Discursul Conflictual In Media Televizata

LUCRARE DE DIZERTAȚIE

Discursul conflictual în media televizată

CUPRINS

ARGUMENTARE

”Nu socotim că discuțiile sunt o pagubă pentru fapte, ci lipsa de lămurire prin discuție făcută mai înainte de a porni la înfăptuirea a ceea ce trebuie.” TUCIDIDE

În presa audio-vizual, asistăm la o exploatare fără precedent a structurilor dialogale prin punerea în circulație a ideilor din diverse domenii de interes public. De la dialogul direct între persoane aflate într-un studio de televiziune, la interacțiuni cu locutori absenți din cadrul studioului, ori la sondajele telefonice aplicate în direct sau nu telespectatorilor, receptăm numeroase și variate forme de interlocuție oral/scris pe care beneficiarii le privesc și le aud de la distanță.

Discursul mediatic este un factor important în consolidarea stabilității sociale dar și în realizarea unui acces real al publicului la toate sferele socialului, chiar și la cele marginale.

Acest tip de comunicare trebuie să ia o formă dialogală, să pună în joc argumente raționale. Negocierea presupune o cunoaștere, memorie, ordine comparativă a faptelor, ideilor, deciziilor, pe care le posedă în egală masură și electoratul. În calitatea lor de co-locutori într-un dialog politic, guvernanții și electoratul ar trebui să se ordoneze într-o relație  pe orizontală.

Constatăm însă că acest tip de comunicare îmbracă forme polemice puternic conflictuale, uneori depășind limitele uzanțelor civilizate, ajungându-se astfel nu la o polemică constructivă, (care prin desfășurarea ei ar trebui să lămurească auditoriul sau cel puțin să-i formeze o opinie avizată și justificată) ci către una distructivă unde sunt folosite diferite forme de disimulare specifice. În absența unor strategii de comunicare adecvate, informațiile oferite de mass-media, fie ea publică sau privată, nu sunt cunoscute publicului larg sau sunt cunoscute parțial, neconform cu realitatea.

Scopul lucrării este de a analiza relația dintre discursul conflictual și nevoia de rating a televiziunilor, dacă compromisurile de moment privind calitatea actului de televiziune nu vor compromite pe termen lung calitatea cerințelor telespectatorilor, dacă a merge pe mâna conflictului, polemicii agresive sau certurilor televizate reprezintă singurul mod de a atrage telespectatori, dacă nu cumva scopul televiziunii a trecut de la informare și culturalizare la acela de divertisment sub diferite forme. Astfel lucrarea de față prezintă elementele generale și specifice ale comunicării, discursului, polemicii și transpunerea acestora prin perspectiva subiectivă a televiziunii de masă.

DEFINIREA DISCURSULUI PUBLIC

Discursul. Definire, scop și caracteristici

Abilitatea de a vorbi în public este necesară în foarte multe situații profesionale. Cu cât postul într-o organizație/firmă implică mai mulți angajați și o responsabilitate mai mare, cu atât probabilitatea că va trebui să vorbim unui grup de oameni este mai mare. De asemenea, cu cât dorim să ocupăm un post important, cu atât mai mult ar trebui să fim pregătiți să vorbim în public. Abilitatea de a vorbi eficient în public vine cu niște avantaje certe și în alte planuri. Un discurs public înseamnă capacitatea de a vorbi coerent, de a pregăti și organiza un material și de a ne controla verbal și non-verbal (tonul, mimica feței, gesturile), de a capta și de a menține atenția cuiva etc. Aceste abilități sunt folositoare în orice situație de comunicare, în cadrul relațiilor noastre personale sau în diverse alte contexte sociale. Abilitatea de a susține un discurs implică un set întreg de abilități de comunicare. Toti cei care ajung să susțină cu succes un discurs ajung să aibă mai multă încredere în ei, scapă de timiditate mai ușor, învață să comunice mai eficient (mai clar, mai logic) și are, astfel, un impact mai mare asupra celor cu care vorbește.

DEX-ul, bunăoară, expediază problema cu o definiție care numai „explicativă” nu este: „Expunere, de obicei pe o temă politică, făcută în fața unei adunări; cuvântare. ♦ (Franțuzism înv.) Tratare în scris a unui subiect de natură științifică sau literară. – Din fr. discours, lat. discursus.”Dicționarul Larousse este ceva mai generos, dar nu putem spune că este mai lămuritor: „Desfășurare oratorică, asupra unui subiect determinat, rostită în public, în special într-o ocazie solemnă, de către un orator; alocuțiune. Enunțuri propuse de către cineva, în general lungi. […] Manifestare scrisă sau orală a unei stări de spirit; ansamblu de scrieri didactice, de desfășurări teoretice asupra unei teorii, a unei doctrine etc…” Putem renunța deci fără regrete la aportul dicționarelor pentru a reține, în acest punct că, în mentalitatea comună, discurs este echivalat cu cuvântare, expunere orală înaintea unui auditoriu.

Subiectul nu este localizat doar la nivelul dicționarelor generale. Aceeași dificultate de a stabili o definiție fermă, unanim acceptată (sau măcar majoritar acceptată) întâlnim și în sfera cercetării lingvistice. Gasim aici, pe de o parte, disputa asupra noțiunii de discurs și, pe de altă parte, chestiunea delimitării acestei noțiuni de aceea de text. Asupra celei de-a doua chestiuni, disputa se poartă între cercetările din interiorul pragmaticii și a analizei discursului și cele subordonate teoriei textului.

În ceea ce privește accepțiunile științifice multiple ale noțiunii de discurs Elena Dragoș oferă o trecere în revistă foarte edificatoare:

– orientarea psiho-sistematică învestește discursul cu semnificația de producție verbală momentană, concretizată prin ceea ce John Austin numește acte de vorbire. Discursul va fi prin urmare spațiul în care se manifestă procesele de semnificare și de contextualizare și va constitui obiectul de studiu predilect al pragmaticii.

– teoria enunțării, întemeiată de Emile Benveniste definește discursul ca eveniment verbal (vom vedea că este o accepțiune introdusă și susținută convingător de Paul Ricoeur). Discursul este rezultatul activității discursive, care presupune utilizarea sistemului limbii de către un locutor care se adresează unui receptor conștientizat ca atare, fie că e real, fie că e virtual (presupus).

– Zelig Harris și colegii săi din școala distribuționalismului american adaugă discursul ca un nivel distinct de studiu al lingvisticii, nivelul transfrastic (superior frazei).

Constatând diversitatea definițiilor posibile, A. Runcan-Măgureanu le sintetizează, distingând două accepțiuni majore:

a) discursul este rezultatul unei activități lingvistice individuale, exercitate prin mobilizarea competențelor cognitive și lingvistice.

b) discursul este, pe de altă parte, o activitate lingvistică cu finalitate socială, întemeiată pe convenții stabilite în interiorul comunității care utilizează o anumită limbă.

Se poate remarca fără dificultate că cele două accepțiuni sunt perfect complementare și, mai mult, că pot fi cuprinse în interiorul aceleiași definiții. Vom putea vedea așadar discursul ca pe o formă de exploatare a sistemului limbii / formă de exercitare a facultății limbajului, avînd o dublă finalitate: cognitivă și socială.

Discursul” este un mod de utilizare a limbii și a limbajelor (limbaje nonverbale, limbaje specializate, diferite vocabulare) pe baza căruia un actor social prezintă interlocutorilor săi o interpretare a unor fapte. În măsura în care producem efecte asupra unor fapte, utilizând o limbă și anumite limbaje, asupra interlocutorilor noștri direcți și indirecți, putem spune că orice act de comunicare dezvoltă o dimensiune discursivă.

Dezvoltând un “discurs”, punem în circulație anumite fapte și caracterizăm faptele respective în acelasi timp; ne atribuim nouă și interlocutorilor noștrii o poziție în funcție de situația în care ne aflăm; indicam cât de mult ne implicăm în actul de comunicare și cât de importantă este pentru noi situația în care comunicăm. Astfel discursul prezintă următoarele caracteristici:

este construit și transmis în mod deliberat, ceea ce presupune că mobilizează competența comunicativă, în sensul pe care Umberto Eco îl dă acestui concept [Semioticianul italian atrage atenția asupra faptului că nu putem mărgini competența comunicativă la competența lingvistică. Astfel, Eco îl completează în mod fericit pe Saussure, specificând că limba este constituită dintr-un cod (care include o gramatică și un vocabular) și o enciclopedie (definită ca o sumă de cunoștințe acumulate prin experiență și prin educație, care orientează pragmatic procesul de codificare și pe cel de decodificare. Competența comunicativă include așadarși o așa-numită competență enciclopedică, pe lângă competența lingvistică]

competența comunicativă obligă E să structureze discursul prin raportare la context și la R (la condițiile concrete de producere a discursului);

astfel, contextul și receptorul devin părți constitutive ale textului;

statutul de discurs nu este condiționat de modul de expunere (oral sau scris) și nici de dimensiuni;

condițiile esențiale pentru ca un număr de enunțuri să se constituie într-un discurs sunt asigurarea coeziunii textuale și orientarea spre receptor.

Orientarea spre receptor presupune asumarea R ca partener în operațiunea de realizare a sensului. Paul Grice este acela care, în interiorul teoriei conversației, a statuat principiul cooperării, ca principiu fundamental care trebuie să acționeze în elaborarea oricărui discurs. Acest principiu al cooperării se detaliază în patru maxime pe care fiecare dintre locutori trebuie să le respecte în desfășurarea unei conversații:

maxima cantității se referă la conținutul de informații pe care le vehiculează discursul. Sunt două aspecte prevăzute de această maximă: fiecare locutor este obligat să furnizeze in număr suficient de informații; nu este recomandat excesul de informații.

maxima calității prevede ca informațiile pe care le avansează fiecare dintre locutori să fie veridice și probabile. Altfel spus, se interzice furnizarea de informații false sau care nu pot fi probate.

maxima relației impune adecvarea discursului la subiect și sancționează, prin urmare, devierile sau digresiunile inutile.

maxima modalității ordonează expresia, impunând claritate, proprietate,lipsa echivocurilor etc.

Fireșteaceste maxime se constituie într-un fel de obiective ideale, , așa cum numeroși comentatori au observat, foarte greu sau imposibil de atins pe deplin și efectiv. Această realitate însă nu este de natură să împiedice vorbitorii să urmărească cât mai consecvent aceste obiective. Acestor prescripții subordonate principiului cooperării li se pot adăuga acelea care derivă din principiul politeții. Înțelegem, în acest context, politețea ca pe un concept pragmatic care se concretizează prin strategiile comunicative de conservare a imaginii interlocutorului, așa cum arată E. Goffman.

Expunem mai jos sistematizarea oferită de Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, care distinge două forme majore ale politeții, negativă și pozitivă.

Politețea negativă presupune o distanță socială mai mare între interlocutori și are rolul de a prezerva relațiile, de a preveni deteriorarea acestora. Iată câteva dintre strategiile politeții negative:

exprimarea indirectă, atenuată a forței perlocuționare;

camuflarea presupunerilor privind disponibilitatea receptoruli de a efectua o anumită acțiune;

reducerea gradului de interferență prin apelul la exprimări restrictive;

diminuarea propriei personalități și exprimarea deferenței prin potențareacalităților celuilalt;

introducerea unor scuze preventive la începutul mesajului;

impersonalizarea enunțurilor.

Politețea pozitivă este fundamentată pe relații de apropiere între interlocutori și are rolul de a conserva și de a potența aceste relații:

observații care probează atenția față de interlocutor;

utilizarea unor formule familiare de adresare, exprimarea la persoana a doua singular;

forme de exagerare a aprobării sau a admirației față de receptor;

evitarea exprimării directe a dezacordului față de unele afirmații airmații ale interlocutorului;

abordarea unor subiecte convenabile receptorului pentru a facilita obținerea acordului acestuia.

Un alt punct de interes este tipologia formelor discursive. Se impune o precizare înainte de a expune aceste forme. În realitate, ele pot fi întâlnite foarte rar drept tipuri exclusive de discurs. Altfel spus, cel mai adesea aceste forme sunt modalități de realizare a discursului, utilizate, cel mai frecvent, în combinație. În altă ordine de idei, narațiunea, descripția sau argumentarea nu pot constitui în sine discursuri dacă acceptăm definiția științifică potrivit căreia discursul include și alte elemente în afară de modalitate de expunere. În sfârșit, un discurs argumentativ pur este greu de conceput, în absența relatărilor și a descrierilor care se constituie în unități argumentative.

Iată cele patru tipuri discursive, pe care autoarea le preia din tradiția retoricii :

discursul instructiv (informativ). Evident, accentul cade asupra informației pe care o vehiculează discursul. Este activată preponderent funcția referențială a limbajului, iar imolicarea subiectivă este minimă din partea actorilor. Prototipul este în acest caz discursul științific ; se mai pot aduce ca exemple diverse texte cu caracter strict informativ, ca ghidurile de utilizare, prospectele, fișele tehnice etc.

discursul narativ. Se caracterizează prin desfășurarea unei acțiuni care implică personaje. Gradul de implicare a naratorului poate varia, de la un narator impersonal, obiectiv, care nu se implică în acțiune la naratorul subiectiv care prezintă faptele din perspectivă proprie. Predomină legăturile de ordin temporal și cauzal în desfăsurarea relatării.

discursul descriptiv. Constă în descrierea unei porțiuni din realitatea empirică, a unui fenomen, a unui personaj, a unei trăiri etc. Și în acest caz, gradul de implicare a subiectului este variabil ; extremele sunt, pe de o parte, discursul științific, pe de altă parte tabloul liric sau confesiunea. Este în general organizat spațial, ca o înșiruire de atribute și determinări.

discursul argumentativ. Este un tip de discurs care are drept obiectiv promovarea unei teze (sau ipoteze), constituită ca un punct de vedere individual asupra unui aspect al realității. Teza avansată nu are un caracter incontestabil și tocmai de aceea trebuie susținută printr-o serie de argumente. Întreaga construcție discursivă urmărește obținerea adeziunii raționale și ubiective a receptorului. Argumentația va reuni așadar argumente de ordin rațional cu exemple, imagini, analogii, prin care este apelată latura afectivă a receptorului.

Specificul discursului politic

„Când poți vorbi despre orice problemă pentru a influența opțiunea și acțiunea receptorului, când alegerea problematicii ține doar de capacitatea ei de a influența mai puternic un anumit auditoriu, când poți schimba după voie registrul tematic în funcție de contextul discursiv și posibilitățile sporite de manipulare a publicului, atunci ai la îndemână cu adevărat un instrument fermecat de acțiune asupra alterității. Alte tipuri de discurs nu au acest avantaj: discursul științific nu poate vorbi despre orice, ci se mărginește la o anumită temă (în funcție de ceea ce vrea să demonstreze locutorul), discursul religios nu poate vorbi despre orice, ci se mărginește la o anumită temă (mai mult, el e chiar destul de limitat din punct de vedere al problematicii), și chiar discursul filozofic, pe care-l credem de maximă aptitudine problematică, are anumite teme preferate pe care le urmărește cu obstinație.”

Discursul politic este mesajul prin care omul politic, emițătorul, reprezentantul unui partid sau omul care țintește la câștigarea unei funcții ajunge la receptor – electoratul, populația care trebuie să voteze. Avem astfel un proces liniar, avem partidul politic reprezentat de candidatul pe care acesta îl alege să îl reprezinte în alegeri, avem populația care trebuie convinsă să îl aleagă iar ca acest lucru să fie posibil trebuie să existe acțiune constituită în discurs politic. Feed-back-ul este întârziat în acest tip de comunicare, manifestat fiind prin vot sau prin preferințele exprimate la sondajele de opinie.

Discursul este comentariul situației de comunicare. „acestui tip de discurs îi este permis ceea ce nu-i este permis niciunei alte forme a discursivității: posibilitatea manipulării.” Prin discurs se poate gestiona subiectivitatea într-o situație de comunicare. Automat discursul este format din elemente subiective întrucât, chiar și în ipoteza în care am avea un politician corect care urmărește interesele populației, discursul său nu are cum să nu conțină subiectivism. Acest lucru iarăși ne îndeamnă să tratăm discursul din perspectiva manipulării.

Constantin Sălăvăstru propune o listă a trăsăturilor definitorii ale discursului politic. În primul rând discursul comportă ambiguitate intenționată. Spunem ambiguitate pentru că sunt folosite termene, nu de neînteles, ci care au mai multe sensuri, și care pot fi înțelese din mai multe unghiuri. Cetățeanul este derutat în primă instanță când se confruntă cu acel limbaj ambiguu. Exisstă o luptă împotriva ambiguității în discurs însă domeniul exceptat este discursul politic; acest lucru este posibil deoarece discursul politic găsește în ambiguitate un intrument util pentru convingere, instrument pe care îl utilizează cu folos și din plin în acțiunea sa asupra auditoriului și în interesul grupului politic. Aria de acoperire a unui discurs politic bazat pe o retorică a ambiguității sporește șansele ca tot mai mulți dintre receptori să adere la ideile expuse și se amplifică în mod considerabil.

Discursul politic prezintă totodată și o altă particularitate în comparație cu celelalte tipuri de discurs. Urmărește să fie înțeles nu în litera lui ci mai degrabă în spiritul lui, având ASTFEL un caracter disimulat. Acest caracter disimulat este determinat de relația sa specială cu auditoriul. Nu poți convinge un public să accepte un adevăr pe care nu dorește să-l audă decât mascândul, îmbrăcând-ul în diferite forme aspectuoase. Ar fi un aspect important de menționat, anume care este limita până la care se poate ajunge cu disimularea. Cu siguranță că un discurs politic total fals va avea efect de bumerang asupra puterii care îl rostește și asupra imaginii politicianului. Discursul politic trebuie astfel adaptat în funcție de auditoriu și din cauza acestui lucru uneori poate duce la disimulare.

Discursul politic este imperativ, trebuie să treacă de la „a spune” la „a face”. Eșecul în acțiune este echivalent cu eșecul în discurs. Este posibil ca niciunde să nu fie atât de necesară legătura dintre practica discursivă și rezultatele ei cum este în sfera discursului politic. Acest caracter trebuie să fie fundamentat, trebuie să fie raționalizat. În fine, ultimul aspect pus în evidență în discursul politic îl reprezintă caracterul polemic. Acest caracter este generat de concurența acerbă de pe scena politică, de faptul că fiecare actor politic tinde să se definească mai ales prin raportare la contracandidații săi. Definitorie este măsura în care acest caracter este disimulat sau devine explicit prin acuzații directe la adresa adversarilor. Intervine chestiunea politeții în acest punct și aceea a maturității și a profesionalismului actorului politic în ultimă analiză. În consecință, oricât s-ar vorbi de campanii pozitive, prin care se dorește promovarea inițiativele proprii, discursurile politice au mereu un substrat polemic mai mult sau mai puțin consistent.

Trebuie spus că, dacă în toate profesiunile deontologia este o condiție definitorie a profesionalismului, cariera de om politic nu poate face excepție. Nu vor putea fi astfel considerați oameni politici, în înțelesul autentic al termenului, acei indivizi a căror unică preocupare este aceea de a ataca imaginea adversarilor cu mijloace care trec de limita bunului simț (chiar dacă este utilizată arma eufemismului sau a ironiei).

Pragmatismul discursului politic

În opinia lui Morris, pragmatica este știința care vizează relația dintre semne și utilizatorii lor, presupune existența semanticii și a sintaxei, iar, pentru a determina această relație, este necesar ca mai întâi să știm ce tipuri de relații se stabilesc între semne și care este relația semnelor cu lucrurile. Componenta pragmatică aparține schemei tripartite propuse de filozoful american Ch. Morris în 1938, care distingea trei domenii în înțelegerea oricărui limbaj, formal sau natural:

sintaxa, disciplină care privește relațiile semnelor cu alte semne;

semantica, disciplină care se referă la relațiile semnelor cu realitatea;

pragmatica, disciplină care se interesează de relațiile semnelor cu utilizatorii acestora, de folosirea lor și de efectele produse.

Pragmatica este văzută ca disciplină ce studiază relațiile care se stabilesc în interiorul procesului de comunicare. În studiul pragmatic al deicticelor se iau în considerare scopurile, intenția emițătorului (actorului politic) și efectul asupra receptorului (alegătorul), timpul emiterii, receptării, succesiunea anumitor acțiuni. Funcția pragmatică este felul în care vorbitorul/emițătorul folosește în anumite scopuri semnul lingvistic.

Aptitudinea pe care o au locutorii unei limbi de a produce și înțelege un număr nelimitat de fraze diferite se numește competență. Acestei competențe gramaticale i se adaugă o competență pragmatică, axată pe regulile ce permit unui subiect să interpreteze un enunț prin raportare le un context particular. Acestei competențe pragmatice i se subordonează legile discursului.

Curentele pragmatice pun accent pe faptul că, în ceea ce privește comportamentul subiecților față de un discurs, se poate vorbi despre o determinare de către autoritatea emițătorului, de către legitimitatea atribuită statutului care îi este recunoscut.

Raționamentul prin autoritate definește raționamentul sau validitatea unei propoziții ce decurge din autoritatea emițătorului “X a spus că P”.

Dintr-o perspectivă mai largă, analiza discursului ia în considerare condițiile care fac ca un discurs să fie autorizat, altfel spus în ce context el este considerat legitim și deci eficient; statutul partenerilor și cadrul spațio-temporal joacă un rol esențial la acest nivel.

Discursul politic conflictual reprezintă o componentă esențială a ceea ce în termenii pragmaticii se numește ,,discurs”, conflictul în sine fiind considerat o formă de interacțiune socială.

De fapt, orice tip de discurs constituie un proces interacțional în care participanții își exprimă continuu poziția unul față de celălalt și își dispută superioritatea. În felul acesta conflictul este latent în toate formele de discurs, dar nu este întotdeauna entizat ca atare. Este posibil deci ca oponenții să nege existența conflictului și în același timp să fie conștienți de rolul ,,adversarului”. Într-o situație conflictuală în care unul sau chiar ambii membri admit că sunt tratați necorespunzător de celălalt, aceștia își vor descrie comportamentul în cadrul conflictului ca pe o formă de apărare împotriva acuzațiilor nedrepte sau a atacului celuilalt.

Intențiile pragmatice ale interactanților sunt manifestate la nivel sociolingvistic și comportamental cu un impact social major asupra calității actului de comunicare. Asfel discursul politic are ca țintă publicul auditor cu scopul de a convige (efectul publicitar) în diferite ipostaze sau situații. Orientarea sa spre anumite teme, atacarea anumitor puncte slabe ale interlocutorului, intenționalitatea clar exprimată, folosirea diferitelor surse pentru atingerea scopurilor și caracteristica sa punctuală denotă un pragmatism puternic dezvoltat al discursului politic actual.

COMUNICAREA CONFLICTUALĂ ÎN SPAȚIUL PUBLIC

Definirea comunicării

Comunicarea reprezintă un proces de interacțiune între persoane, grupuri, ca relație mijlocită prin imagine, cuvânt, gest, semn sau simbol. Prin intermediul ei, indivizii își împărtășesc cunoștințe, interese, experiențe, atitudini, opinii, simțăminte, idei.

Privită ca proces, comunicare consta în schimbul și transmiterea de informații (mesaje) între persoane. Comunicarea, înseamnă a spune celor din jur cine ești, ce vrei, pentru ce dorești un anumit lucru și care sunt mijloacele pe care le vei folosi pentru a-ți atinge țelurile. În acest sens, a comunica înseamnă totodată și a tăcea, a aștepta răspunsul, reacția celui căruia ai vrut să-l anunți că exiști și chiar dorești să-i transmiți ceva.

Comunicarea, este definită de către majoritatea specialiștilor drept un proces prin care un emițător transmite o informație receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.

Încercând să confere comunicării o nuanță de riguoare, Școala de la Palo Alto, a formulat principii (axiome) ale comunicării. Acestea sunt:

„comunicarea este inevitabilă” sau „non-comunicarea este imposibila”; conform acestui principiu tot omul comunică, orice comportament are valoare comunicațională, indiferent dacă există sau nu indici, semne sau semnale.

„comunicarea se dezvolta pe doua planuri: planul conținutului și planul relației. Primul oferă informații, iar al doilea oferă informații despre informații”

„comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi abordat în termeni cauză-efect sau stimul- răspuns”; aceasta se datorează faptului că, omul, comunică în fiecare moment cu întreg trecutul sau și cu toate experiențele acumulate.

„comunicarea se bazează atât pe informație în forma digitală (procesată de sistemul nervos central), cât și pe informație analogică (procesată de sistemul neurovegetativ)”

„comunicarea implică raporturi de putere între parteneri, iar schimburile care au loc între ei pot fi simetrice sau complementare”; în schimburile complementare, adoptă comportamente compatibile sau joaca roluri distincte, au putere diferită, statut social sau ierarhic diferit, iar în schimburile simetrice parteneri comunică de pe poziții de egalitate.

comunicarea implică procese de acomodare și ajustare a comportamentelor”; oameni sunt diferiți, percep diferit realitatea și au interese obiective diferite.

De fiecare dată când scriem sau vorbim, încercăm să convingem și să ne convingem, să informăm sau să fim informați, să explicăm , să educăm sau să fim educați, să amuzăm și să ne amuzăm, să impresionăm, cu scopul de a ne exprima puncte de vedere, sau să îndeplinim orice alt obiectiv. Astfel, prin intermediul procesului de comunicare, urmărim de fiecare dată patru scopuri principale:

să fim auziți sau citiți (receptați);

să fim acceptați;

să fim înțeleși;

să provocăm o reacție (schimbare de comportament sau de atitudine, a unei opinii).

Spațiul public

Spațiul public produce conținuturi si abordări tematice pe care publicul le percepe și cu ajutorul lor se orientează în anumite domenii ale societății. Drept nivele ale spațiului public sunt considerate următoarele: nivelul tematic, nivelul mediatic și nivelul activităților și acțiunilor umane în care oamenii intră într-o multitudine și variate relații interumane, de la cele de cooperare și până la cele de conflict.

Bernard Miege recunoaște complexitatea spațiului public și afirmă într-un subcapitol intitulat „Dimensiunea comercială a spațiului public” că acesta „se perpetuează (chiar dacă funcția sa de facilitator al dezbaterii și schimbului de opinii, precum și folosirea practicilor argumentative în cadrul său sunt astăzi subestimate); se lărgește (toate clasele și categoriile sociale iau parte la el); funcțiile sale se extind regulat și are tendința de a se fragmenta”

Actori în spațiul public joacă trei mari categorii de roluri:

cea de “purtător de cuvânt” (a se înțelege într-o accepțiune mai largă),

cea de “mijlocitor al comunicării” și

cea de “public”.

Purtători de cuvânt, comunicatori sunt: experți care au competențe tehnico-științifice, reprezentanți ai unor grupuri și organizații; intelectuali, ce își exprimă opinia dintr-un punct de vedere moral, avocați, care fără a deține o putere politică sau organizațională vorbesc în numele unor grupuri și organizații și jurnaliști, comentatorii care își exprimă punctul de vedere vis-a-vis de o temă sau un eveniment.

Jurnaliștii și în general echipele redacționale acționează în calitate de mijlocitor, iar este adresantul acestei comunicări este public eterogen cu un grad scăzut de organizare, publicul care conține indivizi care nu au cunoștințe conexe cu domeniile în care sunt formulate anumite opinii devenite astfel publice, numărul acestora fiind cu atât mai mare cu cât publicul este mai vast.

Spațiul public se întemeiază pe opinii ce reprezintă expresia unei aprecieri neobiective față de o situație problematică. Opinia se constituie întotdeauna ca valorizare, apreciere, evaluare a unei idei din actualitate, eveniment, fenomen sau a unui fapt.

Comunicarea politică este cea care a determinat o nouă abordare a spațiului public, „care nu mai e perceput ca reglementat și structurat de diferite dispozitive juridice ci ea elaborându-se în mod interactiv prin acțiunile conjugate ale tuturor actorilor implicați în acest spațiu”

Opinia publică

Opinia publică constituie întregul ansamblul de convingeri, cunoștințe și trăiri efective manifestate cu o intensitate relativ mare de membrii unei comunități sau ai unui grup față de un anumit domeniu considerat de importanță socială majoră. Intensitatea și forma de manifestare a orientării depind de gradul de cristalizare a opiniei colective și individuale, de intensitatea motivațiilor asociate, toleranță socială față de posibilitățile de exprimare a opiniilor sau de disponibilitatea canalelor de comunicare.

Exprimarea opiniei publice poate fi verbală (scrisă și-sau orală), iconică (afișe, manifeste etc.) și non-verbală (gesturi specifice, demonstrații etc.). Nu se poate vorbi de opinie publică în general, ci numai cu referință la un domeniu de conținut anume, care constituie obiectul său. Se pot identifica orientări și manifestări ale opiniei publice față de: personalități sau partide politice, poluarea fonică, programe, privatizarea întreprinderilor sau chimică a unei localități, consumul unui produs alimentar nou etc.

Obiectul opiniei publice poate lua forme foarte diverse, constând în: idei, inițiative, probleme, fapte sau evenimente economice, culturale, sociale, politice, etc. de strictă actualitate și în raport cu care se manifestă activ sau sunt implicate profund interesele oamenilor.

Se disting astfel patru forme de exprimare a opiniilor:

opinia clar exprimată, căreia i se face publicitate;

opinii exprimate cu ocazia alegerilor parlamentare și locale;

opiniile vag exprimate (zvonurile);

opiniile exprimate prin referendum.

Prin raportarea sferei de cuprindere a opiniei publice la structurile de public deosebim:

a) ”publicul general cuprinde acele segmente de opinie care susțin principiile și ideile generale care se vehiculează într-un spațiu social dat”. De obicei, opiniilor generale le corespunde un public general. Exemplu: drepturile omului; principiile integrării Românie în structurile europene etc.

b) ”publicul particular grupează un segment specializat al opiniei publice caracterizat prin interese comune împărtășind aceleași valori”. Exemplu: publicul literaturii S.F., publicul unui anumit curent sau gen muzical etc.

c) ”publicul special explica diversitatea comunităților care împărtășesc valori comune într-un domeniu distinct al spațiului social”. De exemplu suporterii sportului ca fenomen social, deși sunt atașați valorilor aferente mișcării sportive, nu toți sunt în egală măsură interesați în toate genurile de sport. Unii au o atitudine sportivă numai față de un singur gen, alții față de mai multe genuri de sport în același timp, în timp ce alții privesc sportul prin prisma aspectelor sale material, de sănătate, financiare etc.

Procesul de formare a opiniei publice se dezvoltă în patru stadii:

1) ”producere opiniei„ – formularea unei idei relevante în legătură cu o problemă controversată care polarizează atenția unui public relativ numeros;

2) ”dezvoltarea„ – relaționarea ideii respective cu așteptările imediate și de perspectivă pentru a întruni un coeficient de persuasiune cât mai mare;

3) ”difuzarea„ – lansarea opiniei în segmentele de public considerate a fi cel mai ușor de persuadat în sensul conținutului opiniilor și așteptărilor celor ce se afirmă ca producător de opini;

4) ”acceptarea și adeziunea„ – cristalizarea curentului de opinie care poate asigura succes ideii emise și poate întruni acceptări largi pe termen mediu și lung.

Cutie de rezonanță a fiecărei voci publice opinia publică îndeplinește următoarele funcții:

a) ”funcția normativ – axiologică„: ce acționează pentru impunerea conduitelor sociale dezirabile public și normate, opinia publică manifestâdu-se astfel drept un element de conformism, în sensul integrării ca fază a socializării.

b) ”funcția de socializare optimă și de integrare eficientă„: opinia publică se impune a fi principala modalitate de socializare optimă, prin valorificarea potențialului civic al individului la contextul consolidării stării de optim social al sistemului social global.

c) ”funcția de control social„: opinia publică se instituie ca o instanță de control social care poate fi : ordine sau circulare care generează forme diferite de adeziune, pozitiv, exercitat prin comenzi și sugestii, sau disociere individuală sau de grup; negativ, prin tabuurile existente în mentalul colectiv, prin transpunerea frecventă în spațiul social și prin exersare îndelungată, conduce spre interdicții instituționalizate; formale, prin prescripții de status – rol protejate normativ de legi, în care este inclus comportamentul standard pentru fiecare domeniu de activitate; non-formale, se manifestă prin aprobare sau dezaprobare difuză, ironie, ridicol. Aceste forme sunt formele cele mai strâns legate de modul în care opinia publică își exercită funcția de control social; autocontrolul, se manifestă prin capacitatea de instituire a eului pe scena vieții sociale, deci ca o altă modalitate de socializare; ca o obiectivare în atitudinea practică a unei opinii formate și modelate social;

d) ”funcția deliberativă„, se manifestă îndeosebi în optimizarea practicilor de gestionare a resurselor umane. Mass – media poate influența rafinarea tehnicilor prin care funcția deliberativă a opiniei publice poate contribui rezolutiv la diversitatea și complexitatea problemelor care grevează societățile moderne;

e) ”funcția consultativ„ – participativă, se manifestă prin aceea că în societățile moderne se manifestă un interes crescut față de curentele de opinie și față de dinamica acestora la nivelul spațiului social global.

Populația ale cărei interese sunt afectate de obiectul sau domeniul de conținut al opiniei publice constituie publicul. O persoană face parte din public atunci când opinia sa este efectivă, adică se caracterizează prin: intensitate mare a trăirilor afective, militantism pentru realizarea unui obiectiv și orientarea specifică.

În sens larg publicul este un ansamblu de persoane diseminate în spațiu, care reacționează și sunt atente la un stimul care, în cele mai multe cazuri, provine de la mass – media: radio, presă, TV.

Studiile asupra publicurilor au dus la clasificarea caracteristicilor acestora:

Apare în legătură cu o problemă pusă în dezbatere.

Interacțiunile nu sunt atât de puternice ca în cazul mulțimilor

Este un grup amorf, ce nu are conștiința identității sale.

Afirmațiile ce se fac constituie subiect de critică.

Are reguli distinctive ale unei societăți, nu formează o organizație.

Relațiile dintre persoanele din grup sunt conflictuale.

Este o grupare elementară, spontană și neplanificată.

Publicul este variabil.

Persoanele din public nu își pierd capacitatea critică, așa cum se întâmplă în situația de mulțime.

În public se obține un tip special de unitate și pot lua decizii colective, denumite opinie publică.

În anumite circumstanțe, publicul se poate transforma în mulțime.

În literatura de specialitate întâlnim diferite clasificări ale publicurilor:

după exprimarea socială:

public latent, în care opinia publică este înmagazinată în adevărate rezervoare de memorie colectivă, regăsindu-se mai ales în regimurile totalitare, care inhibă exprimarea liberă a opiniilor;

public manifest, în care opinia publică se exprimă deschis;

după compoziția mesajului indus:

public predominat omogen, caracterizat prin unitate și stabilitate din punct de vedere al structurii opiniilor, propriu societăților închise;

public predominant eterogen, caracterizat prin diversitate și mobilitate din punctul de vedere al structurării opiniilor, propriu societăților deschise;

după activism:

public participativ, pentru care influența socială receptată impune o conduită ofensivă și un mesaj convergent sau divergent cu interesele sale;

public „martor”, ce urmează o conduită defensivă, producând un mesaj indiferent (dar prezent) din punctul de vedere al intereselor sale;

public „ mineral”, care rămâne impenetrabil la mesaj, dar formează o entitate stabilă, cu o conștiință de sine activă, mesajul nefiind total disociat de interesele grupului și de universul său de semnificații valide (de exemplu, reacția „țăranului” teme precum „muzica house” etc.);

după gradul de convergență organizațională:

public instituționalizat, în cadrul organizațiilor formale (precum publicul care generează un curent de opinie în universitate);

publicul de masă, în organizații informale ( de exemplu, publicul doritor de știri din presa de scandal, etc.);

după gradul de structurare:

public concentrat, caracterizat printr-un grad mare de permanență: opiniile articulate sunt alcătuite dintr-un mesaj-nucleu polarizat (de exemplu, puterea și opoziția formează concentrări discursive în jurul unor probleme precum proprietatea funciară, restituirea caselor naționalizate, corupția, problema minorităților);

public dispersat (sau ocazional), la care mesajele sunt reunite într-un amalgam incoerent;

după gradul de difuziune:

public local (precum cel format din cititori unui ziar local, din cei ce prezintă audiența unui post local de radio sau TV);

public regional (audiența TV Cluj)

public național ( audiența Radio România Actualități; TVR1);

public continental (audiența Euronews; Eurosport);

public mondial (audiența BBC, CNN).

Modelul sociologic al publicului confirmat de cercetările empirice moderne, concluzionează că în structura lui pot fi identificate patru straturi:

publicul general

electoratul

publicul interesat

publicul activ(elitele).

Noul spațiu public este constituit dintr-un public variat, politizat mai degrabă decât dintr-un public unitar, dezinteresat, din spațiul public burghez habermasian, „la care au avut acces doar acei indivizi care beneficiau de o anumită prosperitate materială și de o cultură adecvată exercitării unei discuții publice elevate”. Secolele ce au urmat au condus la o creștere cantitativă a publicului implicat în dezbatere și decizie, iar viața politică a luat amploare o dată cu noul mod de comunicare ce va deveni noul spațiu public, acela al mass-media. Intrarea în scenă a presei a avut ca efect multiplicarea părerilor, realizarea mai multor opinii, care va da expresivitate intelectuală opiniei publice.

În spațiul public modern “fiecare aduce argumente pregătite dinainte în care abundă mai mult retorica și mai puțin raționamentul”. Avem construită până acum o scenă politică cu totul și cu totul diferită decât acea care constituia obiectul cercetării sociologilor și teoreticienilor asupra câmpului politic. Spațiul public prezintă astfel o nouă dimensiune, iar actorii politici sunt forțați să acționeze în câmpul mediatic potrivit noilor rigori ale acestuia, asta dacă își doresc să capete o putere politică de orice natură.

Faptul că televiziunea reușește să aducă în casele oamenilor atât imaginea cât și sunetul o face să fie privită drept cel mai agreabil mijloc de informare, cel mai ușor de înțeles este locul în care personalitățile politice se pot afirma cel mai bine. Și totuși, după cum apreciază Gabriel Thoveron, „oamenilor politici nu le convine întotdeauna să participe la emisiuni pe care nu le pot controla. Se gândesc la pericolul pe care acestea îl pot reprezenta: își pot juca întreaga carieră într-o emisiune”.

Contractul de comunicare

O analiză complexă a discursului generat de mass-media a fost realizată de Patrick Charaudeau (1997), analiză care a avut drept țintă nivelul practicilor lingvistice, discursive și instituționale. Utilizând conceptul de mașină mediatică drept reprezentare a zonei de întrepătrundere a trei mărci de pertinență –locul interpretării discursului, locul construcției și condițiile de producere –, Patrick Charaudeau definește conceptul-cheie pe baza căruia își construiește întreaga teorie: contractul de comunicare mediatică. Conform lui Charaudeau, între consumatorul de mass-media și de presă există un contract de comunicare mediatică. În baza acestui contract, se stabilesc condițiile și normele ce reglementează comportamentul celor doi participanți menționați anterior.

Comunicarea politică are un emițător pe lânga actorul politic și un actor social ce nu posedă identitate politică. Spre deosebire de alte tipuri de comunicare, cea politică "înglobează contracte de comunicare diferite, de unde și finalitatea sa aparent contradictorie: persuasiune și, în acelasi timp, informare; strategie și în acelasi timp practică democrația" 

Comunicarea prezidențială este probabil una din cele mai ritualizate forme de comunicare politică datorită modului în care este perceput procesul de transmitere de informații din partea președintelui în exercițiu. Momentele în care președintele are o intervenție sau o convorbire devin momente excepționale, ajung să fie evenimente în sine sau semne că pe scena politică se întâmplă ceva de importanță maximă, de aici rezultând "contractul de comunicare". Prin acest contract președintele este "reprezentantul națiunii", iar modul de adresare fiind alocuțiunea.

Contractul de comunicare mediatică

Din perspectiva acestui cadru teoretic, comunicarea mediatică este un macro-act de limbaj, comportând o situatie globală în care comunicarea se realizează via un suport tehnologic : hârtie, sunet, imagine. Evenimentul brut este transformat de către instanța mediatică în știre (în spatiul de transformare). Știrea astfel fabricată în scopul tranzacției este livrată instanței receptoare (publicul) care o folosește pentru a obține, evenimentul interpretat, corespondent al evenimentului brut. Cele două instanțe partenere (de producere și de receptare) acționează în circumstanțe specifice (de timp și spațiu) având finalități proprii (de informare și de captare).

Contractul de comunicare televizuală

Ca medie de comunicare socială, informativă si distractivă, televiziunea a deschis o nouă etapă în experienta umană : aceea a simultaneității : instrumentul său privilegiat este imaginea, favorizând prin posibilitatea transmisiei în direct, co-existența evenimentului referențial și a evenimentului televizat, sentimentul de co-participare la construirea nu numai a discursului ci și a lumii. Imaginea este exploatată pentru a garanta autenticitatea faptelor în beneficiul intenției de informare și pentru a crea spectacularul mesajului în beneficiul intenției de captare. Televiziunea, față de alte media, plasează imaginea în plin proces al evenimentului : apariția sa în lumea fenomenală și crearea produsului mediatic livrat publicului ca produs apt pentru interpretare, sunt două procese simultane. Procesul natural și procesul fabricat se suprapun: primul primește dreptul la cunoaștere și posibilitatea interpretării lui simultane; al doilea primeste legitimitatea autenticității si rolul social de co-participare la crearea / interpretarea nu doar a discursului ci și a lumii.

Publicul receptor este astfel contactat printr-un dublu dispozitiv, mediatizarea fiind verbală și vizuală, căci misiunea televiziunii este de a face vizibil cuvântul – a da cuvântului vizibilitate.

Astfel finalitatea comunicării are o dublă țintă:

de informare; cu exigența de a respecta principiul de serios și principiul de credibilitate.

de captare: cu exigența de a produce plăcere prin punerea în spectacol a informației, pentru a stimula reacții emoționale producând efecte de seducție.

Această dublă finalitate determină jocul subtil al discursului televizual între cei doi poli, scopul final al acestui macro-act de limbaj fiind captarea, prin serios si plăcere, a publicului larg, cel numeros, pentru a ocupa în spațiul public un loc și o poziție.

Pentru Charaudeau, actul de comunicare seamănă foarte mult cu o punere în scenă: Așa cum un regizor de teatru utilizează spațiul scenic, decorurile, lumina, sonorizarea, actorii, un text, pentru a produce efecte de sens la adresa publicului, tot așa, locutorul (…) utilizează componentele dispozitivului de comunicare în funcție de efectele pe care dorește să le producă asupra interlocutorului său. Se poate observa că actul comunicațional nu este atât de simplu precum ne pare la prima vedere și acesta rămâne adevărat în cazul celei mai „banale” conversații.

Conflictul în comunicare

Dicționarul explicativ al limbii române defiește conflictul ca pe o neînțelegere, ciocnire de interese, dezaccord, antagonism, ceartă, diferend, discuție (violentă) (DEX, 2009). Chiar și un dicționar de psihologie, deși mai vechi, observă la conflict tot latura violentă și numai pe aceasta, hair dacă este vorba de un conflict intern "Ciocnire și luptă între motive, interese, atitudini opuse și de forțe relative egale și greu de conciliat sau ireconciliabile" (P. Popescu-Neveanu, 1978).

Conflictul reprezinta o tensiune, o neînțelegere sau orice problemă divergentă care apare (între doi sau mai multi parteneri, indivizi, grupuri, părți). Cele mai importante cauze care generează conflicte sunt:

comunicarea defectuoasă (oferirea unor informații insuficiente, trunchiate sau folosirea unor mijloace și canale inadecvate); schimbul de informații corecte – în cooperare – permite fiecărei părți să aibă acces la raționamentele și cunoștințele celeilalte, confuzia și neîntelegerea putând fi astfel diminuate în mod sensibil;

sistemul de valori (dezacordul vizează îndeosebi aspectele etice și modalitățile în care ar trebui exercitată puterea – luîndu-se în considerare probitatea morală și corectitudinea, diferendele afectând alegerea obiectivelor și metodelor; dialogul “între surzi” – pe principiul “care pe care”, duce la degradarea de gen “cine nu-i cu noi este împotriva noastră”);

existența unor scopuri diferite (părțile tind să devină diferențiate în ceea ce privesc prioritățile, chiar și atunci când urmăresc realizarea aceluiași lucru);

stilul ambiguu (lupta pentru consolidarea pozițiilor provoacă o deformare a realității – denaturând raționamentele – până la incompetența tratării situației);

resursele limitate (în cazul unor lipsuri, dezvoltarea unor elemente structurale este afectată);

dependența reciprocă (reacția unei părți la necesitățile alteia depinde de atitudinea corectă; aici este vorba de distorsionarea ori blocarea informațiilor, supraevaluarea necesităților sau neîncredere);

nemulțumirile (față de statutul onorabil, idei – găsite naive, rezistența la noutate, probleme complicate, sfaturi – ignorate, învinuiri, etc.);

prejudecata este o opinie, adeseori nefavorabilă, despre un anumit lucru, formată înainte de investigarea tuturor “fețelor” pe care aceasta le implică;

discriminarea este acțiunea prin care o persoana e tratată nedrept din cauza unor atitudini bazate pe prejudecăți. (Prejudecata este credința, în timp ce discriminarea e acțiunea);

stereotipul este credința că toți membrii unui anumit grup posedă în același fel anumite calități. Stereotipurile apar când nu credem că există diferențe individuale; stereotipurile sunt păreri.

În același timp, T. K. Gamble și M. Gamble (1993) definesc conflictul ca o variabilă pozitivă, în sensul în care, "dincolo de toate perspectivele, conflictul este o consecință naturală a diversității".

Comunicarea este un process cu care ne confruntăm în fiecare zi, dar conflictul este și el un ingredient cotidian al experienței noastre de viață. Așa cum se exprimă unii autori (Rubin, Pruitt și Kim 1994 în I. O. Pânișoară, 2004), atunci când conflictul devie foarte intens (ceea ce numim escaladarea conflictului), acesta arde precum un foc foarte intens toate intențiile bune ale partenerilor în comunicare.

Datorită exploziei demografice, a mijloacelor de comunicarea și a interacțiunilor dintre oameni pe care acestea le suscită, se pate afirma fără echivoc, că în fapt conflictul în comunicare este inevitabil. Mai mult, cel mai adesea, nu numai cănu putem să îl ocolim, dar în cele mai multe cazuri, potențat și controlat, acesta se află în postura de a îmbunătăți implicarea indivizilor în comunicare și în ultimă instanță eficiența acesteia și a a activității propriu-zise.

De aceea se cuvine a se pune următoarele întrebări: este conflictul un element autentic și inerent în comunicare? Putem vorbi despre o comunicare eficientă lipsită total de aspecte conflictuale. Desigur că tendința firească este aceea spre o comunicare care să nu fie limitată de apariția conflictelor. În același timp însă, se poate considera că o comuncaire total lipsită de potențialitățile conflictului este neautentică, deci nu îndeplinește atributele așteptate, cele ale eficienței.

În conturarea sursei conflictului, se pot lua în considerare următoarele patru perspective de analiză :

condițiile anterioare (astfel, sărăcia resurselor pentru realizarea unor anumite sarcini poate produce conflicte în cadrul unei echipe);

stările afective (stresul, tensiunea, ostilitatea, anxietatea;

stările și stilurile cognitive ale indivizilor;

existența "comportamentului conflictual" (anumite caracterisitici accentuat conflictuale la un comportament agresiv, de exmplu, centrat pe ego-ul propriu, dar care poate fi și o sumă a mai multor variabile, cum ar fi partenerul, tipul de relație, situația).

A. Stoica- Constantin propune 11 surse ale conflictului:

diferențele și incompatibilitățile între personae (trăsături de personalitate, opinii, atitudini, valori, nevoi, gusturi și preferințe).

nevoile și interesele umane (trebuințe de fiziologice vitale, de integrare socială-apartenență și dragoste, trebuințe de apreciere și stimă, de cunoaștere, estetice, de actualizare- autorealizare și valorificare a propriului potențial, tendița spre ridicare socială, tendința normativă de supunere la normele și regulile sociale);

comunicare precară, necorespunzătoare sau lipsa comunicării;

lezarea stimei de sine prin contestare, minimalizare sau critica din partea unei alte persoane, constrângerea sau persuadarea unei persoane să acționeze contrar conștiinței sale;

conflictul de valori;

conflictul de norme;

comportamente neadecvate (negative-antisociale, positive dar atipice-nepotrivite contextului social, neadecvate situației)

agresivitatea

absența competențelor sociale, cum ar fi dispoziția și capacitatea de a acorda gratificații (recompense) și sprijin (ajutor) (e.g. empatia, cooperarea, atenția acordată celorlați);

structura sau cadrul extern în care se desfășoară o interacțiune (e.g. constrângerile temporale, proximitatea persoanelor implicate într-o dispută).

alte cauze (e.g. status, putere, prestigiu).

Comunicarea perturbată sau blocată este o importantă sursă de conflict, drept pentru care este utilă identificarea factorilor care distorsionează sau impiedică comunicarea. Aceștia sunt numiți de unii autori bariere (I.O. Pânișoară, 2004) și delimitate în bariere care țin de sistem (în sensul că le identificăm ușor, fie la nivelul agenților comunicaționali-receptor, emițător- fie în contextul comunicării la canalul de comuicare) și bariere ce țin de proces (care reprezintă mai degrabă rezultatul interacțiunii din interiorul comunicării). Din prima categorie fac parte aspecte commune atât receptorului, cât și emițătorului; spre exemplu, deficiențele de transmisie și de recepționare a informației, conceptualizarea mesajului în funcție de situație și de scop, alegerea mijloacelor de comunicare, statutul social al comunicatorilor, limbajul și normele grupului.

Ele se pot datora unor factori fizici permenenți sau situaționali (anumite deficiențe înnăscute ale comunicatorilor, o acustică defectuoasă a sălii unde are loc comunicarea), dar și nor factori socioculturali (spre exemplu, cineva care nu își structurează adecvat discursul pentru a-l adapta unui receptor). Deficiențele se pot întâlni și la nivelul canalului de comunicare: zgomote, anumite interferențe. În ceea ce privește a doua categorie de factori, aceștia sunt mai greu de surprins în ipostaza de bariere de comunicare.

Referindu-se la totalitatea barierelor care apar în comunicare, D. Torringron și L. Hall (I.O. Pânișoară, 2004) identifică cinci astfel de bariere:

1. Barierele în transmiterea mesajului apar doar la nivelul emițătorului, fiid concretizate în transmiterea unor mesaje neconștientizate ca atare, în existența unor informații inadecvate în conținutul mesajului și în prejudecăți în ceea ce privește mesajul sau în ceea ce îl privește pe receptor;

2. Barierele la nivelul receptării aparțin în egală măsură celui care primește mesajul și mediului; în primul caz avem de-a face cu nevoi, anxietăți, credințe, valori, prejudecăți, nivelul de atenție oferit stimulului, iar cel de-al doilea, cu efectul conjugat al altor stimuli existenți în mediu;

3. Barierele de înțelegere se situează atât la nivelul emițătorului (semantică și jargon, abilități de comuicare), cât și la nivelul receptorului (probleme semnatice, concentrare, abilități de ascultare, receptivitatea la idei noi);

4. Barierele acceptării acționează la nivelul tuturor indicatorilor implicați (emițător, receptor și mediu);

5. Barierele acțiunii se constituie , de asemenea, atât la nivelul emițătorului (unde găsim memoria și nivelul acceptării), cât și al receptorului (memoria și atenția, nivelul de acceptare, flexibilitatea pentru schimbarea atitudinii).

Pe de altă parte barierele în comunicare pot fi delimitate în funcție de eficiența comunicării, după cum urmează: blocaje emoționale, repertoriile comunicaționale diferite, incapacitatea emițătorului de a se exprima adecvat.

În funcție de mesaj, ca element central al comunicării, receptorul poate să îl amplifice pe acesta, să îl recepteze în mod greșit sau să îl ignore. Aceste operațiuni sunt delimitate în literatura de specialitate ca autoselecție și autopercepție. Barierele care se desprind direct dintr-o astfel de perspectivă pot include următoarele elemente: fonduri experiențiale divergente ale participanților, diferențe educaționale, diferențe de interes privitoare la mesaj, diferențe privind nivelul de intelgență, lipsa respectului reciproc, diferențe de vârstă, rasă, sex sau clasă socială, diferențe în stăpânirea limbajului, lipsa abilităților de comunicare la emițător, lipsa abilităților de ascultător.

O barieră adițională, care este considerată importantă în procesul comunicațional, este evidențiată și de conceptual de etică a comunicării, care se referă la:

preconizarea impactului practic al unui mesaj sau al unui set de mesaje;

integritatea, onestitatea mesajului;

diminuarea defensivității unui mesaj specific;

împărțirea responsabilității legate de comunicare și de conflict între cei care se află în interacțiune.

Principii comunicative necesare în prevenirea conflictului

Procesul comunicării este evident, în special când se face conștient – datorită inteligenței. Inconștient sau conștient, incompatibilitatea comunicării duce la conflict. De-a lungul existenței, omenirea a progresat prin îmbunătățirea comunicării. (Filozofia marxistă – cum că motorul societății este conflictul – e greșită, fiind opusă creaței divine; de asemenea, darwinismul social, promovat prin legea “junglei” – cum că supraviețuiesc cei puternici – duce la o competiție păguboasă cooperării). Avantajul oamenilor este că își pot oricând îmbunătăti comunicarea.

Cele mai importante principii și atitudini comunicative pentru prevenția și rezolvarea conflictului prin dialog sunt detaliate de A. Stoica- Constantin:

Accepțiunea comunicării. Comunicarea înseamnă împărtășirea propriilor trăiri, efortul de a le cunoște și înțelege pe ale celuilalt și cooperarea în găsirea unei soluții reciproc avantajoase.

Prezentarea preocupărilor cuiva nu înseamnă și rezolvarea unor probleme.

Voința, hotărârea de a-l înțelege pe celălalt sau de ase face corect înțeles, implicarea și concentrarea tuturor eforturilor în rolul de jucat în comunicarea respectivă, de ascultător sau de vorbitor, reprezintă atitudinea care stă la baza unei comunicări. O comunicare eficientă se poate învăța. Dar atunci când atitudinea unei persoane nu este propice bunei comunicări, comportamentele nu o ajută.

Alegerea momentului. Momentul potrivit este important,de asemenea alocarea timpului necesar pentru rezolvarea conflictului.

Toleranța bilaterală. Toleranța față de dificultatea oamenilor de a comunica (inclusiv a noastră înșine) este importantă. În acest sens, trebuie să existe:

așteptări realiste față de comunicare;

dreptul la opinii, probleme și exprimarea lor;

curaj să comunici clar într-un conflict și să îți prezinți mesajul cu putere, dar respectuos;

dreptul la reacție emoțională spontană;

dreptul la inconsecvență.

Claritatea mesajului, care presupune mulare pe stilul celorlați de comunicare.

Evitarea atacului la persoană, care transformă rezultatul neconvenabil al unui comportament al celuilalt într-un atac la persoană.

Interactivitatea dialogului prin feedback bilateral.

Există însă mai multe modalități de a răspunde unei situații conflictuale:

abandonul- dacă o persoană se retrage fizic sau emoțional dintr-un conflict, poate de teama confruntării, neavând nimic de spus cu privire la problemă;

reprimarea este refuzul de a lua act de existența unui conflict, de a vorbi despre acesta;

stilul victorie-înfrângere este o confruntare de forțe din care una tinde să ajungă deasupra;

compromisul este împăcarea fiecărei părți cu ideea de a câștiga ceva, dar și de a renunța la ceva; totuși, compromisul pune accentul pe ideea de renunțare și nu pe cea de câștig;

strategia câștig-câștig – specifică tehnicii de negociere, pune accentul pe avatajele descoperirii de soluții mai bune, urmărind de asemenea îmbunătățirea relațiilor între parteneri.

Astfel comunicarea trebuie să convingă că respecți cealaltă parte, nu vrei să domini, nu dorești manipularea, respecți deciziile și nu le subminezi și că respecți valorile și experiența.

”Duelul exclusiv al ideilor”, prin apelul la argumente și contraargumente, nu lasă loc atacurilor și agresivității verbale, ci încurajează o conduită acțională și lingvistică civilizată.

POLEMICA POLITICĂ

Definirea polemicii

Polemica (termeni sinonimi: disput, controvers) este tipul de dialog conflictual, care presupune o confruntare de opinii pe o temă de actualitate, între doi sau mai mulți participanți cu idei diferite, urmărind impunerea opiniei unuia dintre interlocutori printr-un proces de argumentare.

Acest tip de interacțiune se bazează pe dezacordul dintre comunicatori în ceea ce privește ideile susținute și pe contrazicerea acestora prin argumente pertinente, folosind „arme” precum: demonstrația, controversa, dilema, raționamentul, analiza sau sinteza etc. Dorința persoanelor implicate într-o dezbatere polemică este aceea de a-i demonstra adversarului că propria opinie este mai întemeiată decât cea susținută de acesta.

Caracterul conflictual, „violent” al polemicii se manifestă la nivelul conținutului ideatic, partenerii evitând orice formă de agresivitate. Evaluarea opiniilor disputate din prisma valorii lor de adevăr (adevărat-fals) evidențiază componenta asertivă, nu agresivă a polemicii.„Duelul exclusiv al ideilor”,prin apelul la argumente și contraargumente, nu lasă loc atacurilor și agresivității verbale, ci încurajează o conduită acțional și lingvistică civilizată.

Discursul polemic are adresabilitate către beneficiarii direcți, dar poate fi destinat și celor indirecți, în contextul respectiv sau peste timp. Polemica servește în strategia de manipulare a unor terți, la constituirea unei propagande, în scopul impunerii punctului de vedere al vorbitorului sau la exprimarea unei concluzii comune în urma dezbaterilor.

M. Dascal identifică trei tipuri-standard ale polemicii filosofice: disputa, controversa și discuția. Cele trei tipuri formează un fel de continuum care pleacă de la descalificarea adversarului (disputa), trecând prin persuasiune (controversa) și căutarea unui adevăr (discuția). Această tipologie evidențiază faptul că polemica se situează între luptă și cooperare. De asemenea, polemica poate fi definită în complementaritatea retoricii, ca aspect ce domină și stilizează.

Într-un schimb polemic, fiecare dintre adversari ocupă alternativ poziția de agent și pacient: discursul agent este cel care își exercită activitatea polemică, discursul pacient este cel care suportă tăișul discursului polemic. Sarcina cercetătorului este de a sesiza regulile în funcție de care fiecare discurs- agent interpretează și traduce enunțurile discursului – pacient pentru a fi în măsură să le descalifice.

Polemica de idei a apărut datorită limbajului articulat și psihologiei mentale a omului primar, iar scrisul și presa au numit pamfletul polemic. Polemica își are originea în morală, care devine fundamentul ironiei, elementul esențial și regularizator al polemicii.

Structura actanțială a polemicii explicite ține de un dat contextual, pragmatic, în care discursul polemic este repartizat celor trei roluri: polemistul, ținta și publicul, toți trei fiind marcați în textul polemicii (primii doi ca destinatari expliciți, ultimul implicit, ca martor imparțial). Polemica implicită este centrată pe un dat argumentativ intradiscursiv, care vizează convingerea publicului prin contrazicerea sau anularea țintei.

Polemica are diferite grade de intensitate (poate fi defensivă, se poate încheia cu acceptarea opiniei preopinentului sau cu inversarea rolurilor agent/ pacient), dar pamfletul este situat în faza extremă a polemicii incisive și violente. Astfel, polemica face uz de arme precum demonstrația, eseul, controversa, dilema, raționamentul, analiza sau sinteza, pe când pamfletul apelează la deconstrucție, demolare, caricatură, șarjă, sarcasm, invective, fiind nu o polemică de idei, ci de persoane.

Există patru principii care definesc o strategie polemică:,,a vorbi cu adevăr și sinceritate”,,,a vorbi cu discreție, evitând scandalul”,,,a avea ca obiect doar erorile și nu lucrurile sfinte” și,,a avea în inimă dorința salutului celor contra cărora se vorbește”.

Camelia Beciu propune o clasificare riguroasă a actorilor implicați în procesul de comunicare desfășurat pe scena politică „(…) mult mai diversificată, reflectând caracterul structural și strategic al comunicării politice (…)”:

Actorii politici: instituțiile guvernamentale, partidele, politicienii,administrația locală;

Grupurile: grupurile de presiune, lobbyurile, acțiunile sindicale, mișcările sociale;

Mediatorii: societatea civilă, experții sau liderii de opinie;

Mass-media: organizațiile, jurnaliștii;

Opinia publică și electoratul: opinia publică reprezentativă(sondajele de opinie), opinia publică nereprezentativă(„românii”), opinia publică internațională(articole mass-media, sondaje), electoratul; Publicul: publicul mass-media( de presă, radio, televiziune, din platou sau studio), publicul interactiv(e-mail, SMS, forum, apel telefonic în direct).

Dezbatere polemică e o discuție în care opiniile exprimate sunt opuse. Astfel aceasta prezintă următoarele dezbaterii:

Tema este de interes public și privește toate grupurile sociale sau profesionale;

Tema și durata dezbaterii sunt anunțate participanților dinainte;

Participanții sunt reprezentanți ai grupurilor interesate de dezbatere, dar și specialiști sau oameni politici;

Discuția e condusă de un moderator care indică participanții și le comunică detaliile de organizare;

Regulile discuției și autoritatea moderatorului sunt și trebuie să fie acceptate de toți cei participanți;

Dezbaterea are asistența publică prin transmiterea ei la radio, televiziune sau desfășurarea ei în săli cu public.

Mass-media în comunicarea politică

Orientându-ne spre influența exercitată de mass-media asupra comunicării politice, deversele cercetări focusate asupra acestei teme permit identificarea fenomenelor următoare.

Personalizarea puterii politice. Pentru ca mesajele și mecanismele lumii politice să fie mai accesibile (în conditiile unui public din ce în ce mai numeros, mai eterogen și mai putin familiarizat cu subtilitățile mașinariei politice), jurnaliștii au fixat în centrul de interes al materialelor lor dimensiunea umană a personalităților politice. Dezbaterile, conflictele sau negocierile, expresie a unor complicate relații de doctrină, de interese și de proceduri (parlamentare, guvernamentale, de partid), sunt greu de înteles și de urmărit în "mecanica" lor strict politică; atunci când în locul confruntării de idei apar conflictele personale, care opun lideri cu o individualitate mediatică, situația devine accesibilă și ușor de explicat. În ultima instanță, relatiile complexe și contradictorii dintre diferitele centre de putere se reduc la serii simple de opoziții binare de tip bine – rău (vezi M. Edelman, 1988; R. Entman, 1995; M. Schudson, 1987); campania electorală devine o competiție între doi lideri importanți (ceea ce comentatorii americani numesc, cu o formulă preluată din lumea hipismului, "horse-race"), o interpelare în Parlament apare ca o bătălie între doi politicieni, iar o criză politică – drept un scandal între orgoliile a doi oameni (vezi modelele Kennedy – Nixon, Mitterrand – Chirac, Clinton – Stark). Acest proces, avantajos din perspectiva "popularizării" politicului, prezintă însă riscul de a "decontextualiza problemele, de a ascunde dimensiunile structurale, de a conduce la ignorarea istoriei și la negarea relațiilor de putere".

Spectacularizarea fenomenelor politice. Centrarea reprezentării mediatice pe personalitățile politice are drept consecință creșterea dimensiunii dramatice și spectaculoase a oricărei confruntări. Aceasta tendință se concretizează îndeosebi prin teatralizarea și ritualizarea manifestărilor politice, ceea ce conduce la privilegierea momentelor și formelor festive de manifestare a vieții politice: convențiile (congresele) partidelor, mitingurile, defilările și paradele electorale, vizitele somptuoase, gesturile simbolice, dezbaterile față în față în studiourile de televiziune, ceremoniile și festivitățile (vezi M. Edelman, 1988; D. Dayan, E. Katz, 1992).Înclinația presei spre actele spectaculoase, "teatralizate" favorizează strategiile de marketing politic, care promovează puneri în scenă laborios orchestrate, declarații-soc, apariții politice fastuoase sau surprinzătoare etc. Pe de altă parte, aceste evenimente mediatice au ajuns sa aibă mai multă greutate politică și mai mult impact social decât manifestarile uzuale ale vieții politice parlamentare, guvernamentale sau de partid. Roland Cayrol citează declarația lui H. Madelin, care afirma că "rolul Parlamentului se estompează, în timp ce dezbaterile organizate de diferitele talk-show-uri capătă o solemnitate ieșită din comun" (R. Cayrol, 1988, pp. 447-448; vezi si J. Lacroix, 1993, p. 1413).

Marile confruntări televizate sunt regizate cu minuțiozitate de consilieri în comunicare politică: ei negociază alegerea jurnaliștilor, ordinea și tipul întrebărilor care vor fi puse, cadrajul (câte prim-planuri, ce unghiuri), focalizările (daca vor fi sau nu prezentate mâinile, detalii ale îmbracamintei, anumite grimase etc.), prezența sau absența publicului în studio, dimensiunile și forma mesei la care vor sta candidații, culoarea decorului, modul de iluminare etc. În felul acesta, o simplă dezbatere devine o sofisticată punere în scenă, cu efecte de teatralizare (intens repetate de oamenii politici, sfatuiți de actori sau regizori) și cu o tendință accentuată de mutare a centrului de greutate de la campania pozitivă (prezentarea ideilor și a programului propriu) catre campania negativă (atacarea adversarului în scopul diminuării prestigiului său public). Aparițiile televizate funcționează ca o trambulină de promovare, ca o posibilitate unică de a câștiga susținerea populară, vizibilitatea și chiar gloria. În acest sens, este memorabilă replica unui ministru francez: "Sunt gata să renunț la portofoliul de ministru pentru a fi invitat la emisiunea (celebra de altfel – n. M.C.) «Ora adevărului»" (vezi G. Derville, 1997, p. 109). Transformarea politicului în spectacol conduce la transformarea cetățeanului activ în plan civic într-un spectator neimplicat al unui show politic: "Campaniile electorale sunt purtate prin mass-media, iar cetatenii participă doar în calitate de audiențe ale mass-media [.]. Ca orice formă de manifestare artistică, spectacolul se concentrează în special asupra respectării scenariului simbolic și a realizării intereselor specifice diferiților actori ai spectacolului, și mai puțin asupra diagnosticării exacte a situațiilor și a rezolvării problemelor reale" (P. Mancini, D. Swanson, 1996, p. 16).

Afectizarea mesajelor si accentuarea laturii de divertisment: această dimensiune derivă din faptul "că cele mai multe instituții de presă sunt întreprinderi economice, care trebuie sa aducă profit și sunt, în consecință, obligate să atragă mari audiențe. Ele favorizează stirile cu conținut dramatic sau de divertisment, deoarece acestea captează și mențin interesul audienței" (R. Entman, 1995, p. 301; vezi si P. Breton, S. Proulx, pp. 180-181). Politicienii și consilierii lor încearcă să speculeze această tendință prin plasarea unor mesaje cu continut lejer sau prin traducerea problemelor complicate ori controversate în limbajul și formatele specifice divertismentului. "Se încearcă astfel să se vândă un om politic așa com se vinde un produs, cu grija de a seduce consumatorul alegător".

Spectacularizarea fenomenului politic conduce, inevitabil, la prezentarea în forma și prin procedurile specifice divertismentului. Aceasta tendință afectează atât limbajul articolelor și emisiunilor, cât și formatul jurnalistic (dezbaterile sunt înlocuite de talk-show-uri, investigațiile prin reportaje de atmosferă, interviurile de idei prin interviuri-portret etc.). Nici conținutul mesajelor jurnalistice nu scapă neatins: "un studiu efectuat în 1989 arată că, în acel an, numele câinelui președintelui american George Bush a fost pomenit, în programele de știri ale celor mai importante posturi de televiziune, de mai multe ori decât numele secretarilor de stat din domeniile energiei, agriculturii și educației". Televiziunea, care, prin natura ei, privilegiază conținuturile de divertisment, a generalizat o viziune simplificatoare asupra vieții politice: "Este o lume fără multă coerență sau sens; o lume în care fiecare eveniment intră în scenă în viteză și dispare repede, pentru a face loc altui eveniment; o lume care nu ne cere și nici nu ne permite să acționam; o lume care seamană cu jocul copiilor de-a «cucu-bau» și care, asemenea acestui joc, își este suficientă, nu are legatură cu ceea ce este în afara ei și este extraordinar de distractivă" .

Modelarea limbajului politic. Deoarece majoritatea mesajelor ajung la public prin intermediul presei, oamenii politici au fost obligați să învețe și să aplice legile specifice comunicării jurnalistice. Aceasta a însemnat:

Scurtarea și simplificarea frazei: marii lideri politici ai secolului al XIX-lea au fost oratori remarcabili. Discursurile lor erau construite pe baza regulilor subtile ale retoricii, făceau apel la o erudiție istorică și filosofică aparte și se adresau unui public elevat (parlamentari, membri ai partidelor, intelectuali), care consacra o parte importantă din timpul său audierii și comentării acestor intervenții. Omul politic modern trebuie să lucreze pe două registre: acela al discursului parlamentar (încă ancorat în oratoria politică) și acela al discursului mediatic. Din experiențele anterioare, el știe că jurnaliștii nu pot reproduce integral vorbele sale și că ei caută "flash-uri", adică pasaje scurte, clare și convingătoare, pentru a le cita în articole sau pentru a le reda în știrile radio și TV. Combinarea celor două registre duce la un discurs format dintr-o succesiune de blocuri și sentințe; primele sunt ample și au un conținut politic dens, abstract; ele sunt întrerupte de formulări memorabile, de fraze scurte, metaforice, ușor de preluat de către presă.

Apropierea jargonului politic de limbajul popular: dezvoltarea audiovizualului îi obligă pe oamenii politici să fie în contact direct cu electoratul și să facă apel la tehnicile de adresare verbală. În consecință, ei adoptă un vocabular simplu, cu puține expresii tehnice, cu formule pitorești și ușor de înțeles. Devenind apropiat, colocvial, limbajul politic se dezideologizează, capătă rezonanțe afective, se transformă într-un dialog amical, fără asperități, fără excese. J.M. Cotteret a analizat discursurile mediatice ale oamenilor politici francezi și a constatat că numai 20% din cuvinte reprezintă termeni politici și economici de specialitate. Exemplificând aceasta tendință, autorul amintit citează cazul unui om politic care, pentru a evita o complicată demonstrație economică, a aratat publicului că o creștere cu 1% a PNB al Franței este echivalentă cu posibilitatea ca fiecare francez să-și poată cumpăra, din "felia" care îi revine, o bicicletă nouă.

Eliminarea elementelor abstracte în favoarea celor concrete, afective. Discursul politic mediatizat are ca scop seducerea, convingerea unor mase de oameni diferiți și neomogeni în plan cultural. Cel mai mic numitor comun este emoția, sentimentul. De aceea, oamenii politici evită argumentația abstractă și preferă figurile de stil simple, centrate pe emotivitate, pe ceea ce poate fi ușor imaginat și reprezentat; ei preferă să "arate", adică să ilustreze o situație prin cuvinte și formule plastice, evitând raționamentele și demonstrațiile prea teoretice. Ceea ce contează acum nu este "ideea", ci "impresia" pe care omul politic o lasă în amintirea publicului. Formule memorabile, precum "Look to my lips: no more taxes" (George Bush), țin loc de teorii și programe politice. Astfel, "această logică a seducerii, care favorizeaza vocea, gestualitatea si spontaneitatea calculată, arată că discursul politic adoptă din ce în ce mai mult normele specifice presei, mizând pe simboluri și reprezentări".

Fixarea modului de reprezentare a puterii. Deoarece primește cea mai mare parte a informațiilor referitoare la viața politică din presă, publicul gândește, interpretează politicul așa cum îi apare, cum este el reprezentat în discursul jurnaliștilor. Din aceasta cauză, oamenii politici nu iau nici o decizie fără a calcula mai întâi ce reacșie va avea presa, în ce mod se va prezenta actul sau declarația respectivă în mass-media. Presiunea exercitată de imaginea mediatică este atât de mare, încât un consilier al fostului presedinte al SUA Ronald Reagan spunea: "Nu îmi amintesc sa fi participat la o singură sedința în care să nu se fi pus întrebarea: «Cum va fi prezentat acest lucru în presă?». Marile decizii au fost întotdeauna influențate de presă". În opinia fostului prim-ministru francez, Michel Roccard, sub presiunea presei, liderii politici sunt obligați să asigure transparența actelor lor (accesul presei la informație), să ofere o instantaneitate a deciziei (să nu creeze, prin întârzieri, sentimentul că se ascund de presă), sa dețină o capacitate de ubicuitate (să fie prezenți pe mai multe canale de presă pentru a atinge segmente cât mai mari de public) și să aibă carisma simbolică (să știe să declanșeze emoții și adeziune afectivă prin felul în care își prezintă deciziile).

Negația în discursul politic electoral

DSL definește negația astfel :

“Termen recent, rar utilizat în lingvistica romanească pentru a desemna unul dintre termenii dicotomici ai statutului de bază al propoziției. Astfel, o propoziție este mai întâi negativă sau afirmativă; ulterior se pot opera și alte clasificări, propoziția fiind una enunțiativă, interogativă, exclamativă etc.

Procedeele gramaticale ale refuzului. Constatarea diversității acestor procedee a precedat conceptualizarea lor în sfera negației: ele au fost identificate în realizări concrete manifesttate la nivelul morfologiei și al sintaxei românești și recunoscute treptat printre componentele diferitelor clase: pronume negativ, propoziție negativă etc. În procesul de analiză descriptivă a negației, a apărut ca element specific limbii romane dubla negație. Dacă în celelalte limbi romanice se respectă, ca și în latină, regula logică: două negații au ca efect o afirmație, în limba română dubla negație are o valoare specială, aceea de accentuare a negării”.

Unii autori consideră că nu se poate imagina un discurs politic care să nu fie fondat într-un fel sau altul pe o expresie a negației :“ De când politicul a fost conceput și s-a realizat nu ca o împlinire a unei voințe transcedentale sau ca o impunere a unei ordini superioare, ci ca voința de emancipare colectivă și confruntare organizată de interese sociale contradictorii, adomeniul politici a trebuit cu necesitate să poarte în sine această mișcare de negare și să o exprime prin forme alingvistice specifice”

Negația poate fi considerată ca act care se exprimă în forme lingvistice (scurte : nu, nici…nici, nimic …), în mecanisme discursive complexe (respingeri, o biectii, contradictii etc.), prin comportamente (gesturi) sau chiar prin tăcere. Negația poate fi analizată cel puțin în trei direcții:

ca modalitate logică care inversează valorile de adevăr ale enunturilor;

ca sistem semantico-sintactic;

poate fi abordată în funcție de modurile discursive complexe în care apare. 

Negația poate fi considerată ca o folosire a discursului politic contra altor discursuri politice (indiferent de nivelul de la care acestea sunt rostite – om politic, guvern, stat etc.). 
Apariția unui “nu” în discursul unui om politic poate constitui un element de definire a acestuia (prin enuntarea a ceea ce el “nu” este) sau de identificare a acțiunilor, proiectelor sale (ce “nu” face, ce “nu” va face etc.).

În acest context, negația în discursul politic nu poate fi identificată cu o forma de nihilism (= atitudine, tendință, concepție cu manifestare care neagă rânduielile, instituțiile, morala, traditiile culturale existente într-o societate dată, fără să le opună, în schimb altele; atitudine de negare absolută), deoarece ea poartă în sine un conținut pozitiv.

Negația are, în multe cazuri, rolul de forță motrice a dezbaterilor care imprimă dinamism discursului politic în cadrul căruia reprezintă o modalitate a realizării confruntării dintre reprezentanții clasei politice și o expresie a contradicției dintre opinii, sisteme de gîndire, programe electorale etc.

O tipologie, din perspectiva conținutului și a finalității negației, distinge urmatoarele forme de realizare a acesteia:

1) negatia descriptivă (care servește la reprezentarea unei stări de lucruri, fără ca emițătorul să prezinte discursul său ca opunându-se unui discurs advers);

2) negația polemică al cărei obiectiv este de contracara o opinie (prin realizarea unui sistem de opoziții). Pentru O. Ducrot, valoarea principală a negației ar fi cea polemică, celelalte valori fiind de ordin secund (derivate). Din aceasta perspectivă, el vede în orice enunț negativ posibilitatea de a se referi la o enunțare exterioară locutorului. “Cea mai mare parte a enunțurilor negative face ca enunțarea lor să pară o confruntare a două atitudini antagoniste, una, pozitivă, atribuită emițătorului E1, cealaltă, care este un refuz al primei, atribuită lui E2”.

Negația apare astfel ca o punere în scenă care o organizează spațiul discursiv prin repartizarea rolurilor între doi parteneri situați pe poziții antagoniste.

Această viziune – de situație conflictuală – caracterizează plastic cadrul în care se desfășoară în general orice discurs politic. Psihologia omului politic reflectă înclinarea “naturală” a acestuia spre tensiune si neliniște iar esența discursului politic rezidă, simultan, în argumentarea in favoarea ideilor proprii și respingerea opiniilor adversarului.

3) Negatia metalingvistică reprezintă o variantă a negației polemice, prin intermediul căreia contracararea unei opinii se realizează la nivelul termenilor în care aceasta a fost formulată.

Perioada electorală constituie terenul predilect de manifestare a conflictelor, disputelor, tensiunilor în cadrul relațiilor politice ale unui regim democratic.

Credibilitatea unui candidat se construiește pe baza unei relații speciale a acestuia cu electoratul, în cadrul unui unui “joc simbolic-imaginar ” care se manifestă la nivelul discursului politic electoral.

Discursul politic electoral se cristalizează, în general, în jurul unor nuclee tematice la nivelul valorilor etice, politice, ideologice și religioase. În acest context, negația, prin formele sale lingvistice, determină anumite constrângeri tematice și discursive în cadrul discursului politic, permițând formularea explicită a unor judecăți negative, refuzuri referențiale însoțite, cel mai adesea, de repingerea unor poziții politico-ideologice.

În discursul politic electoral, negația exprimă imposibilitatea unor fapte ca o formă de indignare: “Nimeni nu poate să …” “Nu este posibil de a …” “Este absurd ca…” “Nu ne putem juca cu sentimentele poporului”. 

În cadrul discursului politic, apărarea unor poziții politico-ideologice sau a unor puncte din program se face adesea indirect, prin construcții care asociază refuzul absolut ( “nimeni nu poate”; “nu este posibil”; “este absurd”; “nu se poate” etc.) cu fapte inacceptabile din punct de vedere moral :“a face asta cauzează prejudicii”, “a se juca cu sentimentele/încrederea/ etc. poporului”. 

O formă aparte de negație o reprezintă negația ex ceptiva prin care se exprima de fapt un conținut pozitiv întarit prin dublă negație : “nu putem să ne gandim că, fără a…” 
Contextul electoral crează un context favorabil pentru reafirmarea valorilor morale, iar invocarea valorilor creștine în cadrul polemicilor intre candidati reprezintă o strategie des folosită. 
Așa cum afirma Orlandi : “Dintr-o perspectivă discursivă, spunem că discursul moralei creștine este elementul fondator al discursului social”.

Astfel, în cadrul unei campanii electorale discursul politic se identifică în mare măsură pe un discurs social fondat pe etica creștină, ceea ce apare, în plan lingvistic, ca o manifestare a refuzului faptelor inacceptabile din punct de vedere moral.

Refuzul în discursul politic se manifestă atat prin forme lingvistice, cât și prin absența cuvintelor (refuzul de a raspunde la diferite solicitări ).

Refuzul reprezintă un act secundar care apare ca reacție la un act initiator al unui partener în comunicare. Acest act initiator poate îmbraca diferite forme- invitație, oferta, cerere, solicitare, rugăminte, ordin etc. În general, refuzul este însoțit de anumiți reglatori psiho sociali care au rolul de a atenua efectul ofensator: argumente, formule de politete, scuze, justificări, elemente frazeologice care tind să minimalizeze brutalitatea sau să o mascheze 
(prin acte indirecte în care refuzul nu este formulat ca atare). Mai rar, în discursul politic, se 
întalnește refuzul brutal exprimat prin “nu”.

Un aspect interesant îl constituie reflectarea în presă a refuzului în cadrul domeniului politic. Dacă nu luăm în considerare formele explicite de manifestare a refuzului în discursul politic, se poate aprecia că presa reflectă actele și comportamentele din domeniul politic printr-o gamă largă de construcții lingvistice sub forma unor texte care tind să “edifice” acțiunea politică ca un ansamblu de unități de discurs. “Partidul X se opune”, “Partidul refuză orice acord ” 
În acest fel, în mass media, acțiunile, comportamentele, discursurile politice sunt “traduse” 
(mai mult sau mai putin exact) prin anumite forme lingvistice care, prin forma lor 
“economică” simplifică și etichetează comunicările și negocierile din viața politică reală. 
Refuzul în discursul politic poate reprezenta un element de polarizare a spațiului politic, conducând la stabilirea unor opoziții între actori, programe, acțiuni. 
Presa care reflectă faptele politice tinde să instituie o coerența narativă a acțiunilor care se articulează adesea în jurul unor noduri polemice dupa logica corespondenței acțiune contraacțiune. 

Principalele formule care reflectă acte de refuz în presă sunt: a renunța, a condamna, a refuza/accepta, a nu se încrede. În alte situații, refuzul poate fi interpretat ca act de rezistență 
(refuzul morții, refuzul mizeriei, refuzul sacrificiului) sau ca inițiator al unei acțiuni (zi internatională de refuz a mizeriei).

Refuzul poate fi interpretat atât ca act de autoritate, cât și ca act de rezistență și se înserează ca un element important al limbajului politic.

În calitatea sa de act de expresie politică a cărui funcționare și efecte sunt identificabile in discursul politic, refuzul poate exprima diverse actiuni – condamnare, denuntare, protest etc.
Refuzul face parte din actele de vorbire care pun în evidență exisțenta unui spatiu al contradicției, al disputei, al polemicii, specific domeniului politic.

Acest spațiu reflectă o dimensiune democratica în coordonatele căreia oamenii politici sau societatea civilă iși pot exprima dezacordul, neincrederea, pesimismul în fața elementelor ce le amenință valorile. Aceasta înseamnă în ultima instanța a folosi puterea de a spune “nu”.

În anumite contexte acționează moduri rafinate de manifestare a opoziției, cum ar fi redefinirea situației sau camuflarea punctului de vedere advers.Terminologia politică se caracterizează prin prezenta unui numar mare de elemente lingvistice neologice “negative” (în general, calcule parțiale), care desemnează concepte opuse celor făra prefix, stabilind o serie de antonime, cum ar fi : non-acțiune politica, non decizie, non-retroactivitate, non-violentă etc. 

Atacul la persoană

Atacul la persoană reprezintă o strategie negativă ce are ca scop  subminrea poziției adversarului prin atacuri asupra ideologiei sale, a promisiunilor sau chiar a personalității sale – argumentum ad hominem (argumentul referitor la persoană).

Acest "argument" (ad hominem), face apel la lipsa de credibilitate a unui om și este astfel inversul apelului la autoritate. El atacă persoana, nu argumentul. Cel vizat este lipsit de erudiție, burghez, psihopat, comunist, ateu, interesat de un avantaj, recidivist, contrazis de propriile fapte, frecventează medii rău famate, etc. Propoziția trebuie respinsă din cauză că este opinia cuiva cu reputație proastă. Dacă respectivul o crede adevărată, atunci ea trebuie să fie falsă.

Atacul la persoană este folosit frecvent în propaganda politică și poate îmbrăca următoarele forme:

atacul pe terenul celuilalt apare atunci când unul dintre candidați își însușește unul din clișeele cheie ale celuilalt;

atacul direct – unul dintre adversari îl acuză explicit pe celălalt sau îi reproșează fapte care, în opinia vorbitorului reprezintă greșeli;

atacul indirect, spre deosebire de atacul direct, apare atunci când acuzațiile la adresa adversarului nu sunt formulate explicit, ci rămân la nivel de implicație;

atacul părților slabe adverse – un atac nu asupra persoanei ci asupra a ceea ce face adversarul, păstrând aparența unei obiectivități, spre deosebire de atacul direct;

contraatacul.

Agresivitatea limbajului ca instrument politic atinge și problema umorului; limbajul vulgar și atacul la persoană sînt acceptate mai ușor cînd le sînt asociate efecte comice. Violențele verbale – insulte, injurii, atacuri la persoană – sînt puse sub semnul polemicii având efect imediat și public larg în aparițiile televizate.

Studiile CNA confirmă nivelul agresivității verbale în mediul televizat, ăn special la anumite televiziuni sau anumite tipuri de emisiuni. Astfel, "dintre dezbaterile electorale, cele mai violente tind să fie cele la care sunt invitați candidații la președinție. În funcție de profilul publicului, cele mai violente dezbateri tind să fie cele cu susținători ai candidaților invitați la dezbatere, urmate de cele cu public general. Dezbaterile fără public prezintă un conținut mai redus de violență verbală.

Un stil de dezbatere personalizat tinde să se asocieze cu un conținut mai pronunțat violent al dezbaterilor TV, iar un stil de dezbatere axat pe conținut (pe abordarea serioasă a problemelor din agenda publică) tinde sa se asocieze cu o violența discursivă mai redusă.

La nivel psihologic se menține această tendință de personalizare și afectare a demnității umane din dezbaterile electorale cu candidați politici: în cazul dezbaterilor cu candidați se remarcă o formă nemaiîntâlnită în dezbaterile fără candidați: ridiculizarea (cu un loc destul de important comparativ cu alte forme de violență psihologică). În acelasi timp, culpabilizările sunt cele mai frecvente pentru ambele tipuri de dezbateri (cu și fără candidați politici), dar, dacă aceste culpabilizări au și cea mai mare durată în dezbaterile fără candidati, în dezbaterile cu candidați sunt devansate de umiliri – care înregistrează cea mai ridicată durata medie."

Considerente finale asupra polemicii

Polemica poate și ar trebui să fie civilizată, acest lucru fiind însă observat foarte rar și numai în anumite momente și la anumite televiziuni care nu caută neapărat senzaționalul, ci informarea corectă a publicului. Astfel regulile polemicii civilizate stabilite de Universitatea din Oxford în anul 1890 sunt următoarele:

În orice polemică științifică, socială sau politică, discuția trebuie să se rezume la schimbul de idei și numai la acele idei care au contingență cu problema respectivă.

Părțile aflate în polemică folosesc drept argument fie teorii științifice, fie fapte concrete din realitate, care sunt relevante în ce privește problema discutată.

Părțile nu au dreptul să aducă în discuție caracterul, temperamentul sau trecutul adversarului, deoarece acestea nici nu infirmă, nici nu confirmă validitatea ideilor pe care le susține.

Părțile nu au dreptul să pună în discuție motivele care determină atitudinea ideatică a adversarului, deoarece aceasta abate discuția de la problema în sine.

Etichetarea adversarului, prin menționarea școlii de gândire, clasei sociale, organizației profesionale sau partidului politic din care acesta face parte, constituie o încălcare a regulilor polemicii și dezvăluie slăbiciunea lipsei de argumente. Într-o polemică civilizată contează numai argumentele invocate de adversar ca individ și nu ca membru al unei școli sau organizații. Nu ai dreptate pentru că ești gânditor materialist, patron sau laburist, ci dacă argumentele tale sunt convingătoare sau nu.

Totodată un discurs politic bun ar trebui să trebui să fie caracterizat de următoarele însușiri:

neconflictual. Politicienii români încearcă și uneori reușesc foarte bine să-și definească identitatea criticând adversarul; bătaia cu vorbe a ajuns la un nivel insuportabil, iar publicul fuge de ea, cu efectele negative pentru politicieni și popularitatea lor care decurg.

specific/pe ofertă proprie. Politicienii trebuie să-și găsesască teme personale, iar ceea ce spun trebuie să fie rezultatul acțiunii politice. Dincolo de faptul că pentru asta i-am votat și îi plătim, electoratul va avea probleme de percepție altfel.

concentrat pe o temă. Românii au plăcerea de a ține discursuri “pe liniuțe”, ceea ce creează impresia de abstract, în tentativa de a acoperi o mulțime de lucruri.

anecdotic, în sensul unor fragmente de narațiune sau parabolă. Felul de-a fi al omului include plăcerea de a auzi povești, chiar dacă acestea trebuie să fie adevărate în cazul politicienilor.

(mai) scurt, fiindcă liderii de partid ajung în parlament la durate de aproximativ 20 de minute, greu de urmărit, de transmis la TV și așa mai departe.

STUDIU DE CAZ

Am ales drept studiu de caz confruntarea electorală între Traian Basescu, Crin Antonescu și Mircea Geoana din 2009 moderată de Robert Turcescu deoarece în primul rând importanță acesteia a atras foarte mulți telespectatori în fața micului ecran, a fost transmisă pe mai multe posturi de televiziune, s-a desfășurat într-un cadru organizat și plin de simbolism (Palatul Parlamentului) și a încercat să respecte tiparele occidentale de desfășurare raportate la specificul românesc. Poate multor privitori această dezbatere a părut mai fadă în comparație cu tipul de emisiuni consacrate unde participanții își adresează injurii, invective, acuze, amenințări, cu alte cuvinte ”senzaționale”. Totuși și această dezbatere a avut elementul ei de senzațional, acesta fiind încercarea candidaților de a avea o atitudine normală, centrată de cele mai multe ori pe prezentarea obiectivă și orientată spre demonstrarea punctelor tari individuale și a capacităților oratorice.

Dezbaterea a avut un program stabilit, un set de întrebări dinainte stabilit, alt set de întrebări necunoscute de candidați, confruntări directe și mesaje individuale către electorat.

19.00 Start: Dezbaterea Traian Basescu, Crin Antonescu, Mircea Geoana moderata de Robert Turcescu

19.05 Mircea Geoană – De ce vrea să fie președinte?

"Sper ca dezbaterea să fie legată de economie, locuri de muncă și mai puțin de dezbateri politicianiste. Candidez pentru funcția supremă pentru că am un proiect de relansare economică, pentru păstrarea locurilor de muncă, pentru relansarea satului românesc. Cred că trebuie să ne unim. Voi fi un președinte al unei Românii unite. Am pierdut prea mult timp. Criza s-a agravat. De aceea, este important ca acest Guvern care va fi instalat după Guvern să fie unul susținut de o majoritate. Cred că avem nevoie în acest moment să ne restabilim reputația în plan internațional, să aducem echilibru politic.

Suntem datori acestei țări cu un noi proiect pentru România. Voi fi președintele unor mari proiecte naționale și mai mult voi fi o președinte drept și bun. Nu sunt un scandalagiu. Sunt un om drept și onest care și-a pus în slujba țării energia".

Mircea Geoană încearcă să stabiliească termenii confruntării încă din discursul de început, raportându-se la probleme macroeconomice ale României, la stabilitate prin forța majorității și promisiunea schimbăriilor majore prin proiecte noi naționale. Acesta folosește explicația și descrierea, ambele reprezentând strategi argumentative globale pe fondul unui discurs simplu, curat, în care face referire și la calitățile sale de om, considerate probate în timp.

19.11 Crin Antonescu – De ce vrea să fie președinte?

"Fac parte dintr-o generație care a suferit și lipsa de libertate, de adevăr și, nu în ultimul rând, lipsa de prosperitate. Libertatea s-a cucerit cel mai scump în România. Generația mea ca și altele trebuie să răspundă: am făcut. Eu sunt un ambițios. Cariera mea politică a fost una construită cu respectarea principiilor. Nu țin morțiș să am un vârf al carierei la Cotroceni. Sunt un om normal. De 20 de ani și probabil în seara asta vom auzi cifre, domnule Băsescu, domnule Geoană

E momentul să lăsăm cifrele. E momentul să spunem adevărul. Adevărul e că există moguli pe care îi folosiți împreună sau pe rând. Un președinte nu trebuie să vorbească în cifre. Avem planuri pe hârtie, dar nu în realitate. Un președinte are nevoie de caracter."

Crin Antonescu folosește metaforele cu scop argumentativ, asocieri între sintagme bine împământenite în conștiința eletoratului și apartenență sa la același sistem de valori, prezentarea sa ca un om cu un caracter principial ce vine de jos, din popor, complet separat de scena în care actori sunt ceilalți doi candidați (acuzația generalistă este neprobabilă și face apel la afectivitatea privitorului, omului de rând) care devin astfel oameni fără caracter, lucru esențial pentru un președinte.

19.16 Băsescu a fost singurul care a aplaudat discursurile adversarilor

Această atitudine a lui Băsescu reprezintă un exemplu clar de comunicare non-verbală ce invită telespectatorii să aprecieze faptul că este sigur pe el și că-și respectă adversarii indiferent de mesajul politic pe care îl adoptă, câștigând astfel la capitolul imagine.

19.17 Traian Băsescu – De ce vrea să fie președinte?

"Încep prin a le mulțumi românilor că timp de 5 ani m-au susținut. Am avut un mandat cu realizări și neîmpliniri, cu greșeli, care nu au fost intenționate. Au fost pur și simplu greșeli românești. Am pus toată energia mea în slujba obiectivelor pe care le-am anunțat în campania din 2004 ca să le transform în realitate. În mandatul meu am făcut o prioritate din Justiție. Sigur, nu avem satisfacția condamnării marilor corupți.

Am susținut înființarea Agenției Naționale de Integritate. Am făcut ca influența politică asupra judecătorilor, asupra procurorilor să nu mai existe. Am făcut votul nominal o realitate. Am condamnat comunismul. Nu am făcut compromisuri cu nimeni, compromisuri netransparente care să mă facă un erou televizat. M-am bătut efectiv pentru ca Educația să primească 5 și pe urmă 6% din PIB. Am organizat la București cel mai mare summit NATO. Am ținut la onoarea Armatei Române. România trebuie să continue procesul de reformă a statului."

Traian Băsescu are un discurs simplu, narativ, explicativ și descriptiv specific strategiei argumentatic globale, fără acuze, insinuări, în care la început mulțumește și își recunoaște greșelile, însă terminat într-o notă puternică imprimată de elemente simbolice puternice (NATO, Educație, PIB, Armată, etc.). Astfel el substituie aceste elemente propriei persoane, identificându-se punctual cu fiecare dintre ele prin prisma activității sale în cei cinci ani de președinție.

19.24 Mircea Geoană îl întreabă pe Crin Antonescu care este planul economic, viziunea sa de a scoate România din criză. Antonescu: "Știți foarte bine care este viziunea mea. E nevoie mai întâi de un Guvern competent cu un program articulat. Viziunea mea este una liberală pentru că dintr-o criză, în care am ajuns din cauza dumneavoastră și a domnului Băsescu, ieșim cu investiții."

Răspunsul lui Crin Antonescu este generalist, folosind termeni universal acceptați, atacând însă la sfârșit cu o reducție a cauzalității crizei la nivelul celorlalți doi candidați, figură retorică punctată de referirea la investiții, termen des uzitat asociat dezvoltării și progresului.

19.27 Antonescu îl întreabă pe Geoană: "Sunteți un demagog…" Geoană îl întrerupe: "În această campanie v-am menajat. Vă rog să nu săriți calul". Antonescu continuă: "Care este salariul lunar al cumnatului dumneavoastră Ionuț Costea de la Eximbank". Geoană evite să dea răspunsul. Antonescu răspunde în locul lui 20.760 de euro pe lună, aproape 900 de milioane de lei. Geoană: "Cred că ați uitat că vine dintr-o bancă privată". Antonescu: "Alții au avut ghinionul să nu fie cumnații dumneavoastră".

Întrebarea lui Antonescu începe cu o afirmație ce cochetează cu atacul la persoană, amendată în scurt și la obiect de Geoană printr-o expresie populară, reafirmând astfel indirect apropierea de electorat nu numai la nivel de discurs pregătit, ci și ca reacțiie defensivă instantanee. Totuși Antonescu se folosește de adăugare, care plasează enunțul originar referitor la salariul cumnatului lui Geoană într-un context de particularizare prin specificarea sumei și asocierea nivelului funcției ocupate de acesta cu legăturile de familie, dându-se astfel o valoare de implicit.

19.33 Traian Băsescu spune că sunt 2 lucruri fundamentale de criticat la Geoană: dărâmarea unui Guvern. Și al doilea reproș este citirea incorectă a Constituției. Băsescu îl întreabă pe Geoană dacă art.85 din Constituție are valoare pentru el.

"Vreau să primesc un răspuns de ce a căzut Guvernul Boc, de ce a fost refuzat Guvernul Croitoru iar acum se refuză votul pentru un al treilea Guvern", a întrebat Băsescu.

Geoană: "Ați fost în Alianță cu PNL. Și la câteva luni ați început războiul cu domnul Tăriceanu,prezent aici. Fiecare zi care trece fără banii de la FMI este vina dumneavoastră."

Băsescu: "V-aș aduce aminte că președintele PDL este Emil Boc. Și în calitate de șef al statului acum constat că nu aveți forța să recunoașteți că ați dărâmat Guvernul Boc din interese electorale"

Geoană:"Întrebați românii cine provoacă sistematic criză în România. Dumneavoastră este răspunsul".

Băsescu:" V-aș aduce aminte că la formarea Guvernului am refuzat ca președintele să fie parte din Protocolul PDL-PSD".

Răspunsul lui Geoană dorește să indice electoratului faptul că Băsescu nu numai că nu are sprijin din partea celorlalte partide, ci și faptul că atitudinea sa este responsabilă pentru criză și neacordarea împrumutului de la FMI, două teme de actualitate puternic implementate în societatea românească. Aici are loc un joc în care ambii candidați se acuză reciproc de instabilitatea politică, unde Geoană folosește refutația pentru a respinge valabilitatea argumentului instabilității politice insinuat de Băsescu.

19.40 Mircea Geoană îl întreabă pe Traian Băsescu dacă după 5 ani românii trăiesc bine. Liderul PSD îl acuză pe Băsescu că-și arogă intrarea în UE, câștigarea procesului de la Haga cu Ucraina. Băsescu răspunde: "Sunt absolut de acord că românii nu trăiesc atât de bine pe cât am dorit. Pensia medie este astăzi 1.400 de lei. Ceva s-a realizat în acești ani de mandat."

Mircea Geoană se folosește aici de un procedeu specific strategiei discursive-argumentative punctuale, și anume întrebarea retorică, ce are în vedere reactualizarea unui răspuns de la sine înțeles, ce presupune totodată și o lectură argumentativă negativă, deoarece vorbitorul, folosind sloganul binecunoscut al lu Traian Băsescu, îi reproșează acestuia situația actuală și participarea acestuia la criza economică și politică.

Președintele e nervos că liderul PSD a încercat să-l întrerupă. Îl rog pe domnul Geoană să aibă decența diplomatului", îi zice moderatorului. El îl ironizează pe Geoană că a reușit să confunde platoul continental cu Bâstroe. "La dumneavoastră confuziile sunt dese", spune Băsescu. Mircea Geoană: "Modul în care s-a redistribuit avuția din acești ani nu a fost uniform".

Președintele în exercițiu contracarează în primul rând prin raportarea comportamentului contracanditatului privind nerespectarea legilor nescrise ale decenței la nivel diplomatic, care coroborat cu clasificarea generalistă ironică privind cunoștințele lui Mircea Geoană, îl pune pe acesta într-o lumină nefavorabilă echivalentă cu imaturitatea politică și necunoașterea situației generale necesară de altfel unui viitor prezedinte. Aluzia acuzatoare privind nivelul financiar al apropiaților lui Băsescu (insinuați tocmai prin omiterea acestora) reprezintă reacția interlocutorului, care astfel încearcă să abată atenția telespectatorului de la afirmația precedentă privind confiziile prin orientarea spre altă zonă cu impact mult mai puternic în opinia generală.

19.46 Crin Antonescu îl întreabă pe Traian Băsescu. "Nu întreb de Omar Hayssam. Ce a făcut domnul Geoană la Moscova?! Dacă nu ați dat anumite răspunsuri până acum și nu mai aștept. Vreau să vă dau o asigurare. Nu ați participat la dispariția flotei românești. Vroia să vă asigur că oamenii din spatele dumneavoastră trăiesc bine așa cum ați spus în 2004", spune liderul PNL.

Băsescu: "Și dacă sunteți cinstit, dacă sunteți cumva, vă rog să citiți finalul acestei expertize care este la instanță, dar doar dacă sunteți cinstit. Dacă nu, vă doresc succes."

Antonescu: "Să citesc tot ăsta (referindu-se la dosarul de 500 de pagini)?!".

Băsescu: "V-am subliniat cu roșu ca să vă fie mai ușor."

Crin Antonescu, prin folosirea negației polemice, nu duce către anularea orientării argumentative a propoziției pozitive respinse, ci la cosolidarea acesteia. Astfel, prin prezentarea întrebărilor ce nu vor fi adresate sunt deja formulate răspunsurile la nivelul auditoriului, retorica își face efectul prin insinuarea unidirecționată a mesajului, iar repetiția formatului afirmativ pentru fiecare subiect accentuează efectul acestora, aceasta demonstrându-ți astfel caracterul publicitar.

19.52 Traian Băsescu îl întreabă pe Crin Antonescu. "Vreau să-i spun că alegerile nu se câștigă prin minciuni", îi spune președintele, arătând expertiza în cazul flotei. Băsescu îl întreabă dacă a susținut ideea lui Tăriceanu de a retrage trupele din Irak. Băsescu îi arată o scrisoare pe care Antonescu i-a trimis-o în calitate de parlamentar prin care îi solicita să susțină retragerea trupelor din Irak.

Antonescu: "În aprilie 2006, premierul de atunci, colegul meu, și ministrul Apărării au decis să pună în CSAT problema retragerii. Eu nu am fost atunci de acord. Scrisoarea, pe care mi-o arătați, este din 2007, când tema se reluase și când colegii dumneavoastră au afișat ideea că sunt de acord cu retragerea".

Băsescu: "Data scrisorii 26 martie 2007".

Antonescu: "Exact, vă mulțumesc".

Băsescu folosește și el la rândul său arma insinuării, probând fizic neimplicarea sa în vânzarea flotei, ceea ce implică faptul că Antonescu ar minți, la fel cum a făcut și în cazul retragerii trupelor românești din IRAK. Antonescu își probează verbal nevinovăția și mulțumește, un pic ironic poate, peședintelui pentru această ”minge la fileu”. Rămâne însă faptul că acesta pare totuși inconstant în ceea ce privește convingerile personale privind acțiunea României pe plan internțional, o caracteristică puțin compatibilă cu funcția de președinte al țării.

19.53 Fiecare candidat va extrage dintr-o urnă una dintre cele 9 teme scrise pe bilețele.
20.03 Despre REFORMA STATULUI

Mircea Geoană: "De 20 de ani reformăm și reformăm. Numai Legea Educației a fost modificată de 114 ori. A lipsit o dezbatere despre modelul de societate și despre. modelul de capitalism. Am modificat mereu forma fără să ne gândim la fond. Rolul meu ca președinte este să asigur că avem un consens național și abia după aceea vom face a treia generație de reformă în această țară."

Crin Antonescu: "România nu a reușit prin forțele sale nicio reformă. Integrarea în NATO, în UE au fost realizate sub privirile acestora. Eșecul reformelor a fost mascat și transmis. Ereditatea reformelor eșuate este cruntă. Este necesar să avem un președinte care să aibă forță. Trebuie să fie un om care să simtă, care să simtă că toți români sunt compatrioții lui".

Traian Băsescu: "Președintele României trebuie să fie catalizatorul procesului de reformare și nu să-l însoțească discret. Imediat după eșecul procesului de suspendare din 2007, din mai 2007, m-am dus în fața Parlamentului și am vorbit de nevoia reformării statului român începând cu clasa politică. Spuneam că avem nevoie de vot uninominal, de Parlament unicameral și mai puțini parlamentari. Nu putem tăia agenții guvernamentale și noi, politicienii, să rămânem o povară. Din acest motiv am propus românilor referendumul din 22 decembrie. Dar numai reforma aparatului bugetar și reforma Parlamentului ca miez al sistemului politic nu este suficient. Trebuie continuate reformele în Sănătate, Educație, Agricultură. Iar satul, atenție, este marea noastră rezervă de productivitate."

Geoană și Antonescu folosesc repetiția sinonimică pentru a accentua slabele reforme, însă toți trei fac referire la președinte la persoana a treia, având însă efectul dorit de a identifica cu președenția ți implicit cu valorile și standardele precizate. Dacă pentru primii doi este ușor din punct de vedere argumentativ deoarece eii se află în postura de a caracteriza negativ reformele până la acest moment și de a face promisiuni mai mult sau mai puțin argumentate, Băsescu trebuie într-un fel să se justifice concomitent cu promisiunile de continuare a reformelor, de aceea și discursul acestuia este mai lung, mai punctual accentuat la sfârșit cu aducerea în prim plan a mediului rural ca factor de importanță majoră în productivitate.

20.07 Contre între Antonescu și Băsescu. Mircea Geoană vorbește de introducerea conceptului de bună guvernare.

Antonescu îi atacă pe cei doi contracandidați că în 20 de ani nu au făcut nimic.
Băsescu: "Este important ca noi candidații să fim cinstiți. Când am venit în Parlament și dumneavoastră d-le Antonescu și d-l Geoană ați bătut din picioare.Dacă nu erați prezent, mă scuzați. (…) Prezența d-stră în Parlament puteți să o citiți?".

Geoană intervine între cei doi, citând din Sf. Ioan Gură de Aur. Simpatizanții candidaților aplaudă și zâmbesc ironic.

Antonescu continuă atacul asupra celorlalți doi candidați înglobându-i în categoria ggenerală a celor care nu au făcut nimic, lucru la ca Băsescu și Geoană au reacționat diferit, primul prin sublimarea activităților celorlalți doi în instituțiile statului, iar celălalt prin citarea Sf. Ioan Gură de Aur, foarte bine punctat, dovada fiind și reacțiile particianților la dezbatere.

20.12 Despre EDUCAȚIE

Crin Antonescu către Băsescu: "Ați fost informat în timp util despre imposibilitatea aplicării Legii de majorare a salariilor profesorilor."

Traian Băsescu: "Trebuie să trecem la un proces de descentralizare școlii, de revenire a școlii în comunitate. Trebuie aplicat Pactul pentru Educație, acceptat de dumneavoastră."

Mircea Geoană: Recunoaște meritul lui Băsescu pentru găsirea unui consens politic pentru Pactul pentru Educație și acordarea a 5-6% din PIB domeniului Educației. "Coeficientul performanței educației din România este ultimul din Europa. Principala prioritate a sistemului de Educație este să dea o șansă corectă copiilor".

Întrebarea despre educație oferă lui Antonescu posibilitatea lansării unei critici la adresa lui Băsescu, la care acesta, folosind strategia concesivă, admite informal critica și încearcă să depășească argumentul acestuia printr-un argument mai puternic, al cărui efect se maximizează prin prisma necunoașterii de către Antonescu a întregii problematici. Geoană nu intră în ceastă capcană și recunoaște meritele lui Băsescu, însă punctează la nivelul calității actului de educație, generalizând discuția la nivelul elemtelor universal valabile, copii și șansa corectă.

20.22 Un personaj public pe care candidații îl consideră un model de moralitate. Băsescu – "Soția mea", Geoană – Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, Antonescu – Tudor Chirilă

Fiecare candidat a prezentat un model de moralitate, Băsescu mergând pe linia apropierii de familie, Geoană pe imaginea religiei și apropierii de reprezentantul oficial al acesteia, iar Antonescu pe apropierea de o persoană publică cunoscută.

20.26 Despre POLITICA EXTERNĂ

Mircea Geoană: "În acest an lumea se reașează. România pare să fie mai vulnerabilă și periferică în lume. Nu cred că putem alege axe și să creăm aliați de 2 categorii. Nu trebuie să folosim politica externă ca un prilej pentru a face fotografii cu Obama și Medvedev, ci pentru a aduce investiții".

Crin Antonescu: "Politica externă are nevoie de un plus de personalitate. Ca președinte al României nu o să iau o decizie importante fără a consulta partidele politice, opinia publică."

Traian Băsescu: "Cinci parteneriate s-au realizat în mandatul meu, sinergia Mării Negre, Nabucco. Le-am promis românilor modificare legii cetățeniei. S-a făcut. Le-am promis mai multe consulate. S-a făcut. Cineva spunea că suntem izolați. Am făcut 196 de vizite și primiri de șefi de stat. 122 de întâlniri bilaterale în România și în afară. Negocieri cu 25 de state pentru intrarea în UE. Și este pentru prima dată când în ultimii 20 de ani un președinte rus a venit în România. A fost în mandatul meu."

Mircea Geoană folosește metaforizarea și ironizarea pentru a puncta ceea ce consideră drept o politică dăunătoare de apropiere în același timp de SUA și Rusia; Crin Antonescu mizează pe caracteristicile dezirabile la un președinte, folosind astfel insinuarea prin neindicare directă a slabei personalități a președintelui României pe plan extern; Traian Băsescu în schimb face uz de strategiile argumentative specifice, enumerație, explicație, prezentând cifre, realizări,proiecte, încheind de pe un nivel de putere statuat prin propoziția ”A fost în mandatul meu.”, ceea ce impune telespectatorului o imagine de profesionalism și cunoaștere temeinică a politicii externe naționale.

20.35 Despre SĂNĂTATE

Crin Antonescu: "Nu știu cum se conduce un spital. Sunt un om politic care a avut neșansa să stau prin spitale, pe la uși. Cred că avem 3 problema mari: a banilor, a profesioniștilor medicali și a siguranței pacienților."

Traian Băsescu: "Prima condiție: profesionalizarea managementului.Doi: descentralizarea spitalelor către comunități. Trei: dezvoltarea prevenirii, adică medici de familie suficienți pentru a nu se ajunge la cronicizarea bolilor. Patru: medici, asistente medicale bine plătite și medici care știe să folosească echipamente de ultimă oră. Sănătatea trebuie să-și crească resursa financiară prin asigurări de sănătate".

Mircea Geoană: "Vestea tristă este că avem cea mai redusă șansă de viață la femei și bărbați din Europa. Infrastructura medicală este insuficientă. Cred că va trebui să găsim formule de stimulare și pachete pentru tinerii medici ca să se stabilească și în mediul rural. Trebuie să continuăm investițiile pentru crearea de spitale moderne. Cred că lecția cu pandemia și gripa porcină, cred că va trebui să facem crearea unei companii de medicamente naționale. Să producem medicamente mai ieftine pentru tot românul".

Crin Antonescu folosește epifora (spital, spitale) drept figură de repetiție pentru a accentua mesajut transmis și enumerația pentru a sensibiliza afectiv electoratul. Traian Băsescu duce enumerația însă la un nivel mult mai ridicat, categorisind clar problemele identificate și soluțiile necesare, care pierd totuși prin generalitatea lor. Mircea Geoană își începe răspunsul prin raportarea la situația tristă din țară, dorind astfel să atragă telespectatorii pe plan afectiv, eșuând însă în a oferi o soluție concretă la aceaste probleme. De fapt toate răspunsurile s-au rezumat mai mult pe prezentarea problemelor deja cunoscute pe un ton cât mai grav și afectiv, rezolvările fiind niște generalități de mult cunoscute și împământenite în societatea românească.

20.40 Despre AGRICULTURĂ

Traian Băsescu: "Câteva priorități: depozite regionale pentru agricultori, ca să nu mai stea cu produsele pe marginea drumului, fie că sunt pepeni la Dăbuleni sau roșii din altă parte. Avem nevoie de un sistem de valorificare a producției agricole în mediul rural."

Mircea Geoană: "România poate produce produse agroalimentare pentru 80 de milioane de oameni. În acest moment, prima grijă este să asigurăm subvenții pentru agricultori. Va trebui să avem subvenții la timp. Trebuie instaurat un sistem de colectare, de depozitare și să eliminăm samsarii. Lanțurile de supermarketuri strivesc micii producători."

Crin Antonescu: "Domnule Geoană, dați-mi voie să fiu interactiv. Și la d-stră în Dăbuleni se produc niște lucruri. Ați înaintat o moțiune de cenzură contra Guvernului Tăriceanu că nu dă bani, subvenții la agricultură. În 2008 ați alocat cea mai puțini bani pentru Agricultură."

În răspunsul lui Traian Băsescu observăm un limbaj apropiat de cel al populației de rând, specificarea clară a unor produse specific românești și identificarea unei probleme cu soluția, sistemul de valorificare a producției în mediul rural fiind atât ceea ce trebuie rezolvat cât și rezolvarea. Mircea Geoană merge pe aceeași linie prezentând cifre, folosind epifora, limbaj imperativ, cuvinte grele și cu efect imagistic puternic. Crin Antonescu merge pe linia ironiei argumentative, încercând astfel să formeze o imagine duplicitară ambilor candidați, odată prin refolosirea brand-ului amintit de Băsescu și ulterior prin enumerarea unor acțiuni de nesprijinire a agriculturii de către Geoană.

20.52 Despre GUVERN- care formulă guvernamentală i-ar ajuta cel mai mult să-și pună în practică viziunea

Mircea Geoană: "Nu ascund o preferință pentru o alianță cu PNL. O majoritate cu PNL, un Guvern solid, competent."

Crin Antonescu: " Omul pe care l-am adus în discuția publică și va fi premier este primarul Sibiului Klaus Iohannis. Formula guvernamentală o voi discuta după alegeri. Oricine dorește să intre într-un guvern condus de un independent"

Traian Băsescu: "2 condiții trebuie să îndeplinească un Guvern. Una este însă obligatorie: să nu fie rezultatul unei înțelegeri făcute la GRIVCO. Este esențial să fie un guvern necontrolat de Patriciu, Vântu, Vanghelie, Iliescu. Partidul cu cel mai mare număr de parlamentari va da prim-ministrul. Primul-ministru să nu fie necontrolat, să nu ceară consultații la telefon «Pot să, de ce ăă?»".

Geoană intervine: "Ascultați telefoanele?".

Băsescu: "Am vrut să vorbesc cu dumneavoastră. V-am căutat două ore. Erați cu Vântu"

La această întrebare, Traian Băsescu are cea mai interesantă abordare de departe. Acesta folosește prin enumerare nume asociate cu corupția, incultura și comunismul pentru a-și defăima contracandidații. Alăturarea sub aceeași umbrelă prin enumerare a unei întregi serii de persoane ”vulnerabile” formează telespectatorului o imagine clar negativă. Nici nu trebuie justificat fiecare caz în parte căci alăturarea lor este așa de puternică și surprinzătoare încât niciunul dintre ceilalți doi candidați nu au avut un răspuns pe măsură, Geoană încercând să abată acastă impresie, răspunsul avânc ca efect numai creșterea cotei de imagine a lui Băsescu.

20.58 Despre CRIZA ECONOMICĂ

Crin Antonescu: "Nu putem ieși decât prin încrederea în ceea ce înseamnă economia reală. Prima măsură este abrogarea impozitului forfetar, o aberație care a distrus IMM-urilor. De asemenea, relaxarea fiscală, reducerea TVA, descentralizare, debirocratizare, reducerea numărului de ministere care sunt sinecuri pentru partidele politice."

Traian Băsescu: "Economia va trece pe creștere economică. Reducerea fiscalității nu este în acordul cu Fondul. Avem obligația să menținem parametrii economici: cota unică și TVA."

Mircea Geoană: "Obiectivul meu este un obiectiv anticriză autentic. Noul guvern să repornească creditarea pentru sistemul privat. Va trebui să înțelegem că acest tip de laissez-faire economic nu își mai are locul. Poate în jurul CEC-ului vom recupera o parte din sistemul bancar".

Traian Băsescu: "D-l Geoană și d-l Antonescu au declarat că respectă acordul cu FMI. Domnul Antonescu vorbește de reducerea TVA și cota unică, domnul Geoană vorbește de subvenționarea dobânzii. De unde bani?"

Antonescu: "Nu m-am angajat niciodată să respect pe acordul care d-stră și domnul Geoană l-ați încheiat, prin care lăsați românilor moștenire o imensă datorie. Nu am semnat în Parlament decât un document prin care lăsăm Guvernul să aprobe un buget ca să respectăm deficitul"

Geoană: "Lăsați-mă pe mine!Lăsați-mă pe mine! Am o cifră!

Antonescu: "Spuneți toate cifrele din lume!

Geoană susține că deficitul bugetar ar ajunge la 14%.

Băsescu: "Vă informez că ați votat în Parlament acordul cu Fondul. Ah, nu erați acolo", i-a spus lui Crin Antonescu

Toți cei trei candidați oferă răspunsuri fundamentate pe principii economice, cifre, soluții poate abstracte pentru populația de rând, însă ce rămâne în memoria telespectatorului este ultima frază a lui Traian Băsescu, care fără echivoc îl acuză pe Crin Antonescu de neparticipare și neimplicare în rezolvarea problemelor economice ale statului, punctând încă o dată pe parcursul acestei dezbateri televizate faptul că acesta nu participă la ședințele din Parlament.

21.02 ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI

Traian Băsescu: "Trebuie să rămână așa cum sunt. Trebuie să fie revizuite relațiile între instituții. Constituția trebuie să clarifice și articolele care în substanța lor sunt bune. Clarificarea relației Președinte – Parlament, căci Parlamentul poate suspenda Președintele fără nicio consecință".

Mircea Geoană: "Înainte să modificăm Constituția după cheful unui Președinte, trebuie mai întâi să vedem unde sunt probleme. Mă lasă rece dacă Președintele are mai multă putere decât Parlamentul, mă intereseze relația ca între instituții să funcționeze".

Crin Antonescu: "Constituție avem. Ne mai trebuie Președinte"

Tonul lui Băsescu este imperativ, autoritar și punctează prin propoziții la obiect și identificarea clară a unei probleme. Mircea Geoană ironizează părerea celui dinaintea sa și folosește iar exprimări ușor accesibile publicului larg pentru ca mesajul său să aibă o acoperire mult mai largă și un efect mai accentuat. Crin Antonescu are un răspuns clar, succint, puternic, cu bătaie clar spre președintele actual care nu îndeplinește atribuțiile specifice.

21.09 Care este cea mai frumoasă faptă pe care au făcut-o în viața lor?

Mircea Geoană: " Nu am dat-o pe soacră-mea afară din casă"

Crin Antonescu: "N-am părăsit pe nimeni cu care am plecat împreună"

Traian Băsescu: "Mi-a plăcut să botez un țigan, un om căruia i-a luat apa casa. Am avut un secund, Ionescu, care a murit. Copilul avea religie musulmană. Mama a venit să-mi ceară să-i botez copilul. Și am creștinat un copil musulman

Cel mai popular răspuns ar putea fi considerat cel al lui Mircea Geoană, care se folosește astfel de un arhaism tipic românesc, cel mai complex al lui Traian Băsescu, a cărui narațiune atinge publicul spectator pe trei direcții, apropierea de etnii, latura afectivă și implicarea bisericii drept vector al acțiunili sale filantropice, pe când răspunsul lui Crin Antonescu a fost un răspuns ce s-a dorit a fi o calitate a acestuia în detrimentul celorlalți doi contracandidați ce sunt inconsecvenți în ce privește pacturile politice. Astfel răspunsul acestuia din urmă nu reușește să convingă în condițiile în care celelalte două răspunsuri au atins foarte bine latura afectivă a electoratului.

21.17 MESAJUL CANDIDAȚILOR PENTRU ELECTORAT

Crin Antonescu: "Voi vorbi foarte simplu: veniți la vot pe 22 noiembrie ca să trec de Mircea Geoană și pe 6 decembrie de Traian Băsescu. Am multe defecte: mă enervez ușor. M-am arătat atât cât am putut cum sunt. Doamne ajută!"

Mircea Geoană: "Voi fi președintele care îi va uni pe români. Nici d-l Antonescu, nici d-l Băsescu nu sunt dușmani mei. Ca un semn de respect, dați-mi voie să-i ofer doamnei Băsescu și soției doamnului Antonescu câte un buchet de flori. Mult succes domnule Antonescu, mult succes domnule Băsescu"

Traian Băsescu: "Sunt un om care iubește poporul. Sunt un om care este mândru de însemnele naționale. Sunt un om care își propune obiective înalte și întotdeauna încearcă să le ajungă. Întotdeauna idealurile poporului român vor fi și ale mele. Întotdeauna voi reprezenta pe români în fața oricărei instituții, fie ea și Parlamentul României. Întotdeauna voi miza pe majoritatea adevărată. Așa să ne ajute Dumnezeu!"

Crin Antonescu are un mesaj de încheiere simplu, un limbaj accesibil prin care dorește apropierea de electorat și merge pe cartea sincerității. Mircea Geoană punctează foarte bine la capitolul imagine oferind flori soțiilor celorlalți doi candidați, o lovitură neașteptată ce a venit dincolo de spațiul confruntării politice, dinspre latura umană, reușind astfel să termine această dezbatere cu un plus pe plan afectiv în ochii telespectatorilor. Traian Băsescu folosește pentru răspunsul final anafora ca și figură de repetiție (Sunt, Întotdeauna), procedeu prin care acesta dorește să accentueze puterea mesajului transmis și să surclaseze în oarecare măsură efectul gestului contracandidatului său.

21.19 Dezbaterea s-a încheiat

21.22 La ieșirea din Palatul Parlamentul, Traian Băsescu și soția au oferit ziaristelor trandafiri din buchetul pe care îl primise de la Mircea Geoană.

Această atitudine demonstrează clar faptul că surprinzătorul act de a oferi flori nu prea i-a convenit, încercându-se astfel să se contracareze lovitura de imagine primită prin diminuarea importanței acesteia.

Ce nu s-a văzut în transmisia live reprezintă strategii organizaționale adaptate discursului publicitar cu au avut drept scop câștigarea auditoriului. Iată câteva dintre ele:

de-a lungul dezbaterii, Victor Ponta și Sever Voinescu le-au dus candidațiilor pe care îi susțin, de mai multe ori, bilețele cu sfaturi;

Victor Ponta i-a dus lui Mircea Geoană citatul din Sf. Ioan Gură de Aur
– Traian Ungureanu își lua notițe din discursul șefului statului. La un moment dat, în timp ce scria, colegii de partid au început să aplaude frenetic și a început și el să aplaude, chiar dacă a scăpat din mâini pixul și carnețelul;

staff-urile de campanie au decis ca unii dintre susținătorii care puteau crea "vulnerabilități" pentru candidați să nu fie prezenți. Astfel, în echipa care a stat în spatele candidatului Traian Băsescu nu s-au aflat: Elena Udrea, Emil Boc, Radu Berceanu, Adriean Videanu. Din echipa alături de care a mers Mircea Geoană în campania electorală au lipsit: Adrian Năstase, Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc, Marian Vanghelie. Din echipa lui Crin Antonescu a lipsit Ludovic Orban;

purtătorul de cuvânt al Președinției, Valeriu Turcan, s-a plimbat timp de două ore, prin spatele camerelor care filmau confruntarea, notându-și fiecare moment și aplaudând frenetic în momentul în care candidatul Mircea Geoană a nominalizat la capitolul "fapte bune" păstratea soacrei în casă;

PSD a adus la Palatul Parlamentului peste 50 de tineri îmbrăcați cu tricouri albe pe care era inscripționat îndemnul: "Jos Tiranul!" și care l-au așteptat la ieșire pe Mircea Geoană ca să-l aplaude;

înainte de începerea întâlnii electorale la intrarea în Palatul Parlamentului, 50 de susținători ai lui Corneliu Vadim Tudor agitau steaguri, cerând ca și liderul lor de partid să fie invitat la dezbatere. Deși inițial Vadim a declarat că va veni indiferent dacă este lăsat să participe, liderul PRM a renunțat la idee și a plecat la un post TV.

CONCLUZII

„A vota pe baza a ceea ce ne arată mass-media seamănă cu un fel de ruletă rusească. Fără să ne dăm seama, atitudinea noastră față de un candidat poate fi perturbată de o înclinare a capului sau de o încruntare a jurnalistului care îi pune întrebările sau de prezența unei personalități populare în aceeași emisiune cu el. Conform unor studii, creierul nostru triază între ceea ce ne convine (elementele favorabile candidatului nostru) și ceea ce nu ne convine (elementele defavorabile) atunci când privim o dezbatere televizată. Ceea ce psihologia ne învață despre homo politicus este că acesta e fundamental irațional. Deciziile sale sunt adesea afective, determinate de mecanisme inconștiente care lasă puțin loc analizei imparțiale. Căutarea obiectivității trebuie să înceapă cu o „demontare” a reflexelor noastre condiționate în fața informației politice.” (Sebastien Bohler – 150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică”)

Coroborând toate aceste date, chiar luând în considerare alți factori posibil implicați, este greu să reziști tentației de a blama mass media românescă pentru reprezentări dezechilibrate din punct de vedere cantitativ și calitativ. Reprezentările stereotipe, fie ele intenționate sau nu, explicate prin eterna scuză a profitului, a „ce se vinde” duce la dezechilibre în percepțiile publicului larg.

O altă problemă privește educația civico-politică a întregii societăți și capacitatea sa de a primi și analiza discursul politic. Din nefericire, tocmai pentru a servi intereselor clasei politice, aceasta nu depune eforturi în a educa acest public și în a forma pe baze corecte o opinie publică. Clasa politică preferă pentru ușurința manipulării prin discursul politic de campanie electorală ca un segment major de public să rezoneze doar cu acele mesaje unidirecționale pe care ea le comunică și pe care ea însăși nu le mai respectă, dar care îi aduce avantaje și rezultatele urmărite pe termen scurt.

Totodată și tehnicile relativ violente de atac din discursul politic românesc actual evidențiază principalele caracteristici defintorii ale unui discurs nepermis de agresiv. Asemenea secvențe discursive au un caracter parazitar deoarece reflectă alterarea solidarității și echilibrului care ar trebui să caracterizeze raportul expresie-conținut în comunicarea politică. De cele mai multe ori, aceste ipostaze ale violenței de limbaj se fixează în jurul unor teme cu adevărat importante dar care, prin măcinare excesivă și reluare, devin simple preocupări excesiv discursive: conspiraționismul, corupția, manipularea, despotismul. falimentul politic.

BIBLIOGRAFIE

Ana Stoica-Constantin, Conflictul interpersonal. Prevenire, rezolvare si diminuarea efectelor Editura Polirom, Iasi, 2004;

Anca Runcan-Măgureanu Aspecte semantice ale constituirii textului, în „Semantică și semiotică”,București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987;

Anne Reboul, Jacques Moeschler. Pragmatica azi, traducere de Liana Pop, Cluj-Napoca, Echinox, 2001;

B. Miege „ Spațiul public:perpetuat, lărgit și fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spațiu public și comunicarea”, Ed. Polirom, Iași, 2002;

C. Munteanu, Pamfletul ca discurs literar, Bucureti, Minerva, 1999;

Camelia Beciu. Comunicare si discurs mediatic. O lectura sociologică, București, Comunicare.ro, 2009 ;

Charaudeau Patrick 1992, Grammaire du sens et de l’expression, Hachette Livre, Paris

Charaudeau Patrick, 1997: Les discours d’information médiatique, INA Paris, Nathan 

Claude Jean Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Polirom, 2001;

C-tin Sălăvăstru. Discursul puterii, Iași, Institutul European, 1999;

Daniel Bougnoux, La Communication par la bande, introduction aux sciences de l'information et de la communication, La Découverte, 1991;

Daniela Rovența-Frumușani. Analiza discursului: ipoteze și ipostaze, București, Tritonic, 2005;

E.Pedler -„Sociologia Comunicării”, Ed. Cartea Românească, Bucuresti,2001;

Elena Dragoș. Introducere în pragmatică, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2000;

Gabriel Thoveron, „Comunicarea politică azi” (trad.) Ed Antet, Oradea, 1996;

Haineș Rosemarie, „Televiziunea și reconfigurarea politicului”, Ed. Polirom, Iași, 2002;

Ioan Drăganu, Camelia Beciu, op.cit;

Ion Ovidiu Pânișoară, Comunicarea eficientă Editura polirom Iași, 2004;

J. Gerstle, La communication politique, Paris, PUF,1992;

J.M. Cotteret, Gouverner c'est paraître, Presses universitaires de France, 1991;

Leo Bogart,Commercial Culture: The Media System and the Public Interest, Oxford University Press, 1995;

Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. Conversația : structuri și strategii, București, Editura Albatros, 1995;

M. Coman, „Mass Media, Mit și Ritual. O perspectivă antropologică”, Ed. Polirom, Iași, 2003;

Mariana Steluța Coculescu, Discursul televizual.Între cooperare și polemică, Editura Universității de Petrol și Gaze Ploiești, 2008;

Neil Postman, Amusing ourselves to death, Pengiun books, 2006;

Oswald Ducrot, Slovenian lectures, Pedagoski institut 2009;

P. Mancini, D. Swanson, Politics, media and modern democracy. Introduction, Praeger publlishers, 1996;

Scurtulescu, Antonia, Promisiunea politică, Lucman Publishing House, Bucharest, 2006.

Zelig Harris. Discourse analysis în Language nr. 2, 1952;

SURSE INTERNET

http://arhiva.cna.ro/cercetari/sondaje/violenta_noi/Talk-show%20si%20dezbateri.pdf;

http://en.wikipedia.org/wiki/Read_my_lips:_no_new_taxes;

Mariana Tuțescu, L’Argumentation, deuxième partie, chapitre V, (online) http://www.unibuc.ro/eBooks/.

BIBLIOGRAFIE

Ana Stoica-Constantin, Conflictul interpersonal. Prevenire, rezolvare si diminuarea efectelor Editura Polirom, Iasi, 2004;

Anca Runcan-Măgureanu Aspecte semantice ale constituirii textului, în „Semantică și semiotică”,București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987;

Anne Reboul, Jacques Moeschler. Pragmatica azi, traducere de Liana Pop, Cluj-Napoca, Echinox, 2001;

B. Miege „ Spațiul public:perpetuat, lărgit și fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spațiu public și comunicarea”, Ed. Polirom, Iași, 2002;

C. Munteanu, Pamfletul ca discurs literar, Bucureti, Minerva, 1999;

Camelia Beciu. Comunicare si discurs mediatic. O lectura sociologică, București, Comunicare.ro, 2009 ;

Charaudeau Patrick 1992, Grammaire du sens et de l’expression, Hachette Livre, Paris

Charaudeau Patrick, 1997: Les discours d’information médiatique, INA Paris, Nathan 

Claude Jean Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Polirom, 2001;

C-tin Sălăvăstru. Discursul puterii, Iași, Institutul European, 1999;

Daniel Bougnoux, La Communication par la bande, introduction aux sciences de l'information et de la communication, La Découverte, 1991;

Daniela Rovența-Frumușani. Analiza discursului: ipoteze și ipostaze, București, Tritonic, 2005;

E.Pedler -„Sociologia Comunicării”, Ed. Cartea Românească, Bucuresti,2001;

Elena Dragoș. Introducere în pragmatică, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2000;

Gabriel Thoveron, „Comunicarea politică azi” (trad.) Ed Antet, Oradea, 1996;

Haineș Rosemarie, „Televiziunea și reconfigurarea politicului”, Ed. Polirom, Iași, 2002;

Ioan Drăganu, Camelia Beciu, op.cit;

Ion Ovidiu Pânișoară, Comunicarea eficientă Editura polirom Iași, 2004;

J. Gerstle, La communication politique, Paris, PUF,1992;

J.M. Cotteret, Gouverner c'est paraître, Presses universitaires de France, 1991;

Leo Bogart,Commercial Culture: The Media System and the Public Interest, Oxford University Press, 1995;

Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. Conversația : structuri și strategii, București, Editura Albatros, 1995;

M. Coman, „Mass Media, Mit și Ritual. O perspectivă antropologică”, Ed. Polirom, Iași, 2003;

Mariana Steluța Coculescu, Discursul televizual.Între cooperare și polemică, Editura Universității de Petrol și Gaze Ploiești, 2008;

Neil Postman, Amusing ourselves to death, Pengiun books, 2006;

Oswald Ducrot, Slovenian lectures, Pedagoski institut 2009;

P. Mancini, D. Swanson, Politics, media and modern democracy. Introduction, Praeger publlishers, 1996;

Scurtulescu, Antonia, Promisiunea politică, Lucman Publishing House, Bucharest, 2006.

Zelig Harris. Discourse analysis în Language nr. 2, 1952;

SURSE INTERNET

http://arhiva.cna.ro/cercetari/sondaje/violenta_noi/Talk-show%20si%20dezbateri.pdf;

http://en.wikipedia.org/wiki/Read_my_lips:_no_new_taxes;

Mariana Tuțescu, L’Argumentation, deuxième partie, chapitre V, (online) http://www.unibuc.ro/eBooks/.