Discursul Ca Material de Relatii Publice
INTRODUCERE
Actualitatea temei
Teza de licență cu titlul „Discursul, ca material de relații publice” cuprinde o Introducere, două capitole de bază, un studiu de caz, Concluzii și Bibliografia. Introducerea prezintă obiectivul studiului nostru și anume să analizăm și să determinăm discursul ca material de relații publice, tipologia discursurilor, principalele elemente ale unui discurs, să determinăm școlile de analiză a discursului, să analizăm discursul ca formă de comunicare și de construire a relațiilor cu publicul, și, în cele din urmă, să realizăm un studiu de caz pe marginea discursului președintelui RM, Nicolae Timofti. În lucrarea de față, ne-am propus ca, pornind de la originea și modul în care a evoluat discursul, analizând tipurile de discurs, dar și ideologiile și doctrinele majore care au influențat lumea secole de-a rândul, să prezentăm rolul discursului în relațiile publice, dar și elementele care țin de retorică, practici discursive, psihosociologie și că limbajul reprezintă în fapt cel mai important vehicul al comunicării umane. În teza de față vom vedea faptul că, în relațiile publice, trebuie permanent ținut cont nu doar de formele discursului ci și de contextualizarea acestuia, pentru că mesajul nu poate fi transmis eficient decât dacă este corelat cu contextul dat de timp și de spațiul geografic. Totodată am considerat demn de urmat și linia cercetării discursului în această eră a globalizării când datorită evoluției și progresului științific și a generalizării accesului la tehnologiile comunicaționale și informatice a condus la un schimb foarte rapid de idei și informații dar și de populații, fenomen care nu a fost ignorat de actorii politici și care s-au adaptat permanent prin modul de adresare sau prin modul de comunicare, dar care a și forțat actorii politici instituționali să abordeze un discurs unitar etc. Tot în era modernă am putut analiza importanța mass-media și mai ales a televiziunii ca sub-gen de media, în crearea și modelarea discursurilor, nu doar în difuzarea și informarea publicului, precum și modificările de rol pe care le-a cunoscut mass-media în ultimul secol, ajungând în contemporaneitate chiar la stabilirea agendei publice a actorilor politici, persoanelor publici sau la mediatizare nedorită a unor chestiuni ce țin de sfera privată și nu de cea publică a oficialităților. În cele din urmă, evaluând teoriile deja existente în mediul academic – preponderent anglo-saxon, constatam că majoritatea abordărilor privesc o analiză din perspectivă lingvistică urmărind să exprime și să determine cu exactitate sensul discursului, să clarifice construcția unei realități subordonate sensului cuvintelor, dar că au existat și abordări care susțin că o astfel de analiză conduc cumva la mistificarea rolului discursului, la transformarea conținutului și care se va păstra doar în sfere pur teoretice și scolastice, fără urmări pragmatice asupra comunicării politice sau fără a influența modificări în societate. Tocmai de aceea considerăm aici însă că publicul, exceptând probabil categoria teoreticienilor, nu va acorda niciodată o mare importanță majoră elementelor lexicale sau gramaticale conținute de discursul în relațiile publice – deși fiecare va aloca cuvintelor sensurile general cunoscute și acceptate social, ci își va îndrepta atenția tocmai asupra conținutului acestuia și va încerca să le plaseze în contextul socio-politic pe care el însuși îl cunoaște pentru a determina modul în care el va fi afectat de informațiile comunicate de discurs, doar așa realizându-se și un contract corect de comunicare. De aceea concluzionăm că o analiză a discursului ca material de relații publice poate oferi și un rezultat pragmatic doar dacă se referă la o analiză a conținutului mesajului plasat în contextul comunicării discursului.
Sursele utilizate
Toate sursele bibliografice incluse în lucrare se regăsesc în lista bibliografică. Preluarea identică a unei fraze sau paragraf este citată prin indicarea inclusiv a paginii din sursa utilizată, dar și prin forma italică a literelor.
Metodele aplicate
Metodele aplicate în teză reprezintă un set coerent de idei care ajută în explicarea observațiilor și în elaborarea predicțiilor. Am utilizat ipoteze sau enunțuri care pot fi definite și ca o construcție ideală sau conceptuală care încearcă să organizeze și să exploreze anumite aspecte ale discursului, ca material de relații publice. Cercetarea este condensă pentru descoperirea a cât mai multe fapte.
Structura tezei
Teza a fost structurată în două părți principale, prezentând elemente generale privind Discursul, ca material de relații publice și cercetarea științifică întreprinsă în vederea argumentării conceptelor și teoriilor prezentate. După cum rezultă din structura și concepția generală a tezei de licență, la fiecare parte a tezei am rezervat un capitol consistent de concluzii parțiale și contribuții personale.
Capitolul I Tehnici și materiale de Relații Publice. Privire de ansamblu ………..
Materiale de Relații Publice, definiții și clasificări…………………………
Relațiile publice au la bază un nucleu bine definit de obiective, notiuni și reprezentări teoretice care sunt insă aplicate printr-o gamă complexă de proceduri si tehnici de lucru practice. Acestea diferă in funcție de canalul sau modalitatea aleasă pentru transmiterea mesajelor dorite catre publicul țintă ales. Din punct de vedere al modalității de comunicare distingem două aspecte: a. comunicarea directă; b. comunicarea mediată (prin intermediul mijloacelor de informare în masă).
Un specialist de relații publice trebuie să desfășoare, după cum bine se știe, activități în trei domenii principale:
– comunicarea (informarea) internă, denumită astfel pentru că ea definește totalitatea activităților destinate informării publicului intern al organizației, adică membrilor acesteia;
– relațiile cu comunitatea locală, care cuprind ansamblul activităților desfășurate nemijlocit de o organizație (în general, de reprezentanți ai acesteia) pentru a câștiga simpatia, încrederea, sprijinul vecinilor din spațiul geografic al organizației respective;
– informarea publică, (informarea prin mass-media), care cuprinde activitățile de informare a opiniei publice (sau, cel puțin, a unor categorii cât mai largi de public) prin intermediul mass-media.
Genuri ale comunicării scrise de relații publice
Conținut:
• știrea de presă (press release);
• comunicatul de presă (news release);
• biografia (biography, bio);
• scrisoarea "cârlig"/"aruncată" (pitch letter);
• dosarul de presă;
• broșura/pliantul;
• suportul fotografic;
• descrierea fotografiilor (extended picture captation) ș.a.
Deși există tendința de a reduce numărul și, mai ales, diversitatea acestora utilizând în mod excesiv comunicatul de presă (news release), mai există numeroase alte instrumente de comunicare scrisă, fiecare având scopuri și stiluri proprii. Fiecare din aceste produse poate exista separat. Totuși, metoda cea mai indicată în unele situații, cum ar fi anunțurile publice, aceste materiale pot fi parte a unui pachet informativ pentru presă (media kit) destinat să ofere editorilor din presa scrisă, dar și celor din mass-media audivizuale idei de articole, precum și informațiile necesare scrierii acestora. Nu orice eveniment constituie un fapt de presă, nu orice întâmplare are valoare pentru un mijloc de informare. Pentru a intra în atenția presei, un eveniment trebuie să întrunească anumite caracteristici, iar specialistul de relații publice trebuie să cunoască și el aceste caracteristici, pentru a putea discerne cu deplin profesionalism care anume lucruri ar putea trezi interesul mass-media și care trebuie lăsate deoparte.
Știrea de presă
Știrea de presă reprezintă modalitatea cea mai la îndemână pentru difuzarea informațiilor de actualitate (evenimente care tocmai s-au petrecut, care sunt în desfășurare sau care urmează să aibă loc în viitorul apropiat). Ea este destinată exclusiv publicării și, de obicei, este preluată și difuzată ca atare de mass-media interesate. În ceea ce privește durabilitatea lor în timp, specialiștii deosebesc două tipuri de știri:
știri perisabile din punct de vedere temporal (hard news), care, prin urmare, trebuie publicate cu prioritate: știri despre accidente, întâlniri politice sau de afaceri la nivel înalt, urmări ale unor fenomene naturale etc.;
știri ceva mai durabile (soft news), care pot fi relatate și după trecerea unei anumite perioade de timp fără a-și fi pierdut atractivitatea și care, de regulă, sunt incluse în reportaje, relatări, foiletoane și alte asemenea genuri publicistice neîncorsetate de factorul timp: știri despre hobby-uri ale unor persoane, creații artistice sau științifice etc.
Atribuirea informațiilor poate fi utilizată pe parcursul întregii știri, deoarece citarea directă a unor persoane implicate în evenimentul relatat, precum și a unor experți (medici, avocați, polițiști, experți guvernamentali, oameni de știință, cercetători), dă un plus de credibilitate relatării. Fiecare sursă citată trebuie identificată prin numele complet, poziția (funcția) pe care o deține și organizația căreia îi aparține.
Comunicatul de presă
Comunicatul de presă este o formă de difuzare în scris a informațiilor care, spre deosebire de știrea de presă, nu este destinată în primul rând publicării, ci, mai ales, informării mass-media. Ca și știrea, comunicatul de presă reprezintă o formă activă de difuzare a informației, în care inițiativa aparține posesorului aceșteia, spre deosebire de interviu de exemplu, în care posesorul informației are o atitudine reactivă, de răspuns la inițiativa altcuiva. Comunicatul de presă aduce la cunoștința mass-media producerea unui eveniment, înștiințează că se va produce un eveniment în viitor, aduce informații suplimentare despre un eveniment deja relatat în presă etc.
Caracteristici principale:
– este cel mai utilizat instrument de lucru în practica de relații publice;
– nu are nimic în comun cu reclama, mai de grabă cu publicitatea;
– este un instrument de lucru și de referință pentru ziariști;
– pentru a putea fi publicat direct trebuie sa intruneasca calitatile unei știri de presă;
– este întotdeauna un document scris.
Articolul de presă
Articolul de presă este mai ușor și, în același timp, mai dificil de scris decât știrea sau comunicatul de presă. Este mai ușor de scris pentru că el nu necesită neapărat respectarea tuturor constrângerilor ce privesc redactarea unei știri sau a unui comunicat, precum regula “piramidei inversate” sau a celor șase întrebări esențiale. Totodată, el este mai dificil de redactat, deoarece de această dată autorul are deplina libertate de alegere a formei de exprimare, cu condiția să transmită mesajele dorite, pe care să le înzestreze cu un impact cât mai mare asupra publicurilor-țintă vizate. În activitatea sa, specialistul de relații publice trebuie să caute și să fructifice ocaziile de a scrie nu numai știri și comunicate de presă despre organizația sa, ci și articole. Acestea produc un efect favorabil asupra imaginii organizației, deoarece publicul acordă, de obicei, o mare credibilitate informațiilor preluate din mass-media; este binecunoscută mentalitatea conform căreia un eveniment, o afirmație etc. sunt adevărate pentru că “am văzut la televizor” sau “am citit în ziar”. Articolele pot fi scrise atât pentru mass-media independente, cât și pentru instrumentele de comunicare internă ale organizației: ziarul de întreprindere, presa departamentală, newsletter-ul etc. De asemenea, trebuie menționat că, dacă în presa de informare generală sunt căutate mai ales articole legate de politică, economie, sănătate și sport, presa specializată oferă mult mai multe ocazii pentru organizațiile sau persoanele specializate pe un anumit domeniu sau care constituie o autoritate profesională în activitatea pe care o desfășoară. Aparițiile în presă sunt cel puțin la fel de benefice pentru imaginea organizației ca și publicarea de reclame plătite; condiția de bază pentru asemenea apariții este să fie oneste, obiective și echilibrate, adică să elimine suspiciunea de reclamă mascată. Sunt relativ frecvente cazurile în care diferite publicații solicită articole de la anumite organizații sau persoane proeminente. De cele mai multe ori, sarcina scrierii acestor articole revine tot specialistului de relații publice al organizației respective, chiar dacă autorul “oficial” – cel al cărui nume va apărea în ziar sau în revistă – va fi altcineva. Pentru a scrie un articol de presă, autorul trebuie, în primul rând, să identifice cele șase întrebări consacrate în jurnalism (cine? ce? când? unde? cum? de ce?). El are însă mai multă libertate în tratarea răspunsurilor la aceste întrebări, în organizarea și prezentarea lor. În același timp însă, i se cere un efort creativ substanțial mai mare decât în cazul genurilor publicistice bazate pe regula “piramidei inversate”.
Scrisoarea cârlig/aruncare (pitch letter)
Este o "adevărată" scrisoare de vânzări. Scopul ei acela de a atrage interesul unui editor sau reporter în a scrie un anumit reportaj, articol, sau de a lua un interviu pe o anumită temă. Cele mai bune scrisori sunt cele scurte și la obiect, care au un character evocator și incitativ (provocator, câte odată) prin atașarea cârligului ("clenci"-ului) de relații publice. Unii profesioniști au înlocuit acest gen de scrisori cu un produs pe care îl consider mai direct, realizat în așa-numitul format de "media alert", caracterizat de paragrafe scurte, care au ideile subliniate prin introducera bullet-urilor (bumbi), urmărind să răspundă foarte sintetic și exact la cele cinci întrebări fundamentale care îi preocupă pe editorii și redactorii de știri (cei 5"W": cine, ce, unde, când, de ce). Premisa de la care se pleacă în această nouă abordare este aceea că media alert-ul "vorbește" presei în limba pe care antrenată să o accepte. Cu toate acestea, o bună scrisoare cu cârlig, în special una având un lead provocator poate fi foarte eficientă.
Biografia
Cel mai popular document de relații publice, după news release este biografia, care mai este numită și "rezumat biografic" sau "Bio". Biografia reiterează, în mod pertinent, fapte și evenimente din viața unei persoane importante din cadrul organizației. Majoritatea organizaților își pregătesc din timp biografii ale principalelor personalități; majoritatea jurnalelor de știri și serviciilor electronice dispun de biografii ale oamenilor foarte cunoscuți. Scopul: utilizarea acestora la elaborarea știrilor bombă (breacking news), cum ar fi decizii de demitere sau numire în funcții importante, demisii, decese neașteptate etc. Există două stiluri distincte de întocmire a biografiei: biografia directă (straight bio) și cea narativă (narrative bio).
Utilizarea fotografiei în presa scrisă
Un dicton utilizat în lumea presei susține că “o fotografie bună poate spune mai mult decât 1000 de cuvinte”. Din cauza faptului că fotografiile pot avea destulă expresivitate pentru a transmite cantități mari de semnificație, ele sunt utilizate în toată presa scrisă; mai mult, rolul fotografiilor nu este minor nici în comunicarea electronică. Pentru a fi expresivă și, deci, utilizabilă în presă, o fotografie trebuie să aibă un element dominant sau centru de interes, reprezentat de motivul sau scopul pentru care a fost făcută fotografia. De obicei, acesta va fi elementul dominant sau, cel puțin, cel care va ocupa cea mai mare suprafață a fotografiei; el trebuie să se caracterizeze prin acțiune: trebuie să producă privitorului o senzație dinamică, senzația unei acțiuni, nu a unui eveniment static. O fotografie trebuie să aibă un singur centru de interes.
Broșura și pliantul
Redactarea unei broșuri cere exersarea a două abilități: sinteză și cuprindere, două calități care par antinomice, deoarece prima vrea să reducă titlul la pilule concentrate (dar și cuprinzătoare), în timp ce a doua încearcă să explice detaliat, pentru a construe înțelegerea.
Dosarul de presă
Dosarul de presă reprezintă o modalitate auxiliară de transmitere a informațiilor către reprezentanții mass-media, constând în detalii despre o organizație, un eveniment, o persoană, un produs, o activitate etc. Dosarul de presă completează informația care nu poate fi difuzată – din motive de spațiu – printr-un comunicat sau în cadrul unei conferințe de presă; este vorba, în general, de informații de fond și nu de actualitate, menite să-l ajute pe jurnalist în înțelegerea specificului unei organizații, a evoluției anterioare a evenimentului ș.a.m.d., precum și să-i ofere o serie de informații suplimentare (date biografice ale unei persoane, caracteristici tehnice ale unui produs, repere temporale ale evoluției unui eveniment etc.). Dosarul de presă este o “carte de vizită” a organizației de la care provine. El este întocmit, de regulă, pentru a fi distribuit la conferințe sau briefing-uri de presă, pe timpul călătoriilor de documentare organizate pentru jurnaliști, pe durata vizitelor pentru jurnaliști de genul “Zilelor ușilor deschise”, pentru a fi distribuit cu ocazia unor evenimente special (show-uri, expoziții, târguri, aniversări etc.). Mai poate fi întocmit și distribuit în diferite redacții în cazul în care o organizație nou-înființată vrea să-și facă “intrarea” în arena opiniei publice prin intermediul mass-media. În fine, un dosar de presă poate fi distribuit și fără vreun prilej anume, doar pentru a oferi jurnaliștilor informație de fond despre o organizație (persoană, eveniment etc.).
Tehnici specific de relații publice
Conținut:
• Conferința de presă
• Briefingul de presă
• Interviul pentru presa scrisă
• Interviul pentru televiziune
• Interviul pentru radio
• Elemente ale comunicării electronice
• Discursurile
Conferința de presă
Conferința de presă este un procedeu specific relațiilor publice, utilizat atunci când oorganizație are de comunicat ceva foarte important, ceva de larg interes sau ceva absolut nou. Este una dintre cele mai complexe activități desfășurate în relațiile cu mass-media. Se poate organiza pentru:
– a prezenta un eveniment important, care suscită interes pentru o largă parte a publicului;
– a oferi jurnaliștilor posibilitatea de a adreesa întrebări conducătorilor organizației;
– a economisi timp, printâmpinând un mare număr de interviuri individuale;
– a furniza simultan, mai multor mijloace de informare în masă date despre un eveniment, prioect etc. de mare importanță.
Unii specialiști consideră că temele unei conferințe de presă pot fi:
– decizii politice majore;
– proiecte importante (construcții, inaugurări de obiective de interes național, schimbarea regimului de funcționare a unor instituții etc,);
– situații de urgență;
– catastrofe;
– conflicte în interiorul organizatiei sau între organizații).
Alți specialiși afirmă că putem organiza o conferință de presă dacă reușim să răspundem afirmativ la trei din următoarele întrebări:
a. Se bucură organizația de un prestigiu suficient pentru a atrage un număr reprezentativ de ziariști?
b. Este evenimentul în cauză destul de important încât organizația să trebuiască să se explice în fața publicului?
c. Subiectul în cauză suscită suficient de mult presa pentru a genera întrebări?
d. Există informații sau poziții noi care pot fi oferite presei?
De regulă, o conferință de presă este necesară:
– pentru a anticipa un eveniment de interes major pentru mass-media;
– pentru a focaliza atenția presei asupra unui obiectiv;
– pentru a economisi timp, preîntâmpinând un număr mare de interviuri individuale;
– pentru a furniza simultan, mai multor mass-media, date despre un eveniment, un
proiect etc.;
– pentru a evita acuzațiile de favoritism sau de părtinire în relațiile cu mass-media.
Organizarea unei conferințe de presă comportă în principiu trei etape:
a. pregătirea;
b. desfășurarea;
c. evaluarea.
Briefing-ul de presă
În multe privințe, briefing-ul este asemănător conferinței de presă. Deosebirile de bază constau în faptul că în cadrul briefing-ului se supune discuției un singur subiect, de o complexitate mai restrânsă decât în cadrul conferinței, precum și în durata mai scurtă a briefing-ului. În ceea ce privește limitele subiectului abordat în cadrul briefing-ului, precizarea de la început și respectarea limitelor acestuia constituie o regulă de bază. Ca urmare, întrebările situate în afara acestor limite nu vor primi răspuns, ci doar o formulare de genul: “Așa cum am precizat de la bun început, subiectul briefing-ului de astăzi este …, iar întrebarea dumneavoastră este în afara acestui subiect”. Dacă pentru o organizație există mai multe solicitări pe aceeași temă din partea mai multor mass-media, acest fapt este un indiciu că ar fi oportună organizarea unui briefing de presă. Specialistul de relații publice trebuie să analizeze însă foarte bine această propunere, deoarece briefing-urile de presă nu sunt foarte agreate de jurnaliști, din cauza uniformității lor, rezultate din limitarea la un singur subiect bine definit. De obicei, un briefing poate fi organizat în cazul unor evenimente neplăcute din viața organizației, când există riscul ca acestea să fie greșit prezentate și interpretate în presă. În desfășurarea unor evenimente complexe, care au o anumită întindere în timp (catastrophe naturale, operațiuni de salvare, accidente majore, fluctuații puternice ale acțiunilor etc.), organizarea unor briefing-uri de presă la intervale scurte de timp, de îndată ce evoluția evenimentelor o cere, este ceva foarte obișnuit și, mai ales, foarte indicat; tocmai de aceea, briefing-urile sunt organizate mai ales în cazul crizelor mediatice în desfășurare, cu scopul de a împrospăta informațiile oferite jurnaliștilor în funcție de evoluția crizei. Cu toate acestea, subiectul unui briefing poate fi și un eveniment pozitiv, dacă organizatorii consideră că acesta prezintă interes pentru presă.
Interviurile
Dacă știrea și comunicatul de presă reprezintă forme active de difuzare a informațiilor, în care inițiativa aparține posesorului acestora, interviul este o formă pasivă, în care intervievatul răspunde întrebărilor jurnalistului; cu toate acestea, interesul jurnaliștilor poate fi stimulat în ceea ce privește solicitarea unui interviu: știrile și comunicatele de presă, de exemplu, au drept consecință de multe ori faptul că jurnaliștii solicită interviuri, pentru a intra în profunzimea informației inițiale. Pentru jurnaliști, interviul (verbal, telefonic, scris, pentru radio sau televiziune) reprezintă atât o formă de prezentare a informațiilor, cât și un mijloc de documentare proprie. Specialistul de relații publice răspunde atât de interviurile pe care le acordă el însuși, cât și de pregătirea persoanelor din organizația sa solicitate de către reprezentanții mass-media.
Discursurile
În domeniul relațiilor cu comunitatea locală, practicianul de relații publice se poate confrunta frecvent cu situațiile care presupun informarea publicului asupra rolului, misiunilor și specificului organizației sale. Această informare se realizează prin prezentarea unor discursuri fie de către șef, fie de către alte persoane din cadrul organizației. Contribuția dvs. e foarte importantă și ea se va regăsi în pregătirea și buna desfășurare a acestui gen de activități.
Metode de prezentare a discursului:
Pentru a-și atinge ținta, e recomandabil ca discursul să nu fie lăsat la inspirația de moment, ci să fie pregătit dinainte. Pregătirea unui discurs depinde, în primul rând, de metoda de prezentare ce urmează a fi adoptată. Puteți întrebuința una dintre următoarele metode:
1)- metoda conversațională – care necesită parcurgerea în prealabil a unei bibliografii despre tema aleasă și se bazează pe experiența oratorică a persoanei care prezintă; are avantajul că poate capta auditoriul, dar nu este recomandată persoanelor fără o experiență oratorică solidă;
2)- metoda prezentării unui material scris- are avantajele preciziei și organizării judicioase, dar aceste avantaje pot fi anihilate de o prezentare monotonă;
3)- metoda memorizării – constă în memorarea unei scheme scrise, a argumentelor, frazelor de legătură etc.; combină avantajele primelor două metode;
4)- metoda prezentării după notițe- este o variantă a metodei precedente, care atenuează efortul de memorare cerut de aceasta.
În pregătirea discursului trebuie, de asemenea, acumulate unele informații preliminare despre:
auditoriul care va fi prezent: care sunt motivațiile sale? de ce se află aceste persoane împreună? ce subiect ar putea prezenta interes pentru ele? Pentru stabilirea corectă a temei și a modului de prezentare mai sunt utile și datele privind mărimea auditoriului, structura de vârstă și pe sexe, nivelul de educație, ocupațiile membrilor săi, nivelul economic, apartenența la anumite grupuri sau categorii de public, interesele, atitudinile și credințele membrilor;
locul de desfășurare: localizarea precisă, mărimea și configurația sălii, existența microfoanelor și a aparaturii de prezentare a unor material ilustrative, luminare etc.;
timpul desfășurării: data și ora începerii activității, ordinea vorbitorilor, durata preconizată a discursului. De regulă, este bine ca asemenea activități să se desfășoare în prima parte a zilei, înainte de masă, când atenția auditoriului este mai vie;
ocazia cu care se desfășoară activitatea (sărbătoare, activitate cu character festiv/ceremonial, sprijinirea unei anumite acțiuni, întâlnire neoficială etc.). În funcție de acești factori, se procedează la alegerea temei discursului, astfel încât aceasta să țină seama atât de interesele auditoriului și de importanța pe care o acordă subiectului, cât și de interesele vorbitorului în promovarea anumitor reacții ale opiniei publice.
Discursul, definiție și accepțiuni
Termenul care figurează în titlul acestui paragraf al tezei de față nu pare să pună probleme, cel puțin la nivelul limbajului curent. Este sufficient însă un scurt răgaz de gândire pentru a constata că are o valoare semantică destul de imprecisă. Ca în multe alte cazuri, faptul că este foarte des utilizat, în foarte numeroase contexte lingvistice dă impresia că nu mai este necesară definirea riguroasă a termenului, generată de întrebarea (copilărească, oare?) „ce înseamnă?” Se impune, probabil, o precizare: în privința acestui cuvânt, nu este vorba atât de polisemie, cât de ambiguitate, de lipsa delimitării ferme a ariei semantice, de definirea foarte laxă a termenului. Se pare că dicționarele capitulează în fața acestei situații și nu fac decât să adauge un plus de indeterminare. DEX-ul, bunăoară, expediază problema cu o definiție care numai „explicativă” nu este: „Expunere, de obicei pe o temă politică, făcută în fața unei adunări; cuvântare. (Franțuzism înv.) Tratare în scris a unui subiect de natură științifică sau literară. – Din fr. discours, lat. discursus.” Dicționarul Larousse este ceva mai generos, dar nu putem spune că este mai lămuritor: „Desfășurare oratorică, asupra unui subiect determinat, rostită în public, în special într-o ocazie solemnă, de către un orator; alocuțiune. Enunțuri propuse de către cineva, în general lungi. […] Manifestare scrisă sau orală a unei stări de spirit; ansamblu de scrieri didactice, de desfășurări teoretice asupra unei teorii, a unei doctrine etc…” Putem renunța deci, fără vreun regret, la aportuldicționarelor, reținând, în acest punct că, pentru mentalitatea comună, discurs este echivalent cu cuvântare, expunere orală înaintea unui auditoriu. Problema aceasta a definirii nu este localizată doar la nivelul dicționarelor generale. Aceeași dificultate de a stabili o definiție fermă, unanim acceptată (sau măcar majoritar acceptată) întâlnim și în sfera cercetării lingvistice. Avem aici, pe de o parte, disputa asupra noțiunii de discurs și, pe de altă parte, chestiunea delimitării acestei noțiuni de aceea de text. Asupra celei de-a doua chestiuni, disputa se poartă între cercetările din interiorul pragmaticii și a analizei discursului și cele subordonate teoriei textului.
În privința accepțiunilor științifice multiple ale noțiunii de discurs Elena Dragoș oferă o trecere în revistă foarte edificatoare.
– orientarea psiho-sistematică învestește discursul cu semnificația de producție verbală momentană, concretizată prin ceea ce John Austin numește acte de vorbire. Discursul va fi prin urmare spațiul în care se manifestă procesele de semnificare și de contextualizare și va constitui obiectul de studiu predilect al pragmaticii.
– teoria enunțării, întemeiată de Emile Benveniste definește discursul ca eveniment verbal (vom vedea că este o accepțiune introdusă și susținută convingător de Paul Ricoeur). Discursul este rezultatul activității discursive, care presupune utilizarea sistemului limbii de către un locutor care se adresează unui receptor conștientizat ca atare, fie că e real, fie că e virtual (presupus).
– Zelig Harris și colegii săi din școala distribuționalismului american adaugă discursul ca un nivel distinct de studiu al lingvisticii, nivelul transfrastic (superior frazei).
Constatând diversitatea definițiilor posibile, Anca Runcan-Măgureanu le sintetizează, distingând două accepțiuni majore:
a) discursul este rezultatul unei activități lingvistice individuale, exercitate prin mobilizarea competențelor cognitive și lingvistice.
b) discursul este, pe de altă parte, o activitate lingvistică cu finalitate socială, întemeiată pe convenții stabilite în interiorul comunității care utilizează o anumită limbă. Se poate remarca fără dificultate că cele două accepțiuni sunt perfect complementare și, mai mult, că pot fi cuprinse în interiorul aceleiași definiții. Vom putea așadar să avansăm o definiție preliminară a discursului ca formă de exploatare a sistemului limbii / formă de exercitare a facultății limbajului, avînd o dublă finalitate: cognitive și socială.
Imediat în prelungire, putem adăuga că o astfel de definire anulează orice delimitare consistentă a discursului de text, chiar dacă, așa cum am arătat, cercetările lingvistice tind să introducă o astfel de delimitare artificială, care nu face decât să creeze dificultăți și dispute cvasi-inutile. Ambele, discursul și textul, sunt rezultatul manifestării controlate a competențelor cognitive și lingvistice; ambele sunt, prin urmare, produse lingvistice elaborate; se concretizează prin exploatarea sistemului limbii care este un sistem de semne și de reguli de utilizare; discursul/textul presupun, deopotrivă, operațiuni de semnificare (simbolizare) prin care se exprimă personalitatea individului și de relaționare (transmitere, comunicare) care au finalitate socială. Această ultimă dihotomie este de ordin esențial și tocmai ea sprijină reunirea celor două accepțiuni de mai sus în aceeași definiție și eliminarea consecutivă a distincției dintre discurs și text. Dualitatea (simbolizare / semnificare) care marchează produsele noastre lingvistice (discursurile/textele) reflectă, în ultimă instanță, dualitatea naturii umane înseși. Activitatea cognitivă este, în fond, concretizarea impulsului funciar de învestire cu sens a realității, de i-limitare, caracteristic fiecărui individ. Aceluiași individ îi este caracteristic și impulsul, la fel de puternic, de raportare la celălalt, de relaționare („socializare”, cum se spune astăzi cu un termen excesiv utilizat). Este foarte grăitoare în acest sens concepția pe care Sfântul Augustin o proiectează asupra limbajului, învestindu-l cu două funcții fundamentale, indisolubil legate: aceea de instrument al gândirii și aceea de instrument al comunicării: „Singura noastră rațiune de a semnifica, adică de a face semne, este de a pune în lumină și de a trece în spiritual altcuiva ceea ce are în spirit cel care face semnul.” Reținem aici formularea apparent paradoxală care vorbește de o singură rațiune, care constă însă în a pune în lumină și a trece…. Este vorba de un paradox aparent, întrucât justificarea acțiunii semnificante include două aspecte complementare: clarificarea mentală (materializarea lingvistică a gândurilor) exprimată prin „a pune în lumină” și transmiterea spre interlocutor, exprimată prin „a trece în spiritul altcuiva”. Semnele verbale sunt, deopotrivă cele care îmbracă materia gândirii, oferindu-i consistență, și cele care o transportă spre un alt spirit, constituind astfel suportul nu doar al comunicării, ci și al comuniunii între oameni. Este de adăugat aici concepția lui Christian Brassac, cercetător contemporan care, voit sau nu, traduce în alți termeni gândul filozofului și teologului medieval. „Producția discursivă realizată de un individ într-o situație monologală este un proces cognitiv. Producția discursivă realizată de indivizi într-o situație polilogală este un proces cognitiv conjugat.” Sunt două afirmații pe cât de laconice, pe atât de edificatoare. Vorbim despre două procese cognitive, dintre care unul are și o
valoare comunicativă, relațională, ambele fiind însă fundamentate de activitatea lingvistică. Afirmația cercetătorului francez suportă o nuanțare: în cea dintâi situație, cea monologală, dimensiunea relațională este virtuală, urmând a fi actualizată în cea de-a doua situație. Accepțiunea pe care am conferit-o în mod preliminar discursului în rândurile anterioare este una integratoare și circumscrie satisfăcător alte posibile definiții care au fost sau pot fi avansate. Dacă acceptăm existența celor două dimensiuni complementare specificate, urmează să constatăm existența unui proces semiotic situat pe axa sintagmatică a limbajului și să subliniem faptul că discursul ar trebui asociat mai degrabă cu caracterul pragmatic al comunicării. Mai precis, ar trebui văzut ca un act de comunicare în care sunt incluse condițiile concrete de producer a acestuia; este producție lingvistică plus condiții de producere. [Amintim aici tripartiția pe care Charles Morris a operat-o în cadrul semioticii. Ramurile acesteia sunt: semantica – preocupată de relația dintre semen și referentul lor, sintaxa – studiază relațiile care se stabilesc între un semn și altul în interiorul enunțului și pragmatica – disciplină care urmărește relația dintre semne și utilizatorii acestora.] În altă ordine de idei, proiectarea unei perspective semiotice asupra discursului îl apropie și mai mult de noțiunea de text. Jean-Blaise Grize fundamentează discursul pe triada lui Charles. Peirce (semne, gândire, cunoaștere) și îl asociază cu procesul i-limitat al semiozei, conchizând că, asemeni acesteia, discursul are un character dinamic, nu poate fi considerat perfect terminat și închis. Discursul nu va fi, prin urmare, un obiect concret și clar determinat oferit analizei; are un caracter procesual, dinamic, justificat de caracterul instabil al condițiilor de producere (trăsăturile
locutorului și ale alocutorului, determinările conjuncturale).
Cesare Segre întărește ideea, afirmând că este imposibil de separat actul lingvistic și situația de comunicare în care este produs. Vom distinge, în consecință, nivele de analiză distincte în interiorul discursului:
– nivelul motivațional, aferent locutorului;
– nivelul intențional, localizat și el la emițător;
– nivelul performativ, care vizează influența pe care mesajul o are asupra receptorului;
– contextul referențial și conjuncturile concrete care circumscriu actul de comunicare.
În sfârșit, T. van Dijk subliniază la rândul său faptul că textul și contextul sunt indisociabile, întrucât discursul nu are un caracter static, este o activitate socială, situată într-un anumit context fizic, social și cultural care îi determină decisive desfășurarea.
Să observăm, pentru a face legătura cu cele ce urmează, că van Dijk abordează noțiunea de discurs în interiorul unui volum intitulat Texte. În pofida încercărilor de separare a noțiunilor de discurs și de text, trebuie să spunem că tendințele pe care le identifică cercetările subordonate teoriei textului îndrumă spre aceleași concluzii, sprijinind afirmația noastră potrivit căreia delimitarea dintre discurs și text este nejustificată în ordinea profundă a lucrurilor. Practic, lăsând deoparte nuanțele, contribuțiile semnificative din domeniul teoriei textului se suprapun cu cele din domeniul analizei discursului. O foarte elocventă imagine a orientărilor majore detectabile în teoria textului oferă Carmen Vlad. Să observăm pentru început, fără umbră de maliție, că reputata cercetătoare ignoră deliberat referirile la discurs și la analiza discursului, mărgininduse la text și la teoria textului. „Dar ceea ce, în plan meta-teoretic, separă vechile abordări de una dintre cele mai recente orientări în lingvistică, teoria textului, ni se pare că s-ar afla în altitudinea ’privirii’, în esențialitatea interogațiilor și în generalitatea răspunsurilor proiectate asupra textului”. Iată care sunt tendințele esențiale pe care le identifică autoarea în lingvistica ultimelor decenii ale secolului XX:
a) sintaxa, considerată mult timp ca un element cu rol hotărâtor în producerea propozițiilor sau frazelor este este supusă unei critici severe și sancționată pentru că prevede, în analizele ei, un caracter static, rigid al sistemului limbii;
b) studiul limbii ca sistem static, guvernat de reguli rigide este abandonat în favoarea cercetării mecanismelor comunicării verbale (teoria conversației și teoria interacțiunilor verbale sunt bune exemple în acest sens);
c) o modificare de optică se înregistrează și în ce privește problematica sensului.
Dacă lingvistica tradițională analiza elementele componente ale enunțului și modul în care adițiunea acestora produce sens, lingvistica actuală consideră că nu adițiunea de semne produce sensul, ci, dimpotrivă, sensul global este cel care se realizează și se divide în semne particulare. Noua perspectivă promovată înlingvistică focalizează asupra modului în care fenomene verbale care traversează textele configurează o rețea de valori textuale cu menirea să justifice fiecare dintre elementele constitutive;
d) nivelele clasice ale limbii (fonetic, morfologic, sintactic, semantic) sunt completate acum prin apariția nivelului transfrastic (superior frazei);
e) o atenție tot mai mare a fost acordată pragmaticii, disciplină care studiază dimensiunea comunicativă a limbajului. Această disciplină și-a asumat studiul enunțării, ca fenomen distinct, dar constitutiv enunțului și studiul acelor relații dintre limbaj și context care sunt concretizate lingvistic. Preluând teoria lui John Austin privind cele trei tipuri de acte de vorbire, John Searle o plasează într-un loc central. De asemenea, ascensiunea pragmaticii a fost impulsionată de studiul categoriei deicticelor și de studiul conectorilor pragmatici;
f) a fost preluată și consacrată distincția operată de Eco între semnificația lexicală și cea textual-discursivă. Aceasta se referă la acele situații când există o discordanță vizibilă între sensul textual și semnificația unităților constitutive (ca în cazul ironiei, al unor proverbe sau expresii idiomatice);
g) relația dintre emițător și receptor nu mai este privită unidirecțional, ci ca process de determinare reciprocă. Receptorul este văzut ca factor activ, ca instanță ce condiționează însuși procesul de producere a textului;
h) noțiunea de context este, la rândul ei reevaluată și privită ca o latură constitutive a textului.
„Mișcarea reflecției post-structuraliste și post-generativiste se caracterizează, întrun plan foarte general, printr-o direcție care evoluează dinspre polul dominat de trăsăturile: ordine, simplitate, raționalitate, spre unul opus, caracterizat de termini ca: dezordine, complexitate, aleatoriu, deplasare vizibilă spre limbajul obișnuit (vs limbajul științific), spre dialogic și polilogic (vs. monologic) și, în fine, spre sensul convențional și discursiv (vs sensul convențional sau lexical).
În concluzie, remarcăm reorientarea lingvisticii dinspre studiul limbajului considerat ca o structură inertă și abstractă, guvernată de principii rigide, spre cercetarea limbii, privită ca exercitare a facultății limbajului. În atari condiții, textul va deveni o noțiune centrală, care denumește, practic, orice produs al activității de semnificare/comunicare. Vom putea defini, astfel, textul ca pe un produs verbal elaborat, caracterizat prin prezența sensului textual și a coeziunii textuale și constituit ca o rețea de semnificații ce include semnele verbale, relațiile dintre acestea și relațiile acestora cu emițătorul și receptorul.
Sunt oportune câteva observații pe marginea acestei definiții:
– este aplicabilă în egală măsură și noțiunii de discurs;
– mențiunea „produs verbal elaborat”, atrage atenția asupra faptului că trebuie excluse din categoria textelor mesajele nestructurate, emise involuntar. În rest, statutul de text/discurs al unui produs verbal nu este condiționat de dimensiune sau de caracterul scris sau oral. Condiția esențială rămâne existența sensului textual și a coeziunii textuale;
– din punctul de vedere al pragmaticii, orice clasă de obiecte verbale este alcătuită
din obiecte textuale. Aceasta înseamnă că: a) orice act de comunicare, în accepțiune autentică, se constituie în produs textual; b) orice text, în accepțiune autentică, este construit ca un act de comunicare;
– prin text/discurs înțelegem nu doar produsul verbal, ci și condițiile concrete ale producerii și receptării, respectiv procesul însuși de producere/receptare a textului. Textul include, așa cum am spus, semnele verbale și relațiile dintre acestea, precum și relația acestora cu utilizatorii lor și cu contextul;
– condiția esențială care asigură unui șir oarecare de afirmații statut de text/discurs este existența sensului textual și a coeziunii textuale.
Se poate constata imediat că ipoteza prin care se echivalează noțiunile de discurs și de text este validă și că putem trata ca atare cele două noțiuni de acum încolo, neglijând disputele care preocupă lingviștii. Dat fiind titlul acestui paragraph și dat fiind faptul că este mai des utilizat în cercetările de pragmatică vom opta în continuare termenul discurs și, pentru economie de spațiu în teza de față, vom prescurta actorii implicați în procesul de comunicare prin E (de la emițător) și R (de la receptor). Pentru clarificarea noțiunii pe care o discutăm aici, sunt binevenite considerațiile pe care le expune Daniela Rovența-Frumușani. În volumul care sintetizează unele contribuții personale, precum și contribuții consacrate în domeniu, autoarea definește competența de comunicare ca fiind o caracteristică esențială a individului, în care se reflectă fidel personalitatea acestuia. Nuanțează apoi opinia lui Umberto Eco referitoare la această competență, prevăzând trei dimensiuni subordonate:
– competența lingvistică, dată de consistența vocabularului individual și de abilitatea de a manipula elementele limbii și regulile specifice acesteia;
– competența socio-culturală, care vizează două aspecte: înțelegerea și exploatarea contextului fizic și înțelegerea și gestionarea raporturilor interumane, care pot urma alternativele simetric/asimetric, distanță/proximitate (de ordin afectiv) și convergență/divergență;
– competența enciclopedică se referă la nivelul de instrucție a locutorului. Apelând la contribuția lui D. Maingueneau, Daniela Rovența-Frumușani stabilește o serie de opoziții, cu scopul de a delimita mai precis noțiunea de discurs. Vom avea așadar:
a) discursul în opoziție cu fraza. Fraza este o unitate a limbii, constituită din unități subordonate, numite propoziții. Are autonomie doar din punct de vedere sintactic. Discursul este un produs al vorbirii, este superior frazei și are autonomie din punct de vedere comunicațional.
b) discursul în opoziție cu enunțul. Acesta din urmă este un concept pragmatic, prin care se înțelege atât informația propriu-zisă transmisă receptorului, cât și actul în sine de a verbaliza o atitudine subiectivă față de un aspect al realității.
c) discursul în opoziție cu limba. Așa cum am arătat deja, limba este sistemul abstract de constituit din semne și din reguli de utilizare, iar discursul este utilizarea resurselor virtuale ale limbii într-un context determinat.
d) discursul în opoziție cu povestirea (relatarea). Este, după opinia noastră, o distincție nerelevantă, deoarece povestirea este, cum vom vedea o modalitate de realizare a discursului.
e) discursul în opoziție cu textul. Este de asemenea o chestiune pe care am tratat-o, arătând că sunt numeroase concepții care văd textul ca pe o unitate cu character static, rezultat al activității discursive, dinamice. În ce ne privește, am optat pentru echivalarea justificată a celor două noțiuni.
Volumul invocat aduce și o sistematizare a standardelor de textualitate sau, altfel spus, a condițiilor care determină statutul de discurs al unui șir de fraze. Toate aceste condiții/standarde reunite sugerează complexitatea inerentă noțiunii discutate, o complexitate asupra căreia am avertizat încă de la începutul acestor pagini. În înțelesul deplin, un discurs va fi caracterizat de:
a) coerență – se referă la conexiunile de ordin logic manifestate la nivelul structurii de adâncime a textului. Coerența este asigurată, în mod fundamental de fixarea subiectului și a ipotezei și, apoi, de subordonarea tuturor secvențelor discursive ipotezei centrale (sunt prevenite astfel divagațiile, derapajele, incongruențele sau contradicțiile);
b) coeziune – este asigurată prin concretizarea la nivel lingvistic (nivelul expresiei verbale) a conexiunilor logice.;
c) intenționalitate – vizează dimensiunea ilocuționară a discursului, cea care trimite la atitudinea și obiectivele emițătorului. Fixarea ipotezei presupune, în fond, și stabilirea atitudinii pe care locutorul o promovează cu privire la tema abordată. Această atitudine poate varia de la maxima autocenzură (impersonali- zare) până la exprimarea liberă a subiectivității, dar pe parcursul aceluiași text este recomandată consecvența;
d) acceptabilitate – este asociată cu atitudinea și așteptările R. Trebuie să adăugăm aici că la fel de importantă este și abilitatea de interpretare a acestuia, decisive pentru realizare aunui act de comunicare;
e) informativitate – este o condiție care poate fi pusă în relație cu imperativele
stipulate de maxima cantității și de maxima calității ale lui Paul Grice;
f) situaționalitate – se referă la influența consistentă a contextului, care, în optica
cercetărilor recente, este o instanță constitutivă a textului;
g) intertextualitate – este inclusă mai recent în câmpul cercetărilor lingvistice. Atrage atenția asupra faptului că, foarte adesea, discursul intră într-un dialog/stabilește raporturi, explicite sau implicite, cu discursuri anterioare.
Un alt punct de interes în Analiza discursului… este tipologia formelor discursive. Se impune o precizare înainte de a expune aceste forme. În realitate, ele pot fi foarte rar întâlnite ca tipuri exclusive de discurs. Altfel spus, cel mai adesea aceste tipuri sunt modalități de realizare a discursului și sunt utilizate, prin urmare, în combinație. În altă ordine de idei, narațiunea, descripția sau argumentarea nu pot constitui în sine discursuri dacă acceptăm definiția științifică potrivit căreia discursul include și alte elemente în afară de modalitate de expunere. În sfârșit, un discurs argumentative pur este greu de conceput, în absența relatărilor și a descrierilor care se constituie în unități argumentative. Iată cele patru tipuri discursive, pe care autoarea le preia din tradiția retoricii:
– discursul instructiv (informativ). Evident, accentul cade asupra informației pe care o vehiculează discursul. Este activată preponderent funcția referențială a limbajului, iar implicarea subiectivă este minimă din partea actorilor. Prototipul este, în acest caz, discursul științific. Se mai pot aduce ca exemple diverse texte cu caracter strict informativ, ca ghidurile de utilizare a unor produse, prospectele, fișele tehnice etc.
– discursul narativ. Se caracterizează prin desfășurarea unei acțiuni care implică personaje. Gradul de implicare a naratorului poate varia, de la un narator impersonal, obiectiv, care este perfect detașat de acțiune, la naratorul subiectiv care prezintă faptele din perspectivă proprie. Predomină legăturile de ordin temporal și cauzal în desfăsurarea relatării.
– discursul descriptiv. Constă în descrierea unei porțiuni din realitatea empirică, a unui fenomen, a unui personaj, a unei trăiri etc. Și în acest caz, gradul de implicare a subiectului este variabil ; extremele sunt, pe de o parte, discursul științific, pe de altă parte tabloul liric sau confesiunea. Este, în general, organizat spațial, ca o înșiruire de atribute și determinări ale realității descrise.
– discursul argumentativ. Este un tip de discurs care are drept obiectiv promovarea unei teze (sau ipoteze), constituită ca un punct de vedere individual asupra unui aspect al realității. Teza avansată nu are un caracter incontestabil și tocmai de aceea trebuie susținută printr-o serie de argumente. Întreaga construcție discursivă urmărește obținerea adeziunii raționale și subiective a receptorului. Argumentația va reuni așadar argumente de ordin rațional cu exemple, imagini, analogii, prin care este apelată latura afectivă a receptorului. Putem conchide acum, expunând mai jos caracteristicile discursului, așa cum rezultă acestea din rândurile anterioare. Subliniem mai întâi că discursul este construit și transmis în mod deliberat, ceea ce presupune că mobilizează competența comunicativă, în sensul pe care Umberto Eco îl dă acestui concept. [Semioticianul italian atrage atenția asupra faptului că nu putem mărgini competența comunicativă la competența lingvistică. Practic, Eco îl completează în mod fericit pe Saussure, specificând că limba este constituită dintr-un cod (care include un vocabular și o gramatică) și o enciclopedie (definită ca o sumă de cunoștințe acumulate prin educație și prin experiență, care orientează pragmatic procesul de codificare și pe cel de decodificare. Competența comunicativă include așadar, pe lângă competența lingvistică, și o așa-numită competență enciclopedică. Așa cum am văzut, Daniela Rovența-Frumușani îl completează pe Eco, adăugând competența socio-culturală] În al doilea rând, competența comunicativă obligă E să structureze discursul prin raportare la context și la R. Delimitarea temei abordate, fixarea ipotezei centrale și a celor secundare, selecția argumentelor avansate, atitudinea promovată de E, construcția textului toate acestea trebuie să fie adaptate la condițiile concrete de producere a discursului și la caracteristicile R. Contextul și receptorul devin, astfel, instanțe constitutive ale textului. Acest fapt nu trebuie conștientizat doar de E. Receptorul, întrucât își asumă statutul, are să urmeze, la rândul său, conduita pe care o presupune interacțiunea instituită prin actul comunicării. Consistența și promptitudinea aportului său diferă în funcție de conjuncturi, dar rolul său în actualizarea sensului textual prin interpretare rămâne decisiv. Statutul de discurs nu este condiționat de dimensiuni (un discurs poate consta, la limită, într-o singură frază sau în sute de pagini) și nici de modul de expunere (oral sau scris). În același timp, o sumă oarecare de enunțuri consecutive nu dobândește calitatea de discursdoar prin simplul fapt că sunt emise consecutiv, de către un același individ într-o anumită situație. Pentru a da un exemplu, celebra „cuvântare” care îl face să transpire abundent pe Farfuridi nu se constituie într-un discurs în înțelesul autentic al termenului. În schimb, enunțurile pe care Caragiale le concepe și le pune în gura personajului său se constituie într-un discurs întrucât coerența le este asigurată prin raportare la ansamblul piesei, se încadrează deci în context și solicit interpretarea pertinentă a R (a cititorului) pentru a-și împlini sensul; Condițiile esențiale pentru ca un număr de enunțuri să se constituie într-un discurs sunt asigurarea coeziunii textuale și orientarea spre receptor. Dacă revenim la opiniile enunțate de Sfântul Augustin, de Christian Brassac sau de Anca Runcan-Măgureanu, putem sintetiza prin a spune că asigurarea coeziunii textuale este rezultatul procesului cognitiv (realizat în situație monologală), iar orientarea spre receptor este impusă de finalitatea socială inerentă oricărui act de comunicare. Mai trebuie observat numaidecât că cele două condiții sunt indisolubil legate, se presupun în mod necesar una pe alta. Asigurăm coerența și coeziunea textuală tocmai întrucât discursul este destinat receptării, la fel cum ne orientăm textul spre viitoarea receptare tocmai întrucât îi asigurăm coerența și coeziunea. Ne întoarcem astfel la dihotomia fundamentală pe care am specificat-o mai sus. Am vorbit de un caracter oarecum paradoxal al oricărui tip de producție discursivă, al oricărei forme de manifestare a facultății limbajului. Orice discurs are, deopotrivă, o dimensiune simbolică și una comunicativă. Cea dintâi este justificată de impulsul funciar spre cunoaștere, de raportarea permanentă la realitate în încercarea de a-i actualiza sensurile. Dacă aceasta este expresia forței de expansiune a conștiinței individuale cea de-a doua dimensiune este expresia nevoii funciare de limitare prin raportare la alteritate, prin comunicare sau, mai bine spus, prin comuniune mediată de limbaj. Din această perspectivă, conceptul de interacțiune, atât de vehiculat în relație imediată cu comunicarea dobândește nuanțe inedite și subtile. Discursul (mesajul lui Roman Jakobson) devine spațiul unei întâlniri, care este, psihologic, faptul primordial în orice act de comunicare. Semnele verbale care alcătuiesc acest spațiu facilitează seria nesfârșită de întâlniri pe care le inițiem sau pe care le acceptăm pentru a contura orizontul circumscris de anvergura conștiinței individuale.
Discursul, ca material de Relații Publice
Ca toate celelalte materiale utilizate în relațiile publice, discursul trebuie să fie redactat conform unor norme specifice și respectând o serie de reguli. Discursul nu trebuie să plictisească, el trebuie să aibă un conținut relevant. Trebuie să seducă, dar și să informeze. El trebuie să spună și să ascundă în același timp, să ofere doar atât cât este nevoie, niciodată mai mult, niciodată mai puțin. Concret, un discurs eficient are nevoie de următoarele elemente: un mod de organizare bine determinat pentru actul discursiv, un ansamblu de raționamente și argumente convingătoare și un set de proceduri care să dea frumusețe și expresivitate discursului. Retorica antică distingea cinci părți sau momente ale alcătuirii unui discurs, în funcție de sarcinile oratorului, părți valabile și pentru discursurile din relațiile publice. Acestea sunt, după cum urmează: invenția, dispoziția, elocuția, acțiunea și memoria. Am să le descriu pe scurt pe fiecare dintre ele.
Invenția
Invenția este prima parte din procesul alcătuirii unui discurs. Ea presupune căutarea ideilor, a argumentelor care vor constitui mesajul discursului. Este cel mai complex dintre momente și de performanța acestei etape depinde eficiența întregului discurs, pentru că aceasta este cea care generează conținutul acestuia. În această primă etapă, oratorul va alege o serie de tehnici argumentative, în funcție de obiectivele sale și de caracteristicile audienței. Acesta poate adopta o cale rațională (mizând pe logos și demonstrând o afirmație prin fapte), o cale afectivă (când intră în scenă fie pathos-ul și se face apel la sentimente puternice, cum ar fi ura, mila sau frica, fie ethos-ul și se invocă elemente ce țin chiar de cel ce vorbește, de imaginea sa, de calitățile sale). În cele mai multe cazuri însă, discursurile adoptă ambele metode și îmbină calea rațională cu cea afectivă. Tehnicile alese sunt selectate în funcție de informațiile deținute despre subiect și publicul țintă. Dacă nu stăpâniți foarte bine subiectul – ceea ce nu este de dorit, dar se poate întâmpla – mizați mai mult pe emoții și pe relaționarea cu publicul.
Dispoziția
Dispoziția este cea de-a doua parte a procesului de redactare a unui discurs și se referă la arta de a ordona argumentele într-un anumit fel, de a alege un anumit plan, o anumită strategie, astfel încât eficiența discursului să fie maximă. Există o formă fixă a discursului, foarte des utilizată, un plan bine definit, foarte frecvent în majoritatea discursurilor antice și regăsit în cele mai multe dintre discursurile contemporane. Acesta poate fi schițat în liniile sale generale, după cum urmează:
Exordiul
Este partea introductivă, în care oratorul se străduiește să satisfacă două obiective: să capteze atenția și să-și anunțe planul. Privitor la captarea atenției și generarea bunăvoinței auditoriului, există câteva sfaturi generale care vă pot ajuta. Trebuie menționat faptul că nu există o rețetă universală. Totul ține de contextul rostirii discursului, obiectivul avut în vedere și profilul audienței. Totuși, ca direcție generală, orice mulțime mai mare sau mai mică se așteaptă ca un discurs care, teoretic, o privește, să fie despre ea. Identificați valorile, preferințele și nevoile publicului căruia se adresează discursul și vorbiți despre acestea. Exordiul trebuie să apeleze la emoții mai degrabă decât la argumente obiective, el trebuie să fie direct și să aibă o încărcătură personală puternică, pentru ca publicul să se poată identifica cu mesajul. Este momentul cel mai prielnic de a vă dezvălui fața umană, de a vă mărturisi anumite slăbiciuni, chiar. Oamenii tind să rezoneze mai bine cu cei care se arată vulnerabili și să fie reticenți la cei care se afișează ca fiind fără de cusur.
Narațiunea
Este partea cea mai lungă a discursurilor și constă în expunerea faptelor, în enunțarea argumentelor, a probelor invocate pentru susținerea afirmațiilor înaintate de orator. Încercați ca în această parte să invocați doar acele argumente care au șansele cele mai mari să fie convingătoare în ochii publicului. Evitați statisticile și informațiile foarte complicate, exprimate în limbaj științific și respectați lejeritatea exprimării orale.
Digresiunea
Este un fel de paranteză mobilă, plasată aproape de probare și care constă într-o povestire sau o descriere care se îndepărtează de subiect cu scopul destinderii atmosferii sau, dimpotrivă, accentuării pathos-ului. Poate fi o glumă, o experiență personală sau exploatarea unui eveniment spontan, cum ar fi o muscă intrată în sală, un curcubeu apărut pe cer sau un zgomot puternic.
Perorația
Marchează finalul discursului și constă în reluarea aspectelor esențiale ale argumentării și amplificarea până la dramatizare a acestora. Țineți cont de faptul că cele mai multe persoane rețin doar prima și ultima parte a unui mesaj, așa că introducerea și încheierea vor avea impactul cel mai mare. Oricare ar fi mesajul principal pe care vreți să îl transmiteți, asigurați-vă de faptul că el se găsește, într-o formă sau alta, și în partea de început, și în cea de final a discursului.
Elocuția
Continuăm cu părțile discursului și ajungem la elocuție, care, așa cum ne sugerează și numele, este studiul stilului și al procedeelor estetice privind scriitura discursului. Aceasta se referă la corectitudinea discursului, la frumusețea exprimării, dar și la armonia dintre estetica scriiturii și subiectul tratat. Fiind vorba de comunicarea orală, este foarte important să respectați rigorile stilului colocvial. Cuvintele trebuie să aparțină limbajului comun, verbele la diateza activă, frazele trebuie să fie scurte și dinamice, iar tonul cald și personal. Folosiți analogii acolo unde informațiile sunt mai pretențioase sau mai greu de digerat și exploatați subiecte care sunt familiare publicului vizat, pentru a-i câștiga de partea voastră.
Acțiunea
Acțiunea reprezintă rostirea propriu-zisă a discursului, „trecerea” acestuia în fața unui public. Tehnicile acțiunii se referă la gestionarea elementelor de comunicare verbală, nonverbală și paraverbală, astfel încât mesajul să fie transmis corect și eficient. Ca și în alte situații particulare de comunicare, un rol persuasiv important îl joacă aspectele ignorate în mod eronat de unii, cum ar fi: elementele de paralimbaj (în cazul comunicării orale: ritmul, intensitatea, volumul, calitatea și sunetele de acoperire a pauzelor din vorbire), mișcările și posturile corpului, carisma, vestimentația și accesoriile, utilizarea spațiului și impunerea unor distanțe sociale și contactul tactil.
Memoria
Și în sfârșit, memoria se referă la tehnicile de a vorbi liber sau cu ajutorul unui suport vizual și bineînțeles la strategiile de improvizație în momentele moarte ale discursului sau în situațiile în care au loc schimbări neprevăzute. Este preferabil ca discursul să fie rostit natural și nu citit. Dacă aveți însă nevoie de un suport scris, apelați la cartonașe pe care să fie trecute ideile principale, pe care să vă aruncați ochii din când în când, și nu vă afundați privirea într-o coală A4 sau, mai rău, într-un prompter. Discursul trebuie să păstreze iluzia unei conversații interpersonale, astfel ca fiecare persoană din mulțime să simtă că vă adresați doar ei. Evitați și extrema cealaltă, în care învățați discursul pe dinafară și îl rostiți fără niciun fel de inflexiuni ale vocii.
Tipologia discursurilor
Discursurile pot fi informative sau persuasive.
Discursul informativ urmărește să ofere audienței noi informații legate de subiectul tratat. Se recomandă ca aceste discursuri să nu supraestimeze cunoștințele audienței. Vorbitorul trebuie să își adapteze la audiență informația și modul de prezentare a ei și să nu cadă în capcana unui limbaj prea abstract, care e greu de urmărit și digerat chiar și de un public specializat. Un mod de a asigura succesul unui astfel de discurs este personalizarea subiectului. Un subiect general nu va atrage interesul publicului la fel de mult ca unul în care se dau exemple concrete, eventual chiar din proximitatea membrilor audienței. Un discurs despre efectele dezastruoase ale curelor de slăbire va avea un impact mai slab decât o prezentare a cazului unei persoane cunoscute – sau ușor de identificat ca membru al comunității căreia i se adresează și care a suferit în urma unei astfel de cure.
Discursul persuasiv urmărește să convingă sau să întărească convingerile auditoriului. În general, discursurile persuasive apelează la argumente bazate pe fapte, pe judecăți de valoare sau pe decizii personale. Deciziile personale se bazează, la rândul lor pe anumite elemente: nevoi, soluții și aplicabilitate. Pentru a susține luarea unei decizii, vorbitorul trebuie să vadă dacă există nevoia pentru schimbarea respectivă și, deci, pentru luarea unei decizii? Dacă răspunsul e favorabil, trebuie văzut dacă discursul poate propune o rezolvare. Iar dacă rezolvarea propusă există, trebuie verificat dacă aceasta este aplicabilă sau va genera alte probleme.
Profesorul Alan Monroe a propus organizarea discursului persuasiv în 1930 după schema:
1. Atenție – captarea atenției publicului
2. Nevoie – enunțarea problemei ce necesită rezolvare
3. Satisfacerea nevoii – enunțarea soluției la problema respectivă
4. Vizualizarea beneficiilor soluției
5. Acțiune – solicitarea audienței să acționeze – i se va cere o acțiune specifică și concretă.
Clasificarea discursurilor reprezintă o sarcină fundamentală în cadrul analizei discursului. Se apreciază că membrii unei colectivități au o anumită competență în ceea ce privește tipologia discursurilor, care le permite să recunoască tipul de activitate discursivă în care sunt angajați și, în consecință, să aibă un comportament lingvistic adecvat [în conformitate cu genul de discurs, cu indicele de contextualizare]. Problema clasificării discursurilor este dificilă, mai ales datorită criteriilor multiple care pot fi luate în considerare și a imposibilității de a le cuprinde pe toate într-o schemă ideală. Petitjean (1989) consideră că tipologiile discursului pot fi împărțite în trei clase: tipologii enunțiative, tipologii comunicaționale și tipologii situaționale. Tipologia discursului se bazează adesea pe noțiunea de formațiune discursivă. Această noțiune este folosită în special de școala franceză de analiză a discursului. Această noțiune a fost impusă în analiza discursului de Pêcheux (1990: 102). El consideră că “orice formațiune socială”, caracterizată prin existența unui anumit raport între clasele sociale, implică existența “pozițiilor politice și ideologice, care nu sunt fapte ale individului, ci se organizează în formațiuni care antrenează raporturi antagoniste, de alianțe sau de dominare”. Aceste formațiuni ideologice includ “una sau mai multe formațiuni discursive legate între ele, care determină ceea ce poate sau trebuie să fie spus (articulate sub forma unei certe, a unei rugăciuni, a unui pamflet, a unei expuneri, a unui program etc.)”. Această teză are consecințe la nivelul semantic, deoarece presupune “schimbarea sensului cuvintelor” la trecerea lor de la o formațiune discursivă la alta.
În analiza discursului, formațiune discursivă desemnează orice sistem de reguli care stabilesc
unitatea unui ansamblu de enunțuri circumscrise într-un cadrul social și istoric. D. Maingueneau consideră că vorbind despre formațiune discursivă spunem de fapt că “doar o parte din ceea ce se poate spune este accesibil, ceea ce se poate spune formează un sistem și delimitează o identitate” în cadrul unei societăți, într-un anumit context spațial și temporal. Folosirea termenului formațiune discursivă este extrem de largă și se aplică:
– pentru conjuncturi istorice (discurs comunist, discurs al administrației, discurs științific, discurs al patronatului, discursul sindicatelor etc.);
– pentru poziționări “ideologice” marcate;
– pentru discursuri “concurente” într-un câmp discursiv (discurs politic, religios).
Formațiunile discursive sunt înțelese, în special, din două perspective:
1. concepția contrastivă, conform căreia formațiunea discursivă este privită ca un spațiu independent care se află în relație cu altele;
2. concepția interdiscursivă, pentru care o formațiune discursivă nu se constituie și nu se menține decât prin interdiscurs.
Actul prin care o formațiune discursivă se plasează într-un câmp discursiv și își marchează identitatea în raport cu alte formațiuni discursive se numește poziționare. Formațiunea discursivă privită ca sistem de reguli se opune termenului suprafață discursive (enunțuri atestate care aparțin acestei formațiuni discursive).
Principalele elemente ale unui discurs
Câmpul discursiv
Universul discursului poate fi văzut ca un ansamblu de discursuri care interacționează la un moment dat. Acest univers poate fi decupat în câmpuri discursive distincte, cum ar fi diferite școli filosofice sau curente politice care se confruntă, explicit sau nu, într-o anumită conjuncture. Câmpul nu este o structură statică, delimitată ci un ansamblu dinamic care-și poate schimba configurația. Un câmp nu are o organizare omogenă: există întotdeauna elemente dominante și elemente subordonate, poziții centrale și periferice. Câmpul poate include subcâmpuri, de exemplu, în interiorul unui curent politic se poate înregistra o confruntare între diferite discursuri care urmăresc să dețină monopolul legitimității enunțiative sau controlul comunicării. Deoarece este dificil de realizat o investigare exhaustivă a unui câmp discursiv, analiza discursului urmărește cel mai adesea studiul subcâmpurilor/spațiilor discursive.
Practica discursivă
Termenul “practică discursivă” este folosit pentru a sublinia faptul că discursul este o formă de acțiune socială. Pentru Foucault practica discursivă reprezintă “…un ansamblu de reguli anonime, istorice, întotdeauna determinate în timpul și în spațiul care au definit, pentru o arie soicală, economică, geografică sau lingvistică dată, condițiile de exercitare a funcției enunțiative”. Unii autori atribuie simultan acestui termen sensul de conținut, mod de organizare umană și rețea specifică de circulație a enunțurilor.
Memoria discursivă
Faptul că o interacțiune verbală se desfășoară în timp determină construirea progresivă a unei memorii intertextuale: în fiecare moment discursul poate trimite la un discurs precedent. Aceasta reprezintă o proprietate intrinsecă a anumitor tipuri de discursuri (matematic, filozofic etc.). Cossuta (1989: 218) arată că, pentru domeniul filozofiei, de exemplu, lectorul trebuie în mod constant să reconstituie “lanțurile” care trimit la alte texte și/sau să reia continuu definițiile pentru a putea înțelege semnificația unui pasaj. În același timp însă, discursul este de asemenea “copleșit” de memoria altor discursuri. Analiza conversațională recurge la noțiunea de istorie conversațională al cărei sens s-ar putea reda astfel: fiecare interacțiune nu este de fapt decât un episod dintr-un sistem mai vast, acela al suitei, șirului de interacțiuni care au avut deja loc între participanții la actul comunicațional. Maingueneau precizează că fiecare formațiune discursivă este prinsă într-o “memorie dublă”. Simultan sau în succesiune, o formațiune discursivă are o memorie externă prin plasarea sa în șirul unor formațiuni discursive anterioare. De-a lungul timpului ea este investită cu o memorie internă care se realizează prin enunțurile produse înainte în cadrul aceleiași formațiuni discursive. Altfel spus discursul se sprijină pe tradiție dar își creează în timp propria tradiție. Se poate considera că anumite discursuri au o relație privilegiată cu memoria. Astfel, discursurile literare, religioase, juridice…sunt hărăzite a suscita “cuvinte care le reiau, le transformă sau vorbesc despre ele”.
Cunoașterea enciclopedică
Pentru a înțelegerea unui enunț trebuie puse în acțiune două componente:
– competența lingvistică;
– cunoașterea enciclopedică (cunoașterea lumii extralingvistice).
În enunțul “Ion a vizitat America”, cunoașterea enciclopedică ne permite să determinăm la ce se referă Ion și America și nu cunoștințele de gramatică sau de vocabular [vezi “script”.] Cunoștințele enciclopedice variază de la individ la individ și sunt deschise (ele se îmbogățesc în mod continuu).
Scriptul
Este un concept împrumutat din domeniul inteligenței artificiale (AI) și introdus în analiza
discursului pentru a structura cunoașterea enciclopedică.
Interpretarea celor mai multor enunțuri presupune de fapt cunoașterea șirului de acțiuni stereotipe verbale care se referă la un domeniu de activitate, care este înțeles dintr-un anumit punct de vedere. De exemplu, scriptul “a lua avionul”, din punctul de vedere al călătorului, presupune cumpărarea biletului, deplasarea la aeroport, înregistrarea bagajelor etc. Pentru a înțelege un enunț banal ca: “Am rămas la aeroport. Viza mea era expirată”, trebuie să știi că înainte de a se urca în avion se trece prin filtre ca vama, check in, se arată pașaporul, se verifică viza, se aplică o ștampilă pe pașaport etc. Stabilirea scriptului se lovește de o dificultate aparent insurmontabilă: imposibilitatea limitării cantității de informație necesară.
Cunoașterea unui script permite înțelegerea în cadrul unui text:
– a relațiilor temporale între diverse acțiuni;
– definirea actorilor;
– definirea obiectelor etc.
De asemenea, cunoașterea scriptului permite, anticiparea unor fenomene și/sau umplerea unor lacune ale textului. Pentru aceasta sunt necesare următoarele operații:
– recunoașterea unui script relevant;
– identificarea acțiunilor indicate într-un text prin raportare la acest script;
– umplerea lacunelor (stabilirea etapelor lipsă).
Scena și scenografia
În analiza discursului din spațiul francofon, noțiunea de scenă este folosită constant pentru a se referi la maniera în care discursul construiește o reprezentare din propria sa situație de enunțare.
Paraverbalul (paralingvisticul)
În cadrul fluxului de semne al unei interacțiuni se disting atât materialul verbal (lingvistic), cât și materialul paraverbal (paralingvistic): înălțime a tonului, intensitate articulatorie, pauze, suspine etc. Domeniul paraverbal și cel verbal alcătuiesc un ansamblu care se opune non verbalului (apariție fizică, atitudine, distanță, gesturi, priviri etc.) Este dificil de realizat o separare netă între verbal și paraverbal. Intonația, de exemplu, are adesea un rol în organizarea sintactică și determină interpretarea (cum ar fi spre ilustrare, în cazul unui ordin sau a unei întrebări). De altfel, pentru multe producții vocale (eh, mmh…) nu se poate spune cu certitudine dacă avem de-a face cu verbal sau paraverbal. (Totul depinde de definiția domeniului verbal – dacă acceptăm sensul acestuia ca “tot ce se poate transcrie în cuvinte”).
Mediologie/mediologic
Analiza discursului, urmând teoriile moderne ale comunicării, postulează imposibilitatea separării “conținutului” discursului de “canalul/medium-ul”lui. Debray (1991:14) a propus constituirea unei discipline noi, mediologia, care să studieze relațiile existente între condițiile mediatice și difuzarea ideilor “medierile prin care o idee devine forță materială”. Chiar dacă mediologia nu s-a constituit ca o disciplină autonomă, luarea în considerare a dimensiunii mediologice este esențială în analiza discursului. Modul de existență materială și modul de difuzare a unui discurs nu sunt “ingrediente” care se adaugă discursului ci intervin în constituirea acestuia: nu se poate separa ceea ce este spus de condițiile materiale și instituționale ale enunțării.
Comunicarea verbală prin canale multiple reprezintă un termen introdus în analiza discursului pentru a sublinia faptul că interacțiunea verbală este un sistem multicanal la care subiectul participă în continuu, cu voia sau fără voia lui, prin cuvinte, posturi, distanță, vestimentație etc. Termenul se aplică și domeniului scris în care hârtia, caracterele tipografice, ilustrațiile etc. joacă un rol esențial în interpretarea discursului. Analiza discursului are de rezolvat două probleme extrem de sensibile:pe de o parte, problema armonizării rolurilor acestor canale diferite în cadrul unei interacțiuni și, pe de altă parte, problema notării/transcrierii fenomenelor simultane care aparțin unor canale diferite în vederea evaluării.
Paradigmă definițională vs paradigmă de desemnare
Discursul care-și propune transmiterea cunoștințelor (mediatic, în special) poate fi studiat din perspectiva lui Mortureaux (1993) prin delimitarea în cadrul unui corpus determinat a două tipuri de paradigme:
Relevanța/pertinența
Acest concept joacă un rol important în analiza discursului. Un sens al termenului caracterizează relația dintre un enunț și situația în care acesta se înscrie: pertinent este enunțul adecvat contextului său (care este produs de un locutor adecvat care se adresează unui locator care este adecvat într-un moment și loc care sunt adecvate). Sperber și Wilson (1989) au dezvoltat o teorie a comunicării în cadrul căreia conceptul de relevanță ocupă un loc central. Pentru ei, a comunica presupune o intenție de schimbare a contextului de enunțare. Aceasta se realizează mai ales cu ajutorul inferențelor pe care le face coemițătorul punând în interacțiune noile informații aduse de enunț cu informațiile deja avute. Cu cât informațiile pe care le aduce un enunț conduc la o modificare a contextului, cu atât acest enunț este mai relevant. Pe de altă parte, un enunț care aduce o informație legată de context dar deținută deja de participanții la schimbul verbal nu va avea relevanță. Un enunț nerelevant poate a se dovedi relevant dacă este destinat realizării unei inferențe la nivelul subînțelesului partenerului, de ex. faptul că o conversație a durat cam mult. Principiul relevanței, conform căruia “o informație comunicată este dotată cu o garanție de relevanță” [Sperber și Wilson (1989:7)], reglează ansamblul comunicării. Ghidat de acest principiu, coemițătorul tinde să trateze cât mai eficient posibil informația cea mai relevantă dintre cele pe care le are la dispoziție: ”Cerând atenția celuilalt, orice comunicator lasă să se înțeleagă că mesajul său este relevant. Sarcina destinatarului este atunci de a construi o interpretare a mesajului în stare/adecvată să confirme acesată presupoziție a relevanței ”.
Capitolul II Discursul.Orientări metodologice………………………………………………….
2.1 Școlile de analiză a discursului
Informația și comunicarea au devenit în societatea secolului al XXI-lea arme cu ajutorul cărora statele evită sau cîștigă războaie. Alvin Toffler spunea că ,,informația înseamnă putere‖, noi am adăuga că totul depinde de modul în care o comunici. Zilnic sîntem puși în fața unor discursuri care transmit mai mult decît simple construcții lingvistice, pe care le interpretăm de cele mai multe ori involuntar, și din care înțelegem poziția comunicatorului.
Analiza discursului ne oferă „o mai bună comprehensiune asupra modului în care se reflectă și se configurează ordinea socială. Ceea ce vrea să rezolve analiza de discurs este problema „interpretării discursurilor‖ sau „ cum putem, fiind dat un discurs (o suită arbitrară sau nu de fraze), să îi dăm un sens?. Este de la sine înțeles că statutul celui care prezintă discursul, tema pe care o abordează și stilul prezentării sale sînt elementele de care se ține cont în „analiza utilizării limbii dacă este să cităm numai una dintre definițiile date analizei de discurs. Altfel, cum o prezenta T. Van Dijk, aceasta reprezintă „studiul utilizării reale a limbajului, de către locutori reali în situații reale. Se spune că scopul nedeclarat al analizei de discurs ar trebui să fie acela de a ajuta la rezolvarea „problemelor majore ale societății. Căci studierea „interacțiunii interlocutorilor și eficiența mesajelor în raport cu contextul, ne pot oferi o pistă în ceea ce privește adevăratele interese și expectații ale participanților schimbului discursiv. Și, pe cîte definiții sînt, tot atîtea sînt și „școlile‖ de analiză a discursului, astfel că, asemănător structurii primului capitol, vom trece la prezentarea fiecăreia dintre acestea.
Școala franceză
Pe de o parte, „Școala franceză‖ regrupează sub această etichetă ansamblul de cercetări întreprinse în anii 1960 din domeniul lingvisticii. Reprezentantul acestei școli este considerat Michel Pêcheux care publică în 1969 cartea Analyse automatique du discours. Acesta este momentul în care analiza discursului iese din Franța și se întinde în celelalte țări francofone, dar și în Spania, Portugalia și Brazilia. Miezul acestor studii îl reprezintă analizarea discursului politic atît de către lingviști, cît și de sociologi și istorici, folosindu-se de lingvistica structurală și de o nouă abordare a ideologiei marxiste. Obiectivul reprezentanțiilor „școlii franceze‖ era acela de a reuși prin demersuri analitice să descompună textele, cu scopul de a găsi și stabili relații ascunse între unitățile dispersate ale discursului. La începutul anilor 1980 aceste fundamentele teoretice ale curentului au fost năruite, analiza de discurs pierzînd mult din influența pe care o avusese.
De cealaltă parte, vorbim despre „Școala franceză‖ ca despre o tendință prin care se definește „un ansamblu de cercetări asupra analizei de discurs care fără să aparțină în mod necesar aceleiași școli împărtășesc aceleași caracteristici. Printre aceste trăsături se numără: acordarea unui rol privilegiat noțiunii de interdiscurs, preferința de a studia cu precădere texte care nu aparțin registrului conversațional și existența unui interes ridicat al lingviștilor atît față de proprietățile unităților de limbă, cît și asupra funcțiilor discursive ale acestor unități. Apoi, lingviștii É. Benveniste și O. Ducrot s-au aplecat mai ales asupra teoriilor enunțării lingvistice, în timp ce ceilalți au examinat modalitățile de introducere a subiectivității în discurs. Astfel, „Școala franceză‖ a fost o manieră prin care toți practicienii analizei de discurs au fost contemporani cu teoriile lor în timp și spațiu. Abordarea lingvistică pe care a adus-o cu sine acest curent, a făcut ca analiza de discurs să fie definită ca o sub disciplină a lingvisticii care „încearcă se explice un mare număr de fapte (anaforă, timpuri verbale, conectori, etc.) folosind o unitate superioară frazei, discursul, și noțiunile care permit să-l definească (COERENȚĂ, memorie discursivă, etc.). Un alt reprezentant al tradiției franceze este lingvistul Dominque Maingueneau care a continuat studiul în acest domeniu pe direcția lăsată de M. Foucault în ceea ce privește analiza de discurs, a pragmaticii și a teoriilor enunțării lingvistice. Dacă M. Foucault definea discursul ca pe „un ansamblu de enunțuri care se încadrează aceleiași formațiuni discursive; Maingueneau spunea că discursul este o îmbinare între textualitate și contextualitate, legat inseparabil de un agregat de idei-cheie: „vorbirea ca activitate, ca interactivitate reglementată de norme, de puterea sa constructoare și de natura sa dinamică, rolul nodal al genurilor de discurs și primatul interdiscursului. În ceea ce privește analiza de discurs lingvistul francez considera că este de preferat să vorbim despre aceasta ca despre o disciplină care „în loc să se raporteze la o analiză lingvistică asupra textului în sine, sau la o analiză sociologică sau psihologică a ‹‹contextului›› său, mai bine să se raporteze la text prin prisma propriilor lui dispozitive de enunțare, a locurilor sociale care îl fac posibil și pe care le face posibile. Deși lingvistica discursului este definită ca un „ansamblu de cercetări care studiază limbajul priorizînd activitatea subiecților, dinamica enunțării și relația cu contextul social, Maingueneau este mult mai interesat de „dispozitivul enunțiativ care unește o organizare textuală și un loc social determinat‖, decît de „organizarea textuală în sine‖ a discursului. Folosită ca metodă de analiză, lingvistica structurală își are originea în Cursul de lingvistică generală (1916) al lui Ferdinand de Saussure care devine părintele structuralismului (chiar dacă nu el este cel care a propus termenul, acesta ia naște din interpretarea conceptelor pe care semioticianul le propune în cursul său). Saussure definea lingvistica drept „știința care se ocupă cu studierea limbii.
Lingvistica structurală sau „lingvistica vorbirii‖ se dezvoltă din teoria lui Saussure care definește limba ca pe un sistem de semne. Un semn este „o entitate dublă, care nu unește un lucru și un nume, ci un concept și o imagine acustică. Semnul lingvistic este format dintr-un semnificat (înțelesul pe care îl poartă) și un semnificant (forma sa grafică sau sonoră). Mai mult, spune Saussure, „semnul este arbitrar‖ ceea ce însemnă că nu există nicio legătură între semnificat și semnificant. Printre conceptele-cheie ale lingvisticii saussuriene se află și acelea de sincronie și diacroniei. Primul desemnează o stare a limbii considerată în funcțiune la un moment de timp, pe cînd diacronia reprezintă o fază evolutivă a limbii. Așadar, pentru a înțelege mai bine, vom urma un demers sincronic atunci cînd vom descrie raporturile care se stabilesc între elementele simultane ale unei limbi. Iar demersul diacronic îl vom folosi pentru a explica schimbările care au apărut în limbă, de a lungul timpului, analizînd elementele în succesiunea lor evolutivă. În cursul său de Lingvistică generală, lingvistul elvețian face distincția dintre limbă (supra.), limbaj și vorbire. În viziunea sa, limbajul este „atît un produs social al facultății limbajului și un ansamblu de convenții necesare, adoptate de către corpul social pentru a permite exercitarea acestei facultăți de către indivizi. Din contra, vorbirea este „ actul individual de voință și inteligență, în care trebuie distinse : combinațiile prin care subiectul vorbitor utilizează codul limbii cu intenția de a-și exprima părerea personală și mecanismul psiho-fizic care îi permite să exteriorizeze aceste combinări. Așadar, vorbirea reprezintă utilizarea, punerea în practică de către un subiect vorbitor a repertoriului de semne și de reguli care constituie limba. Definită ca centru de creație, vorbirea prezintă procesul de alegere și de organizare a semnelor în fraze. O dată ce teoria structuralistă a lui Saussure a fost cunoscută din ce în ce mai mult, au apărut și curente aflate în opoziție cu aceasta, dintre care amintim distribuționalismul teoretizat de către Leonard Bloomfield și Z. Harris și gramatica generativă a lui N. Chomsky, în Statele Unite ale Americii.
Școala americană
În Statele Unite debuturile lingvisticii erau marcate de influența antropologiei și a sociologiei. O dată cu primele studii asupra comportamentului din perspectiva relațiilor și interacțiunilor pe care o ființă le stabilește cu mediul în care trăiește, comporamentalismul sau behaviorismul a introdus în lingvistică ideea că se poate explica în mod obiectiv un comportament pe baza factorilor externi – stimuli și răspunsuri la acești stimuli- iar nu pe bază de introspecție. Lingvistica structurală americană este legată de numele lui E. Sapir și al lui L. Bloomfield, care sînt considerați principalii săi fondatori. E. Sapir aprecia limba ca un fapt cultural și susținea că „disecăm natura de a lungul liniilor stabilite de limbile noastre native. Categoriile și tipurile pe care le izolăm din lumea fenomenelor nu le găsim acolo pentru că ele sar fiecărui observator în față; dimpotrivă, lumea este prezentată într-un flux caleidoscopic de impresii, care trebuie să fie organizate de către mintea noastră – și asta înseamnă în mare măsură sistemul lingvistic din mințile noastre. Altfel spus, limba este creată în creierele noastre și faptul că numim diverse lucruri se datorează capacității noastre de a căuta și găsi cuvintele potrivite. Totuși, două lucruri nu sînt clare, dacă limba și gîndirea se confundă, limba determină gîndirea sau limba este o formă de gîndire în sine? Apoi, dacă cele două sînt distincte, dar limba organizează gîndirea, ce se întîmplă cu un individ surdo-mut? Căci nefolosind limba, se presupune că el va avea o gîndire dezorganizată, ceea ce nu este cazul. În ceea ce îl privește pe L. Bloomfield, acesta propunea în cartea sa „Limbajul un model de analiză lingvistică (sintactică și gramaticală) a nivelurilor ierarhice și dependente ale unei limbi. De altfel, analiza distribuțională cerceta din punct de vedere sintactic și gramatical fonemele (unități vocale) care se combină pentru a constitui unități de nivel superior numite morfeme (unități de sens: stimul-răspuns), care la rîndul lor se combină și devin cuvinte, care combinate vor forma fraze. Distribuționaliștii au păstrat de la lingvistica saussuriană conceptul de ierarhizare a elementelor unui discurs, însă ei nu fac referire la sensul unităților constituante, la context și la relația dintre participanții la comunicare, ci analizează doar normele și regulile abstracte care fac această uniune de fraze posibilă. Cercetarea lui L. Bloomfield a fost dusă mai departe de Z. Harris care tot printr-o metodă distribuționalistă voia să determine care dintre segmentele de discurs poate fi substituit printr-un element mai mic sau de același fel. Rezultatele l-au condus către ideea că fiecare enunț are două niveluri și că aceste transformări se realizează la granița dintre un nivel de suprafață (care organizează fraza realizată) și un nivel cognitiv profund. Nemulțumit de faptul că lingvistica distribuțională nu ia în calcul faptul că indivizii pot crea un număr infinit de fraze cu ajutorul unui număr finit de cuvinte și a unor norme și reguli limitate, Noam Chomsky propune în anii 1950 o gramatică generativă care să fie „gramatica unei limbi care pretinde să fie descrierea unui ideal al competenței vorbitor-ascultător. Dacă gramatica este explicită – cu alte cuvinte, dacă nu se bazează pe inteligența înțelegerii cititorului ci oferă o analiză explicită a contribuției sale – noi putem (oarecum redundant) să o numim gramatică generativă.
Școala anglo-saxonă
„Școala anglo-saxonă‖ își pune bazele la Amsterdam în ianuarie 1991, cînd grupul de cercetători format din Norman Fairclough, Gunther Kress, Theo Van Leeuwen, Teun Van Dijk și Ruth Wodak se întîlnesc pentru a dezvolta o abordare particulară a analizei de discurs. În urma acestor dezbateri au fost teoretizate noi metode de studiu asupra discursului, cele mai importante fiind „analiza critică a discursului” și analiza conversațională. Teoreticienii considerau că discursul este un element care atît influența practicile și relațiile sociale, cît și era influențat de acestea, astfel că de aici pînă la a se crede că discursul reprezintă „un instrument de putere și control nu a fost decît un pas. Dacă Teun van Dijk vedea analiza critică ca pe un nou mod de cercetare a discursului din perspectiva unei analize lingvistice, semiotice sau discursive. Lingviștii din afara cercului au considerat-o ca pe o metodă de deconstrucție discursivă care plasa textele în contextele lor sociale „încercînd să explice forțele sociale care se află în spatele discursului. O lectură critică permite conexiuni între limbaj și relațiile de putere și control. Cealaltă abordare este reprezentată de analiza conversațională care a introdus în domeniul lingvisticii noțiunea de „discurs în interacțiune‖ ca „discurs care a fost produs în comun de doi sau mai mulți participanți. Norman Fairclough, fondatorul analizei conversaționale o definește în termenii unei „analize discursive ce urmărește să cerceteze în manieră sistematică relații adesea neclare de cauzalitate și determinare între (a) practică, evenimente și texte discursive și (b) structuri, relații și procese sociale și culturale ample; să studieze cum anume aceste practici, evenimente și texte decurg din și sînt modelate ideologic de relații de putere și lupte pentru putere; și să analizeze în ce manieră ambiguitatea acestor relații dintre discurs și societate este ea însăși un factor care asigură putere și hegemonie. Totuși, lingvistul britanic consideră analiza incompletă dacă aceasta se face fără a lua în calcul descrierea (proprietăților formale ale textului), interpretarea (relațiilor ce se stabilesc între text și procesul de creație și interpretare al lui) și explicarea (relațiilor dintre interacțiune și contextul social bazîndu-se pe determinarea socială care a dus la apariția acestor procese de producție, interpretare și efectele lor sociale). Aceste trei etape ale analizei critice sînt strîns legate de cele trei niveluri ale discursului, teoretizate de același N. Fairclough. Primul nivel este cel al condițiilor sociale (explicarea), următorul este cel al procesului de producere și interpretare (interpretarea) și cel de al treilea este cel al textului (descrierea). Pe lîngă reprezentanții deja numiți ai școlii anglo-saxone, alții noi i-au îngroșat rîndurile dezvoltînd teoriile emise și încluzînd altele noi, printre aceștia enumerăm: Veronika Koller, Martin Reisigl et Michal Krzyzanowski (care au continuat cercetările lui R. Wodak în ceea ce privește abordarea istorică a discursului), John Richardson (a combinat abordarea istorică a discursului cu teoriile lui N. Fairclough), Luisa Martin-Rojo (s-a situat în curentul cognitiv teoretizat de Teun Van Dijk), Jane Mulderrig (a reluat munca întreprinsă de N. Fairclough) și David Machin care a urmat studiilor realizate de Theo Van Leeuwen.
Școala de la Geneva
Grație lingvistului Charles Bally, care a denumit-o astfel în 1908, cunoaștem astăzi Școala de la Geneva. Aceasta mai apare și sub numele de școala saussuriană de la Geneva deoarece la universitatea din oraș F. de Saussure și-a ținut cursurile de lingvistică generală. După moartea sa, locul la catedră a fost ocupat de C. Bally. În mai 1940, S. Karcevski are ideea de a realiza întruniri cu lingviștii din Geneva și cu alte persoane interesate, în cadrul cărora să se discute despre limbaj. Așa s-a ajuns la fondarea „Societății de lingvistică de la Geneva‖ (1941-1956) al cărui președinte a fost Albert Sechehaye și unde, în primii ani de la înființare, au avut loc întîlnirile „Cercului Ferdinand de Saussure. În 1941 apare primul volum din „Caietele lui Ferdinand de Saussure‖, ele vor fi reeditate sub supravegherea lui Henri Frei, André Burger și a lui E. Sollberger. Tot „Școala de la Geneva a fost cea care a organizat în 1931, al doilea Congres Internațional al lingviștilor. Exponenții acestei școli au recomandat ca modaliatate de descifrare a discursurilor analiza argumentativă. Aceasta studiază modul în care argumentarea se înscrie în interdiscurs, raportîndu-se la ceea ce s-a spus înainte și în momentul vorbirii și la modul în care se realizează reluarea unei anumite idei din discurs, modificarea poziției participanților, respingerea unei păreri, etc. Analiza argumentativă examinează procesul de argumentare dintr-o limbă, pe care îl vede ca pe un element integrant al discursului global. De asemenea, ea ține cont de modul în care locutorul combină logosul cu etosul și patosul, altfel spus, cum își va expune locutorul argumentele pentru a crea emoție de partea cealaltă și, în același timp să-și facă vizibilă poziția pe care o are în cadrul discursului.
În cele din urmă, se poate considera că analiza discursului, așa cum se prezintă ea astăzi, a fost pregătită de trei tendințe importante ale anilor 60: lingvistica textuală, etnografia comunicării și școala franceză de analiză a discursului. Idealul analizei discursului poate fi rezumat la: studierea producției verbale în ansamblul ei sau la analiza tuturor enunțurilor în situații de comunicare specifice (spre deosebire de studiul limbii în afara contextului). Dacă discursul reprezintă o unitate transfrastică, orientată, (inter)activă, atunci corpusul pe care se face analiza discursului este o noțiune deschisă, care poate îngloba unități diverse – de la conversații amicale până la tratate științifice (inclusiv lucrări de analiză a analizei discursului!). În fața dificultății imense de delimitare cantitativă a acestui câmp de investigație se pune în primul rând problema definirii conceptului analiză de discurs.
Abordări semantice în analiza discursului
Dacă ne referim la analiza semantică a discursului, probabil cea mai simplă variantă ar fi "analiza tematică a datului textual", așa cum este ea practicată în lingvistica franceză contemporană. Analiza tematică a datului textual este aplicată, în principiu, asupra textelor scrise (în special literare) și presupune evidențierea aspectelor lexicale ale unei teme (tema fiind definită ca "acel ceva cu referință la care a fost scris un text"), apoi construirea unei rețele asociative din mai multe teme puse în relație, care ne pot ajuta să evidențiem "locul temei în economia semantică a textului".
Generalizând, o practică de acest tip ar funcționa mai mult la nivel intuitiv, pentru că o asemenea concepere a temei acceptă diferite interpretări ale secvenței textuale analizate (de exemplu, aceeași secvență textuală poate să se refere la acțiunea de a te trezi, la oboseală, la enervare etc.) și totul depinde de subiectivitatea interpretului și de obiectivele cercetării lui. Astfel, "locul" temei nu este în text, ci în competența textuală a lectorului-semantician – care poate inventa pe cont propriu teme pe care să le "descopere" ulterior în text. În principiu, scopul unei analize tematice pare destul de clar – evidențierea rețelei asociative de teme, care contribuie la înțelegerea aspectului semantic și referențial al unui text și la integrarea materialului textual, uneori destul de variat, la un nivel mai general. O altă abordare predominant semantică e "analiza semantică a discursului", propusă de lingvistul olandez T. van Dijk. Pentru acest tip de analiză importantă pare a fi, întâi de toate, urmărirea coerenței O formulare preliminară a acestui tip de analiză, după van Dijk se bazează pe următoarele presupoziții:
Presupunem […] (1) că expresiile dintr-un discurs pot fi analizate ca succesiuni de propoziții și (2) că unitățile de sens atribuite propozițiilor sunt judecăți, care constau dintr-un predicat și un număr de argumente care ar putea avea diferite roluri (cazuale). Astfel, un prim aspect al analizei semantice de discurs e investigarea modului în care succesiunile de propoziții dintr-un discurs sunt legate cu succesiuni de judecăți ce stau la baza lor și cum sensul acestor succesiuni este o funcție a sensului propozițiilor sau judecăților constituente.
Acest nivel de analiză se efectuează asupra a ceea ce van Dijk numește coerență locală. La acest nivel, se urmăresc structurile temă-remă, datum-novum, temă-comentariu, co-referința, anafora, pronumele posesive etc., care apar în fraze diferite. Pentru van Dijk, discursul e perceput atât ca serie de acte de vorbire, cât și ca act de vorbire global, și poate fi analizat, la acest nivel trans-frastic, cu ajutorul unei metode ce presupune combinarea teoriei actelor de vorbire, pragmaticii griceene, lingvisticii funcțional-sistemice etc. În același timp, discursul nu poate fi redus doar la o succesiune de fraze și la sensul acestora, luat în parte. Înțelegerea discursului, pentru van Dijk, nu se poate reduce la înțelegerea sensului fiecărei expresii, deși sensul discursului este o funcție a sensului fiecărei expresii pe care o conține.
Astfel, van Dijk propune și noțiunea de coerență globală – la nivelul unei secvențe discursive mai ample sau al unui text întreg. Noțiunile precum temă sau subiect sunt reconstituite ca macrostructuri semantice care formează coerența globală a discursului, explicând ce este relevant și important în informația semantică din discurs. Putem vorbi, în acest sens, despre tema unui paragraf, a unei secțiuni sau a unui text, atunci când conectăm secvențele textuale la un nivel mai abstract și general – reducându-le la ceea ce van Dijk numește macropropoziții sau la titluri pentru o secvență textuală. Conform lui, textele pot fi rezumate doar datorită acestei capacități de a fi reduse la macrostructuri. Concepția lui van Dijk poate servi la determinarea mai exactă a temei unui text sau a unei secvențe textuale și poate fi pusă la baza unei practici de analiză semantică de discurs Tot predominant semantică este analiza discursului în varianta propusă de lingvistul american Wallace Chafe. Pentru el, discursul reprezintă un "flux de sunete" determinat de un "flux de gânduri". Una dintre forțele ce determină avansarea acestui flux de gânduri e prezența temelor discursive. El definește tema în modul următor: agregat coerent de gânduri introdus de un participant la conversație, dezvoltat fie de acel participant, fie de altul, fie de câțiva participanți împreună, apoi încheiat în mod explicit sau lăsat să se estompeze.
Temele pot avea elemente active – cele despre care se vorbește la momentul prezent –, semiactive (legate cu cele active și care pot fi activate la un moment ulterior în discurs) și inactive. Una dintre sarcinile pe care și le propune analistul e examinarea temelor discursive, a modului în care sunt dezvoltate acestea (inclusiv prin interacțiunea participanților – strategiile conversaționale de dezvoltare a unei anumite teme – și aici se implică și elemente de pragmatică), a strategiilor de interacțiune verbală (elemente de analiza conversației) etc.
Prima etapă în analiza discursului conform abordării lui Chafe o reprezintă "ascultarea unei înregistrări a unei conversații pentru a identifica temele, segmentele de discurs în care unul sau mai mulți vorbitori vorbesc despre același lucru". În general, temele identificate sunt încadrate în "supra-teme" mai generale. După ce a fost identificată secvența supusă analizei, analistul descrie modul în care este prezentată și dezvoltată tema – adică schema de prezentare a ei. Voi examina analiza schematică în paragraful dedicat abordărilor sintactice.
O abordare a analizei discursului mai apropiată de filosofie, dar păstrând referințele lingvistice de la care se pornește pentru analiză, presupune evidențierea și examinarea "armăturii conceptuale" a unui text – a conceptelor fundamentale prezente în el și a relațiilor dintre acestea (o întreprindere destul de apropiată de analiza tematică) – precum și a "structurii narative" a textului, a organizării lui sintactice, a ordinii în care sunt fixate diferite secvențe. Un aspect important al acestei analize este și examinarea presupozițiilor care stau la baza textului; dacă folosim, precum structuraliștii, metafora rețelei, presupozițiile sunt cele care fixează într-o anumită poziție ochiurile acesteia.
Abordări sintactice și schematice în analiza discursului
Abordările sintactice în analiza discursului sunt, în mare măsură, apropiate de lingvistica textului. În această categorie ar intra, de exemplu, analiza narațiunii, în varianta practicată de W. Labov. Acesta studia, în anii '60, narațiunile orale. Conform studiului pe care l-a publicat împreună cu Waletzky (1967), secvențele narative pot fi divizate în propoziții referențiale (care se referă la un anumit eveniment) și propoziții evaluative (care exprimă reacția la un anumit eveniment). O narațiune conține, prin definiție, minimum două propoziții referențiale. Ordinea lor nu poate fi schimbată, pentru că, în acest caz, s-ar schimba narațiunea însăși și ordinea ei temporală.
Conform autorilor, există 6 etape fundamentale ale narațiunilor orale:
1. rezumatul
2. orientarea
3. complicarea acțiunii
4. evaluarea
5. rezultatul sau finalul
6. reluarea.
Studiile lui Labov urmăresc relația reciprocă a acestor secvențe, structurile semantice invariante, alterarea sintaxei etc. Sub aspect metodologic, Labov a procedat în felul următor: și-a invitat subiecții, le-a înregistrat narațiunile, a transcris înregistrările apoi a lucrat cu transcrierile. E, în general, abordarea dominantă în etnometodologie, analiza conversației, sociologie etc. Tot cu segmentarea textelor se ocupă și analiștii care aplică unul dintre sistemele propuse de van Dijk. Pentru el, există două tipuri fundamentale de "scheme textuale": schemele argumentative și schemele narative. Textele narative, conform lui van Dijk, sunt compuse din episoade, iar episoadele, la rândul lor, din secvențe referențiale și secvențe evaluative, încadrate, ca și în abordarea lui Labov, de o "orientare" și o "reluare" în care se explică relevanța evenimentului respectiv pentru locutor sau pentru auditor.
În aceeași categorie a analizei sintactice a discursului se încadrează și primele studii ale lui W. Chafe în domeniul discursului. Conform lui, atunci când o persoană începe să elaboreze o narațiune, ea pornește de la o impresie globală care, ca atare, nu ar putea fi formulată decât în fraze foarte vagi și rezumative. Prima etapă a elaborării discursului este, după Chafe, segmentarea acestei impresii globale / amintiri în secvențe, ordonate într-o succesiune logică / temporală și care, în general, se referă la un singur eveniment (în acest sens, ele ar fi analoage cu "episoadele" în terminologia lui van Dijk). Acest proces de segmentare continuă până la determinarea unor unități mai comode – frazele – în care actanților li se conferă roluri semantice concrete (aici Chafe se bazează pe frame semantics și pe case grammar, în varianta Fillmore). Ultima etapă a segmentării este alegerea cuvintelor – categorizarea efectivă a informației. În acest sens, sarcina unui analist pus în fața unui text concret este de a determina elementele în care a fost segmentat textul, la toate cele 3 etape, a examina relațiile reciproce ale acestor segmente și funcțiile fiecăruia.
Alte abordări de factură sintactică pornesc de la segmente care aparțin ultimelor 2 etape identificate de Chafe – elementele de bază din care se compune textul – și le analizează "de jos în sus", de la elementele de bază la structuri mai abstracte, precum ar fi temele sau macro-structurile.
Studiile de acest gen sunt inspirate, în mare măsură, de tradiția lingvisticii funcționale pragheze. O altă influență asupra acestei abordări sunt studiile lui M.A.K. Halliday, fondatorul gramaticii sistemic-funcționale. Halliday pune accentul pe studiul limbajului așa cum apare acesta în viața cotidiană și pe funcțiile ideațională, interpersonală și textuală a diferitelor elemente lingvistice.
Acest tip de studiu se ocupă de analiza coeziunii manifestată prin co-ocurență, progresie tematică (succesiunea temă / remă; aici tema este concepută la nivelul frazei, nu ca "temă discursivă" în varianta lui Chafe sau a lui van Dijk), asignarea de funcții diferitor propoziții ce intră în componența textului analizat.
Această tradiție se manifestă și în varianta de analiză a discursului propusă de Raphael Salkie în excelentul său manual Discourse and Text Analysis (1995). El sugerează că analiza discursului ar trebui să se ocupe în primul rând de analiza coeziunii lexicale, analiza anaforelor, co-referințelor, deicticelor, apoi de analiza organizării textului, la nivelul schemei textuale, într-o progresie organică și continuă.
Unele elemente ale abordării de acest tip au fost preluate și de lingvistica bazată pe corpus (cf. Renouf, Kehoe, 2009, pentru o analiză detaliată a abordărilor moderne în analiza corpusurilor în lingvistică). Reprezentanții acestui curent în lingvistică analizează, cu ajutorul calculatoarelor, utilizarea diferitor sintagme în corpusuri ample de texte și generalizează privind utilizarea comună a sintagmelor respective.
Tradiția care se ocupă de atribuirea de funcții diferitelor elemente textuale își are unul dintre cei mai influenți reprezentanți în M. Coulthard și J. Sinclair, fondatorii Școlii de analiză a discursului de la Birmingham. Combinând abordarea analizei discursului cu cea a analizei conversației, Coulthard, Sinclair și discipolii lor atribuie diferitelor elemente textuale (pe care le numesc "mișcări", cu un termen preluat de la L. Wittgenstein, care vorbea despre "mișcări în jocurile de limbaj"; cf. Wittgenstein, 2004) funcții precum cauză / consecință, specificare / generalizare etc. (pentru o tipologizare extinsă cf. Coulthard (coord.),. Unul dintre subiectele studiate în profunzime de Școala de la Birmingham este discursul didactic. Studiind transcrierile înregistrărilor de lecții, grupul de la Birmingham a observat că ele sunt caracterizate, în mare măsură, printr-o succesiune tipizată de mișcări: inițiere (de obicei printr-o întrebare din partea profesorului) – răspuns (din partea elevului) – comentariu ("follow-up", en. continuare, din partea profesorului). Ulterior, au fost studiate diferite tipuri și forme ale acestor mișcări (Coulthard) și efectul lor asupra calității învățării, atmosferei din sala de clasă, implicării elevilor etc. (ilustrative în acest sens sunt lucrările lui Baraldi (ed.), 2009 sau Henning, 2008).
O abordare cu unele suprapuneri parțiale cu cea a Școlii de la Birmingham, dar cu scopuri diferite, este Rhetorical Structure Theory (teoria structurii retorice, abreviat RST), elaborată de o echipă condusă de Bill Mann (pentru o descriere a categoriilor RST, cf. Mann & Thompson, 1988). În principiu, scopul pe care și-l propune RST este de a atribui câte o funcție (afirmație, dovadă, exemplu etc.) fiecărei propoziții prezente într-un text monologic scris, apoi de a marca relația dintre respectivele propoziții, în cadrul unei scheme care descrie structura semantică și sintactică a textului. Această abordare are unele aplicări în rezumarea computerizată a textului, predarea scrierii și lecturii critice etc.
În principiu, aceste abordări care divizează textul în elemente componente pentru a-i determina schema după care a fost construit sau în raport cu care poate fi interpretat cel mai eficient își are o sursă de inspirație și un termen de comparație în tradiția retorică. Retorica religioasă medievală, de exemplu, recomanda elaborarea predicii în conformitate cu schema temă – protemă – expunere – exemplu – perorație – încheiere, care a venit să înlocuiască structura discursului retoricii clasice, compusă din exordiu, narațiune, demonstrație, respingere și perorație. Or, o structură schematică de acest gen are destul de multe în comun cu analiza schematică în cadrul studiilor discursului; diferența fundamentală ar fi că analiza discursului, în această privință, este predominant descriptivă, iar tradiția retorică este predominant normativă; analiza discursului ca analiză schematică are scopuri teoretice, iar retorica este percepută fie ca artă de a convinge (retorica antică clasică) fie ca artă de a vorbi bine (retorica târzie); analiza discursului în această variantă se ocupă, în principiu, de sintaxa discursivă (relația reciprocă a diferitelor secvențe discursive) în timp ce retorica pornește de la principii și obiective care fac, astăzi, obiectul de studiu al pragmaticii.
Una dintre abordările în analiza discursului care au o apropiere deosebită de retorică este analiza genurilor. Una dintre primele lucrări în acest domeniu este cea a lui M. Bahtin, Problema genurilor vorbirii. Michel Foucault, în perioada sa arheologică, a examinat și el diferite genuri discursive și efectul acestora în crearea diferitelor științe și concepții despre om. Alți autori se concentrează asupra practicilor acceptate într-o anumită comunitate de discurs.
Un exemplu deseori citat este cel al discursului științific. Autorii unui articol, atunci când doresc să-l publice, încearcă să se integreze în comunitatea de discurs a cercetătorilor care activează într-un anumit domeniu. Dacă articolul respectiv nu va corespunde tiparelor discursive acceptate de comunitate, atunci el nu va fi luat în serios sau publicarea lui va fi respinsă. Deseori, aceste norme discursive ce reglementează ce se face și ce nu într-un anumit domeniu nici nu sunt explicitate, fiind considerate de la sine înțelese. Avansarea unui nou cercetător poate fi considerată analogă cu acceptarea progresivă de către comunitatea de discurs în cauză și cu asimilarea principiilor de construcție a unui text științific acceptabil. În mod analog funcționează lucrurile, de exemplu, și în cazul discursului didactic; un profesor tânăr comunică cu studenții într-un alt mod și la alte niveluri decât unul experimentat. Implicarea în mediul academic presupune, astfel, asumarea unui anumit tip de discurs și asimilarea regulilor acestuia.
Un studiu bazat pe analiza genurilor pornește, în general, de la definirea discursului ca ansamblu de texte reciproc relevante / cu legături reciproce și încearcă să determine care sunt trăsăturile comune și ce face ca un text să fie acceptabil pentru o anumită comunitate de discurs. În cazul în care se pornește de le definiția foucauldiană ca "grup individualizabil de enunțuri", sarcinile analizei par a fi similare. Acest gen de studii este destul de apropiat de retorică și poate servi și pentru predarea scrierii – atât în varianta scrierii academice, cât și a celei creatoare. În același timp, este domeniul / abordarea din cadrul analizei discursului cea mai apropiată de teoria literară, dar păstrând o serie de aspecte pur lingvistice – examinarea modului în care anumite particularități ale discursului se actualizează în planul expresiei.
Abordări pragmatice și interdisciplinare în analiza discursului
Abordările bazate pe pragmatică derivă, în mare măsură, din filosofia limbajului obișnuit, în tradiția lui Ludwig Wittgenstein, J. L. Austin sau H.P. Grice. Intuiția fundamentală a acestor filosofi a fost că limbajul nu este pur și simplu referențial, nu doar reflectă / descrie realitatea, ci, de fiecare dată, este utilizat într-un anumit context, în cadrul unei "forme de viață". În tradiția wittgensteiniană, limbajul pus în context și condițiile de utilizare a lui poartă numele de "joc de limbaj". J. L. Austin a stat la baza teoriei actelor de vorbire. Conform lui, limbajul trebuie să fie privit nu atât ca set de propoziții abstracte și a-contextuale, cât ca activitate. În cadrul unui act de vorbire, Austin distinge aspectul locuționar (faptul de a vorbi / a te referi la ceva), aspectul ilocuționar (ceea ce faci în spunerea a ceva) și aspectul perlocuționar (ceea ce faci prin spunerea a ceva). Oprindu-se mai mult asupra actelor ilocuționare (promisiune, rugăminte, ordin, îndemn etc. – Austin identifica aproape 1000 de termeni ce desemnează acte ilocuționare), Austin și discipolul său J.R. Searle au studiat condițiile de adecvare / realizare a unui act de vorbire și au propus diferite criterii de tipologizare a acestora. Metoda fundamentală a lui Austin era examinarea detaliată a condițiilor în care utilizăm o anumită expresie sau sintagmă.
O altă tradiție în filosofia limbajului a fost cea a lui P. Grice, care a identificat o serie de principii și reguli care sunt respectate de la sine într-o comunicare. Principiul general este așa-zisul principiu al cooperării, formulat ca "fă-ți contribuția la conversație așa cum o solicită, la etapa la care apare, scopul sau direcția acceptată a schimbului verbal la care participi". Principiul cooperării este particularizat în maximele conversaționale, grupate în 4 categorii:
I. cantitate:
1) fă-ți contribuția atât de informativă pe cât e necesar
2) nu-ți fă contribuția mai informativă decât e necesar
II. calitate:
supermaximă: încearcă să-ți faci contribuția una adevărată
1) nu spune lucruri despre care știi că sunt false
2) nu spune lucruri pentru care îți lipsesc dovezile adecvate
III. relație:
fii relevant
IV. manieră:
supermaximă: fii clar
1) evită obscuritatea în exprimare
2) evită ambiguitatea
3) fii scurt (evită prolixitatea inutilă)
4) fii ordonat
Conform lui Grice, aceste principii sunt, în general, respectate în interacțiunea conversațională obișnuită. Totuși, există cazuri în care aceste maxime sunt încălcate flagrant și intenționat – de exemplu, atunci când îi spui cuiva "ești o dulceață" (afirmație în mod evident falsă – o ființă umană nu poate fi dulceață). În aceste cazuri, intenția este nu atât de a face o afirmație, cât de a sugera ceva, prin încălcarea intenționată a uneia dintre maxime. Grice numește aceasta "implicatură conversațională". Realizările în domeniul filosofiei limbajului au fost, ulterior, preluate de lingviștii specializați în analiza discursului, generând ceea ce a fost numit pragmatică lingvistică. Pentru reprezentanții filosofiei limbajului cotidian, sensul unui enunț se suprapune peste intenția lui comunicativă; atunci când limbajul e studiat de un lingvist specializat în domeniul discursului, e studiat, de fapt, același aspect și se stabilesc legături între intenția comunicativă și expresia ei lingvistică. În acest sens, Widdowson definește discursul în modul următor: "ne putem referi la acest complex de intenții comunicative ca la discursul ce stă la baza textului și îi motivează producerea în primul rând". Astfel, analiza discursului este disociată de analiza textuală; în sarcina analizei textuale ar intra analiza co-ocurențelor, a schemelor de organizare textuală, a temelor – adică, în mare, aspectele sintactice și semantice – iar analiza discursului ar fi esențialmente pragmatică și ar examina, pe urmele analizei textuale, intenția cu care a fost introdusă o anumită temă, modul în care organizarea textuală reflectă intențiile autorului, negocierea sensului etc.
Acesta și era programul pe care îl fixa pentru analiza discursului, la începuturile dezvoltării ei, W. Labov: Ordinele și refuzurile sunt acțiuni; declarativele, interogativele, imperativele sunt categorii lingvistice – lucruri care sunt spuse, mai curând decât lucruri care sunt făcute. Regulile de care avem nevoie vor arăta cum se fac lucruri cu ajutorul cuvintelor și cum aceste enunțuri sunt interpretate ca acțiuni: cu alte cuvinte, stabilind legături între ceea ce se face și ceea ce se spune și între ceea ce se spune și ceea ce se face. Acest domeniu al lingvisticii poate fi numit 'analiza discursului', dar încă nu e bine cunoscut sau dezvoltat. Teoria lingvistică nu este încă suficient de bogată pentru a elabora asemenea reguli, pentru că trebuie luate în calcul și categorii sociologice, non-lingvistice, precum rolurile, drepturile și obligațiile. Micul progres făcut în acest domeniu e opera sociologilor și filosofilor care cercetează informal regulile de tip I care stau în spatele comportamentului cotidian "comun".
Prin "filosofi", Labov se referea la reprezentanții filosofiei limbajului obișnuit; prin "sociologi", îi avea în vedere pe reprezentanții analizei conversației. Analiza conversației își are rădăcina în etnometodologie și microsociologie – aplicarea descrierilor etnografice la situațiile cotidiene, spre deosebire de etnografia "clasică", care se axa pe societăți diferite de cea a cercetătorului. Una dintre cele mai mari influențe asupra analizei conversației, în varianta ei actuală, a avut-o sociologii Erving Goffman și Harold Garfinkel. Garfinkel și Goffman au fost printre primii sociologi care au observat atent interacțiunea socială în medii concrete, stabilind legătura dintre contextul comunicării, rolurile participanților, structura și conținutul comunicării verbale dintre aceștia, fără a beneficia de avantajele pe care le oferă tehnica modernă. Odată cu răspândirea generalizată a aparatelor de înregistrare a sunetului, o serie de sociologi, printre care Harvey Sacks, au început să analizeze conversațiile cotidiene, pentru a determina structura interacțiunii verbale a participanților. Grupul lor se situa polemic în raport cu curentele dominante pe atunci în lingvistică, care studiau limba mai curând ca entitate abstractă, sistem de semne și reguli, afirmând că o conversație cotidiană este prea haotică pentru a fi analizată eficient. Cercetările lui Sacks au demonstrat că nu este așa. Conform lui, participanții la o conversație își negociază momentul în care să intervină cu o replică în baza unor reguli și principii care pot fi deduse din studiul efectiv al transcrierii unei conversații. Una dintre primele asumpții metodologice ale lui Sacks și ale colegilor și discipolilor săi este că vorbirea se manifestă prin structuri ordonate și secvențiale, și că "luarea cuvântului" este în egală măsură influențată de context și influențează contextul. Sacks a început cu analiza unor conversații telefonice înregistrate și a elaborat un sistem de transcriere care să permită observarea momentelor exacte de trecere de la un vorbitor la altul. Sacks și colaboratorii săi au determinat că, în majoritatea cazurilor, trecerea de la un vorbitor la altul se realizează cu câteva secunde înainte de încheierea replicii primului vorbitor și că, tot în majoritatea cazurilor, replicile succesive sunt legate în secvențe. Analiștii au încercat să caracterizeze aceste secvențe sub aspect funcțional și structural. Practica analizei conversației a permis caracterizarea conversațiilor cotidiene și este în continuare utilizată în sociologie, psihologie, lingvistică, în calitate de abordare metodologică cu un minimum de presupoziții teoretice, adecvată pentru descrierea detaliată a ceea ce se întâmplă într-o conversație.
O variantă de analiză a discursului influențată de pragmatică și de analiza discursului este utilizată și în sociologie, mai ales în curentele influențate de construcționismul social. Conform reprezentanților acestei tendințe, orice interpretare a realității, orice conferire de sens unui anumit fenomen, este "construită" prin interacțiunea socială și realizată cu mijloace discursive. O asemenea analiză ar examina câteva texte care se referă la același fenomen și ar evidenția asemănările și diferențele dintre ele. De exemplu, o inundație va fi interpretată, de o grupare religioasă, ca pedeapsă a lui Dumnezeu iar de un partid de opoziție ca eșec al guvernării de a lua măsuri preventive. Un analist va examina discursurile comunităților / grupurilor respective ca și "porți" spre viziunile întreținute de ele și expresii ale unui anumit mod de interpretare, construire și tematizare a unei realități.
Pentru cei care practică acest gen de analiză, discursul ne este perceput doar ca instrument de descriere a realității, ci și de construire a ei; practicile discursive sunt influențate de și au influență asupra unor practici sociale.
O analiză de acest tip are multe în comun / se poate transforma în "analiză critică a discursului" (ACD). ACD se poziționează polemic față de ceea ce reprezentanții ei numesc "eroarea descriptivistă". Pornind de la construcționismul social, pragmatică, retorică și teoria critică, analiștii influențați de ACD își propun nu doar să descrie ce se întâmplă într-un text / discurs, ci și să detecteze urmele de ideologie prezente în el, practicile sociale în care se integrează și pe care le influențează.
O asemenea analiză pornește de la definirea discursului într-o manieră foucauldiană, ca gen instituționalizat, mod de a gândi și a vorbi, iar autorii sunt percepuți nu atât ca indivizi care utilizează limbajul într-un anumit context, ci ca purtători ai unui anumit tip de discurs. Discursurile respective sunt strâns legate de anumite valori și reprezentări ideologice, iar limbajul e perceput ca instrument prin care ideologia în cauză este impusă asupra receptorului – deci, instrument al puterii. Un analist influențat de ACD va examina, astfel, nu atât modul concret în care e utilizat limbajul, ci semnificația ideologică a diferitelor elemente lexicale și gramaticale. De obicei, analiștii de acest tip au convingeri politice de stânga și analizează modul în care limbajul utilizat de anumite grupuri sociale, în primul rând de reprezentanții puterii politice, ascunde urme de xenofobie, rasism, ostracizare a unor grupuri sociale etc. Deseori, ACD este utilizată și de activiștii grupurilor marginalizate.
O variantă care pornește de la unele presupoziții similare, dar este mai moderată sub aspect politic este "critical language awareness" (atenția critică față de limbaj), predată la nivel de liceu și universitate în spațiul anglo-saxon. O analiză de acest tip pornește de la examinarea contextului retoric în care e produs un anumit text – un articol de ziar, de exemplu. Se identifică destinatarii lui potențiali, "vocea auctorială", în numele cui vorbește această voce, interesele cărui grup social le reprezintă, momentele în care re prezent un limbaj colorat afectiv la adresa minorităților, ce gen de alegeri lexicale și gramaticale e asociat cu referința la diverse grupuri, ce perspective sunt minimalizate, ce discursuri alternative ar mai fi fost posibile etc.
O altă variantă de analiză a discursului care depășește interesele pur descriptive pornește și ea de la presupozițiile construcționismului social dar, în general, nu urmărește vreo agendă politică, deși e utilizată, uneori, ca element în analiza critică a discursului. Ne referim la analiza privind construcția identității. Conform constructivismului social, identitățile sunt construite cu mijloace discursive – pentru că discursul este cel care oferă sens unui anumit comportament. Analiza construcției identității examinează limbajul asociat diferitelor grupuri, trăsăturile comune ale discursului reprezentanților grupului respectiv, temele / ideile / conceptele cu care e asociată, de obicei, referința la un anumit grup, fie cel propriu, cu care se identifică purtătorul discursului analizat, fie la unul considerat diferit. În general, în acest tip de analiză se includ și considerații sintactice și pragmatice, pe lângă cele semantice.
În majoritatea cazurilor, analiștii de acest tip nu examinează doar texte pre-existente și conversații înregistrate anterior, ci realizează și interviuri cu membrii grupului social studiat. Interviurile sunt apoi transcrise conform unor norme, de transcriere, care variază în dependență de școală. După transcriere, în general, se procedează în conformitate cu tehnicile analizei semantice a discursului: se caută teme comune în intervențiile mai multor participanți, se marchează contradicțiile interne, se examinează limbajul specific grupului etc. De exemplu, în studiile subculturilor se detașează ușor teme precum alteritatea, excluderea, normalitatea, dorința de a te individualiza, e bine să fii diferit etc.
Uneori, analiza de discurs de acest tip, bazată pe interviuri, se utilizează și în psihologie și în științele educației, pentru a determina modul în care, de exemplu, un pacient își interpretează afecțiunea sau un elev experiența educativă la o disciplină concretă. În general, se evită întrebările care ar putea conduce persoana intervievată la un anumit răspuns, preferându-se întrebările deschise și susținerea nonverbală. Practici similare de analiză pot fi aplicate și în antropologie sau etnografie.
2.2 Discursul ca formă de comunicare și de construire a relațiilor cu publicul
Comunicarea interumană poate fi clasificată în “interpersonală” și “publică”. Este vorba despre sisteme de semne, coduri și standarde acceptate prin convenție (tacită sau exprimată) de comunități umane, dar, mai ales, despre diferite dispozitive de comunicare: unu la unu vs. unul cu mai mulți. Ca formă de comunicare publică, relațiile publice constituie un teritoriu de studiu la interferența mai multor științe, între care: științele economice, științele sociale, semiotica, lingvistica, științele informării și comunicării (dacă acceptăm existența distinctă a unor astfel de științe). Activitatea de relații publice este una majoritar discursivă și prezintă în analiză două laturi: una, orientată spre interiorul organizației, pe componenta “managementul calității”, iar cealaltă, orientată spre exterior, pe componenta “discurs de marketing”. Ca activitate continuă și dinamică, relațiile publice se desfășoară pe ambele componente, legat și permanent (o reprezentare metaforică o putem avea dacă privim Banda lui Moebius). Pentru ca să existe comunicare, cîteva elemente trebuie să existe neapărat: un emițător (cel care manifestă intenția de comunicare, lansînd un mesaj către alteritate); un cod, presupus a fi cunoscut nu doar de cel care lansează mesajul, dar și de celălalt; mesajul în sine, ca reprezentare a reprezentărilor emițătorului despre lume și ca instrument prin mijlocirea căruia se urmărește obținerea unui rezultat; receptorul (cel care primește mesajul – cu sau fără intenție – și care, în cele mai multe cazuri, are o reacție de răspuns). În unele viziuni, modelul conține și canalul de comunicație. Noi ne vom raporta, în principal, la Tratatul lui Umberto Eco. Nu vor lipsi modele ale comunicării, precum cel al lui Saussure, al lui Jakobson. Se va încerca și crearea/discutarea unui model de construcție proprie. Sînt de asemenea parcurse teorii semiotice ce pot oferi modele de analiză discursivă (tipologia discursurilor după Morris, modelul de analiză discursivă a lui Ducrot, modelul Toulmin și altele). Activitatea discursivă poate fi descrisă cu ajutorul unui model semiotic de analiză și explicitare. Modelul urmează tripartiția clasică propusă de Ch. Morris, investigînd dimensiunea sintactică, pe cea semantică și descifrînd angajamentul pragmatic al discursului. Sintaxa va studia relațiile dintre semne și modul de compunere a semnelor de mai mare întindere din semne simple; semantica va urmări referința tematică și modalitățile acesteia de restructurare; pragmatica va dezvălui efectele intervenției discursive, atît asupra intervenientului, cît și asupra receptorului. Avînd în vedere intenționalitatea discursivității – ca trăsătură fundamentală care caracterizează procesul de comunicare verbală în general și comunicarea publică în special – dimensiunea pragmatică va interesa în cel mai înalt grad. Comunicarea publică este prin excelență performativă. Așadar, în relația sa cu alteritatea, intervenientul (emițătorul) trebuie să aibă în vedere rezultatul inferențelor pe care receptorul le poate face de la datele lingvistice la date non lingvistice, anticipînd și “programînd” astfel reacția celuilalt. Se poate aprecia performativitatea unui discurs după gradul în care el produce efectul dorit de intervenient. Scopul urmărit poate fi diferit: uneori, un discurs este performativ dacă receptorul a aderat la ideea pusă în circulație prin acel discurs; alteori, un discurs este performativ dacă îl determină pe receptor să facă o acțiune (sau să nu o facă); un discurs poate fi considerat performativ și pentru că are drept effect faptul că receptorul a înțeles clar ceea ce i s-a transmis.
În cele din urmă, discursul reprezintă formă clasică a comunicării verbale studiată de știință și filozofie, încă din Antichitate căutăndu-se regulile și condițiile unui discurs cât mai eficient. Emițătorul acestui tip de comunicare se numește orator (vorbitor), iar receptorul este o mulțime numită auditoriu (audiență). Canalul prin care se transmit informațiile sau mesajele este limba vorbită. Pentru a putea ține un discurs care trebuie să dureze de la 30 minute la 2 ore trebuie să ne pregătim cu mult timp înainte. Pregătirea privește atât conținutul de idei, informațiile discursului, cât și auditoriul sau audiență. Oratorul trebuie să aibă câteva date despre auditoriu pentru a ști cum să-și structureze discursul.
Scopul principal al discursului este înțelegerea mesajului de către auditoriu. În acest scop oratorul trebuie să știe dimensiunile auditoriului. În funcție de dimensiuni își va aranja spațiul în care se va ține discursul, va aranja mijloacele audio-vizuale ajutătoare și totodată oratorul se va pregăti psihic. Oratorul trebuie să cunoască structura audienței, trebuie să știe componența audienței în funcție de vârstă, cultura generală și structura profesională și să-și organizeze discursul în funcție de aceste criterii. Oratorul trebuie să cunoască câteva noțiuni din psihologia auditoriului: voința audienței poate fi controlată în mod rațional și prin această poate fi controlată atenția de a asculta.
Oratorul trebuie să știe ce interes are auditoriul de a asculta discursul respectiv și să-și muleze conținutul discursului pe aceste interese ale auditoriului. Oratorul trebuie să știe că durata maximă a expunerii unei idei sau a unui grupaj închegat trebuie să fie de 20-30 minute. După 30 minute auditoriul poate trece într-o stare de visare cu ochii deschiși. Oratorul trebuie să știe că activitatea intelectuală diferă în timpul unei zile în funcție de ritmul biologic propriu al fiecărui individ. Majoritatea oamenilor au activitatea intelectuală maximă în cursul dimineții. Aceștia ating minimul de activitate intelectuală după amiază. Există și persoane care ating activitatea intelectuală maximă după amiază, între orele 16-21. Între orele 14-16 activitatea este minimă și aproximativ 0 între orele 22-6.
Pregătirea conținutului discursului începe prin anunțarea temei principale. Se pregătește apoi sub forma unui material a cărui amploare depinde de durata estimativă a discursului, de complexitatea temei propuse și de scopul urmărit. Pentru pregătirea conținutului de idei se impune mai întâi o documentare pe tema respectivă folosind următoarele surse: biblioteci, arhive, internet. Amploarea acțiunii de documentare depinde de pregătirea tematicii discursului. Structurarea materialului cules pe idei sau capitole are un rol important în corelarea ideilor noi cu cele vechi. Un rol important în structura discursului îl au exemplele (imaginile ilustrative), preocuparea oratorului fiind cea de a face discursul sau expunerea cât mai memorabilă. În legătură cu memoria auditoriului oratorul trebuie să știe că există o memorie de scurtă durată și o memorie de lungă durată. Memoria de scurtă durata este de ordinul câtorva minute și se referă la cuvinte izolate, în timp ce memoria de lungă durata se referă la idei sau fapte și nu la cuvinte sau fraze. Din ansamblul unui discurs de o oră se uită la sfârșit aproximativ 50% din ideile expuse, după nouă ore de la încheierea discursului se uită cam 60%, iar după o luna 80%.
Susținerea efectivă a discursului – “Spuneți-le ce urmează să le spuneți, apoi spuneți-le, iar la sfârșit spuneți-le ce le-ați spus”. În prima parte este obligatoriu a se prezenta oratorul, apoi acesta enunță o frază introductivă care să stârnească interesul audienței, enunț care poate consta într-un mic citat, o maximă, un exemplu. Un rol important în debutul expunerii o are trecutul/starea emoțională a auditoriului. Cercetările din psihologie au arătat că fiecare persoană este stăpânită de emoții sau de trac. Diferențele apar în modul în care tracul este vizibil sau influențează negativ calitatea vorbitului în public. Persoanelor emotive, mai labile emoțional sau cu un control rațional mai scăzut nu le este recomandat să țină un discurs în public. Persoanele mai puțin emotive sunt cei mai buni oratori. Între a fi stăpânit de emoții, a avea trac și a fi nervos este o mare diferență. Oamenii nervoși sunt persoane puternice care se impun în fața auditoriului, deoarece nervozitatea este un fenomen pur mental ce poate fi controlat pur rațional astfel încât acești oameni își pot stăpâni mai ușor tracul atunci când vorbesc în public.
În general emotivitatea sau tracul se pot manifestă astfel: mimica feței se crispează, mușchii feței devin rigizi, privirea trădează emotivitatea, vorbirea este afectată astfel încât devine ezitantă, ritmul este neuniform, modul de gândire poate fi ajutat de trac astfel încât limbajul poate fi uniform, dacă tracul ajunge să îi cuprindă. Recomandări de mișcare a trupului în timpul unui discurs: oratorul trebuie să știe că nu întotdeauna auditoriul sesizează emoțiile și trebuie să-și spună că nu se întâmplă nimic rău, să se autoinfluenteze. Tehnici ajutătoare: respirația adâncă pentru a inhala oxigen, câteva exerciții scurte de relaxare musculară, autosugestia. Finalul discursului constă în încheierea cu ideea fundamentală a acestuia.
Studiu de caz
Analiza discursului inaugural de acum patru ani al Președintelui Timofti
Notă
În luna martie 2016, s-au împlinit patru ani de cînd Președintele Nicolae Timofti a fost învestit în funcție. Cu această ocazie, am studiat cu atenție discursul de la învestirea în funcție a actualului șef al statului și în continuare propunem în teza de față să vedem ce s-a realizat din ceea ce a promis Nicolae Timofti.
Atunci, chiar în debutul discursului, el a declarat că nu se pricepe atît de bine la politică, nu a făcut politică și nu crede că o va face nici în viitor. În linii mari, el și-a respectat promisiunea, căci niciodată nu a manifestat susținere față de careva proiecte politice și nici dorința de a face politică pe cont propriu.
Tot atunci, Nicolae Timofti a spus că va face tot posibilul pentru ca Moldova să părăsească calea confruntării și haosului și să pornească pe cea a stabilității, dezvoltării și prosperității. Nu știm concret dacă Președintele a făcut ceva în această direcție, dar cert e că situația actuală la toate aceste capitole nu diferă cu nimic de cea de acum patru ani.
În acel discurs, Nicolae Timofti menționa că alegerea Președintelui nu înseamnă soluționarea tuturor problemelor cu care ne confruntăm, ci creează premise pentru aceasta. Premise într-adevăr au fost create, numai că acestea nu au fost folosite pentru soluționarea problemelor țării.
De asemenea, Nicolae Timofti a invocat arhicunoscuta teză precum că politică mare fac țările mari, iar țările mici trebuie să facă politică deșteaptă. El a menționat că Moldova trebuie să urmeze anume această cale. Pe cît de deșteaptă a fost în realitate politica Moldovei, e greu de spus, cert este însă că, dacă pînă în 2014 și s-au înregistrat unele succese în acest sens, după 2014 situația a degradat atît de mult, încît și efectul acelor succese a fost în mare parte pierdut.
În discursul inaugural Președintele a vorbit și despre necesitatea de a construi relații de bună vecinătate cu România și Ucraina, dar și relații de parteneriat strategic cu Rusia, SUA, Germania etc. Și dacă la acest capitol putem admite că totul a decurs exact așa cum și-a dorit Nicolae Timofti, atunci altă declarație a sa, precum că Moldova trebuie să devină „un veritabil cap de pod între Estul și Vestul Europei” așa și nu a ajuns să fie realitate.
Președintele a mai spus atunci că reforma justiției trebuie să-și găsească continuitatea și finalitatea, deoarece justiția independentă este cheia succesului în alte domenii, menționînd că se impune și reformarea PG, MAI, SIS, CNA, dar și depolitizarea organelor de drept, care este o condiție obligatorie pentru dezvoltarea din continuare a țării. Aici trebuie să facem unele delimitări: reforma justiției, cel puțin oficial, decurge conform strategiei existente în acest sens, deși e departe de finalitate și efectele ei nu se prea resimt; CNA, PG și MAI au fost reformate oficial, dar nu se poate de spus că au devenit mai eficiente; despre reforma SIS – nu se cunoaște nimic, iar la capitolul depolitizarea instituțiilor de drept e dezastru total.
Referindu-se la lupta cu corupția, Președintele spunea că aceasta trebuie să înceapă de la recunoașterea existenței ei și de la stabilirea adevăratelor proporții, precum și că e necesar un efort comun al întregii societăți ca lupta cu corupția să devină cu adevărat eficientă. Dacă și s-au făcut careva pași în această direcție, ei nu reflectă deloc doleanțele exprimate atunci de Nicolae Timofti, corupția rămînînd cea mai mare problemă a RM.
În acel discurs, șeful statului a vorbit și despre sărăcie, menționînd că aceasta era atît de mare încît micile realizări înregistrate se pierdeau pe fonul tabloului general. Șeful statului mai spunea că nu sărăcia generează gravele probleme cu care se confruntă RM, ci alte probleme nesoluționate duc la aprofundarea ei. Dar, din păcate, și după patru ani de mandat ai lui Nicolae Timofti situația a rămas neschimbată.
Tot atunci, Nicolae Timofti a vorbit despre necesitatea de a aduce noi investiții, de a crea noi locuri de muncă, de a dinamiza mediului de afaceri, luîndu-și obligațiunea de a asigura condiții de stabilitate necesare pentru aceasta și de a acorda sprijin reformelor. Dar, indiferent de doleanțele șefului statului, investiții serioase nu au venit, locuri de muncă nu au fost create, reformele au bătut pasul pe loc, iar mediul de afaceri a continuat să degradeze.
Un compartiment important din discursul Președintelui a ținut de relațiile dintre putere și opoziție, iar Nicolae Timofti și-a luat angajamentul de a fi un bun mediator între cele două tabere. Mai mult ca atît, el a promis că va veni cu inițiativa de perfecționare a cadrului legislativ necesar pentru buna activitate a opoziției. Dar, șeful statului așa și nu a venit cu această inițiativă legislativă, iar relațiile dintre putere și opoziție au devenit și mai acute.
Un alt angajament al lui Nicolae Timofti a fost de a deveni un Președinte al tuturor cetățenilor, de a asigura consolidarea societății și concilierea națională. Societatea continuă să fie dezbinată, de conciliere națională nici vorbă nu poate fi și, la fel, a eșuat și visul lui Nicolae Timofti de a fi un Președinte al tuturor cetățenilor. Un alt vis al șefului statului, care așa și nu a ajuns realitate, a fost că cetățenii vor reveni în țară, satele vor fi din nou populate, iar nivelul de viață va crește.
Iar în finalul discursului de acum patru ani, Președintele promitea că Moldova se va apropia de marea familie a democrațiilor europene și va deveni o țară a oamenilor fericiți. Poate că, pînă în 2014, Moldova și s-a apropiat de marea familie a democrațiilor europene, dar ulterior s-a îndepărtat de ea cu aceeași viteză cu care se apropiase. Cît privește visul că Moldova va deveni o țară a oamenilor fericiți, cred că orice comentarii sînt de prisos. Iată, în linii mari, care e situația cu îndeplinirea promisiunilor, angajamentelor și viselor Președintelui Timofti anunțate acum patru ani.
Concluzii și recomandări
În concluzie, discursul ca material de relații publice reprezintă “înotul” disciplinelor sociale, întrucât exersează numeroase abilități și solicită cunoștințe din mai multe domenii de expertiză, precum: dicție; comunicare nonverbală; psihologia comunicării; tehnici teatrale; managementul timpului; tehnici de persuasiune și influențare. Capacitatea noastră de a comunica public, fie că vorbim despre discursuri sau prezentări, este astăzi indispensabilă. De fluența, puterea și persuasiunea cuvintelor noastre depinde de multe ori reușitele profesionale și personale pe care ni le dorim. De la dezvoltarea evidentă a aptitudinii de a vorbi în public la dezvoltarea cunoștințelor vizavi de un subiect anume, la munca în echipă și mărirea încrederii în sine, discursul ca material de relații publice și dezbaterile sunt modalități extrem de complexe de formare individuală. În primul rând, trebuie luat în seamă faptul că una dintre cele mai mari frici ale oamenilor este frica de a vorbi în public, fobie adesea incapacitantă (deși, dintr-un anumit punct de vedere inexplicabilă) și că dezbaterile și discursul public sunt soluții care scad această frică până la un nivel minim. Așadar, analiza discursului reprezintă o direcție nouă în științele comunicării. Termenul discurs se referă, după cum am arătat în teza de față, mai mult la problematica vastă a unui câmp de cercetare decât la un anumit mod de înțelegere a limbajului și presupune relația acestuia cu parametri ai realității nonlingvistice. Din acest punct de vedere “discursul” este un domeniu al cercetării interdisciplinare (și nu doar al celei strict lingvistice). Discursul de relații publice trebuie mulat pe interesele organizației în primul rând și în al doilea rând pe fiecare public căruia i se adresează în parte, după ce a fost segmentat după criteriile necesare ca să facă discursul relevant. În multe țări din lume, relațiile publice au evoluat abia de curând de la o ocupație la o profesie. Adică relațiile publice constituiau o activitate pe care oamenii o întreprindeau pentru a primi un salariu, dar nu reprezentau o disciplină pentru care să studieze ca să se pregătească din punct de vedere profesional. Nu exista educație formală în relații publice. Nu existau cercetări științifice care să furnizeze un corp de cunoștinte care să poată fi predat. Și nu existau nici standarde de practică sau principii etice pentru o practicare morală a relațiilor publice. Majoritatea practicienilor puteau fi descriși ca ceea ce practicianul de relații publice canadian Michel Dumas a numit în 1991 "practicieni de improvizație" – oameni care practicau relațiile publice fără cunoștințe teoretice care să explice de ce profesau așa cum profesau și de ce erau importante relațiile publice pentru o organizație. Relațiile publice au reprezentat de asemenea o ocupație definită mai mult prin tehnicile sale decât prin teoria ei. Majoritatea practicienilor stăpânesc numeroase tehnici de relații publice. Știu cum să asigure acoperirea media, să pregătească comunicatele de presă, să scrie discursuri, să conceapă broșuri, să producă înregistrări video pentru știri, să facă lobby pe lângă reprezentanții guvernamentali, să pună la cale un eveniment special sau să pregătească un raport anual. Relațiile publice nu pot fi practicate ca profesie, ca funcție de management și nu ca simplu set de tehnici, fără ca practicienii să dețină un corp de cunoștințe bazat pe cercetări științifice la care să aibă acces. Profesioniștii de relații publice nu ar trebui să conceapă broșuri doar pentru că consideră că ar fi drăguț ca organizația lor să aibă un astfel de instrument sau să se lupte pentru publicitate doar pentru că șefului îi place să-și vadă numele în media. În schimb, ar trebui să folosească o astfel de tehnică deoarece au decis că este cea mai eficientă metodă în comunicarea cu un public cheie. Cât privește discursul politic – dintr-o perspectivă comunicațională strictă, terminologia politică nu poate fi studiată în afara contextului în care se formează și evoluează. Discursul politic oferă cadrul cel mai potrivit pentru studierea terminologiei politice. Domeniul politicului – ca spațiu public- este format dintr-un continuum de acțiune și comunicare în cadrul căruia se pot manifesta tendințe spre consens, spre negociere, spre polemică sau spre blocaje. De aceea, analiza discursului în domeniul științific, mediatic, la nivelul actorilor politici sau al limbii comune apare ca singura cale de înțelegere și reconstituire a ansamblului de valori, programe, acțiuni politice. Acest lucru este cu atât mai necesar cu cât construirea unei democrații puternice presupune trecerea de la era informațională (cu al său flux de informații unidirecțional sau monologic – “one-way flow of information”) spre era comunicațională a mileniului trei (cu al său flux de informații bidirecțional sau dialogic – “two-way flow of information”). O “eră comunicațională” în care definirea conceptelor și adecvarea terminologică vor reprezenta, cu siguranță, principalele modalități de realizare a unui discurs eficient.
BIBLIOGRAFIE
A. Petitjean; Les Typologies textuelles, în Pratiques no.62
Andronic Ludmila, Ala Zavadschi, Comunicare societală și relații publice în perioada de criză, Editura CEP USM, Chișinău 2010
Camelia, Beciu, Comunicare și discurs mediatic,Comunicare.ro, 2009,
Carmen Vlad. Sensul – dimensiune esențială a textului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994,
Cândea, R., Comunicare managerială aplicată, Editura Expert, București, 1998
Cesare Segre. Istorie, Cultură, Critică, traducere de Ștefania Mincu, prefață de Marin Mincu, București, Univers, 1986
Charls Morris. Fundamentele teoriei semnelor, traducere și cuvânt înainte de Delia Marga, Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2003.
Christian Brassac. Action située et distribuée et analyse du discours: quelques interrogations, Cahiers de Linguistique Française no. 26/2004
Claudia Matcovschi, Metode active în formarea comunicării, Editura Cartea Moldovei, Chișinău 2008
Coulthard, M. (1992). Advances in Spoken Discourse Analysis. London: Routledge
D. Maingueneau, Genèses du discours, Mardaga, Liège, 1984
Daniela Rovența-Frumușani. Analiza discursului: ipoteze și ipostaze, București, Tritonic, 2005
Dominique, Maingueneau, Les termes clés de l’analyse du discours, Paris, Éditions Seuil, 2009
Dominique, Maingueneau, Nouvelles tendances dans l analyse du discours, Paris, Hachette, 1987
Elena Dragoș. Introducere în pragmatică, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2000
Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique générale, 1916, Payot & Rivages, Paris, 1995
G., Seidlhoffer, B. Principle and Practice in Applied Linguistics: Studies in honour of H.G. Widdowson. Oxford: Oxford University Press.
Henning, J. (2008). The Art of Discussion Based Teaching. Opening Up Conversation in the Classroom. New York: Routledge
Isabelle Pailliart, Spațiul public și comunicarea, Ed.Polirom, București 2002
Jaworski, A.; Coupland, N. (coord.), (1999). The Discourse Reader. London: Routledge
Jorgensen, M., Phillips J. (2002). Discourse Analysis as Theory and Method. London: Sage,
Labov, W., Waletzky, J. (1967). În: Helm, J. Essays on the Verbal and Visual Arts. Seattle: University of Washington Press.,
Lemaire Myriam et Pierre Zémor, La communication publique en pratiques, Ed. La Documentation française, Paris, 2008
Libaert Thierry, Marie-Helene Westphalen, Communicator; Toute la communication d’ entreprise, Ed. Dunod, Paris, 2009
M.Foucault, Archéologie du savoir, Gallimard, Paris,1969
Marie-Helene Westphalen, Communicator; Toute la communication d’ entreprise, Ed. Dunod, Paris, 2009,
Mecu C., Antrenamentul comunicării, Editura Prut Internațional, Chișinău 2009
Mégard, Dominique, La communication publique et territoriale, Ed. Dunod, Paris, 2012
Morell, Philippe, Communication institutionnelle, Ed. Vuibert, Paris, 2012
Norman, Fairclough, Language and Power, London Longman.1989, în Juraj Horvath, Critical Discourse Analysis of Obama‘s Political Discourse
Pêcheux., L’inquiètude du discours, Editions des Cendres, Paris, 1990
Pasquier, Martial, Communication publique, Ed. De Boeck, Bruxelles, 2011
R. Debray; Cours de médiologie générale, Gallimard; Paris, 1991
Renouf, A., Kehoe, A. (coord.). (2009) Corpus Linguistics: Refinements and
Reasessments. Amsterdam: Rodopi
Rodica Tabacu, Metacomunicarea, Editura Lucman, București 2007
Salkie, R. (1995). Text and Discourse Analysis. London: Routledge.
Teun van Dijk, ―Discourse analysis as a new cross-discipline, în Handbook of Discourse Analysis, NewYork, Academic Press, 1985 (ed.): volumul 4
Teun van Dijk, Texte, University of Amsterdam, 1981
Theo Van Leeuwen, "Genre and Field in Critical Discourse Analysis: A Synopsis" in Discourse & Society, 4(2). London: Sage, 1993
Tudor Cristea, Climatul comunicării, Editura Rao, București 2006
Tzvetan Todorov. Teorii ale simbolului, traducere de Mihai Murgu, prefață de Maria Carpov, Univers, București,
Umberto Eco. Sémiotique et philosophie du langage, PUF, Paris, 1988
Vasile Donțu, Paradigme ale comunicării, Editura Principes, Chișinău 2013
Wallace, C. (1995). 'Reading With a Suspicious Eye': Critical Reading in the Foreign Language Classroom. În: Cook,
Widdowson, H. G. (2007). Discourse Analysis. Oxford: Oxford University Press
Wittgenstein, L. (2004). Cercetări filozofice. București: Humanitas,
Zémor, Pierre, Comunicarea publică, Ed. Institutul European, Iași, 2003
Bahtin, M. (1979). Эcтeтика cлoвecнoгo твopчecтва. Mocква: Иcкyccтвo.
Aлeкceeва Л.M. Teopeтичecкиe ocнoвы coвpeмeннoгo тepминoвeдeния, Языки пpoфeccиoнальнoй кoммyникации: Cб. cтатeй Чeтвepтoй мeждyнаpoднoй наyчнoй кoнфepeнции. Чeлябинcк: OOO «Энциклoпeдия», 2009
Бopxвальдт O.B. Лeкcика зoлoтoгo пpoмыcла как oбъeкт лингвиcтичecкoгo изyчeния Лeкcикoлoгия и фpазeoлoгия. Hoвый взгляд. M.: Pyccкий пyть, 1990
Кoндpатьeв Э.B., Aбpамoв P.H. Cвязи c oбщecтвeннocтью. M.: Aкадeмичecкий пpoeкт, 2003
Чyмикoв A.H. Cвязи c oбщecтвeннocтью. M.: Дeлo, 2001
Якoвлeв И.П. Паблик Pилeйшнз в opганизацияx. CПб.: Пeтpoпoлиc, 1995
Щepбакoва E.B. Пpeдмeтная oблаcть «Cвязи c oбщecтвeннocтью»в тepминoгpафичecкoм аcпeктe. Диc. . канд. филoл. наyк. Иванoвo, 2005
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Discursul Ca Material de Relatii Publice (ID: 114252)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.