Discurs Si Putere Intr Un Stat Totalitar Studiu de Caz Romania 1965 1989

Cuprins:

I. Introducere

A. Precizarea temei

B. Conceptele folosite

I. Introducere

A. Precizarea temei

Regimul care s-a perpetuat în răsăritul Europei pentru aproape 50 de ani (70 în cazul Rusiei) și care s-a prăbușit în 1989 a reprezentat fără îndoială un moment de cotitură în istoria Europei și a lumii. Apărut într-un stat cu grave probleme economice și sociale pe fondul debutului târziu al procesului de modernizare, și în contextul crizei generate de război și a greutăților acestuia, regimul comunist a fost impuns ca model politic, după al doilea război mondial în centrul și răsăritul Europei și în foarte multe alte state din Asia și America.

Pentru cei care se apropie de fenomenul politic, acest regim a reprezentat unul cu trăsături distincte, nemaiîntâlnite, generând o adevărată „criză de interpretare” în domeniu, mai ales datorită erorilor de apreciere care au abundat în lumea intelectualilor.

Similitudinea unor trăsături ale regimul instaurat de Lenin în 1917 și perfecționat de Stalin în perioada interbelică cu cele ale unor alte regimuri precum cel din Italia lui Benito Mussolini și Germania din timpul lui Adolf Hitler au făcut ca atât analiști politici, cât și istorici să folosească un alt termen pentru a le desemna – regimuri totalitare. Dincolo de folosirea acestei denimiri (asupra căreia vom reveni), întrebarea care a fost pusă de analiza acestor regimuri a fost aceea dacă metodele și considerentele generale folosite în domeniul științelor politice mai pot fi aplicate atunci când ne apropiem de totalitarism. Mai explicit, pot fi aceste regimuri analizate cu ajutorul metodologiei „clasice” din domeniu?

Unii autori au considerat că aceste regimuri pot fi tratate similar dictaturilor clasice, la care trebuie adăugată importanța impactului pe care mijloacele de constrângere și de comunicare moderne le presupun. Alții au preferat să privescă noile regimuri în sensul unei rupturi și să încerce identificarea unor noi metode de analiză.

Indiferent la care dintre cele două orientări ne-am raporta, ambele recunosc că ceea ce este diferit față de regimurile anterioare este modul în care acestea transmit mesajul guvernului și socializează politic indivizii prin propagandă (și nu numai).

Analiza metodelor de influențare a comportamentului într-un regim totalitar presupune o serie de întrebări și controverse legate de locul și rolul acestora și de importanța pe care o reprezintă pentru analiza unui regim politic totalitar. Serge Moscovici susține că propaganda este singura formă de comunicare politică în regimul comunist. Cu ajutorul acesteia puterea se legitimează, își transmite ordinele, își impune valorile etc.

Totuși, rolul propagandei într-un regim politic comunist poate fi mai vast și mai complex. În lucrarea de față încercarea noastră este aceea de a evidenția (dacă nu total, măcar în parte) care sunt acele roluri pe care propaganda le joacă și în ce context, care sunt metodele de care se folosește pentru a transmite mesajul puterii. De asemenea analiza va încerca să urmărescă reprezentările generale pe care puterea le creează cu ajutorul mașinii propagandistice, frecvența anumitor teme și relevanța lor pentru obiectivele politice urmărite, cu alte cuvinte, cultura politică pe care vrea să o creeze.

Lucrarea de față nu își propune să ofere un răspuns definitiv și exhaustiv la toate problemele pe care analiza propagandei dintr-un stat totalitar le ridică. Nici nu ar fi posibil, cel puțin în condițiile restrânse ale lucrării, ca și datorită faptului că apariția unor noi documente sau al unor alte mărturii ar putea schimba multe din datele problemei.

Cazul ales pentru analiză este studiul modului de manifestare a propagandei din România din perioada 1965-1989. Alegerea, deși dificilă, s-a bazat pe o serie de considerente. În acestă perioadă din istoria României s-au succedat foarte multe evenimente cruciale, la care conducerea politică a fost nevoită să ofere explicații și interpretări. De asemenea, există un gradu ridicat de complexitate al proceselor politice petrecute în această perioadă. Dacă în perioada de „stalinism” metodele brutale de coerciție au prevalat, în perioada conducerii lui Nicolae Ceaușescu a existat o îmbinare a unor elemente de factură coercitivă cu altele de colaborarea și cooperare, de stimulare a „atractivității” regimului.

Totuși, analiza cazului românesc nu este lipsită de dificultăți. Pe lângă lipsurile legate de deschiderea unor arhive care ar putea elucida o serie de aspecte controversate, există și o serie de elemente de natură subiectivă. Datorită aproierii ca timp de momentul de față, o serie de istorici evită subiectul, preferând „să lase timpul să-și spună cuvântul”. Pe de altă parte, pentru mulți această perioadă a fost apropiată unui coșmar pe care au fost nevoiți să-l trăiască și de care nu mai doresc să-și aducă aminte. La toate acestea se mai poate adăuga și ostilitatea cu care unii privesc orice încercare de analiză mai adâncită a perioadei datorită descoperirilor neplăcute care s-ar putea face cu privire la compromisurile făcute cu regimul din acea perioadă.

Analiza vizează mai multe paliere, necesare pentru înțelegerea fenomenului. Este vorba despre analiza, pe de o parte a sistemului în care au loc evenimentele, dar și, pe de altă parte a instituțiilor implicate în procesul de (re)educare, comunicare, influențare. Pe lângă acestea, nu trebuie ignorate ignorate din analiză comportamentele individuale și modul în care personalitatea și trăsăturile unor actori implicați își pun amprenta asupra sistemului sau instituțiilor. Trebuie să precizăm că acțiunea nu este unidirecțională. Ea încearcă să reliefeze cât mai complex aceste nivele, chiar dacă uneori intersectarea lor poate duce la concluzii contradictorii.

B. Conceptele folosite

Terminologia cu care se operează în domeniu este variată și, de foarte multe ori, vagă. Acest lucru este cauzat în primul rând de folosirea în numeroase cazuri a unor termeni mai puțin adecvați, dar și de folosirea lor cu înțelesuri diferite atunci când se referă și la alte tipuri de regimuri politice.

În lucrare am operat cu termenul totalitarism, în ciuda unor controverse legate de acesta. Totalitarismul este un fenomen politic al secolului XX, fiind „un copil al războiului civil între burghezie și proletariat”. Pentru a percepe acest termen cât mai apropae de esența sa este totuși mai simplu să-l definim pornind de la caracteristicile sale distinctive. Astfel, pentru Raymond Aron un regim totalitar se distinge prin faptul că: un partid are monopolul activității politice, fiind înarmat cu o ideologie căreia îi conferă o autoritate absolută și care, ca urmare devine adevăr oficial de stat; pentru răspândirea ideologiei statul își rezervă monopolul mijloacelor de convingere. Cea mai mare parte a activităților economice și profesionale este supusă statului și devine parte a statului însuși. Cum statul este inseparabil de ideologie, cea mai mare parte a activității economice și profesionale este ideologizată. Totul fiind activitate de stat și întreaga activitate fiind supusă ideologiei, o greșeală comisă în domeniul economic sau profesional este în același timp o greșeală ideologică, de aici rezultând o dublă teroare – polițienească și ideologică.

În această ordine de idei, în lucrare vom folosi termenul totalitarism pentru a desemna un regim politic în care apare tendința controlării individului până la cele mai intime aspecte și în care teroarea polițienească este însoțită de cea ideologică. Am folosit tremenul tendința pentru a sublinia o altă caracteristică a statului totalitar – faptul că în forma sa pură el nu a reușit să se articuleze în practică. Prin urmare, în statele definite ca totalitare în secolul trecut putem vorbi mai curând despre tendințe, despre aspirații spre un ideal tip, decât despre întruchipări perfecte.

De obicei, atunci când ne referim la propagandă ne gândim la o activitate desfășurată sistematic pentru a răspândi o doctrină, o opinie, în mase pentru a le face cunoscute și acceptate, apelând nu numai la fapte și argumente logice, ci și la sentimente și emoții. Totuși, atunci când ne referim la un stat totalitar, trebuie să ținem cont de faptul că în acesta apare monopolul asupra mijloacelor de informare în masă și rolul ideologiei. Prin urmare, în astfel de state, propaganda reprezintă mai curând o tehnică de manipulare a convingerilor și comportamentului populației prin folosirea de simboluri și discursuri. Astfel, putem reveni la o definire prezentată mai sus că propaganda este singura formă de comunicare politică într-un stat comunist.

După G. Almond și S. Verba, cultura politică este un fenomen complex, rezultat al unui sistem de atitudini (generat de reprezentările, valorile, credințele și convingerile împărtășite) și un sistem de conduite (obiceiuri, tradiții, instituții) ale membrilor societății în raport cu viața politică (partide, constituție, stat). Ea îndeplinește rolul de transformator al conduitelor individuale în conduite colective. Deși rămâne de discutat, cel puțin din punctul de vedere al filosofiei politice, în ce măsură regimul comunist este unul politic și în ce măsură el suprimă politicul am folosit termenul de cultură politică datorită intenției staului comunist român (și nu numai) de a forma un anumit tip de comportament din partea indizilor, dotați cu o serie de atitudini și valori, denumit în mod generic „omul nou”. În lucrarea de față am acceptat ca axiomatică existența fenomenului politic, chiar dacă acesta este diferit de reprezentarea sa „clasică” de metodă de rezolvare a unor conflicte sociale cu privire la utilizarea resurselor limitate ale societății.

Perioada cuprinsă între ultimii ani de guvernare a lui Gheroghe Gheorghiu-Dej și primii ani ai guvernării lui Nicolae Ceaușescu este denumită generic ca una de liberalizare. Deși am folosit acest termen, el este impropriu (vom analiza în lucrare și de ce aplicând la cazul României) întrucât el trimite la un regim politic democrat sau la un regim purtând amrpenta ideologiei liberale. Când vom folosi acest termen în lucrare avem în vedere înțelesul de destindere sau o nouă strategie de guvernare a regimului în care compensările simbolice sunt îmbinate cu compensări materiale. Mai concret, ne referim la un mod de guvernare bazat pe renunțarea la teroarea polițienească, schimbarea de accent de la politicile de investiții la politici de consum și relaxarea controlului instituțional. Deși nici unul dintre aceste trei elemente, în perioadele de liberalizare nu este prezent fără elemente caracteristice perioadelor de întărire a controlului polițienesc și ideologic, există totuși o diferență de grad, pe care o voi sublinia în acest fel.

Schimbările survenite în modul de conducere din România după 1971 au purtat numele de revoluție culturală sau mini-revoluție culturală. Termenul este folosit pentru a defini revenirea la politicile de control și teroare specifice perioadei anilor ’50 și chiar mai mult. Totuși, folosirea acestui termen trimite la acceptarea intrinsecă a comparației dintre cazul României și cel al Chinei în timpul lui Mao Tze Dung. Acestă comparație, deși nu fără un anumit grad de adecvare, este periculoasă datorită contextelor diferite. În lucrare am folosit acest termen cu sensul de particularitate a regimului comunist dată de folosirea propagandei în vederea mobilizării permenente și totale, scopul fiind analizat în ipotezele de lucru. Ea urmărește nu numai schimbarea atitudinilor din partea indivizilor, dar și un comportament cu totul nou.

C. Metodele de lucru folosite

Având o arie de întindere vastă, analiza fenomenului totalitar presupune un demers interdisciplinar de o largă cuprindere. Puterea nu mai are un singur domeniu de manifestare, ci se implică în toate zonele posibile ale vieții. Prin urmare, aceasta reclamă o analiză pe mai multe paliere. Astfel, am folosit ca metode de lucru studiul de caz, analiza comparată, biografia politică, precum și metode specifice unor alte domenii precum istoria, filosofia politică, sociologia politică, psihologia, analiza literară.

D. Ipoteze

Rolul propagandei într-un stat totalitar este multiplu. Regimul totalitar încearcă prin intermediul propagandei să socializeze indivizii în vederea transformării lor în „oameni noi”. Propaganda comunică indivizilor care sunt valorile societății, ceea ce trebuie făcut, cum trebuie făcut și când trebuie făcut. Propaganda comunică valorile și educă indivizii, îi recompenseză simbolic și îi pedepsește simbolic (rolul pedepsei fizice aparține instrumentelor de teroare – poliție politică, justiție etc.). Totuși propaganda urmărește mai mult decât atât. Ea nu dorește de la indivizi un simplu Ketman, un semn de supunere, ci dorește să mobilizeze și să legitimeze. În această ordine de idei, propaganda urmărește de la indivizi mobilizarea în vederea realizării obiectivelor guvernului, caută indivizi care să-și însușească noul comportament în cele mai intime aspecte.

Pentru o reliefare mai clară a obiectivelor urmărite trebuiesc făcute o serie de precizări. Partidele totalitare nu sunt simple „părți ale societății”. De fapt, folosirea termenului de partid este greșită pentru regimurile totalitare întrucât ele susțin că vor să cuprindă întreaga societate. Chiar și o astfel de privire este eronată întrucât nu ține cont de un alt alement al regimurilor totalitare – mișcarea. Partidele totalitare nu sunt simple organizații ale unei societăți. Ele fac parte dintr-o mișcare mai largă – comunistă, rasistă – și urmăresc obiective mai largi. Tendința unui partid totalitar este ca mișcarea din care face parte să cucerească întreaga planetă, iar în această ordine de idei, țara pe care o conduc este un simplu cartier general, iar partidul național o simplă sucursală a mișcării.

Așa cum observa Hannah Arendt, “în toate țările europene mai mici totalitarismul avea un țel prea ambițios” și că, deși își jucase bine rolul de a organiza masele până când mișcarea avea să preia puterea, dimensiunea absolută a țărilor mici îl forța pe virtualul conducător totalitar să adopte modelele cele mai familiale ale unei dictaturi de clasă sau de partid. Fără marea speranță de cucerire a unor teritorii mai intens populate, tiranii din aceste țări mici erau constrânși la anumită moderație de modă veche, din teama de a nu-și pierde oamenii pe care ar fi urmat să-i conducă. Moderația era impusă: a) de necesitatea de a guverna în termeni neideologici. Rezultatul este că elita comunistă dintr-o țară mică este obligată să aibă o ofertă distinctă de cea a “dominației mondiale”. Pentru România, această alternativă a constituit-o “modernizarea”. Ricoșeul universalist, întotdeauna prezent în discursul totalitar, este formulat în termenii “lichidării înapoierii țării”, transformarea României într-o țară modernă, “ajungerea din urmă a țărilor dezvoltate”; b) limitele resurselor umane.

Ipoteza de la care pornesc și pe care o voi argumenta în lucrarea de față este aceea că recurgerea la metodele propagandistice caracteristice revoluției culturale sunt o metodă prin care Nicolae Ceaușescu mobilizează societatea în vederea revendicării unui statut prioritar sieși și țării pe care o conducea în cadrul mișcării comuniste internaționale. Războiul pe scară largă, purtat împotriva propriei populații, era substituit cu războiul propagandistic și mobilizarea socială.

România sub regim comunist

A. Scurte preliminarii

O problemă controversată a instaurării regimului regimului comunist în România este legată de susținerea pe care acesta a avut-o (sau nu) în interior. În mare parte (deși nuanțele nu lipsesc) există două tabere aflate în dispută referitor la acestă problemă. Una dintre ele susține că regimul comunist a fost instaurat în România de către sovietici prin cucerire, situația internațională fiind principala responsabilă pentru instalarea regimului comunist în România, în timp ce o alta încearcă să identifice elemente culturale interne care au favorizat instaurarea și stabilitatea regimului comunist de la București.

De ce este importantă o asemenea controversă pentru lucrarea de față? Robert Dahl, analizând condițiile care favorizează/defavorizează instaurarea unui regim poliarhic în urma unei cuceriri, susține că șansele cele mai mari sunt atunci când cuceritorul dorește să instaureze un regim hegemonic, regimul precedent a fost unul hegemonic, iar condițiile din respectuiva țară sunt favorabile unui regim hegemonic sau invers (regimul dorit de cuceritor a fost poliarhic, iar condițiile favorabile sunt pentru poliarhie). În aceste condiții, instaurarea de către sovietici în România a unei dictaturi avea cu atât mai multe șanse cu cât, cultura politică a românilor era favorabilă dictaturii, iar exteriența dictatorială nu reprezenta ceva nou.

Pentru a încerca să elucidăm aceste aspecte este necesar să inițiem o scurtă incursiune în viața politică a României interbelice. Deși după 1989 această perioadă a fost nu de puține ori idealizată, situația se prezintă cu mult mai nuanțată. Prin Constituția din 1923 în România era introdus votul universal, care excludea totuși femeile din viața politică. Exista un Parlament ales prin vot universal egal, un guvern responsabil și era proclamată o separație a puterilor în stat. Alegerile se țineau regulat (cu excepția unor momente din timpul perioadei de criză, când au fost mai dese). Cu toate acestea, situația nu era nici pe departe una care să poată fi numită fără dubii „democrație”.

Procedura politică prevedea că mai întâi era numit guvernul și abia apoi erau organizate alegerile. Guvernul, folosindu-se de prefecți și de poliție se implica deseori în procesul electoral, prin șicanarea contracandidaților, bătăi, obstrucționarea votării în acele circumscripții care erau în mod tradițional ale rivalilor. Partidul câștigător era întârit prin sistemul „primei electorale”, ceea ce făcea ca opoziția să nu aibă nici un cuvânt, iar colaborarea transpartinică să tindă spre 0.

Deși votul era universal o serie de persoane – femei, funcționari publici, ofițeri – erau ținuți în afara vieții politice. Mai mult, deși numărul celor cu drept de vot era de peste 6 milioane, prezența la urne nu depășea de regulă 2,5 milioane.

În primii ani ai perioadei interbelice, viața politică a fost dominată autoritar de Partidul Național Liberal și de liderul acestuia, Ionel Brătianu care, vine la guvernare când vrea, pleacă când vrea și lasă în loc pe cine vrea. Politica liberalilor din acei ani a fost mai degrabă apropiată celei urmate de adepții tiermondismului (naționalizări, industrializare subvenționată de la buget, protecționism etatist), decât corespondenților lor ideologici din Europa occidentală.

Anii crizei economice l-au adus în prim plan pe regele Carol al II-lea care, profitând de sciziunile și rivalitățile politice a erodat sistemul democratic până în clipa în care și-a impus propria dictatură. Prăbușirea acesteia în 1940 nu a dus la restaurarea regimului democratic, ci la instaurarea unei noi dictaturi, semn că un asemenea regim politic nu era considerat ca fiind ceva nefiresc. De altfel trebuie precizat că în anul 1940 în toată Europa nu mai rămăseseră decât patru democrații.

Din punct de vedere socio-economic situația României interbelice era la fel de controversată.

Dacă între 1919-1938 ponderea industriei a crescut în ansamblul economiei, iar Produsul Intern Brut a fost în permanentă crește, acest lucru nu a fost suficient pentru a conduce la modificarea caracterului agrar al economiei. Majoritatea populației a rămas să trăiască în mediul rural, nivelul de trai al acesteia fiind în continuare scăzut, ca și gradul de alfabetizare.

Anul 1918 a fost momentul în care s-a creat România Mare, idee prezentă frecvent în cultura politică a României moderne. Aceasta s-a concretizat într-un context cu profunde implicații asupra colectivității în ansamblu întrucât fenomenul era concomitent cu cel al „intrării maselor în politică” și cu cel al participării la război. Tema națională a devenit în acest context, una de referință pentru români. De fapt ideea colectivității naționale era probabil și cea mai potrivită cu cadrul cultural de la nivelul sub-național, în care paternalismul societății era îmbinat cu forme de autoritarism tipic rurale. Însăși circulația ideilor politice din perioada respectivă poate pune în evidență aceste elemente. Liberalismul5, național-țărănismul6 sau legionarismul7 au un conținut substanțial de etatism, tradiționalism rural și misticism ortodox.

Toate acestea relevă lipsa unei culturi politice democratice substanțiale și fac întrucâtva posibilă înțelegerea prăbușirii regimului democratic, dar nu și explicația acestui fenomen. Explicația ar trebui, cred căutată la nivelul mai complex al aspirațiilor sociale și a insatisfacerii acestora. Aspirațiile sociale ridicate și conștientizarea unor piedici puse în calea acestora, ca și impresia de insolvabilitate a lor pot duce la instabilitate politică și chiar prăbușirea unui regim democratic8.

România perioadei interbelice este o țară în curs de modernizare. Numărul locuitorilor de la orașe crește, urbanistica devine un fenomen tot mai extins, facilitățile tehinice – ziarul, radoul, cinematograful – sunt prezente în număr tot mai mare. Lucrătorii industriali devin tot mai numeroși, la fel ca și cei ocupați în profesiuni liberale. Numărul studenților și a cadrelor universitare este în creștere. Unirea, împroprietărirea creșterea economică între anii 1922-1928 și votul universal au dus la creșterea aspirațiilor, dar mobilitatea socială redusă, criza din anii ’30 și nemulțumirea față de blocarea accesului politic prin intermediul modului în care se desfășurau alegerile din România au dus la o nemulțumire față de sistemul politic existent concretizată prin ascensiunea Gărzii de Fier2 și lipsa de împotrivire la instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea.

Totuși, în ciuda unei culturi politice puțin favorabile democrației, nu trebuie căzut în cealaltă extremă și susținut faptul că nu a existat nici un fel de împotrivire la instaurarea regimului comunist. Rezistența pasivă sau lupta în munți au continuat pe întreaga perioadă a anilor ’50 și, pe alocuri, chiar și în anii ’603. Ceea ce ar trebui evidențiat este caracterul acestor mișcări. Pe parcursul perioadei interbelice Partidul Comunist din România a avut adepți foarte puțini. Punându-se în slujba Cominternului și susținând caracterul multinațional și imperialist al României4 comuniștii atacau principalul „tabu” politic din societatea românească – unirea. Fiind format într-o proporție considerabilă din minoritari, PCdR era privit ca o agentură străină, formată din „trădători”. În aceste condiții, chiar dacă în contextul venirii la putere în 1945 au renunțat la discursul din anii ’30, comuniștii au continuat să rămână priviți ca pe niște străini care atentează la integritatea românilor. Aceasta, alături de procesele de naționalizare, stabilizare și colectivizare pot explica rezistența unor grupuri, mult timp de la preluarea puterii de către comuniști.

Evident nu trebuie căzut în capcana de a considera că nu existau nici un fel de convingeri favorabile unui regim democratic în România. Totuși, în perioada de care ne ocupăm acestea erau mult mai puțin vizibile, ca manifestare, decât cele autoritare.

B. De la închisori la putere

Strategia ilegalității impusă de Stalin pentru partidele comuniste și punerea în slujba Cominternului au făcut ca numărul aderenților PCdR să fie extrem de scăzut. Deși la scindarea din 1921 a Partidului Socialist, numărul acestora era de câteva zeci de mii1, în aprilie 1944 numărul lor nu depășea două mii2.

Existau câteva particularități care și-au pus mai târziu amprenta asupra evoluției comuniștilor din România. În primul rând, în anii războiului se poate vorbi desre existența a trei partide: unul în închisori, care îl recunoștea într-o măsură mai mare sau mai mică pe Gheorghe Gheorghiu-Dej drept lider, unul în clandestinitate, condus de Ștefan Foriș și unul la Moscova, având ca figură centrală pe Ana Pauker3.

Clandestinitatea a constituit experiența fundamentală a comuniștilor români, le-a format comportamentul politic și perspectiva asupra societății – ca o realitate străină și ostilă. Tipologic, comuniștii sunt “rebeli primitivi”, amestec de sectanți mistici, briganzi, clan mafiotic și proscriși. Clandestinitatea, închisorile, exilul au constituit mediul formării lor. Această experiență a determinat cele mai multe din deciziile acestei generații de militanți, atât cât a deținut puterea. Suspiciunile, intrigile, obsesia secretului, mentalitatea cetății asediate și a dușmanului strecurat înăuntru, facționalismul sunt produse reziduale ale clandestinității4.

Clandestinitatea a determinat și principiile organizaționale ale partidului: divizat în celule, izolate între ele și închise. Ele constituie o lume paralelă, o contracultură, cu un sistem de valori și ierarhii proprii, dirijată de o elită care plănuiește să schimbe societatea. Cine încalcă regulile interne este exclus, aruncat în lumea “profană” de dincolo de limitele acestei realități paralele, subterane. Sistemul nomenklaturii (al recrutării de sus, al cooptării persoanelor de încredere) a garantat structura închisă a elitei comuniste vreme de decenii, până la prăbușirea ei. În aceste condiții, partidul a ajuns să aibă o adevărată fobie față de „fracționarism”.

Pe de altă parte, nucleul care a reușit în cele din urmă să se impună la începutul anilor ’50 și care a condus România o importantă perioadă de timp, și-a făcut „ucenicia” în închisoarea de la Caransebeș. Aceasta a făcut ca elita comunistă să fie una închisă, dominată de un spirit de castă și izolată.

Ieșirea României din război prin actul de la 23 august 1944 și ocupația sovietică au schimbat datele problemei politice din țară. Deși față de aliații occidentali sovieticii au promis că acolo unde se vor instala vor organiza alegeri libere, încă din 1944, Stalin reconoștea față de Iosip Broz Tito, conducătorul comuniștilor iugoslavi, că acolo unde armatele sovietice vor ocupa se va instaura un regim sovietic.

În ciuda lipsei de reprezentativitate pentru societatea românească, comuniștii au fost cooptați la actul răsturnării lui Ion Antonescu, alături de regele Mihai I, Partidul Național-Țărănesc, Partidul Național-Liberal și Partidul Social-Democrat, pentru a face pe plac Moscovei. Totuși, din partea partidului comunist colaborarea nu a fost realizată prin intermediul vreunuia dintre șefii celor trei partide, ci prin intermediul unui personaj mai puțin reprezentativ pentru partid, Lucrețiu Pătrășcanu. Deși era un intelectual deosebit, Pătrășcanu nu repreznta nici pe departe tipul ideal de comunist. Având doctoratul în drept, luat în Germania, acesta s-a remarcat în perioada interbelică în calitate de avocat apărător în procesele intentat unor comuniști. În urma lui 23 august, Pătrășcanul a fost singurul care a obținut un minister, cel de Justiție. Totuși, în cadrul partidului nu a obținut funcții ridicate, mai mult, conferința acestuia din 1945 a dus la ralierea aripilor Dej și Pauker împotriva sa. Pătrășcanu se făcea vinovat de implicarea alături de partidele burgheze în actul de la 23 august, când „eliberarea de către Armata Roșie” ar fi putut duce la preluarea puterii fără ajutorul unor asemenea aliați. Mai târziu, el a fost îndepărtat din partid, arestat, judecat și executat în 1954, anul indicând o posibilă teamă din partea lui Dej de a nu avea un contracandidat într-o viitoare destalinizare care se prefigura1.

Preluarea puterii integrale de către comuniști s-a petrecut în contextul anilor 1945-1947. Profitând de prezența trupelor și consilierilor sovietici, comuniștii solicită puterea din partea regelui Mihai I în februarie 1945, iar primul guvern comunist a fost numit în martie același an. Tehnicile de preluare a puterii au fost variate: presiunea sovieticilor prin emisarul lor A. I. Vâșinski2, șantaj în problema Transilvaniei3, populism4, ascunderea adevăratelor intenții5. În 1946 comuniștii au organizat alegeri, pe care „le-au câștigat” în condiții suspecte6. Odată preluată puterea legislativă, comuniștii au renunțat la cosmetizările de până atunci, începând epurarea vechilor elite. Principalele partide interbelice PNL și PNȚ s-au autodizolvat sau au fost desființate în urma unor procese intentate7. Ultima posibilă rezistență, monarhia a fost înlăturată în 1947.

C. De la sovietizare la „Declarația de independență”

Începând din 1948, comuniștii români au început un proces de imitare a instituțiilor și sistemului din Uniunea Sovietică. Prin legea cu privire la stabilizare, averile au fost confiscate, prin legea naționalizării, industria mare și mijlocie a trecut în proprietatea statului, iar prin Constituția din 1948 s-au consfințit transformarea instituțiilor politice. În același an a fost desființată Academia României și a fost înființată una nouă, catedrele universitare au fost epurate de cadrele didactice indezirabile, iar biserica greco-catolică a fost interzisă.

În linii mari, țintele epurării din perioada 1947-1949 au fost vechile elite ale țării – oameni politici, academicieni, scriitori, filosofi, oameni de cultură , persoane influente (ziariști, oameni de afaceri, avocați) etc. La o primă vedere, teroarea dezlănțuită atunci părea gratuită. Sleită de pe urma participării la război, societatea românească nu mai avea puterea de a se împotrivi guvernării comuniste. Totuși, comuniștii nu urmăreau o simplă guvernare. Ei vroiau instaurarea unui regim totalitar, iar controlul total al individului nu se poate face decât printr-o socializare totală, la toate palierele. Pentru aceasta trebuiau eliminați toți potențialii vectori de socializare independenți de linia pe care o comunica partidul. Așa se explică de ce o parte a intelectualității, spre exemplu, a fost cruțată, sau chiar potențată (cazul unui Mihail Sadoveanu sau George Călinescu), în timp ce o altă parte a fost marginalizată, dată afară de la catedre sau din institute sau chiar arestată.

În proaspăt constituitul Partid Muncitoresc Român s-a afirmat destul de timpuriu dualismul „interni” – „externi”. Din prima categorie făceau parte cei care în timpul războiului au stat în țară, și al căror principal exponent era Gheorghiu-Dej, din cea de a doua făceau parte cei care au stat la Moscova, fiind reprezentați de „triada” Ana Pauker2, Teohari Georgescu4, Vasile Luca5. Funcția de Secretar General al Partidului Muncitoresc din România era deținută de către Dej, ceilalți trei fiind doar secretari. Totuși, ultimii dețineau poziții cheie și, în plus, erau susținuți de către Stalin, ceea ce face ca aceștia să dețină o mai mare influență în raport cu primul. Propaganda de partid, abunda în acele momente de emblematica enumerare „Ana-Luca-Teo-Dej”, care îl plasa pe șeful partidului pe o poziție inferioară „moscoviților”. Există unii autori care explică, măcar parțial, comportamentul lui Dej de mai târziu prin frustrările generate de această poziționare, ca și de începutul de cult al personalității de care se folosea Ana Pauker.

Eliminarea rivalilor moscoviți din conducerea partidului – în 1952 – are mai multe explicații, unele mai ușor, altele mai greu de acceptat. Eliminarea moscoviților s-a petrecut în contextul campaniei duse de Stalin împotriva „cosmopolitismului”. Antisemitismul de la Moscova a fost marcat de procesele medicilor acuzați de uciderea lui A. A. Jdanov, antisemitism, propagat prin copiere și în celelalte state socialiste. Eliminarea unor competitori, a unor posibili succesori și a unor rivali era nota dominantă în aceste țări. Dintre cei trei lideri ai „moscoviților” din România, cel puțin A. Pauker și V. Luca erau evrei. Cert este faptul că Stalin a avut un cuvânt de spus în eliminarea celor trei și că el a fost cel care și-a exprimat pereferința pentru Dej.

Acuzația adusă celor trei a fost de „deviaționism de dreapta” și „slăbire a vigilenței revoluționare”. Mai concret, A. Pauker era acuzată că, în calitatea ei de persoană responsabilă cu cadrele, a susținut intrarea în partid „a unor elemente dușmănoase, antipartinice”, foști legionari și reprezentanți ai burgheziei, ceilalți doi fiind acuzați că au ajutat ca aceste persoane să ajungă în funții cheie. După acest episod, partidul a fost epurat, mai mult de 60% din membrii săi fiind dați afară.

Acuzațiile erau clar nedrepte deoarece procesul prin care acele persoane ajunseseră în partid fusese aprobat de câtre plenara PCR din 1945 și răspundea necesității stringente de atunci a partidului de a-și spori numărul de membri. Pe de altă parte, epurările îi dădeau posibilitatea lui Dej de a „etniciza” elita conducătoare din țara sa.

Tot în această perioadă sunt de remarcat două episoade demne de reținut: începutul colectivizării agriculturii și primul plan cincinal.

Deși în anii 1945-1947 comuniștii au dat în permanență declarații că în România nu va fi aplicat sistemul sovietic în agricultură, odată cu 1950 încep să apară primele forme de „socializare a agriculturii”. Acestea sunt gospodăriile agricole colective și întovărășirile. Primele sunt cooperative agricole formate prin cedarea „voluntară” a pământului de către membrii cooperatori, „conștienți de superioritatea și avantajele acestei forme de producție”, în timp ce întovărășirile sunt formate din țărani care își păstrează proprietatea asupra pământului, dar care muncesc împreună. Deși ar fi dorit ca în ceea ce privește colectivizarea să se desfășoare cât mai repede, conducerea comunistă a fost nevoită să bată în retragere în fața împotrivirii țăranilor. Transformarea socialistă a agriculturii era, spunea Dej, o necesitate obiectivă pentru realizarea unei înalte producții socialiste în economia națională, în ansamblu, și pentru “dezvoltarea armoniaosă a agriculturii”. Totuși, colectivizarea mergea greu și cu puține succese în practica agricolă. Mai târziu, pentru situația din agricultură au fost învinuiți Ana Pauker și Nicolae Ceaușescu.

Primul plan cincinal românesc era similar celui al bulgarilor, cehilor și iugoslavilor și reproducea la scara României planul interbelic sovietic. Totuși, acest plan nu ținea cont de rezervele enorme de pământ și de materii prime ale URSS și nici de faptul că minereul necesar industrializării trebuia adus de la distanțe mari din Rusia și trebuia plătit la rate de schimb defavorabile României. Primul plan cincinal și-a realizat țintele propuse, dar printr-un efort de ultim moment, politici stahanoviste, creșterea normelor, etc.

În plan politic, pe lângă eliminarea „grupului de la Moscova” din conducerea partidului sunt de remarcat câteva aspecte. Preluarea puterii de către Hrușciov în 1953-1955 și impunerea principiului conducerii colective a dus la modificări, în sensul imitării, și în statele satelite. În România, Dej a renunțat în 1954 la funcția de secretar general, pe care a și deființat-o, în locul ei înființând funcția de prim-secretar, în care l-a numit pe Gheorghe Apostol.

La moartea lui Stalin întregul bloc comunist era într-o evidentă criză economică generată de lipsa de bunuri de consum și de supraproducția de mărfuri inutile. În primăvara și vara lui 1953, toate statele comuniste au recunoscut dificultățile pe care le întâmpină, ceea ce demonstra garvitatea lor (în tipul lui Stalin așa ceva ar fi fost catalogat drept deviaționism); odată cu schimbarea de la Moscova a început o schimbare orchestrată și în restul blocului. Rușilor, ca și celorlate popoare ale lagărilor li se spunea că după ce industrializarea avusese numeroase succese era timpul pentru o fază nouă în care necesitățile de ordin general să fie satisfăcute. Era aceasta o formă voalata de a recunoaște că planurile indusriale dăduseră greș.

Schimbările în plan economic au apărut prin ajustarea planurilor în favoarea măririi cotei alocate în investiții pentru bunurile de larg consum, renunțarea la sistemul cotelor agricole și introducerea unui sistem mai flexibil etc.

În plan politic, în România se petrece totuși un fenomen invers, denumit de Pavel Câmpeanu „stalinizare antisovietică”. Stalinismul presupunea mai mult dcât orice, fidelitate față de Uniunea Sovietică. Totuși, odată cu venirea lui Hrușciov la putere această fidelitate ar fi însemnat debarcarea de la putere a conducătorilor din acel moment. În aceste condiții, Dej a recurs la revalorificarea mijloacelor staliniste, dar în ciuda presiunilor venite de la Moscova. Acest fenomen era bazat în primul rând pe lipsa unei opoziții intrapartinice după eliminarea lui Pătrășcanu și de susținerea „destalinizării avant la lettre”. Conducătorii de la București susțin că într-adevăr, în România a existat un cult al personalității, dar că acesta a fost practicat de „grupul deviaționist de dreapta” (al Anei Pauker) și că acesta a fost eliminat odată cu eliminarea grupului. Prin urmare, Dej, devenea primul „destalinizator” al blocului, chiar înainte ca Stalin însuși să fi murit. Prin manevre deosebit de abile, Dej a reușit însăși ideea de destalinizare să o compromită. Chiar dacă Hrușciov nu era convins de aceste manevre, evenimentele din Ungaria din toamna anului 1956 au reprezentat un nesperat atu în mâinile lui Dej. Acesta putea invoca cu ușurință faptul că destalinizarea putea amenința „cuceririle revoluționare” (adică monopolul puterii) pentru a se opune și mai mult reformelor. De fapt, începând din 1957, chiar și în URSS începe un proces de limitare a liberalizării, fapt imitat imediat și de conducerea de la București. Ceea ce a contat în toată această perioadă zbuciumată a fost faptul că Dej i-a dovedit lui Hrușciov că el deține controlul asupra societății.

Acesta poate fi și unul dintre cele mai importante elemente care au contat în momentul în care a fost luată decizia de retragere a trupelor sovietice din România în 1958. Interpretat în cele mai felurite moduri și atribuidui-se cauze de la cele mai diverse2, evenimentul poate fi atribuit totuși unor elemente concrete cum ar fi: Tratatul de pace de la Paris din 1947 prin care sovieticii se angajau să se retragă din România în clipa în care își vor retrage trupele staționate în Austria (retrase în 1955), stabilitatea regimului intern, faptul că România era membră a Pactului de la Varșovia, nu avea graniță cu nici un stat „necapitalist” și posibilitatea de intervenție destul de rapidă3 „în caz de amenințare a ordinii socialiste” cu armata staționată în Transnistria.

Mult mai importante sunt însă consecințele retragerii trupelor sovietice din România. Ele au lăsat lui Dej o mai mare posibilitate de manevră, i-au confirmat rămânerea în fruntea partidului și au dus la începerea unui proces de „restalinizare” care a marcat perioada anilor 1957-1962.

Retragerea trupelor sovietice a făcut posibilă și „Declarația de independență” din aprilie 1964. Aceasta s-a produs pe fondul disputei sino-sovietice cu privire la strategiile de urmat de către mișcarea muncitorească internațională și de raporturile cu lumea capitalistă. Chinezii îi acuzau pe sovietici de „trădare” și pactizare cu inamicul capitalist prin lansarea doctrinei coabitării pașnice dintre cele două sisteme. În aceste sens erau invocate tratatul de neproliferare a armelor atomice, acordul de limitare a armelor nucleare și interzicerea experimentelor, capitularea URSS în față Statelor Unite în timpul crizei rachetelor și nesusținerea suficientă a revoluției din țările lumii a treia. Pe de altă parte, sovieticii îi acuzau pe chinezi de iresponsabilitate războinică, aventurism și, mai ales, de „facționarism”1. Evenimentele au fost precedate de o serie de întruniri și conferințe, în principal cea de la Moscova din 1962 care a arătat gravitatea disputelor.

Dincolo de duelul verbal, în spatele acestor acuze se ascundea o luptă pentru putere în vederea conducerii mișcării comuniste internaționale.

În această dispută, conducătorii de la București și-au afirmat neutralitatea, dar totuși o neutralitate activă care respingea amestecul în treburile interne:

Promovând în arena internațională un sistem de relații calitativ nou, fără precedent în istorie, partidele comuniste și muncitorești din țările socialiste au așezat la baza acestor relații principiile independenței și suveranității naționale, egalității în drepturi, avantajului reciproc, întrajutorării tovărășești, neamestecului în treburile înterne, respectului integrității teritoriale, principiile internaționalismului socialist3.

Am putea lua în considerație și ipoteza, pe care o vom analiza mai pe larg în capitolele următoare, că și Dej este prin intențiile sale un challanger al conducerii mișcării comuniste internaționale, așa cum va fi și Ceaușescu. Referindu-se la acest aspect, Corneliu Mănescu, ministrul de externe din acea perioadă, declară că Dej a susținut la un moment dat referindu-se la conflictul dintre ruși și chinezi:

Eu m-aș declara de acord să fac parte dintr-un colectiv de reprezentanți ai mișcării comuniste internaționale, cu Togliatti, cu Thorez – și a mai spus câteva nume ilustre -, să mă implic pentru a rezolva aceste probleme.

Dincolo de faptul că voia să acționeze în conformitate cu ideologia comunistă a vremii, care cerea cooperare pe plan internațional între partidele din toate țările lumii, el se punea pe sine pe același plan cu asemenea figuri ce dominau vița comunistă internațională. În aceste momente uita că România este o țară prea mică, la cheremul intereselor Marilor Puteri, așa cum a fost întotdeauna. În acele momente își supradimensiona personalitatea și poziția politică1. Faptul că Dej urmărea să fie recunoscut ca lider al mișcării comuniste mondiale este recunoscut explicit de fostul său ministru2.

D. De la condamnarea invaziei în Cehoslovacia la „Epoca de aur”

Venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere a fost interpretată diferit atât de istorici ai perioadei, dar și de participanții direcți la evenimente. Foarte prolifică printre foștii colaboratori ai lui Dej (Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu) este opinia conform căreia Ceaușescu nu ar fi fost favoritul lui Dej și că acesta a ajuns la putere doar datorită manevrelor oculte și lașității unor membri ai Biroului Politic. Totuși similitudinea unor elemente și analiza posibilităților avute la dispoziție de către Biroul Politic conduc spre concluzia că ideea „uzurpării” ține mai degrabă de mit decât de realitate. Similitudinele la care ne referim sunt cele legate de cazul succesiunii în Uniunea Sovietică la moartea lui Stalin3. Astfel, Lenin, bolnav, a fost izolat de restul membrilor Biroului Politic de către Stalin „pentru a nu-i tulbura liniștea”. Fiind singurul canal de comunicație dintre șeful muribund și Birou, Stalin a impus modificările de care avea nevoie pentru a putea prelua șefia partidului. În clipa în care Lenin ar fi aflat de manevrele lui Stalin acesta ar fi făcut o serie de critici la adresa sa și un testament politic în care era recomandat ca lui Stalin să nu i se încredințeze funcții de conducere. Acest fapt nu a ajuns la cunoștința publicului și nici a membrilor Biroului Politic. Puținii care au știut au preferat să pactizeze cu Stalin în speranța că vor obține o serie de avantaje.

Același scenariu apare proiectat și în lucrările sau interviurile luate celor mai sus menționați. Dej nu ar fi dorit ca succesor să-i fie Ceaușescu, dar acesta a avut grijă ca să-l izoleze atunci când era bolnav și, disciplina de partid și colaborarea lui Ion Gheorghe Maurer cu Ceaușescu, au condus la alegerea ultimului în funcția de secretar general.

Totuși, o mult mai lucidă analiză este făcută de Dennis Deletant. N. Ceaușescu era singura opțiune cu adevărat viabilă pentru Biroul Politic, pentru care, principala amenințare era reprezntată de Alexandru Drăghici. Ceaușescu nu fusese compromis prin participarea la represiune și prezenta garanția continuării liniei politice inițiate de către Dej. În plus, faptul că Ceaușescu ar fi fost un personaj minor în ochii lui Dej este infirmat de încrederea pe care Dej i-a acordat-o în timpul vieții. Deși foarte tânăr, Ceaușescu este numit la direcția Politică a Armatei în 1950; în 1954, odată cu reorganizarea Secretariatului (organismul central în cadrul partidului), atunci când Dej rămâne doar cu o funcție pe linie de stat, Ceaușescu este numit secretar. Mai mult, încă înainte de moartea lui Dej, Ghiță Ionescu îl dădea pe Ceaușescu drept cel mai probabil succesor.

Învățând lecția de la predecesorul său, Ceaușescu a făcut primii pași în vederea eliminării rivalilor și, în primul rând a lui Alexandru Drăghici (1965-1966). Totuși, el continuă, plusând prin discreditarea imaginii lui Dej, prin reabilitarea lui Pătrășcanu și prin eliminarea, treptată a foștilor colaboratori ai liderului defunct. Ar fi util în acest moment de pus întrebarea de ce recurge Ceaușescu la discreditarea lui Dej, mai ales în condițiile în care îi continua linia politică. Pavel Câmpeanu, referindu-se la acest gen spune că el a fost gratuit și inutil. Logica succesiunii în sistemul sovietic presupune două modele de comportamente la adresa succesorului. Unul ar fi cel de sanctificare așa cum a procedat Stalin cu Lenin și de proclamare ca „cel mai apropiat colaborat”, „cel mai demn urmaș al liniei politice al acestuia” etc. Acest model se pretează cel mai bine în cazul în care se dorește succesiunea ideatică cu predecesorul și recuperarea moștenirii acestuia. Un al doilea model ar fi cel al condamnării și înfierării predecesorului – cazul lui Hrușciov referitor la Stalin. Acest model se pretează mai bine pentru cei care doresc schimbarea radicală a liniei politice. În acest context, cel puțin aparent, Ceaușescu acționează lipsit de raționalitate. Deși concretizează în numeroase domenii linia deschisă de predecesorul său, el recurge la al doilea model (este drept că nu din primele momente, ci la o anumită perioadă de la preluarea puterii). Acest lucru pare cu atât mai bizar cu cât Dej își atrăsese o anumită simpatie printr-o serie de elemente precum retragere trupelor sovietice din România, „Declarația de independență” și relativa liberalizare internă odată cu 1963, iar Ceaușescu a recurs inițial la aceleași elemente pentru a se legitima – stimularea unui sentiment naționalist și liberalizare internă, concomitent cu creșterea nivelului de trai.

Explicațiile în această direcție sunt mai degrabă ipotetice, decât dovedite științific. Este posibil ca Ceaușescu să fi refuzat valorificarea imaginii predecesorului din orgoliu, din dorința de a nu valorifica alături de Dej și pe colaboratorii acestuia, care ar fi dobândit în acest fel un anumit prestigiu, din dorința de a avea la dispoziție, în cazul unor dificultăți ulterioare, un țap ispășitor sau din dorința de a deveni un lider al mișcării mondiale, iar imaginea lui Dej l-ar fi putut trage înapoi. De asemnea nu trebuie exclusă nici varianta unui act lipsit de raționalitate.

Ceea ce avea să marcheze conducerea lui Nicolae Ceaușescu până la capăt a fost, însă, condamnarea publică a invadării Cehoslovaciei. Momentul a fost destul de favorabil ales. Ceaușescu își consolidase puterea în rândul partidului și încerca o primă manevră de a-și lărgi baza de sprijin prin obținerea consimțământului societății. Relațiile externe erau în favoarea României care restabilise relațiile diplomatice și contactele distruse în anii ’50. De asemenea România se remarcase și în alte momente ca un membru cu statut aparte în lagărul comunist. În 1961 România a votat pentru prima dată la ONU diferit de sovietici, nu a rupt legăturile diplomatice cu Israelul în timpul războiului de șapte zile, a stabilit legături diplomatice și comerciale cu Germania de Vest.

Evenimentele din 1968 au fost pe larg comentate în diferite lucrări1 și nu necesită o prezentare pe larg. Totuși, o serie de elemente se cuvin precizate și analizate. România nu „a refuzat să participe” la invadarea Cehoslovaciei întrucât nici nu a fost invitată la acest lucru2. Relațiile românilor cu sovieticii în momentul respectiv erau tensionate și de aceea sovieticii au fost cei care au evitat implicarea românilor, deși membri ai Pactului de la varșovia, în numele căruia se făcea intervenția.

Ceea ce trebuie analizat, din perspectiva reacției lui Ceaușescu (mobilizarea Gărzilor Patriotice, plan de scăpare, contacte cu Tito3) este dacă sovieticii ar fi intenționat sau nu să intervină în România pentru a-l debarca pe Ceaușescu. În țară a fost creată o adevărată psihoză a iminenței intervenției alimentată de gesturile menționate și de zvonuri4. Pentru a măsura intenția sovieticilor cred că ar fi util reluarea axiomei nr.2 a lui Robert Dahl cu privire la tolerarea opoziției:

Probabilitatea ca un guvern să tolereze opoziția crește direct proporțional cu costurile suprimării ei5.

Prin extensie, putem afirma că șansele ca Ceaușescu să scape de o invazie sovietică creșteau pe măsură ce costurile sale erau mai ridicate. Astfel, gestul lui Ceaușescu pare a fi mai degrabă teatral. El ține o cuvântare lungă în fața unei adunări a muncitorilor din București, mobilizează niște unități fără o prea ridicată valoare combativă și poartă discuții patetice cu Tito. Totuși, el nu încearcă nici un gest semnificativ împotriva sovieticilor. Nu ia măsurile lui Nagy de ieșire din Tratatul de la Varșovia (deși logic ar fi fost să o facă, din moment ce condamna acțiunile sale), nu anunță renunțarea PCR la monolului puterii și nici nu imită reformele liberale ale lui Alexandr Dubcek în favoarea căruia s-a pronunțat. Singurul principiu care apare ca leit-motiv este dreptul fiecărui partid de a decide asupra strategiilor cuvenite pentru a fi adoptate în țara pe care o conduce.

Totuși, toate acestea nu explică neintervenția sovietică. La aceste elemente mai trebuie adăugate elemente de calcul strategic. România era înconjurată de state comuniste, nu exista amenințarea ieșirii din bloc, trupele sovietice din Transnistria puteau interveni într-un timp foarte scurt, România se bucura de un anumit capital de simpatie pe arena internațională în urma gesturilor menționate mai sus de distanțare de politica blocului comunist, iar pe plan internațional invadarea Cehoslovaciei fusese un șoc prea puternic pentru a se risca o nouă intervenție. În plus, sovietici au observat un lucru care venea în ajutorul lor. În acele momente, Bucureștiul a devenit credibil atât pentru Statele Unite, cât și pentru China1. În aceste condiții, România putea fi folosită drept „teren de încercare” în domeniul diplomatic de către sovietici care puteau testa atât atitudinea Chinei, cât și a Statelor Unite. Nu inteționăm să susținem faptul că sovieticii erau mulțumiți de criticile făcute de Ceaușescu sau de faptul că ar fi fost un complot pentru a-i câștiga de partea României pe cei creduli, în timp ce aceasta lucra pentru URSS2. Mai degrabă se poate susține că într-un context complex, sovieticii au calculat că ar trebui să cheltuiască prea mult pentru a invada România și că ar obține prea puțin.

Oricum, dincolo de interpretările posibile ale actului din august 1968, mai certe par a fi rezultatele. Ceaușescu a câștigat un plus de legitimitate în ochii societății românești. La respectivul miting, conform declarațiilor unor martori3, Ceaușescu a fost aclamat fără a mai fi necesară intervenția benzilor cu aplauze. O serie de intelectuali care până atunci fuseseră ostili PCR și-au schimbat orientarea cu 180 de grade, intrând în rândurile sale (cazul lui Andrei Pleșu).

Schimbarea de atitudine a conducerii comuniste către ceea ce s-a numit național-comunism este identificat de către cei mai mulți autori în 1971, după vizita în China și Coreea de Nord. Totuși este greu de presupus ca un conducător să-și schimbe opțiunile și strategiile atât de radical în urma unei simple vizite (iar așa cum vom vedea din analiza instrumentelor de propagandă, schimbarea s-a produs chiar mai devreme), oricât de mult este posibil să fi fost impreionat de „revoluția culturală chineză”. Este mai degrabă necesar de analizat în ce măsură „liberalizarea” de la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70 este corect acoperită semantic.

Principalele elemente ale „liberalizării” au fost în această perioadă separarea funcțiilor de stat de cele de partid, conducerea colectivă, creșterea investițiilor în bunuri de larg consum, orientarea spre strategii mai viabile în raport cu piața a econimiei și un grad mai ridicat de autonomie la nivel economic și cultural. Cât privește modul în care au fost implementate și au funcționat, ne vom referi mai pe larg în capitolele următoare.

Schimbarea din 1971 a vizat toate domeniile. Începută la nivel ideologic ea s-a răspândit la nivel economic prin creșterea cotelor alocate investițiilor (în dauna consumului), și în principal a investițiilor în industriile chimică și constructoare de mașini, și politic, prin eliminarea tuturor colaboratorilor lui Dej și impunerea unor persoane apropiate, mai ales membri ai familiei.

Toate acestea au avut efecte grave asupra situației interne și externe a României. Investițiile în industria chimică s-au dovedit a fi o decizie catastrofală odată cu criza petrolului (1973) și căderea șahului Iranului în 1979 (acesta furniza petrol României în condiții foarte avantajoase).

Industrializarea masivă de la sfărșitul anilor ’70 a dus la îndatorare externă ridicată. Profitând de capitalul de simpatie obținut în Occident, Ceaușescu a obținut numerose împrumuturi pentru dezvoltarea complexului industrial din România. Totuși, după 1975 (semnarea Actului Final de la Helsinki), prioritățile occidentale se schimbă. Dacă până atunci se punea accent pe respectarea integrității teritoriale, după 1975 accentul a fost pus pe respectarea drepturilor amului. Acest fapt a condus la scăderea importanței lui Ceaușescu pentru Occident și la reducerea posibilităților de manevră în domeniul economic pentru acesta. Mai mult, datoria externă crescând, România a intrat în anul 1981, și mai apoi în 1983 în incapacitate de plată. Această situație a avut drept consecință, pe de o parte, intervenția Fondului Monetar Internațional care a recomandat reducerea importurilor și stimularea orgoliului lui Ceaușescu, nemulțumit de faptul că Fondul intervenea în treburi interne ale României. Aceasta a dus la o adevărată psihoză a achitării datoriei externe concretizată atât printr-o campanie propagandistică, dar și prin metode economice cum ar fi ccreșterea exporturilor și reducerea importurilor. Situția României s-a agravat ca urmare a faptului că, deși avea o bază industrială extinsă, exporturile de produse industriale erau restrânse, datorită calității slabe a produselor, dar mai ales datorită lipsei piețelor de desfacere. În aceste condiții, exporturile au constat în principal din materii prime, cu o valoare internă mică. Reducerea exporturilor a dus la grave probleme în aprovizionarea cu produse alimentare (carnea de vită era, spre exemplu, importată din URSS) și la imposibilitatea continuării tehnologizării fabricilor existente. Mai mult, prin sistemul de gestiune a unităților economice, acestea au fost decapitalizate financiar, iar prin modul de alocare a resurselor acestea erau blocate.

Problemelor economice, conducerea politică le-a răspuns prin mărirea „dozei” de ideologie. Condițiile de trai precare și mobilizarea ideologică intesă creau imaginea unei „cetăți asediate” de inamic, imagine cultivată atât implicit, dar și cu trimiteri uneori directe.

Totuși, răspunsul societății este diferit de cel așteptat de către autorități. Deși mobilizarea ideologică este ridicată, răspunsurile sociale sunt reduse. Românii imită ritualul impus de putere și folosesc „limba de lemn”, dar se adaptează la condițiile economiei subterane care asigură subzistența și a posturilor de radio Occidentale.

Nemulțumirile legate de condițiile de viață, teroarea fizică și psihică, imobilismul social și de tendința de schimbare forțată a unor valori tradiționale au făcut societatea românească să reacționeze. Timidă în 1977 în Valea Jiului, mai îndrăzneață în 1987 (grevele de la Brașov), reacția împotriva regimului a atins punctul culminant în decembrie 1989.

Condițiile explicative ale revoltei din decembrie 1989 (ca și interpretarea dată evenimentelor) au constituit subiectul a numeroase lucrări și nu ne propunem aici nici un fel de interpretare. Ceea ce am dori clarificat ar fi câteva dintre evenimentele contexuale care par a avea o relevață mai ridicată pentru ceea ce inteționăm în continuare.

Anul 1989 a dus la prăbușirea regimurilor comuniste în întraga Europă. Rămâne o întrebare interesantă pentru filosofia politică de aflat care factor a avut importanța cea mai ridicată – cel extern sau cel intern.

III. Propaganda și rolul său într-un stat totalitar

A. Mișcare și internaționalism

Aspirațiile statului totalitar sunt universaliste. La baza sa, acest stat are o ideologie, considerată „adevăr obiectiv” („întemeiat științific”), ideologie care, datorită superiorității sale în ceea ce privește adevărurile emise și a „Istoriei” care acționează în favoarea sa, trebuie răspândită în întreaga lume.

Această construcție bazată pe deducții filosofice și pe ceea ce Karl Popper a numit istoricism are în practică o serie de urmări. În primul rând ea face distincția dintre partid – care acționează într-o anumită țară – și mișcare – a cărei sferă este întreaga omenire. Ceea ce particularizează partidele totalitare în acest context este subordonarea partidului către mișcare. Pentru naziști, fasciști, comuniști, triumful ideilor naziste, fasciste, comuniste, în lume este mai important decât guvernarea societății germane, italiene sau a celei ruse. În acestă ordine de idei, partidul nu este decât un simplu instrument în mâinile mișcării, iar statul în care eventual s-a cucerit puterea nu reprezintă decât un simplu „cartier general” pentru conducerea și răspândirea mișcării.

Desigur, nu în cazul tuturor mișcărilor relațiile sunt identice. Mișcarea comunistă a introdus un model de organizare strictă în care Uniunea Sovietică se identifica cu mișcarea, iar subordonarea față de aceasta devenea principalul atestat pentru a deține calitatea de comunist. Din punct de vedere ideologic, partidele comuniste au adoptat aceeași linie fondată pe operele lui Karl Marx, Friedrich Engels și V. I. Lenin și pe experiența Internaționalei I și II.

Spre deosebire de mișcarea comunistă, în tabăra nazistă sau fascistă lucrurile stau mai nuanțat. Obiectivele ideologice ale fascismului sunt mai puțin universaliste decât cele ale nazismului. Pe de altă parte, discursul ideologic al extremei drepte nu este unitar, existând diferențe semnificative între aceștia și legionari, franchiști, salazariști, horthyști etc3. Aceasta nu înseamnă că extrema dreaptă a generat o mișcare mai puțin totalitară sau că nu ar fi potrivită compararea acestora.

Referindu-ne la mișcarea comunistă, o serie de observații se impun. Linia urmată de către aceasta nu a fost în permanență aceeași, schimbările de atitudine, putând conduce la o serie de concluzii diferite. Bolșevicii au lansat imediat după cucerirea puterii lozinca „soviete peste tot!”, lozincă ce exprima opinia (împărtășită mai ales de Troțki) conform căreia singura șansă de supraviețuire la putere era legată de izbucnirea unei revoluții la nivel mondial. Revoluția mondială nu era doar un obiectiv, ci o adevărată credință bazată pe o ideologie istoricistă. Astfel se pot explica o serie a comportamentelor bolșevicilor din perioada 1917-1921: semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk, susținerea financiară a lui Bela Kuhn, în ciuda situației economice interne, sau a revoluției din Bavaria.

Înfrângerea mișcărilor revoluționare izbucnite în Europa la sfârșitul războiului și revoltele interne din Rusia Sovietică au coondus la schimbarea strategiilor de către bolșevici. Noua Politică Economică (NEP) ce punea un accent mai ridicat pe mecanismele de piață și recompensă materială a indivizilor și trecerea în planul secund a ideii „revoluției mondiale” sunt simptome ale acestei schimbări. Mai mult, Stalin, aflat în lupta pentru succesiune cu Troțki, lansează ideea „socialismului într-o singură țară”, fapt care pare a evidenția renunțarea la internaționalismul agresiv. În realitate, lucrurile se prezintă diferit. Chiar și în perioada „socialismului într-o singură țară”, bolșevicii au „exportat” comunismul în Mongolia. Mai mult, ideea „socialismului într-o singură țară” nu susține renunțarea la „victoria mondială a socialismului”, ci presupunea că aceasta nu reprezintă principalul obiectiv strategic al momentului.

În cadrul mișcării comuniste (ca și în cadrul celei naziste) au început să se manifeste relațiile de putere dintre diferitele partide. Conducătorul Partidului Comunist (Bolșevic) al Uniunii Sovietice a ajunst, printr-un complicat mecanism filosofic, antropologic și instituțional șeful mișcării comuniste.

În acest moment, trebuie făcută o precizare. Deși există o organizație instituțională a mișcării comuniste – Internaționala a III-a – poziția de conducător al acestei organizații (sau deținerea vreunei funcții în cadrul acestei organizații) nu ducea neapărat la funția de conducător al mișcării. De altfel, deși Stalin a fost recunoscut până la moartea sa drept conducător al mișcării comuniste, Cominternul (sau succesorul său, Cominformul) nu a fost niciodată condus de el, ba uneori nici măcar nu au fost conduse de sovietici.

Poziția de lider al mișcării se bazează pe alte elemente. Astefel, sunt însumate prestigiul dobândit în urma unor activități notorii, recunoașterea importanței cuceririlor revoluționare în prima țară socialistă a lumii, interpretări filosofico-ideologice, și relațiile de tip client-patron exercitate de sovietici asupra partidelor „frățești”.

Dacă Stalin a fost recunoscut drept lider al mișcării, la moartea sa, au apărut primele dispute legate de conducerea mișcării. Conducerea mișcării comuniste internaționale se baza în primul rând pe prestigiul revoluționar. La acest capitol, liderul de la Moscova nu era decât un biet comsomolist în ochii lui Mao2, faptele sale nefiind nici pe departe comparabile cu cele ale chinezului care adusese revoluția în cea mai populată țară din lume. Totuși, Mao nu era singurul care avea prestigiu. Tito putea fi un alt contracandidat, cu atât mai mult cu cât acesta avea un impact destul de important în rândul țărilor nealiniate. De a aceea Mao a fost nevoit ca pe lângă Hrușciov să-l atace și pe conducătorul iugoslav.

Disputa s-a derulat la începutul anilor ’60 și a cuprins un front foarte larg. Chinezii i-au acuzat pe sovietici că, prin semnarea tratatului de neproliferare a armelor nucleare ar fi capitulat în fața capitalismului. Pe de altă parte, pentru a riposta, sovieticii și-au retras consilierii din China și au încetat suportul economic și tehnologic pentru aceasta. Aflați într-o situație dificilă, chinezii au ripostat ideologic prin mobilizare și îndreptarea atențeiei către țările din Lumea a Treia. Profitând de faptul că sovieticii au bătut înapoi în afacerea rachetelor din Cuba în 1962, chinezii au lansat sloganul că Lumea a Treia a fost trădată de URSS și că singurul sprijin pentru aceste țări mai poate fi acordat doar de China. Cu un succes mai ridicat în Asia și mai scăzut în Africa și America, chinezii au reușit fie măcar parțial în ceea ce și-au propus. Chiar dacă este mai greu de apreciat în ce măsură Mao a ajuns liderul al mișcării comuniste mondiale, cel puțin în ceea ce privește liderul mișcării comuniste din Asia este cu siguranță.

Între „partidele frățești” se manifestă relații de tip client-patron. Într-o primă instanță, puterea fiind deținută doar într-un număr limitat de state și în spiritul internaționalismului proletar, comuniștii se ajută în vederea accesului la putere. În realitate, acest ajutor creează relații de putere, similare celor observate de antropologi atunci când apare darul și contra-darul. Având la dispoziție logistica enormă oferită de posibilitatea folosirii după bunul plac al bugetului de stat ca și a instituțiilor acestuia în vederea realizării „revoluției mondiale”, sovieticii sunt cei care oferă „darul” și așteaptă „contra-darul” de la cei sprijiniți sub forma recunoașterii întâietății în cadrul mișcării prin recunoașterea liniei ideologice a partidului bolșevic. Oricine dorește să preia întâietatea la nivel mondial în cadrul mișcării trebuie să-și stabilească propria rețea de „clienți”, bazată pe susținerea materială, logistică sau financiară sau pe interese comune. În clipa în care atacă supremația lui Hrușciov în cadrul mișcării, chinezii susțin deja material mișcări de eliberare „progresiste” sau partide comuniste din Asia (Malaiezia, Filipine, Thailanda) și coalizează interesele antisovietice ale elitei conducătoare de la București și cele antiiugoslave ale elitei de la Tirana.

B. Formarea omului nou

Ideologia comunistă întinde o capcană abilă, care poate fi cu greu sesizată. Ea se auto-proclamă ca fiind cea mai potrivită societății omenești, bazându-se în această aserțiune pe faptul că este întemeiată pe legile științifice ale dezvoltării sociale. Criticii comunismului au încercat, în aceste condiții, să demonteze legile dezvoltării sociale propuse de Marx, fără a privi ceea ce se petrecea cu regimurile coumuniste în aplicarea propriei ideologii. Astfel, deși ideologia comunistă se autoproclamată ca fiind cea mai potrivită societății omenești, regimurile totalitare în general, și cel comunist în special, au fost preocupate de problema creării „omului nou” – un om diferit, care să răspundă imperativelor ideologice. Totuși, dacă ideologia couministă este cea mai potrivită societății, atunci pentru ce ar mai trebui creat un om nou (sau cu alte cuvinte, o nouă societate?)

Pentru a exista, omul nou trebuie creat. Procesul prin care acesta este realizat este complex și vizează numeroase elemente. Societățile umane se perpetuează prin aculturație. Fiecărei generație nouă are valori diferite (sau nu le are deloc) și de aceea intră în conflict cu generațiile anterioare. În acest context este necesară socializarea, aceasta fiind singura care permite să fie inculcate noilor generații regulile conviețuirii. Spre deosebire de societățile pluraliste în care statul (prin intermediul unora dintre instituțiile sale) este doar un simplu vector de socializare, statele totalitare își asumă funcția de socializare cu eforturi conștiente și asidue, eliminând în același timp orice alt competitor.

Particularitatea socializării politice în regimurile totalitare este dată de modul în care este folosită propaganda.

Termenul propagandă a intrat în limbajul europenilor în jurul anului 1622, când papa Grigore al XV-lea a creat la Roma Sacra Congregatio de Propaganda Fide, o congregație formată din cardinali ce aveau misiunea de a răspândi în lume credința și Biserica Catolică; era o reacție împotriva mișcărilor protestante și reformatoare.

Dicționarul universal al limbii române din 1929 definea propaganda drept tot ceea ce se face spre a răspândi o opinie, o doctrină oarecare, iar mai recent, în 1969, George Henein în Petite Enciclopedie Politique, consideră propaganda drept acțiunea de a convinge prin instigare ce tinde să înlocuiască rațiunea cu impresionabilitatea, ștergând linia de demarcație dintre adevăr și fals.

Abordând ideea de propagandă dintr-o perspectivă mult mai largă, ce include atât acțiunile deliberate, cât și cele neintenționate, atât utilizarea minciunii, cât și a adevărului, înglobând chiar și acțiunile de agitație și instigație în cadrul demersului propagandistic, Oliver Thomson propune următoarea definiție: Utilizarea de către un grup de oameni a capabilităților comunicaționale de orice fel în scopul modificării atitudinii sau comportamentului altui grup de oameni.

Folosirea termenului propagandă are în ultimul secol o conotație negativă, deși, inițial el nu a avut această încărcătură. Aceasta s-a petrecut mai ales ca urmare a folosirii termenului în domeniul militar și mai ales de către regimurile totalitare. Conotația a ajuns atât de peiorativă încât Piotr Wierzbicki, atunci când analizează propaganda din Polonia comunistă folosește termenul de minciună.

O întrebare care ar putea fi introdusă în acest moment ar fi cum de s-a ajuns la maleficarea termenului propagandă și, mai ales, cum de poate fi ales ca sinonim minciună. Un posibil răspuns ar putea fi acela că propaganda nu își pune problema în termenii valorii de adevăr a ceea ce susține. Chiar dacă uneori recurge la argumentul valorii știițifice a unei opinii, propaganda o face doar pentru a argumenta și nu pentru că aceasta ar fi preocuparea ei.

Hannah Arendt merge mai departe, analizând o anumită particularitate a propagandei într-un stat totalitar – lipsa totală de importanță a realității:

Dă citat

Deși este exagerată, această opinie nu este întru totul falsă. Regimurile totalitare nu pot scăpa întru totul judecății realității, dar pot, prin strategii propagandistice să modifice într-aât de puternic valorile și modul de comportament astfel încât realitatea să nu mai conteze.

Lenin este un important teoretician în ceea ce privește folosirea propagandei. Pentru el aceasta este un mijloc de formare a unei viziuni asupra lumii, de elaborare a unei conștiințe a individualității grupului și integrării lui în societate, de acțiune complementară altor forme de comunicare și intervenție socială.

În formarea reprezentărilor sociale se insistă și asupra realizării unei intenții, prin transpunerea unei semnificații dintr-un plan în altul, creându-se astfel o dublură a realului perceput, sau substituindu-se unul altuia. Această transpunere este posibilă prin intermediul propagandei. Dacă în prima etapă – de eaborare a ei – reprezentarea socială are scop, în cea de a doua ea devine un mijloc, un instrument de acțiune. Propaganda incită la acțiune, produce „atitudini” prin crearea sau modificarea reprezentării realului. În timp ce alte forme de comunicare servesc doar la crearea unor atitudini, propaganda conduce la ceea ce s-ar pute numi un răspuns-acțiune. De altfel, în propagarea ideologiei comuniste în rândul muțimii, propagandei i s-a atribuit întotdeauna un rol mobilizator. Procesele psihologice, cognitive sau afective implicate în stabilirea unei conexiuni imediate între stimuli și răspuns trebuie să conducă în acest caz la formarea unui stereotip. Condiția formării sale este definirea situației de așa manieră încât să permită doar două soluții, dualitate ce corespunde naturii stereotipurilor care pun în joc două răspunsuri: fie adeziune fără rezerve a subiectului, fie refuzul total.

Maniera aceasta maniheistă este tipică regimurilor totalitare. Ea are avantajul că poate reduce totul la nivelul unui slogan și elimină limbajul criticii complexe.

După S. Moscovici, propaganda contribuie la întărirea participării sociale (cu ajutorul ei se diferențiază frontierele organizației sociale implicate, iar concepția membrilor grupului cu privire la o anumită chestiune dobândește unitate), la producerea de stereotipuri și la indicarea conduitelor adecvate. Ea are o funcție ordonatoare, ce se traduce prin afirmarea și încercările de restabilire a identității grupului și una organizatoare, ce implică elaborarea adecvată a conținutului comunicărilor. Reprezentarea socială devine astfel, prin intermediul propagandei, un instrument de acțiune.

Organizarea mesajelor propagandei în regimul comunist vizează edificarea unei reprezentări a obiectuluiconform exigențelor unității câmpului socila și acțiunii partidului. Fomarea de reprezentări corespunzătoare stereotipului de acțiune propus este une dintre dimensiunile fundamentale ale propagandei.

C. Propagandă și persuasiune

Deși cercetările sistematice în domeniul propagandei sunt puține, vom încerca să inventariem, pe cât posibil, câteva dintre titpurile și tehnicile de propagandă surprinse de unii autori.

O primă serie de categorii ar fi propaganda albă și propaganda neagră. Prima este cea care își recunoaște și își asumă în mod direct sursa. Propaganda neagră este cea care afirmă o falsă sursă de proveniență a mesajelor, de obicei atribuită chiar spațiului advers, împotriva căruia este îndreptată. Între cele două se plasează propagansa gri, cea care lansează mesaje fără a preciza sursa.

În duelul dintre propaganda a două tabere a fost identificată după 1990 metapropaganda. Aceasta este propaganda care discreditează propaganda celeilalte tabere. Metapropaganda este deosebit de puternică pentru că, în loc să pună la îndoială veridicitatea unui singur subiect, aduce în discuție tot ceea ce provine de la inamic. Scopul ei este de a produce neîncrederea en gross, distinctă de cea en detail.

Luând drept criteriu maniera de concepere a mesajului propagandistic, Oliver Thomson face distincție între propaganda pur rațională, propaganda rațional-emoțională și cea pur emoțională. Propaganda rațională utilizează doar date și fapte concrete și adevărate, expuse într-o anumită logică, persuasiunea obținându-se prin selecția argumentelor favorabile scopului propus. Acest tip de propagandă este cel mai puțin eficient dintre toate. Propaganda rațional-emoțională folosește cu precădere aluzia, asocierea sau transferul de imagine, precum și „generalitățile alunecoase”, cele care sugerează fără să afirme concret, astfel încât această formă de propagandă este cel mai greu de perceput ca atare. În sfârșit, propaganda emoțională utilizează orice formă de exploatare la maximum a stărilor emoționale omenești (mari mobilizări de mase în intervale scurte de timp s-au obținut prin exaltare mistică în cazul cruciadelor sau prin delirul declanșat de procesiunile naziste, utilizând metodele propagandei emoționale).

O altă clasificare este oferită de Roger Muchielli. Pentru el există patru tipuri de propagandă: de îndoctrinarei și de expansiune (îndreptate în exteriorul sistemului emițător și având drept obiectiv atragerea și convingerea indiferenților sau oscilanților), de agitație sau prepropaganda (bazată pe exploatarea unei singure idei sau unui singur mesaj) și propaganda de integrare (specifică regimurilor totalitare, destinată consolidării și menținerii psihice și mentale a simpatizanților sau a celor deja convinși).

Un alt termen care trebuie analizat în acest context este și cel de persuasiune. Dificultatea pornește din faptul că domeniile propagandei și ale persuasiunii tind să se întrepătrundă.

Câteva accepțiuni ar putea fi oferite, pentru a defini persuasiunea:

Un proces de comunicare prin care emițătorul caută să oțină un anume răspuns dorit de receptor.

Activitatea în care vorbitorul și ascultătorul sunt legați și în care vorbitorul încearcă în mod conștient să influențeze comportamentul ascultătorului prin transmiterea de chei simbolice vizuale și auditive.

Tentativa conștientă a unui individ de a schimba atitudinile, credințele sau comportamentul unui alt individ sau grup de indivizi prin transmiterea unui mesaj

Activitatea simbolică al cărei scop este realizarea internalizării sau acceptării voluntare de noi stări cognitive sau modele de comportament printr-un schimb de mesaje.

Efortul voluntar încununat de succes de a influența starea mentală a altuia pe calea comunicării în circumstanța în care receptorul are un oarecare grad de libertate.

Comportamentul comunicativ care are drept scop schimbarea, modificarea sau dăltuirea răspunsurilor (atitudini sau comportament) ale receptorilor.

Există mai multe feluri de răspunsuri posibile la demersul persuasiv. Primul dintre ele ar presupune crearea răspunsului. Similar cu procesul învățării obișnuite, în care emițătorul este profesorul și publicul elevul. Persuasiunea se realizează arătându-i publicului cum să se comporte și prin oferta pozitivă pentru învățare. Dacă răspunsurile pozitive sunt întărite printr-o recompensă se vor dezvolta atitudini pozitive față de ceea ce este învățat. Umează apoi întărirea răspunsului. Dacă oamenii din public au deja atitudini pozitive față de subiect, emițătorul le reamintește de existența lor și îi stimulează să trăiască chiar mai puternic prin manifestarea lor printr-o formă specifică de comportament. În fine, schimbarea răspunsului, este tipul cel mai dificil de persuasiune deoarece implică a cere oamenilor să se deplaseze de la o atitudine la alta, să evolueze de la o poziție neutră la o atitudine pozitivă sau negativă, să-și schimbe comportamentul sau să adopte un comportament nou. Asupra acestui ultim tipar, societățile totalitare, în general, și cele comuniste, în special, sunt pline de exemple. Balansarea de la o idee la alta, de la un adversar la altul și susținerea unor idei, opinii și judecăți care cu foarte puțin timp în urmă erau combătute pot fi constate spre exemplu în schimbările de atitudine ale Uniunii Sovietice față de Germania nazistă în 1939, în urma pactului Ribbentrop-Molotov sau cea referitoare la atitudinea față de occidentali după război.

D. Tehnici și strategii de propagandă

Strategiile folosite pentru transmiterea mesajului de către propagandă sunt diferite de la acz la caz, în funcție de mesajul transmis, receptorul căruia se adresează sau intențiile pe care transmițătorul le are. Totuși, o serie de caracteristici comune pot fi identificate.

Propagandistul încearcă să obțină controlul asupra informației. Aceasta constă în: – reținerea informației,

eliberarea de informație în momente prestabilite,

eliberarea informației suprapusă cu alte informații care pot influența percepția ei publică,

manufacturizarea informației,

comunicarea de informație unui public selectat,

distorsionarea informației.

Există două căi principale prin care propagandistul încearcă să controleze fluxul de informație: 1) controlând media ca sursă de distribuție a informației; 2) prezentând informație eronată din ceea ce este în general considerat o sursă credibilă.

Emițătorul poate, firește, să-și înșele publicul cu privire la intențiile sale. Uneori publicul poate accepta acest lucru în mod conștient, deoarece pe această cale își realizează interesele și ăși acoperă necesitgățile. Necesitățile publicului – întărirea atitudinilor prejudiciale sau autocomplezente – pot fi astfel realizate. La fel sunt realizate și cele ale propagandistului, doar că acest lucru rămâne nemenționat, deoarece nici un public, oricât de perverse i-ar fi nevoile, nu poate să se împace cu ideea că este manipulat pentru a satisface interesele cuiva. Această exploatare de către propagandist a intereselor sau prejudecăților publicului este mai frecventă decât manipularea propriu-zisă, în care publicul nu realizează intențiile propagandistului.

E. Funcțiile propagandei

Nu toată lumea cade de acord asupra unui npunct comun de vedere atunci când este vorba despre funcțiile propagandei. Mai multe opinii pot fi distinse în acest sens.

Funcția de legitimare. Discursul politic este o modalitate de legitimare a puterii. Nici un conducător sau grup de conducători din epoca actuală care se află la putere nu susține că ar reprezenta o conducere nelegitimă. Fiecare încearcă să obțină consimțământul celor conduși, oricât de puternic ar fi mecanismul de teroare și represiune. Mecanismul legitimării este în primul rând de natură discursivă. Discursul politic, prin formele sale de manifestare (doctrina politică, propaganda politică, ideologia politică, publicitatea politică etc) legitimează cunoașterea politică și, prin aceasta, puterea politică. În această ordine de idei, discursul doctrinar legitimează temeiul accesului la puterea politică (arată colectivității calea, mijloacele și soluțiile de care va beneficia în cazul în care asigură accesul la putere aceluia care propune doctrina politică), discursul propagandistic (propaganda politică are drept scop de a face cunoscută doctrina politică în cadrul comunității, astfel încât decizia acesteia să aibă o bază rațională), discursul publicitar (publicitatea politică) legitimează mijlocul prin care se accede la puterea politică (forme diferite de publicitate au efecte diferite asupra maselor) în timp ce discursul ideologic legitimează destinatarul care va beneficia de accesul la puterea politică.

Funcția de verificare / afirmare a fidelității. Propaganda instituie un anumit tip de discurs și de limbaj. Ea elimină acele construcții lingvistice „inutile” scopurilor propagandistice, construcții care cel mai adesea joacă rol de suport pentru gândirea critică.

Totuși, propaganda instituie un joc mult mai interesant – Ketmanul. Propaganda comunică un anumit tip de limbaj. Simpla acceptare a acestuiia nu îi este suficientă a regimului care încearcă să pătrundă în cela mai intime resorturi de gândire ale individului. În această ordine de idei, nu este de ajuns să te exprimi precum îți indică partidul, ci trebuie să și gândești așa, în adâncul resorturilor mentale. Totuși există unii care practică „dubla-gândire”, prin care se exprimă așa cum o cere „linia partidului”, în timp ce în resorturile cele mai intime gândesc diferit. Practica Ketman-ului este periculoasă, mai ales atunci când cei responsabili cu verificarea au recurs, sau încă mai recurg la ea.

Totuși, resorturile care vizează pătunderea atât de adânc în cadrul inimității individuale nu sunt caracteristice constante ale totalitarismului. În perioadele de „relaxare” a controlului, partidul se mulțumește doar cu afirmarea publică a loialității, chiar dacă aceasta nu este dublată de sinceritate. Și în acet caz propaganda își are propriul rol.

Analizând societățile animale, și relațiile de putere dintre acestea, Konrad Lorenz susține existența unui ritual inhibator prin care animalul mai slab recunoaște supremația celui mai puternic, iar acesta din urmă îi permite primului satisfacerea nevoilor elementare, după ce și le-a satisfăcut pe ale sale. Prin extensie, propaganda poate fi considerată ritualul inhibator din societatea animalelor. Acest ritual asigură legitimarea zilnică a puterii politice și descurajarea oricărei mișcări de contestare care ar putea fi încurajată în timpul perioadelor de „relaxare”.

Funcția economică. Oricât ar părea de ciudată o asemenea funcție, ea ar merita analizată, cu atât mai mult cu cât ea a fost afirmată de către arhitectul discursurilor „epocii de aur”, Dumitru Popescu. În viziunea sa, regimul comunist a fost în primul rând un regim economic, un regim golit de politică, și în care toate imperativele erau supuse mobilizării economice. Argumentele sale par a fi susținute de analiza presei din timpul regimului comunist care abundă de „realizări în îndeplinirea planului cincinal”, „situația însămânțărilor de primăvară, toamnă” etc.

Totuși, această funcție ar trebui precizată în contextul din care este scoasă – intenția lui D. Popescu de a reabilita imaginea lui Ceaușescu. De asemenea, această funcție ar putea fi mai ușor înțeleasă dacă am plasa-o în interiorul unei alte funcții:

Funcția de mobilizare. Propaganda nu numai că transmite mesajul puterii și încearcă să o legitimeze, dar ea, prin recursul la diferite mecanisme inițiază comportamente individuale pe care puterea le dorește. Propaganda se adresează mulțimii și încearcă să obțină efecte, nu numai în ceea ce privește convingerea lor, cât implicarea în acțiune. Sugestibilitatea oamenilor în condiția de masă și recursul la emoții în mesajul propagandistic conduc la mobilizare.

Nu întotdeauna, efectul de mobilizare este realizat ca urmare a unei acțiuni conștiente. În China comunistă debutul revoluției culturale s-a făcut pe fondul întâmplării. Sugestionat de cuvântările înflăcărate ale lui Mao, un tânăr fanatic, asistent la catedra de filosofie din Beijing, a lipit de unul singur, primul dazibao (afișul cu ideograme mari) prin care „demasca” „complotul revizioniștilor de la catedra de filosofie”.

Omul epocii moderne este marcat de criza procesului de „individuație”. Acesta este procesul prin care omul dobândește caracteristici proprii și, mai ales, individualitate proprie, proces desfășurat în principal pe fondul trecerii de la medieval la modern. Mecanismul acesta nu este simplu, ireversibil și nici nu este întotdeauna încununat de succes. Cei care nu au reușit în procesul de individuație sau care consideră procesul acesta prea dificil de suportat, pot căuta mecanisme de evadare – autoritarismul, distructivitatea, conformismul de automat. Într-o anumită măsură, statele totalitare răspund mecanismelor individuale de evadare. Autoritarismul lor conferă siguranța proptecției, distructivitatea ajută la înlăturarea urmelor procesului de individuație, iar conformismul este comportamentul așteptat de la indivizi.

Totuși analiza lui E. Fromm poate fi completată cu observațiile lui H. Arendt. Astfel, regimurile totalitare nu se mulțumesc cu distrugerea procesului de individuație și conformismul, dar ele cer și mobilizarea. „Cureaua de transmisie” în acest întreg proces de mobilizare o reprezintă propaganda.

Studiu de caz – propaganda în România (1965-1989)

Înainte de a face o analiză a propagandei din România în timpul condicerii ei de către Nicolae Ceaușescu se cuvin făcute câteva precizări. În primul rând, analiza se succede pe mai multe paliere: tematici, tehnici de transmitere a mesajului, obiective urmărite de putere. În al doilea rând, deși vom urmări perioada 1965-1989, atunci când comparațiile cu perioada anterioară (1945-1965) devin relevante, ele vor fi folosite. În fine, trebuie precizat că analiza urmărește materialele oficiale ale partidului și informațiile pe care acesta le oferă. Ea nu intenționează să stabilească valoarea de adevăr sau fals a acestor documente, ci să urmărescă intenția care se ascunde în spatele lor. De asemenea, o altă problemă este dată de faptul că atât Ceaușescu, dar mai ales Dej, au preferat să facă o propagandă diferențiată, și, mai ales, au recurs la propaganda prin discursuri publice ținute la mitinguri sau întâlniri cu oamenii muncii, decât la canalele mass-media. Acest lucru a fost generat de faptul că Dej era, cel puțin la început, sub tutelă sovietică și nu vroia să îi provoace, în timp ce Ceaușescu se ferea să lase urme în cazul în care schimbări importante urmau a surveni.

Temele propagandei

Pornind de la analiza de conținut prezentată de organul oficial al CC al PCR, „Scînteia”, putem ajunge la următorul tabel:

Tabelul a fost realzat prin selectarea materialelor cu cea mai ridicată frecvență, în paginile cotidianului „Scînteia” și a temelor conținute.

La o scurtă privire a relației dintre temă și perioada în care ea este frecventă putem trage o serie de concluzii cu privire la intențiile politice ale inițiatorilor. Anul 1965 reprezintă anul în care se realizează succesiunea de la Dej la Ceaușescu. Tema referitoare la victoria iminentă a socialismului poate comunica necesitatea continuării politicii comuniste a lui Gh. Dej, fapt întărit și de către cealaltă temă, cea cu privire la realizările economice ale regimului socialist. Ce două teme ale anului 1966 sunt însă mult mai interesante. „creșterea calității profesionale a membrilor de partid” poate fi similitudinea în cazul românesc a fenomenului surprins de Fr. Thom în URSS, al „intelectualizării KGB-ului”. Intelectualizarea KGB-ului și a partidului în anii ’60 au reprezentat în viziunea autoarei momentul de început al sfârșitului pentru regimul comunist. Intelectualizarea corespundea necesității stringente de specialiști a regimului, specialiști care nu erau obligatoriu de orientare comunistă. Intelectualizarea partidului a dus la un compromis sub semnul căruia pare să se fi derulat „liberalizarea” dintre 1966-1971: intelectualii sunt primiți în funcții importante, dar acceptă intrarea în partid și un compromis minim cu puterea.

Intelectualizarea partidului și pierderile mari economice datorate planificării economiei sunt legate de a doua temă a anului 1966: rentabilizarea întreprinderilor. Un discurs de neimaginat cu câțiva ani înainte își găsește loc pe prima pagină a ziarului:

Conferința națională a PCR a stabilit necesitatea de a fi combătute și definitiv înlăturate concepțiile potrivit cărora unul dintre „avantajele” economiei socialiste ar fi posibilitatea menținerii unor întreprinderi și producții nerentabile (…) Aplicarea efectivă a gestiunii economiei proprii presupune că fiecare unitate economică să-și acopere cheltuielile de producție din veniturile proprii și să obțină o anumită rentabilitate. (…) Analizele au arătat că nu toate unitățile economice valorifică la maxim potențialul de care dispun.

Totuși intenția inițiatorilor nu era aceea pur capitalistă – de a elimina din circuitul economic unitățile neproductive -, ci exercitarea de presiuni asupra conducerilor pentru a găsi soluții de reducere a pierderilor.

Anul 1968 este anul invadării Cehoslovaciei, dar și anul în care Nicolae Ceaușescu reușește să scape de toți oamenii lui Al. Drăghici. Democrația internă de partid era susținută ca un principiu de bază a politicii partidului, iar în acest sens, articolele din "Scînteia" abundă în aprecieri în această direcție (la care vom reveni mai târziu).

Anul 1970 este anul în care au avut loc inundațiile soldate cu ridicatew pierderi materiale (dar și umane), pierderi cauzate mai ales de intervenția greoaie a autorităților. Totuși, importanța gestului exemplar și mobilizarea organică sunt subliniate ca principalele metode de combatere a cataclismului:

Factorul esențial în mobilizarea maselor în lupta împotriva stihiilor naturii a fost intervenția promptă, energică a conducerii partidului nostru, prezența la fața locului a tov. Nicolae Ceaușescu personal (…)

Întregul nostru popor a răspuns în mod unanim chemării partidului, și și-a unit eforturile pentru a învinge greutățile și a asigura dezvoltarea în continuare, în ritm intens a patriei noastre. (…) armata noastră s-a dovedit, de asemenea la înălțimea datoriei sale, a răspuns chemării partidului, s-a aflat în primele rânduri ale luptei cu furia apelor. Gărzile patriotice, unitățile de tineret, au muncit, de asemenea, cu eroism, aducînd o contribuție de seamă în învingerea greutăților pricinuite de inundații. Toate acestea demonstrează un singur lucru: că întregul nostru popor, toți cetățenii patriei, fără deosebire de naționalitate – muncitori, țărani, intelectuali, ostași, membri ai gărzilor patriotice, ai unităților de pregătire ale tineretului, copiii – au acționat și acționează uniți în lupta pentru înfrîngerea greutăților provocate de calamități și pentru progresul continuu al României, pentru victoria socialismului în patria noastră.

Anul 1971 este considerat în mod generic ca fiind cel al debutului „revoluției culturale”. Din punctul de vedere al propagandei, o serie de elemente par a fi prefigurate (primele osanale la adresa lui Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu apar încă din 1967), în timp ce altele au apărut mai târziu (sărbătorirea cu fast a zilei de naștere, înșiruirea titlurilor științifice, spre exemplu). Totuși, cele două teme – folosirea la maximum a capacităților de producție și unitatea organică a partidului cu istoria neamului – par a corespunde atât unor necesități de conjunctură datorate rezultatelor slabe înregistrate în domeniul planului economic, cât și de anvergură legate de construirea unui sistem de legitimare a partidului și conducătorului ca descendenții cei mai de seamă a istoriei neamului:

1971-1975. Cinci ani, 1826 de zile și tot atîtea nopți, înseamnă extrem de puțin în istoria de două ori milenară a poporului nostru. Dar acești ani, luminați de directivele precise și mobilizatoare ale Congresului al X-lea al PCR, de analiza lucidă și exigentă, au constituit cea mai fecundă etapă din istoria de mai bine de un pătrar de veac a socialismului pe pământul României.

Dacă revoluționarii pașoptiști au fost continuatorii răsculaților din 1821, iar revoluția din 1848 era depozitara a optsprezece veacuri de lucrare a poporului român asupră-și, cum grăia Bălcescu, apoi comuniștii s-au dovedit cu adevărat legatarii incontestabili ai testamentului progresist al înaintașilor pentru înălțarea națiunii pe scara țărilor libere; civilizate și descătușate de orice asuprire dinăuntru sau din afară.

Lupta pentru pace a reprezentat o temă des folosită de către partidele comuniste de-a lungul timpului și nici măcar o serie de acțiuni care cu greu puteau fi numite pacifiste – semnarea acordului din 1939 dintre Stalin și Hiler, invadarea Poloniei și Finlandei, experimentarea bombei atomice – nu au zdruncinat apelul propagandei la această temă. Și în paginile ziarului "Scînteia" această temă apare destul de frecvent. Totuși, ca temă de referință pot fi luați anii 1975 și 1986. 1975 este anul în care România a participat la Conferința pentru Securitate și Cooperare din Europa, în urma cărei s-a semnat actul final de la Helsinki. Acesta devine un succes al politicii de pace și de prietenie între practicate de către România, Partidul Comunist Român și de către tovarășul Nicolae Ceaușescu. În 1986 România a fost autoarea unui gest populist, dar puțin remarcat pe arena internațională – un scrutin, aplicat în practică, cu privire la reducerea cu 5% a forțelor armate:

România, Ceaușescu, Pace. Sunt cuvinte scumpe pe care le purtăm în inimi și care exprimă vocația unui întreg popor liber și stăpân pe destinele sale de a munci și de a crea sub un cer senin, într-un climat de pace și înțelegere între popoare.

România – țară a păcii, așa este denumită astăzi patria noastră pe meridianele lumii. Ea și-a câștigat acest prestigios renume prin nestrămutata voință de pace a tuturor locuitorilor acestui pământ, exprimată prin glasul cel mai scump inimilor noastre – glasul tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, președintele republicii.

Ceaușescu – Erou al păcii. Așa este cunoscut tovarășul Nicolae Ceaușescu în întreaga lume. Din gândirea sa clarvăzătoare au izvorît numeroasele inițiative de pace ale țării noatre , numeroasele propuneri concrete, menită să elibereze popoarele lumii de coșmarul războaielor, de povara armelor, și în primul rînd a celor nucleare, pentru pentru instaurarea unui climat de pace, de securitate în Europa și în întreaga lume.

În acest An Internațional al Păcii, glasul poporului nostru răsună hotărât, exprimînd voința tuturor fiilor pămîntului românesc de a munci și crea într-o lume a păcii, pentru a înălța România pe noi culmi de civilizație și progres.

O altă temă des folosită este întrecerea în muncă. De fapt ea nu este neapărat o temă care a erupt în 1980 (deși din paginile ziarului așa s-ar putea crede) și nici prea originală. Inițial totul a plecat de la fenomenul stahanovist din URSS, unde, pe baza acestuia s-a instituit practica întrecerii în muncă. În România, atât stahanovismul, cât și întrecerea în muncă au fost importate devreme, încă din 1945. Comandamentele care au stat la baza acestor două elemente caracteristice regimurilor comuniste sunt atât de natură economică, dar și ideologico-filosofică. Așa cum creștinii se purifică prin muncă în vederea unei sărbători, tot la fel, comuniștii își exprimă admirația față de regimul conducător prin recorduri în muncă în cinstea anumitor evenimente. Cele mai frecvente evenimente în cinstea cărora sunt lansate chemările la întrecere sunt 8 mai, 23 august, 7 noiembrie și, mai târziu, 26 ianuarie. La acestea se mai adaugă chemările la întrecere în cinstea alegerilor sau a congreselor.

De-a lungul perioadei comuniste din România au apărut o serie de modificări legate de întrecerea în muncă. Prima ar fi legată de natură tehnică: dacă inițial o anumită fabrică chema la întrecere o altă fabrică anume, în timpul lui Ceaușescu unitatea economică chema la întrecere toate unitățile economice de pe ramura respectivă, astfel încât întreaga economie era, mai mult sau mai puțin, prinsă în lanțul întrecerilor în producție. Cum pentru realizarea sarcinilor necesare întrecerii, la nivelul fabricii se decidea un anumit număr de ore suplimentare, care nu se plăteau, staul obținea în urma acestor întereceri un profit substanțial, de aici și generalizarea lor în „epoca de aur”. A doua este legată de momentele aniversare cărora li se dedică întreceri în muncă. În perioada 1980-1989, o serie de evenimente – Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, spre exemplu – încep să scadă în importanță (deci scade și numărul întrecerilor în muncă acordate), în timp ce importanța altora crește (23 august).

Legate tot de probleme economice sunt și temele „economisirii materiilor prime și a energiei” și „calității superioare a produselor pentru export”. În contextul mobilizării în vederea achitării datoriei externe, la nivelul anilor ’80, propagandiștii comuniști difuzează materiale cu privire la refolosirea materiilor prime și a calității produselor la export. Totuși, economisirea materiei prime și a energiei poate fi legată și de o altă intenție a propagandei comuniste – acreditarea imaginii de „cetate asediată”. Deși reciclarea materiilor prime se practică în numeroase țări aceasta are în principal un scop ecologic și nu unul economic. Mai mult, în România era vizată și energia electrică ceea ce se transpunea în numeroase întreruperi de energie electrică și în raționalizarea carburanților. Acestea nu prea au valoare economică (dimpotrivă, pierderile economice sunt mult mai ridicate datorită costurilor ridicate ale pornirii și opririi instalațiilor și datorită privațiunilor în funcționarea vehiculelor) în schimb dau senzația unei stări excepționale. Cum un popor „împresurat de dușmani” nu se putea distra, orele de transmisie la TV au fost reduse la două, iar cinematografele și teatrele prezentau doar piese cu un pronunțat caracter războinic/eroic. Această senzație era întărită de exercițiile periodice de alarmă, orele la școală de Pregătire a Tineretului pentru Apărarea Patriei, inexistența unor produse de larg consum din import și raționalizarea celor interne ca și folosirea pe scară largă a erzatz-urilor:

Se spune că istoria civilizației a fost istoria descoperirii și valorificării surselor de energie în folosul umanității. Azi știm mai mult: dezvoltarea continuă a civilizației depinde în cea mai mare măsură de descoperirea de noi surse de energetice, de valorificarea superioară a celor existente, în primul rând de buna lor gospodărire. Iar cea mai sigură și mai ieftină sursă energetică este economisirea energiei deja produse. (…) Iată de ce socotim că atitudinea gospodărească, responsabilă față de consumul de energie este o componentă a atitudinii patriotice a tinerei generații. Formarea deprinderilor de buni gospodari ai energiei, de evitare a risipei de orice fel, face parte din educația în spiritul patriotismului socialist, reprezintă o formă concretă și eficace de exprimare a respectului față de cei care în mine și pe cîmpurile de sonde, la hidrocentrale, în fabrici și uzine de tot felul se străduiesc să producă energia necesară țării.

Anul 1989 a fost dominat de tema unității naționale și de cea a creșterii nivelului de trai. Valorificând o serie de date care puteau fi interpretate din perspectiva cifrelor rotunde (o obsesie în domeniu) – 1599, 24 ianuarie 1859, 1 septembrie 1939 (cucerirea Transilvaniei de către Mihai Viteazu, Unirea principatelor prin dubla alegere și izbucnirea celui de al doilea război mondial), propaganda oficială a încercat să arate românilor improtanța „unității în jurul conducătorului”:

De-a lungul timpului românii au supraviețuit ca popor și nu au fost asimilați, oricît ar fi încercat acest lucru cuceritorii lor, datorită conștiinței unității. (…) De-a lungul timpului, oameni simpli, fii din popor, avînd conștiința unității naționale, s-au ridicat în fruntea românilor și i-au condus, pas cu pas către visul lor.

C. Tehnici de propagandă

Referindu-se la tehnicile de propagandă folosite în Polonia în momentul instaurării comuniștilor la putere, Piotr Wierzbicki identifică mai multe startegii (numite de el „tehnici de a minți), bazându-se în analiza sa pe studii de text din „Trybuna ludu” (echivalentul polonez al "Scînteia"). Într-o scurtă enumerare aceste strategii ar fi: minciuna în sfera conceptelor (realizată prin anularea limbajului, anularea logicii, anularea realității, axiome invalide), minciuna în sfera informațiilor (realizată prin controlul informațiilor – lipsa de informație, informație trunchiată sau chiar surplus de informație) și crearea realității.

Vom încerca în cele ce urmează să vedem în ce măsură cele reliefate mai sus se întâlnesc și în regimul comunist de la București și în ce măsură nu.

Controlul informațiilor. Deși orice regim totalitar are grijă să exercite un monopol asupra controlului informațiilor, acest lucru nu este chiar atât de simplu pe cât ar părea la prima vedere. În primul rând, deși cenzura este permenentă, „slăbirea vigilenței” din partea unui singur cenzor poate duce la apariția unor materiale nedorite de către regim. Am putea exemplifica în acest sens cu cele petrecute la Editura „Cartea Românească”, unde, complicitatea tacită a directorului și a cenzorilor au făcut ca la începutul anilor ’70 să apară o serie de lucrări foarte bune și puțin „pe linie”.

Situația putea fi și inversă. Autoritățile recurgeau la manipulare prin lansarea unor zvonuri cum că o anumită carte ar fi întâmpinat dificultăți la cenzură, ceea ce făcea ca publicul să aștepte respectiva carte cu nerăbdare și să epuizeze tiraje de peste 100.000 de exemplare în mai puțin de 3 zile. Ar putea fi acesta cazul romanului lui Marin Preda Delirul, apărut la „Cartea Românească” în 1975, al cărui tiraj s-a epuizat la foarte puțin timp de la publicare și care a suscitat o polemică intensă cu revistele literare din URSS. În realitate manipularea era evidentă. Romanul lui M. Preda făcea parte din scenariul reabilitării de către autoritățile comuniste a mareșalului Ion Antonescu, la care nu puteau recurge în mod public, pe fondul recuperării sentimentelor naționaliste ale societății în favoarea conducerii comuniste.

Trebuie preiczat că deși toate mijloacele de comunicare în masă se aflau în mâinile partidului, acesta nu a făcut abstracție de surse alternative cum ar fi posturile de radio „Europa liberă” și „Vocea Americii”. Deși erau stigmatizate în fel și chip, însăși ideea că propaganda românească acceptă ideea duelului cu aceste posturi de radio reprezintă o recunoaștere tacită a măsurii ridicate în care ele erau ascultate. Deși studii foarte clare cu privire la audiența posturilor de radio menționate nu pot fi realizate, este de presupus, din mărturiile ulterioare că mai mult de jumătate din români acultaseră cel puțin o dată un asemenea post de radio.

Metoda favorită de control a informațiilor în epoca Ceaușescu era omiterea informațiilor. Românii, oricât ar consulta presa oficială, nu pot afla nimic despre greva minerilor din Valea Jiului, manifestațiile studenților de la Iași, grevele din 1987 de la Nicolina sau Brașov sau despre disidenți precum Paul Goma sau Doina Cornea. Regimul introduce un embargo total în această direcție, ceea ce face să pară cu atât mai ciudată reacția din 1989 când este recunoscută evoluția evenimentelor din Polonia și, mai ales a tulburărilor de la Timișoara. Din această perspectivă, regimul făcea dovada unei slăbiciuni inacceptabile, cu atât mai mult cu cât propaganda care recunoștea aceste evenimente se pleca în fața realității, deși, pe tot parcursul „epocii de aur”, s-a străduit să o modifice.

O altă metodă în ceea ce privește controlul informației, folosiă de regim este cea referitoare la omiterea unor aspecte. Spre exemplu, planul de sitematizare a satelor este prezentat ca pe o culme a civilizației. Țăranii sunt mulțumiți de faptul că au posibilitatea de a locui în blocuri, ca la oraș. Totuși, articolul nu prezintă faptul că situația nu era chiar identică celei de la oraș, lipsind cele mai elementare elemente de urbanism: canalizare, apă, căldură.

Aceeași strategie mai are o modalitate de folosire, ceva mai nuanțată. Artcolul prezintă pe parcursul său particole de felul după cum se știe… unii binecunoscut, deși, studierea presei anterioare nu trimite de loc la o asemenea informare. Să analizăm două exemple:

După cum este cunoscu, în ultimii ani, în mișcarea comunistă și muncitorească internațională au apărut deosebiri de vederi și interpretare în probleme ale liniei generale a mișcării comuniste. (…) În discutarea acestor probleme s-a ajuns la o polemică publică deosebit de ascuțită. (…) Polemica ziarului „Jenminjebao” cu „Pravda” [care polemică? – n. ns., DB] nu poate duce la nimic constructiv (…).

Secția de învățământ se poate lăuda cu faptul că peste 70% dintre copiii între 9-14 ani sunt membri în organizațiile de pionieri. De asemenea țin să salut poziția de înaltă principialitate adoptată de PCR cu privire la ridicarea unor sancțiuni [care? n. ns. D.B.] aplicate unor membri de partid [care? n. ns. D.B.].

Cele două articole sunt de-a dreptul șocante, iar modul lor de prezentare nu face decât să sporească acest șoc. Deși atât în 1963, cât și la începutul lui 1964 un cititor al cotidianului "Scînteia" putea afla despre relațiile prietenești din cadrul lagărului frățesc și realizările acestuia, „Declarația din aprilie” vine ca o lovitură de trăsnet. Ceea ce frapează este faptul că deși până atunci presa nu informase absolut deloc cu privire la disputele sino-sovietice, în momentul în care informează recurge la formula după cum este cunoscut (această formulă era deseori folosită în discursurile sale de către Stalin și avea rolul de a evita agumentația).

Al doilea articol marchează efecte psihologice și mai interesante, fiind lansat în genul „săgeților parților”. Deși L. Răutu discută despre învățământ, acesta adaugă la finalul discuției o mulțumire firească, dar față de ceva neprecizat nicăieri în discuții. Ambiguitatea este subliniată și de menținerea anonimității asupra celor reabilitați (Pătrășcanu și Foriș), cât și a sancțiunilor care le fuseseră aplicate. De fapt, aici trebuie precizat că deși grupurile de „deviaționiști” erau prezentate în presă, ceea ce li se întâmpla nu ami apărea în public. De aici o stare accentuată de insecuritate, favorabilă descurajării criticilor și conformismului la linia partidului.

Minciuna a fost o strategie des utilizată de către regimul comunist în perioada 1945-1965. Mincinile pornesc de la schimbarea flagrantă a adevărului, până la distorsionări din sfera conceptuală. Revolta maghiarilor din 1956 a devenit „contrarevoluția” maghiară, iar lupta pentru putere în cadrul partidului „deviaționism”. Perioada 1965-1989, s-a prezentat din acest punct de vedere, ceva mai nuanțat. Minciunile au continuat să fie folosite, dar realizate mai mult prin distrosionarea sau reinterpretarea adevărului decât prin transformarea sa flagrantă. Aceasta se realizează prin folosirea unor eufemisme atunci când este vorba despre știri negative (România plătește în aceste clipe o datorie ridicată, în loc de România a fost declarată în incapacitate de plată) sau transformarea sensului cuvintelor prin ideologizarea lor (adevărata libertate, adevărata prosperitate etc.). În aceste condiții se poate constat că prin limbaj dialectic, România se prezenta ca un stat multilateral dezvoltat, cu indivizi liberi și prosperi, în ciuda lipsurilor, privațiunilor și situației economice.

Controlul asupra informațiilor este important din mai multe perspective. Regimul are pretenția de infailibilitate, bazată pe capacitatea de a profetiza viitorul. Din moment ce orice știre poate fi controlată, viitorul aparține partidului. Totuși, cel mai important în ceea ce privește controlul oferit de către propagandă este oferirea modelului comportamental de dorit.

Viața șablon. Regimul comunist, asemenea bisericilor medievale impune șabloane și clișee. Întrucât el are pretenția că este perfect, respectarea șabloanelor corespund într-o măsură foarte ridicată (poate prea ridicată – n. ns. D.B.) idel-tipului de guvernare. Amond și Verba analizează sistemul politic din punct de vedere ciberneitic ca un sistem în care mediul social trimite input-uri, în timp ce el răspunde prin output-uri. Atunci când răspunsurile sunt pozitive, feed-back-ul se manifestă sub formă de încredere, iar atunci când societate este nemulțumită răspunde prin mărirea input-urilor și nemulțumire față de sistem.

Pornind de la acest model sistemul comunist funcționează (cel puțin propagandistic) perfect. În 1947, în momentul „afacerii Tămădău”, „oamenii muncii”, de la diferite uzine bucureștene cer „pedepsirea exemplară” a „criminalilor maniști”. În clipa în care membrii PNȚ sunt condamnați, „muncitorii și-au exprimat satisfacția” față de „pedeapsa dreaptă” dată „maniștilor”. Revenind la perioada lui Nicolae Ceaușescu, modelul folosit și în epoca Dej este perpetuat. După vizitele de lucru, Ceaușescu a instituit clișeul aprobării. Astfel, în 1970, după vizita în Guineea, Tunisia și Argentina, secretarii de partid din diferite județe trimit telegrame de felicitare pe adresa lui Nicolae Ceaușescu în care își exprimă satisafacția pentru politica de pace și colaborare dusă de acesta. Acest model va fi înlocuit de la începutul anilor ’80 cu telegrame adresate direct de diferiți oameni ai muncii. Această schimbare poate reprezenta și începul unei neîncrederi a lui Nicolae Ceaușescu în liderii săi locali. Referitor la aspectul telegramelor de felicitare trimise de „oamenii muncii” propaganda are foarte mare grijă în a selecta persoane făcând parte din toate zonele societății, pentru a acredita ideea unității. Spre exemplu, atunci când au loc inundațiile din 1970, telegrame trimit Benea Ion, muncitor zidar din Alba Iulia, Holes Andrei, macaragiu din satu Mare, Osz Iuliana, agricultoare din comuna Unirea, jud. Alba Iulia, Szatmari Carol, mecanic din Satu Mare, Bratima Petru, lăcătuș din Alba Iulia (inundațiile au afectat în primul rând Transilvania). Propaganda acreditează astfel ideea unui popor recunoscător, care, indiferent de vârstă, naționalitate sau ocupație, este alături de conducător. Exprimarea acelorași opinii față de vizite în țări precum Zair sau Etiopia, demonstrează o extraordinară cultură civică și umanist-internaționalistă, dar ridică numeroase semne de întrebare legate de falsitatea preocupărilor – câți agricultori din România cunoșteau măcar unde este pe hartă Etiopia?

Aceste clișee propagandistice sunt în legătură cu o altă direcție pe care ideologia comunistă încearcă să o acrediteze – cea a democrației „adevărate”, participative. Dacă în Occident, conducătorii se fălesc că au constituții în care includ tot felul de drepturi, anulate prin imposibilitatea oamenilor de rând de a participa la luarea deciziei, în regimul socialist „masele fac politica”.

Un exemplu în acest sens ar putea fi modul în care prezenta ziarul "Scînteia" alegerile pentru Marea Adunare Națională în 1980. Primul pas era publicarea deciziei de a se ține alegerile și data la care acestea vor fi organizate. Odată făcut acest pas, debuta ceea ce s-ar putea numi „campania electorală” (niciodată numită astfel). Ziarul prezintă grafice propagandistice cu creșterile înregistrate în toate domeniile în ultimii cinci ani, fotografii cu noile realizări (toate economice). Puterea își legitimează discursul prin recursul la modernizarea țării mai mult decât orice. Diferite persoane care candidează din partea PCR (adică 99,9%) apar în paginile ziarului cu discursuri ținute de regulă în fața oamenilor muncii, în fabrici și uzine, foarte rar în CAP-uri. Propaganda nu scapă prilejul de a introduce și o comparație cu alegerile din țările capitaliste pe care le prezintă în cele mai negre culori sau cu alegerile care se desfășurau în România înainte de 1944. osanalele la adresa partidului și a lui Nicolae Ceaușescu abundă. Diferite personalități sunt prezentate, ca și modul în care acestea vor vota. Încă dinaintea votării sunt prezentate doleanțele oamenilor muncii ca Nicolae Ceaușescu să fie ales în unanimitate. La vot se prezintă 15.398.443 alegători, dintre care 230.661 votează cu alți candidați decât cei ai PCR. Nicolae Ceaușescu este ales în unanimitate în Circumscripția Electorală Nr. 1 – 23 August din capitală.

Acest șablon s-a repetat pe toată perioada avută în vedere, cu unele mici modificări legate de domeniul realizărilor prezentate pentru legitimarea votului. Totuși, exact această stereotipie este cea care dă de gol propaganda în acțiunea ei de mistificare. Alegerile în unanimitate, lipsa contracandidaților și problemele discutate doar din cele consacrate de propagandă și broșuri fac ca totul să fie o uriașă ficțiune, regizată mai mult sau mai puțin abil.

Controlul trecutului. Legitimarea conducerii nu se face numai prin controlul informației și prin ritualul necesar. Orice regim totalitar dorește să controleze trecutul, dar nu neapărat pentru că numai așa ar putea prezice și legitima viitorul, ci pentru că trecutul poat fi folosit drept sursă de legitimitate.

Spre deosebire de celelate state din Europa de est, regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu instaurează ceea ce a fost denumit drept național-comunism. Momentul în care acesta debutează este mai dificil de definit, existând în general mai multe date – 1964 („Declarația de independență”), 1968 (condamnarea invaziei în Cehoslovacia), 1971 („tezele din iulie”).

Fiecare dintre momentele precizate are câte un element aparte în ceea ce avea să devină național-comunismul românesc. „Declarația din aprilie” condamnă dezbinarea partidelor comuniste, amestecul în treburile interne și proclamă că fiecare partid este responsabil pentru strategiile adoptate. Condamnarea invaziei în Cehoslovacia contnua linia actului din 1964, cu abilitatea din partea lui Ceaușescu de a nu-și preciza înaintașul și de a fi singurul care profită de pe urma noii linii politice. Cât privește ultimul moment, acest este mai degrabă reprezentativ pentru faza de mobilizare pe care național-socialismul o reclamă.

Tehnica de recuperare a trecutului de către propaganda comunstă vizeză mai multe aspecte:

inserarea partidului în istoria poporului român

suprapunerea imaginii lui Nicolae Ceaușescu ca succesor legitim al conducătorilor români, din antichitate până în contemporaneitate

disputa cu URSS și Ungaria asupra Basarabiei și Transilvaniei

Prima problemă cu care se confruntă comuniștii români este legată de concilierea internaționalismului proletar – mișcare din care făceau parte – cu cea a naționalismului. Un articol din organul teoretic al PCR – „Lupta de clasă” pare a rezolva această problemă:

Marile procese revoluționare care se desfășoară în epoca noastră evidențiază existența unei interacțiuni extrem de complexe între factorul național și internațional în dezvoltarea fiecărei țări și a societății contemporane în ansamblu. Se afirmă adesea că lumea contemporană este o lume a interdependențelor. Necesitățile obiective legate de diviziunea mondială a muncii amplificate de consecințele revoluției tehnice-științifice, implică în mod firesc adîncirea schimbului de activități, participarea tot mai largă a tuturor țărilor, mari și mici la circuitul economic, științific și cultural mondial. În același timp a devenit o certitudine , o legitate a vieții internaționale, că raporturile dintre state, apropierea dintre popoare sunt trainice numai atunci cînd se întemeiază pe stricta respectare reciprocă a vieții lor naționale, a intereselor fiecărui popor în parte. Socialismul reprezintă o etapă de însemnătate decisivă pe drumul apropierii dintre națiuni, dar acest drum nu trece prin estomparea sau minimalizarea rolului națiunii, ci, dialectic, în mod obligatoriu, prin înflorirea fiecăreia ca entitate suverană.

Odată rezolvată compatibilitatea dintre naționalism și internaționalism, următorul pas este cel al refacerii imaginii partidului din ilegalitate, compromis de acțiunile în slujba Cominternului care susținea desființarea statului național unitar român. Nici acest lucru nu este prea dificil.

În 1971, cu ocazia aniversării zilei de 23 August, în care peste noapte comuniștii nu numai că jucasertă rolul decisiv, dar ajunseseră inițiatorii „revoluției de eliberare națională antifascistă și antiimperialistă”, apare un articol surpriză: Apărătorul ferm al suveranității și integrității teritoriale, care conține, pe lângă obișnuitele diatribe un facsimil „surpriză”: ziarul "Scînteia" scos după dictatul de la Viena. Scris de mână, fără număr, neândosariat nicăieri, respectivul ziar cheamă comuniștii la luptă împotriva raptului horthyst, pentru unitatea națională, deși în perioada respectivă, la insistențele Cominternului, comuniștii au salutat peste tot respectivul act, ca unul de dreptate. Episodul poate fi cu ușurință comparat cu isprăvile personajului central din 1984 a lui G. Orwell de la Ministerul Adevărului.

Identificarea cu personalitățile trecutului nu reprezenta un lucru nou pentru regimul comunist din România. Dacă pentru Dej, identificarea se făcea cu Bălcescu și cu „revoluționarii progresiști” de la 1848, Ceaușescu recurge la un personaj antic – Burebista. De fapt, legitimarea la care recurge Ceaușescu este mult mai complexă. El preintă o suită de personaje, pornind de la Burebista, continuând cu Decebal, Mircea cel Bătrân (devenit cel Mare), Mihai Viteazu și Alexandru Ioan Cuza.

Peisajul legitimității este completat de duelul naționalist româno-maghiaro-sovietic. Duelul nu a fost început de către Ceaușescu, ci doar continuat. Prima repriză s-a disputat în timpul lui Gh. Dej atunci când s-a publicat o operă a lui Karl Marx, Însemnări despre români. În această lucrare, filosoful german condamnă țarismul în problema națională, laudă socialiștii români pentru activitatea lor și susține drepturile românilor asupra Basarabiei. Mai mult, Dej supralicitează, inaugurând discuții asupra tezaurului.

În fața acestei provocări sovieticii nu au rămas pasivi. Ei le-au reamintit românilor că nu aveau ce căuta până la Stalingrad, iar dacă exista vreo neclaritate în problema tezaurului, aceasta ar putea fi considerată ca o compensație pentru pierderile sovietice pricinuite de către români. Mai mult, în 1974, apare la Chișinău o lucrare semnată de academicianul A. M. Lazarev care susține faptul că Basarabia nu ar fi pământ românesc deoarece moldovenii sunt diferiți prin limbă, cultură și istorie de către români. Atfel, susține el, există două popoare – poporul moldovenesc și poporul român. Aluzia era subtilă și punea în discuție chiar și o parte a teritoriului românesc, cel dintre Carpați și Prut.

Românii nu au stat mult pe gânduri, și au replicat prin publicarea romanului lui Marin Preda (despre care am discutat anterior) Delirul. Acesta recurge la descrierea unui Antonescu uman, care se consultă cu mama sa, care este preocupat de bine oamenilor și care este înșelat de către Hitler. Replica la adresa lui Lazarev este introdusă subtil, fiind pusă în gura unui soldat obișnuit (personificând întregul popor) care cântă:

Azi noapte la Prut, războiul a început,

Românii trec dicolo iară

Să ia înapoi prin arme și scut

Moșia piedută astă-vară…

Literaturnaia gazeta a ripostat vehement, dar singura concesie obținută de la partea română a fost o nouă ediție din care unele pasaje neânsemnate au fost scoase.

Considerând că duelul direct nu este o armă prea eficientă, sovieticii au recurs la tactica „altuia trimis la înaintare”. Astfel, sovieticii i-au încurajat pe maghiari să vorbească despre Transilvania, iar aceștia nu s-au lăsat prea mult invitați. După unele luări de cuvânt timide în Parlamentul maghiar, în 1986, sub egida academiei din Ungaria a apărut o istorie a Transilvaniei, care reia teoria lui Robert Roesler cu privire la formarea poporului român.

Reacția română nu s-a lăsat mult timp așteptată. În martie 1987, trei istorici „oficiali” ai regimului – Ștefan Pascu, Mircea Mușat și Florin Constantiniu au publicat un lung rechizitoriu în „România Liberă” prin care condamnau falsificarea istoriei Transilvaniei. Mai mult, în același an în Editura Politică este tipărită o lucrare colectivă având ca țintă acțiunea maghiarilor. Acest duel a continuat până la prăbușirea lui Nicolae Ceaușescu în 1989, și, dintr-o anumită perspectivă, el continuă și astăzi.

Ținta propagandei românești în aceste dispute a fost să acrediteze ideea pericolului dezmembrării României datorită uneltirilor celor doi vecini și faptul că singurul care luptă pentru unitate este Partidul Comunist Român. Totuși, deteriorarea condițiilor de trai și propaganda ostentaivă au făcut ca rezultatele să fie contrare celor dorite. Reducerea timpului de emisie la două ore pe zi din 1988 i-a determinat pe copii români din Vestul țării să urmărească emisiunile transmise de televiziunea maghiară, ceea ce a condus la însușirea acestei limbi. Mai mult, în decembrie 1989, românii s-au raliat protestelor antiguvernamentale ale unui pastor maghiar – Laszlo Tokes – iar denunțarea complotului extern de la Timișoara nu au făcut să atragă simpatii în jurul „conducătorului iubit”.

Mitul și protocronismul. Toate tehnicile de propagandă au drept obiectiv crearea omului nou care să accepte ca naturală și firească realitatea oferită de propagandă. Totuși, toate tehnicile enumerate mai sus sunt insuficiente fără a ne referi la mit. R. Girardet identifică existența a patru mari teme mitologice:

conspirația

salvatorul

vârsta de aur

unitatea.

Aceste teme nu se prezintă izolat, ci cel mai adesea, în construcții complexe, fapt care poate fi contatat și din temele pe care propaganda aflată în slujba conducerii României între 1965-1989 le folosește.

Prezența conspirației nu este atât explicită, dar ea poate fi dedusă din acțiunile vecinilor și din prezența unor minorități. Cum conspiratorii perfecți – evreii și iezuiții sunt o prezență nesemnificativă în România – rolul lor a fost luat de către maghiari și, într-o anumită măsură de țigani. Conspirația atentează la unitatea națională, astfel încât, orice critică la adresa politicilor comuniste pot fi considerate ca adevărate atacuri la adresa unității naționale. Politicile de sistematizare și de „ștergere a diferențelor regionale” nu pot fi contracarate, tocmai din asemenea motive. Garantul unității naționale este salvatorul (Nicolae Ceaușescu) iar epoca pe care el o intaurează este „Epoca de aur” – trimiterea fiind mai mult decât alegorică.

Un alt aspect, legat într-o anumită măsură de problema miturilor este protocronismul. Protocronismul este legat mai mult de un adevărat „teribilism” național. El presupune că toate invențiile, toate evenimentele semnificative pentru istoria lumii au avut în centrul lor „poporul ales”. Protocronismul nu era o necesitate propagandistică pentru o conduce română care dorea doar să se legitimeze intern, ci mai degrabă pentru una care solicita o legitimare externă. Protocronismul a reprezentat o trăsătruă a propagandei sovietice din timpul lui Stalin și a celei din China din timpul revoluției culturale.

Pentru a lua ca exemplu URSS în timpul lui Stalin, obligatoriu era menționarea inventatorilor ruși, care îi depășiseră cu mult pe cei din țări capitaliste. O concepție realativ similară fusese dezvoltată și în Germania nazistă, Alfred Rosenberg ajungând până acolo încât susține că Isus Hristos a fost arian. Un popor care dădea dovadă de calități excepționale atunci când era vorba de contribuții la dezvoltarea civilizației umane, putea avea pretenția că un conducător din rândurile sale poate deveni un conducător al mișcării.

În România nașterea protocronismului este considerată 1974, odată cu articolul lui Edgar Papu din Secolul 20 – Protocronismul românesc. Acesta susținea că literatura română datorează mult mai puțin celei occidentale, de la care nu s-a inspirat, ci a creat forme similare, uneori chiar înaintea celor din Occident. Chiar dacă într-o bună măsură, direcția deschisă de protocroniști era o distanțare față de Occident în contextul depărtării și de URSS, ceea ce urmărea protocronismul român era mult mai mult.

Trebuie precizat că direcția protocronistă nu a fost o direcție abordată în primul rând de instituțiile și aparatul de propagandă din România. Ea a apărut pe fondul disputelor din interiorul lumii scriitorilor și a conflictelor pentru resursele puse la dispoziție de Uniunea Scriitorilor. Puterea doar a sesizat faptul că se poate folosi de această direcție și a căutat să o încurajeze în dauna altora.

Un episod al protocronismului se cuvine menționat – lucrarea lui Ilie Bădescu, Sincronism european și cultură critică românească. Elementele centrale ale lucrării sale sunt revizuirea teoriei marxiste inserând conceptul de națiune în inima analizei luptei de clasă, interpretarea neomarxistă a subdezvoltării economice și politice a României și tentativa de a face din Mihai Eminescu înaintașul teoreticienilor radicali ai luptei de clasă. În ceea ce privește ultimul aspect, Bădescu îi atribuie lui Eminescu idei caracteristice sociologiei occidentale a anilor ’70 și transformă un autor în mod tradițional atribuit dreptei, într-un vizionar marxist. Acest lucru l-a putut realiza prin estomparea xenofobiei poetului și prin transformarea sa în campion al celor obidiți. Concluziile la care ajunge sunt la fel de interesante:

Deși extinderea imperiilor din Occident era limitată de revoluțiile burgheze, în Europa de Est aceasta s-a obținut prin mișcări ale naționalităților. Așadar, națiunea este mai importantă decât clasa în analiza istoriei est-europene.

Țăranii din această parte a lumii au fost o forță revoluționară și progresistă.

Sociologia nu ar trebui să plaseze istoria puterilor dominante în centrul tuturor analizelor. A face astfel înseamnă a nu percepe corect foțele sociale care fac istoria la „periferii”, care nu sunt explicate adecvat de teoriile „metropolitane”. Marx a putut da cea mai bună interpretareexistentă a capitalismului metropolitan, dar analiza sa este inadecvată pentru zonele periferice în care capitalul a ajuns mai târziu.

Însușirea acestei argumentații duce la următoarele consecințe logice: în răsăritul Europei lupta de clasă este identică luptei naționale. Prin urmare, națiunea care domină etnic este și cea care domină economic. În aceste condiții, „rămășițele” fostelor „națiuni exploatatoare” (minoritățile naționale) pot fi asimilate „rămășițelor burgheze” ale epocii staliniste. Apoi, teoria oferă o explicație a exploatării valabilă pentru lumea a treia – către care Nicolae Ceaușescu își îndreaptă cu predilecție mesajul în căutarea aurei de lider. În fine, prin descoperirea lui Eminescu, „mai marxist decât Marx”, era asigurat un înaintaș cu aură ilustră. De altfel, Eminescu va fi, în utimii ani ai „epocii de aur” gratulat și ridicat în slăvi ca niciodată. De la caracterizările obligatorii – „geniu”, „cel mai mare poet român”, „poet de inspirație divină” – la sărbătorirea obligatorie a zilei de naștere și de moarte și la traducerea în cele mai diverse limbi în ciuda caracterului profund autohtonist al ideolor și limbajului, toate acestea fac parte dintr-un adevărat cult organizat lui Eminescu (de care Ceaușescu nu ezită să profite în propriul avantaj prin asocierea imaginii poetului cu cea a regimului său):

Aici, la Ipotești, de unde s-a înălțat în strălucire universală luceafărul geniului poetic național, cinstim cu emoție memoria nepieritoare a celui mai iubit poet al neamului nostru – Mihai Eminescu. Visul lui de dreptate, de libertate și de înălțare a României, cântată în vers de aur, se împlinește în strălucirea vremurilor noastre, când întregul popor, deplin stăpân pe propria-i soartă, își construiește viața nouă – socialismul.

Controlul limbii. Lingvistul sovietic N. I. Marr prevedea momentul în care proletariatul învingător se va elibera și de limba vorbită supusă mijloacelor constrângerii naturale; în comunism, muncitorii vor abandona limbajul, instrument formal și retrograd moștenit de la obscurantismul trecut, comunicând numai prin contactul gândirii. Inspirat din această temă, unul dintre personajele orwelliene merge mai departe și consideră că atunci când limba va elimina cuvintele care exprimă păcatele de gândire, atunci dubla-gândire nu va mai fi necesară.

Propaganda încearcă să instituie un anumit limbaj, abaterea de la acesta find un semn clar al „devierii” de gândire. Mai mult, ea are în permanență grijă să blocheze gândirea critică prin scoaterea particululelor lingvistice care exprimă nuanțe și particularisme.

Ca modalitate și expresie a gândirii limba este mijlocul de producție culturală cel mai important în socialism. Prin toate mijloacele de propagandă utilizate s-a încercat și reușit transformarea limbajului general într-unul particular. Procesul a respectat regulile ce conduc la aceste transformări, printre care regula selecției, regula constrângerii și regula ierarhiei cuvintelor. În intenția partidului de a transforma conștiințe, controlul asupra limbii era una dintre primele și însemnatele cerințe, suita propozițiilor destinate să traducă conținutul unei reprezentăritinzând către o stare analogă și desăvârșită unde invarianta este așteptată.

R. Jackobson a identificat mai multe caracteristici ale acestui tip de limbaj:

emițătorul este rareori specificat; personalitatea sa nu are importanță, pentru că el vorbește ca reprezentant al partidului, guvernului , poporului.

destinatarul este la fel de neprecizat ca și enițătorul; se confundă chiar cu acesta din urmă, fiind rareori personificat.

referentul „limbii de lemn” este „limba de lemn”; referentul, mesajul și codul se confundă.

stilul este vag, plin de abstracțiuni și redundanțe.

cuvintele sunt plasate după un anumit ritual cunoscut de toți.

Fr. Thom, pe de altă parte, oferă următoarele caracteristici ale „limbii de lemn”:

Sintaxa:

Substantivarea – se traduce prin reculul coordonatelor circumstanțiale, sistematic înlocuite cu de substantive precedate de o prepoziție. În locul verbului simplu apare un grup verbo-nominal.

Contrucții pasive și impersonale

Predilecția pentru comparație – „mai profunde”, „mai vaste”, „tot mai mult” etc.

Modul imperativ – „trebuie să”

Absența deicticelor.

Lexicul

Maniheismul – există două tabere, cea comunistă și cea capitalistă. Acestea sunt ireconciliabile; tot ceea ce este bun este legat de prima, tot ceea ce este rău este legat de a doua.

Sărăcia vocabularului – ziariștii sovietici foloseau în 1983 în jurul a 1.500 de cuvinte, deși limba rusă a secolului al XIX-lea avea peste 220.000

Metafora organismului – preluată în principal din zona extremei drepte, dar folosită și în lumea comunistă, aceasta presupune comparații între diferite elemente cu oranisme vii sau cu diferite plante sau animale

Organicism și voluntarism – „necesitatea istorică” impune o continuă dezvoltare ce culminează cu „construcția” comunismului

Reflectarea și forma – operațiile intelectuale sunt reduse la reflectarea realității și politicii partidului.

Stil

Claritate

Precizia – se referă la cea legată de respectarea ritualului ceremonial și nu de stil

Adecvarea – discursului la auditoriu

Invenția necesară pentru a surprinde auditoriul.

În cazul limbii folosite în România epocii Ceaușescu se pot contata cam aceleași caracteristici prezentate mai sus. Trebuie precizat că Nicolae Ceaușescu, în anii tinereții a fost bâlbâit și a făcut eforturi supraomenești pentru a se corecta. În aceste condiții pare cel puțin ciudat pasiunea sa pentru discursuri, dar este posibil ca acesta să le fi considerat foarte mobilizatoare.

În linii mari, temele discursurilor lui Nicolae Ceaușescu între 1971 și 1989 nu diferă prea mult. Inventariind temele vehiculate la congresele XI și XIV, L. Betea ajunge la următoarele:

Prezentarea sintetică a istoriei poporului român într-o viziune deformată; conform acesteiaPCR este desemnat moștenitor unic al tradițiilor istorice și mandatatcu misiunea de a înfăptui idealurile trecutului în instaurarea comunismului.

Momentul ținerii discursului apare ca fiind un eveniment politic de importanța celor care determină instaurarea unei noi epoci istorice.

Tema bunăstării poporului.

Reiterarea tezei democrației socialiste

Clișee ideologice cu subtitluri cum ar fi: „Organizațiile de masă și obștești în sistemul democrației noastre muncitorești revoluționare”.

Previziuni despre „creșterea rolului conducător al partidului”

Norme ce vizează amplificarea propagandei

Prezentarea dihotomică a situației politice internaționale și politica de arbitraj dusă de PCR.

D. Popescu, presupusul autor al discursurilor lui Ceaușescu relatează despre modul în care erau elaborate și ținute discursurile. Conform mărturiilor sale, un discurs era scris după ce în prealabil Ceaușescu discuta cu un consilier de presă sau de propagandă. Odată scris, discursul era oferit lui Ceaușescu care, de multe ori cerea să fie modificat, astfel încât procesul decurgea destul de complicat.

Un alt aspect al ritualului era legat de discursurile participanților la congres, ovații și sloganuri. Discursurile erau stereotipe și conțineau în primul rând referiri la activitatea lui Nicolae Ceaușescu, urmate de referiri la activitatea Elenei Ceaușescu. Discursurile lui Nicolae Ceaușescu sunt fragmentate de „aplauze”, „aplauze puternice”, aplauze prelungite”, „ovații”. La acestea se adaugă scandările de rigoare, cel mai des folosit slogan fiind „Partidul! Ceaușescu! România!” (copie mai puțin inspirată a nazistului Ein Reich! Ein Volk! Ein Fuhrer!). Pentru a simplifica lucrurile, la mitinguri spre exemplu erau distribuiți fluturași cu lozincile care trebuiau scandate și cu ordinea acestora, pentru a nu se produce încurcături.

Cât privește problemele de vocabular, în cuvântarea de închidere a lucrărilor Congresului al XIV-lea, cuvântarea lui Nicolae Ceaușescu are 3.110 cuvinte, format dintr-un vocabular de 450 de cuvinte, deci de circa zece ori mai redus decât cel al unui vorbitor care utilizează bine limba naturală.

D. Instituții

Propaganda în regimul comunist este organizată în instituții, coordonate, cel puțin teoretic, de la nivel central. La fiecare nivel apar instituții calificate, care abordează problema propagandei (din 1972 toate instituțiile de propagandă sunt denumite „de educație și propagandă”).

Astfel la nivelul organizațiilor de bază este numită o persoană responsabilă cu propaganda la nivelul fabricii, uzinei sau, în cazul mediului rural, la nivelul școlii și CAP-ului. Cel mai adesea rolul acestor persoane se limita la organizarea unor acțiuni atunci când primeau ordine de la instanțele superioare – „propaganda pe campanii”. Acesta a fost unul dintre aspectele care l-au nemulțumit pe Ceaușescu atunci când a lansat „tezele din iulie”. La nivel orășenesc și județean existau deja secții de propagandă a căror activitate era, pe lângă coordonarea activiștilor din organizațiile de bază, „controlul activităților cultural-educative”. Toate secțiile județene erau coordonate de către Secția de Propagandă a CC al PCR.

Instrumentele de pregătire a cadrelor din munca de propagandă și agitație erau revista „Lupta de clastă” – organ teoretic al CC al PMR/PCR, devenită din august 1974 „Era socialistă” – , „Munca de partid” – revistă pentru uzul intern al membrilor de partid – dublată din 1966 de suplimentul „În ajutorul propagandiștilor” și „Școala de cadre A. A. Jdanov”, devenită din 1962 „Academia Ștefan Georghiu”. Organizațiile de pionieri și șoimi ai patriei își aveau propriile reviste – „Cutezătorii” și „Licurici”.

Metodele prin care aceste instituții își desfășurau activitatea erau vaste. La nivelul întreprinderilor cel mai des erau folosite „panoul de perete”, pancatele mobilizatoare, graficele, ședințele de partid, conferințe, vizite la muzeul de istorie al partidului, etc. La nivel județean se preferau inspecțiile și verificările. Se remarcă naivitatea și puerilitate problemelor cărora activiștii le solicitau răspunsuri prin scrisori adresate revistelor „Munca de partid” sau „Lupta de clasă” – Când și cum se face confirmarea agitatorilor? Un agitator trebuie să fie fruntaș la locul de muncă? Planul de muncă al biroului organizației de bază trebuie oare să fie aprobat de adunarea generală?.

Totuși, acestea nu sunt singurele căi de a face propagandă. De fapt, ceea ce caracterizează un regim totalitar este ștergerea diferențelor dintre instituții atunci când este vorba despre propagandă. Școala, Armata, literatura, poate chiar Biserica, ajung simple instrumente auxiliare de propagandă.

Persoanele care s-au perindat în birourile legate de propagandă și-au pus amprenta într-o măsură mai mare sau mai mică asupra instituțiilor pe care le-au condus sau din care au făcut parte. Câteva figuri ar merita evocate.

Leonte Răutu – șef al propagandei în timpul lui Gh. Gheorghiu-Dej a fost un personaj puternic, singurul de care Ceaușescu nu s-a putut descotorosi din „vecehea gardă”. Pe numele său adevărat Lev Oigenstein, evreu din Basarabia, a lucrat în perioada celui de al doilea război mondial la radio Moscova. Deși s-a aflat în permanență în cercurile înalte ale puterii, nu a fost niciodată considerat un personaj foarte sociabil. Pe perioada cât a condus secția de propagandă, acest aparat a fost marcat de creșterea numărului de evrei aflați în funcții cheie – Iosif Chișinevschi, Mihau Roller, Sorin Toma, Valter Roman, etc. . Aceasta nu a fost rodul vreunei politici deliberate urmărite de către evrei, cât mai degrabă ceva circumstanțial legat de necesitatea folosirii unor persoane cu o instrucție temeinică la această secție (cei mai mulți comuniști cu studii superioare erau evrei). Odată cu glisarea spre discursul naționalist, evreii au fost îndepărtați din aceste funcții.

Dumitru Popescu (supranumit „Popescu-Dumnezeu”) a făcut parte din cercurile înalte ale propagandei. Deși nu a deținut funcții ridicate în aparat el a avut o poziție foarte puternică legată de faptul că era autorul discursurilor lui Ceaușescu. Deși avea o anumită educație atunci când a intrat în PCR, a fost fascinat de trimiterea sa pe șantierul de la Turda. În memoriile scrise își exprimă regretul pentru pierderea lui Ceaușescu ca și pentru „epoca de aur”, deși pare a fi conștient de crimele regimului.

Deși funcția de propagandist-șef al regimului eraîncărcată de conotații simbolice ea nu te punea la adăpost de evntualele „accidente”. Petre Enache, șeful cu propaganda din snii ’80 a fost găsit mort în baie în urma unui duel verbal destul de aprins cu „cabinetul nr. 2”.

Reminiscențe după 1989

Pentru mulți, comunismul a constituit singura experiență de viață. Prin urmare, pare firesc ca, odată acesta dispărut, cultura politică dobândită în acele momente să-și facă simțită prezența și după.

Mihai Botez remarca faptul că memoria României de dinainte de război a dispărut. Corelând cu speranța medie de viață a românilor (67 de ani), acest lucru pare și normal.

După momentul destul de șocant al românilor care depuneau flori la mormântul soților Ceaușescu de la cimitirul Ghencea, IRSOP a realizat un sondaj de opinie cu privire la nostalgia românilor în aprilie 1993. conform acestuia, majoritatea românilor (57%) consideră că o duce mai rău decât pe timpul lui Ceaușescu. Conform aceleiași anchete, românilor le-a plăcut cel mai mult în viața de dinaintea lui 1989 liniștea și ordinea socială (20%), nivelul de trai și viața mai ieftină (18%), siguranța locului de muncă (16%), siguranța zilei de mâine (10%), iar cel mai puțin lipsa libertății și minciuna (44%) și penuria și sărăcia (31%). Cele mai idealizate erau condițiile de viață de pe timpul lui Ceaușescu și aceasta în condițiile în care foarte puțini își mai aminteau de faptul că totul era cartelat și că nici măcar infimul de pe cartele nu se mai găsea.

Cheia principală pentru citirea trecutului sunt interesele prezentului, ceea ce face ca, în mod convenabil, detaliile neplăcute să fie uitate. Deși îcercările propagandistice de recuperare a naționalismului au înregistrat eșecuri în 1989 când românii s-au raliat unui pastor maghiar, iar liderul Mihail Gorbaciov era privit ca un lider reformist și nu ca un patron al oprimării românilor din Basarabia, relicve ale propagandei naționaliste au putut fi contatate, prin sondaj, după 1989. astfel, românii indicau ca lider român preferat pe Burebista – cel despre care secția de istorie a CC a PCR acredita ideea creării unui stat din Boemia și până in Urali.

Alte exemple ar mai putea fi consemnate. Grupurile de pensionari, de regulă, își arată simpatia față de mareșalul Ion Antonescu, reabilitat în anii lui Ceaușescu. Referitor la regele Mihai, majoritatea interlocutorilor știau că acesta plecase cu un tren plin de bogății, în timp ce o muncitoare din Timișoara a afirmat că ea crede că dacă regele se va întoarce, oamenii vor fi obligați să muncească pe moșii cu botnițe, la fel ca într-un roman comunist foarte popularizat, Desculț, de Zaharia Stancu.

Românii par a-și insuși cel mai mult acele părți ale propagandei despre care au impresia că ar fi rezultatul unui „altruism” – istoria poporului și literatura. Figurile istorice proeminente oferite de propaganda comunistă au fost însușite, la fel ca și mesajul pe care acestea îl comunică. Burebista, Decebal și Mihai Viteazu sunt în continuare unificatorii, istoria este prezentată în manuale trunchiat, omițându-se acele pasaje negative despre români sau strămoșii lor. Exaltarea etnocentristă pare a fi ceva de durată, de la conceperea manualelor de istorie, la considerentele fostului șef al Secției de Istorie a CC al PCR, Titu Georgesu, care considera în 1993 că, în timpul regimului comunist România ajunsese a patra putere mondială după SUA, URSS și China.

Sistemul de valori care poate fi diagnosticat după 1989 nu este diferit prea mult de cel pe care propaganda lui Ceaușescu a încercat să-l impună. Acesta ar cuprinde mândria națională și patriotism, credința în victimizarea românilor, preocuparea pentru imaginea României.

Privirea selectivă asupra trecutului este concluzia similară la care ajunge și L. Betea. Într-o anchetă inițiată pe un eșantion de 600 de persoane s-a putut constata reminiscența principalelor idei ale comunismului, dar pierderea elementelor negative ale acestuia.

Biblografie:

Articole și documente:

T. Călușer, Creșterea rolului organizațiilor de partid în instituțiile de știință și cultură, în, „Munca de partid”, an IV, nr. 4, 1960.

Nicolae Ceaușescu, Cel mai iubit poet al neamului nostru, în "Scînteia", an XLIX, nr. 11631, 15 ian. 1980.

Nicolae Ceaușescu, Cuvîntarea tov. Nicolae Ceaușescu la Adunarea populară din Municipiul Arad, în "Scînteia", an XXXIX, nr. 8474, 3 iulie 1970.

Nicolae Ceaușescu, Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii, în "Scînteia", an XL, nr 8839, 7 iul. 1971.

Nicolae Ceaușescu, Raportul Comitetului Central cu privire la activitatea Partidului Comunist Român în perioada dintre Congresul al X-lea și Congresul al XI-lea și sarcinile de viitor ale partidului. 25 noiembrie 1974, Editura Politică, București, 1974.

Ioan Chiper, Cazul Foriș, Editura Vremea, 1999.

***, Cincinalul 1971-1975 – etapă de noi realizărimărețe, în "Scînteia", an XL, nr. 8670, 18 ian. 1971.

***, Cuvîntul tovarășului Leonte Răutu, în "Scînteia", an XLIX, nr. 11670, 29 febr. 1980.

***, Declarație cu privire la poziția Partidului muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale, în "Scînteia", an XXXIII, nr. 6239, 26 apr. 1964.

***, Din zonele lovite de inundații – Emoționante scrisori adresate tovarășului Nicolae Ceaușescu, în "Scînteia", an XXXIX, nr. 8492, 21 iul. 1970.

***, Energia – o neprețuită avuție națională, în "Scînteia", an LIV, 12798, 3 apr., 1985.

Anastase Fotache, Unitatea dintre studiu și practică, în „Munca de partid”, an X, nr. 5, 1966.

Titu Georgescu, Stejar cu rădăcini adînci în solul țării, în "Scînteia", an XL, nr. 8706, 23 febr. 1971.

Ion Iliescu, Cuvîntări la Plenara CC a PCR. 8-9 iulie 1970, în "Scînteia", an XXXIX, nr. 8481, 10 iulie 1970.

Gh. Ioniță, Apărătorul ferm al suveranității și integrității teritoriale, în "Scînteia", an XL, nr. 8766, 24 aug. 1971.

***, Manifestări de satisfacție în întreprinderile bucureștene, în "Scînteia", an XVII, nr 898, 14 august, 1947.

***, Nici o îndurare pentru trădătorii maniști!, în "Scînteia", an XVII, nr 868, 17 iulie, 1947.

***, Poporul sovietic – o nouă realizare măreață, în "Scînteia", an XXI, nr, 1268, 9 sept. 1951.

Leonte Răutu, Comunicatul Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român, în "Scînteia", an XXXV, nr. 6950, 14 apr. 1966.

***, România, Ceaușescu, Pace, în "Scînteia", an LIV, nr, 13067, 15 mai 1986.

***, Semnătura tovarășului Nicolae Ceaușescu pe Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa poartă girul întregului nostru popor, în "Scînteia", an XLIV, nr. 10251, 6 aug, 1975.

***, Stadiul îndeplinirii sarcinilor planului cincinal, în "Scînteia", an XL, nr. 8667, 15 ian. 1971.

***, Stenograma convorbirilor Ceausescu-Tito, din 24 august 1968, în „Magazin Istoric” nr. 2, 1998.

***, Stenograma Plenarei CC al PCR din oct. 1945, în „Sfera Politicii”, an V, nr. 37, aprilie, 1996.

***, Stenograma ședinței din 6 mai 1953 a Biroului culturii din cadrul Consiliului de Miniștri, în „Magazin Istoric”, nr. 9, 1997.

***, Telegrame de felicitare pe adresa tovarășului Nicolae Ceaușescu în urma vizitelor de lucru în Guiana,Tunisia și Argentina, în "Scînteia", an XXXIX, nr. 8480, 9 iul. 1970.

***, Tendințe contradictorii în eliminarea pierderilor planificate, în „Scînteia”, an XXXV, nr. 7086, 18 ian, 1966.

***, Trebuie recîștigate pozițiile și forța PMUP. Interviu cu Mieczyslaw Rakowski, președintele Consiliului de Miniștri a R. P. Polone, în "Scînteia", an LVIII, nr.14600, 29 iul. 1989.

***, Unitatea – temelie de nezdruncinat a poporului român, în "Scînteia", an LVIII, nr. 14610, 8 aug. 1989.

***, Votul unei campioane, în "Scînteia", an XLIX, nr. 11670, 29 febr. 1980.

Șt. Ziman, Agitația vizuală în sprijinul îndeplinirii sarcinilor de producție, în „Munca de partid”, an IV, nr. 3, 1960.

Lucrări speciale

Lavinia Betea, Psihologie politică. Individ, lider, muțime în regimul comunist, Editura Polirom, Iași, 2001.

Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 1998.

Călin Hentea, Propagandă fără frontiere, Editura Nemira, București, 2002.

Alina Mungiu, Românii după ’89. Istoria unei neînțelegeri, Editura Humanitas, București, 1995.

Constantin Sălăvăstru, Discursul puterii. Încercare de retorică aplicată, Editura Institutul European, Iași, 1999.

Francoise Thom, Limba de lemn, Editura Humanitas, București, 1993.

Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, Editura Nemira, București, 1996.

Lucrări generale

Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică. Atitudini politice și democrație în cinci națiuni, Editura DU Style, București, 1996.

***, Anii 1961-1972: Țările Europei de Est, între speranțele reformei și realitatea stagnării, Editura Fundația Academia Civică, București, 2001.

Sorin Antohi, Civitas imaginalis. Istorie și utopie în cultura românească, Editura Polirom, Iași, 1999.

Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, București, 1994.

Raymond Aron, Democrație și totalitarism, Editura ALL, București, 2001.

George Balandier, Antropologie politică, Editura Amarcord, Timișoara, 1998.

Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu, Editura Evenimentul Românesc, București, 1997.

Idem, Convorbiri neterminate. Dialoguri cu Corneliu Mănescu, Editura Polirom, Iași, 2001.

Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 1997.

Idem, Miturile științifice ale comunismului românesc, Editura Humanitas, București, 1999.

Gustave le Bon, Psihologia mulțimilor, Editura Anima, București, 1990.

Pavel Câmpeanu, Ceaușescu, anii numărătorii inverse, Editura Polirom, Iași, 2002.

I. Ciupercă, Totalitarismul, fenomen al secolului XX, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1995.

Robert Conquest, Marea Teroare. O reevaluare, Editura Humanitas, București, 1998.

Robert Dahl, Poliarhiile. Participare și opoziție, Editura Institutul European, Iași, 2000.

***, Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond, București, FA.

Dennis Deletant, România sub regim comunist, Editura Fundația Academia Civică, București, 1997.

Idem, Ceaușescu și Securitatea. Constrângere și disidență în România anilor 1965-1989, Editura Humanitas, București, 1998.

Erich Fromm, Frica de libertate, Editura Teora, București, 1998.

Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, București, 1990.

Francois Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, Editura Humanitas, București, 1996.

Anneli Ute Gabanyi, Revoluția neterminată, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999.

Jose Ortega y Gasset, Revolta maselor, Editura Humanitas, București, 1994.

Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini pînă în zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1992.

Raoul Girardet, Mituri și mitologii politice, Editura Institul European, Iași, 1997.

Ghiță Ionecu, Comunismul în România, Editura Litera, București, 1994.

***, Istoria românilor. Epoca contemporană, Editura Porto-Franco, Chișinău-Galați, 1992.

Gail Kligman, Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu, Editura Humanitas, București, 2000.

Stephen Koch, Sfârșitul inocenței. Intelectualii din Occident și tentația stalinistă. 30 de ani de război secret, Editura Albatros, București, 1997.

Jean-William Lapierre, Viață fără stat?, Editura Institutul European, Iași, 1997.

Adrian Marino, Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice și culturale, Editura Polirom, Iași, 1995.

Idem, Politică și cultură. Pentru o nouă cultură română, Editura Polirom, Iași, 1996.

Czeslaw Milosz, Gândirea captivă, Editura Humanitas, București, 1999.

Serge Moscovici, Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, Editura Polirom, Iași, 1997.

M. Nițescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Editura Humanitas, București, 1995.

Sorin Oane, Maria Ochescu, Istoria românilor. Manual pentru clasa a VIII-a, Editura Humanitas, București, 2000.

George Orwell, 1984, Editura Cartier, Chișinău, F. A.

Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluției ruse, Editura Humanitas, București, 1998.

K. R. Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, Editura Humanitas,București, 1993.

Marin Preda, Delirul, Editura Cartea Românească, București, 1975.

Jean-Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pînă în zilele noastre, Editura Polirom, Iași, 1998.

Sergiu Tămaș, Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică, Editura Șansa, București, 1996.

Stelian Tănase, Revoluția ca eșec. Elite și societate, Editura Polirom, Iași, 1996.

Idem, Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Editura Humanitas, București, 1998.

Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Editura de Vest, Timișoara, 1992.

Idem, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, Iași, 1997.

Francoise Thom, Sfârșiturile comunismului, Editura Polirom, Iași, 1998.

Katherine Verdery, Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, Editura Humanitas, București, 1994.

George Voicu, Pluripartidismul. O teorie a democrației, Editura ALL, București, 1998.