Discriminarea Sociala pe Baza Varstei
INTRODUCERE
Cuvîntul “minoritar” evocă participarea unui ansamblu prin subdiviziuni; cel puțin două, unul majoritar, celălalt mai puțin numeros, situat adesea pe poziție diferită. Dacă majoritarii au avantajul puterii pe care le-o oferă numărul, cantitatea, minoritarii au și ei unele posibilități strategice. Una ar fi acum de a-și manifesta “loialitatea” de grup, supunîndu-se necondiționat voinței majorității. Această poziție este încurajată de majoritarii care-și exprimă decepția ori de cîte ori “ceilalți” nu-i urmează. Voința majorității (fie ea politică, ideologică, psihologică) poate însă apărea minoritarilor ca un dictat și atunci acestora nu le rămîne decât secesiunea sau protestul. Strategiile unu și trei, loialitatea și protestul, sunt bine studiate de teoreticienii regimurilor democratice. În esență, aceștia avansează strategii de amenajare a relațiilor, pe principiile coexistenței negociate între cele două corpuri. Majoritarii recunosc ”diferiților” dreptul și competența lor de a-și exprima opiniile caracteristice. Vor rezulta două consecințe. Dacă majoritatea nu pretinde nici o superioritate valorică sau morală ea nu se distinge de
minoritate decît prin investirea sa, temporară, cu competența luării deciziei. A doua consecință e mai interesantă: nici o fracțiune a grupului, (comunității, poporului) nu poate pretinde că reprezintă întregul și nu poate deci decide pentru toți. Dacă majoritatea nu se poate prevala de delegația de a lua decizii pentru toți, în același timp nici minoritatea nu poate vorbi în numele tuturor. Nu rămîne decît aranjamentul institutional sau negocierea psihosociologică.
Din cele spuse pînă aici ar putea rezulta că minoritarii sunt condamnați la opoziție și că ei sunt victime, avînd deci nevoie de protecție contra arbitrariului majorității. Încercînd să se apere de “tirania majorității”, de dorința acesteia de a-i asimila, include sau “devora”, minoritarii ar fi siliți la comportamente defensive, la strategii de apărare a identității, la lupta împotriva autoritarismului impregnat de prejudecăți. Dacă-și reprezintă astfel poziția lor sau dacă sunt siliți să adopte această postură, ei își recunosc – implicit – situarea “în afară”, se definesc drept corp străin și se văd împinși la dizidență, deviație, rebeliune. Majorității nu-i mai rămîne decît să numească (oficializeze) această situare “dincolo”. Ce alternative are însă majoritatea? În primul rînd, să-I trateze pe minoritari ca reprezentînd “sarea pămîntului”; să le recunoască caracteristicile deosebite, să nu încerce să-i “normalizeze”, să încurajeze capacitatea lor inovativă și performanțele înalte. Apoi: să vadă în minoritari șansa accelerării procesului de
diferențiere – socială, culturală, individuală. Și încă: să recunoască competența de a reliefa deosebirile, capacitatea de a provoca conflicte și deci clasificări, implicit posibilitatea eradicării bolii. Am ajuns acum în miezul discuției pe care psihosociologii o propun, relativ la discursul minoritar și la funcțiile minorității.
Este cunoscută sintagma lui Moscovici: “minoritate activă”. I se atribuie minorității rolul de a se opune presiunii, în vederea obținerii uniformității de gîndire, sarcina de a rezista, de a crea evenimente capabile să schimbe, de a inventa noi modalități de a vedea lumea și de a trăi, de a inova arta, politica, filosofia. Ideea de minoritate se atașează celei de influență, de control social, de opoziție contra dezindividualizării calitative. Privită din această perspectivă, minoritatea poate fi considerată nu doar provocatoare de devianță, dar și sursă de inovație și de schimbare socială. Minoritarii nu mai sunt definiți doar într-o manieră negativă și patologică, prin raport cu codurile sociale dominante, ci devin grup producător de coduri proprii, de soluții și de modele. Deviantul, atunci, crede Moscovici, se metamorfozează în minoritar, adică om marcat de anomia sa pe care încearcă s-o transforme, s-o regîndească, s-o activeze pozitiv.
Manualele au popularizat modelul de influență funcționalistă. Din această perspectivă, dacă devianții reprezintă eșecul adaptării la un sistem, al echilibrării cu mediul, procesul de influență are ca obiectiv reducerea devianței, a presiunii pentru integrare (citește: conformare). Normele sunt deci funcționale și adaptative, iar cei ce se distanțează de norme sunt considerați disfuncționali, neadaptați. Conformismul se prezintă deci ca o exigență normală a sistemului social, ea are rolul de a conduce la echilibru. Din perspectiva modelului genetic al influenței, propus de Moscovici, rolurile, status-urile sociale și resursele psihologice nu au semnificație decît raportate la context, sunt rezultat al interacțiunii. Normele, atunci, nu sunt doar rezultatul adaptării individului la sistem, ci al negocierii, al adaptării trecute și prezente individ-grup sau
grup-sistem. Consecința este că normalul și deviantul sunt definiți relativ la timp, spațiu și situația lor particulară în comunitate sau societate. Devianța nu este un simplu accident,
decurgînd din organizarea socială ,- o simplă manifestare a unei psihologii individuale – ci un produs al organizării, al sistemului, un semn al autonomiei pe care aceasta îl crează. Termenul de devianță nu ne lămurește asupra posibilei confuzii între anomie și fenomenele de excludere (culturală, economică, instituțională). Sub acest generic noi adunăm adesea atît criminalitatea, cît și imigranții, țiganii, homosexualii și chiar artiștii. Toți care sunt altfel. Clasăm grupele desocializate la un loc cu cele insuficient socializate (sau socializabile). Prin această procedură copii, primitivii și nebunii sunt grupați sub aceeași structură mentală; pentru că nu au maturitate culturală, pentru că nu au suficientă responsabilitate, conform ideii comune de responsabilitate socială. Punctul de vedere avansat de Moscovici este acela al judecării puterii de influențare în funcție de valorile la care se raportează grupurile, de normele ce permit grupurilor să avanseze către scop. Resursele și valorile pot fi deci produsul fie al majorității, fie al minorității, adesea defavorizată, ignorată, invizibilă. Forțe ale schimbării pot fi oricare din cele două grupuri. Condiția ca minoritarii să devină surse de influență este ca aceștia să se manifeste capabili de a crea norme și valori. Se știe, ereziile unor generații devin locuri comune pentru generațiile următoare. Așadar, pozițiile sursei de mesaj și ale țintei se pot schimba continuu. Ținta poate deveni, la un moment dat, sursă de influență, emițătorul și receptorul își pot schimba funcțiile. Între majoritari și minoritari relația e, deci, simetrică. Fiecare parte a grupului, mai mare sau mai mică, poate fi – simultan – sursă de influență și receptacul al acestuia. Ce se întîmplă, însă, cînd discursul minoritar nu poate avea consistență, din motive obiective? Cînd minoritarii reprezintă, realmente, un grup defavorizat, incapabil să-și susțină singuri cauza, să concureze cu majoritarii? Când au nevoie de asistența acestora? Cine se ocupă de categoria marginalilor și exclușilor: șomeri, săraci, imigranți, școlarizați precar, handicapați, izolați etnic etc. Întîlnim în toate țările, astăzi, chiar în cele dezvoltate economic și în care regimurile sunt democratice, dezbateri asupra identității și reprezentării ei, rasismului și imigrării, relațiilor interetnice și conflictelor culturale, asupra lumii tinerilor din suburbii. Creșterea economică naște, ca fenomen secundar, și o lume a exclușilor – economic, cultural, rasial. Crește, peste tot, procentul
șomerilor, tinerilor fără calificare satisfăcătoare, a categoriilor de asistați. Se acutizează, în aceste condiții, rasismul, manifest sau mascat. Refuzul alterității este sursa fenomenelor de xenofobie sau de segregație și se manifestă prin diferite atitudini: fobie de metisaj, superioritatea originii biologice, legitimarea hegemoniei unui grup sau unei categorii, prezervarea idealului de “puritate” sau de “autenticitate”. Efectul? Recursul la epurări, la eugenie sau expertizări. Se poate identifica un rasism de excludere și un rasism de dominare, ambele susținute de refuzul universalului și fixitatea apartenenței individuale, de postulatul incomunicabilității și de legile eredității. Ambele exaltînd o lume a prejudecăților, a confiscării iubirii absolute de patrie și umanitate, alimentînd retorica orchestrației sau conspirației și împiedicând manifestarea “eticii republican” a spațiului public în care comunicarea interumană se întemeiază pe raționalitate și toleranță.
Urmarea acestui tratament: apariția unor fenomene ca intifada suburbiilor, imageria fricii, organizarea intoleranței, apariția sentimentelor de frustrare și de apartenență la lumea “galerelor”, proliferarea “culturii de macadam”. Evidențierea opoziției dintre “francezii sau românii puri” și “alții” poate evolua spre libanizarea societății. Rasismul, scrie Alain Palicar, nu este numai o construcție teoretică, ci și un “cîmp disciplinar”, lichidînd identitatea culturală a altora, tratînd fobia de melanj și exaltînd disprețul pentru altul care e totdeauna inferior. Respinșii Franței, rezultă dintr-un sondaj efectuat în 1990, sunt magrebieni și țigani, adică cei care învață mai greu codurile, stilul de viață francez sau refuză să și-l însușească. Respinșii României aparțin acelorași categorii, a celor care nu pot asimila normele dominante. Ei aparțin categoriei de marginali sau excluși. Termenul de marginal, în accepțiunea sa actuală, este de data recentă. El apare la sfîrșitul anilor șaizeci, ca urmare a interesului manifestat față de atitudinile de refuz vis-à vis de ”sistem”, cum se spunea în acea vreme. Dar din perspectivă istorică, vocabula se referă la populațiile al căror mod de viață este marcat de vagabondaj,
cerșetorie, criminalitate și meserii infame. Numiți ”gueux” în Franța, ”rogue” în Anglia, a”benteurer” în Germania sau ”picaras” în Spania, hoții, cerșetorii, ticăloșii populează aceste teritorii și ocupă un loc considerabil în spațiul social. Astfel, Bronislaw Geremek, în lucrarea intitulată ”Marginalii parizieni din secolele XIV și XV”, trece în revistă situația nefericită a cerșetorilor, vagabonzilor, criminalilor și a prostituatelor, la care se adaugă preoții nesupuși, călugării nomazi, studenții săraci, soldații dezertori și pelerinii ispitiți de diavol. Într-o altă lucrare, publicată în 1991, în limba franceză, Geremek evocă drojdia societății englezești din epoca elisabetană, cartierul vagabonzilor cerșetori din vechiul Paris, bandele de aventurieri care bîntuiau dincolo de Rhin în timpul războiului de treizeci de ani.
CADRUL TEORETIC ALL CERCETĂRII
Abordări conceptuale
Grupul etnic este un grup social ai cărui membri au un semnificativ sentiment al identității.
Componenții unui grup etnic diferă de alții prin trăsături caracteristice: obiceiuri, îmbrăcăminte,
comportamente, limbă, religie, concepție despre viață. Prin grup etnic definim o populație distinctă în cadrul unei societăți mai largi a cărei cultură este diferită de a sa. Membrii unui asemenea grup sunt, se simt, sau par să fie uniți între ei prin legături de natură rasială, națională sau culturală. Un grup etnic se constituie în funcție de mai multe criterii. El este alcătuit din oameni cu o identitate distinctă, înrădăcinată într-un tip particular de istorie. Caracteristic rămâne ce este un membru al acestui grup decât ceea ce face. Un grup etnic este o structură care include persoane din toate grupele de vârstă și de ambele sexe, iar etnicitatea este împărtășită de toți.
Grupurile etnice sunt ascriptive și exclusive. Calitatea de membru se dobândește numai dacă
persoana respectivă dispune de trăsături atribuite sau ea însăși și le atribuie. Grupurile etnice se
regăsesc în toate societățile unde deosebirile culturale capătă importanță și impun un mod specific de organizare a acestor diferențe. Grupurile etnice sunt ascriptive și exclusive. Calitatea de membru se dobândește numai dacă persoan exclusive. Calitatea de membru se dobândește numai dacă
persoana respectivă dispune de trăsături atribuite sau ea însăși și le atribuie. Grupurile etnice se
regăsesc în toate societățile unde deosebirile culturale capătă importanță și impun un mod specific de organizare a acestor diferențe. Grupurile etnice sunt ascriptive și exclusive. Calitatea de membru se dobândește numai dacă persoana respectivă dispune de trăsături atribuite sau ea însăși și le atribuie. Grupurile etnice se regăsesc în toate societățile unde deosebirile culturale capătă importanță și impun un mod specific de organizare a acestor diferențe.
Termenul de grup etnic a fost utilizat pentru prima oară în S.U.A. pentru a desemna pe imigranții
stabiliți în valuri succesive în această țară, care se distingeau prin limbă, cultură și religie. La a doua și la a treia generație s-a constatat o diminuare a unora dintre deosebirile dintre imigranți și
populația americană. Aceasta a fost premisa de la care au plecat cercetătorii și politicienii în afirmarea tezei despre constituirea unei națiuni americane omogene cultural. În ciuda meltingpotului care ar fi condus la asimilare, grupurile etnice persistă (Glazer, Moynihan, 1975), ceea ce înseamnă că ele rămân o problemă esențială și pentru un stat cum sunt S.U.A.
Prin conceptul de grup etnic se surprinde o realitate socială concretă derivată din interrelațiile și
contactele umane. Membrii unui grup etnic sunt conștienți de apartenența lor prin raportare și în
contact cu membrii altor grupuri etnice. Aceste grupuri se afirmă în procesul comunicării și al
contactului continuu cu alte comunități etnice. De aceea, identitățile de grup etnic sunt definite în
relație cu cei care nu sunt membri ai grupului. De fapt, discutând despre grupurile etnice, trebuie să facem referirea la diferența dintre grup intern (de apartenență) și grup extern, unde operează
diferența între conștiința de NOI și conștiința de EI. Din această delimitare rezultă necesitatea
definirii unui proces esențial: etnicitatea, care se naște și stăruie dacă există un contact minim între două grupuri etnice. Etnicitatea este o dimensiune a relațiilor între agenții care se consideră ei înșiși ca distinctiv cultural de membrii altor grupuri cu care au un minimum de interacțiune, și exprimă o identitate socială bazată pe contrastul față de alții, caracterizată prin rudenie fictivă sau metaforică (T. Eriksen, 1993). Etnicitatea este universală.
O temă de mare actualitate este cea a minorităților. Din necesitatea clarificării unor fenomene și
procese legate de rasă, naționalitate, națiune, religie și limbă a apărut chestiunea abordării acestor
grupuri stabilite în spații naționale majoritare. Minoritățile sunt definite ca grupuri cu atitudini și
comportamente specifice față de majoritate. O analiză a minorităților include, alături de numărul
persoanelor, raporturile de putere și influență. Numai astfel înțelegem de ce în Africa de Sud, pe o perioadă îndelungată, populația neagră a fost dominată de grupul alb. În acest caz, sociologii au
discutat despre negrii din această țară ca despre un grup minoritar pentru că ei au ocupat o poziție subordonată în cadrul societății. Sunt state care nu au, în limbaj statistic, un grup majoritar. Elocvent este exemplul Imperiului Austro-Ungar unde doar o națiune sau două, fără să fie majoritare, a dominat pe toate celelalte, care erau majoritare pe teritoriul locuit de acestea. În
Transilvania, conform recensămintelor organizate de guvernele maghiare, majoritari au fost
întotdeauna românii, care au avut statut de minoritate decretat de puterea stăpânitoare. viețuiri pe aceste locuri, au pierdut suveranitatea lor asupra ținuturilor respective în favoarea unei populații mai numeroasă de naționalitate diferită. Se întâmplă ca minoritarii, din diverse cauze, să
se stabilească în toate zonele teritoriului statului în care ei ființează. Rezultă că un grup minoritar este o populație cu o conștiință proprie etnică sau/și culturală, cu relații stabilite numai între membrii consangvini, căsătoriți numai cu persoane ce aparțin de grupul lor.
Sociologul american J.W. Vander Zanden (p.257) a analizat grupul minoritar prin cinci
trăsături:
1. Un grup minoritar este un grup ai căror membri cunosc discriminarea, segregarea, opresiunea sau persecuția din partea oricărui grup considerat grup dominant. Din cauza diferențelor de putere dintre cele două grupuri, membrii minoritari sunt dezavantajați, iar din această poziție grupul dominant are avantaje;
2. O minoritate are o conștiință proprie de grup caracterizată printr-o conștiință asingularității. Membrii săi posedă o afinitate socială și psihologică cu cei ce sunt ca și ei. Această conștiință a singularității este adesea accentuată prin suferințe și greutăți commune grupului;
3. O minoritate este caracterizată prin trăsături fizice și culturale care o disting de grupul dominant. În virtutea acestor trăsături, membrii săi se reunesc, iar aceasta determină plasarea lor în poziții mai puțin dezirabile în structurile societății; 4. O persoană aparținând unei minorități are o poziție ascriptivă (atribuită), iar ea nu poate decide asupra statusului ei. De pildă, un ins nu are cum să aleagă între a fi alb sau negru;
5. Membrii unei minorități sunt obligați să facă o căsătorie endogamă. Grupul dominant caută să descurajeze căsătoriile în interiorul grupului minoritar, iar minoritatea încearcă să stimuleze căsătoriile endogame.
Astăzi se discută mult despre minorități, problemele acestora fiind reactivate în multe zone din lume. Într-adevăr, peste tot există, în cadrul statelor naționale sau multinaționale, grupuri minoritare. De pildă, albi în Africa și indieni în India – care se consideră minoritari în țările unde
locuiesc. Indienii nativi din America de Nord sunt apreciați ca minoritari. În Europa, minoritățile naționale sunt adesea grupuri care trăiesc la granița dintre statul în care locuiesc și statul de origine. Iată, de pildă, danezii din landul Schleswig-Holstein, germanii din regiunea Sudeți, suedezii din insulele landului Asland. Prin plebiscit, unele grupuri minoritare au ales un anumit stat, situație caracteristică pentru zona Malmedy, care a ales Belgia în loc de Germania, Klagenfurt a intrat în componența Austriei în loc de a fi parte a Iugoslaviei, regiunea Sopron a trecut la Ungaria în loc de Austria, regiunea Saar a acceptat să fie încorporată în Germania în loc de Franța.
Minorități naționale ființează și în interiorul unor state, urmare a unor evoluții istorice. Amintim
minoritatea maghiară din România, cea a slovenilor în Austria, a germanilor în Gdansk, a
albanezilor în Iugoslavia, a românilor în Ungaria etc. Din cauza unor circumstanțe sociale și naționale, unele minorități naționale s-au constituit ca o consecință a emigrării dintr-un stat în alte state. Să-i amintim pe kurzi și turci în Germania și în alte țări europene, pe maghrebieni în Franța, pe chinezi, japonezi, portoricani și jamaicani în SUA. De fapt, în orice stat dezvoltat emigrează anual populații din alte zone ale lumii, și care se constituie în minorități naționale.
Diferențele religioase generează ființarea grupurilor minoritare, în state în care populația majoritară aparține unei alte religii. Conflictele apar între grupurile religioase minoritare și grupul religios majoritar, considerat, de regulă, exponentul religiei oficiale. Cel mai distructiv conflict a fost cel dintre musulmani și ortodocși în Bosnia. Minoritățile protestante din Spania și din unele părți ale Americii de Sud au fost de multe ori discriminate. În general, catolicii sunt în minoritate acolo unde protestanții formează majoritatea, deși prejudecata și discriminarea împotriva lor nu sunt atât de puternice. Evreii au fost persecutați, ca minoritate religioasă, până în timpurile moderne. Un aspect important al problematicii minorităților naționale îl reprezintă drepturile și obligațiile acestora în cadrul național în care ele trăiesc, chestiune mult discutată astăzi nu numai în lumea științei dar, mai ales, în plan politic și în cel al relațiilor internaționale. Este clar că minoritățile naționale au drepturi ce decurg din statutul lor în relație cu majoritatea. Înainte de toate, persoanele ce aparțin minorităților naționale sunt egale în drepturi cu toți ceilalți cetățeni ai unui stat și nu trebuie supuși acțiunilor de discriminare. În afara drepturilor și libertăților fundamentale ale omului valabile pentru orice individ, pentru cei din minoritățile naționale există dreptul la identitate etnică, dreptul la identitate lingvistică, culturală și religioasă, folosirea limbii materne, practicarea propriei religii, ceea ce înseamnă cultură proprie. Numeroase documente europene și internaționale stabilesc măsuri de aplicare a acelor decizii prin care se asigură respectarea drepturilor minorităților. O dimensiune esențială pentru procesul de afirmare a drepturilor minorităților naționale o constituie îndatoririle minorităților ca cetățeni ai unui stat. Pentru că propovăduirea și înfăptuirea drepturilor minorităților nu pot justifica în nici un fel generarea unor consecințe negative pentru majoritate. Se discută mult și se acționează ca atare pentru înfăptuirea drepturilor minorităților chiar și împotriva intereselor fundamentale ale majorității, dar nu există nici un fel de preocupare față de acele mecanisme prin care majoritatea poate fi în mod subtil împiedicată să se dezvolte tocmai datorită acțiunii unor grupe minoritate de a solicita drepturi pe care statul nu le poate satisface din cauza resurselor limitate (Ion Diaconu, 1996, p.136). Documente internaționale au reglementat relațiile minoritarilor cu statul, prevăzând obligația din partea acestora de a manifesta loialitate, adică ele nu trebuie să întreprindă nimic împotriva statului, peremptorie fiind, de pildă, Convenția cadru a Consiliului Europei adoptată în anul 1994.
Prejudecata exprimă atitudini și comportamente față de grupul etnic de apartenență sau față de alte grupuri etnice. Unul dintre cele mai cunoscute fenomene este prejudecata. Cum este definită prejudecata? Una dintre definițiile valabile este cea a psihologului american G. Allport (1954): „Prejudecata etnică este o anticipație bazată pe eroare și generalizare inflexibilă. Ea poate fi direct legată de un grup ca întreg sau de un individ ca membru al acelui grup“. O altă definiție este cea a lui Simpson și Yinger, anume prejudecata este „o atitudine rigidă, emoțională privind un grup“. Termenul de prejudecată vine din latină prae = înainte, judicum = judecată, ceea ce înseamnă judecată înainte de a cunoaște faptele. Sociologic, prejudecata este un set de credințe, stereotipuri și emoții puternice tipic negative despre un grup de indivizi, care predispune pe un ins să acționeze într-un anumit mod față de acel grup. Prejudecata este cunoaștere, emoție și predispoziție la acțiune în chip prestabilit. Credințele specifice prejudecății se caracterizează prin simplicitate și rigiditate. Credințele despre grupurile etnice iau adesea forma stereotipurilor – imagini mentale proprii, imagini simple și nesofisticate despre lucruri aproximativ cunoscute. Stereotipurile etnice sunt generalizări despre varietatea complexă a problemelor și specificității existente în orice grup etnic. Componenta emoțională și afectivă se referă la faptul că prejudecata implică sentimente și trăiri, de regulă negative și intense, cu privire la un grup etnic. Prejudecata este considerată eminamente negativă. În anumite contexte există prejudecata ca atitudine pozitivă față de un grup etnic. Prejudecata este definită și ca absența raționalității. Omul modern, în calitatea lui de ființă rațională, este preocupat de acuratețea, corectitudinea și bogăția informației despre el și despre alții. Or, prejudecata apare ca o atitudine retrogradă.
Oricum, existența prejudecății este determinată de:
1. comportamentul etnocentric;
2. preluarea judecății altora despre ceea ce se știe puțin;
3. generalizarea unei experiențe personale avute cu persoane din alte grupuri;
4. selecția acelor stereotipuri care dau suport credințelor despre relațiile cu grupurile străine;
5. tendința de a dezvolta prejudecata împotriva celor care apar drept concurenți.
Întâlnim în viața socială ideea despre discriminarea pe care o cunosc grupurile minoritare. Față de prejudecată care este, după cum am discutat, o atitudine sau o stare mintală, discriminarea înseamnă negarea arbitrară a privilegiilor, puterii și prestigiului membrilor unui grup minoritar, cu nimic inferior membrilor din grupurile dominante. Cu privire la relația discriminare-prejudecată, R.K. Merton a identificat patru tipuri de raporturi (Zanden, 1988, p.259):
1. individ în totalitate liberal – persoana fără prejudecăți care nu discriminează;
2. individ liberal șovăielnic – o persoană fără prejudecată care discriminează ca răspuns la presiunile sociale;
3. bigotul timid – persoana cu prejudecăți care nu discriminează ca răspuns la presiunile sociale;
4. bigotul total – persoana cu prejudecăți care discriminează.
Așadar, alături dediscriminarea practicată de individ stă discriminarea instituțională. Sociologi americani au analizat acest tip de discriminare, făcând referire la practici discriminatorii în școli, spitale, piața muncii. Cu toate eforturile de creare a cadrului legislativ necesar în afirmarea egalității de șanse pentru toți membrii societății americane, s-a afirmat că de fapt nu există o egalitate a șanselor. Dimpotrivă, egalitatea de șanse asigură inegalitatea. Negrii și alte minorități sunt preocupați nu atât de înlăturarea barierelor pentru a li se asigura șanse egale, cât de egalitatea în rezultate, paritate în veniturile familiei, în locuință și alte necesități pentru a conferi familiei sănătate și forță (Ibidem, p.259-260). Originile comportamentului discriminatoriu se regăsesc în stereotipuri prin care se fac generalizări ale unor experiențe concrete prin prisma unor reprezentări colective ale grupului, relativ constante și neinfluențabile de către alte experiențe. Individul va fi sensibilizat numai de acele manifestări comportamentale aflate în concordanță cu stereotipurile. Discriminarea este de mai multe tipuri: evitarea pasivă, verbalizarea negativă, discriminarea activă și violentă față de persoanele sau grupurile discriminate. Atitudinile discriminatorii nu sunt exprimate obligatoriu de către grupurile dominante. Preferința exclusivă pentru propriul grup generează manifestarea discriminării. Opiniile oamenilor sunt adesea fragmentare, iraționale, contradictorii și ambivalente, iar din aceste trăsături se naște, în lipsa altor valori, receptarea subiectivă și deformată a realității.
2.2 Genul social (Relațiile dintre sexe)
Conceptul de gen social semnifică ansamblul trăsăturilor specifice, așteptate de către societate de la indivizii ce aparțin unui sex. Genul exprimă conduite de masculinitate și feminitate construite social. Dintotdeauna, una dintre cele mai clare diferențieri între oameni este determinată de apartenența la sex, concretizată în împărțirea oamenilor în două mari categorii: bărbați și femei. Această diferență este întâlnită și în lumea animală, pentru că masculii și femelele au organe genitale diferite și rolul lor în reproducerea speciei este specific fiecărui sex. Spre deosebire de celelalte specii în care femelele nu pot fi în mod real diferențiate de masculi, chiar dacă diferă în ce privește organele de reproducere, lumea umană se caracterizează printr-o sexualitate diformă, și exprimă deosebirea între femei și bărbați cu privire la mărime și înfățișare. Dintotdeauna, una dintre cele mai clare diferențieri între oameni este determinată de apartenența la sex, concretizată în împărțirea oamenilor în două mari categorii: bărbați și femei. Această diferență este întâlnită și în lumea animală, pentru că masculii și femelele au organe genitale diferite și rolul lor în reproducerea speciei este specific fiecărui sex. Spre deosebire de celelalte specii în care femelele nu pot fi în mod real diferențiate de masculi, chiar dacă diferă în ce privește organele de reproducere, lumea umană se caracterizează printr-o sexualitate diformă, și exprimă deosebirea între femei și bărbați cu privire la mărime și înfățișare. Bărbații sunt mai înalți și au un schelet mai greu decât femeile. Femeile au un bazin mai larg, iar bărbații au o suprafață mai mare a corpului alcătuită din mușchi (Ember și Ember, p.336). Rezultă că divizarea biologică a umanității în barbate și femei este temeiul pentru cea mai elementară clasificarea socială. Studiile antropologice au arătat că în orice societate divizarea rolurilor între sexe derivă din faptul că femeia naște și alăptează copii și este dependentă de mediul familial. În general, în societățile unde predomină economia de subzistență, toate alimentele și celelalte produse necesare vieții fiind procurate prin activitatea familială, s-a constatat implicarea puternică a femeilor în muncile aferente, din cauză că bărbații erau plecați la vânătoare sau la război. Nu este mai puțin adevărat că în unele locuri bărbații s-au ocupat de cultivarea terenului agricol sau de creșterea vitelor, dar laptele, de pildă, era prelucrat de femeie. Din cauză că muncile legate de bucătărie cădeau în sarcina femeii, aceasta se îndeletnicea cu activitățile de asigurare a apei și a materialelor pentru foc. Pe de altă parte, bărbații sunt investiți cu conducerea gospodăriilor, a comunităților politice, a grupurilor de rudenie, iar femeile așteaptă să fie protejate de un bărbat, soț sau o rudă dacă nu este căsătorită, în apărarea intereselor ei. În societățile tradiționale, femeile erau excluse de la unele ritualuri, precum și bărbaților li se interzicea accesul la unele ritualuri. Relațiile între sexe în societățile vechi nu sunt acceptate decât în cadrul familiei și nu este de conceput ca femeia sau bărbatul necăsătoriți să aibă raporturi sexuale. Observăm că fiecărui sex i s-a acordat un status cu rolurile adecvate încă din primele tipuri de societate. Rolurile de gen social sunt un set de așteptări care definesc modul în care membrii fiecărui sex trebuie să-și manifeste comportamentul. După cum s-a putut reține, rolurile între sexe sunt cea mai veche divizare a muncii printre oameni. Societatea dintotdeauna a stabilit conduitele pentru bărbat și pentru femeie. Din tabloul de mai jos (realizat de G.P. Murdock) rezultă cu claritate diferențele dintre sexe.
Înainte de a prezenta situația inegalității sexelor în România, prezentăm unele date despre aceeași
temă din S.U.A., țară în care se duce o luptă susținută pentru asigurarea egalității reale între sexe.
Aici, educația a fost multă vreme factorul esențial al mobilității sociale, mai ales pentru membrii
grupurilor minoritare și pentru cei dezavantajați. Totuși, în S.U.A., până în anul 1850, femeile au
fost excluse din colegii, pentru că se considera că ele nu aveau nevoie de educație deoarece carierele lor erau de „mamă“ și „casnică“. În anul 1873, Curtea Supremă a S.U.A. a respins dreptul femeilor de a avea o licență în drept. Este interesant că inegalitatea sexuală este un fenomen întâlnit în toate mediile, inclusiv în casele regale (Thomas J. Sullivan, Kenrick S. Thompson, 1990), cel mai clar exemplu este tradiția din Anglia în care fetele pot fi moștenitoare ale tronului doar dacă nu există nici un descendent de sex masculin. În aceeași manieră se ridică problema inegalităților dintre sexe și într-o instituție, cum sunt închisorile. În închisorile din statul Kentucky deținuții de sex feminin, în comparație cu cei de sex masculin, nu aveau aceleași privilegii ca și bărbații: nu puteau atârna pe pereți pozele celor dragi, nu puteau să se machieze, nu puteau da telefoane, primeau o calificare profesională elementară, iar în munca desfășurată în afara închisorii erau prost plătite. Din anul 1950, numărul americanilor cu pregătire superioară s-a triplat, dar totuși numărul bărbaților cu pregătire universitară este ridicat față de cel al femeilor. Ocupațional, femeile sunt situate în partea de jos a ierarhiei statusurilor. În anul 1986, venitul mediu pe an al unui bărbat american (muncitor cu normă întreagă) era de 25.894 dolari, iar pentru o femeie era doar de 16.843 dolari, venitul femeii fiind de 60% din cel al bărbatului. Trebuie spus că inegalitatea între sexe este pretutindeni recunoscută a fi o problemă importantă. Tot mai multe femei caută să realizeze o carieră profesională și văd discriminarea sexuală ca pe un important obstacol în calea emancipării lor profesionale și sociale. Creșterea numărului familiilor monoparentale conduse de femei determină apariția dificultăților în asigurarea veniturilor necesare întreținerii familiei lor. În S.U.A. au apărut numeroase legi care contribuie la mecanismele prin care să se realizeze egalitatea între sexe. Ideea despre plata egală pentru valori comparabile întâlnește greutăți în aplicarea ei în practică pentru că sunt imposibil de comparat diferite profesii între ele, și numai piața liberă este cea care ar trebui să fixeze cuantumul de retribuție pentru munca depusă. Dacă femeile nu sunt mulțumite de muncile slab retribuite, ele ar trebui să participe la concursuri de posturi mai bine plătite. Proporția femeilor în S.U.A. în totalul forței de muncă crește, dar ele sunt încă private ca „mână de lucru secundară“. Ele sunt plătite mai prost decât bărbații pentru prestarea acelorași munci și sunt izolate în domenii de activitate ce implică un status social scăzut și locuri de muncă prost plătite. Studiile în domeniu au arătat că pe măsură ce mai multe femei se angajează într-un loc de muncă la început rezistența față de ele scade, pentru ca în momentul în care proporția femeilor depășește 15% să reapară rezistența împotriva femeilor deoarece bărbații simt că posibilitățile lor se reduc în comparație cu cele ale femeilor. Un alt fapt interesant relevă că dacă se angajează mai multe femei într-o companie de aceeași categorie managerială, aceasta este etichetată ca muncă pentru femei și această categorie devine mai puțin influentă, iar bugetul alocat acelei ocupații este puternic diminuat, fiind mult mai dificil în viitor a se recruta personal pentru acel post.
În România, inegalitatea între sexe cunoaște direcțiile generale din orice societate însă dispune și de particularități. Femeile dețin 51% din populația țării, iar prezența lor în toate statusurile economice și sociale este disproporționat de mică în raport de ponderea lor. Tradițional, copiii erau educați în spiritul valorilor derivate din diferența dintre sexe. Băiatul era educat să fie dominant, să aibă un rol esențial în luarea deciziilor, iar fata se forma în ideea obedienței față de bărbat. Cu toate modificările intervenite, chiar în regimul comunist, în relațiile dintre sexe, se observă perpetuarea unei inegalități. Deși numărul absolvenților de liceu este aproape egal la cele două sexe, totuși numărul absolvenților de universitate este mai mare decât al absolventelor, iar grupul de bărbați cu titlul de doctor este de câteva ori mai mare decât numărul femeilor cu acest titlu (Ioan Mihăilescu, Sex, în Dicționar, 1993, p.542). Majoritatea tinerelor frecventează facultăți umaniste sau facultăți ce pregătesc cadre didactice și apoi se îndreaptă masiv către cariere în învățământul preuniversitar. În țara noastră, femeile participă aproape în aceeași proporție cu bărbații la activitatea productivă și servicii. Datorită politicii de dinainte de anul 1989, femeile au fost angajate în toate sectoarele activității sociale și economice, uneori făcându-se abuzuri, neținându-se seama de posibilitățile reale ale femeii de a ocupa anumite locuri de muncă. Această masivă implicare a femeilor în câmpul muncii nu a fost însoțită de măsuri sociale adecvate de absolvire a femeilor de muncile suplimentare din propria gospodărie și de îngrijirea copiilor. În afirmarea inegalităților între sexe acționează intens stereotipurile sexuale, care accentuează pe rolul privilegiat al bărbatului. Peremptorie este mentalitatea că bărbatul trebuie să aibă un venit mai mare pentru a întreține familia. Apoi, edificatoare rămâne tendința femeilor de a ocupa funcții subalterne. Majoritatea profesorilor universitari, a inginerilor, politicienilor, polițiștilor, cadrelor ofițerești sunt bărbați, iar alte ocupații sunt puternic feminizate, cum sunt cele din învățământul preuniversitar, activitatea de secretariat ș.a. Inegalitatea apare și în raporturile ce se stabilesc în cadrul activității profesionale, secretarele au șefi, de regulă bărbați, asistentele medicale sunt conduse de doctori, profesoarele au directori bărbați. Cu toate drepturile pe care le au femeile în societatea românească, ele sunt obligate să presteze 2/3 din timpul total de muncă socială, dar veniturile lor sunt cu 10,9% mai mici decât media lucrătorilor (V. Pasti, Mihaela Miroiu, C. Codiță, 1997, p.182). Din cauza dezvoltării reduse a serviciilor și datorită mentalității despre rolul femeii în gospodăria casnică, femeile prestează o muncă în virtutea unui stereotip despre rostul ei în familie. Se aduce ca explicație dominația culturii patriarhale ce dă privilegii bărbaților îngrijiți de femei, lipsa educației parteneriale în familie. Statusul femeii derivă și din contexte economice dificile în care funcționează societatea românească. Una dintre consecințele esențiale o reprezintă sărăcia încât s-a ajuns la transformarea femeilor în „exclusele excluselor și în marginalele marginalelor“. (Ibidem, p.183). Câștigurile salariale în ramurile în care femeile sunt majoritare sunt sub media pe economie, o premise importantă în manifestarea inegalității dintre sexe. Am arătat că are loc creșterea familiilor monoparentale, dar este semnificativ că cea mai mare parte dintre acestea sunt sărace. Pe de altă parte, procentul de șomeri este mai ridicat în rândul femeilor, și trebuie spus că riscul de a pierde locul de muncă este mai mare la femei. Deși există prevederi legale clare nu se asigură, cu deosebire în sectorul privat, protecția socială a femeii pentru perioada de naștere și pentru îngrijirea copiilor. Cât privește abandonul familial, acesta se datorează în cele mai multe cazuri bărbaților, iar femeilor le revine întreaga responsabilitate în îngrijirea copiilor. Un aspect îngrijorător al relațiilor dintre sexe îl constituie violența domestică, femeile fiind victim ale agresiunii bărbaților. Vătămarea și lovirea soției de către soț este una dintre cele mai des întâlnite tipuri de agresiune, infracțiune pedepsită până foarte recent numai la solicitarea soției care, evident, de teamă sau din jenă, nu reclamă instituțiilor în drept fapta comisă de soț. Urmare a unei viziuni tradiționale despre relațiile dintre soți, care acceptă ab initio lovirea de către soț a soției în virtutea drepturilor și responsabilităților pe care acesta le are în organizarea vieții familiei sale, continuă să persiste concepția despre justificarea agresiunii ca normală. Trebuie reținut că această viziune nu este exclusiv masculină, ci ea este puternic înrădăcinată la femei. Legile adoptate în ultimul timp vor conduce la diminuarea comportamentelor agresive ale bărbaților față de femei, însă aplicarea lor deplină este dependentă mult de schimbarea mentalității femeii, care să aibă demnitatea și curajul de a nu accepta să fie agresată, și să apeleze întotdeauna la lege. Neîndoielnic, un rol fundamental îl are în acest sens societatea civilă, care trebuie să dea atenție cu precădere problemelor oamenilor, metodelor de schimbare a mentalității lor. Accesul femeilor la funcțiile publice este o chestiune destul de complexă. Nu există, în plan
legislativ sau al deciziilor politice și guvernamentale nici o restricție sau vreo discriminare în ce
privește prezența femeii în instanțele puterii. Cu toate acestea, ponderea femeilor în funcții publice este cu totul nesemnificativă. Să amintim că înainte de anul 1989 proporția femeilor în toate structurile de conducere politică și în toate organele executive era destul de mare, ajungându-se în unele locuri să depășească 50%. Numai că această promovare se făcea printr-un act de decizie centrală, iar unele femei erau propulsate în funcții de conducere împotriva voinței lor sau a lipsei unei pregătiri și cunoașteri adecvate a domeniului. În același timp, nu se poate nega experiența managerială, în contextele de atunci, pe care au câștigat-o multe femei în perioada de dinainte de anul 1989. Neimplicarea femeilor în funcții publice are mai multe cauze, care nu țin neapărat de discriminările operate de către bărbați, discriminări reale și de necontestat. Schimbarea condițiilor sociale de ascensiune în instanțele supreme ale puterii a făcut ca foarte multe femei să nu facă față normelor și principiilor ce guvernează lupta politică, o luptă nu rareori bazată pe limbaje și mijloace dure, chiar inumane, și de mare uzură fizică și nervoasă. Apoi, instabilitatea pozițiilor ocupate în structurile politice constituie un factor pentru implicarea femeilor în viața politică. Revenirea unui bărbat la vechea ocupație se produce mai ușor decât ar putea-o face o femeie, la aceasta contribuind, evident, mentalitatea și atmosfera ce s-ar crea în jurul ei. Într-adevăr, în programele politice chestiunile legate de problematica inegalităților dintre sexe sunt tratate superficial. Întrebarea este dacă nu cumva prin operarea cu această problemă, în mod separat, nu se perpetuează, inevitabil, o atitudine de discriminare? În fond, un program politic în întregul său cuprinde direcții de acțiune pentru întregul electorat al unui partid, soluțiile vizând în aceeași măsură pe bărbați și pe femei. Dincolo de orientarea programelor politice trebuie recunoscut că rămâne o problemă a societății românești actuale prezența cu totul nesemnificativă a femeii în parlament, în ministere, prefecturi ș.a.m.d.
OPERAȚIONALIZARE
Prin operaționalizare se înțelege procesul traducerii conceptelor în indicatori. Pe parcursul cercetării am încercat să găsesc aceste variabile, care se află în relație cauzală cu violența reprezentată în programele de televiziune. Variabilele explicative utilizate sunt următoarele:
Variabile obiective: sex, grupă de vârstă, mediul de provenineță (urban sau rural), nivel de școalrizare (clase absolvite)
Variabile subiective: discriminarea, minoritate, etnie, grup social
METODA ȘI TEHNICA DE CERCETARE
Sociologia studiază organismul social ca întreg, ca totalitate. În procesul devenirii sale, caștiință autonomă, sociologia încorporează în structura sa un ansamblu de modalități specifice prin care sociologul se raportează la natura faptelor sociale atunci când își propune să pătrundă în universul specific al acestora.
Metodologia cercetării sociologice se definește ca fiind totalitatea demersurilor teoretice, tehniceși epistemologice pe care le întreprinde cercetătorul faptelor sociale (sociolog sau psiholog) pentru a putea cunoaște geneza, evoluțiași dispoziția acestui gen de fapte. Etimologic, metodologia desemnează „știința metodelor”; sensul pe care îl atribuim metodologiei în acest context este acela de a cuprinde ansamblul demersurilor teoretice,
metodico-tehniceși epistemologice pe care le întreprinde un cercetător în vederea cunoașteriiștiințifice a unor fapte, fenomeme sau procese sociale.
Definiția prezentată subliniază faptul că în conținutul conceptului „metodologia cercetării sociologice” regăsim trei niveluri diferite de ordonare a demersurilor pe care le presupune actul cunoașteriiștiințifice a faptelor sociale: nivelul teoretic, nivelul tehnicși nivelul epistemologic.
Demersurile denatură teoretică pe care le întreprinde cercetătorul pentru a desfășura o cercetare concretă a unui anumit domeniu al vieții sociale sunt multiple. El trebuie să-și clarifice cu exactitate nivelul la care a ajuns cunoașterea sociologică a domeniului pe care îl cercetează; să facă o analiză critică a aparatului conceptual în care este reflectată realitatea socială devenită obiect al cercetăriiștiințifice; să formuleze cu claritate ipoteze generaleși ipoteze de lucru în care sunt, de altfel, surprinse raporturile de cauzalitate dintre componentele structurale ale realului social cercetatși alți factori economici, politici, morali intrinseci acestui real sau exteriori acestuia.
La nivelul teoretic avem în vedere funcția cognitivă pe care o îndeplinește teoria sociologică. În orice cercetare concretă sociologul pornește de la un sistem de concepte care au intrat deja în patrimoniulștiinței sociologice. Sociologul nu-și propune să redefinească conceptele cu care operează decât în măsura în care analizele proprii îl duc la concluzia că nici una dintre definițiile existente în literatura de specialitate nu exprimă corect sau complet realitatea pe care respectivul concept o desemnează. În această privință este semnificativă disputa din jurul conținutului conceptului de „fapt social” care a început la sfârșitul secolului trecutși nu s-a încheiat nici în zilele noastre. Acesta este însă un caz aparte; în general, există numeroase concepte, ipoteze, teze, principiiși legități (componente ale teoriei) care au relativ aceeași semnificație pentru numeroși sociologi.
Teoria sociologică orientează cercetătorul în actul cunoașterii, dar acesta nu se poate limita, în toate cazurile, numai la teorie. Viața socială presupune existența unor stări caracterizate prin stabilitate, repetabilitateși rezistență în timp. Socialul are însă, spre deosebire de toate celelalte forme de manifestare a lumii reale, o accentuată tendință de schimbare. Tocmai de aceea cercetarea concretă, de teren, asupra modelelor reale de construireși dezvoltare a organismelor sociale este una din principalele surse de îmbogățire a teoriei sociologice.
Nivelul tehnic al metodologiei constă în utilizarea de către cercetător a unui ansamblu de metode, tehnici, instrumente cu ajutorul cărora devine posibilă dezvăluirea a ceea ce este esențial, stabil în universul faptelor sociale concrete în care se desfășoară viața individuluiși a grupurilor umane. Etimologic, „metoda” provine din cuvântul grecescmethodos, care semnifică mijloc, cale, mod de expunere. Metoda presupune un întreg sistem de reguli și principii care trebuie respectate pentru a realiza cunoașterea riguroasăa obiectului cercetat.
Pe măsură ce s-a dezvoltat caștiință autonomă, sociologiași-a creatși metode adecvate studierii faptelor sociale. Emile Durkheim este primul sociolog care abordează problematica metodologiei sociologice, în lucrarea sa Regulile metodei sociologice. Sociologul francez folosește noțiunea de metodă în sensul în care astăzi specialiștii utilizează conceptul de metodologie. El insistă asupra tuturor demersurilor necesare actului cunoașterii de la rigoarea definirii faptului socialși până la observarea directă a comportamentului uman sau ordonarea meticuloasă a informațiilor din documentele statistice.
În prima jumătate a secolului XX se constituieși se experimentează deja toate metodeleși tehnicile utilizate astăzi în cercetarea sociologică. Vorbim astfel de un ansamblu de metode; pentru cercetareaștiințifică a realității sociale se utilizează metode cum ar fi: ancheta sociologică, metoda sociometrică, analiza conținutului documentelor sociale, metoda experimentală.
Dacă o metodă sau alta, o tehnică sau un procedeu oarecare ne permite să atingem anumite obiective pe parcursul unei investigații sociologice, metodologia sociologică ghidează întregul act al cunoașterii de la delimitarea obiectului de studiu până la reconstituirea în plan teoretic a realității sociale cercetate. Această afirmație conduce la ideea că, într-o cercetare concretă, se folosesc de regulă, concomitent, mai multe metode pentru a depăși limitele cognitive ale fiecăreiași pentru a evidenția faptele sociale așa cum sunt ele în realitateși nu cum am dori noi – prin prisma propriei subiectivități – să fie.
Nivelul epistemologic reprezintă specificul actului cunoașterii fenomenelorși proceselor sociale. Din punct de vedere epistemologic nu sunt prea numeroase demersurile pe care le întreprinde cercetătorul vieții sociale, dar este suficient să facem precizarea că niciodată nu vom realiza o cunoaștere riguroasă dacă nu vom avea în permanență în vedere natura specifică a actului cognitiv în sociologie. În aceastăștiință nu numai că cele mai importante surse de informații sunt oamenii, dar înseși faptele sociale sunt moduri de a fiși de a face ale acestora. Tocmai de aceea un autentic cercetătorștiințific al vieții sociale va putea fi numai acela care va avea capacitatea de a distinge ceea ce suntși fac oamenii în mod real de ceea ce spun sau ar dori ei să fieși să facă. În măsura în care sociologul stăpânește bine teoria sociologică, metodele de cercetare proprii sociologiei, tehnicileși procedeele de aplicare a fiecărei metode, în aceeași măsură se asigură rigoarea explicațieiștiințifice a faptelor sociale în urma cercetărilor concrete, de teren. Prin sintagma „cunoaștereși explicareștiințifică a realității sociale” dorim să marcăm deosebirea dintre acest tip de cunoaștereși cunoașterea comună (spontană, cotidiană).
Nașterea sociologiei caștiință a adus cu sine o serie de întrebăriși probleme cu privire la utilizarea simțului comun în interpretarea fenomenelor sociale, precumși cu privire la necesitatea desprinderii de acestași orientarea către cunoaștereaștiințifică a vieții sociale.
Imaginația sociologică, o serie de probleme pe care le-au abordat sociologii de-a lungul
timpului (legate de structura socială, schimbarea socială sau raportul individ- societate), pentru a stabili apoi obiectul sociologiei, ca fiind studiul influențelor reciproce dintre omși societate, dintre biografieși istorie.
Astfel, scopul cercetării din domeniulștiințelor sociale este de a explica aceste relații dintre indiviziși societate, precumși evoluțiile, schimbările sau conflictele sociale.
În viața de zi cu zi oamenii observă, analizează, evaluează mediul social în care trăiesc, dau explicațiiși formulează predicții asupra unor evenimente, fenomeneși procese sociale. Oamenii trăiescși muncesc laolaltă, interacționează unii cu alții, dobândind astfel o serie de cunoștințe privitoare la aceste lucruriși conturându-se o concepție, mai mult sau mai puțin clară, despre anumite fenomene ale socialului.
Prin experiența de zi cu zi ajungem, la un moment dat, ca fiecare dintre noi să fie un fel de „specialist” în probleme sociale. Funcționează aici ceea ce se numește cunoașterea la nivelul conștiinței comune, al simțului comun, al bunului simț (sau cunoașterea spontană, cotidiană).
Indiferent de denumirea utilizată, trebuie reținut faptul că simțul comun reprezintă o conștientizare a realului, este rezultatul contactului fiecărui om cu realitatea înconjurătoare, în virtutea capacității acestuia de a o reflecta, dar într-un mod subiectiv.
Cunoașterea comună se referă la acele credințe, cunoștințe, explicații, interpretări etc. obținute în mod spontan, fără o cercetare sistematică, fără utilizarea unor metodeștiințifice, ci în baza activităților practice nemijlocite, contextelor obișnuite (familie, cerc de prieteni, loc de muncă etc.)și prin intermediul mijloacelor naturale (simțurile, limbajul natural, gândirea obișnuită etc.).
Dacă ar fi să concertămcaracteristicile cunoașterii comune, ele ar
putea fi exprimate astfel:
a) Realitatea socială este direct accesibilă oamenilor obișnuiți, cunoașterea ei nu necesită utilizarea unor instrumente speciale; fenomenele, caracteristicile, procesele etc. pot fi observate direct.
b) Realitatea socială umană este foarte familiară oamenilor, datorită
faptului că fiecare individ este membru al unui grup (familie, grup de muncă, etc.
În metodologia sociologiei se disting două tipuri de metode :
1. Cantitativă – când stările ce caracterizează mai ales prin date numerice , trecerea de la o stare la alta înseamnă o creștere sau descreștere a intensități manifestărilor.
2. Calitativă – se bazează pe determinarea importanței, aprecierea valorii, recenzare, critica; când cercetătorii vor să descopere trăsături profounde asupra fenomenelor.
După concepția lui Traian Rotariu și Petru Iluț, putem afirma că disciplinele socioumane uzează în principal de cinci metode fundamentale de investigare a universului empiric:
1) experimentul;
2) observația (propriu-zisă);
3) analiza documentelor;
4) ancheta;
5) interviul.
Cei mai mari cugetători ai omenirii s-au străduit să găsească metoda cea mai potrivită pentru cunoalterea lucrurilor, încât multe din sistemele de filosofie ne apar numai ca niște teorii asupra metodei. În definitiv, trecerea de la raționalism la empirism și mai apoi la criticism și intuiționism nu este altceva decât afirmarea unor metode noi de cunoaștere, a căror valoare a fost susținută rând pe rând. Novum Organum al lui Bacon este o construcție logică pe baza unei metode noi, a metodei empirice, prin ajutorul căreia spera dânsul să poată cunoaște exact natura cu multiplele și variatele ei fenomene. Pe Descartes de asemenea l-a preocupat problema metodei. Mai înainte de a ne întreba asupra esenței lucrurilor, scrie el, trebuie să analizăm puterile de cunoaștere ale minții noastre și metodele prin care putem ajunge la adevăr. Scepticismul cartesian este, în esența sa, de natură metodologică. Și dacă ne gândim mai departe la unul dintre titanii cugetării filosofice moderne, la Kant, constatăm că pentru dânsul critica rațiunii pure este mai ales expunerea unei metode de filosofare. Nu se poate schimba filosofia și nu putem ajunge la soluții mulțumitoare în ceea ce privește cunoașterea omenească și obiectul ei, dacă nu schimbăm metoda de gândire. Kant spune textual, referindu-se la critica rațiunii pure: “În această încercare de a schimba metoda urmată până acum în metafizică și de a face în ea o revoluție totală, după exemplul geometrilor și fizicienilor, constă opera acestei critici a rațiunii pure speculative. Ea este un tratat despre metodă și nu un sistem al cunoașterii.“
Aceeași stăruință o găsim astăzi în filosofia lui Bergson. Pentru a putea pătrunde în însăși esența realității, trebuie să ne facem niște ochi capabili pentru a vedea și nu pentru a-i întrebuința în viața practică, zice Bergson. Trebuie să schimbăm metoda de cercetare și, în locul criticismului raționalist și utilitarist, să recurgem la metoda intuitivă. În sfârșit, în economie și în sociologie, Karl Marx a alcătuit un sistem nou, care în realitate constă în afirmarea unei metode noi de cercetare și de întemeiere a fenomenelor. Toate concepțiile și mișcările sociale dinaintea lui le consideră Marx drept lipsite de orice fundament științific. Sistemele sociologice anterioare n-au vrut să explice realitatea socială, ci au vrut s-o călăuzească spre un nou ideal. Ele s-au bazat pe utopie, nu pe o riguroasă explicare cauzală. Doctrina socialistă, spune Marx, nu poate deveni știință decât numai dacă renunță la orice teleologism și dacă admite rolul absolut hotărâtor al factorului cauzal în procesul social. Iată deci câțiva dintre cei mai de seamă gânditori care au făcut din metodă elementul constitutiv și determinant al științei. În ultimul timp, s-a afirmat drept condiție fundamentală, absolut necesară pentru existența unei științe, întrebuințarea unei metode științifice de cercetare, deoarece caracterul științific al unui sistem de cunoștințe depinde mai ales de seriozitatea mijloacelor de cercetare întrebuințate. Sub influența pozitivismului modern, reprezentanții de astăzi ai științei speculează mai puțin asupra obiectului de cercetare, mulțumindu-se cu observarea exactă a faptelor, cu determinarea riguroasă a conceptelor și cu explicarea cauzală a tuturor fenomenelor. În mod firesc se pune însă problema: există o anumită metodă unitară, recunoscută de toți drept cea mai bună și întrebuințată în toate științele? Sau fiecare știință își are metodele sale proprii? Științele sociale au ele oare aceleași metode ca și științele naturii? Răspunsurile date acestei probleme sunt variate, deoarece unii cercetători au afirmat necesitatea unei metode unitare pentru toate științele, indifferent de obiectul de cercetare. De aici au rezultat două concepții contradictorii: monismul metodologic și dualismul metodologic. Ambele concepții au găsit reprezentanți de seamă și s-au întemeiat pe argumente destul de impresionante. Pornind de la considerații epistemologice generale, monismul metodologic formulează necesitatea unei metode unitare de cercetare atât pentru științele naturii, cât și pentru acelea ale spiritului. Unitatea cunoașterii noastre este o consecință a unității conștiinței și a trebuinței minții noastre de a reduce diversitatea la unitate. Dar mijlocul prin care se poate realiza această unitate a conștiinței este unitatea metodei, spune Riehl, pentru că metoda grupează laolaltă într-un tot obiecte diferite și puncte de vedere variate. Din faptul că științele sociale și cele naturale privesc fiecare o altă latură a existenței nu se poate deduce că fiecare dintre ele trebuie neapărat să aibă metode speciale. Chiar John Stuart Mill, deș recunoaște bogăția și complexitatea fenomenelor sociale, totuși afirmă că ele sunt produse ale unui ansamblu complex de împrejurări și, ca atare, că ele se reduc la suma efectelor acestor împrejurări considerate izolate. În viața socială n-avem a face cu fenomene speciale deosebite de cele psihice, spune Mill, căci oamenii în societate sunt tot oameni; prin gruparea lor laolaltă ei nu devin altceva, nu devin “un fel de substanță cu însușiri specifice, după cum apa e deosebită de oxigen și hidrogen“. Sau, mai departe: “ființa umană în societate n-are alte însușiri decât acelea care derivă din legile omului individual și care se rezolvă în ele“ De aceea, sociologul trebuie să deducă legile sociale din acelea ale naturii umane. Dar pentru că sociologia nu se confundă cu psihologia, Mill introduce o știință intermediară între sociologie și psihologie – etologia -, al cărei obiect ar fi cercetarea elementelor permanente ale societății. Prin analogie cu fenomenele economice, care sunt fenomene sociale prin excelență, Mill găsește că în viața societăților există unele fapte cu caracter constant, variind numai în intensitate, iar altele schimbătoare după tipul social. Primele sunt supuse unor legi necesare, riguroase, căci ele exprimă dependența de mediul exterior, pe când secundele sunt în funcție de voința oamenilor și urmează legilor psihologice. De aceea, conchide Mill, n-ar fi nevoie în sociologie de o metodă proprie, deosebită de celelalte pentru cercetarea fenomenelor sociale. Sociologia trebuie deci să aibă, spune Mill, aceeași metodă ca și științele fizice cele mai complexe. Monismul metodologic are însă astăzi reprezentanți mai ales printre sociologi. Sunt unii care au susținut în mod constant și cu un aparat seducător de dovedire că sociologia trebuie să aibă aceeași metodă ca și științele naturii. În genere, această metodă o întrebuințează cei care consideră societatea ca o realitate de sine stătătoare și superioară indivizilor. Discuția între realismul și nominalismul sociologic poate fi considerată și ca o discuție asupra metodelor, căci realismul recunoaște societății o existență exterioară și o putere coercitivă asupra indivizilor, afirmând că ea poate fi studiată în mod cauzal, pe când nominalismul vede în societate numai o totalitate de relații ale indivizilor. Și deoarece individul e determinat, în toate acțiunile sale, numai de factori psihici, sociologia trebuie să explice toate relațiile sociale în mod teleologic. Nu avem decât să ne gândim la două dintre cele mai răspândite concepții din zilele noastre, la marxism și la durkheimism. Ambele sisteme se bazează pe idea că știință propriu-zisă există numai acolo unde este explicare cauzală pură, acolo unde nu are loc nici o considerație finalistă. Fenomenele sociale n-ar fi decât niște produse obiective, cauzale și, ca atare, ele ar trebui explicate printr-o cauzalitate asemenea celei din științele naturii. Metoda întrebuințată de Marx este considerată ca un materialism dialectic sau, mai corect, ca o dialectică materialistă. Aceasta este, după Marx, singura metodă serioasă, pentru că prin ea se poate explica viața socială în totalitatea sa. Întocmai ca și Hegel, care consideră dialectica ideilor drept cel mai propriu instrument de gândire și explicare a acestei lumi în necontenită mișcare, admite și Marx dialectica, dându-i însă o altă interpretare. El singur mărturisește că la Hegel dialectica are un caracter mistic, pe care dânsul vrea să-l schimbe. Și într-adevăr, Marx construiește o dialectică empirică-revoluționară. Tezele lui asupra lui Feuerbach exprimă tocmai recunoașterea rolului metodei
dialectice, pe care apoi o introduce ăn explicarea faptelor sociale. Woltmann, Plenge, precum și alți cugetători scot cu toții ăn relief importantul loc pe care îl ocupă dialectica în opera lui Marx. Pentru Hegel, metoda dialectică avea o importanță metafizică, deoarece mișcarea logico-dialectică era în același timp și expresia mișcării Absolutului, a ideii pure. Marx a adoptat această metodă, care i s-a părut superioară tuturor celorlalte, deoarece ea încearcă să prindă realitatea în mișcare, nu într-o formă fixă, deja devenită. Realitatea nu este ceva încremenit, ci o viață care se transformă mereu, de aceea e nevoie de o metodă adecvată acestei naturi a realității. Marx a văzut în această dialectică un fel de reînviere a concepțiilor lui Heraclit și a interpretat hegelianismul în mod heraclitian . Prin aplicarea acestei metode se poate cunoaște – fiecare formă devenită în cursul mișcării, deci și în aspectul ei trecător. Pentru Marx, totul este într-o transformare necontenită și fenomenele economice, ca toate celelalte de altminteri, sunt supuse categoriei devenirii. Nu există “idei eterne” și de aceea chiar fenomenele economice sunt numai cauze schimbătoare ale evoluției sociale. Marx spune: “trăim în mijlocul unei statornice mișcări a înmulțirii forțelor producătoare, a distrugerii raporturilor sociale, a formării ideilor; imobilă este numai abstracția mișcării – mors immortalis. Dialectica gândirii nu este însă.” După Marx – decât o copie a mișcării din realitate, iar această mișcare constă dintr-o necontenită transformare materială. Pentru aceasta a părăsit Marx idealismul Hegelian și a ajuns la altă concepție, care în genere a fost considerată de foarte mulți ca materialistă. Schulze-Gävernitz susține chiar că baza filosofică a concepției lui Karl Marx este materialismul filosofic, căci el a redus dualismul existență-valoare la un monism al existenței, negând valoarea. Și tot așa, Biermann consider drept una din cele mai mari greșeli ale marxismului faptul că vrea să derive subiectul din obiect, conștiința din existența exterioară. Ori, raporturile economice, care formează materia sau realitatea în sensul marxist, nu sunt în ele însele forțe, ci ele devin astfel numai dacă influențează asupra voinței și nu pot avea această influență decât prin intermediul ideilor. Dialectica de care se servește Marx trebuie deci spiritualizată. Pe noi ne interesează deocamdată un fapt, anume că, adoptând dialectica, Marx a admis ideea variației metodei după obiectul de cercetare. De altminteri și alți sociologi au acest punct de vedere. Astfel, Starcke, unul dintre cercetătorii care au studiat instituția familiei în special, afirmă că metoda științifică nu este apriorică, nu e anterioară științei, ci depinde de ea și se schimbă o dată cu dânsa. Marx concepe deci societatea ca un proces dinamic, cauzal, obiectiv, în care nimic nu se petrece pentru că vrem noi, ci totul este determinat în mod necesar. Orice fenomen necesar este cauzat, în ultimă instanță, de modul de producție economică și de repartiția bunurilor. Întreaga noastr\ ideologie, spiritul nostru chiar, cu diversele sale funcțiuni, totul este în strânsă dependență de factorul economic, a cărui putere de cauzalitate este necontestată. Marxismul privește societatea ca o totalitate de procese istorice determinate de fenomenul economic. Iar cum acesta este independent de voința omului, urmează că evoluția istorică nu este o consecință a sforșărilor și scopurilor noastre, ci ea se efectuează prin contradicția dintre sistemul de producție și sistemul juridic, dintre forțele productive și raporturile de drept dintr-un anumit moment. Această contradicție aduce distrugerea unei ordini economico-sociale și apariția alteia. Prin urmare, după doctrina marxistă, baza întregii fenomenologii sociale este de natură economică, de aceea explicarea sociologică trebuie să țină seama de cauzarea economică a fenomenelor. Marx reduce astfel rolul conștiinței și al voinței umane, înlăturând întrebuințarea oricărei metode psihologico-teleologice în cercetarea fenomenelor istorice. El a fost preocupat de tendința de a reacționa împotriva utopiei, împotriva idealismului și misticismului anterior lui, pe care îl considera periculos pentru explicarea științifică a fenomenelor. Doctrina sa vrea să fie “o concepție istorică anti-ideologică, anti-spiritualistă și anti-mistică sau întemeiată esențialmente pe baze economico-sociale.”. În realitate, marxismul este și rîmâne un monism metodologic, cîruia nu i se potrivește eticheta de materialism în adevîratul său înțeles. Caracteristica cea mai proprie a concepției sociologice marxiste credem că este alta, anume integralismul și sociologismul, și prin aceasta Marx se aseamănă foarte mult cu Durkheim, întemeietorul școlii sociologice franceze. Din punct de vedere metodologic, Marx este un integralist, căci după dânsul nici un fenomen social nu poate fi explicat altfel decât prin raportul său cu întregul social. Înseși forma și proprietățile lucrurilor depind de legătura lor cu întregul. Noi cunoaștem lucrurile numai prin funcțiunile lor, căci ele nu sunt substanțe, ci numai fenomene temporale și spațiale în societate, ele se schimbă întotdeauna în același timp și în aceeași măsură ca și societatea. Marx spune: “un negru este un negru. În anumite raporturi, el devine sclav. O mașină de tors bumbacul e o mașină de tors bumbacul, numai în anumite raporturi devine ea capital”, adică atunci când ea produce mărfuri care, fiind necesare omului, sunt obiect de schimb între producător și consumator. Când ea servește pentru producerea plusvalorii rezultate din exploatarea muncii lucrătorului, acea mașină de tors devine capital. Prin urmare, diferitele obiecte existente, prin raporturile dintre oameni, dobândesc funcțiuni speciale, care le fac să fie ceea ce sunt în societate. Toate ideile și întreaga noastră mentalitate chiar sunt funcțiuni ale societății, căci noi gândim ceea ce societatea ne învață să gândim și credem ceea ce dânsa ne impune. Deși în viața socială avem de-a face cu fapte concrete și chiar materiale, totuși ele sunt, în natura lor intimă, stări psihice care s-au obiectivat, căpătând astfel o viață proprie, separată de ceea ce le-a produs, după cum am arătat într-un capitol anterior. Simmel a observat fin și subtil această fundamental capacitate a sufletului “de a se putea desface de sine, de a se opune ție însuși, având puterea de a-ți da forme obiective, de a se cunoaște și aprecia”. Aceeași părere o găsim și la Marx, care crede că în viața economică, ca și în cea religioasă, produsele capului omenesc sunt dotate cu o viață proprie și pot intra în raporturi între ele și cu oamenii, ca și cum ar fi forme proprii și de sine stătătoare. În tezele sale asupra lui Feuerbach, Marx critică concepția acestui filosof despre religie, susținând că Feuerbach n-a înțeles că “sentimentul religios” el însuși este un produs social și că individul abstract pe care el îl analizează aparține unei anumite forme de societate. Și mai departe, în schița de prefață pentru ideologia germană, Marx constată că oamenii au avut până acum o idee falsă despre ei înșiși, despre ceea ce sunt sau ar trebui să fie. Ei și-au orientat raporturile lor după ideea pe care au avut-o despre Dumnezeu, despre omul moral, idei care nu sunt decât creații ale sufletului lor, așa că produsele capului omenesc au trecut pe deasupra lui. Oamenii creatori s-au plecat în fața creațiilor lor. Societatea este o totalitate de raporturi omenești, care apar însă ca lucruri concrete și chiar materiale și care duc o viață proprie. Marx nu uită însă că aceste anumite raporturi sociale sunt tot produse omenești, ca și celelalte lucruri făcute de om, cum sunt postavul, pânza etc. În sistemul marxist, marfa este, în ultimă instanță, chiar ea, un raport între oameni, reprezentat în formă de lucru. Astfel, omul, prin activitatea sa, poate face dintr-o bucată de lemn o masă, masa însă rămâne un simplu lucru material și nu devine marfă decât prin raporturile dintre oameni, prin schimbul dintre ei, anume când ea este cumpărată de la cel ce a făcut-o de un alt individ, care are nevoie de ea. Și îndată ce apare ca marfă, ea se transformă întrun lucru sensibil – suprasensibil. Lucrurile devin mărfuri prin persoanele a căror voință este transpusă în acele lucruri, prin trebuințele care se satisfac cu ajutorul lor. Capitalul însuși este numai o creație a raporturilor sociale. Marx spune: “Capitalul nu este un lucru, ci un raport social mijlocit de lucruri între personae. Prin urmare, capitalul, ca și mașina de tors bumbac, care devine capital numai în anumite raporturi, presupune neapărat relații între oameni”. Fără aceste raporturi, ea e tot așa de puțin capital cum este banul capital în sine și pentru sine sau cum zahărul este preț al zahărului. În teoria marxistă se afirmă existența a două faze în procesul social: în prima, avem de-a face cu o adevărată materializare a activității omenești și a tuturor raporturilor psihologico-sociale, care dobândesc un aspect de lucruri concrete, obiective, iar în a doua fază aceste creații ale persoanelor devin chiar forțe exterioare și active, având asupra oamenilor o mare influență, căci îi transformă în lucruri sau în instrumente de muncă. În a doua fază deci persoanele există numai ca “reprezentanți ai mărfurilor și ca posesori de mărfuri”. În general, procesul social constă într-o adevărată ”personificare a lucrurilor și materializare a persoanelor”. Fenomenele sociale, transformările societății și ale statului, formele juridice, economice, religioase nu le poate cerceta sociologul dacă se mărginește să arate numai fundamentul lor material și aspectul lor exterior, căci toate acestea indică o existență spirituală necesară, care se manifestă ca o puternică forță creatoare. Și pentru cercetarea spiritului și a formelor sale de manifestare nu este suficientă și nici proprie metoda experimentală a științelor naturale. Într-adevăr, societatea e produsul spiritului, e o parte din spirit, cum am arătat în capitolul II, unde am stăruit în special asupra ideii de instituție socială, dovedind că instituția nu e altceva decât produsul unui proces de substanțializare și de obiectivare a raporturilor interpersonale ale indivizilor. G. Simmel, care a întrezărit acest adevăr, nu l-a cercetat mai îndeaproape, iar Leopold V. Wiese a considerat societatea numai ca o unitate a relațiilor și complexelor de relaăii dintre oameni, așa că nici unul dintre ei nu a ajuns la concluzia noastră. Aceste complexe, care nu sunt nici în afară de noi, nici alături sau deasupra noastră, după concepția lui Leopold V. Wiese, ci constau numai din conținuturi ale conștiinței noastre, nu au fost cercetate de dânsul în procesul lor de obiectivare și substanțializare. Relaționismul le privește ”ca și cum ar exista în afară de noi, oamenii”, ca și cum ar avea o existență exterioară individului, fără a insista asupra adevăratei lor naturi și nici asupra caracterului lor de realitate exterioară, de sine stătătoare, ceea ce este foarte important. Căci aceste relații și complexe de relații noi nu le putem privi numai ”ca și cum” ar avea o existență exterioară nouă, ci ele au o asemenea realitate în afară de noi, o realitate pe care o simțim, o trăim și o constatăm empiric la tot pasul. Produsele spiritului nostru, o dată obiectivate, dobândesc o viață proprie, având și o cauzalitate specială a lor. Când afirmăm că societatea este spirit, nu înseamnă că o reducem la fenomene psihice subiective și că o punem în dependență de acestea, pentru că noi facem deosebire între spirit și suflet, recunoscând în același timp indisolubila lor legătură. Spirit este noțiunea generală, supraordonată care cuprinde în sine tot ceea ce are caractere deosebitoare față de fizic și material. Suflet este spiritul privit ăn raport și în legătură cu un corp, devenind un principiu activ ăn acesta. Am putea spune că sufletul este spirit individualizat și subiectivizat și, invers, spiritul este suflet desubiectivizat și generalizat. Într-adevăr, tot ceea ce se numește produs spiritual este, la originea sa, rezultatul creației unei subiectivități, unor trebuințe simțite și frmântate de suflete, care mai ăn urmă a dobândit caractere cu totul detașate de ceea ce a fost psihism intelectual sau afectiv legat de un corp. Toate complexele sociale au un sens spiritual și rezultă din raporturi interindividuale, bazate pe fenomene psihice în ultimă instanță. Dar obiectivarea lor și viața specifică pe care o au le dau un character pur spiritual, care pare complet depărtat de fenomenele sufletești subiective ale indivizilor. În aceasta ipostază, fenomenele sociale nu mai sunt psihologice, dar nu se poate nega totuși caracterul spiritual al lor. Dacă astfel înțelegem societatea, atunci se impune în mod firesc cercetarea ei nu numai sub aspectul exterior și în procesul cauzal actual, ci e nevoie de pătrunderea în interiorul ei, pentru a putea prinde tot procesul de creare și transformare socială. Desigur, nu este îngăduit sociologului să pornească de la idei apriorice, neglijând realitatea empirică și încercând să impună faptelor anumite concepte pe care le consideră dânsul drept legi. El trebuie să privească fenomenele sociale în modul cel mai obiectiv posibil, să vadă în ele ni[te fapte sau lucruri, cum spunea Durkheim, dar este obligat să nu uite nici un moment caracterul spiritual al lor. A explica societatea în mod obiectiv înseamnă a cerceta cum dobândesc fenomenele de relație reciprocă un corp și cum se concretizează ele în instituții cu viață proprie. Aceste instituții obiective nu pot fi înțelese dacă sunt considerate numai ca niște forme exterioare conștiinței omenești, căci ele devin în acest caz niște scheme fără conținut și de multe ori fără sens sau fără rațiune. Nu le vom putea explica decât dacă vom cunoaște spiritul care le-a produs, căci fenomenele sociale, chiar în forma lor exterioară, nu sunt ceva transcendent față de om, ci tot el este elementul și purtătorul lor, dar omul se schimbă, de aceea și societățileîn decursul veacurilor apar cu aspecte și caractere deosebite. Spuneam mai înainte că societatea nu e altceva decât o totalitate de tipuri și relații reale de coexistență și colaborare umană, care se schimbă o dată cu transformarea spiritului omenesc. Pentru cunoașterea și explicarea realității sociale, sociologii, indiferent de concepția pe care o reprezintă, au nevoie de material de fapte exacte, încât chiar cele mai simple descrieri și relatări sunt de folos, dacă ele sunt făcute cu pricepere și obiectivitate. De aceea, este foarte explicabil faptul că sociologii mai vechi au utilizat din belșug descrierea, imprimând lucrărilor lor un caracter pur descriptiv. E drept că uneori în descrierile de călătorii sau în rapoartele oficiale ale diferiților misionari religioși s-au amestecat impresii superficiale sau relatări interesate cu anumite constatări reale și utile, ceea ce a produs oarecare încurcătură pentru cercetători și a trezit neîncredere în seriozitatea informațiilor acestor oameni. Pentru necesitățile practice ale administrației sau în vederea reformei sociale, autoritățile au avut întotdeauna nevoie de o orientare exactă asupra realității sociale și, în consecință, au făcut cercetări la fața locului, organizând anchete. Nu voi da decât un singur exemplu, și acela chiar din țara noastră. Problema datoriilor agricole luase, după războiul mondial, în România proporții alarmante, încât guvernanții s-au simțit datori să examineze mai îndeaproape această chestiune, mai ales că dobânzile rescuseră în mod îngrozitor. Legea contra cametei, votată de Parlament, nu era suficientă și mișcarea debitorilor agricoli se accentua pe fiecare zi. Atunci s-a impus în mod natural altceva, anume reducerea datoriilor, care devenea absolut necesară. Aceasta este originea legii conversiunii datoriilor. Dar înainte de a se purcede la această măsură, trebuia să se știe precis câți debitori agricoli sunt în țară, repartizați pe diferitele categorii de proprietate și câți datornici urbani, făcându-se discriminare între datoriile agricole și altfel de datorii. În acest scop s-au făcut anchete oficiale de către autorități, precum și de către particulari. Dar anchetele se fac nu numai în scopuri practice, în vederea unor reforme sociale și politice, economice, administrative, ci și în scop științific și pot fi întreprinse nu numai de către autorități, ci chiar de asociații de cercetători sau de particulari. Orice anchetă urmărește să dea un tablou exact asupra realității, privite dintr-un anumit unghi de vedere. De exemplu, se urmărește constatarea felului de viață al unei populații, cercetarea mentalității, a credințelor sale etc. Ancheta se poate face oral sau ăn scris sau ăn ambele feluri combinate. Se înțelege ușor că ancheta este în funcție de acela care o face, depinzând de priceperea și de buna lui credință, precum și de a celor cărora el li se adresează. Pe baza anchetelor și a materialului statistic adunat se pot alcătui mai departe monografiile sociologice, a căror importanță pentru cercetările sociologului nu poate fi tăgăduită de nimeni. Metoda monografică este foarte rodnică, deoarece ea adună material etnografic de care sociologul are neapărată nevoie pentru a construi tipuri de societăți și a stabili anumite regularități sau legi sociale. Metoda aceasta a fost întrebuințată în Franța de Le Play, care a pornit în cercetările sale de la cel mai simplu element al societății, care după părerea sa este familia, studiind în special familia de muncitori din diferite medii. A căutat tipurile de familie, a studiat bugetul lor și le-a clasificat după modul lor de producție, considerând organizarea familiei ca ceva dependent de modul cum își procură ea hrana. Tot așa, Boas a făcut o monografie asupra eschimoșilor din America de Nord, Ling Roth asupra tasmanienilor, iar Thurnwald a studiat viața socială din insulele Salomon. Monografia tratează o singură chestiune sau o singură problemă, dar din toate punctele de vedere și sub toate aspectele sale, privindu-le în legătura lor intrinsecă.
De aceea, ea este o lucrare nu numai de analiză, ci și de sinteză. Monografistul, ca orice alt observator, trebuie să respecte mai multe reguli și să aibă mai multe însușiri. În primul rând, el trebuie să observe lucrurile așa cum sunt, nu cum ar dori el să fie, îndepărtând orice preferințe și orice prejudecăți ale sale. Cu alte cuvinte, sinceritatea, redarea faptelor reale fără nici o alterare sau interpretare menite să deformeze impresia reală în vederea vreunui scop special. Această sinceritate trebuie să se confunde cu imparțialitatea, înlăturând orice element subiectiv și afectiv care ar putea-o stingheri. Ideile preconcepute, tendințele familiale, profesionale sau altele pot tulbura clara vedere, de aceea cercetătorului i se impune să înlăture idolii de care vorbea Bacon sau automorfismul, cum zice Waxweiler, să se uite pe sine și să înregistreze faptele așa cum le vede. În afară de aceasta, observația trebuie repetată în timpuri diferite și controlată de către mai multe persoane, pentru a se vedea dacă toți au aceeași impresie. Căci nu este exclus ca fiecare observator să sufere involuntar și inconștient unele influențe, care să-l abată din drumul său. Se poate întâmpla ca din cauza variației de temperamente să rezulte observații diferite asupra aceluiași fenomen. L. Donat citează un exemplu tipic în această privință, anume: Le Play și Jean Reynaud fac un voiaj de studii în țările germane și slave amândoi având aceeași instrucție, aceeași carieră, vizitând aceleași locuri în împrejurări identice și în același timp. Când se reîntorc însă în Franța, fiecare aduce cu sine alte impresii despre cele văzute și ajunge la alte concluzii. Astfel, factorul subiectiv, starea psihică și finețea observatorului, pe de o parte, iar pe de alta complexitatea fenomenelor sociale sunt greutăți reale și foarte mari cu care are de luptat monografistul. Monografia sociologică, dacă vrea să fie într-adevăr utilă științei, trebuie să privească grupul social sau fenomenul de care se ocupă din toate punctele de vedere și în raport cu întregul social. Paul Bureau dă un model de metodă monografică, axând în amănunțime punctele cele mai de seamă pe care trebuie să le cerceteze monografistul familiei și care s-ar reduce la următoarele aspecte:
a) cercetarea mediului natural (solul și apele), situația geografică a familiei, relieful și conturul solului, subsolul, apele, aerul, sezoanele, accidentele atmosferice, producția vegetală și animală,
b) observarea vieții interne a familiei (părinții, originea lor, căsătoria, relațiile dintre soți, numărul copiilor, aptitudinile lor, distracția și educația lor, emigranții, legătura emigranților cu casa părintească, celibatarii rămași acasă, bătrânii, infirmii, servitorii, hrana familiei, locuința, veșmintele, igiena, distracțiile familiei, întrebuințarea timpului),
c) activitatea economică (obiectul ei, recolta agricolă, industria agricolă, exploatarea de păduri, munca în mine, în fabrici, cărăușia, utilajul și personalul întrebuințat),
d) mentalitatea (concepția despre viață, despre datorie, despre succes, despre fericire),
e) felul de viață și obiceiurile familiei (în timpul adolescenței și înainte de căsătorie, în viața conjugală, morala conjugală, cum judecă bătrânii și cum e privită bătrânețea, concepția despre muncă, despre câștig, despre bani),
f) concepția despre viața socială (despre societate, dreptate socială, despre egalitate, grija de binele colectiv, patrimoniu), concepția despre scopul vieții, despre rolul omului etc.,
g) instituții auxiliare ale muncii (bunuri mobiliare, instrumente de muncă, animale domestice, mobile, proprietate imobiliară, pământ propriu, felul de cultură, salariu, angajamente de muncă, felul de salarizare),
h) economie (mijloace de economisire, întrebuințarea economiilor, accidente și boli, organizații profesionale, comerț),
i) cultura intelectuală (școala primară, publică sau particulară, presa, doctorul, judecătorul, teatrul, biserica, preotul),
j) organizarea comunei (circumscripția, consiliul comunal, serviciile comunale, averea comună, bugetul).
Iată puncte de reper indicate, care, desigur, pot fi mai bine sistematizate și pe care toți monografiștii moderni le au în vedere atunci când fac cercetări monografice. La noi în țară, activitatea monografică a fost inaugurată în mod sistematic de D. Gusti, profesorul de sociologie de la Universitatea din București, care și-a propus să cerceteze în mod monografic satul românesc. În acest scop, a întreprins vara câteva campanii de studii cu echipe de studenți din seminarul său de sociologie, publicând chiar câteva interesante date și considerații, cum sunt acelea referitoare la viața satului Runcu, la satul Cornova sau datele despre satul Fundu Moldovei, despre bugetele țărănești, despre satul Drăguși etc. Fără îndoială, avem de-a face cu o muncă migăloasă și susținută, care merită toată atenția și lauda nu numai pentru conștiinciozitatea cercetătorilor care au luat parte la aceste excursii și campanii monografice, ci și pentru râvna cu care au lucrat ei. Dar acest material își așteaptă sociologul care să scoată din el concluzii sociologice propriu-zise, căci așa cum se prezintă până acum, nu este altceva decât o sumă de constatări și de descrieri sau niște interesante date concrete. Materialul acesta românesc trebuie să servească pentru a întări sau a corecta sau eventual a deschide perspective noi în ceea ce privește anumite fenomene sociale generale sau diferitele tipuri de societăți și evoluția lor. Orice cercetare monografică făcută în anumite direcții a rămas o simplă descriere, desigur foarte importantă și utilă, dar nu s-a ridicat la rangul de lucrare sociologică, dacă nu a servit pentru lămurirea problemelor generale care preocupă sociologia. Ele alcătuiesc în acest caz numai cercetări de sociografie, nu sunt lucrări de sociologie propriu-zisă. Toți cei care au făcut serios monografii n-au rămas numai la simpla constatare a faptelor, ci acestea le-au servit pentru a trage concluzii generale de natură sociologică. B. Malinowski a făcut și el monografii asupra melanezienilor din arhipelagul Trobriand, dar nu s-a mulțumit cu o simplă relatare a obiceiurilor si a felului lor de viață, ci a încadrat toate observațiile sale în probleme generale. Astfel, a găsit la ei instituția numită kula și a văzut în ea, în urma cercetărilor sale, o nouă formă de potlatch, pe care o întâlnim la clanurile nutka și kwakiutl de pe coasta de vest a Americii de Nord, precum și matriarhatul și o sumedenie de alte obiceiuri si forme de viață, care clasifică această populație într-un anumit tip social. Și dacă a cercetat monografic viața sexuală din nord-vestul Melaneziei, nu s-a oprit numai la expunerea faptelor, ci a căutat să arate cum sexualitatea este la această populație o forță socială și culturală care influențează profund viața tribului. Iar Baldwin, Spencer și F.J. Gillen, când s-au ocupat de băștinașii din centrul Australiei, au urmărit în primul rând sistemul totemic, pentru a vedea dacă prezintă unitate sau diversitate la diferitele triburi din acea regiune. Același lucru se poate spune despre cercetările lui Atkinson și A. Lang, pentru care problema familiei în organizația socială ocupă un loc central. În sfârșit, pentru a nu prelungi prea mult această exemplificare, vom mai cita un singur nume, pe acela al lui James George Frazer, care prin lucrările sale dovedește clar la ce pot servi monografiile și cum pot ele ajuta sociologia științifică. Pe baza monografiilor și descrierilor sociale de la chinezi și japonezi referitoare la exorcismul spiritelor rele, pe baza datelor din viața vechilor romani și greci, precum și a relatărilor din trecutul aztecilor, analizând descrierea sărbătorii Saturnaliilor romane, a Purimului evreiesc, a Zakmukului babilonian, reușește Frazer să tragă concluzii asupra concepției transferului suferinței, a ața-numitului ”țap ispășitor” la primitivi și la popoarele antice. Iată deci câteva exemple numai care dovedesc că cercetarea monografică este un auxiliar metodologic prețios – dar numai atât – al sociologiei, care nu se poate opri la ea, căci atunci sociologia s-ar transforma într-o simplă sociografie. În țara noastră, D. Gusti, care, după cum am spus, se ocupă în special de monografie, din entuziasm pentru această metodă de cercetare, pare că trece dincolo de limitele firești ale acestei metode, căci el afirmă că ”sociologia va fi monografică ori nu va fi” (în sensul de a exista), deși tot dânsul recunoaște că ”sociologia are și alte posibilități de cunoaștere afară de metoda monografică”. E drept că adaugă mai departe: ”ceea ce susținem însă e că pentru cunoașterea realității sociale concrete nu există decât calea observației întemeiate și metodice și a contactului viu și direct cu ea”. Nimeni nu a tăgăduit și nu poate tăgădui acest lucru, dar aceasta nu înseamnă deloc că sociologia nu poate exista dacă nu e monografică, aceasta cu atât mai mult atunci când cercetările monografice se opresc la o simplă redare fotografică a unei realități, fără a o încadra în principiile generale de sociologie sau într-un anumit tip de societate existentă. D. Gusti afirmă mai categoric că ”metoda monografică deschide sociologiei posibilitatea de a se constitui în știință autonomă, alături de științele considerate consacrate”. Observația sistematică la care ne duc cercetările monografice nu înseamnă așadar pentru sociologie o metodă facultativă, ci însăși condiția de existență a ei ca știință. Sociologul va trebui să facă personal monografie și în mod obligatoriu, căci altminteri nu există sociologia ca știință. Sociologul D. Gusti zice, nu trebuie să mai împrumute ”faptele de la istorici și de la etnografi, iar datele de la statisticieni”, ci ”pentru a obține mai multă certitudine și demnitate, sociologul trebuie să cerceteze personal faptele”.
Ca știință teoretico-empirică, sociologia presupune, înainte de toate, observarea realității sociale, în întreaga sa complexitateși diversitate. Obser- vația reprezintă pentru mulți autori una din cele mai importante modalități de investigare a vieții sociale, sursă indispensabilă de dateși, totodată, „proba hotărâtoare a valorii concluziilor” într-o cercetare sociologică (V. Miftode, 1995). Observația constituie una din metodele de bază ale sociologiei, funda- mentală pentru cunoașterea realității înconjurătoareși, totodată, reprezintă o etapă sau un moment al demersului sociologic. Ea completează toate celelalte metode de investigație sociologică: interviul, metoda sociometrică, experimen- tul etc.,și permite obținerea de dateși informații, ca urmare a contactului nemijlocit al observatorului cu obiectul observației. Observația este o metodă deosebit de utilăși valoroasă, cu condiția ca ea să fie corect realizată. Cum am precizat mai sus, ea permite accesul directși nemijlocit al cercetătorului la realitatea socială (obiectul observației)și asigură un grad mare de obiectivitateși complexitate a imaginii rezultate. Observația înregistrează atât comportamente individuale, câtși colective, în momentul desfășurării lor, evitând astfel erorile datorate memoriei celor vizați (cum este cazul anchetei sau studiului documentelor); de asemenea, observația prezintă avantajul că înregistrează comportamentele în condițiile naturale de desfășurare a lor (spre deosebire de experiment). În plus, metoda observației prezintă avantajul analizei longitudinale a fenomenelor, comportamentelor, proceselor. Dar, ca orice altă metodă dinștiințele socioumane, observația areși unele dezavantaje. Neajunsul principal constă tocmai în faptul că necesită timp îndelungat; se limitează la studiul unor eșantioane miciși nu poate pătrunde în profunzimea unor comportamente intime (de exemplu, comportamentul sexual). În principal, la nivelul observației nu se pot identifica relațiile cauzale, cu un rol decisiv pentru înțelegereași explicarea corectă a realității sociale.
Dacă ne gândim la distincția cunoaștere comună–cunoaștereștiințifică, putem spune că acest raport se poate transferași la nivelul observației. În general, în funcție de măsura în care sunt urmate anumite etape teoretico– epistemologiceși respectate regulile unei investigațiiștiințifice de teren, se pot distinge două mari tipuri de observație: spontană (sau nesistematică) și științifică (sau sistematică).
Observația spontană (sau nesistematică) este observația realizată la nivel cotidian, ca rezultat al simplului contact al subiectului cunoscător cu realitatea, iar principalele ei caracteristici sunt următoarele:
• este întâmplătoare, neselectivă, nesistematicăși insuficient controlată din punct de vedere critic;
• este fragmentară, nu reține decât cazuri izolate, rupte de întregul fenomenelorși proceselor sociale;
• este vagăși imprecisă, deoarece se realizează îndeosebi sub influența sentimentelorși impresiilor;
• este subiectivă, dominată de opiniileși interesele observatorului;
• este necriticăși nu poate fi repetată în același condiții;
• de cele mai multe ori, observația nu este înregistrată în momentul realizării, ci reținută în memorie, existând astfel pericolul de a pierde o mare parte din informații.
Cele mai multe observații au un caracter spontan, prezintă un anumit interes pentru viața cotidiană, dar ele sunt insuficiente pentru realizarea unor studiiștiințifice. De aceea este necesară trecerea la observațiaștiințifică (sistematică), observație realizată în mod deliberat de către specialiștiși ale cărei note definitorii pot fi considerate, după cum remarcăși Henri H. Stahl (1974), următoarele:
• este fundamentată teoretic, are la bază o concepțieștiințifică despre lumea înconjurătoare;
• este sistematicăși integrală, vizând totalitatea aspectelor fenomenului sau procesului studiat;
• este metodică, condusă după anumite reguli;
• este repetatăși verificată, asigurând un grad mare de obiectivitate în aprecierea fenomenelor;
• este analitică, procedează la descompunerea obiectului observat în elementele lui componenteși apoi trece la evidențierea întregului;
• dateleși informațiile rezultate în urma observației sunt înregistrate într- o fișă de observație, în vederea prelungirii lor ulterioare.
Trebuie subliniat faptul că, datorită specificului realității sociale în cercetarea fenomenelorși proceselor care o caracterizează, distincția între observația spontanăși ceaștiințifică nu este ușor de făcut, de cele mai multe ori observația nesistematică fiind identificată cu o cunoaștere veritabilă a realității sociale. Numeroși autori au încercat să găsească diferite criterii de clasificare a procedeelor de aplicare a metodei observației, care au dat tot atâtea tipuri de observație. Madeleine Grawitz în Methodes des scienes sociales (1972), pornind de la criteriul sistematizării, delimitează trei tipuri de observație: nonsistematizată, elaborată (sau istematizată) și întărită, la care adaugă un al doilea criteriu, posibilitatea de cuantificare, după care se disting două tipuri de observație: calitativă (pe care o recomandă în studiul fenomenelor complexe)și cantitativă (care permite generalizarea statistică). După alți autori, observația se împarte în observație controlatăși observație necontrolată, observație participativăși observație nonparticipativă, observație directăși observație indirectă, slab structuratășiputernic structurată, observație de terenși observație de laborator etc.
Lazăr Vasilescu (1986,pag.213) evidențiază faptul că observația se diferențiază în funcție de obiectul cererii, tehnica de înregistrare aplicatăși poziția observatorului, variante din combinarea cărora rezultată trei tipuri de observație:structurată, nedistorsionată și participativă. Exemplele pot continua, însă noi ne vom opri doar asupra câtorva din criteriile de clasificare a observației, mai des utilizată în cercetările sociologice. Astfel:
a) După gradul de structurare, observația poate fi nestructurată (sau slab structurată) și structurată.
Observația nestructurată (sau slab structurată) constituie, în general, primul pas în cercetarea sociologică de teren; ea se realizează fără a se urmări anumite direcții de observareși se întâlnește atât în cercetările de teren, câtși în studiile de laborator. Metoda a fost aplicată în monografiile realizate de Dimitrie Gusti, iar Henri H. Stahl realizează o excelentă descriere a sa în lucrarea Tehnica monografiei sociologice(1934). Observația se realizează fără a avea o schemă dinainte stabilită, o serie de categorii sau ipoteze specifice, ele urmând a fi elaborate pe parcursul cercetării sau la sfârșitul acesteia. Rezultatul unei astfel de observații este, fie o descriere, fie o explicație cât mai complexă a fenomenului studiat.
Observația structurată, ca și cea nonstructurată, se poate aplica în cercetările de teren, dar și în studiile de laborator. Ea presupune existența unei grile de categorii și ipoteze dinainte stabilite, observația realizând, fie clasificarea datelor, a materialului obținut, în respectivele categorii, fie testarea ipotezelor. Septimiu Chelcea (1998) înțelege prin aceste categorii de observație „clase de fapte și fenomene omogene, în care sunt reuniți indicatori relevanți și care permit, prin codificare, analiza statistică a proceselorși relațiilor sociale”.
b) După gradul de implicare a cercetătorului în sistemul studiat, observația poate fi neparticipativă (sau externă) și participativă (sau coparticipativă).
Observația neparticipativă (sau externă) indică situarea observatorului în afara sistemului sau grupului supus observației, rolul său de martor la tot ceea ce se întâmplă; ea este recomandată în cazurile în care este dificil accesul cercetătorului în colectivitatea care urmează a fi studiată (spre exemplu, instituțiile politice, religioase, militare etc.). Observatorul nu perturbă în nici un fel desfășurarea normală a activității grupului observat, obiectivitateași neutralitatea lui fiind, astfel, garantate în mare măsură. În schimb, este dificilă realizarea unei observări continue, pe timp îndelungat, fapt pentru care se procedează la o selecție, o limitare, doar asupra unor aspecte exterioare, de suprafață, ale grupului respectiv. Observația neparticipativă este întâlnită, cu precădere, în studiile realizate în laborator.
Observația participativă (sau coparticipativă) presupune din partea observatorului a lua parte conștient și sistematic la viața grupului studiat, deci presupune integrarea acestuia în cadrul grupuluiși ea este specifică cercetărilor 100 de teren. Cercetătorul poate îndeplini în cadrul acestui tip de observație mai multe roluri (S. Chelcea,1998),și anume:
• totalmente participant (cercetătorul ascunde rolul său de observatorși se integrează în colectivitatea studiată cât mai mult posibil);
• participant ca observator (își dezvăluie rolul de cercetător, dar timpul său este consacrat, în special, activităților grupului);
• observator ca participant (reduce aceste activități în favoarea cercetării propriu-zise);
• totalmente observator (nu se implică în viața grupuluiși nu intervine în desfășurarea fenomenelor studiate).
Observatorul este privit ca un membru al grupuluiși, ca urmare, ceilalți membri ai grupului nu manifestă nici un fel de rețineri față de acesta, iar observarea fenomenelorși proceselor sociale se realizează în mod natural.
Acest tip de observație prezintă unele avantaje, iar cel mai important este faptul că face posibilă pătrunderea în profunzime, surprinderea resorturilor intime ale vieții grupuluiși se poate realiza un timp mai îndelungat. În schimb, există riscul perturbării activității normale a grupuluiși alterării neutralitățiiși obiectivității cercetătorului, printr-o identificare prea mare a acestuia cu grupul observat. Observația participativă este considerată o observație calitativă, preocupată în special de culegerea datelor concrete, are un caracter descriptiv, de redare cât mai fidelă și completă a situațiilor, fenomenelorși faptelor sociale, în desfășurarea lor naturală.
c) În funcție de durata observației, putem distinge observația continuăși ceainstantanee (sau eșantionată).
Observația continuă se desfășoară vreme îndelungată, permițând surprinderea grupului supus observației într-o varietate de situații, ipostazeși manifestări; este posibil de realizat, în special ca observație participativă. Observația continuă se referă la perioade limitate din viața unei colectivitățiși doar la anumite aspecte ce o caracterizează, deoarece este imposibil să cuprinzi într-un fapt de observație toate elementele specifice acelei colectivități sau unui individ. În consecință, este o observație dificil de realizat, destul de costisitoareși, de obicei, se recurge la selectarea unităților semnificative care urmează a fi studiate.
Observația instantanee (sau eșantionată) se bazează pe tehnica sondajului, este un fel de fotografiere a grupului la un anumit moment. Ea este relativ comodă, ușor de realizat, fără perturbarea comportamentului celor 100 studiați, dar prezintă riscul de a surprinde grupul într-o situație atipică, ce nu caracterizează comportamentul obișnuit. Septimiu Chelcea (1998) subliniază că „marele avantaj” pe care îl oferă utilizarea acestui tip de observație îl constituie posibilitatea de a „stabili lista operațiilor ce se efectueazăși ponderea fiecărei operații”, precum și compararea a „ceea ce efectiv se face cu ceea ce este prevăzut a se face”. Desigur, toate acestea se pot obține cu un anumit grad de precizie, considerat acceptabil până la valoarea de 0,05%, dacă avem în vedere următoarea formulă de calcul: P2 = 4×[(1–p) :(N.p)], Unde “P” este gradul de precizie, “p” reprezintă procentul operațiilor stabilit prin observații anterioare, iar “N” este numărul de observații efectuate. Dacă dorim să stabilim numărul de observații necesare, plecând de la un anumit grad de precizie (de obicei 0,05), formula apare sub forma: N = (4 :P2) · [(1 – p) : p]. Fixarea intervalelor de timp dintre două observații instantanee depinde de mai mulți factori, și anume: ponderea operațiilor în cadrul elementelor etc. În final se completează o fișă de observație, care cuprinde, pe lângă elementele de mai sus (precizia, numărul observațiilor, conținutul observației etc.) și unele informații suplimentare, cu rol explicativ.
d) Luând în considerare natura observației realizate, modul cum sețin dateleși informațiile despre realitatea supusă investigației, întâlnim observația directă și cea indirectă.
Observația directă este cea obișnuită, realizată de către observatorul calificat din punct de vedere professional și nu presupune decât existent simultană atât a obiectivului observației cât și a observatorului.
Observația indirectă presupune și ea o relație între observatory și obiectul observației, cu singura precizare că acest obiect, în realitate, doar intermediază legătura dintre observatorși realizarea socială. Pentru a înțelege mai bine, când vorbim de observație indirectă ne referim la observarea unor obiecte materiale, a unor documente sociale care ne pot da informații despre un aspect al vieții sociale trecute sau la care nu avem acces în mod direct, observația opiniilor subiecților sau reacțiilor acestora etc.
e) În fine, în funcție de gradul de extensiuneși de profunzime al observațieiputem distinge observația extensivă și cea intensivă.
Observația extensivă vizează un număr mare de aspecte ce compun realitatea socială supusă investigației și permite identificareași inventarierea lor; este mai mult o prospectare a acestora decât o investigare temeinică a lor. De fapt, aceasta permite selectarea aspectelor semnificative, asupra cărora cercetătorul trebuie să se concentreze ulterior și să realizeze o observație în profunzime, intensivă. Deci, putem spune că observația intensivă se oprește asupra unui număr redus, selectat, de aspecte ale aceleiași realități, aspecte observate în mod continuu, constant și timp îndelungat. Astfel, obiectul observat este surprins într-o multitudine de ipoteze, eliminându-se riscul de a surprinde grupul într-o situație accidentală, care nu îl caracterizează. Dar, necesitatea realizării continue și în timp îndelungat a acestui tip de observație, sunt motive pentru care observația intensivă nu este foarte mult utilizată în investigațiile sociologice, preferându-se alte tipuri de observație, de exemplu cea instantanee, care permite obținerea rapidă a informațiilor. Datorită complexității și varietății realității sociale, nu există instrumente de cercetare universal valabile, standardizate. Fiecare sociolog este obligat să-și construiască propriile instrumente de lucru, potrivit obiectivelor urmărite, resurselor disponibile și particularităților domeniului investigat. În cazul observației sociologice putem vorbi, în primul rând, de ghidul de observație, ca instrument de lucru ce urmărește culegerea de informațiiși care ar trebui să cuprindă în structura sa elemente cum ar fi:
• delimitarea temeiși a obiectivelor urmărite;
• ipotezele utilizate;
• populația sau unitatea socială (persoană, grup, familie, organizație etc.) supusă investigației;
• timpul de observație preconizat a se utiliza;
• modalitățile de înregistrare a datelor de observație, în funcție de natura acestorași de ritmul derulării faptelor sau fenomenelor observate.
Alături de ghidul de observație, fișa de observație este un alt instrument destinat înregistrării efective a datelor de observațieși ea cuprinde, de regulă, următoarele elemente:
• locul desfășurării observației;
• timpul realizării observației (cu precizarea momentului de începutși a momentului încheierii acesteia;
• consemnarea datelor observației.
În legătură cu acest din urmă aspect, trebuie menționat faptul că datele și informațiile obținute în urma observației se referă la trei mari categorii de probleme:
– fapte, manifestări, obiecte;
– acțiuni, activități, comportamente, reacții;
– opinii, atitudini, mentalități.
„Talentul și experiența sociologului constau tocmai în capacitatea lui de a observa aceste expresii ale socialului, ale oamenilorși ale colectivităților de oameni în viața lor obișnuită, la locul de muncă, acasă, în locurile publice, de petrecere a timpului liber etc.” ( V. Miftode,1995).
Indiferent de tipul de observație utilizat, cercetătorul trebuie să-și pună o serie de întrebări, cum ar fi: ce anume trebuie observat, cum se înregistrează faptele de observație, care este relația adecvată ce trebuie să se stabilească între observatorși obiectul observat etc. Mai mult decât atât, este necesar ca observatorul să respecte o serie de reguli, în vederea realizării unei observații riguroase,științifice. Theodore Calpow (după S. Chelcea, 1998) aprecia că putem include între aceste reguli următoarele aspecte:
• înainte de începerea observației propriu-zise, cercetătorul trebuie să se familiarizeze cu obiectele cercetării;
• tehnicile de observareși procedeele de notare a faptelor de observare trebuie formulate cu precizie;
• observatorul trebuie să noteze faptele de observație, în limita posibilităților, la fața locului, pe teren;
• notele de observație nu trebuie să continue să conțină opiniile, părerile personale și remarcile cercetătorului; acestea pot fi trecute separat, într-o altă rubrică sau în fișa de observație;
• notele de observație trebuie revăzute, adăugite și corectate, în funcție de situație;
• observarea trebuie să se realizeze continuuși sistematic, urmărind obiective precis formulate;
• faptele de observație trebuie luate așa cum sunt, cum se manifestă ele, în totalitatea lor și în interrelația în care se manifestăși se produc;
• pentru ca observația să aibă valoare științifică, ea trebuie să aibă ca bază o pregătire teoretică profundă, un cadru teoretic care să o ghideze, iar datele obținute să fie bine grupateși sistematizate etc. Observația nu este o simplă metodă care ne dă imaginea la un moment dat a realității, ea este mai mult decât atât, este o metodă care conduce la cunoașterea și înțelegerea acestei realități, la surprinderea dar și la explicarea celor observate.
STUDIU DE CAZ
V.1. Percepția colectivă asupra unui element colectiv, componentă a percepției sociale
Fenomenul percepției reciproce este o componentă a percepției sociale, bazat pe o serie de mecanisme psihologice cu relevanță în acțiunile noastre cotidiene. În esență, percepția socială este definită ca un proces cognitiv care se realizează în timp, pe baza unor experiențe sociale ale individului, prin folosirea unor tipare, stereotipuri, clișee sau pattern-uri culturale cu semnificații generalizate, existente într-o colectivitate. Prin acest proces, individul reflectă relațiile umane, normele și coeziunea grupului, interacțiunea și procesele psihosociale care se manifestă într-un sistem social (Feldman, 1985). Percepția socială aglutinează componentele: – percepția de sine, ca percepție a propriei persoane cu referire la ceilalți și la relațiile proprii cu grupul. Acest tip de percepție se bazează foarte mult pe feedback-ul primit de la ceilalți membri ai grupului cu privire la propria persoană; – percepția celuilalt, ca percepție de către subiect a unei alte persoane în urma unei relaționări directe cu aceasta sau pe baza unor informații primite pe diferite canale; -percepția colectivă, ca percepție instituționalizată a indivizilor și construită ca un mod comun de a reflecta realitatea socială. Percepția socială se realizează la individ în două ipostaze: a. ca percepție reală a comportamentului social manifestat de un individ sau de membrii unui grup. b. ca o percepție prezumtivă, adică ceea ce așteaptă subiectul de la persoanele din jur, în funcție de rol-statusul în poziția socială a acestora (Sanitiosso, 1995). Fenomenul percepției sociale presupune: pe de o parte, existența celui care percepe – individ sau grup de indivizi, iar pe de altă parte, existența celui perceput – are, la rîndul lui, poate fi un individ sau un grup de indivizi (microgrup, organizație, instituție, societate). De asemenea, calitatea percepției asupra unui grup este dată de calitatea indivizilor care alcătuiesc grupul respectiv, precum și de o serie de alți factori externi (condiții socio-economice, culturale, educaționale etc.). Calitatea percepției asupra unui individ este influențată și de calitatea percepției asupra grupului din care face parte acel individ, printr-un fenomen de transfer. De exemplu, percepția asupra unui țigan este marcată de percepția, devenită prejudecată, asupra țiganilor în ansamblu. La fel ca în viața personală, omul simte nevoia de a introduce “ordine” în mediu, inclusiv în ambianța socială. Scopul acestor nevoi este găsirea unei stări de confort psihic, caracterizată printr-un sentiment de siguranță și stabilitate. În virtutea acestui fapt, el atribuie “etichete” unor fapte, comportamente, evenimente, simplificîndu-le a maximum, astfel încât să se poată orienta și adapta cu un consum minim de energia la condițiile în permanentă schimbare, impuse de mediu. Această perspectivă face parte din așa-numitele .”teorii implicite asupra personalității”, de care au vorbit J. Bruner, R. Taggiuri (1954) [i D.J. Schneider (1976), care se constituie într-o reprezentare mentală sumară cu rol de “a controla” realitatea printr-o simplificare a complexității și diferențelor care compun această realitate. G.N. Fischer afirma, în 1987, că teoriile implicite asupra personalității definesc toate formele de .categorizare. ce ne permit să sesizăm caracteristicile altuia, să ne dăm seama de conduitele noastre în viitor, în funcție de ideile preconcepute care se vor fi format între timp (Sanitiosso, 1995). În plus, dificultatea perceperii celorlalți sporește datorită faptului că oamenii au întotdeauna anumite scopuri, interese, motivații, sunt imprevizibili în acțiuni și felul de a fi: într-un anumit context apar într-o postură, în altul apar în cu totul alta. Astfel, informațiile ce ne parvin de la (sau despre) una și aceeași persoană pot fi contradictorii. În procesul de structurare a percepției celuilalt nu toate informațiile au o pondere egală; în formarea impresiilor despre oameni intervin unele “concepte monopoliste” care dau o configurație specifică imaginilor perceptive. În acest sens, sunt cunoscute experimentele inițiate de Solomon Asch, care a demonstrat că, înlocuind un singur cuvînt dintr-o listă de atribute cu antonimul cuvîntului respectiv, se modifică substanțial percepția despre acea persoană. Ca atare, percepția persoanei se bazează pe anumite informații care dau o structură specifică imaginii despre celălalt. Orientarea anticipativă a celui care percepe introduce o puternică segregare a informațiilor. Dacă în baza stării noastre de expectație (așteptare) percepem o persoană ca prieten, în imaginea ce ne-o formăm vor predomina trăsăturile de caracter pozitive. Dimpotrivă, dacă așteptarea este de ostilitate, vor fi percepute primordial caracteristicile negative. Și într-un caz și în celălalt nu percepem persoana în mod, cuprinzător și nu reținem din imaginea formată totalitatea trăsăturilor de personalitate. (Chelcea, 1994, p. 79). Oamenii asociază în mod inconștient informațiilor verificate o serie întreagă de presupuneri, pe care le consideră, de asemenea, indubitabile. Pornind de la cele arătate mai sus, putem deduce existența unor factori care favorizează și/sau ): a) Fenomenul de cristalizare constă în transfigurarea persoanelor, situațiilor, obiectelor și fenomenelor sub influența sentimentelor, a pasiunii. Din punct de vedere psihologic, cristalizarea reprezintă un proces de proiecție a personaliăț]ii, prin care aspirația transfigurează obiectul, lumea dorințelor și lumea realităților. Cristalizarea poate avea loc într-o direcție în care se păstrează contactul cu realitatea, sunt prezente spiritul critic și flexibilitatea gândirii față de argumentele și informațiile noi. Sunt cazuri când, în urma fenomenului de cristalizare, se pierde contactul cu realitatea, se evoluează spre onirism, spre delir (paranoicul), spre fabulație (mitomanul), spre ipocrizie, disimulare, impostură etc. Aceste atitudini și comportamente sunt prezente în jurul nostru în destul de multe situații, uneori influențînd direct fenomenul percepției.
b) Fenomenul prezumției de similitudine se explică prin anumite asemănări sau “afinități” sufletești (altfel spus, “slăbiciuni” față de ceva sau cineva). Acest fenomen are la bază comparația dintre sine, luat drept etalon, și cei din jur. Fenomenul are o doză ridicată de subiectivism, deoarece ceea ce este în afara persoanei se reduc la propriile sale norme, percepții și aprecieri care vin să îmbogățească sau să consolideze imaginea de sine. Ceea ce vine în contradicție cu imaginea de sine nu este luat în considerație. O altă sursă de distorsiune sau de facilitare a percepției sociale este tendința de a-i judeca pe alții prin contrast. Și aici funcționează proiecția, prin intermediul căreia evaluatorul (care joacă rol de etalon) exagerează importanța și semnificația reală a unor însușiri prezente la el și absente la ceilalți sau absente la el și prezente la ceilalți.
c) Efectul de halo este una din cele mai frecvente surse de eroare în cunoașterea psihologică. Percepțiile sunt influențate de o judecată globală, se produce o nivelare a constelației de trăsături, ceea ce duce la un portret foarte puțin nuanțat al persoanei apreciate. De exemplu, dacă știm cu siguranță că cineva este inteligent, noi deducem prin extensiune, cu aceeași siguranță, că el este și activ, și chibzuit, și eficient, și independent, politicos, echilibrat, spiritual și multe altele de acest gen.
d) Efectul generalității (sau al indulgenței), prin care oamenii au tendința de a aprecia favorabil statutul viitor al unei persoane. Astfel, caracterizările date nu pot diferenția indivizii și de multe ori intervine “tehnica alegerii forțate”, care poate induce o serie întreagă de erori. Existența și activitatea în grup influențează în mod sensibil atât procesul percepției sociale, cât și modalitățile de cunoaștere și selecție a semenilor. G.W. Allport subliniază importanța corectitudinii percepției celuilalt, care trebuie să se constituie într-un scop major al relațiilor noastre sociale. De corectitudinea percepției celuilalt depinde în mare măsură stabilitatea, funcționarea și evoluția relațiilor interpersonale.
V.2. Invățământul superior particular, o nouă realitate socială
Începând din anul 1990, scena socială a țării noastre a suferit o serie de transformări, cu efecte vizibile asupra unor categorii de oameni (de exemplu, manifestări stradale violente, șomajul, mitinguri și greve, ideea de economie liberalizată etc.). Apariția instituțiilor de învățământ superior privat, ca alternativă la oferta destul de “rigidă” a învățământului superior de stat, este unul din evenimentele actuale cu impact psihosocial, percepției și reprezentării sociale. Actualmente, ideea învățământului superior s-a sedimentat într-o formă sau alta în gândirea oamenilor din societatea românească; la fel ca și celelalte noi realități, învățământul privat a fost acceptat, el există și marchează existența unora dintre noi.
Resursele umane
a) Corpul didactic din învățământul superior privat este alcătuit din:
– profesori de prestigiu și cu experiență didactică, racolați de la instituții de învățământ superior cu tradiție;
– personal didactic cu experiență didactică incertă, provenind din afara câmpului universitar (cercetători, specialiști din industrie sau alte domenii);
– cadre didactice universitare, pensionate în învățământul de stat.
b) Studenții provin, în marea lor majoritate, dintre candidații respinși la examenele de admitere în învățământul de stat. Aceasta atrage suspiciunea asupra calitțăii lor, opinia publică văzând în criteriul financiar (posibilitatea de autofinanțare a studiilor) un substitut al celui valoric. Observațiile curente atestă, însă, prezența unor autentice valori în rândurile studenților din învățământul privat autorizat și, în general, aceeași distribuție normală ca și în învățământul superior de stat.
Resursele materiale
a) Spațiile necesare desfășurării procesului instructiv-educativ sunt închiriate sau improvizate, ceea ce afectează constituirea imaginii publice de instituție de prestigiu, independentă, de sine stătătoare. b) Dotările, mijloacele de învățământ sunt, de cele mai multe ori, necorespunzătoare.
c) Condițiile materiale adiacente (spații de cazare, cantine, săli de lectură), când există, sunt nesatisfăcătoare.
Handicapurile de mai sus sunt completate și cu altele, ținând de statutul de “nou venit”, instituție fără tradiție și prestigiu dobândit în timp sau de faptul că noile instituții de învățământ superior n-au avut încă răgazul să-și elaboreze o strategie proprie, fiind nevoite să copieze, cel puțin pe moment, modelul învățământului superior de stat. Percepția socială vis-à-vis de ISPA a fost și este marcată de reacția general umană a respingerii față de nou și de teama de concurență (atât personalul didactic, cât și studenții din învățământul de stat văzând în ISPA un potențial pericol). Atitudinea de lipsă de solicitudine, dacă nu chiar de respingere manifestată de autorități și făcută publică prin mass-media a contribuit la întregirea unei imagini generale mai puțin pozitive despre ISPA: este incriminat caracterul său “improvizat” și de “afacere profitabilă”, studenții sunt priviți cel puțin cu condescendență.
V.3. Datele unei investigații
Obiectivele cercetării
Investigația a urmărit percepția – atât a studenților, cât și a cadrelor didactice din cel două tipuri de universitate – a celor două tipuri de învățământ superior: de stat (ISS) și particular autorizat (ISPA), aceasta însemnând o investigare atât a “percepției din sine” la nivel colectiv, cât și a percepției “celuilalt”, acest “celălalt” fiind, de asemenea, de natură colectivă.
Ipotezele
1. Pornind de la o serie de constatări de simț comun privind atitudinea persoanelor față de ISPA, de la șansele integrării în câmpul muncii a specialiștilor (indifferent de tipul absolvit) și de la starea de confuzie care se manifestă la nivelul opiniei publice, am presupus că, în general, percepția și autopercepția referitoare la ISPA sunt mai slabe comparativ cu cele referitoare la ISS.
2. Studenții de la ISPA au o percepție mult mai favorabilă asupra studenților de la ISS, comparativ cu percepția studenților de la ISS asupra celor de la ISPA.
3. Ne așteptăm să constatăm o percepție pozitivă a studenților față de tipul de învățământ în care sunt înmatriculați și, complementar, o percepție a celuilalt tip de învățământ ușor negativă sau cel puțin comparabilă cu cea a propriului tip.
4. Pornim de la considerentul că percepția relevată de cadrele didactice va fi mai apropiată de realitatea obiectivă, întrucât acestea au mai multe temeiuri de a aprecia realist, degajat, cele două tipuri de învățământ:
a) majoritatea celor incluși în lotul nostru funcționează în ambele tipuri de universități, ceea ce le conferă atât posibilitatea de a cunoaște situația “din interior”, cât și expunerea la o atitudine partizană;
b) au o experiență incontestabil mai bună decât a studenților în materie de învățământ universitar;
c) nefiind afectați, ca studenții, de competiția care se va da pe piața muncii între absolvenții celor douț tipuri de universități, ei nu sunt expuși subiectivității datorate similitudinii și/sau haloului în percepție.
Lotul investigat
Au fost chestionați 160 subiecți, din care:
a) N = 140 studenți din toți anii de studiu, facultățile de drept, studii economice și secția de psihologie din două instituții de învățământ superior particular autorizat (Universitatea “Mihail Kogălniceanu”, Iași și Universitatea “Petre Andrei”, Iași) și una de stat: Universitatea “Al.I. Cuza” din Iași. Fiecare sector este reprezentat prin număr egal de studenți: 70 de la ISS și 70 de la ISPA. Distribuția pe sexe: N = 66 studenți și N = 74 studente. Dintre aceștia, 23 (un număr de 4 de la ISPA și 19 de la ISS) au mai fost înmatriculați anterior la o instituție de învățământ superior.
b) N = 20 cadre didactice care susțin cursuri la instituțiile de învățământ superior amintite, la una singură sau la două în mod simultan. Metodele și instrumentele utilizate în principal, s-a folosit ancheta pe bază de chestionar și metoda statistică. Am întocmit un chestionar, în două variante: – pentru studenți și pentru cadrele didactice.
Rezultatele obținute
Din analiza datelor observăm că:
a) Atât studenții, cât și cadrele didactice în marea lor majoritate consideră că între studenții din cele două tipuri de învățământ superior se manifestă o atitudine generală de respingere: 110 studenți (78,5%) – între care intră și 45 de la ISPA – și 15 cadre didactice (75%) răspund că nivelul respingerii este “foarte mare” sau “mare”. Aceasta este percepția generalizată, prin natura ei mai puțin cenzurată de evaluator. În schimb, la întrebarea “Dvs”, personal, aveți o atitudine de respingere față de studenții de la celălalt tip de învățământ superior?, 94 studenți (respective 67,1%) – între care 58 (41,4%) de la ISPA – și 16 cadre didactice (respectiv 80%) vin cu opțiunile contrarii: respingerea este “nesemnificativă” sau “inexistentă”. Dintr-un anumit punct de vedere, rezultatele sunt doar aparent contradictorii. Ca efect al tendinței de protejare a eului, în fața unei întrebări cu caracter personalizat apare o schimbare de poziție, o atitudine mai tolerantă, cu tendințe spre valorile medii, neutre. Prin aceasta explicăm contrastul între răspunsurile la cele două întrebări vizând aceeași variabilă, dar o dată surprinsă într-un context general și a doua oară cu referire expresă la propria persoană. De remarcat, de asemenea, că nivelul cel mai mare al respingerii se manifestă la studenții din învățământul de stat: aproape toți (65 din totalul de 70) au indicat treapta “foarte mare” sau “mare”, comparativ cu 45 din totalul de 70 de studenți din învățământul particular care au indicat valorile respective.
b) Marea majoritate a studenților (un număr de 109, reprezentând 77,8% din totalul celor chestionați) preferă învățământul de stat. Un număr de 51 (din 70) din studenții din ISS sunt în “dezacord total” cu ideea unui transfer la ISPA, în vreme ce 48 (din 70) studenți din ISPA se declară în “acord total“ cu ideea transferului lor la ISS. Restul de 31 (din 140) au avut opțiuni intermediare.
c) În ceea ce privește egalitatea drepturilor de care se bucură studenții, majoritatea studenților (91, respectiv 65%) și a cadrelor didactice (14, respectiv 70%) au apreciat că acestea nu sunt egale, în sensul că absolvenții ISPA vor fi defavorizați. Datele de mai sus confirmă în mare parte prima noastră ipoteză, care afirma că percepția generală asupra ISPA este negativă. Înșiși studenții din învățământul particular sesizează această atitudine la colegii lor. Datele confirmă ipoteza următoare, potrivit căreia studenții de la învățământul particular îi valorizează superior pe cei din sectorul de stat, spre deosebire de aceștia din urmă, care au tendința să-i subaprecieze. Studenții de la ISPA se arată mult mai generoși în aprecierea colegilor din ISS, decât o fac aceștia, la rîndul lor, față de studenții din învățământul particular autorizat. În vreme ce studenții de la ISPA cred că opinia publică are o părere foarte bună sau bună despre omologii lor de la stat, reversul este că numai 2 studenți de la stat cred că opinia publică are o părere foarte bună sau bună despre colegii lor din învățământul particular. Rezultatele investigației sunt congruente în ceea ce privește:
– Calitatea corpului profesoral. Un număr de 39 de studenți din ISPA evaluează cu calificativele “foarte bine“ și “bine“ calitatea profesorilor din ISS, în timp ce 59 de studenți din ISS apreciază cu calificativele de “satisfăcător“,“slab“ și “foarte slab“ calitatea corpului profesoral din ISPA.
– Condițiile materiale: studenții din învățământul privat (N=48) cred că “la stat“ acestea sunt foarte bune sau bune, iar cei “de la stat“ (N=67) apreciază că în învățământul particular condițiile materiale sunt “satisfăcătoare“,“slabe“ sau “foarte slabe“. Nivelul de competență pe care-l poate căpăta studentul în profesie la absolvire: 36 de studenți de la ISPA evaluează cu “foarte bine“ și “bine“ nivelul posibil celor din ISS, în timp ce 63 de studenți din ISS evaluează cu “satisfăcător“,“slab“ și “foarte slab“ nivelul celor de la ISPA. Ipoteza a treia, că studenții din ambele tipuri de universități au o părere mai bună despre instituția lor, decât despre cealaltă, este confirmată diferențiat: în timp ce studenții de la ISS o confirmă, cei de la ISPA o infirmă întrucâtva, având o percepție mai apreciativă față de celălalt tip de instituție, decât a lor înșiși. ISS se bucură de mai multe calificative de “foarte bine“ și “bine“, decât o face ISPA. Distribuția opțiunilor studenților are un caracter bipolar, în sensul că:
– Pentru ISS valorile cele mai mari corespund calificativelor cuprinse între “foarte bine“ și “satisfăcător“, calificative indicate de studenții din ambele tipuri de învățământ superior, dar cu preponderență de cei din tipul particular;
– În cazul ISPA prevalează calificativele “satisfăcător“ și “slab“, acordate mai insistent de “ceilalți studenți“, din învățământul de stat. Am anticipat că profesorii nu vor manifesta atitudini discriminatorii față de cele două tipuri de învățământ. Rezultatele indică însă faptul că, în majoritatea cazurilor, prin percepțiile lor ei consolidează statutul ISS, arătându-se circumspecți față de ISPA. ISS este evaluat în termenii “foarte bine“,“bine“ și “satisfăcător“, comparativ cu calificativul de “satisfăcător“, atribuit foarte frecvent învățământului particular.
Ameliorarea imaginii ISPA. Cum ar putea fi modificată percepția față de ISPA? Mecanismul psihologic constă, în primul rând, în operarea unor schimbări la nivelul obiectului percepției, aceasta traducându-se prin confirmarea practică a valorii instituțiilor particulare, prin nivelul de competență al absolvenților. – Ea va fi o consecință a probării calităților sale, ceea ce, evident, se va face în timp, după ce acesta va fi lansat pe piața muncii câteva generații de absolvenți deosebit de competenți și competitivi cu cei din învățământul de stat. – În situația sa de învățământ “particular, “ mai autonom și mai puțin supus deciziei hipercentralizate care s-a dovedit sufocantă pentru universitățile de stat, se pare că stau șansele evoluției și consolidării acestui nou tip de învățământ. El își poate permite să fie mai flexibil în materie de planuri de învățământ, programe, tehnologie didactică sau management universitar. Deja multe universități particulare au inclus noi secții, discipline și capitole. – Echipele manageriale, corpul profesoral și studenții din învățământul particular au o puternică motivație pentru succes, deoarece:
a) confirmarea, acreditarea definitivă este condiționată de atingerea unui anumit prag al performanței (un anumit procentaj de studenți trebuie să promoveze examenul extern de absolvire organizat și desfășurat în afara instituției particulare);
b) studenții doresc să-și depășească complexul de inferioritate față de colegii din învățământul de stat. Ei intuiesc faptul că perpetuarea acestei stări de inferioritate ar putea duce la marginalizarea lor iremediabilă.
– În fine, afirmarea ISPA va depinde și de capacitatea acestora de a ignora sau combate efectul Pygmalion, care constă în conformarea inconștientă a studenților, profesorilor și echipelor de conducere la așteptările, opiniile proiectate față de ei de diferite grupuri sociale sau de societate în ansamblu. În cazul de față, imaginea, percepția socială preponderent negativă ar putea acționa ca o autoprofeție, autoprogramare a eșecului, dacă elementele motivaționale pozitive nu vor fi sufficient de mobilizatoare.
Bibliografie selectiva
Allport, G.W., Structura [i dezvoltarea personalit\]ii, Bucure[ti, E.D.P., 2008.
Chelcea, S., Personalitate [i societate în tranzi]ie, Bucure[ti, Editura {tiin]\ [i Tehnic\ S.A.,
2006.
Feldman, R.S., Social Psychology. Theories, Research and Applications, McGraw-Hill Book
Company, U.S.A., 2005.
Neculau, Adrian, coord., Reprezent\rile sociale, Bucure[ti, Editura Societatea .{tiin]\ [i
Tehnic\. S.A., 2009.
Radu, I., Psihologie social\, Cluj-Napoca, Editura EXE, 2004.
Sanitiosso, B., Curs de cogni]ie social\, Universitatea .Al.I.Cuza., Ia[i (note de curs), 2005.
Allport Gordon W.,The Nature of Prejudice, Cambridge, MA: Adison-Wesley, 2007
Anthony Giddens, Sociologie, ALL, București, 2001
Asch, S.E., Effects of group pressure upon the modification and distorsion of judgment,Pittsburgh, PA, Carnegie Press, in H. Guetzkow (Ed.) Groups, leadership and men, 2003.
Banton Michael Discriminarea, Editura DU Style, București, 2009
Cole, D.H., Minority influence and intergroup relations in a perceptual task, Canterbury,University of Kent: Institute of Social and Applied Psychology, Unpublished manuscript, 2007, p. 39.
Doise, W., Gachoud, J.P., Mugny, G., Influence directe et indirecte entre groupes dans deschoix esthétiques, .Cahiers de Psychologie Cognitive., 6, 2005, pp. 283-301.
Eriksen Thomas H., Ethnicity and Nationalism, Pluto Press, Londra, 2005
Geană Gheorghiță, Ethnicity and globalisation. Outline of complementarist conceptualisation, în
,,Social Anthropology", 5, 2, 2010.
Gellner Ernest, Națiuni și naționalisme, Editura Antet, București, 2002
Georgiu Grigore, Națiune. Cultură. Identitate, Editura Diogene, București, 2006
Mary Shanley Lyndon, Uma Narayan, Reconstrucția teoriei politice. Eseuri feministe,
Polirom, Iași, 2001
Mihaela Miroiu, Societatea retro, Editura Trei, București, 2006
Andrew Lang, Social Origins, London, 2001.
Baldwin Spencer and F.J. Gillen, The natives tribes of Central Australia, London, The Arunta, 2 vol, London, 2009.
Bronislaw Malinowski, Crime and custom in savage Society, New York, 2005.
Bronislaw Malinowski, La vie sexuelle des sauvages du nord-ouest de la Mélanesie, Paris, 2008
Chelcea Septimiu , Mărginean Ioan, Cauc Ion, Cercetarea sociologică, Editura Destin, Deva, 1998.
D. Gusti, Sociologia monografică, Introducere la lucrarea lui Traian Herseni, Teoria monografiei sociologice, București, 2010.
Grawitz Madeleine,Methodes des scriences sociales, 1972.
James George Frazer, Le bonc emissaire, trad. par Pierre Sayn, Paris, 2009.
Miftode Vasile,Metodologia sociologică, Editura. Porto – Franco, Galați,1995.
Stahl Henri Henri, Tehnica monografiei sociologice, 1934.
Stahl Henri Henri, Teoriași practica investigațiilor sociale, vol. 1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1974.
Vlăsceanu Lazăr, Metodologia cercetării sociale. Metodeși tehnici, Editura. Științifică și Enciclopedică, București, 1986
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Discriminarea Sociala pe Baza Varstei (ID: 165095)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.