Discriminarea In Viata Cotidiana

Cuprins

INTRODUCERE

De câțiva ani asistăm, în Europa, la o creștere a intoleranței față de imigranți și față de minoritățile etnice. În America, tensiunile etnice dintre majoritatea albă și „minoritățile vizibile" rămân foarte accentuate, dacă nu chiar explozive. De aici și importanța pentru psihologii care fac parte din domeniul social nu doar de a înțelege mai bine dinamica prejudecăților și a discriminărilor, dar și de a găsi mijloacele de eliminare a manifestărilor cu caracter negativ care pot aparea.

În prima parte a lucrării vorbim despre consacrarea cercetărilor empirice care reliefează procesele psihosociologice asociate prejudecății și discriminării. În cea de a doua parte, am abordat cercetările și teoriile din zilele noastre care arată diferitele manifestări ale discriminării văzute atât în laborator cât și pe teren. În partea a treia vom prezenta un scurt sumar al impactului factorilor socio-structurali care afectează discriminarea și dinamica relațiilor intergrupuri.Am considerat deasemenea necesar să pun în evidență și diferite moduri de a atenua prejudecata și discriminarea, precum și influența pe care mass-media o are în combaterea discriminării.

Ultimul capitol al lucrării este reprezentat de un studiu de caz referitor la discriminarea persoanelor infectate cu HIV. Consider că mass-media are un rol deosebit de important în vederea combaterii acestei discriminări. Marea majoritate a persoanelor din studiu au afirmat că se consideră discriminați însă nu au luat nici un fel de măsură. Acest lucru se datorează și faptului că aceste persoane nu își cunosc drepturile. Recomandările persoanelor ce au participat la studiu au fost: educarea și informarea populației cu privire la infecția cu virusul HIV. Vom observa care sunt sancțiunile cele mai grave pentru discriminare și cum au fost implicate persoanele infectate cu virusul HIV în activități de combatere a discriminării.

CAPITOLUL I

DISCRIMINARE ȘI RELAȚII INTREGRUPALE

1.1 Prejudecățile și discriminarea

1.1.1 Prejudecățile

Prejudecata este un fenomen care implică respingerea „celuilalt", considerat ca aparținător al unui grup față de care individul își arata dorința de manifesare a unor sentimente cu caracter negativ. Mai exact, un celebru psiholog american, Gordon Allport în 1954, a definit prejudecata ca pe „o atitudine negativă” sau o predispoziție de a adopta un comportament negativ față de un grup sau față de membrii acestui grup, bazată pe o generalizare eronată și rigidă.

Prejudecățile sunt considerate de către specialiști ca fiind atitudini problematice în măsura în care ele impun generalizări defavorabile asupra fiecăruia dintre persoanele care aparțin unui grup specific, neținând cont de diferențele individuale care pot exista în interiorul grupului. Prejudecățile pot apărea față de membrii oricărei categorii sociale diferită de cea proprie, în legătură cu care există sentimente defavorabile. Prejudecățile sunt clasificate deseori în funcție de categoria socială care prezintă obiectul unei situații generale. Un exemplu este sexismul care reprezintă o prejudecată ce vizează atât femiele cât și bărbații. Antisemitismul este prejudecata față de evrei, iar rasismul este prejudecata față de indivizii unei alte „rase".

De reținut că noțiunea de „rasă" își are originea în biologie și este considerată de către Osborne „o specie de animale genetic distinctă de alta”. În secolul trecut, etnologii divizau specia umană în trei mari „rase", în funcție de caracteristici fizice dobândite prin naștere cum este forma capului și culoarea pielii: neagră, galbenă și albă. Însă această noțiune biologizantă este contestată în zilele noastre de numeroși oameni de știință. Cercetătorii din domeniul geneticii au constatat că diferențele genetice existente între indivizi categorizați ca făcând parte din aceeași „rasă" sunt mai semnificative decât pretinsele diferențe observate în regruparea pe baza „raselor" umane distincte (Stringer, 1991). În consecință, oamenii de știință sunt de acord cu faptul că termenul de „rasă" nu poate fi aplicat ființelor umane în calitate de categorie biologică (Unesco, 1969). Cu toate acestea, indivizii și persoanele rasiste merg pe vechiul sistem de clasificare și asocieză diferențele care apar în pigmentarea pielii și în trăsăturile fizionomice (fenotipuri) caracteristicilor biologice și comportamentale. Aceste asocieri sunt în mare parte rezultatele invalidate ale unui număr mare de lucrări științifice (Billig, 1981). În lucrările sale biologizante, ale psihologul Rushton (1988 a, b) arată actualitatea și substanța acestei controverse (Zuckerman & Brody, 1988). Rasismul este utilizat foarte des de anumite grupuri pentru a-și scuza tratamentul diferit aplicat grupurilor sociale defavorizate. Vom utiliza termenul de „rasă" decât pentru a descrie mai bine această problemă socială, fără însă a subscrie la noțiunea biologizantă de „rasă”.

Grupurile sociale definite în termeni de „noi" și „ei" sunt rezultatul unui proces fundamental al umanității, și anume categorizarea socială (Tajfel, 1981). Cu ajutorul acestei unelte cognitive decupăm, clasificăm și ordonăm mediul nostru fizic și social (Fiske & Neuberg, 1990). Împărțirea realității în categorii ne permite să acționăm mai eficient din punctul de vedere al timpului și efortului și se dovedește ușor de adaptat ființei umane. În mod tradițional, psihologii din categoria socialului au fost preocupați cu prejudecățile ce se bazează pe categorii sociale de handicap mental sau fizic, apartenența etnică, vârstă, sex și „rasă". Termenul „grup etnic" face apel, în principal, la caracteristicile lingvistice și culturale care pot diferenția grupurile sociale. Membrilor acestor categorii le este greu să nu confirme faptul că aparțin grupurilor respective și să-și schimbe apartenența. Într-o Franță luptând împotriva rasismului și sexismului, o persoană de sex feminin ce are origine arabă nu reușește să își ascundă dubla apartenență de sex și de „rasă" pentru a scăpa de prejudecățile și discriminarea la care este supusă în fiecare zi.

1.1.2 Discriminarea

Prejudecățile se află la nivelul judecăților reacțiilor afective și al judecăților cognitive. Când abordăm subiectul discriminare, trecem în domeniul actelor. Deseori, discriminarea este reprezentată de un comportament negativ față de membrii unui out-group despre care putem spune că avem prejudecăți (Dovidio & Gaertner, 1986). Deși discriminarea derivă adesea, din prejudecăți, relația lor rămîne complexă și nu este automată (Pettigrew, 1993). Comportamentul nostru depinde atât de convingerile noastre personale, cât și de circumstanțe exterioare care ne pot scăpa de sub control. De exemplu, un om poate avea prejudecăți puternice în privința unei minorități etnice, însă realizează că nu poate acționa sub influența sentimentelor sale negative pentru că astfel de comportamente discriminatorii sunt indezirabile pe plan social sau interzise prin lege. Însă, o persoană poate fi obligată să facă discriminări la adresa femeilor din cauza legilor sau a regulamentelor sexiste existente la locul lui de muncă sau în țara unde trăiește, chiar dacă nu are prejudecăți despre acestea. Discriminarea se manifestă într-un mod deosebit de subtil și dăunător mai ales în domeniul locurilor de muncă și al avansărilor. În cartea sa, Kalin (1981) a descris o serie de studii efectuate pe lângă studenții anglo-canadieni din sudul provinciei Ontario si a demonstrat efectul pe care discriminarea îl poate avea la locul de muncă. Studenții aveau sarcina de a juca rolul unui director de personal ce trebuia să evalueze și să selecționeze zece candidați pentru posturi având patru statuturi diferite în cadrul unei mari întreprinderi (Kalin & Rayko, 1978). Postul cel mai înalt era cel al sefului echipă, urmat de cel de mecanic și de cel de asamblator pe linia de montaj. Postul cel mai coborât era cel de om de serviciu. Informațiile pe care le ofereau despre candidați erau manipulate în așa fel, încât toți să aibă aceeași vârstă, statut matrimonial, educație și experiență prealabilă în muncă. În schimb, originea etnică a candidaților variasistematic. Studenții ascultau 30 de secunde dintr-un interviu pentru selecție ce era deja realizat cu fiecare dintre candidați. Accentul pe îl are un locutor poate fi un indiciu de identificare a originii etnice sau regionale a acestuia (Bourhis, 1982 ; Giles & Powesland; 1975 ; v. capitolul IX). În primul studiu, cinci dintre candidați se exprimau în engleză cu un accent canadian-englez specific din sudul provinciei Ontario, adică asemănător cu cel al studenților. Ceilalți candidați vorbeau engleza cu accent italian, grec, portughez, slovac și vest-african. Accentele străine, ca și cel canadian-englez, fuseseră, în prealabil, evaluate de arbitri independenți ca fiind perfect comprehensibile.

Rezultatele arată că cei cinci concurenți canadieni-englezi au fost considerați mai apți să ocupe posturile cu statut superior cum ar fi cel de șef de echipă, decât cei străini, care au fost considerați mai buni pentru un post cu statut inferior ca cel de om de serviciu. Dată fiind echivalența candidaților din toate punctele de vedere, în afara originii etnice, Kalin & Rayko (1978) au dedus că tratamentul la care au fost supuși candidații străini era unul discriminatoriu. În plus, acest tratament este dăunător pentru că situează candidații străini la baza scării ocupaționale, ceea ce întârzie inevitabil accesul lor la posturi de prestigiu în cadrul întreprinderii. Acest mod discriminatoriu de a angaja salariații întărește percepția că imigranților le este greu să avanseze. Tendința anglo-canadienilor de a favoriza membrii in-group-ului și mai puțin pe cei ai out-group-ului este manifestarea fenomenului fundamental al bias-ului în favoarea in-group-ului și se regăsește în majoritatea studiilor asupra prejudecăților și a discriminării.

În continuarea studiului, Kalin, Rayko și Love (1980) au vrut să elimine efectul bias-ului în favoarea in-group-ului sugerând numai candidați „străini" pentru posturile cu statut superior și inferior din cadrul întreprinderii. Utilizând exact aceeași procedură experimentală ca în studiul anterior, anglo-canadienii au testat aptitudinile a patru tipuri de candidați imigranți, ale căror origini, înșelate de un accent distinct în engleză, erau: antilezi ,anglofoni de origine britanică, germani și indo-pakistanezi. Patru câte patru, membrii fiecărui grup etnic erau evaluați pentru posturi. Fiindcă toți locuitorii aveau accent „străin" și caracteristici profesionale echivalente, ar fi fost de așteptat note identice pentru toate cele patru tipuri de candidați străini.

Rezultatele din experimentul precedent arată că, pentru postul cu statut superior, candidații ce aveau origine anglo-britanică au fost favorizați față de ceilalți. Candidații făcând parte din „minoritățile vizibile", adică indo-pakistanezii și antilezii au fost net defavorizați pentru postul de șef de echipă. Aceștia au fost evaluați ca fiind potriviți pentru un postu cu statut inferior. Rezultatele semnalează discriminarea studenților anglo-canadieni față de candidații de origine antileză și indo-pakistaneză.

Discriminarea observată în cadrul experiențelor canadiene a fost obținută într-o situație ipotetică, ca și parte a unui experiment de laborator. Putem oare sa ne așteptam să regăsim acest tip de discriminare în viața cotidiană, în cazul patronilor adevărați, care trebuie să facă față constrângerilor economice și dificultăților de a găsi personal calificat pentru a învinge concurența?

Ce resimt victimele discriminării și ce strategii utilizează ele pentru a contracara efectele perverse ale discriminării? Cercetătorul canadian Kenneth Dion (1986), într-o serie de studii ingenioase, a supus femeile și evreii unui tratament discriminatoriu de distribuție a resurselor. Discriminarea suferită de femei era cauzată de comportamentul unui grup de bărbați, iar cea suferită de evrei de comportamentul unui out-group creștin, anglo-canadian. Se evaluau apoi atribuirile, emoțiile, stresul, stima de sine și gradul de identificare a victimelor acestei discriminări față de femeile și evreii care nu fuseseră supuși discriminării.

S-a demonstat că cei ce fuseseră discriminați se simțeau mai stresați ,triști și mai agresivi decât cei care nu suferiseră discriminări. Aceiași participanți dovedeau o stimă de sine pozitivă în raport cu participanții care nu-și atribuiau situația inferioară comportamentului discriminatoriu al out-group-ului. Dion concluzionează că efectul nefast al discriminării asupra stimei de sine poate fi înlăturat atunci cînd discriminarea este atribuită mai curând comportamentului discriminatoriu al out-group-ului decît defectelor personale ale victimelor (Crocker &Major, 1989). În plus, Dion (1986) susține că, în general, discriminarea constituie o amenințare pentru identitatea socială a victimelor. Într-un studiu recent de Lalonde și Cameron (1994), adulți anglo-canadieni au luat parte la jocuri în care erau fie victimele unei discriminări interpersonale (loc de muncă, locuință), fie ale uneia instituționale (nu aveau drept de vot). Ce comportamente au adoptat pentru a împiedica tratamentul lor nedrept? Rezultatele au demonstrat că participanții reacționau la discriminarea interpersonală adoptând strategii individualiste și normative cum ar fi confruntarea persoanei în cauză sau urmărirea judiciară. În ceea ce privește discriminarea instituțională, majoritatea participanților încercau să o împiedice prin acțiuni colective, ca și scrisorile de protest și manifestările de stradă. Aceste rezultate coroborează studii de teren care demonstrează că strategiile comportamentale pentru a împiedica discriminarea variază în funcție de natura interpersonală sau instituțională a discriminării (Lykes, 1983).

1.2 Explicațiile prejudecății și ale discriminării

De unde vin prejudecățile și ce declanșează discriminarea? De ce tindem să favorizăm membrii in-group-ului mai mult decât pe cei ai out-group-ului? Diferitele științe umane au pus în discuție aceste probleme conform nivelurilor lor proprii de analiză conducând la răspunsuri parțiale, dar complementare (Allport, 1954). Din perspectiva sociologică, aceasta pune accentul pe diferențele sociale bazate pe inegalitățile de putere, bănoase, dar și de statut dintre grupurile sociale (Marger, 1991). Putem găsi soluția în grupurile dominante din majoritatea societăților care explică sistemul de stratificare,folosindu-se de o ideologie care demonstrează situația de inegalitate ce le oferă în avantaj (Schermerhorn, 1970; Taguieff, 1987 ; capitolul XII). Astfel, în Africa de Sud, ideologia rasistă, instituționalizată de legile de apartheid, a fost utilizată un timp îndelungat de către minoritatea albă pentru a justifica exploatarea populației negre din această țară (Omond, 1986).

Psihologia socială propune un nivel de analiză care permite articularea nivelurilor sociale și psihologice ale realității intergrupuri. Originalitatea contribuției ei constă în îmbinarea analizei situate la nivelul individual cu cea situată la nivelul colectiv. în perioada anilor '50, studiile americane au propus explicațiiintrapersonale asupra prejudecății și discriminării (v. capitolul II).

Personalitatea autoritară și rolul „țapilor ispășitori" constituie, și acum, elementele tipice ale acestor explicații intraindividuale asupra prejudecății și discriminării (Billig, 1982). O altă explicație a acestor fenomene a invocat teoria învățării sociale bazată pe factori socio-culturali și de dezvoltare (Abond, 1988).

Personalitatea autoritară este exemplul clasic de analiză intrapersonală a prejudecății și discriminării. Studiul făcut de Adorno in 1950, în Statele Unite, demonstra că individul autoritar valorizează puterea și fermitatea; gândirea lui este organizată în funcție de categorii sociale rigide „noi/ei". Adorno și colegii lui au stabilit că relațiile indivizilor cu autoritate cu indivizii din out-group-uri se caracterizează prin etnocentrism (capitolul II).

Legăturile dintre autoritarism, etnocentrism și intoleranța față de minoritățile etnice au fost subiectul multor cercetări făcute în Canada (Altermeyer, 1987 ; Berry, Kalin & Taylor, 1977). Studiul lui Berry et al. (1977) arată că cei mai etnocentrici indivizi canadieni manifestă atitudini foarte puțin favorabile față de minorități etnice și imigranți, în general.

La începutul anilor '60, explicația prejudecății și a discriminării a fost realizată la nivel de intergrup. Această interpretare, în același timp socială și psihologică, este menționată în cercetările empirice ale lui Sherif care duc la o teorie a conflictelor reale (Sherif et al., 1961 ; Sherif, 1966). În Europa anilor '70, Tajfel (1978) prezintă teoria identității sociale care apelează la factorii motivaționali și cognitivi pentru a ajunge la o explicație asupra fenomenului de discriminare și diferențiere socială (Tajfel & Thiner, 1979, 1986). În anii '80 au fost realizate noțiunile de echitate și de privare relativă care ne-au făcut să ne focusăm atenția asupra mobilizării sociale a grupurilor defavorizate, cu scopul de a ameliora situația în interiorul unei structuri sociale stratificate.

Teoria conflictelor reale afirmă că una din cauzele fundamentale ale prejudecăților, discriminării și ostilităților intergrupuri este concurența pentru resurse limitate dintre grupuri (Sherif, 1966). Cu ajutorul experiențelor pe teren, Sherif și colegii lui au pus la punct teoria conflictelor reale. Studiile, eșalonate pe parcursul câtorva ani, au fost efectuate în colonii de vacanță tipice din Statele Unite. Rezultatele demonstrează clar impactul competiției și al cooperării intergrupuri asupra apariției prejudecăților și comportamentelor discriminatorii (capitolul II). Cooperarea generează percepții și comportamente intergrupuri pozitive, în timp ce competiția antrenează comportamente în defavoarea out-group-ului. Cu cât există o mai mare competiție pentru resurse limitate, cu atât vor fi mai intense prejudecățile, discriminarea și ostilitatea dintre grupurile în cauză.

Un număr mare de cercetări efectuate de psihologi precum Deutsch au evidențiat alte aspecte ale studiilor lui Sherif (1966) demonstrând că o competiție intergrupuri poate declanșa o intensificare a coeziunii și a solidarității intragrup în cazul membrilor grupului învingător, în timp ce coeziunea și solidaritatea celor învinși se reduce. Aceste studiile ne amintesc că nu putem alege la naștere din ce grup social vrem să facem parte (etnicitate ,clasă socială, sex). Nu toți indivizii se pot naște în „grupul învingător" al societații. Categoriile minoritare dezavantajate se găsesc deseori într-o situație de „învinși" față de clasele dominante care controlează pîrghiile importante ale societății.

1.2.1 Categorizare și discriminare

Facând o analiză asupra a ceea ce a studiat Sherif, în anul 1976 cercetătorul britanic Michael Billig a observat că percepțiile negative despre out-group fuseseră prezente încă înainte ca autorii să fi introdus competiția între grupuri. De exemplu, Sherif notase că înainte de începutul fazei de competiție, în toaletele coloniei de vacanță își făcuseră deja apariția graffiti anti-out-group. În acest caz se pune întrebarea: care sunt condițiile minimale de declanșare a discriminării intergrupuri ? Este repartizarea arbitrară a indivizilor în două grupuri suficientă pentru a provoca prejudecata și discriminarea?

Rabbie și Horwitz (1969) demonstraseră deja că o categorizare arbitrară în „grup verde" și „grup albastru" era suficientă pentru a declanșa evaluări mai favorabile ale in-group-ului decât ale out-group-ului. Tajfel, Flament, Billig și Bundy (1971) au stabilit că, în urma unei categorizări arbitrare, bias-ul în favoarea in-group-ului nu obstrucționează doar percepții, ci se exteriorizează printr-un comportament discriminatoriu al celor implicați. Exact această categorizare „ei"/„noi" reprezintă baza demersului lui Henri Tajfel pentru a observa acele condiții necesare și suficiente pentru apariția b/as-ului în favoarea in-group-ului. Tajfel și colaboratorii săi au pus bazele unei paradigme experimentaleizolând condițiile minimale ale discriminării între grupurile sociale (Tajfel, 1978, 1981; Tajfel et al., 1971).

1.2.2 Discriminare si teoria identității sociale

Aceste observații l-au ajutat pe Tajfel să decidă propunerea unei explicații în același timp cognitivă și motivațională a discriminării care a fost observată în studiile utilizând PGM. Conform teoriei identității sociale, categorizarea socială îi permite individului să se definească ca și membru al categoriilor corespunzătoare din structura socială (Tajfel, 1981).

Ca și efect al acestui proces de categorizare, subiectul se regăsește în grupuri caracteristice definite de etnicitate, sex, vârstă, clasă socială etc. In opinia lui Tajfel și a lui Turner (1986), ar fi esențial pentru individ să dorească să-și mențină sau să ajungă la o identitate socială pozitivă în calitate de membru al propriului său in-group. Identitatea socială reprezintă acea componentă a conceptului propriu al unei persoane asociată „cunoașterii propriei apartenențe la anumite grupuri sociale și semnificației emoționale și evaluative rezultată din această apartenență".

Pentru a obține o valoare socială pozitivă, grupul de care aparține trebuie să fie diferit de celelalte grupuri pe dimensiuni pozitive și importante. Inspirându-se din formularea lui Festinger a teoriei comparației sociale, formulată, Tajfel precizează că o identitate socială pozitivă poate fi obținută și menținută cu ajutorul confruntărilor sociale în favoarea in-group-ului. Indivizii din interiorul grupului și cei din exteriorul grupului se compară pe dimensiuni valorizate într-un context intergrupuri dat. Cu cât comparația este în favoarea indivizilor din interiorul grupului, cu atât mai mult beneficiază aceștia de o identitate socială pozitivă. Astfel, în studiile asupra PGM, bias-ul în favoarea in-group-ului manifestat în distribuția resurselor le acceptă membrilor să se compare favorabil cu indivizii din afara grupului. În schimb, comparațiile în defavoarea indivizilor ce aparțin grupului iau parte la o identitate socială negativă cu un efect negativ asupra stimei de sine a membrilor în cauză (Brewer, 1979, 1991 ; capitolul II).

Această identitate socială negativă poate duce la respingerea din grupul din care face parte (Tajfel, 1978) și la o supraapreciere a celor din exteriorul grupului, văzut ca și cum ar avea aproape toate caracteristicile sociale valoroase. (Brown, 1986).

Teoria identității sociale susține că singura strategie care permite să se fixeze o comparație de partea celor din grup nu este discriminarea. Tajfel și Turner (1986) afirmă că „atunci când comparația socială este defavorabilă indivizilor din interiorul grupului, aceștia pot recurge la strategii colective sau individuale pentru a-și repune în valoare imaginea de sine".

Strategiile individuale sunt adoptate mai ales atunci când membrii grupului percep situația intergrupuri ca stabilă și legitimă (Tajfel, 1978). în situațiile intergrupuri când este posibilă mobilitatea socială, indivizii care se compară defavorabil pot încerca să se alăture grupului dominant adoptând caracteristicile culturale și valorile fundamentale ale acestuia. A învăța limba grupului dominant, a-și schimba numele și a adopta valorile culturale ale grupului majoritar sunt strategii de mobilitate ce caracterizează persoanele care încearcă să-și îmbunătățească situația mai mult în calitate de membrii decât ca indivizi ce fac parte dintr-un anumit grup. Studiile efectuate recent arată că indivizii aleg strategii de mobilitate individuală chiar și atunci când șansele lor de a avea acces la grupul avantajat sunt aproape egale cu zero.

O altă tactică este aceea de a ameliorarea stimei de sine prin efectuarea unor comparații cu alte persoane dezavantajate pe anumite dimensiuni. De exemplu, membrii ce aparțin unui grup mai puțin avantajat, pot alege să facă comparații în interiorul grupui, adică între ei înșiși și alți membri ai in-group-ului mai săraci. Această strategie repune în valoare identitatea personală a individului fără însă a face pozitivă identitatea socială a in-group-ului dezavantajat. În cazul în care se folosesc aceste strategii, grupurile dominante își păstrează poziția și nu este afectată structura relației.

Se pot adopta strategiile colective în cazul în care structura relației intergrupuri este mai mult sau mai puțin instabilă.

În anii '70, americanii negri au redefinit în mod pozitiv particularitațile in-group-ului lor, care au fost mult timp discreditate de majoritatea anglo-americană albă. Mișcarea Black is Beatiful a redat valoareea caracteristicile culturale și fizice ale Afro-Americanilor pe alte dimensiuni comparativ cu cele impuse de majoritatea albă (Brown, 1986). Această diferențiere pozitivă prin intermediul unor noi dimensiuni ale comparației a ajutat la valorizarea identității sociale a americanilor de culoare și a încurajat lupta pentru emanciparea acestei minorități vizibile, numărînd înjur de 30 milioane de persoane în Statele Unite (12% din populația SUA, Pinkney, 1987). Același fenomen a avut loc și în Quebec, în timpul „Revoluției liniștite, când limba și cultura Quebecului s-au transformat în dimensiuni de comparație de valoare pentru francofoni, în contextul anglo-canadian (Bourhis & Lepicq, 1993).

Indivizii care aparțin grupului pot hotărâ să depășească membrii out-group-ului pe însăși dimensiunea care îi dezavantajează. După Tajfel și Turner (1986), prin competiție este posibil să se stabilească și să se mențină o distincție pozitivă a in-group-ului față de celelalte grupuri. Turner (1975) a numit competiție socială această formă specifică de competiție motivată de dorința de a ameliora poziția socială sau materială a propriului in-group, apărută în urma unui proces de comparație socială. în cazul grupurilor minimale, distribuția resurselor în interesul in-group-ului este unica dimensiune avută pentru a crea o diferențiere pozitivă între cele două grupuri. Astfel, strategia discriminatorie de diferențiere maximală ia parte în mod direct la construirea identității sociale pozitive a membrilor. În cadrul studiilor bazate pe PGM. Tajfel și Turner (1986) au afirmat că această dorință de diferențiere pozitivă față de out-group stă la originea prejudecăților și a discriminării nu doar în situația grupurilor minimale, ci și în relațiile intergrupuri din viața de zi cu zi.

De curând, s-au propus și alte explicații pentru justificarea discriminării observate în situația grupurilor minimale. De exemplu, Rabbie, Schot și Visser (1989)au propus o explicație a fenomenului ce se bazează pe o altă motivație decât nevoia unei identități sociale pozitive. Conform modelului de interacțiune comportamentală, individul plasat în situația PGM ar analiza-o în termenii relațiilor de interdependență între două grupuri, ceea ce ar determina apariția unui sentiment de împărtășire a aceluiaiși destin cu cel al apartenenților grupului. Sentimentul acesta le produce participanților așteptări de reciprocitate din partea indivizilor din grup.

La rândul lor, aceste așteptări determină individul să favorizeze membrii propriului grup în detrimentul celor din exteriorul grupului (discriminarea). Rabbie et al. (1989) concluzionează că mai multe resuse acordate celor din interiorul grupului reprezintă cea mai bună manieră de a-și maximiza câștigul personal, deoarece el se așteaptă ca membrii propriului grup să procedeze la fel în privința lui. Conform acestei ipoteze de interdependență instrumentală, „discriminarea în favoarea in-group-ului ar fi percepută ca mijlocul cel mai rațional și mai eficient de a-și asigura un câștig personal maxim în situația PGM în care individul nu-și acordă resurse lui însuși."

Ar trebui înlăturată ideea prezentă la anumiți indivizi (autonomii) că situația lor personală depinde de out-group și de in-group, asigurându-i, în avans, că ei vor obține, individual câștigul maxim posibil în cadrul experienței. Nu rămâne decât să se compare strategiile de distribuție ale „autonomilor" cu cele ale subiecților puși în situația „clasică" a PGM, al căror câștig depinde de distribuțiile făcute atât de membrii in-group-ului, cît și de cei ai out-group-ului (interdependenți). Acestea au fost manipulările experimentale întreprinse în cadrul unui studiu recent efectuat de Gagnon și Bourhis (1992; Gagnon, 1993). Sub pretextul că se vor analiza procesele în care au fost luate deciziile, un grup de studenți au fost împărțiți, prin tragere individuală la sorți, în două grupuri (K și W). Sarcina acestora era să distribuie utilizând matricele lui Tajfel cinci puncte suplimentare (5%) pentru studiul în psihologie unor indivizi necunoscuți ai in-group-ului și ai out-group-ului. Ca în situația standard a PGM, punctele obținute de subiecții „interdependenți" depindeau de hotărârile indivizilor in-group-ului și ale membrilor out-group-ului. In schimb, înainte de sarcină, „autonomii" au fost asigurați, în secret, că vor primi cele cinci puncte suplimentare, rupându-se astfel orice relație de interdependență inter- și intra-grupuri.

După modelul lui Rabbie et al. (1989), nu ar fi trebuit ca „autonomii" să discrimineze, interesul lor fiind complet satisfăcut prin obținerea maximului de cinci puncte posibile în cadrul experienței. Însă, după teoria identității sociale, subiecții, hotărâti să dobândească o identitate socială pozitivă, ar discrimina în aceeași măsură ca și „interdependenții".

Rezultatele ne indică faptul că „autonomii", ca și „interdependenții", au fost discriminatori în distribuția punctelor. Deși au fost asigurați că situația lor personală va fi optimă (obținerea unui punctaj maxim), subiecții au discriminat în favoarea in-group-ului.

Modelul interacțiunii comportamentale, ce se bazează pe interesul personal al persoanelor nu justifica aceste rezultate (Rabbie et al., 1989). Ele arată că un comportament discriminatoriu este asociat pozitiv gradului de identificare cu in-group-ul. Atât „autonomii", cât și „interdependenții" au manifestat un comportament discriminatoriu atunci când se identificau puternic cu in-group-ul. Însă, indivizii care nu se identificau in totalitate cu in-group-ul, nu au discriminat. În plus, primii au avut sentimente mai pozitive față de apartenența lor la grup decât cei din urmă; cu alte cuvinte, identitatea lor socială era pozitivă. Se confirma premisa teoriei identității sociale conform căreia discriminarea intergrupuri este asociată motivației de a dobândi și a menține o identitate socială pozitivă. Până la proba contrară, modelul interacțiunii comportamentale nu poate constitui o explicație valabilă a discriminării apărute în situația PGM, teoria identității sociale rămânând cea mai solidă explicație a acestui fenomen (Diehl, 1990 ; Vivian & Berkovitz, 1993).

CAPITOLUL II

MODALITĂȚI DE COMBATERE A DISCRIMINĂRII

2.1. Stratificare socială și discriminare

Deși teoria conflictelor reale (Sherif, 1966) și cea a identității sociale (Tajfel, 1978) sunt pertinente pentru explicația prejudecății și a discriminării, studiile nu au luat în calcul diferențele de statut și de putere în cercetările relațiilor intergrupuri. Bourhis și Sachdev (1984) afirmă că, în general, studiile în laborator de tipul „grupurilor minimale" nu se referă decît la grupuri a căror putere și statut relativ erau implicit egale, stabile și legitime. Într-un mod asemănător, cercetările efectuate de Sherif au fost făcute numai pe grupuri de tineri cu același statut și putere. Însă, s-a dovedit că majoritatea conflictelor intergrupuri au loc între grupuri minoritare și majoritare care beneficiază de prestigiu social și ale căror raporturi dominanți/dominați sunt deseori percepute ca mai mult sau mai puțin stabile și legitime (Bourhis, 1994; Lorenzi-Cioldi, 1988; Marger, 1991).

În decursul unor numeroase cercetări PGM făcute asupra numărului, statutului și puterii,Sachdev și Bourhis au încercat să niveleze golurile relevate de critici. În ultimul studiu, s-a manipulat organizarea puterii, a statutului, și importanța numerică ale unor grupuri de studenți anglofoni din provincia Ontario, făcute special pentru acest studiu. În acest tip de studii, statutul social reflectă poziția relativă a unui grup în raport cu a altuia pe o dimensiune decomparație valorizată. În studiul menționat, studenții completau un test de creativitate și, pe baza rezultatelor, erau împărțiți în două grupuri: grupul foarte creativ (statut superior) și un grup fară de creativitate ce avea un statut inferior. Totul era în așa fel manipulat, încât subiecții să creadă că, în urma rezultatelor testului, majoritatea lor (80%) se găseau în grupul majoritar, iar 20% făceau parte din grupul minoritar. „Puterea socială era definită ca fiind gradul de control al unui grup asupra propriului destin și asupra destinului unui out-group. "

Prin tragere la sorți s-a indus percepția unei relații de putere arbitrară, care dădea puterea totală unui grup – 100% și 0% din putere celuilalt grup.

Absolutismul îi conferea grupului dominant controlul total asupra distribuției recompenselor către cele două grupuri în urma unei a doua sarcini de creativitate fără a avea vreo legătură cu ceea ce s-a propus spre testare.

În ciuda componenței anonime a grupurilor,toți subiecții au declarat că preferau indivizii care făceau parte din grup, indiferent de statutul sau puterea pe care aceștia le dețineau. În schimb, poziția conferită de puterea și statutul grupurilor a avut efect dramatic asupra modului comportamental discriminatoriu al acestora.

Aceste rezultate arată în aceeași măsură și faptul că, în cazul membrilor cu un statut superior, discriminarea este mai accentuată decât în cel al membrilor cu un statut inferior. Ele atestă rezultatele care s-au obținut prin intermediul altor studii si care demonstrează că, într-o situație intergrupuri percepută ca stabilă și legitimă, grupurile cu statut superior discriminează mai mult decât acelea cu un statut inferior În plus, ca și în studiile precedente, membrii ce au un statut superior au parte de o identitate socială mai pozitivă decît indivizii cu statut inferior.

Efectul combinat al puterii, statutului și ponderii numerice se manifestă clar în cazul membrilor grupului minoritar, subordonat și cu statut inferior . Clar, grupul are de suferit din pricina identității social-negativă și se deosebește de ceilalți prin aceea că este singurul care favorizează out-group-ul în distribuția resurselor. Comportamentul unui minoritar inferiorizat și dominat se aseamănă cu cel al minorităților antileze și autohtone. În concluzie, putem afirma că, mai mult decât caracteristicile lor intrinseci, poziția grupurilor în structura socială determină, în mare parte, percepțiile și comportamentele intergrupuri ale membrilor acestor colectivități (Bourhis, 1994).

Rezultatele studiilor menționate demonstrează clar faptul că „teoria conflictului real și cea a identității sociale trebuie să explice mai bine o realitate fundamentală: majoritatea relațiilor intergrupuri se desfășoară între grupuri sociale a căror putere, statut și pondere numerică sunt inegale. Deseori, acest tip de relație intergrupuri este perceput ca fiind mai mult sau mai puțin stabil și legitim. Percepția unei relații intergrupuri ca instabilă sau ilegitimă face mai salientă comparația socială între in-group și out-group și, astfel, amenință identitatea socială a grupurilor în cauză. În astfel de situații, discriminarea este cu atât mai aptă să contribuie la identitatea socială a membrilor grupurilor respective."

Într-adevăr, studiile de laborator demonstrează că discriminarea este mai intensă atunci când indivizii membri ai grupurilor cu statut inferior și superior percep situația intergrupuri ca fiind ilegitimă și instabilă (Caddick, 1982; Turner &Brown, 1978). Și studiile utilizând PGM demonstrează că discriminarea este mai virulentă în situația aceasta.

Este demonstrat prin alte noi studii ale PGM că atât în situațiile intergrupuri stabile, cât și în cele instabile, femeile, în aceeași măsură ca și bărbații, preferă să fie membre ale grupului dominant și nu ale celui dominat (Bourhis eî al., 1992). Fără a dori să-și însușească puterea absolută, atât femeile, cât și bărbații vor ca cei ce aparțin grupului să aibă o putere dublă față de cei din exteriorul grupului, chiar dacă acesta este format numai din bărbați sau numai din femei (Bourhis, 1994). În cadrul acestor studii, în afară de distribuția clasică a punctelor între in-group și out-group, trebuia ca subiecții să repartizeze și puterea între cele două grupuri. Rezultatele demonstrează că, indiferent de poziția lor în structura de putere, indivizii discriminează mai mult în favoarea in-group-ului în distribuția ei decât în distribuția resurselor (bani, puncte pentru cursuri). S-ar părea că avantajul ofeit de putere este bun pentru că le oferă grupurilor posibilitatea să-și asigure un anumit control asupra resurselor dorite. Așadar, a face parte dintr-un grup dominant oferă independența de a alege între a fi discriminant sau egalitar față de out-group în distribuția resurselor valorizate.

Inegalitatea puterii și a statutului dintre grupurile sociale antrenează inevitabil inegalități în distribuția resurselor simbolice și materiale. Acestea fac trimitere la problemele echității, ale privării relative și ale acțiunii colective, al căror scop este tocmai o redistribuție mai echitabilă a puterii, resurselor și prestigiului între grupurile sociale. Ce anume determină grupurile discriminate să creadă că situația lor colectivă este injustă? Teoria echității afirmă că, în general, indivizii încearcă să ajungă la o anumită dreptate în relațiile lor cu ceilalți și se simt stânjeniți atunci când sunt confruntați cu injustiția socială (Walster, Walster & Bersheid, 1978).

Conform teoriei echității, evaluăm justiția unei situații date în funcție de contribuțiile indivizilor pentru a-și atinge scopurile și de rezultatele obținute ca urmare a acestor contribuții. Contribuțiile constau din elemente ca: efortul și timpul consacrate, competența și abilitățile dobândite sau din obstacole, cum ar fi:condiții de muncă obositoare, sarcini grele sau hărțuirea de domeniu psihologic suferită.

Ideea echității este aceea că percepția unei injustiții sociale provoacă un disconfort psihologic care generează dorința de a restabili echitatea. Dreptatea socială poate fi restabilită în două moduri diferite : material sau psihologic. In interiorul grupurilor, cu ajutorul unei ajustări materiale, capabilă de a schimba sistematic raporturile dintre rezultatele și contribuțiile in-group-ului și cele ale out-group-ului poate fi restabilită nedreptatea. Astfel, constatând că, deși sunt de competență egală, femeile câștigă mai puțin decât bărbații pentru aceeași muncă depusă, patronul unei întreprinderi ar putea să mărească salariul femeilor pentru a-1 face egal cu al bărbaților. Studiile demonstrează că aceasta este soluția pe care femeile o preferă in rezolvarea unei astfel de discriminări.

Adaptarea psihologică se poate realiza cu ajutorul deformării cognitive a realității cu ajutorul căreia raporturile contribuție/rezultat în cazul in-group-ului și al out-group-ului devin echivalente. Deformările cognitive permit să se restabilească percepția asupra justiției sociale fără a schimba situația obiectivă a grupurilor în cauză. Grupul avantajat, cel al cadrelor de conducere cred că una din deformările care se pot face este aceea de a exagera contribuția in-group-ului (competențe/calificări dobândite) pentru a explica salariile generoase obținute de membrii lui comparativ cu muncitorii. Bărbații dintr-o întreprindere ar putea justifica salariul inferior al femeilor pretinzând că ele sunt mai puțin motivate să muncească și mai puțin interesate de dezvoltarea întreprinderii din cauza rolului lor în familie, care le împiedică să muncească suplimentar. Din motive evidente, se observă că, grupurile aflate în avantaj aleg mai des să recurgă la ajustări psihologice decât la cele materiale pentru a restabili echitatea, în timp ce grupurile dezavantajate optează pentru ajustările materiale.

De altfel, un contact constant între membrii grupului avantajat și cei din grupul defavorizat are ca efect descurajarea unor deformări cognitive care explică nedreptatea. Însă, trebuie remarcat faptul că, în majoritatea societăților, grupurile avantajate reușesc să se izoleze destul de bine oficial (perioada apartheid-ului în Africa de Sud) sau neoficial (segregarea rezidențială în Europa și America), de păturile defavorizate ale populației, limitând astfel contactul între bogați și săraci, nativi și imigranți, albi și negri etc.

Grupurile defavorizate sunt deseori lipsite de resursele și puterea necesară pentru a elimina discriminarea, pentru a obține compensațiile materiale cuvenite și a restabili echitatea. Această situație, pe termen lung, determină grupurile mai puțin favorizate să accepte deformările cognitive transmise de către membrii grupului avantajat, iar asta le permite acestora să justifice discriminarea și rezultată din ea.

Însușirea deformărilor cognitive este frecvent încurajată de grupul care domină, al cărui interes este să blameze victimele injustiției sociale (Lerner & Lerner, 1981). Este cunoscut faptul că un număr mare de stereotipuri menținute de grupurile dominante lasă să se înțeleagă că minoritățile sunt dezavantajate pentru că sunt compuse din oameni leneși, needucați sau puțin motivați să depună efort și să muncească. Invocând astfel de stereotipuri și de atribuiri dispoziționale, grupurile dominante își justifică comportamentul lor discriminatoriu față de grupurile dezavantajate. În consecință, grupurile defavorizate au interesul de a combate atât discriminarea, cât și prejudecățile și stereotipurile care explică acest comportament discriminatoriu.

Atunci când mecanismele de deformare cognitivă a echității nu mai funcționează și când grupul dominant refuză tentativele de restabilire materială, teoria privării relative reușește să explice comportamentul avut de grupurile dezavantajate. După Tougas și Guimond, privarea relativă intergrupuri este resimțită când membrii unui grup defavorizat percep o contradicție între situația actuală a in-group-ului și cea la care consideră ei că au dreptul în mod colectiv. Ei susțin că mișcările generale de revendicare efectuate cu ajutorul violenței sau fără nu sunt altceva decat rezultatul unui sentiment de privare relativă resimțit mai curând la nivel intergrupuri decât la nivel intra sau interpersonal. Cercetările demonstrează că intensitatea sentimentului de privare relativă denotă mai mult un sentiment subiectiv de privare decât realitatea obiectivă.

Teoria privării relative întâlnește și completează teoria echității. împreună, ele subliniază importanța proceselor de deformare cognitivă, permițându-ne să înțelegem mai bine de ce grupurile aflate în dezavantaj nu reușesc mereu sa se mobilizeaze pentru a opri discriminarea și pentru a-și ameliora situația. Aceste două teorii evidentiază procesele de care indivizii au nevoie pentru a înțelege că o relație intergrupuri este injustă, ilegitimă și poate fi schimbată. Teoria identității sociale nu explică foarte bine procesele prin care membrii reușesc să ințeleagă relația intergrupuri ca fiind ilegitimă și tocmai de aceea este completată de către teoria echității și teoria privării relative. Cauzele prejudecății și cele ale discriminării par a fi bine explicate de teoria identității sociale, dar teoria privării relative furnizează explicații asupra comportamentelor intergrupuri extreme, cum ar fi manifestările colective.

Friedland afirmă că în unele cazuri violența între grupuri este folosită pentru a forța un grup avantajat să împartă resursele într-un mod mai corect cu toate grupurile mai puțin favorizate. Teoria lui Sherif, cea a conflictelor reale arată că relațiile intergrupuri nu pot fi întotdeauna armonioase, dată fiind cantitatea limitată a resurselor ce trebuie distribuite între grupurile sociale. Teoria identității sociale susține că indivizii aleg să facă parte dintr-un grup care se compară favorabil, și nu altfel, cu out-group-urile saliente din mediul social. Această formă de competiție socială, conducând deseori la prejudecată și discriminare, se adaugă competiției obiective pentru obținerea resurselor limitate și mărește potențialul cronic și destructiv al rivalităților intergrupuri. în plus, bias-ul și deformările cognitive privind dreptatea și echitatea partajului resurselor fac rezolvarea conflictelor aflate între grupurile sociale, mult mai grea. Dat fiind că distribuția inegală a resurselor este mai curând regulă decât excepție, trebuie admis că discriminarea și conflictul social sunt componente inerente ale relațiilor intergrupuri (Condor & Brown, 1988). Rămâne acum de stabilit care sunt cele mai susceptibile procese de atenuare a prejudecăților, a discriminării și conflictelor intergrupuri.

2.2. Cum poate fi atenuată discriminarea?

Potrivit teoriei echității, dacă resursele materiale ar fi distribuite cinstit, s-ar elimina conflictele intergrupuri, discriminarea, dar și prejudecățile. Conform teoriei conflictelor reale, justiția socială rămâne soluția cea mai susceptibilă de a reduce ostilitatea intergrupuri atunci când partajul echitabil al resurselor elimină în mare parte competiția intergrupuri.

Deci, partajul corect al resurselor într-o societate dată este, fără îndoială, cea mai eficientă măsură de a diminua prejudecățile și discriminarea (Marger, 1991).

Cu toate acestea, partajul inegal al puterii, statutului și al resurselor se aplică în majoritatea relațiilor dintre grupuri. Cercetările dovedesc, în plus, categorizarea socială „noi/ei" este suficientă pentru a declanșa prejudecata și discriminarea, chiar dacă conflictele reale dintre grupurile sociale lipsesc. Au fost propuse de către psihologii din domeniul social trei abordări susceptibile de a reduce, într-o oarecare măsură, prejudecățile și discriminarea. Ele sunt: 1) contactele intergrupuri; 2) scopurile comune și cooperarea; 3) abordările sociocognitive. Pe scurt, voi aborda fiecare dintre aceste perspective scoțându-le în relief calitățile și lipsurile.

2.2.1 Contactele intergrupuri

Gordon Allport (1954), în lucrarea The Nature of Prejudice, enumerase deja condițiile necesare pentru atenuarea prejudecăților și a ostilității prin intermediul contactului intergrupuri. În primul rând, contactul trebuie să fie orientat și susținut spre un scop comun.

În al doilea rând, Allport (1954) susține că este nevoie ca un contact intergrupuri să fie să fie confirmat și sprijinit oficial de către autorități. Prin urmare, în cazul unei societăți multietnice, trebuie pusă în aplicare o politică oficială de integrare culturală și etnică pentru a da voie proceselor de contact intergrupuri să fie avantajoase. În al treilea rând, contactul intergrupuri trebuie să aibă loc între grupuri cu statut și puteri egale. Allport (1954) subliniază faptul că un contact susținut între grupuri cu statut și puteri inegale riscă doar să consolideze atitudinile și comportamentele negative existente deja între grupuri. Allport susține că doar reunind condițiile optime politicile de contact și integrare etnică au șanse să fie eficiente în domeniul locurilor de muncă, al educației și al urbanismului.

„În general, cercetările din ultimii 40 de ani demonstrează că un contact intergrupuri nu are efecte benefice decât în situații foarte specifice (Amir, 1976; Hewstone & Brown, 1986 ; Miller & Brewer, 1984). Două probleme decurg din studiile empirice asupra ipotezei contactului intergrupuri efectuate în ultimii ani. Prima se referă la elementul cheie al ipotezei care sugerează că acest tip de contact îmbunătățește cunoașterea și înțelegerea out-group-ului, ceea ce ajută indivizii să dobândească atitudini mai puțin negative față de out-group. Dar este oare contactul intergrupuri suficient pentru a atenua prejudecățile și discriminarea ? Studiile lui Stephan și Stephan (1984) demonstrează că o necunoaștere a out-group-ului duce la apariția prejudecăților." Bazându-se pe teoria asupra similarității/atracției (Byrne, 1971), acești cercetători susțin că un contact intergrupuri care ar scoate în evidență similitudinile dintre trăsăturile caracteristice in-group-ului și cele ale out-group-ului ar stimula atracția interpersonală dintre membrii fiecărui grup șiar diminua prejudecățile. în schimb, Brown (1988) afirmă că este periculos să se susțină că grupurile etnice (sau de altă natură) sunt asemănătoare din toate punctele de vedere fără a recunoaște diferențele reale existente între aceste grupuri. O astfel de strategie face și mai rușinoasă observarea ulterioară a diferențelor clare. Brown observă faptul că, în domeniul atitudinilor și al valorilor fundamentale, contactul intergrupuri poate scoate în evidență atât similitudinile intergrupuri, cât și diferențele ireconciliabile.

Cea de-a doua problemă face referire la generalizarea atitudinilor ca și urmare a unui contact între grupuri. Se pot generaliza atitudini pozitive față de indivizii din afara grupului cu care am avut contacte pozitive, dar și asupra altor persoane care nu fac parte din grup si cu care nu am avut niciun contact?

Aproape toate cercetările dovedește că efectul favorabil al contactului dintre grupuri nu poate fi același asupra colectivității din afara grupului. Cook, în studiile lui americane arată faptul că un contact cooperativ între grupurile etnice provoacă atitudini mai favorabile față membrii din afara grupului care au luat parte la întâlniri, însă aceste atitudini nu se generalizează asupra întregii comunitați.

Sunt doi factori care ne pot explica rezultatele deprimante. În primul rând, se pare că multe dintre aceste contacte sunt de fapt întâlniri interpersonale și nu între grupuri. Altfel spus, contactul se desfășoară între persoane care nu se definesc în funcție de colectivitatea lor, ci în calitate de persoane. Atitudinile pozitive care se produc în urma acestor întâlniri se limitează doar la participanții înșiși și nu riscă să se generalizezeasupra tuturor membrilor out-group-ului. În al doilea rând, faptul că generalizarea nu este prezentă se produce deoarece membrii au tendința de a interpreta ca și excepții contactele pozitive avute cu indivizii din afara grupului. Pozitivitatea experienței avută cu un individ din afara grupului poate fi resimțită ca fiind disonantă, având în vedere prejudecățile existente ce privesc acest grup. Membrii reușesc să-și mențină prejudecățile despre out-group interpretând contactul pozitiv ca pe o excepție de la regulă (Rothbart & John, 1985). Într-un studiu ingenios, Wilder (1984) a demonstrat că un contact plăcut cu o persoană categorizată ca fiind tipică pentru out-group creează mult mai multe generalizări pozitive față de întregul grup decât contacte la fel de plăcute, însă întreținute o persoană vazută ca fiind atipică pentru grupul respectiv.

Plecând de la aceste observații, Pettigrew propune ca toate contactele între grupuri să fie făcute mai curând accentuând decât atenuând apartenența de grup a fiecărei persoane. Potrivit teoriei identității sociale, abordarea de față are și avantajul de a respecta dorința de diferențiere pozitivă a grupurilor aflate în contact, ceea ce nu amenință identitatea lor socială.

2.2.2Cooperarea și scopurile comune

Multe studii de laborator si pe teren au demonstrat că discriminarea și prejudecățile pot fi diminuate prin cooperarea între grupuri în scopul atingerii unui țel comun. Astfel, într-un studiu de laborator punând în contact două echipe adverse mai întâi într-o fază concurentială, continuată cu una de colaborare, Ryen și Kahn (1975) au obținut atenuarea, dar nu eliminarea completă a bias-ului în favoarea in-group-ului în urma fazei cooperative. Studiul a demonstrat că indivizii din echipele rivale se așezau mai aproape unii față de alții după sarcina cooperativă, decât după faza competitivă a studiului.

În schimb, Worchel (1986) afirmă că nici măcar cooperarea pentru atingerea unui țel comun nu duce neapărat la o reducere a prejudecăților și a ostilităților între grupuri. Worchel observă faptul că, în toate lucrările lui Sherif (1966), colaborarea între grupuri avea ca rezultat soluționarea problemelor comune cărora le făceau față echipele aflate în competiție. Ce se întâmplă cu atitudinile și comportamentele intergrupuri când colaborarea nu duce la atingerea idealului comun? Ca și răspuns la această întrebare, Worchel et al (1977) au întreprins un studiu în care cooperarea celor două echipe pentru atingerea unui scop comun se finaliza ori cu un eșec, ori cu un succes. Într-o fază anterioară, echipele se aflau fie într-o situație de competiție, sau de colaborare, fie nu aveau niciun raport pe perioada sarcinii anterioare. În ultimele două cazuri, cooperarea intergrupuri genera atitudini mai favorabile față de exteriorul grupului, indiferent ce rezultat a avut cooperarea (eșec sau succes). Ca și în studiile lui Sherif (1966), echipele care fuseseră în competiție în prima fază și care, apoi, colaboraseră atingând scopul comun, manifestau atitudini mai favorabile față de echipa adversă. În schimb, echipele care fuseseră în competiție în prima fază și a căror colaborare finalizase cu un eșec au dezvoltat atitudini încă și mai puțin favorabile out-group-ului decât în faza de competiție. Aceste echipe au avut tendința de a învinui out-group-ul pentru eșecul suferit. Worchel și Norvell (1980) au explorat reacția de blam concepând în laborator un mediu văzut ca fiind ideal pentru realizarea sarcinii, sau inadecvat pentru efectuarea ei. Echipele s-au angajat într-o temă de colaborare ce avea să se finalizeze ori cu un eșec, ori cu un succes. În mediul ideal, eșecul cooperării intergrupuri era atribuit out-group-ului, ca și în studiul anterior al lui Worchel. Vina s-a acordat out-group-ului, iar atitudinile față de acesta au devenit și mai negative decât fuseseră în faza de competiție. În schimb, în cazul eșecului cooperării intergrupuri într-un mediu văzut ca fiind nepotrivit, s-a învinuit mediul, iar out-group-ul nu a fost criticat pentru nereușitele echipelor. Așadar, atitudinile față de out-group au devenit mai favorabile decât în faza de competiție anterioară.

Studiile lui Worchel (1986) demonstrează că reușita în atingerea unui scop comun, mai mult decît reușita în sine, stă la originea îmbunătățirii percepțiilor și relațiilor dintre grupuri ca urmare a adăugării unui țel „supra-ordonat". Worchel ne atenționează asupra încercărilor repezite de a folosi colaborarea dintre grupuri ca un mijloc de micșorare a conflictelor dintre grupuri. Înainte de a merge pe cooperarea dintre grupuri, trebuie estimate șansele de reușită ale unei astfel de colaborări. În caz contrar, eșecul colaborării dintre grupuri va duce la accentuare bias-ului în favoarea in-group-ului, la învinuirea out-group-ului și va risca în loc să atenueze, să accentueze, tensiunile intergrupuri. În plus, trebuie să recunoaștem că, frecvent, cooperarea dintre grupuri este greu de realizat între grupuri rivale, aflate deja în situație de conflict real. Și, în sfârșit, rămâne de demonstrat că efectul bun al cooperării poate fi generalizat asupra situațiilor dintre grupurile curente, descrise ca având un partaj disproporționat al puterii, statutului și resurselor.

2.3 Perspective socio-cognitive

O altă perspectivă vizând diminuarea discriminării propune tratarea problemei componentei cognitive a fenomenului. Pentru că numeroase studii au demonstrat contribuția proceselor cognitive la apariția prejudecăților și a stereotipurilor, pare logic să se încerce atenuarea acestor fenomene printr-o acțiune directă asupra proceselor cognitive implicate.

„O explicație cognitivă poate ajuta la înțelegerea potențialului benefic al cooperării intergrupuri. Conform componentei cognitive a teoriei, cooperarea intergrupuri are ca efect diminuarea caracterului salient al categoriei ei/noi și poate determina indivizii să se conceapă ca membri ai unui singur grup, compus dintr-un noi inclusiv. Astfel, cooperarea în vederea atingerii unui scop comun poate stimula apariția unei categorii comune „noi" care induce percepții mai pozitive asupra membrilor out-group-ului și reduce efectul de bias în favoarea in-group-ului."

Într-un studiu efectuat în laborator, legat de această analiză, două grupuri diferite de studenți au fost stabilite, prin mijlocul unei recategorizări, fie să formeze grupuri separate, fie să devină un singur grup. Rezultatele ne arată faptul că bias-ul de partea in-group-ului este mai mic la grupul unificat decât la cei care rămân separați, chiar și într-o situație experimentală în care nu există cooperare intergrupuri. Aceste rezultate vin în sprijinul premiselor cognitive ale teoriei identității sociale și îi provoacă pe Gaertner să recomande recategorizarea ca și modalitate cognitivă susceptibilă de a micșora bias-ul de partea in-group-ului.

Procesele cognitive ajută la diminuarea fc/as-ului de partea in-group-ului, neavând legătură cu efectul cooperării dintre grupuri. Wilder a demonstrat că bias-ul în favoarea in-group-ului se estompează atunci cînd membrii out-group-ului sunt redefiniți ca fiind indivizi cu trăsături și opinii personale. După Wilder, această informație individuală despre fiecare membru în parte al out-group-ului are ca și efect diminuarea salienței caracterului, a etanșietății categoriilor „ei/noi" și diminuarea percepției legată de omogenitatea indivizilor din afara grupului. Astfel, urmarea efectului individuației este de a atenua bias-ul în favoarea in-group-ului. Miller, Brewer și Edwards (1985) obțin acest tip de efect în cercetările lor asupra impactului interacțiunii personale dintre albi și negri în clasele de elevi „desegregați" din Statele Unite. Rezultatele demonstrează că individuația membrilor din interiorul grupului și a celor din exteriorul acestuia are ca rezultat categorii ei/noi mai puțin etanșe și o percepție redusă a omogenității out-group-ului. Rezultatele demonstrează că individuația celor ce nu aparțin grupului poate face parte la diminuarea bias-ului de partea in-group-ului.

Într-un studiu de laborator, Gaertner, Mann, Murrell și Dovidio (1989) au împins logica efectului de individuație la limită, decategorizând complet indivizii membri ai două grupuri separate în prealabil. Invocând aspectele cognitive ale teoriei identității sociale, cercetătorii susțin ca. decategorizarea totală a indivizilor perimează utilitatea categorizării „ei/noi" și reduce saliența identității sociale colective de partea identității personale susținute de un eu singularizat.

Totuși, componenta motivațională a teoriei identității sociale susține că procesele de diferențiere socială determină indivizii să se identifice mai puternic și pozitiv cu grupul lor de care aparțin. Loialitatea aceasta față de in-group pune problema unei strategii de diminuare a bias-ului de partea in-group-ului ce se bazează pe transformarea identității sociale colective a membrilor. Oamenii sunt rareori gata să-i sacrifice identitatea socială proprie pentru a îmbrățișa o identitate vastă care să redea într-o măsură mai mică specificul lor în interiorul colectivității. De exemplu, câți belgieni, francezi sau spanioli ar accepta să-și abandoneze total identitatea națională pentru o identitate socială strict europeană în cadrul CEE? Și câți cetățeni ai Quebecului și-ar abandona identitatea pentru una strict nord-americană sau canadiană ? Numeroși autori au insistat asupra importanței de a ține cont atât de aspectele cognitive, cât și de cele motivaționale asociate prejudecăților și discriminării. Una din aceste perspective cognitive care țin cont de aspectul motivațional constă din a scoate în evidență caracterul salient al categorizărilor încrucișate apte să descrie apartenența noastră concomitentă la două categorii sociale. În ciuda faptului că mediul nostru social ni se poate părea compus, în principal, doar din două grupuri (într-o situație de conflict, de pildă), realitatea este că există, de fapt, mai multe categorizări dichotomice în același timp. Atunci când aceste diferite categorizări sunt saliente, devine evident că unele categorii nu mai sunt exclusive reciproc, ci, tind să se suprapună.

Fenomenul categorizării încrucișate ar putea fi utilizat în așa fel încât prejudecățile unui mic burghez francez în privința imigranților din Maghreb să fie atenuate atunci când aceștia din urmă ar face parte din aceeasi categorie cu a francezului, de exemplu, dacă ar fi membrii micii burghezii. În cazul acesta, prejudecățile despre grupul imigranților format din arabi ar putea fi exterminat prin bias-ul în de partea unui individ ce face parte din aceeași clasă, considerată in-group. Rezultatele de acest fel au fost obținute în studii asupra categorizărilor încrucișate pe lîngă grupuri experimentale și reale.

Efectul pozitiv al categorizării încrucișate depinde de faptul că, comparate, cele două categorii sociale au un caracter salient identic este la fel de important pentru indivizi. Avantajul categorizării încrucișate, ca unealtă cognitivă servind la diminuarea Was-ului de partea in-group-ului, este clar când ne gândim la faptul că efectul ei este pozitiv și nu necesită abolirea sau transformarea identificării cu in-group-ul. Cu alte cuvinte, este menținută identitatea socială specifică indivizilor ce fac parte din grupurile vizate.

CAPITOLUL III

MASS-MEDIA ȘI DISCRIMINAREA

Mass-media transferă în planul relației televiziune-telespectator o lume imaginară, iar „imaginile din capul nostru” derivă din influența mijloacelor media asupra a ceea ce fac și spun oamenii la un moment dat. Este greu a contesta faptul că televiziunea manifestă un imens impact asupra modului în care oamenii se văd și îi văd pe ceilalți, dar și peste modul în care se raportează la societate și ce poziție ocupă în interiorul acesteia.

Impactul televiziunii este din ce în ce mai mare asupra vieții noastre sentimentale, asupra stării noastre emoționale și trăirilor noastre. Stăm în fotolii, la căldură și ne înduioșăm de soarta unui copil care doarme sub poduri. Schimbăm canalul și râdem amuzați de strâmbăturile nu știu cărui actor. În general, emoțiile pe acre ni le nasc programele de televiziune sunt fără substanță pentru că nu provoacă o modificare a atitudinii sau a comportamentului nostru, nu ne determină să facem ceva, altceva decât să continuăm să urmărim înduioșați, succesiunea de imagini.

Dacă generalizăm, putem spune că și cartea are același efect. Atunci când citește o carte fără poze, copilul își imaginează lucrurile pe care le citește, reconstruiește mental universul descris. Citind,copilul ia parte activă la acțiune și este implicat direct emoțional în ea. Are timp să judece sau să mediteze asupra implicațiilor desfășurării ei sau asupra unor diferite tipuri de personaje. Televiziunea, în schimb, îți oferă și varianta vizuală a universului descris, singurul lucru de făcut care-i mai rămâne copilului fiind raportarea la acea realitate prezentată. Pe de altă parte, televiziunea nu-i acordă timp omului să mediteze în profunzime ceea ce vede, inducându-i de cele mai multe ori pornirile care ar decurge normal dintr-o stare emoțională trăită ca parte activă.

3.1 Relația public-mass media

Fenomenul opiniei publice a fost sesizat încă din antichitate, în lumea cugetătorilor din Grecia și Roma. Pe măsura dezvoltării relațiilor social – economice moderne, termenul de opinie publică este din ce în ce mai vehiculat, el intrând în atenția filozofilor, sociologilor și psihologilor vremii. Viața a demonstrat că opinia publică este cel mai important element al vieții sociale.

În caracterizarea și determinarea opiniei publice, un rol foarte important îl au configurarea și definirea categoriei de public. Noțiunea de „publicuri” și convingerea potrivit căreia diferitele tipuri de publicuri pot fi adunate în funcție de interesul demonstrat sau de către comportamentul comunicativ nu reprezintă o nouă abordare. Fiecare persoană aparține simultan sau succesiv tot atâtor publicuri câte centre de interes are prin sistemul comunicațiilor și contactelor dintre persoane.

În Dicționarul de Psihologie , publicul este definit o „categorie sociologică și statistică ce desemnează o colectivitate de persoane, puțin numeroasă sau foarte numeroasă, concentrată sau dispersată spațial, omogenă sau eterogenă din diferite puncte de vedere ( sex, vârstă, grad de instrucție, profesie, apartenență politică, ideologică, rezidență, etc.), care are însă în comun un centru de interes sau informații identice și simultane la un moment dat”.

Având în vedere marea varietate a acestor preocupări sau centre de interes, practic avem de-a face nu cu un singur public, ci cu numeroase publicuri în sânul aceleiași mase de indivizi, al aceleiași colectivități sau societăți.

În opinia lui John Dewey coagularea unui anumit public are loc numai dacă sunt îndeplinite trei condiții:

– indivizii care formează categoria de public se confruntă cu o situație similară,

– acești indivizi recunosc existența problemei,

– se declanșează procesul de soluționare a acestei probleme.

Din punctul de vedere al tipologiei, literatura de specialitate diferențiază între:

– publicul de masă, care reprezintă rezultatul unui larg interes, simțit în toate segmentele de opinie, pentru receptarea mesajelor; această categorie este caracterizează în funcție de comunitatea de interes a publicului

– publicuri dispersate, care dau valore diferit informației

– publicuri concentrate, care dau valoare aproape la fel informației și, în plus, cooperează între ele pentru a crește autoritatea sursei care emite mesajul

– publicuri omogene, care dau valoare convergent aceluiași tip de mesaje și care manifestă o frecvență mare în receptarea acestora

– publicuri eterogene, care rezultă din agregarea unor segmente de opinie relativ electrice, interesate în mod constant față de un anumit gen de mesaj, dar pe care il valorizează diferit din punct de vedere al sensibilității

– publicuri locale, care sunt determinate numai pe criterii strict spațiale

– public participant, când la acțiune se afirmă prin participare nemijlocită

– public mondial, rezultatul unor transmisiuni care au o anvergură mondială( ex: Campionatul Mondial de Fotbal)

Există o varietate în ceea ce privește abordărilecomunicării și caracteristicile publicurilor. După G. Gurvitch , publicul, ca și grup uman, format de indivizi ce se află la o anumită distanță,unii față de alții, are ca drept caracteristiciatitudinile și opiniile comune dar și continuitatea ideilor și valorilor sociale.

Publicul de masă se împarte în patru categorii: public latent, public atent, public lipsit de înțelepciune și public apatic (În urma unei analize complete a publicurilor, dar și o caracterizare a acestora, care a fost conturată de Cliff Zukin).

Publicul atent însumează aproximativ o cincime din totalul populației care are drept de vot și care are cunoștință de existența problemei, atunci când mas media pune în discuție aceste subiecte pentru prima dată. Tipul acesta de public manifestă o importantă dependență față de mass-media, dar și de utilizarea mulțimii ca metodăde informare în masă.

Publicul latent se caracterizează prin lipsa de motivație de a căuta informații despre o oarecare problemă. În esență, acesta ar fi activat de manifestarea evenimentelor cărora le oferă prioritate în mass media. Odată activat, publicul latent, se va comporta similar cu publicul atent în căutarea informațiilor. Astfel, publicul în speță este considerat a fi expus la media electronică, dar și la media tipărită, cu un ușor avantaj pentru cea dintâi.

Publicul lipsit de înțelepciune adună cca.o treime din masa publicului larg. Acesta este în mare parte un receptor pasiv al mesajelor din mediul mass-media. Indivizii din această categorie se vor centra îndeosebi pe problemele ce privesc echitarea lor, conținutul mesajelor ce le scapă de fiecare dată. Luând totul în considerare, indivizii clasificați în această categorie sunt susceptibili la schimbarea de opinie, considerând că aceștia pot fi atinși mai ales printr-o acoperire cât mai intensă a mediei ce propagă în special informații noi, capabile să penetrezelipsa motivației.

Publicul apatic reprezintă categoria mai puțin interesată și în consecință va utiliza foarte puțin mass media. Din acest motiv, apaticii reprezintă cea mai puțin probabilă țintă a mesajelor. O caracteristică importantă a publicului este faptul că ea provine din structura socialăce se caracterizează printr-o mobilitate accentuată și printr-o durată de timp relativ limitată.

Apariția și dezvoltarea mass mediei a constituit un element important în reorientarea tehnicilor și a metodelor de formare și influențare a opiniei publice.

Din punctul de vedere al formării opniei publice, complexul mass media este principala verigă. În viața economică și socială a țării, acest complex devine din ce în ce mai important, cu atât mai mult cu cât societatea informatizată pe care o creăm a ajuns la apogeu, iar la orizont se prefigurează o nouă provocare – robotizarea.

Pentru analiza acestui fenomen, ne vom opri asupra principalelor forme de abatere de la informarea exactă a publicului, strict obiectivă, încercând să definim persuasiunea, manipularea, dezinformarea și intoxicarea.

Persuasiunea este acțiunea prin care autorul de mesaje pledează pentru o idee sau o teză, încercând să acrediteze o opinie. Operațiunea nu conține o intenție negativă, nu are nimic reprobabil în sine, dovada fiind chiar actul justiției, care recunoaște și include în structura sa pledoaria, adică încercarea de a pune în lumină prin argumentații, faptele ce susțin un punct de vedere. Campania electorală este un alt exemplu de acțiune persuasivă prin care un candidat, ajutat de o echipă, se străduiește să convingă opinia publică.

Manipularea reprezintă varietatea malefică a persuasiunii și se caracterizează prin apariția intenției negative care, prin încălcarea normelor deontologice, prin ascunderea, trunchierea sau deformarea cu bună știință a faptelor obiective, transformă mesajul într-o minciună totală sau parțială.

Dezinformarea reprezintă suprimarea brutală a oricărei obiectivități a mesajului, abdicându-se, uneori, chiar și de la elementele precauții de credibilitate, astfel putând deveni prohibitive fapte, fenomene sociale, politice, economice, culturale, zone geografice, persoane, curente de gândire, iar atunci când sunt prezentate, interpretarea acestora se face fără criteriile impuse de putere.

Intoxicarea constă în suprasaturarea opiniei publice cu informare falsă, în blocarea canalelor de comunicare cu mesaj mincinos diversionist, fie pentru a pregăti sau deruta opinia publică pentru o lovitură de proporții, fie pentru a discredita un mesaj corect, previzibil și așteptat; astfel publicul va fi anesteziat pentru a accepta o diversiune majoră sau va fi făcut neîncrezător, și chiar ostil, în fața unui adversar ce urmează a i se comunica.

Pentru a îndepărta publicul de la conținutul unor mesaje, sursele concurente sau adverse lansează, de obicei, mesaje mai accesibile, de pe poziția propriilor lor interese, simultan cu mesaje prea complexe, de pe poziții adverse pentru a nu putea fi decodate.

Pornind de la faptul că în fiecare grup există diferențe între indivizi din punct de vedere al comunicării, o dezinformare ineficientă prezintă drept valori sociale fundamentale fie valori care-i sunt favorabile sursei, fie celei marginale în raport cu interesele publicului căruia i se adresează. În acest mod, comunitatea este deturnată de la preocupările sale majore, valorile sociale fundamentale sunt neglijate, iar omogenitatea respectivei comunități scade.

3.2 Influența mass-mediei asupra publicului

Mass media afectează profund publicul, pentru că ele reprezint reprezintă în viața acestora o prezență constantă; acesta are o universalitate pe care nici o altă instituție nu o are, de aceea analiza modului în care mass media afectează societatea a constituit una dintre preocupările principale ale cercetătorilor mass media.

În diferite zone ale societății se pot resimți efectele mass-mediei. D. McQuail afirma că „mass media poate acționa asupra instituțiilor ,a indivizilor, a grupurilor, a întregii societăți și că aceasta poate afecta personalitatea umană în dimensiunea cognitivă (schimbarea imaginii despre lume), dimenisunea afectivă (modificarea sau crearea unor sentimente sau atitudini) sau dimeniunea comportamentală (modificări ale felului în care acționează indivizii și fenomenele de mobilizare socială). Din altă perspectivă, mass media poate avea o influență pe termen scurt sau poate avea nevoie de un interval de timp mai amplu pentru a deveni operațională. De asemenea, efectele mass mediei pot crea schimbări dorite sau mai puțin dorite: pot fi rezultatul unui proces controlat, cum sunt campaniile de presă sau ale unor întâmplări așteptate sau neașteptate.”

În viața reală, efectele pe care mass media le are asupra indivizilor se concretizează într-o mare varietate de forme; cercetătorii vorbesc de teorii ale efectelor puternice e, teorii ale efectelor limitate și teorii alefectelor slabe pe care mass media le exercită asupra receptorilor.

Teoriile efectelor puternice

Primele generații de cercetători aveau credința că oamenii pot fi persuadați, convinși, influențați de media în a-și însuși puncte de vedere complet străine, credință complet răsturnată astăzi, când s-a ajuns la concluzia că media nu fac decât să reafirme, să reconfirme opinii deja existente.

– Modelul „stimul-răspuns” : Din perspectiva teoriilor enunțate în scrieri ca „The lonely crowd” a lui G. Reisman sau „Propagandes” a lui Jacques Ellul, relația dintre public și mesajele transmise de mass media sunt de tipul stimul-răspuns; sunt eliminați astfel factorul rațional, dialogul social, tradiția și sistemul cultural al unui grup, influențele reciproce între membrii unei colectivități, al unui grup și atitudinea critică a oricărei persoane în fața mesajelor pe care le receptează din mediul ambient.

Pornind de la ideea că mesajele ajung direct la receptor fără a fi filtrate de vreun factor cultural cum ar fi, de exemplu tradițiile sau conceptele despre lume, sau de un factor social ca indivizii, grupurile, organizațiile s-a ajuns la denumirea acestei teorii prin sintagma „fluxul într-un singur pas” (one step flow) numită în unele lucrări și „teoria acului hipodermic” deoarece conform interpretării acesteia, odată ce mesajul ajunge la receptor, declanșează o reacție uniformă așa cum un stimul extern declanșează în corpul omenesc reacții senzoriale spontane. Expresia pune în lumină iluzia că : mesajele mass mediei pătrund în conștiința individului la fel cum pătrunde un ac pielea; și că generează un răspuns necontrolat, spontan, asemănător celui provocat de o înțepătură de ac.

Melvin De Fluer propune o altă sintagmă: „teoria glonțului magic”, susținând că pentru că se strecoară atât de ușor în mințile indivizilor, mesajele mass mediei ar fi un obiect magic care funcționează ca un declanșator de comportament social programat.

Modelul „stimul-răspuns” poate fi aplicat cu succes numai în situații excepționale, în care canalele obișnuite de comunicare socială sunt blocate, iar sursele mass media sunt credibile ; în cazurile acestea mesajele au subiecte cu impact emoțional, oferă răspunsuri convenabile și au o forță de securizare puternică, fapt pentru care sunt acceptate rapid și necritic de către public.

D. McQuail susținea că există două tipuri de situații ce favorizează emergența unui efect „stimul-răspuns” : dezordinea socială și campaniile de influențare a publicului. Tot el consideră că „o campanie se bazează pe un comportament „bine instituționalizat, care este în raport cu normele și valorile în vigoare. Campania este adeseori preocupată de orientarea, întărirea și activarea unor tendințe deja existente, referitoare la activități sociale familiare precum votul, cumpărarea de bunuri, colectare de fonduri pentru o cauză nobilă, îmbunătățirea sănătății sau a siguranței vieții”. Cu alte cuvinte, campania este o metodă prin care se exercită puterea și controlul prin intermediul mass mediei.

– Modelul „hegemonic”: Conform acestui model clasele dominante își exprimă puterea nu atât prin măsuri represive cât prin metode de persuasiune de tip cultural – simbolic; astfel prin intermediul sistemului educativ și al canalelor de informare în masă își impun ideologia sub forma unor adevăruri general valabile. Și pentru că mass media servește la promovarea unor interese de clasă devine astfel unealtă a unor tendințe hegemonice, avansate de cei ce dețin puterea.

Modelul hegemonic se folosește de metode empirice de cercetare în teren și de tehnici de analiză adoptate din stilistică, retorică. În final, puterea hegemonică nu este altceva decât reversul pasivității audienței.

– Modelul „dependenței”: De Fleur și S. Ball-Rokeach susțineau că persoanele depind în mod diferit de mesajele mass mediei, în funcție de gradul în care au nevoie de informațiile oferite de mass media. „ Dependența indivizilor față de mass media este determinată, în mare parte, de rețeaua de relații dintre presă și celelalte sisteme”. Oamenii au nevoie de mass media pentru că trăiesc și sunt angrenați în sisteme care nu pot funcționa fără datele oferite prin comunicarea de masă. Așadar, nu mai este vorba de o relație bilaterală presă-individ, ci de una trilaterală: presă – instituții sociale – individ. Presa oferă informații indivizilor pentru a înțelege ce se întâmplă, o informație greșită ar putea crea panică și disconfort, în vreme ce una corectă poate calma populația; în astfel de condiții responsabilitatea jurnaliștilor este foarte mare, iar reacțiile necontrolate nu ar trebui să existe.

– Modelul „spirala tăcerii” : A fost lansat de către cercetătoarea germană Elisabeth Noelle-Neumann care susține că mass media are o putere deosebită de a influența opiniile indivizilor, fiind instrumentul prin care societatea controlează comportamentul fiecărui individ în parte.

Acest model se bazează pe cinci premise:

– oamenii se tem de izolare și își doresc integrarea în colectivitățile din jurul lor

– societatea are tendința de a marginaliza indivizii ce nu se supun normelor acceptare de majoritate

– frica de izolare îi determină pe indivizi să verifice constant starea opiniilor publice

– aceste evaluări afectează reacțiile publice ale indivizilor care încearcă mereu să se conformeze regulilor de gândire și coportament impuse de societate

– pe baza acestor procese de renunțare la nonconformism și de adecvare la normele generale se crează și se menține opinia publică

Puterea de a impune o anume opinie a mass media conduce la două fenomene:

– crearea unei minorități tăcute : grupurile ce nu se regăsesc în discursul mediatic sunt categorii izolate; poziția lor nu afectează mișcarea generală a societății. Prin eliminarea minorităților , mass media conduc la o uniformizare a discursului social.

– crearea unor majorități tăcute: adesea mass media susțin puncte de vedere ce nu aparțin majorității ci unor lideri, astfel dacă ideile minorității sunt susținute de presă, aceasta devine activă, în timp ce majoritatea se retrage din discurs, alunecând astfel pe „spirala tăcerii”.

În concluzie, modelul „spiralei tăcerii” susține, după cum afirmă E. Noelle-Neumann, că atunci când se discută subiecte controversate, direcția pe care o va adopta opinia publică va fi sculptată de presă.

Teoriile efectelor limitate

Schimbarea perspectivei, adică trecerea la modelele influenței limitate a media, a focalizat atenția în direcția examinării situațiilor în care se realizează transferul de informație funcțională către audiență, mai precis, identificarea meterialului transferat, a mesajului denotativ și faptelor în sine, dar și a conotațiilor individuale asociate acestora, precum și a stilului prezentării.

– Modelul „fluxului în doi pași: Elaborat de Elihu Katz și Lazarfeld; modelul presupune că mesajul este filtrat, în drumul către public, de un factor mediator, ce a căpătat apelativul de „lider de opinie”. Din acest punct de vedere, presa nu mai are o influență directă,ci una indirectă ( fluxul în doi pași), în care rolul principal îi revine relației interpersonale ce unește grupul de o persoană cu statut de lider de opinie.

Putem să observăm, de asemenea, că audiența este gândită ca sumă de subgrupuri cu repere culturale, ce se diferențiază prin gradul de educație, structura demografică, poziție socială, tradiții, coduri simbolice, și nu ca o masă atomizată, expusă influenței directe a presei.

Grupurile nu sunt omogene, în fiecare grup se observă un membru care se informează mai mult și care treptat devine o „ autoritate” căpătând ulterior statutul de lider de opinie. În funcție de diferitele sfere de interes, în fiecare grup se conturează mai mulți lideri de opinie.

Liderul de opinie se diferențiază de ceilalți prin câteva caracteristici:

– este o persoană ce ocupă o poziție centrală în grup

– intră în contact cu multiple surse exterioare

– este mai expus mesajelor ce vin din afara grupului

– exprimă credințele grupului.

Liderul de opinie este pe de o parte un factor inovator, pentru că are acces rapid la informare și pe de altă parte este agent conservator . Aceasta înseamnă că orice lider de opinie are un efect mediator între tradițional și nou, între valorile interne și cele externe, între micro-cultura grupului și cea globală. Modelul „fluxului în doi pași” subliniază abilitatea receptorilor de a se apăra în fața mesajelor emise de mass media și accentuează câteva caracteristici ale interacțiunii dintre audiență și presă:

– audiența nu este amorfă, ci diferențiată și posedă grile culturale proprii

– receptorii sunt activi și reacționează rațional

– mesajele presei trec printr-un sistem complex de medieri înainte de a ajunge la indivizi

– conținutul difuzat de mass media nu deține controlul asupra semnificațiilor, mesajele sunt filtrate și intrepreatate, sunt rezultat al interacțiunii dintre receptor și emițător

Așadar, mass media nu poate avea o influență imediată, totală și uniformă, ci ating publicul treptat și au un singur efect constant: întărește și confirmă opiniile existente ale unui grup.

– Modelul cultivării: Etalarea la mesajele televiziunii combinate cu alți factori ca vârstă ,sexul, poziția socială conduce la obținerea de rezultate diferite, inspirând ideea că grupurile diferite suportă diferit acțiunea „cultivării” și anume:

– captarea sistematică prin intermediul mass media a ideilor, informațiilor, valorilor

– crearea în urma acestui proces a unei imagini definite asupra realității.

Unele analize susțin că tinerii imită agresiv mai ales în urma modelelor comportamentale oferite în filmele de acțiune; alți cercetători sunt de părere că violența televizată nu declanșează comportamente și nici nu inhibă și mai degrabă confirmă și întărește normele și credințele de acțiune care deja există la nivelul unui individ sau al unui grup social. În fine, a treia categorie de savanți consideră că această expunere la violență, la mesaje violente contribuie la purificarea tinerilor.

– Modelul „agendei”: Mass media funcționează în calitate de „creatoare de agendă”, de făuritoare de clasificări și priorități pentru indivizii ce constituie audiența lor. Modelul acesta arata felul în care presa și în special știrile au puterea de a concentra publicul asupra unui număr limitat de teme, în consecință unele subiecte sunt dezbătute cu insitență iar altele sunt ignorate.Teoria agendei ne permite să înțelegem două fenomene specifice funcționării presei:

– când mass media prezintă cu insistență și generalizat anumite evenimente publicul le consideră importante. Paul Lazarfeld si Robert Merton au numit acest fenomen „funcția de a conferi status a mass media”.

– jurnaliștii sunt mai interesați de ceea ce se petrece în alte televiziuni, publicații decât în lumea din jur și când o publicație adoptă un subiect toate celelalte fac la fel, fenomen numit „jurnalismul de turmă” (pack journalism). Așadar, publicul asaltat din toate părțile de aceleași subiecte crede că receptează un subiect cu adevărat important și astfel își construiește reprezentarea despre lume din ceea ce presa difuzează.

Mc Quail afirmă însă că „oamenii se gândesc la ceea ce li s-a spus, dar nu că ei gândesc așa cum li s-a spus”. „Modelul agendei” conduce la câteva concluzii majore în ceea ce privește activitatea jurnaliștilor:

– presa are o influență lentă asupra publicului

– prioritățile presei nu sunt întotdeauna și prioritățile sociale

– modul în care jurnalistul prezintă anumite teme sau ignoră altele poate crea, prin acumulare, efecte și contra-efecte neprevăzute. Modelul atrage atenția asupra răspunderii de ordin moral al jurnalistului, care are datoria să ofere definiții care trebuie să fie cel puțin corecte și echilibrate.

c) Teoriile efectelor slabe

Apariția tehnicilor moderne de distribuire a mesajelor din audiovizual au condus la pierderea monopolului de către canalele naționale, oferind astfel receptorilor posibilitatea de a alege din variatele oferte ale mass media. Publicul este acum factorul decisiv, așadar producătorii de mass media trebuie să știe să își selecteze și atragă publicul din ce în ce mai capricios.

– Modelul „uses and gratifications”: J. Blumler si E. Katz au pus bazele acestui model care se întemeiază pe două premise:

– publicul este activ și urmărește obiective clare atunci când se folosește de sistemul comunicării de masă

– reprezentanții publicului caută să își satisfacă anumite nevoi și să obțină anumite beneficii în dialogul cu presa. Ceea ce fac persoanele din mass media depinde de ceea ce așteaptă ei înșiși de la acel lucru; eficacitatea cu care sunt transmise și recepționate mesajele mass media depinde de așteptările publicului, care le selectează în funcție de trebuințele sale.

Nevoile care pot fi satisfăcute de mass media pot fi de natură: cognitivă, afectivă, socio-integrativă, personal-integrativă și de scădere a tensiunii.

Modelul acesta s-a focalizat asupra părerilor publicului prin care acesta explică o anumită preferință, însă receptarea mesajelor presei solicită și un proces de intrepretare nu numai unul de selecție, care implică altă perspectivă teoretică.

– Analiza receptării: Programele sunt multiplicate prin modul diferit în care sunt receptate, fiecare individ își selectează preferințele și interpretează mesajele în funcție de propriile interese culturale. Se remarcă două mari direcții de cercetare ce au ca obiectiv: studiul proceselor prin care indivizii își construiesc un sens propriu, divers de cel propus de mass media și studiul proceselor de interacțiune socială prin care oamenii preiau, dezbat și înțeleg semnificațiile sugerate de mesajele industriilor culturale.

Mass-media este modelată de evenimentele din societate, în ansamblul ei, și sunt profund influențate de procesul dialectic al conflictului dintre forțe, idei, fenomene evolutive opuse din cadrul sistemului de comunicare și alte instituții ale societății.

3.3 Discriminarea în societate si mass-media

Discriminarea este, din păcate, una dintre cele mai acute probleme cu care se confruntă societatea. Oamenii inconștient, simt nevoia să discrimineze, sau se simt, involuntar, discriminați. De fapt, discriminarea este o problemă care-și poate găsi soluțiile de eliminare și ameliorare, conform unui plan sau traseu bine conturat. Aceste planuri por fi stabilite de însăți societatea care este bine indusă în această situație. Persoanele care conștientizează toate aceste, sunt respondenții care pot ține piept societății și împiedica pătrunderea acesteia într-o lume cu o imunitate slabă la acest gen de boli. Discriminarea a existat din toate timpurile. Pe parcursul istoriei am fost discriminați, dar și am învățat și să discriminăm. Este un flagel care se atestă tot mai puternic în societatea modernă. Cu cît ne modernizăm datorită apariției noilor tehnologii informaționale, tot mai agravată situația cu fenomenul discriminării. Majoritatea organizațiilor nonguvernamentale realizează sondaje privind acest flagel, și rezultatele sunt cutremurătoare. Persoanele se simt discriminate la serviciu, la studiu, în public, în instituții etc. Dar, din păcate, este mai ușor să găsești problema, și mult mai greu să fixezi metode de evitare a acesteia.

3.3.1 Discriminarea- o boală a societătii

Discriminarea a fost prezentă în întreaga lume de la începutul vremurilor și a rămas adânc înrădăcinată în felul omului de a privi ordinea lucrurilor. Oamenii au fost discriminați pentru culoarea pielii, credințe, naționalitate, sex, opinii, etc. oamenii având si teze împotriva discriminării. Este un proces greu pentru obținerea protecției și recunoașterii, iar în unele cazuri, se pot obține și despăgubiri pentru că unele persoane au fost victimele unor inegalități de tratament de natură rasială, origine etnică, sex, religie, orientare sexuală sau dizabilitate.

Este cadrul european antidiscriminare capabil să promoveze idei ca egalitatea și o mai bună coeziune a societăților Uniunii Europene? În altă ordine de iei, dacă inegalitatea și rasismul continuă sa persiste în Europa, pe cine ar trebui să dăm vina ? pe cadrul legal sau pe „incompetența" actorilor?

3.4 Combaterea discriminării în cadrul contextului procesului de europenizare

Putem privi discriminarea ca una dintre paradigmele politice majore care au apărut în timpul procesului de europenizare1. De altfel, începând cu anii 1990, termenul discriminare a apărut sub forma unor numeroase prezențe, dincolo de domeniul juridic. Discriminarea, în context european, nu mai reprezintă un obiect de studiu rezervat oamenilor de știință juridică. Psihologi, sociologi, antropologi, politologi, și economiști realizează în prezent cercetări în acest domeniu. Aceștia consideră că există trei aspecte cheie2 prin care putem să interpretăm fenomenul de discriminare. Primul aspect face referire la faptul ca legea antidiscriminare este interepretată din mai multe perspective: teoria juridică, drept public și internațional, legislația muncii. Alt aspect important este acela că legea antidiscriminare este examinată ca urmare a punerii sale în practică, dar nu trebuie uitat faptul că există diferite sectoare de politică și că este utilizat de către diferite tipuri de mișcări, așadar, trebuie să ținem cont de dinamica diferită, în ceea ce privește problema și contextul. Ultimul aspect face referire la provocarea oamenilor de știință în a măsura dezavantajele efective ale experienței discriminării.

Problema evidențiată se referă la faptul că politicile oficiale ale Uniunii Europene nu promovează o abordare pluralistă3, în care promovarea egalității de șanse cuplat cu recunoașterea diversității culturale într-o atmosferă de toleranță reciprocă între societățile majoritare și minoritățile comunității reprezintă obiectivul de integrare. Discriminarea este interzisă, iar statele membre,inclusiv România, acordă un cadru analitic pentru a avea ca rezultat apariția și punerea în aplicare a politicilor anti-discriminare, cu scopul de a îmbunătăți protecția privind drepturile la tratament egal. În altă ordine de idei, discriminarea se cuantifică prin amplificarea rasismului și xenofobiei. Politicile abordate de UE se concentrează pe amplitudinea impactului de dezvoltare al politicilor antidiscriminare și al jurisprudenței,dar și pe căile prin care „populațiile vulnerabile" au beneficiat în urma acestora.

Există o multitudine de factori care ar putea aduce raspunsul variației în europenizarea4 politicii antidiscriminare. Cel dintâi factor ce trebuie luat în considerare este varietatea culturilor juridice, precum și atitudinile actorilor care sunt implicați în adoptarea contestării acestei părți a politicii, mai ales avocații și judecătorii, însă și sindicatele, angajatorii, organismele de egalitate, autoritățile publice, și grupurile de asistență juridică implicate.

3.5 Mass-media – actor în promovarea diversității

În mediul global de actualitate, caracterizat prin mobilitate și schimbări, cetățenii europeni își atribuie multiple și diverse identități, având așteptări justificate în a fi corect reprezentați în domeniul politic, social sau cultural. Sub aceste aspecte, media, instituțiile și societatea civilă ocupă un rol determinant; totuși, aidoma analiștilor politici2, realitățile Europei: sociale, economice și culturale, agravează discriminarea unor grupuri vulnerabile sau minorități.

Sporirea discuțiilor politice și a conștiinței de grup precum și distribuirea în mod inegal a bogăției sau a climatului economic reprezintă factori esențiali care duc la înrăutățirea poziției acestor grupuri în sfera dezbaterilor politice și media. Pentru promovarea diversității sociale, contextul actual amplifică responsabilitatea de a proteja grupurile care poartă o luptă acerbă cu discriminarea pentru a putea susține coeziunea socială.

Conform lui Brian McNair3, un mare proeminent formator media din Europa, într-o democrație, media are rolul de a „informa și educa oamenii asupra înțelesului și semnificației faptelor.

Media ar trebui să ofere o platformă pentru discursul politic deschis, să răspândească mesajul guvernamental și cel al altor instituții politice.

Într-o lume democratică este crucial un canal prin care poți adresa întrebări și să primești răspunsuri informative privitoare la diversele puncte de vedere politice. Organizațiile media din Europa își asumă această responsabilitate,răspunzând nevoilor informaționale ale unei populații tot mai diverse, astfel contribuind la coeziunea socială în societățile diferite ale Europei.

Persoanele se simt discriminate la serviciu, la studiu, în public, în instituții etc. Dar, din păcate, este mai ușor să găsești problema, și mult mai greu să fixezi metode de evitare a acesteia.

După cum am mai spus, mass-media, prin capacitatea sa de a infora și educa oamenii, poate fi un factor important în combaterea discriminării. Potrivit studiilor, există o serie de persoane care merg pe principiul că au mai multă încredere în mass-media decât în alte operațiuni ale diferitelor organizații.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ

DISCRIMINAREA ÎN VIAȚA COTIDIANĂ

4.1 Motivația alegerii temei

Am ales acestă temă în idea de a arăta că discriminarea este, din păcate, una dintre cele mai acute probleme cu care se confruntă societatea. Oamenii inconștient, simt nevoia să discrimineze, sau se simt, involuntar, discriminați.

Consider că discriminarea este o problemă care-și poate găsi soluțiile de eliminare și ameliorare, conform unui plan sau traseu bine conturat. Aceste planuri por fi stabilite de însăți societatea care este bine indusă în această situație. Persoanele care conștientizează toate aceste, sunt respondenții care pot ține piept societății și împiedica pătrunderea acesteia într-o lume cu o imunitate slabă la acest gen de boli. Discriminarea a existat din toate timpurile. Pe parcursul istoriei am fost discriminați, dar și am învățat și să discriminăm.

În vederea eleborării acestui studio am ales ca și punct de referință discriminarea persoanelor infectate cu HIV.

Respectarea drepturilor omului, inclusive a persoanelor care sunt infectate cu HIV este prevăzută de normele legale. Ani la rând a fost demonstrată pe baza unor multitudini de studii internaționale. Din păcate există situații reale în care persoanele infectate cu HIV se confruntă cu discriminare.

Aceste situații discriminatori sunt dovedite de:

– integrarea insuficientă persoanelor infectate cu HIVîn muncă;

– accesul redus la ajutorul social;

– numărul redus de persoane infectate cu HIV care au medic de familie.

Analiza a știrilor și articolelor media demonstrează că anumiți jurnaliști fac afirmații discriminatorii referitoare persoanele care trăiesc cu HIV, solcitând crearea unor secții speciale, unor modalități de reducere a activității sexuale, intrarea în carantină a secției de spital, testarea HIV obligatorie înainte de intervențiile medicale. Prezentarea în mass-media a unor asemenea afirmații, cu atât mai mult cu cât reprezintă părerea unor profesioniști și a unor formatori de opinie, poate avea consecințe negative asupra comportamentului celorlalți.

4.2 Material și metodă

Pentru realizarea prezentului studiu de caz am folosit metoda chestionarului și am elaborat un ghid de interviu unde am încercat să scot în evidență părerea mai multor persoane infectate cu HIV referitoare la discriminare..Astfel, am pus întrebări la un număr de 115persoane care provin atât din mediul rural cât și din mediul urban și au vârste cuprinse între 16 și 73 de ani. Din răspunsurile celor întrebati am ajuns la concluzia că din păcate majoritatea dintre acestea au fost discriminate și că mass-media ar putea fi o soluție în combaterea acestei discriminări.

4.3 Interpretarea rezultatelor

Subiecții au provenit atât din mediul urban cât și din mediul rural și consider că și mediul din care provin influeanțează percepția acestora despre discriminare.Persoanele provenite din mediul rural au fost în număr de șapte iar cele provenite din mediul rural în număr de 13. Printre aceste persoane sunt două care sunt de naționalitate maghiară.

Ipotezele la care am făcut referire sunt redate de nivelul scăzut de cunoștințe cu privire la drepturile legale ale persoanelor infectate cu HIV, la situațiile în care persoanele infectate consideră normal comportamentul discriminatoriu al celorlalte persoane din jur.

Prin intermediul mass-media, cunoștințele corecte referitoare la modalitățile de combatere a discriminării ajută la prevenirea acestor situații.

Prelucrarea și analiza datelor a fost efectuată prin gruparea persoanelor în baza mai multor criteria precum:

– aspecte socio-demografice;

– aspect referitoare la situațiile de discriminare;

– cunoștințeleprivitoare la combaterea discriminării;

– opiniile despre măsurile necesare pentru combaterea discriminării.

a) Date socio-demografice

În vederea efectuării studiului s-a aplicat un chestionar la care au participat 115 persoane din județul Dolj: 70 de femei și 45 de bărbați, ceea ce reprezintă un procent de 60%, respectiv 40%dintre persoanele intervievate.

Figura 4.1 Repartiția pe sexe a persoanelor

Dacă ne raportăm la vârstă, observăm că cea mai reprezentativă grupă este cea de 18-19 ani, reprezentând 38% din totalul persoanelor pe care s-a efectuat studiul. 48% din total subiecți au vârsta cuprinsă între 16 și 20 de ani.

În cazul grupelor de vârstă 21-70 de ani, eșantionul a cuprins între 0 și 3 subiecți, în afară de 9 subiecți care au vârsta de 38 de ani.

Figura 4.2 Repartiția în funcție de vârstă a persoanelor

Potrivit studiului efectuat, majoritatea respondenților domiciliază în mediul urban ( 65%), procentul celor proveniți din mediul rural fiind de (35%).

Figura 4.3 Repartiția în funcție de mediul de proveniență

b) Date referitoare la situațiile discriminatorii

Întrebările adresate persoanelor din eșantion s-au referit la:

– părerile referitoare la discriminare în cazul persoanelor infectate cu HIV;

– prezentarea situațiilor în care persoanele infectate cu HIV au fost discriminate

– locațiile în care respondenții consideră că au fost discriminați.

1. Părerile referitoare la discriminare în cazul persoanelor infectate cu HIV

În vederea analizării fenomenilui de discriminare față de persoanele infectate cu HIV, au existat două întrebări cu privire la propria experiență și la cunoștințele privind existența altor persoane infectate cu HIV ce au fost discriminate în diferite situații.

La prima întrebare – „Credeți că ați fost sau sunteți discriminatdatorită diagnosticului de infecție cu HIV?" -, 60 de subiecți (52,2%) au răspuns cu „Da". 33 de subiecți (28,7%) au răspuns cu „Nu", iar restul de 22 (19,1%) au susținut că „Nu știu". Răspunsul „Nu știu" aratăexistența anumitor situații de discriminare asupra semnificației cărora subiectul nu este sigur. Din păcate peste jumătate dintre persoanele care sunt infectate cu HIV și au fost întrebate susțin că au fost discriminate, 19% nu știu dacă s-au aflat într-o asemenea situație și numai 28% consideră că nu au fost discriminate.

Figura 4.2 Discriminare datorată diagnosticului

La întrebarea: „Cunoașteți alte persoane diagnosticate cu HIV care susțin că au fost discriminate?" răspunsurile persoanelor din eșantion au fost asemănătoare cu cele de la întrebarea anterioară. Prin urmare : 65,2% dintre respondenți cunosc persoane ce au fost discriminate, 19,1% răspund „Nu știu" și 15,7% declară că nu cunosc nici o persoană discriminată.

Figura 4.6 Repartiția în funcție de răspunsul la întrebarea „Cunoașteți alte persoane diagnosticate cu HIV care susțin că au fost discriminate?"

2. Prezentarea situțiilor în care persoanele diagnosticate cu HIV au fost discriminate

În vederea punerii în evidență a acestor situații persoanelor din eșantion li s-a pus în vedere să noteze situațiile în care au fost discriminate în funcție de criteriul „infecție cu HIV".

Tabel 4.1 Situațiile notate de respondent

Potrivit răspunsurilor date, observăm că, în tabelul precedent, sunt notate o serie de cazuri de discriminare în care s-au aflat persoanele infectate cu HIV, unele dintre ele notând fie o singură situație, fie maximum 10. Putem concluziona că o persoană infectată cu HIV se confruntă cu situații multiple de discriminare.

Observăm că 5% dintre persoanele care au afirmat că nu se consideră discriminate au notat că s-au aflat în situații de discriminare, după cum 15% dintre cele care au susținut că nu știu dacă au fost discriminate s-au văzut în situații de discriminare propuse de întrebările aplicate.

3. Locațiile în care au fost discriminate

În acest caz au fost aplicate o serie de întrebări ca și în cazul precedent. Potrivit datelor din studio acestia au fost discriminate:

– la locul de muncă;

– cabinet stomatologice;

– în spitale

– la cabinetul medicului de familie

– în cadrul serviciilor sociale și școală

– acasă

Cele mai multe persoane (26%) au susținut că discriminarea a avut loc în cabinetele stomatologice.

Celelalte instituții sau locuri unde au fost discriminate:

– în alte spitale decât cele de boli infecțioase: 20%;

– la școală: 19,1%;

– acasă: 12,2 %;

– în spitalele de boli infecțioase: 12%;

– în cabinetul medicului de familie: 11,3%;

– în serviciile sociale: 10,4%;

– la locul de muncă: 7%.

Figura 4.7 Repartiția persoanelor în funcție de ocul unde au fost discriminate

c) Date referitoare lacunoștințele modalităților de combatere a discriminării

Pentru a putea afla aceste date au fost acordate o serie de întrebări referitoare la cunoștințele legate de procedurile necesare pentru a semnala o situație de discriminare, precum și o întrebare referitoare la experiența personală în sesizarea unei asemenea situații.

Peste jumătate dintrepersoane susțin că își cunosc drepturile privind accesul egal la servicii și la viață privată.În acest caz 71 de persoane (61%) afirmă că își cunosc aceste drepturi și doar 13% consideră că nu le cunosc. Cele 28 de persoane (24%) ce merg pe varianta „Nu știu" arată prin intermediul acestor întrebări, că își cunosc doar o parte din drepturile pe care le au.

52 (46%) dintre persoanlele cărora li s-au adresar astfel de întrebări susțin că știu unde se pot adresa pentru a sesiza o situație de discriminare și, dintre acestea, doar 5% au depus vreodată plângere pentru că au fost discriminate.

d) Date referitoare la măsurile necesare de combatere a discriminării

Prima întrebare care a stat la baza studiului a fost: „Ce considerați că se poate face pentru combaterea discriminării?", 74 de persoane au răspuns în felul următor:

– prezintă o deosebită importanțăca persoanele să fie informate și educate cu privire la infecția cu HIV (42 de persoane);

– trebuiemărite pedepsele pentru cei care discriminează (17 persoane); persoanele infectate cu HIV , măsurile de prevenire a discriminării trebuie să includă cât mai multe persoane diagnosticate cu HIV (10 persoane);

– este necesar ca persoanele infectate cu HIV e să devină mai vizibile (2 persoane);

– alte persoane cred că trebuie să fie respectate mai mult

Figura 4.9 Repartiția în funcție de răspunsuri

Potrivit răspunsurilor,, mai mult de jumătate dintre persoanele susțin că trebuie trebuie acordată mai multă atențieactivităților de informare și educare. Astfel, se pune în evidență dorința de implicare a persoanelor infectate cu HIV în activități care au ca scop combaterea discriminării (12 persoane).

Cea de-a doua întrevbare a fost: „Ați vrea să vă implicați în activități de combatere a discriminării?", 53% dintre respondenți au răspuns afirmativ.

4.4 Concluziile cercetării

În baza acestui studiu, au fost culese o serie de observații referitoare la la situațiile de discriminare în care se află persoanele diagnosticate cu HIV, chiar și observațiircu privire la opiniile subiecților referitoare la cunoștințele pe care le au despre propriile drepturi și privind măsurile pe care le consideră ca utile în vederea combaterii discriminării.

Observăm din păcate, că o un număr foarte mare din rândul persoanelor infectate cu HIV susțincă au fost discriminate..

Putem observa în acest studio și diferența dintre numărul de persoane care susțin că au fost discriminate și numărul celor care afirmă că s-au aflat în situații de discriminare.

Persoanele care afirmă că își cunosc drepturile au un număr mul mai mare decât numărul celor care știu unde să se adreseze pentru a semnala o situație de discriminare.

Observăm o diferență foarte mare și între numărul persoanelor ce csusțin că au fost discriminate și numărul celor care au făcut plângere/au semnalat situația de discriminare.

Pe parcursul studiului am putut vedea că, în unele cazuri, răspunsurile „Nu știu" arată probabilitatea existenței unei discriminări în circumstanțele puse în discuție.

Rata de completare a interviurilor a fost foarte bună, au fost culese informații generale privind situațiile de discriminare în care se află persoanele infectate cu HIV și au fost identificate principalele teme ce necesită cercetari ulterioare.

Prezentul studiu studiu arată că 52% dintre persoanele infectate cu HIV cărora li s-au adresat întrebări consideră că au fost discriminate. Este de semnalat însă faptul că, din din toate situațiile de discriminare date, 72% dintre persoanele din sttudiu au susținut că s-au aflat în asemenea de situații, ceea ce poate duce la gândul că unii dintre respondenți vâd acest lucru ca fiind unul normal, în sensul că este normal să fie tratați diferit față de celelalte persoane nediagnosticate cu HIV.

69% dintre persoanele care consideră că au fost discriminate spun că discriminarea a avut loc într-o unitate sanitară (stomatologie, alte spitale decât cele de boli infecțioase, cabinetul de medicină de familie, spitalele de boli infecțioase).

Chiar dacă 61% dintre persoanele intervievate spun că își cunosc drepturile, doar 46% știu unde se pot adresa pentru a sesiza o situație de discriminare și doar 5% au acționat în vederea sesizării unei situații de discriminare.

Persoanele din studio susțin căîn vederea combaterii discriminării, sunt necesare informarea și educarea populației cu privire la infecția cu HIV (37%), înăsprirea pedepselor pentru discriminare (14,7%) și implicarea persoanelor infectate cu HIV în activitățile de combatere a discriminării (8,7%).

În situația în care discriminarea față de persoanele diagnosticate cu HIV există atât în relațiile acestora cu instituțiile și cu profesioniștii din domeniile social și medical, cât și în relațiile lor cu ceilalți membri ai societățiii, un răspuns clar, care să asigure intervenții în toate ariile în care se întâlnește discriminarea, este deosebit de important și de altfel necesar.

Recomandările participanților la studiu includ, pentru intensificarea demersurilor de combatere a discriminării, informarea și educarea populației cu privire la infecția cu HIV, înăsprirea sancțiunilor pentru discriminare și implicarea persoanelor infectate cu HIV în activități de combatere a discriminării.

Astfel încât, un număr foarte mare de persoane afirmă că se consideră discriminați, dar nu au luat nici o măsură pentru schimbarea situației, este necesară și informarea persoanelor infectate cu HIV cu privire la drepturile omului și la procedurile de obținere pe cale juridică a respectării acestor drepturi, iar această informare poate fi realizată cu success mai ales prin intermediul mass-media.

CONCLUZII

Metodele care promovează toleranța și diversitatea în sfera media din Europa depind în mare parte de structura socială, economică,precum și politică a fiecărei țări dar și de structurile media, care variază de la o țară la alta6. Reprezentarea fidelă și echilibrată a diversității Europei va duce la o coeziune socială mai buna și la amplificarea încrederii publice în domeniul media. Se încurajează participarea la reflecție, dialog, cooperare și parteneriate, chiar și dialoguri naționale și europene între elementele de decizie politică, organizații ale societății civile și organizații media, asupra temei în ceea ce privește rolului mediei în reflectarea diversității și mișcarea împotriva discriminării, pentru a identifica probleme urgente și oportunități,de asemenea cu rolul de a schimba cele mai bune practici. Elementelede decizie politică din Uniunea Europeana (autoritățile naționale aparținând statelor membre, instituții ale UE, organizații interguvernamentale, agenții de finanțare dar și alte instituții în Europa) trebuie să acorde sprijin inițiativelor legate de diversitate și să întrețină legătura cu mass-media în permanență pentru asigurarea transparenței și corectitudinii mesajelor pentru combaterea discriminării1.

Sub aspect geografic și socio-politic, se afirmă existența diferențelor în peisajul mediatic al Europei. Trecutul de sorginte totalitară al noilor state membre ale Uniunii Europene din zona Centrală și Estică le determină adesea pe acestea să asocieze termenul de „egalitate" cu cel de „comunism"2 și determină apariția unei suspiciuni față de orice „directive" care aparțin instituțiilor centralizate.

Consecința cadrului legal anti-discriminare și a cadrului juridic în mass-media al țării reprezintă o importanță deosebită. Teama jurnaliștilor din comunitatea românească de a „atinge" probleme sensibile ale diversității sau respingerea lor de a exemplifica publicului probleme atât de „complexe", din frica de a nu-i pierde, sunt tot mai des prezente în climatul economic din societatea contemporană. Așadar, lipsa capacității de empatizare cu grupurile ce se luptă cu discriminarea din pricina lipsei de trainig sau a politicilor de angajare nepotrivite se va dezvolta de asemenea.

În altă ordine de idei, nu este suficient subliniat faptul că atunci când factorii de decizie politică (de exemplu instituțiile Uniunii Europene, interguvernamentale sau organizațiile internaționale) încearcă să pună în discuție probleme legate de discriminare în relația cu media, ei sunt nevoiți să ia în considerare structurile locale de putere, regionale și naționale ce înconjoară media. Elementele de decizie politică pot reprezenta un puternic catalizator3 pentru activitatea organizațiilor locale și au puterea de a contribui la procesul de sensibilizare al opiniei publice, atunci când fac afirmații publice pe scară largă și marchează eforturile membrilor lor sau incapacitatea acestora în domeniul anti-discriminării în mass-media. Factorii de natură istorică, geografică, socială, economică, culturală sau de altă natură care aduc contribuții la apariția sau la întreținerea discriminărilor pot compromite eforturile de intervenție ale diversității realizate de mass-media atunci când nu au o abordare explicită politică pe scară largă.

BIBLIOGRAFIE

1. Christoph Toble, Limits and potential of the concept of indirect discrimination. Brussels: European Commission, DG for Employment, Social Affairs and Equal Opportunities (2008), www.ec.europa.eu/social, accesat 17.03.2015

2. Defleur, Melvin, Sandra Ball-Rokeach, „Teorii ale comunicării de masă”, Editura Polirom, Iași, 1999

3. Doina Tonner, Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, Editura Polirom, Iași 1977

4. H. Tajfel, Human groups and social categories. Cambridge: Cambridge University Press, 1981

5. Kellner, Douglas „Cultura Media”, Editura Institutul European, Iași, 2001

6. Loretta Handrabura, Gen și mass-media, Centru Parteneriat și dezvoltare, 2006

7. Marinescu Valentina, „Introducere în teoria comunicării – principii, modele, aplicații” , Editura Tritonic, București, 2003

8. Mcquail D., Windahl Sven, „Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă”, Editura Comunicare.ro, București, 2001

9. Noelle-Neumann, Elisabeth „Spirala tăcerii. Opinia publică – învelișul nostru social”, Editura Comunicare.ro, București, 2004

10. Paul Craig, Anti-Discrimination Law and the European Union , New York : Oxford University Press, 2002,

11. Rubin, Alan „Media uses and effects. A uses and gratifications perspective”, Editura LEA, New Jersey, 1994

12. Rieffel, Rémy „Sociologia mass media”, Ed. Polirom, Iași, 2008

13. Țurcanu, Valentin „Presa în societatea de tranziței: structură, funcții, tendințe”, Editura Colegiul Invizibil Moldova, Chișinău, 2005

14. Virginie Guiraudon, Andrew Geddes, The Europeanization of anti-discrimination in Britain and France. în Christiphe Bertossi (ed.). European anti-discrimination and the politics of citizenship.Britain and France ( NewYork: Palgrave Macmillan, 2007