Discursul

În Antichitate cea mai obișnuită specie a genului oratoric a fost discursul, care dacă ar fi să-i dăm crezare lui Cicero, cel mai mare orator latin, oratoria sau elocința își are originea la sicilieni care au darul de a vorbi mult, frumos și convingător. Aristotel a fost cel care a pus bazele retoricii definită prin teoria și arta, talentul, meșteșugul de a vorbi corect, frumos și convingător. Bineânțeles, apariția discursului nu este pusă numai pe disponibilitatea înnăscută a unei populații, ci pe necesitatea comunicării la evenimentele legate de viața cetății (a polisului), de obicei în piețe deschise, agora (din gr. agorein – a vorbi deschis). În aceste locuri publice se făceau de obicei celebrări de victorii, exilări, mobilizări la război ceea ce a dus la apariția și dezvoltarea discursului. Vechile canoane retorice au dat discursului o formă hexametrică, cele șase părți ale acestei specii a genului oratoric sunt:

exordiul (de la lat. exordior / a începe să urzească, a începe un discurs / prima parte a unui discurs) în limba română a fost tradus prin expozițiune, introducere, început, incipit;

narațiunea (narratio sau elocutio), expunerea propriu-zisă a faptelor;

diviziunea (partitio), compoziție, ordonarea, organizarea materialului pe capitole, părți, după un plan eficient, bine chibzuit;

probarea (confirmatio), confirmarea sau argumentarea celor susținute;

respingerea sau negarea argumentelor adversarului (reprehensio);

concluzia sau peroratia (conclusio).

Structura hexametrică a discursului antic este prezentă, aproape în toate scrierile beletristice, sub forma celor șase părți obișnuite ale oricărei creații literare: expozițiune, intrigă, conflict, desfășurarea acțiunii, punctul culminant, deznodământul.

Discursul a fost inclus printre obiectele de învățământ la antici prin retorică, în Evul Mediu era considerat una dintre cele șapte arte liberale, demne de omul liber, alături de gramatică, dialectică, geometrie, aritmetică, astronomie, muzică, în timpul Renașterii oratoria este la mare însemnătate pentru educația umanistă a tineretului în spiritul timpurilor moderne. Începând cu perioada clasicismului, din secolul al XVII-lea, prin discurs, ca specie a genului oratoric, se definește orice expunere metodică. În dicționarul de terminologie literară (Editura Științifică, 1970, pag. 107) discursul este definit ca fiind orice expunere pe o anumită temă făcută în fața unui public cu scopul de a convinge auditoriul, de a-l mișca și de a-i câștiga adeziunea față de cele spuse.

Polisemia cuvântului discurs nu este deloc comună, lipsa unei delimitări ferme a cuvântului din punct de vedere semantic duce la o definire foarte laxă a termenului. În plus dicționarele nu fac decât să aducă și mai multă ambiguitate, astfel DEX-ul ne arată generic că discursul este: „Expunere, de obicei pe o temă politică, făcută în fața unei adunări; cuvântare. Tratare în scris a unui subiect de natură științifică sau literară.”, iar în dicționarul Larousse: „Desfășurare oratorică, asupra unui subiect determinat, rostită în public, în special într-o ocazie solemnă, de către un orator; alocuțiune. Enunțuri propuse de către cineva, în general lungi. […] Manifestare scrisă sau orală a unei stări de spirit; ansamblu de scrieri didactice, de desfășurări teoretice asupra unei teorii, a unei doctrine etc…”, adică discursul înseamnă cuvântare, o expunere în fața unui auditoriu.

Aceeași problemă de nedefinire fermă o găsim și în aria cercetării lingvistice, unde se poartă o dispută între cercetările din interiorul pragmaticii și a analizei discursului și cele subordonate teoriei textului.

Elena Dragoș ne aduce precizări în privința noțiunii de discurs și anume că este semnificat prin producție verbală momentană, concretizat prin acte de vorbire, iar Anca Runcan-Măgureanu specifică două accepțiuni și anume: discursul este rezultatul mobilzării competențelor cognitive și lingvistice a unei activități lingvistice individuale, pe de altă parte, discursul are o finalitate socială stabilită în interiorul comunității care utilizează o anumită limbă.

O astfel de definire tinde să facă o delimitare artificială între discurs și text pentru că este izvorul este natura umană, „Singura noastră rațiune de a semnifica, adică de a face semne, este de a pune în lumină și de a trece în spiritul altcuiva ceea ce are în spirit cel care face semnul.” concluzionează sfântul Augustin, un paradox aparent prin clarificarea mentală (materializarea lingvistică a gândurilor) exprimată prin „a pune în lumină” și orientarea spre interlocutor prin „a trece în spiritul altcuiva”.

Prin acceptarea existenței a două dimensiuni complementare specificate, putem să constatăm existența unui proces semiotic situat pe axa sintagmatică a limbajului ceea ce accentuează faptul că discursul ar trebui asociat mai degrabă cu caracterul pragmatic al comunicării. Este un act de comunicare prin condițiile concrete de producere a acestuia; este producție lingvistică plus condiții de producere, proiectarea unei perspective semiotice asupra discursului face și mai mult apropierea de noțiunea de text.

Jean-Blaise Grize conchide că discursul are un caracter dinamic, nu poate fi considerat perfect terminat și închis. Discursul nu este un obiect concret și clar determinat oferit analizei, are un caracter procesual, dinamic, manifestă un caracter instabil al condițiilor de producere (trăsăturile locutorului și ale alocutorului, determinările conjuncturale).

Cesare Segre afirmă că este imposibil de separat actul lingvistic și situația de comunicare în care este produs, în consecință, nivele de analiză distincte în interiorul discursului sunt exprimate prin nivelul motivațional, aferent locutorului și prin nivelul intențional, localizat și el la emițător, prin nivelul performativ, care arată influența pe care o are mesajul asupra receptorului, contextul referențial și conjuncturile concrete ale actului de comunicare.

Teun van Dijk subliniază că textul și contextul sunt indisociabile, discursul este definit de o activitate socială, într-un anumit context fizic, social și cultural care determină desfășurarea acestuia.

Încercările de separare a noțiunilor de discurs și de text, pe care le identifică cercetările subordonate teoriei textului ne orientează spre aceleași concluzii, și sprijină afirmația că delimitarea dintre discurs și text nu este justificată în ordinea profundă a lucrurilor, astfel, contribuțiile semnificative din domeniul teoriei textului sunt suprapuse cu cele din domeniul analizei discursului.

Totuși Carmen Vlad ignoră în mod deliberat referirile la discurs și la analiza discursului, mărginindu-se la text și la teoria textului. „Dar ceea ce, în plan meta-teoretic, separă vechile abordări de una dintre cele mai recente orientări în lingvistică, teoria textului, ni se pare că s-ar afla în altitudinea „privirii”, în esențialitatea interogațiilor și în generalitatea răspunsurilor proiectate asupra textului”, autoarea surprinde tendințele esențiale în lingvistica ultimelor decenii, astfel:

sintaxa este un element cu rol hotărâtor în producerea propozițiilor sau frazelor are un caracter static, rigid al sistemului limbii;

studiul limbii ca sistem static este guvernat de reguli rigide, abandonat în favoarea cercetării mecanismelor comunicării verbale (teoria conversației și teoria interacțiunilor verbale);

dacă în problematica sensului, lingvistica tradițională analizează elementele componente ale enunțului și modul în care adițiunea acestora produce sens, lingvistica actuală ia în considerație că nu adițiunea de semne produce sensul, ci, dimpotrivă, sensul global este cel care se impune și se fracționează în semne particulare;

clasificarea clasică (fonetic, morfologic, sintactic, semantic) este completată prin apariția unui nivelul transfrastic (superior frazei);

pragmatica, disciplină care se ocupă de dimensiunea comunicativă a limbajului, este accentuată prin asumarea studiului enunțării, ca fenomen constitutiv enunțului și studiului relațiilor dintre limbaj și context.

În concluzie textul poate fi definit ca pe un produs verbal elaborat, caracterizat prin prezența sensului textual și a coeziunii textuale și constituie o rețea de semnificații ce cuprinde semnele verbale, relațiile dintre acestea și relațiile acestora cu emițătorul și receptorul, ceea ce ne indică faptul că noțiunile de discurs și de text sunt echivalente, ceea ce implică următoarele caracteristici:

discursul presupune construirea și transmiterea deliberată prin faptul că nu putem mărgini competența comunicativă la competența lingvistică;

competența comunicativă obligă emițătorul să execute structurarea discursului prin raportare la context și la receptor (la condițiile concrete de producere a discursului);

contextul și receptorul sunt, astfel, instanțe constitutive ale textului;

statutul de discurs nu are condiționări cu referințe legate de dimensiuni și nici de modul de expunere (oral sau scris);

discursul necesită constituirea unui număr de enunțuri pentru orientarea spre receptor și asigurarea coeziunii textuale.

Orientarea spre receptor asigură un parteneriat în operațiunea de realizare a sensului, și anume în interiorul teoriei conversației intervine relația de cooperare a receptorului cu emițătorul, ca principiu fundamental care trebuie să fie centrul de acțiune în conceperea oricărui discurs. Principiul cooperării este detaliat în patru maxime, astfel:

maxima cantității reprezentată de conținutul de informații în sensul că fiecare locutor furnizezează un număr suficient de informații, dar nu în exces;

maxima calității reprezentată de informațiile veridice și probabile în sensul de interzicere a furnizarării de informații false sau care nu pot fi probate;

maxima relației este reprezentată de adecvarea discursului la subiect și sunt sancționate devierile sau digresiunile inutile;

maxima modalității care ordonează expresia și impune claritate, proprietate, lipsa echivocurilor.

Bineînțeles că aceste maxime sunt obiective ideale, însă nu este de natură să împiedice vorbitorii să fie consecvenți acestora.

O altă sistematizarea discursului ne oferă Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, care expune două forme majore ale politeții, negativă și pozitivă.

Politețea negativă este reprezentată de distanța socială mai mare între interlocutori și are rolul să prezerve și să prevină deteriorarea relațiilor între emițător și receptor, prin folosirea următoarelor strategii:

exprimarea indirectă este atenuată de perlocutor;

camuflarea presupunerilor emițătorului privind disponibilitatea receptorului de pentru o anumită acțiune;

reducerea interferențelor prin uzitarea unor exprimări restrictive;

diminuarea personalității emițătorului și accentuarea calităților prin potențare;

aplicarea de scuze preventive la începutul mesajului;

impersonalizarea enunțurilor.