe informație și cunoaștere. Unul dintre primii autori care a semnalat tranziția de la un tip de societate la altul, fără a rosti, însă, termenul de societate informațională, este Daniel Bell. Cartea sa, The Coming of Post-Industrial Society, va sta la baza curentului de gândire care astăzi este dedicat societății informaționale.

Noile media se referă la formele inovatoare de interacțiune dintre oameni și tehnologie, la relația dintre oameni și instrumente de comunicare folosite în mod creativ pentru a îndeplini nevoile elementare de informare, comunicare și relaționare. Alți specialiști consideră că noile media sunt mijloacele de comunicare ce se bazează pe canale digitale precum internetul, televiziunea digitală, hârtia electronică, telefonia digitală. ,,Noile media se referă la rezultatul convergenței dintre sistemul mediatic tradițional (televiziune, radio, presă scrisă), telecomunicații, tehnologia digitală și sistemele informatice și computerizate”. Alte definiții sunt chiar și mai vagi, considerând că noile media reprezintă toate textele, sunetele, imaginile și formele grafice transformate de computer.

O listă a noilor tehnologii (cu o dată de început relativ arbitrară reprezentată de începutul anilor ’80) ar include: computerele personale, teletextul, sistemul de înregistrare video, videotextul, televiziunea prin cablu, sateliții de telecomunicații, sistemele de teleconferințe și videoconferințe, mesageria vocală, sistemul de transmitere prin fax, televiziunea de înaltă fidelitate, telefonia mobilă, telefonia interactivă, CD-ROM, DVD, instant messaging, inteligența artificială, grafica tridimensională. Prin urmare, noile media reprezintă mai mult decât Internetul sau versiunea online a cotidianelor.

Principalele caracteristici ale new media, conform Alinei Bârgăoanu și lui Paul Dobrescu, sintetizate în cartea Mass media și societatea sunt :

Digitalizarea, informatizarea, computerizarea

Tehnologia digitală, care a înlocuit-o pe cea analogică, combină sunetul, imaginea și textul. Unitatea de comunicare nu mai este litera, linia sau culoarea, ci bit-ul. Tehnologia digitală a condus la apariția celor 3C: comprimare, conversie și convergență. Comprimarea înseamnă că mult mai multă informație poate fi transmisă și înmagazinată, utilizând acest tip de tehnologie. Digitalizarea permite integrarea sau conversia acestei informații comprimate în sisteme sau aplicații informatice și computerizate. Aceeași tehnologie permite convergența dintre sistemele de telecomunicații, sistemele media tradiționale (cu precădere televiziunea) și informația computerizată (informația este scrisă utilizând același vocabular, prin urmare, informația poate circula între cele 3 sisteme).

Multifuncționalitatea

Noile media permit îndeplinirea mai multor funcții și atribuții prin utilizarea unui singur echipament, cum ar fi un computer personal sau un calculator. Același echipament poate fi utilizat pentru lucrul acasă, discuții interpersonale, divertisment, cumpărături online, tranzacții bancare.

Ubicuitatea

McLuhan se numără printre primii care enunță această trăsătură. Ea se referă la faptul că noile media au o prezență tot mai pronunțată în cele mai diverse zone ale societății – comerțul, divertismentul, locul de muncă, sistemul bancar, educația, știința, sănătatea, apărarea, arta – și îi afectează pe toți membrii societății în care sunt prezente, chiar dacă nu oricine le poate utiliza sau poate avea acces la ele.

Bidirecționalitatea

Noile media oferă utilizatorului capacitatea nemaiîntâlnită până acum de a modifica și de a repune în circulație mesajele/conținutul. Există posibilitatea pentru cei care urmăresc un film, de exemplu, să intervină asupra intrigii sau asupra finalului, sau sisteme de televiziune prin cablu care le permit telespectatorilor să își aleagă unghiul din care este filmat un eveniment sportiv.

Interactivitatea

Rolurile de emițător și receptor alternează, fie că ele sunt ocupate de persoane sau de mașini; interactivitatea are drept rezultat selectivitatea sporită, accesul la un meniu sporit de opțiuni, precum și activarea unui număr mai mare de simțuri în timpul utilizării.

Specialzarea, descentralizarea

Serviciile oferite încorporează aspecte vocale, vizuale și scrise, transmise prin intermediul aceluiași canal electronic și în formate interactive.

De-masificarea

Un mesaj anume, personalizat, poate ajunge la un membru al unei audiențe relativ mari; un rezultat al acestei trăsături este acela că utilizatorii individuali au mai multe opțiuni.

Asincronicitatea

Noile media sunt asincrone în sensul că au capacitatea de a transmite sau de a recepta mesajul în momentul considerat potrivit de către utilizatorul individual.

Hiperrealitatea, virtualitatea

În timp ce media tradiționale permit accesul într-o realitate alternativă, noile media invită accesul într-o realitate virtuală, o simulare atât de exactă a realității prime încât, într-un mediu artificial, omul poate ajunge să se comporte precum în mediul natural.

3.3 NOUL SPAȚIU MEDIA, OPINIA PUBLICĂ ȘI NOILE ȘTIRI

,,Este dificil să prevedem în acest moment forma pe care, eventual, ar putea-o lua noul nostru sistem de comunicare. O posibilitate o constituie autostrăzile informației (Information Superhighway), un sistem care va transmite informații, divertisment și servicii pentru cumpărături oferite de corporații care se ocupă de comunicare. Un model pentru o variantă întrucâtva diferită este Internetul, un sistem de computere legate la o rețea, model folosit inițial de facultăți și de guvern”.

Autorii contemporani vorbesc despre o nouă formă a opiniei publice – opinia publică digitală. New media oferă publicului posibilitatea de a trece de la statutul de simplu receptor la cel de emițător, de comunicator. Informațiile propagate prin Internet nu trebuie să treacă de gatekeeperi, cum este cazul informațiilor care devin știri în media clasică (ziare, radio și tv). Internetul permite atât comunicarea de tip one to one prin intermediul emailurilor, comunicarea de tip one to many, caracteristică media clasice și primei faze de dezvoltare a internetului și nu în ultimul rând comunicarea de tip many to many caracteristică web 2.0. Actualitatea și viteza defluxului informativ capătă o nouă dimensiune, informația fiind accesibilă teoretic din fiecare colț al lumii, mijloacele tehnice permițând cu ușurință anumite transmisiuni live.

Cel mai popular și mai îndrăgit membru al familiei web este blogul. Popularitatea sa este foarte mare în toată lumea, mai ales în rândul tinerilor, datorită posibilităților de exprimare necenzurată și datorită dimensiunii sociale accentuate. Opinia publică are, aici, un cuvânt important de spus. Cititorii pot trimite comentarii sau adăuga însemnări, în funcție de gradul de acces acordat și de permisivitatea aleasă în administrarea blogului. Rolul blogurilor pentru comunicarea politică este din ce în ce mai relevant.

Paginile de video sharing gen Youtube sunt parte de procesul de cristalizare a acestei noi forme de opinie publică. Publicul devine propriul său producător media, iar posturi de televiziune informative postează pe propriile lor pagini înregistrări video ale telespectatorilor care au urmărit desfășurarea unui eveniment în direct. Ba mai mult, mai nou, unele emisiuni își anunță telespectatorii că programul va continua, în regim de direct, și pe internet, la adresa emisiunii respective. Noile media sunt scena pe care sunt prezente o multitudine de opinii, fiecare persoană putând fi, teoretic, un jurnalist. Opinia publică cristalizată prin intermediul new media poate constitui chiar reversul tendinței de apolitizare pe care televiziunea l-a generat în rândul cetățenilor. Procesele de comunicare se intensifică, iar anumite grupuri de audiență sunt mai bine structurate datorită noilor posibilități. Deși, teoretic, internetul permite un acces mult mai bun la informație, accesul persoanelor la internet este înfluențat încă de condiția materială, de anumite cunoștințe tehnice, ceea ce face ca anumite grupuri socio-demografice sau chiar anumite regiuni să nu se bucure de aceleași posibilități ca altele.

Unul dintre efectele noilor media sunt noile știri (new news), concept apărut în timpul alegerilor prezidențiale din 1992, din SUA. În parte, el se referea la apariția candidaților la președenție în talk show-uri, la MTV și la interviurile lungi preluate de posturile care sunt transmise prin cablu. Jon Katz, jurnalist pentru Rolling Stone, care se pare că a introdus acest termen, spunea, în 1992 că ,,noile știri reprezintă o mixtură năucitoare, parte film hollywoodian, parte film de televiziune, parte muzică pop și pop art, la care se adaugă cultură populară și reviste despre celebrități, tabloide, televiziune prin cablu și home video”. Un aspect al noilor știri este, așadar, amestecul de informații și divertisment. Un motiv pentru existența acestui gen hibrid este acela de a face știrile despre politică mai atractive, mai ușor de digerat, mai ales pentru audiența tânără. Katz susține că ,,telespectatorii și cititorii mai tineri consideră că jurnalismul convențional nu are nicio utilitate particulară în viața lor zilnică”. Un alt aspect al ideii de ,,noi știri” este de a pune candidatul în contact direct cu publicul, fără mijlocirea jurnalistului.

Cu toate că oferta informațională a crescut exponențial în ultimii ani, aceasta nu este sistematizată, multe dintre paginile existente nefiind accesate prea des, unele nefiind nici măcar actualizate la timp. Din această cauză apar probleme referitoare la transparența și credibilitatea noilor media și noilor știri. Multe dintre informațiile postate s-au dovedit a fi false. Regula de aur a jurnalismului trebuie să funcționeze indiferent de tipurile de media, și anume – verificarea din mai multe surse independente a informației, minim trei. Internetul prezintă și o problemă de indentitate, pentru că online, fiecare poate fi cine dorește să fie. Fiecare persoană care acces la internet și care are anumite cunoștințe de utilizare poate contribui la cristalizarea opiniei publice.

CAP. IV JURNALISMUL ONLINE

4.1 IMPACTUL EVOLUȚIEI TEHNOLOGICE

ASUPRA JURNALISMULUI

Spre sfârșitul secolului al XX-lea, o dată cu dezvoltarea Internetului, a apărut o nouă formă de jurnalism, cu caracteristici noi, incluzând accesul la informația globală, abundența știrilor, posibilitatea realizării de reportaje instantanee, o mai mare interactivitate și facilități multimedia. Din multe puncte de vedere această formă de jurnalism are un potențial uriaș, pentru că poate provoca o creștere a audienței printre cei dezinteresați până acum de presa „clasică”.

Pe de altă parte sunt multe amenințări la adresa celor mai apreciate valori și la standardele cele mai ridicate ale jurnalismului. Autenticitatea conținutului, verificarea surselor, acuratețea și adevărul pot deveni suspecte având in vedere că în ziua de azi oricine are un computer și un modem poate deveni un editor internațional.

Noua mass media transformă jurnalismul din patru puncte de vedere:

1. conținutul știrilor este profund schimbat datorită apariției noii tehnologii media;

2. modul în care jurnaliștii lucrează în era digitală este diferit;

3. structura redacțiilor și industria știrilor merg, de asemenea, către o transformare fundamentală;

4. noua media aduce o nouă configurație în ceea ce privește relațiile între redacțiile de știri și în interiorul acestora, jurnaliști și marele public, incluzând aici audiența, surse, concurență, vânzători de publicitate și guverne.

În vechea lume a mediei analogice o știre care era publicată într-un ziar sau spusă într-un buletin de știri de seară era actualizată abia a doua zi. Astăzi, știrile sunt într-o continuă schimbare, actualizarea se face permanent. Când vizitează un site, unul din primele lucruri care-l interesează pe vizitator este data sau ora la care a fost actualizat și dacă nu este o dată recentă, trece la alt site. Există chiar roboți care îi anunță automat pe „internauți” când un site preferat a fost actualizat. Vechile redacții erau organizate aproape ca niște unități militare, cu un editor-șef care coordona o ierarhie relativ rigidă. Deciziile urmau un șir lung de comenzi. Noile redacții tind spre o structură descentralizată și flexibilă, iar printre angajați sunt acceptați cu mai multă ușurință, freelanceri. Această schimbare poate duce însă la o problemă de alt ordin: este mai greu să creezi și să cultivi o redacție puternică din punct de vedere al valorilor tradiționale ale jurnalismului.

Structura industriei media este, deasemenea, în schimbare. Competiția apare din mai multe părți și furnizorii de știri nu mai sunt doar ziarele, revistele și televiziunile tradiționale, pentru că Internetul permite accesul cu costuri reduse oricui are ceva de comunicat (în special companiilor, fundațiilor non-profit, instituțiilor guvenamentale ale căror voci până acum erau filtrate de marile companii media). Furnizorii tradiționali de informații în general serveau o comunitate bine definită din punct de vedere geografic. Ziarele locale și posturile de televiziune locale acopereau ,,piața” orașului sau regiunii respective. Furnizorii de informații la nivel național ,,serveau” o singură țară sau o anumită regiune. În prezent, operatorii de știri online pot continua să servească piața locală, dar cei care speră într-o eventuală viabilitate financiară se reconfigurează pentru a putea servi interesele unor comunități mai mari și mai diverse din punct de vedere geografic, care pot să cuprindă atât populația locală, dar și alte comunități aflate dincolo de granițele orașului sau țării. Aceste modificări aduc implicații profunde nu numai în ceea ce privește comerțul sau cultura, dar și în ceea ce privește democrația.

Dacă televiziunea și radioul au fost privite cu scepticism la momentul apariției, Internetul și posibilitățile sale aparent nelimitate au făcut inițial un număr mare de prozeliți. Explozia Internetului la inceputul anilor ’90, datorată în special apariției browserelor (programe folosite pentru navigarea pe Internet. Exemplu: Internet Explorer, Netscape Navigator), i-a conferit acestui nou mediu un statut mitic.

Această explozie a adus cu sine un colaps al domeniilor „.com” – domenii comerciale destinate oricărui utilizator, persoană fizică sau juridică, care-și dorea o prezență pe Internet. Internetul devenise brusc mult prea aglomerat. Această prăbușire, alături de o serie de noi tehnologii care promiteau marea cu sarea numai pentru a dispărea în interval de câteva luni, a creat o pătură de oameni pe care Mike Ward (2002) îi numește „the digitally dissapointed” (cei dezamăgiți de tehnologia digitală).

Acum, la începutul anului 2009, jurnalismul online rămâne încă, un mediu complementar ziarelor, radioului și televiziunii. Revoluția mediatică pe care o promitea Internetul, prin posibilitatea de a îngloba toate celelalte trei media, se desfășoară lent. Convergența mediilor cu care Internetul amenință e un proces de durată și poate fi intâlnit deocamdată doar în manifestări parțiale (ex. clipuri audio-video pe unele siteuri de știri).

4.2 SPECIFICUL JURNALISMULUI ONLINE

Jurnalismul online este definit ca fiind o formă de presă produsă pentru World Wide Web. Internetul nu este însă singurul destinatar al acestui tip de jurnalism, el fiind pliabil și altor suporturi denumite generic „new media” cum ar fi: telefoanele mobile sau palm-top-urile (PDA). „Online” este versiunea intrată în uz a expresiei „on-line”, definită în felul urmator: conectat la, servit de, disponibil printr-un sistem și în special printr-un computer sau un sistem de telecomunicații.

Această a „patra formă” de jurnalism implică acțiuni de documentare și colectare a informației (atât prin metode tradiționale, cât și folosind calculatorul și Internetul), dar și structurarea și redactarea lor după cerințele mediului și publicarea lor pe Web sau alt suport „new media”. Orice jurnalist, care îmbrătiseaza mediul online crezând că își poate transfera aici cunoștințele dobândite într-o instituție de presă tradițională (presa scrisă, televiziune sau radio) și poate lăsa restul muncii pe mâinile unor împătimiți ai tehnicii, e terminat.

Producând materiale pentru Web, jurnaliștii online diferă de colegii lor din celelalte medii de informare prin folosirea caracteristicilor specifice Internetului in activitatea lor zilnică: multimedia, interactivitatea și hipertextul. Aceștia trebuie să decidă în privința formatelor folosite pentru transmiterea mesajului (multimedia), trebuie să ia în calcul posibilitățile utilizatorilor de a răspunde, interacționa sau introduce anumite articole (interactivitate) și trebuie să găsească soluții de a lega articolul său de altele asemănătoare, de arhive, sau alte resurse folosind legăturile electronice (link-urile) care permit utilizatorului să navigheze nestingherit dintr-un loc în altul (hipertext).

Datorită faptului că acest mediu este încă tânăr, definirea sa e departe de a se fi încheiat. În ciuda faptului că avem de-a face cu o formă de presă în plină dezvoltare, cercetările au stabilit o serie de puncte pe care publicațiile online trebuie să le atingă pentru a fi reușite. Următoarele elemente sunt esențiale unei publicații online: conținut original, fotografii, arhive, posibilități de participare a utilizatorilor, stratificarea conținutului, navigare facilă, forum, convergența mediilor etc.

Principalele caracteristici ale jurnalismului online sunt: caracterul imediat, posibilitățile multiple de punere în pagină, folosirea elementelor multimedia, platforme flexibile de distribuție, arhive, construcția și receptarea nonlineară a conținutului, interactivitate, link-urile.

Caracterul imediat. Internetul a zguduit serios statutul de „cel mai imediat mediu” pe care îl deținea radioul. Pe lângă posibilitatea de a transmite informația imediat dupa încheierea evenimentului, Internetul nu trebuie să-și oprească fluxul informațional pentru a face loc unor date noi. Radioul, oricât de imediat ar fi, trebuie să întrerupă un program pentru a da altceva. Web-ul are potențialul de a actualiza informațiile simultan și repetat, minut cu minut, pentru a oferi cele mai noi știri.

Posibilități multiple de punere în pagină. Un site poate avea câteva sute de pagini legate între ele, dar care pot fi citite și independent. Internetul nu are constrângerile de spațiu ale presei scrise, dar nici cele de timp are radio-ului sau televiziunii, putând îmbina o multitudine de elemente. Nu există nicio diferență între costul publicării a 5000 de cuvinte, în comparație cu 50.

Multimedia. Un site poate oferi text, imagine, animație, grafice sau componente audio și video. Multimedia e o trăsătură în continuă dezvoltare, folosită încă rudimentar la nivel global, în special din cauza faptului că marea majoritate a utilizatorilor nu beneficiază de o conexiune puternică la Internet. Posibilitățile multimedia vor crește infinit odată ce convergența mediilor își va urma cursul în mediul online.

Platforme flexibile de distribuție. Internetul permite ca informația să poată fi difuzată către mai multe suporturi. Ea poate fi publicată pe un site, trimisă prin e-mail, expediată către un telefon mobil, un palm-top sau inclusă într-o bază de date dotată cu un motor de căutare.

Arhivarea. Consultarea unei arhive pe un site este o muncă infinit mai ușoară decât consultarea unei arhive de ziar. Articolele anterioare pot fi accesate foarte ușor, fără ca utilizatorul să părăsească pagina publicației pe care o citește. Dotarea acestor arhive cu posibilități de căutare după subiect sau după cuvinte cheie, face accesarea și mai facilă. Datorită posibilității de a adăuga oricâte pagini se vor, Internetul este mediul perfect pentru arhivele de articole, pagini sau resurse. Un index clar este esențial. Articolele din arhive, dacă nu au lungimi foarte clare, trebuie afișate pe câte o pagină.

Construcția și receptarea nonlineară conținutului. Construcția conținutului pe Internet trebuie să permită ca informația să fie descifrată indiferent de punctul de intrare în articol. Radioul este un mediu linear. Audienței i se servește conținutul „în linie” – interviul este urmat de o intervenție a prezentatorului, care la rândul ei este urmată de un alt material. Ascultătorul nu poate alege ce dorește să audă, ci trebuie să aștepte informația pe care o dorește. Acest lucru nu se intâmplă pe Web, care este bazat pe un consum nonlinear al informației. Utilizatorul nu trebuie să urmeze o ordine strictă, el având posibilitatea să sară dintr-un loc în altul. Consumul informației pe Internet este hotărât de utilizator (user-driven consumption) și este haotic (hap hazard zig-zag).

Interactivitatea. Având în vedere că pe Internet consumul este hotărât de utilizator, acesta are posibilitatea de a interacționa cu produsul. El își poate oferi comentariile pe marginea articolului, poate contacta autorul, poate comunica cu alți utilizatori sau poate folosi alte facilități cum sunt forumurile sau listele de discuții.

Linkurile. Linkul sau legătura electronică este unul din cele mai importante elemente ale Internetului. Acesta îi conferă utilizatorului posibilitatea de a naviga dintr-un site în altul până se consideră suficient de informat în legatură cu un anumit subiect. În același timp, link-urile pun la încercare rolul tradițional al jurnalistului, utilizatorul putând verifica singur informațiile. Există patru modalități de a folosi linkurile: în cadrul aceluiași material; dintr-un material în alt material sau în alt element (imagine, secvențe audio sau video) din același site; dintr-un material într-un alt site cu care s-a efectuat un schimb de linkuri (astfel, posibilitatea ca utilizatorul sa se reintoarcă în scurt timp în site-ul de unde a plecat e mare); dintr-un material într-un alt site.

Elementele vizuale și funcțiile interactive sunt esențiale pentru succesul unui site. Secretul constă în cunoașterea diferențelor dintre elementele care atrag utilizatorul și cele ce sunt prezente doar pentru a arăta aptitudinile designerilor site-ului. Fotografiile, grafica, elementele video, toate participă la atractivitatea și utilitatea unui site, deși măresc durata de descărcare a paginii. În afară de postarea fotografiilor obișnuite care însoțesc articolele, ziarele își pot utiliza site-ul web pentru a oferi și alte fotografii. În cazul oricărui eveniment se realizează mult mai multe fotografii decât pot apărea în ediția tipărită.

În ceea ce privește grafica, dacă ea constă în hărți sau alte elemente esențiale pentru înțelegerea articolului, trebuie realizată la dimensiuni destul de mici pentru ca imaginile să poată fi situate alături de text.

Elementele video sunt foarte variate, de la cele distractive, la cele serioase. Cu toate acestea, poate fi un procedeu costisitor, care scade viteza de descărcare. Înainte de a folosi cu încredere secvențele video pe site-uri de interes general, se impune reducerea timpului de descărcare și accesul larg la plug-in-urile de descărcare.

4.2.1 Opțiunile interactive

Grupurile de discuții și forumurile. Paginile pe care oamenii pot să posteze mesaje și să răspundă sunt foarte populare. În general, ele funcționează mai bine dacă există un forum pentru dezbaterea chestiunilor de interes local și altele specifice pentru persoanele singure etc. Forumul este una din facilitățile cheie pe care le poate oferi un site pentru a crea interactivitate. Acesta diferă de listele de discuții, pentru că utilizatorul poate introduce ce fel de conținut dorește și poate obține el însuși feedback la acesta.

,,Totuși, forumurile necesită două lucruri : monitorizare pentru a elimina postările irelevante sau cu caracter clar publicitar și un program software pentru interceptarea mesajelor în care apar cuvinte obscene”.

Chaturile. Chat room-urile îi permit de asemenea utilizatorului să decidă ce fel de conținut sau ce fel de probleme va pune în discuție, răspunsul altor utilizatori fiind instantaneu. Acestea pot fi obișnuite, dedicate unor grupuri cu interese comune sau cu vârste apropiate ori inițiate în mod special pentru anumite evenimente. Ambele tipuri, alături de interviurile online cu reporterii și cu redactorii de știri, trebuie să satisfacă o condiție înainte de a avea o șansă de succes: site-ul trebuie să fie accesat de un număr mare de utilizatori.

Customizarea. Pe alt palier funcționează site-urile de știri care permit utilizatorului să aleagă ce dorește să citească, sau ordinea în care dorește să facă acest lucru. Utilizatorul își poate crea un cont la un site de știri și la accesare să îi fie oferite doar informațiile din domeniile selectate de acesta, eventual într-o anumită ordine. Studiul „Eye Tracking Online News” al institutului Poynter susține că majoritatea utilizatorilor au renunțat la aceste posibilități de customizare de frică să nu piardă ceva important.

4.3 FORME ALE JURNALISMULUI PE INTERNET

4.3.1 Tipuri de publicații online

În jurnalismul online putem vorbi de patru tipuri de site-uri/publicații, în funcție de relația care există între concentrarea pe un conținut jurnalistic sau unul produs de utilizatori și posibilitatea participării acestora (moderat sau nemoderat) la discuții :

Site-urile instituțiilor media tradiționale (Exemple: CNN http://www.cnn.com, BBC http://news.bbc.co.uk). Acestea reprezintă cea mai mare parte a producătorilor de știri online și oferă o gamă largă de conținut jurnalistic, dar o participare minimă și filtrată a utilizatorilor. Conținutul e produs fie pentru Web, fie este „importat” dintr-un alt mediu (în general din presa scrisă). Aceste site-uri sunt principalele instrumente de lucru pentru profesorii de jurnalism online. Ele nu diferă radical de modul tradițional de a face jurnalism.

Site-urile „index” (Exemple: Google News http://news.google.com , Revista Presei http://www.revistapresei.ro). Acest al doilea tip de jurnalism online poate fi găsit pe numeroase tipuri de site-uri, de la un search directory cum este Yahoo (http://www.news.yahoo.com), la un portal de știri cum este Revista Presei (http://www.revistapresei.ro) până la un site personal ca Paperboy (http://www.paperboy.net). Aceste site-uri oferă link-uri către materiale jurnalistice sau site-uri de știri aflate în altă parte pe Web. Aceste link-uri sunt deseori împărțite pe categorii (politic, social, economic, divertisment etc.) de către echipe editoriale, care uneori compilează materiale de pe alte site-uri pentru a produce conținut. Se poate spune că site-urile care au un conținut jurnalistic original limitat și în plus folosesc sistemul trimiterilor către alte pagini de știri intră în această categorie. Această practică poate fi întâlnită pe site-uri cum ar fi România Online (http://www.rol.ro) sau Drudge Report (http://www.drudgereport.com).

Aici poate fi încadrat si weblog-ul sau blog-ul, un periodic foarte personal (de multe ori similar unui jurnal), aparținând unui utilizator sau unui jurnalist, care vorbește despre experiențe online și oferă link-uri și texte despre conținut găsit pe Web. Blog-urile fac tranziția intre site-urile „index” și cele de comentariu.

Site-urile de comentariu sau metasite-urile de știri (Exemple: Online Journalism Review (http://www.ojr.org), Poynter (http://www.poynter.org), Indymedia (http://www.indymedia.org). Această a treia categorie de site-uri conține informații despre media și produsele aferente. Ele sunt create fie ca și câini de pază ai altor instituții de presă (OJR, Poynter), fie ca niște site-uri index extinse (Europemedia, http://www.europemedia.net). Conținutul este produs de jurnaliști care scriu despre alți jurnaliști și despre conținutul altor produse media, folosind o abordare analitică a muncii acestora. Acest tip de jurnalism online este în mare vogă în acest moment. Tot în această categorie intră și sursele alternative sau site-urile alternative de știri (exemplu: Guerilla News Network – http://www.gnn.com), care se definesc ca fiind opusul a tot ceea ce reprezintă instituțiile media patronate de corporații. Aceste site-uri fac munca jurnalistică și raportează asupra problemelor pe care consideră că jurnaliștii din „mainstream” nu le-au acoperit corespunzător. În această categorie intră și Anchete.ro (http://www.anchete.ro).

Metasite-urile sunt pagini care permit și încurajează participarea activă a utilizatorilor prin folosirea forum-urilor, listelor de discuții sau chat-urilor. Aceste site-uri permit utilizatorilor să introducă sau să trimită conținut produs de ei.

Site-urile de discuții și schimb de informații (Exemple: Slashdot (http://www.slashdot.org). Aceste tipuri de site-uri nu sunt întreținute neapărat de jurnaliști și ele utilizează lipsa de granițe a Internetului. Deasemenea, facilitează schimbul de idei sau articole, fie în jurul unei comunități, fie în jurul unui anumit subiect. Site-urile de discuții pot fi considerate niște blog-uri colective, pe care diverși indivizi își expun părerile despre un subiect de interes comun acelui grup.

4.3.2 Blogul și podcastul

4.3.2.1 Blogul

„Un blog (prescurtat de la expresia engleză web log) este o publicație web ce conține articole periodice sau cu actualizare neîntreruptă, ce au de obicei caracter personal. Acest gen de publicație este în principiu accesibil publicului larg”, conform Wikipedia. Dacă în perioada de început (sfârșitul anilor ’90) se putea spune despre bloguri că sunt jurnale online, astăzi definiția este depășită și poate fi aplicată cel mult blogurilor personale. Cele mai multe definiții consideră blogul drept o pagină web cu o serie constantă, regulată și cronologică de însemnări (posts sau entry), despre un subiect sau o multitudine de subiecte.

O însemnare este compusă obligatoriu din titlu, text, dată de publicare, adresă URL, și conține opțional, fotografii, fișiere audio și video și linkuri către informații de pe alte siteuri sau bloguri. Fiecare însemnare este stocată pe o pagină individuală într-o arhivă cu teme specifice și poate fi accesată oricând prin intermediul unei adrese internet unice (permalink). Blogurile pot fi creații individuale sau pot reprezenta suma contribuțiilor mai multor persoane. Suma blogurilor și a legăturilor dintre acestea alcătuiesc blogosfera.

Cititorii pot trimite comentarii sau adăuga însemnări, în funcție de gradul de acces acordat și de permisivitatea aleasă în administrarea blogului. Există bloguri cu acces nelimitat și bloguri la care accesul este acordat numai anumitor membri, pe bază de parolă și cont de utilizator. Comentariile sunt de cele mai multe ori moderate de deținătorul blogului, în funcție de condițiile de utilizare impuse.

Un element care evidențiază caracterul social al blogului este așa-numitul blogroll, adică lista de legături (linkuri) către bloguri citite și recomandate de autorul unui blog. Blogroll-ul este și un mod, indirect, de a crește (reciproc) vizibilitatea în mediul online. De aceea, la prima vedere, prezența mai multor linkuri în blogroll poate echivala cu încercarea unui blogger de a obține cât mai multe linkuri către blogul propriu și, ca efect, o cotare mai bună a blogului său în algoritmii folosiți de motoarele de căutare. Un alt element important pentru caracterul social al blogului îl reprezintă ,,etichetele” (tags), adică acele cuvinte-cheie cu care bloggerii își asociază însemnările. Și tagurile reflectă, ca și blogroll-ul, personalitatea autorului și interesele sale și au menirea de a descrie pe scurt conținutul însemnărilor și de a le plasa în categorii binedefinite.

În ceea ce privește tipologia blogurilor, acestea pot fi colective sau pot aparține unui singur autor. În funcție de statutul autorului, blogul poate fi personal sau de organizație. Dacă ne referim la scopul lor, blogurile pot avea intenții publicitare (cel puțin la un anumit moment), pot promova produse sau servicii, pot susține campanii sau proiecte, pot contribui la crearea și menținerea unei imagini bune pentru o persoană, proiect, instituție. La rândul ei, tematica însemnărilor poate plasa blogul într-o categorie sau alta, astfel încât blogurile pot fi considerate, pentru a oferi doar câteva exemple, generaliste, culturale, politice, jurnalistice, artistice, sportive, de război, de fotografie sau video. La ora actuală aproape că nu există tematică sau domeniu care să nu fie abordate prin intermediul blogurilor.

,,Teoreticienii comunicării afirmă că, din motive tehnologice și sociale, este nevoie de câteva zeci de ani pentru ca un mijloc de comunicare nou să atingă masa critică și să fie prezent în toate colțurile lumii. Apărut în 1997, blogul a parcurs tot acest drum în doar câțiva ani. Asemenea unui personaj de poveste”. În prezent există zeci de soluții tehnologice pentru blogging, majoritatea gratuite. Unele dintre ele sunt interanționale (WordPress.com, Blogger.com), altele naționale (de exemplu, Weblog.ro).

În condițiile în care schimbările aduse de noile media sunt atât de rapide, e imposibil de estimat dimensiunea globală a blogosferei, care este numărul real de bloguri, câte dintre ele sunt active și care este impactul lor real.

4.3.2.2 Podcastul

Un alt membru al familiei web 2.0, cu o mare popularitate (deși mai mică decât a blogului), este podcastul. Termenul desemnează o înregistratre audo digitală, pusă la dispoziție pe internet pentru a fi descărcată în computer sau pe un alt mijloc de redare audio. Popularitatea podacstului s-a construit încet, dar sigur.

Un podcast poate fi făcut de orice persoană care are un computer, microfon și o conexiune la internet. Podcastul este o înregistrare audio realizată pe computer, disponibilă online, care poate fi ascultată pe site-ul pe care a fost creată sau descărcată pe un computer și ascultată în music player. Această lipsă a constrângerilor de timp și spațiu reprezintă elementul cel mai important care deosebește podcastul de alte înregistrări audio sau bloguri.

Întrebarea care se cere pusă este însă dacă podcastul a afectat existența posturilor de radio, așa cum blogurile și edițiile online au afectat tirajele și audiențele mass-media tradiționale. Nu într-un mod atât de drastic, deocamdată. Caracterul asincron reprezintă un avantaj (elimină constrângerile de timp și spațiu) dar și un dezavantaj. În cazul evenimentelor neprevăzute, știrile de ultimă oră nu pot fi aflate prin intermediul podcastului. Media tradiționale și edițiile online își mențin deocamdată avantajul transmisiilor în direct. Oamenii de radio sunt optimiști și nu consideră apariția podacstului drept o amenințare majoră.

La popularitatea podcastului au contribuit și mass media tradiționale. Sesizând potențialul noului instrument de comunicare, marile trusturi media au creat în scurt timp servicii de podcasting. Posturile de televiziune americane au fost primele care au transmis informații prin podacst, însă în scurt timp s-au alăturat televiziuni din întreaga lume. Și presa a ales să transmită informații nu numai în format tipărit, ci și audio, prin intermediul podcasturilor. În 2006, revista electronică Slate (http://slate.com) a început primele acțiuni de textcasting, adică articole scrise, atașate la fișiere audio goale, transmise în mod constant prin intermediul podcastingului.

La rândul lor, companiile au fost nevoite să accepte și să adopte noul instrument de comunicare cu scopul de a informa jurnaliștii și consumatorii dincolo de tradiționalul comunicat de presă.

4.4 REGULI DE REDACTARE PENTRU WEB

4.4.1 Cum să scriem pentru web?

,,A scrie interactiv înseamnă să scrii pentru multimedia. Adică să scrii pentru suporturi precum: CD-ROM, DVD-ROM, CDI, Internet sau Web, console de joc sau orice altă tehnică informatică ce-i permite unui utilizator nu doar să consulte o lucrare, deopotrivă grafică și sonoră, dar și să interacționeze cu ea”.

Pentru a scrie eficient, trebuie să înțelegem atât modul de navigare al cititorilor,

cât și motivul pentru care ei vizitează site-ul. Cei mai mulți utilizatori nu citesc tot textul, ei doar scanează pagina. Cititorii online au mai puțină răbdare, din cauza nevoii de a găsi rapid informații, dar și pentru că timpul petrecut online costă. Cititul online este cu 25% mai incet. Acest lucru se datorează următorilor factori : mediul de lectură este aproape întotdeauna lipsit de confort; rezoluția ecranului este foarte proastă în comparație cu lectura normală pe hârtie; multe persoane preferă să tipărească articolele mai lungi, pentru a le citi mai bine. Cititorii online sunt mai sceptici, web-ul fiind plin de site-uri proaste și informații neverificate. Un stil direct și la subiect este mai bun decât un text plin de adjective.

Cititorul scanează textul, prin urmare acesta trebuie să fie ușor de citit și de înțeles. El trebuie să cuprindă :

– titluri informative (să nu fie complicate);

– cuvinte și propoziții-cheie cu caractere aldine;

– renunțați la cuvintele dificile și non-necesare;

– scrieți la obiect și prețuiți fiecare cuvânt;

– un stil de scriere bazat pe fapte;

– marcatori (bullets).

PARTEA A III-A. NEW MEDIA VS. MEDIA CLASICĂ

CAPITOLUL V

STUDIU DE CAZ: ADEVĂRUL VS. ADEVĂRUL.RO; BLOG DE JURNALIST TV

5.1 PRESA SCRISĂ. COTIDIANUL ADEVĂRUL

Presa scrisă, constând mai ales în ziare (cotidiene), dar și în reviste (specializate/ nespecializate; periodice/zilnice/hebdomadare/mensuale; cu target feminin/adolescentin/oameni de cultură/copii etc.) are câteva trăsături, specifice, de regulă, și presei online. Pentru o exemplificare cât mai eficientă, am ales un cotidian, cu un tiraj considerabil, care apare și în varianta online.

Este vorba despre Adevărul, ziar fondat încă din 1888, care apare șapte zile din șapte, ediția de Vest, de miercuri, 17 iunie 2009, numărul 5883. Acest număr a fost tipărit în 67.500 de exemplare și constă, împreună cu suplimentul literar&artistic (șaisprezece pagini) și caietul doi (douăzecișipatru de pagini), în șaizecișipatru de pagini. Cifrele oficiale BRAT (Biroul Român de Audit al Tirajelor), care au făcut din Adevărul lider incontestabil al ziarelor quality, arată că:

– Adevărul a fost cinci luni la rând pe locul unu la vânzări (noiembrie 2008 – martie 2009);

– A fost vândut zilnic în 81.700 de exemplare, în medie, în primele trei luni din 2009;

– A avut cu 26.600 de exemplare vândute în plus față de ocupantul locului 2.

Toate aceste informații, privind numele ziarului, data apariției, numărul, dar și adresa site-ului, a adevărului online (www.adevarul.ro) apar în așa-zisul frontispiciu, adică partea de sus de pe pagina unui ziar, cuprinzând unele indicații. În cazul ziarului Adevărul, numele este scris cu caractere negre, ceea ce îl deosebește de tabloide, unde predomină culoarea roșu, cum ar fi: Click, Atac, Cancan, Libertatea, Ziarul, Viva, Revista Vip etc.

Numărul de miercuri al ziarului a fost însoțit de A2, un supliment de douăzecișipatru de pagini, dar și de suplimentul literar&artistic, cu sloganul Despre cultură, din 1920. Cele două suplimente sunt și ele anunțate în cadrul frontispiciului, la fel și faptul că numărul de mâine va fi însoțit de o carte (Winnetou, volumul I, de Karl May). Imediat sub frontispiciu, într-un chenar maro, apare un teaser pentru articolul Jurnalul unui iranian din România, aparținând secțiunii internațional și referindu-se la Amir Klarash, editor la Adevărul, care povestește ce sentimente îl încearcă urmărind zi de zi revoluția de la Teheran (paginile 12-13).

Mergând mai departe, la mijlocul paginii, apare o imagine destul de generoasă, cu titlul Afară cu mașinile de pe plajă. Este vorba de fapt despre o campanie a ziarului împotriva ,,șmecherilor” care își parchează mașinile chiar pe plajă. Imaginea este una care îi surprinde chiar pe cei doi șoferi, lângă autovehiculele care staționează pe Plaja Modern din Constanța, înconjurate de adulți și copii. Articolul propriu-zis este publicat însă pe pagina a doua a ziarului, ocupând un spațiu destul de mare, accentuând ideea că autoritățile nu-și fac treaba așa cum ar trebui.

În marginea din dreapta a ziarului, pe prima pagină, apar trei coloane, una de cultură, cuprinzând articolul Azi, lângă cortul Adevărul se deschide Târgul de carte (articol care apare de fapt în suplimentul literar&artistic), și una de ofertă specială, cuprinzând începutul articolului Asigurați-vă cărțile prin abonament!. A treia coloană/rubrică, intitulată Opinii, cuprinde cele mai importante articole de la paginile de opinii (18 și 19), și anume Tableta zilei și Comentatorii Adevărului. În partea de jos a paginii avem titlurile cele mai importante de la paginile de dezvăluiri și vest.

După cum am văzut, prima pagină a ziarului cuprinde frontispiciul, urmat de fragmente din articolele cele mai importante aparținând aproape tuturor secțiunilor publicației: eveniment (paginile doi și trei, predominnată fiind culoarea roșie); școală (pagina patru; roșu); reportaj (pagina cinci; roșu); dezvăluiri (paginile șase și șapte); vest (paginile opt și nouă); județ cu județ (pagina zece); politică (pagina 11; culoarea verde); internațional (paginile 12,13,14; verde); români în Spania/Italia (pagina 15; verde); după 20 de ani (paginile 16 și 17; roșu); opinii (paginile 18 și 19; maro); colecțiile adevărul (pagina 20; roșu); sport (pagina 21, 22, 23, 24; verde). Prin urmare, spre deosebire de alte publicații, în cadrul adevărului, ultima pagină cuprinde știri din sport.

Pe pagina a doua, intitulată eveniment, în partea stângă, la rubrica BDR – Bună dimineața, România!, există câteva rubrici privind informații importante, dar mai ales actuale, de ultimă oră, informații utilitare: curs valutar, meteo, util, control, decizie și www.adevarul.ro (la rubrica Exclusiv adevarul.ro a site-ului ziarului este dezbătută în fiecare luni, miercuri și vineri o anumită temă; informațiile nu apar și în ediția print a cotidianului). Tot din paginile dedicate evenimentului fac parte și următoarele articole: Afară cu mașinile de pe plajă!, Călcați de un BMW pe plajă, Turiștii agresați cer amenzi mai mari, Răduleasca face o emisiune pe bani publici etc. E vorba, așadar, de articole de actualitate, de evenimente prevăzute sau neprevăzute, însă importante și de interes pentru public. Pagina dedicată școlii cuprinde articolul Începe admiterea la liceu!, cea de reportaj cuprinde materialul intitulat ,,Am recunoscut violul de frică, deși nu l-am comis”, aparținând Flaviei Cistian, iar paginile de dezvăluiri se referă la articole ca Sandvici cu brânză a la ,,Otopeni” – 22 de lei! sau Monopolul s-a încheiat, practicile s-au păstrat!. Pentru că vorbim despre ediția de vest a cotidianului, la paginile intitulate vest sunt publicate evenimentele ce au loc în Banat, în partea de vest a țării. Astfel, fiecare pagină face parte dintr-o anumită categorie și fiecare articol ține de categoria respectivă, tratând un subiect ca atare. La paginile de opinii avem editoriale (ex. Băsescu e rău, editorial scris de Ovidiu Nahoi), tableta zilei, ce zice lumea (articolul – Recesiune și revoluție) etc., iar la paginile dedicate sportului găsim articole gen: Hagi a revoluționat arbitrajul mondial, Tameș e surpriza lui Becali, FC Argeș pică în B, Gaz Metan se salvează!.

În ceea ce privește redactarea articolelor, majoritatea sunt așezate pe coloane, au titluri, subtitluri și intertitluri, scrise cu caractere diferite. Titlurile sunt atât informative (ex. Începe admiterea la liceu!, Hagi revoluționează arbitrajul mondial etc.), cât și incitative sau mixte (ex. Egiptenii, bătuți de televizor!; Dresorul de ,,câini”; Ziariștii ,,Scânteii”, ,,oameni de serviciu” la partid etc.). Mai există titluri-citat – ,,Niște vagabonzi”, ,,Turcul e o pasăre colorată” etc., titluri- hiperbolă (Hagi revoluționează arbitrajul mondial), titluri eliptice (Manipularea lui Voronin, demascată), titluri de senzație (Ne-a scris Henri Coandă. Aeroportul, nu pilotul!) etc.

Intertitlurile sunt elemente ale titrării, titluri ale unui paragraf sau grup de paragrafe având rolul de a preciza conținutul. Intertitlul se culege de obicei cu litere de subliniere (aldine, cursive) și se intercalează în text, înaintea primului rând al paragrafului respectiv sau în marginea începutului de paragraf. Intertitlurile au caracter incitativ, energizează atenția scăzută a cititorului după ce a parcurs coloane lungi și monotone. Adevărul nu ezită să uzeze și el de acest element de titrare: Rezervă de ,,pantaloni” pentru trucaje, Trucuri comuniste pentru anticipate, Regulile jocului au fost încălcate etc.

Pentru a evita scăderi informaționale sau devalorizări, imaginile vor fi întodeauna însoșite de legende. Acestea sunt scurte texte explicative care se atașează ilustrațiilor (fotografii, grafice, hărți) și au funcții informative și incitative. După titluri și imagini sunt cele mai citite texte. Nici Adevărul nu se dezice de legende. Fiecare poză este însoțită de acest text explicativ:

Joi, 11 iunie, un bucureștean și-a

parcat autoturismul pe plaja Modern din

Constanța, fără a fi deranjat de autorități

FOTO: MIHAI CIOBANU

Poza din Adevărul, 17 iunie 2009, pagina 2

Legenda este textul din partea dreaptă-sus, unde apar informații care completează imaginea. Între text și fotografie trebuie să existe o relație de complementaritate. Textul nu trebuie să spună ceea ce se vede în poză, ci trebuie să aducă informații noi. O imagine face cât o mie de cuvinte, însă unele detalii se pot da doar prin intermediul cuvintelor.

5.2 PRESA ONLINE. Adevărul.ro

După cum am menționat adineauri, cotidianul Adevărul are și o ediție online – adevărul.ro. În primul rând, este evident că ziarul își păstrează același titlu, doar că se transformă într-un link ușor de reținut, pentru a fi astfel accesat cât mai des, de cât mai mulți vizitatori. Mă voi referi, în primul rând, ca și în cazul ediției tipărite, la prima pagină, așa-zisa pagină de întâmpinare.

Cu siguranță, din cauza elementelor multimedia, a imaginilor în mișcare, atât prima pagină, cât întreaga ediție online este mai dinamică, mai vie, mai atractivă. Imaginile în mișcare, fotografiile de dimensiuni mari, titlurile scrise cu caractere foarte mari ocupă un spațiu vast, însă, spre deosebire de presa tradițională, unde spațiul și timpul costă, în mediul online spațiul nu este îngrădit de asemenea restricții. Totuși, apare un dezavantaj pentru cititori, mare avantaj pentru deținătorii spațiului virtual. Este vorba despre publicitate, care, în mediul virtual, ne acaparează din toate părțile. În partea de sus a paginii, primul element de pe adevărul.ro este de fapt publicitate, la o companie de telefonie fixă. Urmează reclama pentru Adevărul, varianta editată, și faptul că în numărul de azi (joi, 18 iunie 2009), ziarul va fi însoțit de o carte – Winnetou, volumul I, de Karl May.

Aceste două reclame precedă, oarecum, frontispiciul ziarului, care se păstrează, într-o oarcare măsură și în spațiul virtual. Indicațiile cuprinse se reduc însă la data apariției (18 iunie 2009). Nu există număr sau date privind tirajul. Ceea ce e specific oricăror ziare/reviste online sau bloguri sunt însă categoriile acestuia. În cadrul adevărului avem trei ,,rânduri” de astfel de categorii:

Arhivă, RSS, Versiunea Mobil, Publicitate, Abonamente, English Version;

Home, Actualitate, Sport, Financiar, Internațional, Societate;

Top Articole, Comentarii, Special, Revista Presei, Foto.

Dintre acestea trei, doar a doua se regăsește, deși nu în totalitate, în ediția tipărită a ziarului. Mă refer la paginile de sport și de actualitate (eveniment, în ediția scrisă). La secțiunea de arhivă este vorba despre ziarele apărute, distribuite pe ani și luni, de la primul număr, din octombrie 2001 și până la cel mai recent, din iunie 2009. Fiind o publicație actualizată zilnic, un tabel este dedicat special lunii în cauză, unde apar numerele zilnice:

Foarte interesantă și inovatoare este versiunea pe mobil, adică modul în care apar știrile adevărului pe display-ul unui telefon mobil care este, evident, conectat la o reșea de internet. Fiind foarte interesați de a fi puși la curent, dar și ca o modalitae de relaxare sau antiplictiseală, oamenii aleg să citească știrile și în această variantă, care, deși eficientă, nu este tocmai comodă sau foarte ieftină. Pentru că și în cazul unui site, la fel ca un ziar sau revistă obișnuite, banii vin tot din publicitate, adevărul.ro s-a ocupat și de acest aspect. La secțiunea de publicitate există două tipuri de oferte:

Oferta de publicitate online;

Oferta de publicitate în ediția tipărită.

Pe lângă aceste oferte există și datele de contact (adresă, număr de telefon, adresă de e-mail) ale persoanei de la secția de marketing, care se ocupă de publicitate. În categoria abonamente se pot înscrie utilizatorii la toate revistele trustului: Adevărul, Forbes, Dilema Veche, Dilematica, FP, iar la english version avem, așa cum ne-am așteptat, varianta în engleză a articolelor.

În secțiunea Home este vorba despre pagina de start, unde găsim un fel de cuprins al ziarului, cu o structură binedefinită. În colțul din stânga al paginii există un slide unde rulează fotografii ale celor mai importante articole din numărul respectiv, alături de titlurile articolelor și un scurt fragment din ele, dar și de postări video, acolo unde este cazul.

,,Necolaiciuc, arestat după dezvăluirile făcute de 'Adevărul'

Fostul director CFR, Mihai Necolaiciuc, a fost arestat miercuri în West Palm Beach, SUA, de agenții federali, informează Palm Beach Post. Publicația americană precizează că fostul director al CFR a fost arestat după ce Adevărul a anunțat că el se ascunde în West Palm Beach. articol complet” .

În mijlocul paginii există secțiunea News Alert, unde apar toate știrile, însoțite de ora la care au fost postate. În partea dreaptă apar câteva bannere de publicitate, apoi opțiunea de abonare la newsletter, membrii primind astfel pe mail cele mai importante știri ale zilei. Tot aici apar frânturi din articole apărute în ediția tipărită a Adevărului, dar și din alte publicații aparținând aceluiași trust. Există chiar și o secțiune de bloguri ale jurnaliștilor de la ziar, iar apoi așa-zisa revistă a presei și o rubrică intitulată La masa adevărului, unde în numărul din 18 iunie apare un interviu cu Cristi Puiu, cu titlul – citat: ,,Aș pleca definitiv din România”. Există și un oarecare sondaj, unde cititorii pot răspunde cu DA sau NU la anumite întrebări (ex. ,,Este oportună campania de vaccinare?”), apoi rubricile cele mai citie și cele mai comentate.

Revenind în partea dreaptă și la mijlocul paginii, observăm că aici apar fragmente de articole încadrate în diverse categorii: actualitate (De pe Otopeni, banii zboară cu ,,Fly Taxi”); sport (Pițurcă a refuzat campioana Egiptului); financiar (BERD vrea să investească în depozite de gaze în România) etc.

ACTUALITATE

De pe Otopeni, banii zboară cu „Fly Taxi“

Câștigătoare a unei licitații scandaloase, firma „Fly Taxi“ s-a făcut stăpână pe taximetria de pe Aeroportul Internațional „Henri Coandă“, practicând tarife duble față de cele din oraș. O călătorie până în Piața Universității este taxată cu minim 60 de lei. articol complet

U

Tot pe la mijlocul paginii se face reclamă și la Adevărul de seară, ediție distribuită zilnic, gratuit în douăzecișinouă de orașe ale României. O categorie care apare și în versiunea tipărită, la paginile județ cu județ și care constă în relatarea unor știri pentru fiecare județ în parte, se întâlnește și în varianta online, cu mici modificări. Această categorie apare sub forma unei hărți, cu titlul Ultima oră în 29 de orașe ale țării, pe care apar aceste 29 de orașe, constând în linkuri la accesarea cărora putem citi cele mai noi știri din respectivul oraș: Satu Mare, Baia Mare, Botoșani, Suceava, Oradea, Bistrița, Iași, Cluj-Napoca, Piatra Neamț. Târgu Mureș, Bacău, Arad, Alba Iulia, Hunedoara etc.

Mai există și alte categorii ca, spre exemplu: Internațional, Societate, Români în Spania, Români în Italia, Meteo, Utile etc. Unele dintre aceste rubrici se regăsesc și în Adevărul. Există și o galerie foto și o galerie video. În galeria foto există imagini referitoare la diferite articole publicate de-a lungul timpului pe site:

Telenovela „Regina” a inspirat rromii

Horia Colibășanu și-a riscat viața pentru a-l salva

pe partenerul său de expediție, spaniolul Inaki Ochoa de Olza

Secțiunea Actualitate are la rândul ei mai multe subcategorii: eveniment, social, politică, verde, interviurile 2 plus 1. În fiecare dintre aceste subcategorii sunt publicate articolele în cauză. Spre exemplu, la verde, unul dintre articole este Coșul cu legume ecologice, la dispoziția românilor, iar la politică – PSD se retrage de la ,,circul” Năstase. La fel se întâmplă și în celelate rubrici: sport, financiar, internațional, societate. Sportul cuprinde fotbal intern, fotbal internațional, handbal masculin, handbal feminin, snooker, motor, baschet, tenis. Financiarul cuprinde actualitate, știri auto, ia banii europei, afaceri, investiții, media, bursa, bussines extern, profil, analiza/special. Secția de internațional cuprinde: Europa, America, magazin, români în Italia, români în Spania, FP România și în jurul lumii. Categoria dedicată societății surprinde rubricile sănătate, viață. După 20 de ani, cultură, vedete, TV news.

Structurarea unui articol web

Un articol tipărit este citit liniar, de la început până la sfârșit. Lectura online este diferită și adesea nu este liniară. Scrisul pentru cititori non-liniari necesită o abordare diferită. Ordinea scrisului trebuie să fie aleatorie, urmând o listă cu principalele secțiuni ale textului. Fiecare secțiune e bine să aibă un titlu funcțional, de preferat o întrebare despre ce anume trebuie să spună partea respectivă a textului. Fiecare secțiune a textului trebuie să aibă sens și să conțină un singur subiect principal. E recomandat ca secțiunea respectivă de text să răspundă la o singură întrebare. Textul trebuie să fie scurt și la obiect. Sunt recomandabile hiperlegăturile pentru a face referire la alte secțiuni în care conceptele sunt explicate mai detaliat. Mesajul trebuie transmis la început, nu ascuns în mijlocul paragrafului. Titlurile trebuie să fie directe și să explice ce urmează. Titlurile online pot fi mai puțin oficiale și mai descriptive decât cele tipărite.

Un titlu și un scurt rezumat aduc satisfacție celor mai mulți utilizatori. Blocurile de text lungi, fără întreruperi, îi sperie pe cei mai mulți cititori. Textul trebuie spart în paragrafe de trei până la cinci rânduri, având câte un titlu descriptiv la fiecare două – trei paragrafe, pentru a lua ochii cititorului care scanează pagina.

Liniile prea lungi (scrise pe toată lățimea ecranului) – sunt foarte greu de citit pe un ecran de calculator. Regula de aur este că lungimea rândului de text trebuie să fie de maximum 20 cm.

Lungimea rândului poate fi:

20 cm sau 567 pixeli: Citire mai rapidă/scanare mai înceată;

15 cm sau 425 pixeli: Compromis;

10 cm sau 283 pixeli: Citire mai înceată/scanare mai rapidă;

Trei familii de fonturi:

Sans șerif

Verdana, 12 pixel, sans șerif

Arial, 12 pixel, sans șerif

Șerif

Times New Roman, 12 pixel, șerif

Georgia, 12 pixel, șerif

Mono type

Courier New, 12 pixel, șerif

Pentru a exemplifica mai bine în ce măsură sunt sau nu respectate sfaturile de mai sus, voi analiza un articol aparținând presei online. Este vorba despre un articol apărut în adevărul.ro, la data de 18 iunie 2009, intitulat Băsescu: Școala scoate tâmpiți, cu referire la o afirmație a președintelui nostru despre calitatea învățământului românesc.

,,Băsescu: Școala scoate tâmpiți

Autor: Ana-Maria Lazăr

Data: 18 iun 2009

1304 afișări

Întâlnirea președintelui Traian Băsescu cu Gabriel Liiceanu la Bookfest, la lansarea volumului "Istoria Comunismului din România" de către editura Humanitas a fost prilej de explicații din partea șefului statului în legătură cu afirmația sa referitoare la calitatea învățământului.

Mai citiți și:
Reforma în învățământ, între Minister și Președinție
'Istoria Comunismului din România' a fost lansată la Bookfest

"Eu am vrut să spun: școala scoate tâmpiți. Și, în ultima clipă, am zis să nu spun această vorbă. Este o prostie ce voiam să spun. Deși ea pe fond era corectă", s-a justificat șeful statului în fața lui Liiceanu, potrivit unei înregistrări prezentate de Antena3.

La ședința de Guvern de duminică președintele a atras atenția ministrului Educației asupra situației dezastruoase a învățământului și a cerut adaptarea programei școlare la realitățile economice.

Spunând că "despre păpădie și salată copii pot citi și pe Google", șeful statului s-a arătat îngrijorat că nu mai există școli care să pregătească mecanici și tinichigii auto, meserii care ar avea un deficit de forță de muncă în România. "În loc să facem ce ne trebuie, noi facem filozofi", a spus șeful statului.

Președintele Traian Băsescu a fost surprins de microfonul unei camere tv în timp ce îi explica lui Gabriel Liiceanu că duminică, la Guvern, a vrut să spună că școala scoate "tâmpiți", dar că s-a abținut în ultima clipă și a vorbit despre "filosofi".

Cu ocazia acestei întâlniri, Traian Băsescu a anunțat că a început predarea către CNSAS a dosarelor foștilor ofițeri de securitate, a ofițerilor din anii '50.

"Dacă e să fii tinichigiu în fața filosofului, poți să faci o cârpeală la ce îți cere filosoful, și aș spune că, dacă poate fi asimilat cât de cât, este bine să știm că a început predarea dosarelor foștilor ofițeri de securitate, a ofițerilor din anii '50, către CNSAS", a spus Băsescu.

Gabriel Liiceanu i-a mulțumit șefului statului pentru că pe 18 decembrie 2006 a condamnat comunismul în fața Parlamentului, chiar dacă entuziasmul său și al altor intelectuali a făcut să fie numiți oamenii președintelui, "intelectualii de serviciu".

"Când un intelectual de genul meu spune astăzi mulțumesc înseamnă că se întâlnește cu principii în gesturile unui om politic. Și nu am să mă mai obosesc să spun de multe ori lucrul acesta. Eu mulțumesc așa cum știu să mulțumesc, în onestitatea mea, pentru faptul că nu v-ați dezis niciodată de gestul din 18 decembrie, ci, dimpotrivă, i-ați creat o continuitate. Cum anume veți reuși să continuați, gândindu-vă, eventual și la un al treilea pas, asta e problema dumneavoastră", a spus Liiceanu, citat de Agerpres.”

Pentru că lectura online nu este liniară, este foarte important să se realizeze diferite secțiuni în care să fie încadrate articolele având acceași temă. Articolul de mai sus face parte din categoria actualitate, secțiunea eveniment. Vizitatorii care vor să fie la curent cu ultimele noutăți vor accesa cu siguranță această categorie. Deasemenea, sunt folosite și hiperlegături pentru cei care vor să fie mai bine informați în legătură cu tema abordată și care vor să citească și alte articole pe aceeași temă (Mai citiți și: Reforma în învățământ, între Minister și Președinție sau 'Istoria Comunismului din România' a fost lansată la Bookfest). Mesajul este transmis încă de la început, vizitatorii fiind informați că articolul cuprinde de fapt justificarea președintelui pentru afirmația făcută. Titlul este un titlu-citat, și anume, afirmația făcută de Traian Băsescu cu privire la calitatea învățământului: Școala scoate tâmpiți.

În ceea ce privește paragrafele, textul e destul de bine împărțit, pentru ca cititorul să nu obosească prea tare. Sunt opt paragrafe. Spre deosebire de articolele tipărite, unde există doar aliniate, și din când în când un intertitlu, un articol web e fragmentat de paragrafe. Afirmațiile, citatele sunt scrise cu bold pentru a se diferenția de restul textului și pentru a atrage și menține atenția cititorului grăbit și obosit.

5.3. ANDI LASLĂU, BLOG DE JURNALIST TV

Presa online, după cum spuneam în partea teoretică, cuprinde așa-zisele jurnale online sau bloguri, twitters, reviste sau ziare online – care pot avea varianta lor tipărită, podcasturi sau radiouri online și chiar televiziuni online.

Voi începe prin a analiza un blog jurnalistic, și anume blogul reporterului tv Andi Laslău. În primul rând, foarte important pentru deținătorul unui blog este link-ul blogului respectiv. Este de preferat ca acesta să fie simplu și ușor de reținut: http://www.andilaslau.com/. Acest link nu trebuie să conțină diacritice. La accesarea lui vom intra direct pe blogul respectiv. Blogul lui Andi Laslău, blog de jurnalist tv, așa cum este el intitulat, cuprinde pe pagina de pornire câteva secțiuni importante: despre autor, portofoliu, foto, tv, video, proiecte, publicitate, contact. În secțiunea despre autor, jurnalistul se prezintă atât din punct de vedere personal, dar mai ales din punct de vedere profesional:

Bun găsit tuturor! Sunt Andi Laslău, jurnalist. Îmi place foarte mult ceea ce fac. Este tot ceea ce mi-am dorit vreodată. Nu m-aș putea vedea la un loc de muncă normal, într-un birou, cu un program de 8 ore și o viață liniștită (…) Îmi place să fiu cât mai aproape de oameni. În mijlocul lor. Din momentul în care am intrat în presă, am fost conștient că lucrez pentru oameni. Nicidecum pentru patroni sau pentru șefi. Nu am fost, nu sunt și nu voi fi niciodată un executant, închistat între ordinele primite de mai sus.

Reporterul continuă cu înșiruirea experiențelor în mass-media, dar și cu proiecte și planuri de viitor:

Am intrat în lumea presei în 1996, în Alba Iulia, mai exact în radio. La început nu m-am ocupat de știri, ci de divertisment. Am prins, însă, foarte rapid ‘microbul’ știrilor, mai ales al celor de eveniment, și ulterior n-am mai vrut să fac altceva. Am trecut pe la ,,Informația de Alba”, ,,Monitorul de Alba”, ,,ProTV”, ,,Pro FM”, ,,Tele 7 abc”, ,,Radio 21”, ,,Radio 1”, ,,Radio Star” – în județul Alba, dar și corespondent la ,,,Transilvania Jurnal”, ,,OTV”, Agențiile de presă ,,RomNet” și ,,AM Press”, ,,Realitatea Românească”, ,,Ziarul” , Evenimentul Zilei”. La astea se adaugă multe colaborări ocazionale, cu ,,Radio Total”, ,,Radio Delta-RFI”, dar și cu mass-media din străinătate. Deși ani de zile m-am ferit cât am putut să ajung în Capitală, mi-am dat seama că profesionismul în mass-media este aici. Până la urmă, am făcut pasul, ca reporter de investigții la ,,Evenimentul Zilei”. Apoi m-am întors în televiziune, la ,,Antena 3” și ,,Antena 1”. Mai întâi m-am ocupat de știrile transmise de corespondenții din țară, având în vedere experiența de teren pe care o aveam din provincie. Foarte mulți dintre ei mi-au devenit prieteni. Dar, cum munca la birou nu mă caracterizează, am ,,evadat” din nou pe teren. Ca reporter de investigații, inițial. După desființarea acestei secții, am revenit pe domeniul preferat: eveniment. Cred că este cel mai ofertant domeniu, în special prin știrile de ultimă oră (așa numitele breaking news). Următorul pas a fost și el neplanificat. De voie sau de nevoie, am devenit… freelancer. Jurnalist independent, cum se mai zice. Lucrez la diverse proiecte jurnalistice, atât în țară cât și peste hotare. Unele dintre ele le veți putea vedea curând, pe acest site.

Proiecte și planuri de viitor

Mai sus sunt doar o parte din locurile prin care am trecut. Locuri de care sunt mândru, pentru că în fiecare dintre ele am învățat multe. Am lucrat cu mulți profesioniști și mi-am făcut prieteni buni. Ce va urma… nici eu nu știu. Aștept să văd ce-mi pregătește viața. Știu că sunt pregătit pentru noi provocări. Cea mai mare dintre ele este aceea de a merge într-o zonă de conflict și de a transmite live ceea ce se întâmplă acolo. Sunt conștient de faptul că e foarte riscant. Nu e deloc ușor să ajungi acolo și, mai ales, să te întorci cu bine acasă.
Nu cred în conceptul de ,,vedetă de televiziune” pentru un jurnalist. Nu mă consider o vedetă, ci doar un reporter prezent ,,în mijlocul lumii dezlănțuite”. Nu am modele printre jurnaliști sau oameni din media de succes. Am, însă, tot respectul pentru adevărații oameni de presă. Nu idolatrizez și nu copiez, pentru că o copie nu are nicio valoare. Dar încerc să învăț de la fiecare câte ceva. Am stiluri și posturi preferate, mai ales dintre televiziunile de știri. BBC, CNN, Sky News, Fox News, ITN, Al Jazeera, Deutsche Welle sunt doar câteva dintre reperele mele de profesionalism în jurnalismul audiovizual. Sunt locuri în care îmi doresc să ajung măcar într-un stagiu, training sau internship, dacă nu mai mult. În secțiunea portofoliu sunt cuprinse toate materialele publicate de Andi Laslău în publicațiile la care a lucrat. Urmează foto, unde, așa cum era de așteptat, sunt postate fotografii de la evenimente jurnalistice importante de unde a transmis jurnalistul tv: eclipsa de lună, zone cu trafic închis, proteste, evenimente sportive, diverse târguri, accidente rutiere etc. În secțiunea TV sunt postate știri prezentate și realizate de Andi la diferitele televiziuni pe la care a trecut, iar în video apar videoclipuri preferate de blogger pe teme diverse. Câteva proiecte jurnalistice preferate de autor sunt postate și ele pe blog: ,,România, așa cum e” – emisiune de reportaje transmisă de postul Antena 3 sau ,,Știri TV, televiziune pe internet” – referitor la o nouă televiziune de știri, dar de data aceasta, pe internet. La secțiunea de publicitate, sunt enumerate modalitățile de publicitate pe care le pun la dispoziție AndiLaslau.com, Laslau.ro și Jurnalistul.com: bannere publicitare, advertoriale, rubrici sponsorizate, anunțuri contextuale în cadrul articolelor, cuvinte cheie cu link activ. La ultima secțiune, aceea de contact, se cere logarea sau înscrierea celor interesați pe blog, numele și adresa de mail fiind obligatorii. Secțiunile enumerate mai sus, trecute cu font-uri albe pe fond roșu, sunt secondate de alte categorii: absurdistan, actualitate, exclusiv, info, mass-media, news alert, online, opinie, portofoliu, remember, timp liber, video. În fiecare dintre aceste categorii sunt publicate anumite articole. Spre exemplu, în categoria actualitate, sunt publicate articole de actualitate: Basarabia, Controverse, Corupție, Diaspora, Politichia etc. Pagina de pornire, alias prima pagină dintr-un ziar tipărit, cuprinde cele mai importante articole/postări ale zilei/săptămânii/lunii, în funcție de cât de des este actualizat blogul respectiv. Andi Laslău, blog de jurnalist TV cuprinde pe prima pagină, în afară de secțiunile prezentate anterior, în partea stângă, capurile articolelor, publicate în ordine cronologică. Astfel, pagina se deschide cu rubrica Esențial, unde apare editorialul Curiozitate bolnăvicioasă, postat în data de 25 Mai 2009, la ora 23:03. Urmează un mic banner, care este identificat ca fiind publicitate, și apoi restul articolelor: Vanghelie și blogul…care este (23 mai, 23:06); Diversitate vs. intoleranță (23 mai, 18:29); CTP renunță la televiziune (23 mai, 09:24); Vacanțe de vis…în vis (23 mai, 01:16); Roșia Montană, reloaded (20 mai, 23:19); Au trecut 19 ani… (19 mai, 13:22); Doi ani de blog (18 mai, 19:01) etc. Observăm două lucruri referitor la modul de așezare în pagină al blogului studiat: blogul este actualizat aproape zilnic, iar pe pagina de pornire sunt publicate, de fapt, începuturile tuturor articolelor din luna respectivă, postările din celelalte luni găsindu-se în arhiva blogului. Pe mijlocul paginii de întâmpinare apar mai multe categorii ale blogului, în fiecare dintre ele apărând începutul unui articol publicat în categoria respectivă. De exemplu, apare categoria Absurdistan, cu articolul Imnul turismului românesc, publicat în 01 mai 2009, la ora 17:00. Alte categorii sunt: Advertorial – cu articolul Seara bloggerilor; Basarabia – cu articolul Noi proteste în stradă la Chișinău; Exclusiv – La revedere Antena 1 și Antena 3 etc. Partea dreaptă a paginii de pornire începe cu opțiunea Abonează-te la newsletter, unde, prin introducerea unor date personale (nume, adresă de mail) vom primi zilnic/săptămânal sau periodic informații despre noi articole postate pe http://www.andilaslau.com/ . Urmează apoi alte trei secțiuni, și anume: M-au interesat, Top reacții și Din arhivă. Dacă Top reacții constă defapt în reacțiile vizitatorilor la articolele postate, reacții concretizate în comentariile lor, iar Din arhivă cuprinde articole mai vechi, rubrica M-au interesat constă în subiecte considerate de interes de către autor. Ce fac jurnaliștii români înainte de a intra în direct?; Preluarea violentă a Zelist; Limba română cu bluștuț; Twitter și presa etc. Sunt câteva articole din această rubrică. Urmează, tot pe partea dreaptă, un banner publicitar și apoi o galerie foto. Un element care evidențiază caracterul social al blogului este așa-numitul blogroll, adică lista de legături (linkuri) către bloguri citite și recomandate de autorul unui blog. Blogroll-ul este și un mod, indirect, de a crește (reciproc) vizibilitatea în mediul online. De aceea, la prima vedere, prezența mai multor linkuri în blogroll poate echivala cu încercarea unui blogger de a obține cât mai multe linkuri către blogul propriu și, ca efect, o cotare mai bună a blogului său în algoritmii folosiți de motoarele de căutare. Nici Andi Laslău nu a uitat de așa-numitul blogroll, pe care îl numește Blogosfera media. Aceasta cuprinde linkuri către blogurile unor importanți jurnaliști români: Adrian Tudor, Alessandra Stoicescu, Alex Brăduț Ulmanu, Alex Donovici, Alexandra Duțulescu, Alin Onacă, Ana Maria Luca, Anca Bundaru, Anca Grădinaru, Andrei Bădin, Andrei Crăițoiu, Bianca Guruiță, Bogdan Nicolai, Bogdan Pitaru, Camelia Csiki, Călin Cosmaciuc, Călin Hera, Cătălin Tolontan, Clarice Dinu, Cristi Șuțu, Cristi Sanda, Cristian Botez, Cristian China-Birta, Cristina Hurdubaia, Dalia Octavia Pușcă., Dan Gabor, Dan Mușetoiu, Dan Terteci, Dana Belciug, Daniel Rareș Todoran, Doina Doru, Ella Maria Marin, Emilian Isăilă, Eugen Istodor, Felix Damian, Florin Lobda, Gabriela Mirică, George Bănciulea, George Buhnici, George Hari Popescu, George Simionescu, Ioan T. Morar, Ioana Andrei, Ioana Avădani, Ioana Răduca, Iosif Buble, Iulian Comanescu, Maria Coman, Marius Ghilezan, Marius Niță, Mădălina Pușcalău, Mihaela Răileanu, Mihai Hendea, Mihai Ursu, Mile Cărpenișan, Nadia Dincovici, Nelu Barbu, Nicoleta Țintea, Nicoleta Savin, Oana Despa, Oana Dobre, Ovidiu Covaci, Ovidiu Nahoi, Ovidiu Zară, Paul Dimulescu, Pavel Lucescu, Petrișor Obae, Petrișor Socol, Răzvan Chiruță, Răzvan Exarhu, Roxana Toma, Roxana Vântu, Sebastian Bârgău (Visurât), Șerban Huidu, Silviu Sergiu, Simona Ionescu, Sorin Bogdan, Sorina Matei, Stela Popa, Stelian Muscalu, Tiberiu Lovin, Traian Ungureanu, Vasile Dale, Victor Ciutacu, Victor Lefter, Vitalie Cojocari, Vlad Iorga, Vlad Petreanu, Vladimir Tismăneanu. Am reținut toate aceste legături tocmai pentru a observa că ele sunt trecute în ordine alfabetică, în funcție de numele deținătorului blogului, dar și pentru că majoritatea sunt bloguri jurnalistice cu articole și postări foarte bune. În afară de această blogosferă media, Andi Laslău publică pe prima pagină și o listă cu link-uri către ,,bloguri în imagini”, cum le numește el, dar și o listă cu editorialiști, cum ar fi: Alexandru Lăzescu, Andreea Pora, Cătălin Tache, Cristian Pîrvulescu, Cristian Pătrășconiu, Cristian Tudor Popescu, Julius Constantinescu, Marius Tucă, Petre Barbu, Răzvan Vintilescu, Tudor Octavian. Blogul mai cuprinde și trimiteri către cele mai importante ziare online (Capital. Ro, EVZ online), trecând în revistă principalele știri publicate în acestea. La secțiunea libertatea media apar logo-uri ale unor instituții de presă, iar la secțiunea important, sunt publicate reguli importante ale unui jurnalism corect din punct de veedre deontologic. Pentru a încheia analiza acestui blog, voi trata acum o însemnare, un post al lui Andi Laslău. O însemnare este compusă obligatoriu din titlu, text, dată de publicare, adresă URL, și conține opțional, fotografii, fișiere audio și video și linkuri către informații de pe alte site-uri sau bloguri. Fiecare însemnare este stocată pe o pagină individuală într-o arhivă cu teme specifice și poate fi accesată oricând prin intermediul unei adrese internet unice (permalink).

,,Mass-media

Libertatea presei în Basarabia

29 Mai 2009 | ora 20:41 | Publicat de: Andi Laslau | Fără comentarii | Dă mai departe

În Republica Moldova, ultima redută a comunismului din Europa, libertatea presei este doar un vis frumos. După revoluția din aprilie, când regimul comunist s-a contruntat cu cea mai puternică reacție de respingere din partea populației, represiunile împotriva jurnaliștilor au atins apogeul. După ce a crescut constant presiunile împotriva jurnaliștilor, timp de opt ani la rând, regimul dictatorial al lui Vladimir Voronin a declanșat o veritabilă vânătoare de ziariști. În ultimele sale zvâcniri, regimul lui Voronin atacă presa fără niciun fel de scrupule, sfidând toate regulile.Una dintre figurile marcante ale mass-mediei de la Chișinău este Stela Popa. O jurnalistă care a refuzat să respecte oferta impusă de comuniști, iar din cauza asta a avut de pătimit multe. Am scris despre asta aici și aici. Într-un interviu acordat Nadiei Dincovici, Stela povestește situația în care a ajuns presa din Republica Moldova.“Nu mai putem vorbi de presă liberă peste Prut. (…) Exceptând mâna de ziariști ai presei de opoziție, în rest, nu prea mai are cine să spună lucrurilor pe nume”, spune Stela Popa în interviu. Mai multe puteți citi în interviul realizat de Nadia, preluat și de ReporterVirtual.ro”.

Aceasta este una dintre cele mai recente postări ale lui Andi Laslău. Ca orice însemnare, face parte dintr-o anumită categorie, și anume mass media. Deasemenea, ca și în cadrul articolelor din presa scrisă, și însemnările de pe blog sunt însoțite de un titlu: Libertatea presei în Basarabia. Titlul este informativ, scurt și la subiect. Dacă în presa tradițională se pune mai mult accent pe titlurile incitative, pentru a atrage atenția cititorilor și pentru a-i convinge pe aceștia să lectureze articolul, în presa online, titlurile sunt, de cele mai multe ori, informative. De multe ori, cititorul se rezumă doar la titlurile articolelor. Este adevărat însă că, adeseori, titlurile din ziarele românești sunt mai bune decât articolele în sine. Titlul, în cadrul postării de pe blogul lui Andi, este scris cu bold și cu caractere de paisprezece, corpul articolului fiind redactat cu caractere de doisprezece. Dedesubt de titlu, spre deosebire de presa scrisă, apar câteva detalii privind data și ora publicării articolului (29 mai 2009, ora 20:41), dar și persoana care l-a postat – publicat de: Andi Laslău. Urmează numărul de comentarii din partea vizitatorilor blog-ului pentru articolul respectiv. În cazul articolului Libertatea presei în Basarabia, probabil din pricina faptului că este foarte recent, nu există deocamdată comentarii. Urmează apoi opțiunea Dă mai departe, cu ajutorul căreia putem trimite articolul, prin email, altor persoane. Spre deosebire de atacul sau lead-ul din presa scrisă, care este foarte studiat și contează extraordinar pentru ca cititorul să continue lectura întregului articol, în articolele online acesta nu pare chiar atât de important. Într-adevăr, curiozitatea cititorului se consumă în primele 30 de cuvinte ale articolului, însă, de cele mai multe ori, articolele din new media încep direct, cu informația esențială și cu răspunsul la cele mai importante dintre cele șase întrebări: cine?, ce?, când?, unde?, cum?, de ce?. Postarea lui Andi Laslău începe brusc: ,,În Republica Moldova, ultima redută a comunismului din Europa, libertatea presei este doar un vis frumos”. În corpul articolului se detaliază despre atitudinea față de presă în Basarabia, despre represiunea împotriva ziariștilor. Se dau și câteva nume ale unor importanți jurnaliști de peste Prut, Nadia Dincovici sau Stela Popa, care sunt defapt link-uri, prin a căror accesare ajungem pe site-uri care tratează informații despre jurnaliștii respectivi. Accesând numele Nadiei Dincovici auntem trimiși automat pe blogul acesteia, intitulat Nadia Dincovici, blog de freelancer. Despre fapte care au fost si vor fi, la articolul Chișinău – interview wirh Stela Popa, publicat de Nadia Dincovici în 29 mai. În ceea ce privește grafica blogului lui Andi Laslău, aceasta este simplă, fără prea multe artificii. De remarcat este faptul că predominantă este culoarea roșie, culoare des folosită în jurnalism, de ziare, reviste etc., tocmai pentru a reliefa actualitatea informației, dar și importanța ei. Roșu este culoarea focului, iar evenimentele care ,,ard”, hot news și hard news sunt importante pentru reporterii care se respectă. În revista jimboliană New Folder, numărul patru, la pagina trei, am publicat un articol în care tema principală o constituia chiar blogul și, mai ales, motivele pentru care cineva și-ar face un astfel de jurnal online. Voi reproduce articolul mai jos:

5.4 CIAO.RO – REVISTA ONLINE CU ATITUDINE MONDENĂ Spre deosebire de blogul analizat mai sus, în primul rând revista ciao.ro există și în varianta tipărită. În al doilea rând, din punct de vedere al conținutului, lucrurile sunt cu totul și cu totul diferite. În al treilea rând, aspectul blogului este mai sărăcăcios decât al revistei, tocmai din cauza veniturilor, a publicității, a numărului de vizitatori. Atât Ciao, varianta scrisă, cât și ciao.ro, varianta online sunt reviste ,,de scandal”, reviste ,,de monden”, ,,de paparazzi”, al căror scop este surprinderea persoanelor publice, vedetelor, în ipostaze compromițătoare sau cel puțin deosebite, chiar ridicole. Revistele de acest gen au însă un succes uriaș, având tiraje foarte mari. Deși hulite de vedete, ajungându-se nu de puține ori la procese, fie pentru încălcarea dreptului la viață privată, a dreptului la imagine sau calomniere, succesul printre cititori este în creștere. Deși de multe ori articolele se bazează doar pe zvonuri sau sunt chiar minciuni frustrate, lucrurile acestea nu par să-i pună pe gânduri pe cititorii fideli, care sunt în permanentă căutare a unor lucruri care se întâmplă vedetelor lor preferate. Nu justificarea revistelor de monden, și nici măcar conținutul acestora nu face însă subiectul lucrării mele. Motivul pentru care am menționat de revista ciao.ro este pentru a vedea cum anume arată o revistă online, cum este ea structurată, cum ajungem să aflăm primii despre subiectele hot, publicate într-o astfel de revistă. La fel ca și blogul, sau ca și formele presei scrise, revista online se deschide cu o pagină de întâmpinare, prima pagină, unde apar, într-o anumită ordine, cele mai importante articole din săptămâna respectivă, dacă e vorba de o revistă săptămânală, așa cum este ciao.ro. Corina Caragea, între Mikey Mouse și Jose Mourinho; Chirilă a cântat pentru liceeni din Brașov; Gigi Dumbravă întră în lumea umbrelor, sunt primele trei articole care ies în evidență. În partea dreaptă a paginii, există trei categorii, și anume: Cele mai Citite astăzi, Votate și Comentate. În partea stângă ne atrage atenția un slide show cu imaginile și titlurile articolelor pe care le găsim în conținutul revistei. Mai la mijlocul paginii avem câte un articol din categoriile următoare, notificate și ele cu litere de tipar de culoarea albastră: ECONOMIC, POLITIC, SOCIAL, CULTURAL. Fiecare dintre aceste categorii este exemplificată cu câte un fragment din articolele cele mai recente din categoria respectivă. Ca și blogul de mai devreme, pagina conține și bannere publicitare, însă acestea sunt mai multe și mai bine realizate grafic, din cauza faptului că e vorba de o revistă, care aparține unui trust media și care, având un număr de vizitatori foarte mare, este și foarte interesantă pentru furnizorii de publicitate. Iar banii vin din publicitate, și în cazul unei reviste online. Dând click cu mouse-ul pe titlul articolului sau pe imagine se deschide articolul complet. La fel ca și în presa scrisă sau ca și la blogul de mai devreme, însemnarea are un titlu, un început și un final. Diferența față de presa scrisă ține de prezența link-urilor inserate în text, dar și de posibilitatea de feedback rapid al vizitatorilor, prin intermediul comentariilor postate la adresa articolului în cauză. Dorința de exclusivitate, dar și comoditatea vizitatorilor, care doresc articole cât mai simple și mai ușor de lecturat, mai ales în cazul unei astfel de reviste, mondene, fac ca titlurile și modul de formulare al frazelor să fie cât mai simple și accesibile.

5.5 JURNALISMUL TRADIȚIONAL – BAZA JURNALISMULUI MODERN

Indiferent de modalitatea de transmitere a mesajelor, importantă este calitatea informației. Aceasta este materia primă a oricărui gen sau specii jurnalistice, indiferent că este new media sau old media. Informația este însă o marfă perisabilă, a cărei actualitate se întinde pe spațiul a douăzecișipatru de ore. Sursele de informare sunt aceleași în ambele cazuri. Ele pot fi multiple și variate, orale sau scrise. Orice informație interesantă, actuală, importantă, exactă poate deveni sursa unui articol, web sau tipărit.

Interviu cu d. Sebastian Petrișor,

asist. drd. în cadrul Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării

D. Sebastian Petrișor este unul dintre profesorii mei de seminar. Pe lângă materiile care țineau exclusiv de fotografie, și mă refer aici la forojurnalism, d. Profesor ne-a predat și materii ca jurnalism online sau multimedia. Acestea sunt și motivele pentru care am considerat că părerea d-lui despre new media, despre formele actuale ale jurnalismului modern este una avizată. Deși majoritatea dintre noi știam ,,cu ce se mănâncă un blog” sau ce înseamnă o ,,revistă online”, am descoperit că sunt extraordinar de multe lucruri, importante, pe care nu le cunoșteam. Aceste detalii, aparent semnificative doar pentru jurnaliștii web, s-au dovedit esențiale și pentru ziariștii obișnuiți, cu un bun și inspirat condei.

1. Ca profesor de jurnalism online sau multimedia, cunoașteți cu siguranță tainele noilor media. Care credeți că sunt avantajele presei online? Dar dezavantajele?

Sunt mai multe, din fiecare. Dar mă voi rezuma la câte unul. Poate cel mai mare avantaj pe care eu l-am constatat, până acum, este faptul că avem acces instant la presa apărută oriunde în lume. Iar acesta este un avantaj atât pentru cititori, cât și pentru jurnaliști.

Între dezavantaje: infidelitatea cititorilor. Internauții migrează mult mai ușor de la o publicație la alta.

2. Sunteți adeptul jurnalismului modern, interactiv sau contați pe jurnalismul tradițional?

Jurnalismul modern se bazează (sau ar trebui) pe jurnalismul tradițional. Și consider că nu este atât de important mediul prin care jurnaliștii își transmit mesajele, cât calitatea mesajului transmis.

3. Care sunt caracteristicile cele mai importante, din punctul dvs. de vedere, ale new media?

•rapiditate

•interactivitate

• spațiu nelimitat

• gratuitate (de obicei)

4. Care credeți că sunt motivele pentru care presa tradițională continuă să existe?

Presa tradițională va continua să scadă, ca număr de cititori. Și probabil și numărul de titluri. Dar, în următorii 50 de ani, sigur nu va dispărea. Probabil va dispărea doar dacă nu vom mai avea hârtie să o tipărim…

5. Preferați informația din presa tradițională sau cea oferită de diferite site-uri?

Ambele, în egală măsură.

6. Care sunt site-urile pe care le utilizați pentru a vă informa?

www.newz.ro

www.hotnews.ro

www.gsp.ro

www.realitatea.net

www.fotomagazin.ro

etc(.ro)

7. Știu că dețineți un blog, chiar și un twitter. Care sunt motivele care v-au făcut să vă creați astfel de jurnale online?

Mi-am facut mai multe bloguri, nu doar unul. Dar au doar uz didactic: le folosesc, în principal, pentru a comunica cu studenții. Am și cont pe twitter, mi l-am făcut din curiozitate. Însă nu îl folosesc aproape deloc. Cred că am doar vreo 3 tweet-uri, până acum…

8. Ce credeți că ar trebui să conțină un blog pentru a avea cât mai multi vizitatori?

Uitați-vă la presa de tip tabloid. Cine caută mulți vizitatori o poate folosi drept model.

CONCLUZII

Trăim într-o lume care se află în continuă schimbare. Lucruri care apar ca inovative, pe care nu știm cum să le utilizăm inițial, devin indispensabile și ne fac viața mai ușoară. Așa se întâmplă și cu mass media actuale, cu formele lor din ce în ce mai noi și mai avantajoase. Dacă acum câțiva ani lumea nu știa ce e acela un ,,blog”, ba mai mult, unii îi spuneau ,,bloc”, iar alții, mai sus-puși, ,,glob”, astăzi, majoritatea celor care utilizează Internetul, din varii motive, nu numai că știu ce e acela un blog, dar chiar posedă un astfel de jurnal online.

Noile media însă, și mă refer aici la toate acele mijloacele de comunicare în masă care presupun interactivitate, feedback rapid și cuprind elemente multimedia, care îmbină texte și imagini, fotografii și videoclipuri, nu au însă numai avantaje. Deși, la fel ca și media tradiționale, new media trebuie să respecte anumite reguli (de redactare, de culegere , selecție, verificare și difuzare a informațiilor etc.), ele nu beneficiază totuși de încrederea presei tradiționale. Oricine are un modem și poate utiliza internetul, poate da o informație care, în scurt timp, ajunge la urechile multora. Nu de puține ori, o informație neverificată sau, mai mult, postată ,,în glumă” pe un anumit site sau blog a făcut înconjurul tabloidelor ca fiind o adevărată bombă de presă. Erau oare jurnaliștii respectivi prea naivi ca să își dea seama că informația e cusută cu ață albă sau au profitat de ocazie ca să facă un tiraj cât mai mare. A doua variantă e cu siguranță mai aproape de realitate.

Prin urmare, în mediul online informația apare foarte repede, o dată pentru că ea nu necesită decât câteva minute pentru a fi postată, și în al doilea rând, greșelile (fie ele de redactare sau de informare) sunt scuzabile, în pofida exclusivității, dar și a informării cât mai rapide a publicului.

Verificarea informației din trei surse a devenit ceva expirat. Dacă un jurnalist primește din două surse aceeași informație, este deja o informație care nu poate fi altfel decât reală, chiar dacă și acest lucru a devenit rarisim. O sursă, pe care ne rezervăm dreptul de a o proteja cu anonimatul, este arhisuficientă pentru a publica informația. Scopul principal devine plasarea unui zvon acolo unde el are potențialul maxim de a fi exploatat. Crearea știrilor din nimic a ajuns o artă, oamenii de PR o practică din ce în ce mai mult. Dar, se pare că această practică devine din ce în ce mai populară și în rândul jurnaliștilor. Ziarele trebuie sa iasă. Paginile trebuie umplute, la fel ca minutele de transmisie alocate.

În consecință, mijloacele de comunicare în masă au evoluat. Jurnalismul tradițional este acum dublat de un jurnalism online, în care informația apare contra cronometru. Cititorii, ascultătorii sau telespectatorii sunt tot mai implicați și își pot spune punctul de vedere mult mai ușor. Ce se întâmplă însă cu ceea ce numim calitatea informației? O fi adevărat că ,,graba strică treaba”? Oare cum va arăta presa peste 100 de ani?

BIBLIOGRAFIE

A. Mallender, Cum să scrii pentru multimedia. Tehnici de scriere interactivă. Rezumatul. Derularea. Scenariul, Editura Polirom, Iași, 2008

C. Coman, V. Șelaru, Comunicarea între informare și manipulare, Editura ALL Beck, București, 2005

C. F. Popescu, Manual de jurnalism. Redactarea textului jurnalistic. Genurile redacționale, Editura Tritonic, București, 2005

D. Balaban, Comunicarea mediatică, Editura Tritonic, București, 2009

D. Guțu, New Media, Editura Tritonic, București, 2007

D. Randall, Jurnalistul universal, Editura Polirom, Iași, 2007

F. C. Rus, Introducere în știința comunicării și a relațiilor publice, Editura Institutul European, Iași, 2002

G. Ferreol, N. Flageul, Metode și tehnici de exprimare scrisă și orală, Editura Polirom, Iași, 2007

J. Dorner, Writing for the Internet, Editura Oxford University Press, New York, 2002

J. Fiske, Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, Iași, 2003

J. Hartley, Discursul știrilor, Editura Polirom, Iași, 1999

M. Coman, Manual de jurnalism – Tehnici fundamentale de redactare, Editura Polirom, Iași, 2001

P. Dobrescu, A. Bârgăoanu, Mass media și societatea, Editura Comunicare.ro, București, 2003

S. Dumistrăcel, Discursul repetat în textul jurnalistic, Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2006

S. Preda, Tehnici de redactare în presa scrisă, Editura Polirom, Iași, 2006

V. Vișinescu, Jurnalism contemporan – Introducere în presa scrisă, Editura Hyperion XXI, București, 2001

W. J. Severin, J. W. Tankard Jr., Perspective asupra teoriilor comunicării de masă, Editura Polirom, Iași, 2004

WEBOGRAFIE

http://www.emarketer.com, 16 iunie 2009, ora 16:15

http://www.etcnewmedia.com/review/default.asp?SectionID=11&CountryID=8, 1 mai 2009, ora 12:00

http://www.europemedia.net, 8 mai 2009, ora 23:00

http://www.gkf.de, 15 iunie 2009, ora 3:26

http://www.netinfo.ro, 8 mai 2009, ora 20:15

http://www.sigurpenet.ro/statistici-internet-romania-2008, 16 iunie 2009, ora 16:00

http://www.tnsofres.com/interactive, 5 martie 2009, ora 00:15