Discursul Comunist Versus Discursul Postcomunist

Cap 2 Discursul comunist versus discursul postcomunist

2.1 Comunicare și discurs în „limba de lemn” a regimului comunist

A. Limba, ca o modalitate de salvare a culturii

Dacă ne referim la istorie, comunismul nu are o terminație definită, dar se mențin în continuare mentalități învechite care se exprimă într-o limbă denaturată cu origini străvechi în limbajul omului modern sovietic.

Subliniem faptul că, comunicarea socială este foarte important pentru formarea reperelor sociale, comunicarea este vectorul de transmitere a mesajului, care se manifestă într-un decor discursive. Discursul este punctul de plecare în realizarea unei reprezentări.

Concluzie:

Limba poate fi o expresie a gândirii, este o modalitate de transmitere culturală – cea mai importantă în epoca socialismului.

Partidul avea un control asupra limbii prin regula selectiei, regula constrângerii și regula ierarhiei cuvintelor, aceasta pentru că opiniile politice ale oamenilor depend de vocabularul pe care îl utilizăm.

Efectele politice sunt manipulate cu ajutorul cuvântului, sunt o multitudine de cărți care relevă puterea discursului public. Guvernările totalitariste utilizează psihologia experiementală, conform căreia comportamentul obedient al individului poate fi prezentat ca un mechanism psihologic care leagă individual de omul politic. Obediența este un fenomen negative care se bazează pe fapte agresive între indivizi – dar înțelese greșit ca fiind fapte eroice raportate la comandamentele ideologice ale perioadei.

Obediența mulțimii se realizează prin tehnici de sugestionare bazate pe cuvânt și prin măsuri represive. Tehnicile de propagandă intrate în limbajul manipulării se numesc manipulări prin cuvânt – numite și manipulări mari.

Manipularea utilizată prin reformarea gândirii și psihologiei totalitare are o anume clasificare:

controlul prin comunicația de masă;

manipularea prin cultul personalității liderului;

cerința de puritate a indivizilor;

cultul confesiunii;

ideologia ca un aspect sacru;

remodelarea limbajului;

doctrina mai presus de om;

dezvoltarea spiritului maniheist.

„Limba de lemn” versus discurs politic

„Limba de lemn” apare în discursul oficial sovietic – dubovâi iazik – limba de stejar, este stilul greoi întrebuințat de administrația țaristă. Unii filozofi spuneau că, acești oameni prin – dubovâi iazik, nu și-au distrus doar limba ci și judecata.

Limba de lemn era folosită de regimurile comuniste și naziste, care au distorsionat realitatea prin propaganda politică și limitările lingvistice și cultural, ei nu vorbeau pentru a transmite ceva, ci pentru a obține un efect al manipulării.

Dacă realizăm o paralelă între fascism, nazism și communism, comunismul a obținut rezultate mai bune în practicarea limbii de lemn – așa a apărut limbajul proletariatului internațional.

Viziunea lui Stalin în problematica lingvisticii

Stalin prin lucrarea – Marxismul și problemele lingvisticii, descria pe larg limba socialismului, adică limba rusă care se învăța peste tot. Cetățenii se transformau în oameni noi și aveau nevoie de tipare noi – limba utilizată de Pravda sovietică, cu o ideologie și un limbaj politic nou.

Constatare:

În viziunea stalinistă limba este un cumul de mijloace materiale, sunete, cuvinte, reguli, bazate pe relitatea socială și istorică – limba avea rolul de propagarea ideologiei.

În viziunea lui Stalin, limba de lemn a înlocuit limbajul natural și comunicarea personală, nucleul de construcție a omului nou au fost departamentele de propagandă din școli, administrație, întreprinderi, care dispuneau de o armată de propagandiști. Propagandiștii erau formați din informatori politici și conferențiari de învățământ politico – ideologic. Pe lângă ei, ziariștii erau o categorie profesională cu o calificare înaltă în domeniul propagandei.

Limba de lemn se manifesta prin Congresele partidului și articolele ziariștilor – primii ziariști de le Scânteia, oficiosul partidului comunist din România au fost timiși în schimb de experiență în redacția Pravdei din Moscova.

Presa scrisă și audio-vizualul sunt mijloace de propagandă importante ale discursului oficial comunist.

Manipularea memoriei sociale se realizează prin limbaj, sub forma unor minciuni:

Minciuni abordate de adversar:

În viața publică limba cotidiană este înlocuită cu jargonul propagandisctic – limba de lemn;

Anularea logicii și anularea realității.

Minciunile din sfera informației;

Minciunile din domeniul creației realități;

Concluzie:

Limba de lemn a regimului comunist este răspândită și în învățământ – alfabetizarea a contribuit la formarea limbii de lemn, toate instituțiile școlare au fost subordinate ideologiei comuniste prin limba de lemn.

Poetul Lucian Blaga relatează: “Timp de unsprezece zile am fost ținuți toți ptofesorii, conferiențiarii și asistenții câte 12 ore pe zi să audiem conferințele despre materialismul dialectic și istoric, despre noua constituție, despre reformele economice și sociale, despre istoria partidului bolșevic. Am mântuit audierea cursului de îndoctrinare stors de orice vlagă. Îmi dam seama, în sfârșit, că profesorii trebuie să-și suspende activitatea celebrală proprie și că trebuie să încerce imposibilul: să gândească cu creierul clasicilor marxiști. Schimbarea în mod revenea în fond la o operație de altoire. Trebuie să ne retezăm substanța cenușie a meningelui cum ai reteza părul la frizer. Să acceptăm creier clasic, ca altoi.”

Caracterisicile „Limbii de lemn” – exprimarea unei ideologii

În „Limba de lemn” nu există „eu” iar pronumele la persoana a II-a nu apare niciodată. În schimb „noi”, apare la orice cuvânt și înseamnă mereu același lucru discursiv: unitatea poporului, partidul sau guvernul.

Tabelul nr. 2 Caracterisicile „Limbii de lemn”

2.2 Comunicarea actorilor publici, politici din România postdecembristă

A. De la spațiul public la opinia publică

Vom rezuma câteva dileme ale relației dintre viața politică și presă – ne întrebăm dacă presa este un factor de civism sau este un agent al depolitizării? Ne întrebăm dacă este capabilă să prezinte evenimentele politice, presa critic și acționează în interesul publicului, sau este un loc al manipulării? Înfluențează presa comportamentul liderilor politici?

Avem un aspect elementar admis, “spațiul public desemnează discutarea problemelor de interes public, discutare astfel organizată încât actorii ei sunt obligați să folosească armele argumentației și să se plaseze în pespectiva intereselor generale. Spațiul public este locul participării politice, înțeleasă ca expresie a intereselor și deliberării, al deciziilor și al controlului puterii”. Însă noțiunea poate fi și altfel definită: “sfera publică burgheză poate fi înțeleasă ca sfera persoanelor particulare reunite în public. Ele revendică acestă sferă publică, reglementată de autorități, dar orientată împotriva Puterii, pentru a fi în măsură să discute cu aceasta regulile generale ale schimburilor. Mediul în care se exercită această opoziție între sfera publică și Putere este original și fără precedent în istorie: raționamentul”.

Aceste aspecte se bazează pe câteva noțiuni fundamentale:

individul – filosofii umaniști, care vorbesc despre conceptul modern de spațiu public, au subliniat o anume prăpastie între statul vechi și un stat de tip nou, în care exercitarea puterii urma să fie rezultatul unui mandat social.

dezbaterea – egalitatea indivizilor elimină posibilitatea ca vreunul din ei să cunoacă, Adevărul. Fiecare individ are capacitatea de arbitraj – conțtiința individuală este concepută ca o instanță morală, unde, prin exercitarea spiritului critic, sunt evidențiate viziuni ale unor probleme.

locul public – spațiul public se situează, între spațiul privat și spațiul etatizat. Primul loc public în care au fost dezbătute aspecte legate de interesul colectiv a fost agora din democrațiile Greciei antice.

B. Discursul social – din România posdecembristă

Orice demers de comunicare al actorilor publici reprezintă un discurs, deoarece mesajul transmis constitue o bază importantă în interacțiunea socială. Discursurile fac legătura între orientarea ideologică a actorilor publici, cultural or, reprezentarea la nivel micro sau macrosocial.

Actorii publici au un limbaj divers utilizat pentru diverse tipuri de aspecte sociale – care cuprind norme, valori, evenimente, imagini.

Concluzie:

Discursul nu poate fi doar o construcție lingvistică, el se bazează și pe aspecte material care își pun amprenta asupra acestora. Orice discurs aparține de un individ și are loc într-un anume moment.

Autorul ne poate prezenta imaginea importanței pe care o acordă opiniei publice actorii sociali din România postdecembristă. Actorul social nu este neapărat autorul discursului, el comunică între barierele unui regim discursiv și respectă anumite reguli discursive.

Dacă analizăm discursul actorilor publici trebuie să avem în vedere legătura dintre textul discursului și aspectele comunicării – adică crize sociale sau politice, deoarece există o tensiune a evenimentelor.

“Orice discurs se institute la intersecția unui camp de acțiune – un loc al interacțiunilor simbolice organizat în funcție de raporturile de forțe – și un camp de enunțare la nivelul căruia acționează mecanismele de punere în scenă a limbajului”.

C.Discursul și crizele sociale și politice

O dată cu apariția societății democratice, după Decembrie 1989 au apărut moment de tensiune politică și social care purtau numele de crize, care au determinat exprimarea diferitelor poziții de către principalii actori publici în diverse discursuri oficiale.

Sociologia analizează aceste aspecte și este convinsă că aceste fenomene apar datorită inechității sociale, revolta împotriva autorităților, defecțiuni la nivelul aspectelor sociale, declinul moralității, aspectelor civice și religioase. Mass-media prezintă permanent evoluția vieții sociale la nivelul nemulțumirii cetățenilor, crizele apar în moment neprevăzute și cu forme de manifestare neașteptate, astfel apar reacții diferite din partea actorilor cu responsabilități în domeniul securității naționale.

Viziunea politologilor este clară – găsesc explicații pentru situațiile de criză din sfera politică și analizează eficiența conducerii politice, a guvernării, coloratura sistemului politic, experiența partidelor politice și abilitatea lor de a stopa anumite crize politice.

În plan politic, criza se manifestă prin creșterea numărului de partide politice, migrația de la un partid la altul, amestecarea doctrinelor, apariția extremismului, creșterea luptei pentru putere, lipsa încrederii polulației în clasa politică, lipsa de idei a programelor politice, campanii electorale murdare, corupție, terorism politic.

Exercițiul democratic manifestat după 1989, s-a manifestat prin pluripartitism și varietate la guvernare, tensiunile apar mai mult în campanile electorale, în preajma alegerilor.

Crizele sociale și politice reprezintă o bună bază de evidențiere și de punere în scenă a discursului de către actorii publici – acești actori care sunt, de fapt, politicieni, lideri sindicali, directori, manageri – deoarece lumea este un spectacol iar acești actori comunică pentru opinia publică.

Se utilizează limbajul verbal și nonverbal pentru a se realiza o mască oricărui interlocutor, actorii publici înterpretează aspectele strategice și drama din viața reală – dramaturgia comunicării.

De altfel, un autor celebru spunea că o societate este compusă din mai multe scene și că “există un timp și o scenă pentru fiecare situație socială”, și discursul este pe primul loc în spațiul public.

2.3 Ideologia comunistă versus ideologii politice actuale

Ideologia comunistă se pretinde a fi “o știință” care prezintă interpretări colective ale realități social-economice. Ideologia comunistă nu se bazează pe adevărul din propoziții ci mai degrabă pe propozițiile editate din mijloacele de propagandă.

Mijloacele de propagandă conțin: o repetiție și o condiționare, un mesaj polarizat, un scolgan cu viziunea unui clișeu, stigmatizarea poziției centrale, editarea sub forma unei caricaturi, amenințarea fizică și psihică.

Constatare:

Ideologia comunistă nu este palpabilă, este o fantasmă care se proiectează în absolut, este redusă și limitată. Forța ideologiei comuniste resistă din concepții alternative din cămpul psihologic și social în care se manifestă indivizii.

Realitățile ideologiei comuniste sunt distorsionate, se bazează pe identitatea partidului comunist din România în 1944, când trupele sovietice au ocupat țara, partidul comunist de atunci număra mai puțin de o mie de membrii. Majoritatea lor au venit din închisori sau din URSS. Putem spune că nu am fi crezut niciodată că un astfel de partid ca pune stăpânire, pentru aproape o jumătate de secol, peste întreaga țară îndoctrinând-o cu ideologiile comuniste.

Partidul comunist, în concepția lui Lenin – era acela care organiza oamenii, îi educa, îi ajuta să-și descopere propriile interese – ideologia comunistă a ajuns să domine populația unei țări ca România.

Ideologia comunistă este o ideologie transformată în experiența personal și de grup, cu ajutorul propagandei ca o reprezentare socială.

Unii autori vorbesc despre reprezentările sociale ca de o teorie științifică și un concept ideologic. Astfel conceptul, poate fi o reprezentare social – un compus de noțiuni, valori, practice relative care dă o dimensiune anume mediului social. În mintea oamenilor, reprezentările sociale rămân ca o combinație a lumii obiective, un anume fenomen, ce se răsfrânge în organizarea cognitivă a mediului și în comporamentul oamenilor ca o valoare funcțională.

Reprezentările sociale sunt în realitate ca și limbajul sau banii – limbajul funcționează cu ajutorul cuvintelor, semnelor dar are și un rol informațional. În principal, reprezentarea socială, este semnul, dublura unui obiect și se reflect ca o funcție asupra realității. De fapt, reprezentarea social este singura realitate în care oamenii recționează între ei. Universul exterior și universul individului compun câmpul reprezentării sociale. Reprezentările sociale din raporturile ideologiei comuniste sunt o imagine mentală a realității sociale – reprezintă organizarea psihologică a societății.

Ideologia comunistă este privită prin două metafore: “a buretelui și a labirintului”. Indivizii s-au îmbibat în propaganda comunistă, singura ideologie admisă, așa cum buretele absoarbe lichidul în care este așezat. Metoda labirintului se bazează pe trimiterea la labirintul psihologilor behavioriști unde drumurile închise conduc spre un singur drum – ideologia comunistă.

Propaganda este ca un proces psihologic greu de definit, este un cuvânt destul de greu, era definită ca o obsesie a epocii comuniste. Propaganda avea mesajele ei care prezentau exigențele cîmpului social și identitatea partidului. Propaganda era alcătuită din stereotipuri care dă dimensiunile fundamentale propagandei – marchează tulburări religioase, războaie, în regimul communist singura formă de comunicare oficială a fost – propaganda.

Această formă de comunicare este propaganda ca mijloc:

de formare a unei viziuni asupra lumii;

de elaborare a unei conștiințe și integrare în societate;

alte forme de comunicare în societate.

Ideologia comunistă se manifestă prin transpunerea unei semnificații și ca o realitate dublă. Această transpunere este determinată prin intermediul propagandei. Dacă în elaborarea ei, reprezentarea social are un scop, în evoluția ei devine un mijloc, un instrument de acțiune deoarece propaganda incită la acțiune, produce atitudini, modifică sau recreează realul.

Propaganda comunistă este – o practică de partid, adică propaganda ideologiei comuniste, care a condus la formarea unui stereotip, condiția formării sale este definirea unui aspect care include doar două soluții posibile. Dualitatea corespunde stereotipurilor care răspund la două întrebări: propaganda comunistă realizează stereotipuri de gândire și de acțiune.

Ideologia comunistă, ca o componentă a reprezentărilor sociale, contribuie la:

întărirea participării sociale;

realizarea stereotipurilor;

formarea conduitelor.

Propaganda are două funcții importante:

funcția ordonatoare – restabilirea identității grupului;

funcția organizatoare – adună conținutul comunicărilor.

Reprezentarea socială este o expresie și un instrument de acțiune și include limbajul cu procesele cognitive. Reprezentarea socială este un proces de ancorare și unul de elaborare al meadiatorilor verbali, astfel cultura, știința și tehnologia inventează pedagogia reprezentărilor sociale.

Astfel, activiștii de partid, animatorii culturali, propagandiștii, cadrele didactice și ceilalți specialiști, fără excepție, pe lângă responsabilitățile profesionale aveau și o responsabilitate special – răspândirea ideologiei comuniste ca și o “concepție științifică despre lume și viață”.

Gândirea liberală afirmă că rolul democtatic primordial al mass media este acela de a acționa ca un câine de pază la acțiunile statului.

Pentru liberalismul clasic modelul pieței libere trebuia să fie un aspect universal pentru dezvoltarea și bunăstarea societății civilizate. Scopul liberalismului era să limiteze rolul statului în societate. Dar o limitate totală a statului în sensul dorit de liberali nu a existat niciodată, dar rolul statului în raporturile cu societatea s-a diminuat considerabil. Această diminuare a produs modificări vizibile în timp prin diferențele vizibile între bogați și săraci.

Concluzie:

Ideologia liberală a fost adoptată și de partide care nu erau liberale dar au acceptat jocul democratic, lupta ideologică a căpătat alte valențe.

Criteriile luptei ideologice – liberalismul contemporan constă îm asumarea politicilor sociale și adaptarea la condițiile globalizării. Liberalismul românesc se bazează pe excentricitate deoarece există diferențe de aspecte politice. Politica ideologică liberal dorea modernizarea României și legătura ei cu economia europeană.

Ideologia ideii liberale românești are ca aspect excițiul puterii, și-a realizat ideologia puptând împotriva etatismului și a socialismului.Construcția ideologiei liberale are un aspect național deoarece dorește reclădirea unei națiuni și a unui popor liber și bogat.

Liberaliamul bazat pe ideea bunăstării nu are o istorie recentă dar a fost scos din scenă aproape peste tot de socialism, unii ideologi liberali au ajuns la compromisul aspectului de egalitate socială sau a încercat să atenueze efectul doctrinei capitaliste.

Ideologia liberală are o dimesiune bine definită – dimensiunea socială – libertatea există doar în absența constrângerii, sărăcia unei societăți duce la inegalitatea șanselor indivizilor.

Constatare:

Ideologia liberală însemnă societate – o societate care funcționează prin guvernare, care trebuie să se implice în educație, sănătate, aspecte ale muncii – deci acest concept se apropie de liberate.

2.4 Putere politică/ Putere simbolică – noul limbaj politic

Practicile sociale și punerea în scenă a acestora trebuie să țină seama de continuitatea ansamblului, de cele două registre: real și imaginar.

Imaginarul social vorbește despre reuniunea dintre aspectul ideologic și aspectele imaginare ale individului. Imaginarul reprezintă o condiție fără de care nici subiectul, nici grupurile sociale nu ar putea pune în practică reprezentări ale realității.

Reprezentarea puterii se realizează prin reprezentările sociale, pe care le-am prezentat mai sus, discursul, ideologia și ideologicul.

Ideologicul este numele sistemului de raporturi între un discurs și aspectele sale sociale de realizare. Discursurile sociale redă un sens ideal al faptelor colective și construiesc – modelul societății legitime.

Reprezentarea socială are o componentă psihică individuală, lumea se întâlnește una cu cealaltă prin trei procese de metabolizare – originar, primar și secundar – toate duc la reprezentarea Eului.

Dualitatea real/imaginar este proprie atât discursului televizual dar și discursului politic. Politica are o funcție simbolică și o funcție expresivă- determină construirea adevărului, real, și o lume creată prin imagini și spectacol. Sistemele de imagini sunt de două feluri: sisteme ideatice și sisteme mediatice.

Sistemele ideatice se comupun din reprezentări ideatice cu organizare internă – televiziuea fiind instrumental reprezentării ideologice și sistemele mediatice, au coduri cu un limbaj specific care apoi sunt transpuse în viața cotidiană.

Limbajul televizual are o coeziune social prin elaborarea discursivă din cadrul rețelelor de comunicare. Publicul telespectator răspunde la simboluri nu la fapte reale. Participarea simbolică în viața politică se realizează prin activarea simbolismului actelor politice. Se utilizează cele două instrumente mitul și ritualul.

James Lull – Cum ajută televiziunea la construirea socială a realității culturale?

Mediumul televizual nu poate nici să reflecte, nici să construiască realitatea socio-economică. „Ceea ce face acest mijloc de comunicare este să reunească fragmente simbolice pentru a produce povestiri care seamănă cu lumea din jur în unele privințe, iar în altele nu”.

Viziunea lui Peter Beger și Thomas Luckmann în “Construirea socială a realității”

Limbajul în televiziune este un proces simbolic, un proces de semnificare prin care se realizează un întreg univers simbolic – „matrice a tuturor înțelesurilor social obiectivate și subiectiv reale”.

Discursul televizual poate fi descompus în unități simple – numite povestiri. O povestire cuprinde un verb, egal cu o acțiune și care va cuprinde mai multe subiecte. Povestirea este o unitate narativă, discursul televizual este un program de televiziune realizat dintr-un număr de povestiri. Povestirea se compune din roluri, rolurile ilustrează jocul unei povestiri.

Peter Beger și Thomas Luckmann – identificarea rolurilor în discursul televizual

Identificarea rolurilor în discursul televizual permite cunoașterea constantelor discursului – “interpretând roluri, individul participă la o lume socială și la o ordine instituțională”. “Discursul televizual are un caracter nomic, ordonator” – universul simbolic construit ordonează perceperea subiectivă a experienței individuale în raport cu realitatea cotidiană.

Propunem modelul de mediere – mozaic ca fiind propriu sistemului de ordine introdus în televiziune

Modelul mozaic pleacă de la ideea că faptele sunt independente și în mod egal probabile. Medierea mozaic are toate datele și le etalează fără discriminare unele alături de altele. Este vorba de o democrație bazată pe inteligența semnelor, unde primează realitatea.

Despre cultura mozaic versus presa

Presa reprezintă mediumul caracteristic culturii mozaic. Discursul televizual seamănă cu un mozaic – evenimentele se pot succeda, fără a respecta secvențialitatea temporală.

Exemplificare – televiziunea reconstruiește, utilizând arhiva, fapte petrecute în ultimul război mondial.

Am ajuns la următoarea concluzie:

Modelul mosaic favorizează varietatea faptelor posibile, acest model de ordine este un spațiu al dezordinii și dezordinea aparentă include un sistem organizator.

Ritualul creează convingeri puternice și modelează comportamente prin:

satisfacția participării la o acțiune comună;

atrage atenția asupra intereselor commune ale comunității;

promovează conformarea cu sistemul;

creează iluzia de realitate.

Mitul este un aspect vechi de păstrare a universului intact, păstrează funcțiile ritualului și vorbește despre tensiunea socială.

Constatare:

Medietizarea puternică a ritualurilor și a miturilor politice aduce o stare de siguranță, vorbește despre o activitate politică intensă, care produce, la final o saturare a tot ce înseamnă politic și spirit critic.

Rolurile asumate de liderii politici țin de dramaturgie, reprezentația teatrală produce impresii și amintiri. Decorul și publicul redefinesc acțiunea, decorul -simbol este o scenă care se asociază cu liderul simbol. Decorul apare ca un contex sau situație ce conturează eul politic. Fundalul decorului influențează răspunsul și el poate vorbi, poate evoca.

“Dacă, în trecut, am fost afectați de un anumit context, repetarea chiar și numai a unei părți a contextului ne va provoca o reacție similară cu cea anterioară. Un semn este întotdeauna un stimul similar cu o parte a stimulului originar și este suficient pentru a da naștere unei excitații similar cu cea provocată de stimulul originar”.

Riturile pot fi mijloace de comunicare numite sisteme de semnalizare, au unele coduri și unele caracteristici:

informații meaforice stocate în discursuri rituale;

trimiterea la simboluri;

legiferarea mijloacelor de contact;

ritul – ca o structură dinamică.

Riturile implică roluri, jocul de roluri, gesturi, acțiuni, discursuri, moduri de gândire – creionează planul unei acțiuni cum acționează mitul în planul ideilor. Deci, ritul poate fi asociat cu un text care poate fi decupat din alte texte, sunt mai multe variante, invariante, numite riteme – cu scopul de a degaja aspecte ale realității.

Rolul politic al riturilor poate avea mai multe valențe:

ritul politic pune în evidență valorile mai vechi;

se bazează pe consensul social;

este un instrument de integrare – scopul obiectivele naționale;

unește simbolic o societate.

Concluzie:

În lumea contemporană apare personajul simbolic – erou, lider, care creionează ideologia nouă reprezentată de valori și norme, lupta pentru binele comun, astfel, se combină diverse ingrediente și rezultă eroul ca liberator, răzbunătorul sau martirul.

Comunicarea politică televizuală institue un nou simbolism și un nou imaginar politic – noul limbaj politic. Actorul politic trebuie să fie vizibil în noua sferă politică, între actorul politic și telespectator se poate realize o relativă intimidate – sentimentul de proximitate și identificarea resimțită de telespectator.

Mediul televizual are capacitatea de a învinge expunerea mesajelor prin spectrul emisiunilor cu caracter politic. Viziunea pe care telespectatorii o au despre oamenii politici se datorează televiziunii, felul cum acționează ea cu mediul politic.

La nivel macroscopic, televiziunea modifică spațiul public prin o publicitate modern, un sistem politic modern, redistribuie capitalul politic, controlează campanile electorale și dinamica imaginii actorilor politici.

La nivel individual, televiziunea realizează socializarea politică, instruiește telespectatorul cu privire la situația politică. Efectele pe termen lung se răsfrâng la nivelul mentalităților, tradițiilor istorice, normelor cultural, preferințele telespectatorilor.

Noul spațiu public și noul limbaj politic realizat de televiziune diferă de caracterul public al coprezenței, de caracterul public al acțiunii, de evenimente. Televiziunea redă legătura dintre caracterul public și vizibilitate, imaginea audiovizuală este foarte complexă.

Noul caracter al spațiului public a schimbat complet puterea politică. Liderii politici sunt tot mai preocupați de propria imagine în fața electoratului.

Exercitarea puterii are loc într-o arenă deschisă și imposibil de gestionat, deoarece mesajele concepute de oamenii politici pot fi înțelese în mod diferit și nu pot fi controlate direct.

Astăzi, comunicarea politică este identică cu managementul vizibilității prin tehnica marketingului politic, al cărui mijloc principal este mediumul televizual.