Discriminarea Genderului Feminin In Perioada Copilariei

Lucrare de licență

”Noi nu suntem sursele problemelor,

Noi suntem resursele necesare pentru rezolvarea lor

Noi nu suntem cheltuieli,

Noi suntem investiții .

Noi nu suntem doar copii și tineri,

Noi suntem oameni și cetățeni ai acestei lumi .

Voi ne numiți viitorul,

Însă noi suntem și prezentul.”

(din Declarația Forumului copiilor cu ocazia Sesiunii speciale

a Adunării Generale a ONU din 8 mai 2002)

Capitolul I Cadrul general al protecției drepturilor copilului

Conceptul de drepturi ale copilului

Noțiunea de copil ca subiect de protecției

Documente internaționale cu privire la protecția drepturilor copilului în general și a genului feminin în special

Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului

Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei

Principiile fundamentale ale drepturilor copilului

Principiul non-discriminării

Principiul interesului superior al copilului

Principiul dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare

Principiul consultării și respectării opiniilor copilului

Drepturile copilului

Drepturi de dezvoltare

Drepturi de participare

Drepturi de protecție

Capitolul II Problematica diferențelor de gen în rândul copiilor

2.1. Precizări terminologice

2.1.1. Genul social vs. genul biologic

2.1.2. Rolul de gen și stereotipul de gen

2.1.3. Spațiul gender confortabil

2.2. Teorii ale dezvoltării genului

2.2.1. Teoria dezvoltării cognitive

2.2.2.Teoria învățării sociale

2.2.3.Teoria schemei de gen

2.3. Identitatea socială

2.4.Bariere de gen în dezvoltarea copiilor

2.5. Familia ca factor în socializarea primară

2.5.1. Accentuarea diferențelor prin educația de gen

2.5.2. Prevenirea stereotipurilor de gen și promovarea egalității

Capitolul III Discriminarea genderului feminin în perioada copilăriei. Metodologia cercetării

Argument

Capitolul I Cadrul general al protecției drepturilor copilului

Conceptul de drepturi ale copilului

În orice societate, acțiunile desfășurate de oameni sunt determinate de nevoile acestora, de trebuințele și interesele fiecăruia. Însă acele acțiuni necesare realizării intereselor personale, trebuiesc a fi limitate, deoarece de cele mai multe ori, interesele unora intră în conflict cu interesele altora, dăunând astfel societății. Tocmai de aceea, datorită existenței unei arii vaste și complexe de relații sociale și pentru o bună conviețuire în societate, raporturile dintre oameni trebuie să fie organizate, reglementate prin drepturi. Astfel, drepturile reprezintă ansamblul regulilor de comportare în cadrul relațiilor sociale, normele stabilite sau recunoscute de către stat, a căror respectare este asigurată de forța coercitivă a statului. Aceste norme de drept le dau oamenilor atât drepturi cât și obligații și astfel se crează raporturi sau relații juridice.

Drepturile, ca instituție socială fundamentală, reprezintă facultatea subiectului de a pretinde, facultate ce aparține doar ființei omenești, persoanei fizice în individulitatea ei. Astfel prima condiție pentru a deține drepturi este de a fi recunoscut ca om, ca persoană. ”Drepturile copilului, în calitate de drepturi ale omului, de care orice ființă umană se bucură prin simplul fapt al nașterii, și pe care le poate pretinde de la societatea în care trăiește, fixează cadrul general, sensul, natura și limitele intervenției asistențiale a ocrotitorilor legali ai acestuia.” ( Balahur D. 2001:23). Fiind condiții constante, comune și obligatorii, drepturile permit fiecărei persoane să își dezvolte și să își folosească cât mai eficient calitățile fizice, intelectuale, morale, socio-afective și spirituale. Datorită drepturilor ce le au, copiilor li se oferă un statut protector, prin acoperirea integrală a persoanei și prin caratecterul lor inalienabil. Satisfacerea lor nu poate fi refuzată iar pierderea lor este imposibilă, atât din punct de vedere moral cât și din punct de vedere legal.

Necesiatea unor reglementări în domeniul protecției drepturilor copilului a apărut ca urmare a abuzurilor comise împotriva acestei categorii sociale vulnerabile, având discernământul în formare și capacități reduse de apărare. Asigurarea și respectarea drepturilor copiilor și plasarea acestora într-o zonă de interes specială, constituie o prioritate națională. Prin respectarea, promovarea și asigurarea exercitării drepturilor copilului, se asigură o dezvoltare deplină și armonioasă a personalității fiecărui copil. Respectarea drepturilor copilului nu presupune încălcarea drepturilor părinților, ci tocmai asumarea de către părinți a unor obligații permanente fără de care exercitarea drepturilor copilului nu este posibilă.

Drepturile omului ne privesc pe noi toți, insa pentru a concretiza conținutul acestui slogan este nevoie de o activitate constantă, de vigilența tuturor instanțelor și de o percepție comună, unitară, asupra sensurilor cuvintelor utilizate. Un rol esențial în acest sens îl au părinții și profesorii, comunitatea și instituțiile sale, încercând să construiască împreună cu tinerii o societate fondată pe drepturi și libertăți, pe respect și încredere reciprocăSistemul de protecție constă în acordarea de servicii acelor copii care nu pot atinge,sau este puțin probabil să atingă, în lipsa unor servicii specializate, la standarde acceptabile de sănătate și de dezvoltare. Protecția copiilor este o structură separată, menită să ofere sprijin categoriilor de copii aflați în situații speciale de dificultate, fiind expuși unor condiții de creștere care îi expun la pericole.( Maria Roth-Szamoskozi, 1999: 17) Drepturile copilului sunt drepturi umane pentru copii și tineri. Aceste drepturi asigură bunăstarea, sănătatea și dezvoltarea lor armonioasă, garantându-le o lume sigură, unde copii își pot manifesta pe deplin potențialul și pot participa la viața societății.

Drepturile au ajuns să fie privite ca un mod de îmbunătățire a stării celor săraci și marginalizați și îmbunătățirea mijloacelor de subzistență ale unora dintre grupurile cele mai marginalizate în economia politică globală. Revendicarea drepturilor pentru copii și tineri este, prin urmare, o parte dintr-un proiect extrem de important, bazat pe convingerea că demnitatea umană și valoarea individului sunt printre cele mai importante aspecte.

Ideea că minorii ar putea avea drepturi și că acestea ar putea fi substanțial diferite de cele ale adulților a apărut recent în gândirea și practica socio-juridică. Astfel dacă în perioada de legiferare minimă în domeniu părintele se putea manifesta ca despot față de copilul său, o dată cu apariția normelor juridice, cu consacrarea drepturilor copilului, puterile părinților au fost îngrădite între dispozițiile legilor. Evoluția ”destrămării imperiului puterii părintești absolute asupra copiilor” ( Mihaela Adriana Oprescu, 2010:8) a fost una lentă, însă a început în secolul XX , prin accenuarea și înțelegerea faptului că statul are o obligație pozitivă față de copii, intervenția acestuia realizându-se doar în acele situații în care părinții se află în imposibilitatea permanentă sau temporară, de a-și îndeplini obligațiile părintești reglementate de lege, legate de creșterea și ocrotirea copilului. Ulterior acțiunea statului s-a extins și asupra domeniilor sociale, precum educația și sănătatea, pentru a putea interveni atunci când viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică a copilului sunt periclitate în mediul familial.

Principala consecință este aceea că drepturile absolute ale părinților se relativizeaza, sunt echilibrate de obligații a căror îndeplinire este sprijinită, uneori preluată, de către stat. Prin reglementarea drepturlor copilului ca drepturi ale omului, copilul a fost individualizat și i-a fost recunoscută vulnerabilitatea și nevoia specială de protecție și ocrotire. Copiii nu sunt considerați ca fiind ființe complet raționale, ci ca fiind lipsiți de înțelepciune , pentru că nu au avut suficientă experiență de viață. „Într-un sens critic ei nu își pot ști propriile interese, ce este mai bine pentru e, ca și cum pentru adulți acest lucru nu reprezintă o problemă.” (Jeremy Roche, 1999 :477) Incompleta formare a copilului nu este însă singurul obstacol în calea recunoașterii copilului ca și actor social. Copilărie modernă construiește copii înafara societății, le fac mute vocile, le neagă personalitatea și le limitează potențialul. Astfel, ei au nevoie de protecție, au nevoie ca trebuințele lor să le fie satisfăcute. Prin drepturi, copii și tinerii sunt priviți ca cetățeni, oameni a căror pondere în societate este apreciată și stimulată datorită contribuției constructive pe care aceștia o au. Un aspect important este ca tinerii, copii, să nu mai fie priviți ca niște probleme sau ca fiind în probleme. Ascultarea copiilor în mod corespunzător va implica schimbări semnificative în multe practici sociale și instituționale.

Respectarea și protecția drepturilor copilului este responsabilitate adulților care activeayă la toate nivelurile, în calitate de cetățeni, de părinți sau de reprezentanți ai unor instituții sau organizații. Familia biologică sau substitutivă în care trăiește copilul, comunitatea unde locuiește familia, prin toți membrii săi, autoritățile locale și centrale, instituțiile de nivel local și național, companiile private, organizațiile neguvernamentale, toate au obligații în ceea ce privește asigurarea respectării drepturilor copilului.

Noțiunea de copil ca subiect de protecției

”Copilul reprezintă puterea și valoarea potențată a unei societăți, speranța pentru o viață mai bună și mai fericită a tuturor membrilor ei.” ( Cristina Pigui, 2002: 88).

Convenția Națiunilor Unite definește copilul ca fiind orice ființă umană până la vârsta de 18 ani cu excepția cazurilor când, în baza legislației naționale, nu se decide altfel, pe baza altor criterii. Cu toate acestea însă se folosesc și alți termeni atunci când ne referim la copii, termeni precum tânăr, adolescent, însă aceștia nu sunt prevăzuți în Convenție și pe care Organzația Mondială a Sănătății îi definește în alt mod. În marea majoritate a țărilor, copilăria se termină la majorat, vârsta la care copilul primește statutul legal de adult, aceasta fiind foarte puternic influențată social și fiind difertă de la o țară la alta, de la o societate la alta și chiar de la o familie la alta.

Potrivit art. 4 lit.a din Legea nr 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu, în condițiile legii.

Dispozițiile Convenției se aplică tuturor persoanelor cu vârsta sub 18 ani, dar ce trebuie să avem în vedere atunci când luăm în considerare un copil trebuie să fie:

Unicitatea copilului

Caracterul global și integral al dezvoltării

Rolul activ al copilului în construcția sinelui și a propriei învățări

Importanța respectării drepturilor fundamentale ale copilului

Rolul fundamental al adultului în îngrijirea, creșterea, dezvoltarea și educația copilului.

Între noțiunea de copil și cea de minor însă nu există identitate, neexistând nici o terminologie uniformă, remarcându-se o cvasiincoerență terminologică prin folosirea în același timp și fără nici o justificare noțiunile de minor, copil sau copil minor, alternanța lexiaclă fiind determinată în primul rând prin necorelarea numeroaselor acte normative.

Conform familiilor tradiționale, creșterea copiilor a fost concepută ca o obligație firească a părinților. Familia este așadar cea care trebuie să se ocupe de copil, să îl ocrotească, fiind răspunzătoare pentru îndeplinirea obligațiilor de creștere și întreținere. Astfel era un lucru firesc ca și relațiile copilului cu societatea să fie mediate de familie.

Conceptul copilăriei ca stadiu distinct al evoluției biologice a persoanei, presupunând grijă și asistență specială, s-a cristalizat în conștiința comună abia în Europa secolelor XV-XVIII. În epoca init vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu, în condițiile legii.

Dispozițiile Convenției se aplică tuturor persoanelor cu vârsta sub 18 ani, dar ce trebuie să avem în vedere atunci când luăm în considerare un copil trebuie să fie:

Unicitatea copilului

Caracterul global și integral al dezvoltării

Rolul activ al copilului în construcția sinelui și a propriei învățări

Importanța respectării drepturilor fundamentale ale copilului

Rolul fundamental al adultului în îngrijirea, creșterea, dezvoltarea și educația copilului.

Între noțiunea de copil și cea de minor însă nu există identitate, neexistând nici o terminologie uniformă, remarcându-se o cvasiincoerență terminologică prin folosirea în același timp și fără nici o justificare noțiunile de minor, copil sau copil minor, alternanța lexiaclă fiind determinată în primul rând prin necorelarea numeroaselor acte normative.

Conform familiilor tradiționale, creșterea copiilor a fost concepută ca o obligație firească a părinților. Familia este așadar cea care trebuie să se ocupe de copil, să îl ocrotească, fiind răspunzătoare pentru îndeplinirea obligațiilor de creștere și întreținere. Astfel era un lucru firesc ca și relațiile copilului cu societatea să fie mediate de familie.

Conceptul copilăriei ca stadiu distinct al evoluției biologice a persoanei, presupunând grijă și asistență specială, s-a cristalizat în conștiința comună abia în Europa secolelor XV-XVIII. În epoca medievală ideea copilăriei lipsea cu desăvârșire deoarece imediat ce se depășea stadiul dependenței biologice, copilul intra în societatea adulților, întâmpinat și tratat ca adult în miniatură. Până la începutul secolului XX, copii au fost tratați ca și o extensie a părinților, fără a deține drepturi. Mentalitatea care a dominat a fost aceea a identității de interese dintre părinți și copii. Recunoașterea vulnerabilității copilului și a individualizarea acestuia în raport cu familia, recunoașterea nevoilor speciale de protecție și ocrotire a copiăriei au fost consacrate prin reglementarea drepturilor copilului.

Mult timp a existat o concepție minimală a nevoilor copilului, tocmai din cauză că șansele acestuia de a supraviețui erau incerte. Mentalitatea care a dominat și domină încă este aceea a ”identității de interese dintre părinți și copii” ( Mihaela Adriana Oprescu, 2010 : 8), deciziile cu privire la copil fiind luate, de cele mai multe ori, în absența acestuia. A urmat un proces lent de conștientizare socială a copilăriei ca etapă de viață caracterizată prin imaturitate și dependență, urmând ca ulterior drepturile copilului să fie consacrate în documente internaționale și respectarea drepturilor copilului să devină o prioritate. Protecția și promovarea drepturilor copilului este unul din indicatorii cei mai sensibili ai sănătății unei societăți.

Odată cu sancționarea lor în legislația internațională a drepturilor omului,”copilul dobândește statutul de persoană, de ființă umană care prin simplul fapt al nașterii beneficiază de drepturi ce trebuiesc a fi garantate și respectate”.( Doina Balahur, 2001:18). ”Protecția copiilor desemnează ansamblul normelor juridice de apărare a persoanei care se află într-o situație specială datorită vârstei sale” ( Bogdan D. Moloman, 2008: 61). Dată fiind lipsa sa de maturitate intelectuală și fizică, copilul are nevoie de protecție și îngrijire speciale, inclusiv de o protecție juridică adecvată, atât înainte cât și după nașterea sa. Pentru dezvoltarea personalității sale, copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere, ținând cont de faptul că el trebuie pregătit să trăiască independent în socieate

Scriitoarea suedeză Ellen Key a pledat în favoarea creării unor condiții firești de viață pentru orice copil, avându-se în vedere faptul că aceștia trebuie eliberați de educația represivă, protejați împotriva discreționării parentale, protejați împotriva relelor societății puternic industrializate și neraționalizate și nu în ultimul rând, trebuie să li se ofere șansa unei maturizări naturale, netulburate și neviciate.

În orice societate situația copiilor și atitudinea statului față de ei este una dintre cele mai importante caracteristici ale societății și indiciul principal al situației social- economice a țării. Până nu demult se considera că în general, copii în țara noastră sunt cel mai privilegiat grup al populației. Astăzi însă ei alcătuiesc grupul social cel mai defavorizat care are nevoie de asigurare și protecție socială. Puțini conștientizează că acești copii sunt victime ale unor politici economice, demografice și sociale greșite, ale unor defecțiuni la nivel de familie, ale unei protecții și asistențe sociale prea mici în tendința atât de mare de resocializare a celor marginalizați. Copii sunt mai vulnerabili decât adulții în fața dificultăților vieții, fiind expuși diferitor forme de exploatare și abuy, fapt pentru care ei au nevoie de protecție specială. De asemenea ei sunt dependenți de părinți : nu au drept de vot, influență politică sau putere economică, fapt pentru care vocile și doleanțele lor nu sunt auzite. În multe societăți, copii sunt considerați o proprietate a părinților, aceștia din urmă acționând uneori în diferite forme ce contravin interesului superior al copilului, împiedicând astfel dezvoltarea normală a copiilor și realizarea potențialului lor.

Copilul este o personalitate în formare, drept pentru care are nevoie să îi fie recunoscute și respectate mai multe drepturi, printre care dreptul la respectarea opiniei, la libertatea de exprimare, de gândire, conștiință și religie, dreptul la libertatea de asociere, dreptul la viață privată, la primirea de informații adecvate și nu în ultimul rând dreptul de a fi protejat împotriva oricărei forme de violență și de discriminare. Copiii sunt văzuți ca ființe umane complete, purtători ai unor drepturi, membri activi ai comunităților locale și ai societății în ansamblul ei. Fiecare copil este important, indiferent de abilitățile, originile sau sexul său. Părerile și opiniile lor contează.

Dezvoltarea copiilor într-un mod sănătos în prezent este esențială pentru viitorul societății. Ca să devină adulți capabili să contribuie la deyvoltarea comunității în care trăiesc, copii trebuie să își exercite drepturile în preyent, să le trăiască din plin și să se bucure de ele când încă sunt copii.

Documente internaționale cu privire la protecția drepturilor copilului în general și a genului feminin în special

În 1923, Eglantyne Jebb, fondatoarea organizației nonguvernamentale Salvați Copii, redactează o Declarație a drepturilor copilului (Childrens charter), document istoric, primul de acest fel, reprezentând piatra de temelie a Convenției Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, tratat internațional care face parte acum din legislația țărilor din aproape întreaga lume. Carta, adoptată la 23 mai 1923, de către Comitetul director al Uniunii Internaționale de Protecție Drepturile Copilului, proclamă, în 5 puncte, principiile de bază ale protecției drepturilor copilului:

a. Copilului trebuie să i se asigur mijloace necesare pentru dezvoltarea sa normală din punct de vedere fizic și spiritual

b. Copilul care este înfometat trebuie hrănit, copilul care este bolnav trebuie ajutat, copilul care prezintă o înapoiere de dezvoltare trebuie susținut, copilul delincvent trebuie recuperat ( îndreptat), iar copilului orfan sau fără adăpost trebuie să i se ofere adăpost și sprijin.

c. Copilul trebuie să fie primul beneficiar al ajutorului în momentele dificile

d. Copilul trebuie sprijinit să își câștige existența și trebuie protejat împotriva oricărei forme de exploatare.

e. Copilul trebuie crescut în spiritul utilizării propriilor abilități pentru ajutorarea oamenilor.

Astfel, aceste principii au fos incluse în Declarația de la Geneva din 1924 referitoare la protecția specială datorată copilului. Ulterior acestea s-au regăsit în Declarația drepturilor copilului adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noimebrie 1959 în care se arată că – dată fiind lipsa de maturitate fizică și intelectuală, copilul are nevoie de protecție și îngrijiri speciale, inclusiv de o protecție juridică adecvată, atât înainte cât și după naștere-.Această declarație este centrată pe protecția și bunăstarea copilului, care însă nu beneficiază de o recunoaștere ca ființă cu sentimente și dorințe proprii. Copilul rămâne mai degrabă un obiect de preocupare decât o persoană care beneficiază de autodeterminare. Primul instrument cu forță juridică dedicat integral protecției și promovării ansamblului drepturilor copilului a fost Convenția internațională cu privire la drepturile copilului , adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989. România a ratificat această convenție prin Legea nr.18/1990, fiind republicată în Monitorul Oficial în 2001.

Convenția Națiunilor Unite privind drepturile copilului

Această convenție este un document juridic complex care în mod unitar și indivizibil reunește toate drepturile copilului, civile, politice, economice, sociale și cultural-educaționale. Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului a fost adoptată de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989. Până în prezent, Convenția a fost adoptată de 193 de țări, membre ale Națiunilor Unite, cu excepția SUA si a Somaliei. România a fost una dintre primele țări care a legitimat textul Convenției și a dorit să îl pună în practică. Devenind un document de referință în reglementarea drepturilor omului, Convenția poate fi caracterizată ca o adevărată Carta a drepturilor copilului. Cu ajutorul acesteia, diferite state au luat măsuri de îmbunătățire a situației copiilor din țara lor, ducând astfel la îmbunătățirea vieții copiilor, a calității și a viitorului acestora.

Convenția recunoaște statutul special al copilului și afirmă necesitatea protecției acestuia prin reglementarea unui ansambu de norme și instituții juridice de asistență și ocrotire. Aceasta stabilește standarde universale, aplicabile tuturor copiilor lumii, fără discriminare, însă în același timp ia în considerare diferențele de natură culturală, socială, economică și politică dintre state, acordându-le dreptul de a identifica mijloace proprii de implementare a drepturilor copilului reglementate de Convenție, deoarece un indicator sensibil al drepturilor omului este, în general, reprezentat de posibilitatea de a le valorifica fără restricții și bariere.

Fiind un act doveditor prin care se aduce la cunoștință complexul de drepturi ale copiilor din toată lumea, convenția are rolul de a conștientiza adulții de drepturile copiilor și cu cât conștientizarea este mai mare, cu atât vor crește șansele respectării lor. Convenția privind drepturile copilului presupune un algoritm internațional agreat asupra standardelor minime necesare pentru asigurarea bunăstării copilului. Aceste standarde ar trebui să fie valabile pentru orice copil, fără nici o discriminare. Convenția a evidențiat demnitatea, competența, creativitatea copiilor, capacitatea lor de a formula opinii, de multe ori extrem de serioase și pertinente, în legătură cu aspecte care le afectează în mod direct viața.

Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei

Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW), adoptată în 1979 de Adunarea Generală a ONU, este adesea descris ca un proiect de lege internațională a drepturilor pentru femei. Constând dintr-un preambul și 30 de articole, se definește ceea ce constituie o discriminare față de femei și stabilește un program de acțiune la nivel național pentru a pune capăt acestei discriminări.

Convenția definește discriminarea împotriva femeilor ca " orice deosebire, excludere sau restricție bazată pe sex, care are ca efect sau scop să compromită sau să anihileze recunoașterea, beneficiul sau exercitarea de către femei, indiferent de statutul lor marital, pe o baza egalității dintre bărbați și femei, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale în domeniul politic, economic, social, cultural, civil sau în orice alt.

Prin acceptarea Convenției, statele se angajează să întreprindă o serie de măsuri pentru a pune capăt discriminării împotriva femeilor în toate formele, inclusiv:

să includă principiul egalității între bărbați și femei în sistemul lor juridic, abolirea tuturor legilor discriminatorii și să adopte cele adecvate care interzic discriminarea împotriva femeilor;

să stabilească tribunale și alte instituții publice pentru a asigura protecția efectivă a femeilor împotriva discriminării;

să asigure eliminarea tuturor actelor de discriminare împotriva femeilor de către persoane, organizații sau întreprinderi.

Convenția reprezintă baza realizării egalității între femei și bărbați, prin asigurarea accesului egal al femeilor la, și de șanse egale în viața politică și publică – inclusiv dreptul de a vota și de a candida la alegeri -, precum și de educație, sănătate și locuri de muncă . Statele părți sunt de acord să ia toate măsurile corespunzătoare, inclusiv prin dispoziții legislative și măsuri speciale temporare, astfel încât femeile se pot bucura de toate drepturile omului și libertățile fundamentale.

Convenția este singurul tratat privind drepturile omului, care afirmă drepturile reproductive ale femeilor și vizează cultura și tradiția ca forțe influente modelarea rolurilor de gen și relațiile de familie. Acesta afirmă drepturile femeilor de a achiziționa, schimbarea sau păstrarea naționalitatea lor și de cetățenia copiilor lor. Statele părți sunt de acord, de asemenea, să ia măsuri adecvate împotriva tuturor formelor de trafic de femei și exploatarea femeilor.

Țările care au ratificat sau au aderat la Convenția sunt obligate prin lege să pună în practică prevederile acesteia. Ele au, de asemenea, angajamentul de a prezenta rapoarte naționale, cel puțin o dată la patru ani, cu privire la măsurile care le-au luat pentru a se conforma obligațiilor impuse de Convenție.

http://www.un.org/womenwatch/daw/daw/index.html

http://www.unwomen.org/

Principiile fundamentale ale drepturilor copilului

Convenția privind drepturile copilului, precum și toate reglementările naționale și internaționale cu privire la drepturile copilului au la bază patru principii fundamentale ale protecției și ocrotirii drepturilor copilului, asigurându-se astfel respectarea drepturilor copilului în fiecare domeniu de manifestare a acestora. Aceste principii ne ajută să definim copii nu ca obiecte ale actelor de caritate, ci ca ființe umane, individuale, cu drepturi și obligații.

Principiile prezentate în Convenție au substanță, ele fiind cele ce definesc noțiunea de drepturi ale copilului. Modul în care societatea tratează copii reflectă nu doar capacitatea acesteia de a proteja copilul, de a-l înțelege, ci și simțul justiției, asigurarea viitorului și dorința de a acorda premise noi pentru condiția umană a generației viitoare.

Principiul non-discriminării

Toți copii trebuie să dispună de drepturi, să se bucure de ele, fără nici o distincție nejustificată. Fiecare copil are dreptul să nu fie discriminat și supus unui tratament diferențiat, în fucție de rasă, sex, religie și limbă. Nucleul acestui principiu îl reprezintă egalitatea de șanse atât pentru fete cât și pentru băieți și prevenirea discriminării de orice tip.

Conform Comitetului pentru drepturile omului, discriminarea este definită ca fiind orice diferență, excludere, restrângere sau preferință, care se întemeiază pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie publică sau de altă natură, origine națională sau socială, proprietate, naștere sau alt statut și care are ca scop restângerea sau împiedicarea recunoașterii, folosirii de către toate persoanele, pe baza de egalitate, a tuturor drepturilor și libertăților. Dreptul la non-discriminare și la egalitate este un drept ce face parte din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în 1948, având la bază ideea că fiecare ființă umană se naște liberă și este propriul ei stăpân. Dreptul la egalitate trebuie respectat în orice circumstanțe, iar respectarea acestuia ar duce la crearea unei siguranțe în societate, în sistem și ar dispărea multe complexe de inferioritate existente la nivelul diferiților indivizi.

Copiii trebuie să fie protejați de orice formă de discriminare. Sensibilitățile de gen trebuie să fie menținute, iar sentimentul copiilor cu privire la aceste aspecte nu trebuie să fie rănit în nici un mod. Egalitatea de șanse se poate afirma doar intr-un ambient socio-juridic non-discriminatoriu, orice discriminare fiind resimțită ca un dezechilibru al șanselor.

Principiul interesului superior al copilului

Acest principiu este dominant și presupune aprecieri, evaluări asupra stării drepturilor copilului în funcție de situația în care se află acesta, astfel încât orice factor cu acțiune sau cu influență negativă, ce poate împiedica manifestarea drepturilor copilului, să fie eliminat, înlăturat, prin remodelarea unor elemente ale ocrotirii copilului. Conform Convenției cu privire la drepturile copilului, ” în toate deciziile care privesc copilul, indiferent dacă sunt adoptate de instituții publice sau private (…), respectarea interesului superior al copilului va fi criteriul prioritar. ”

Principiul interesului superior al copilului reprezintă piatra de temelie, premisa, criteriul și scopul oricărei măsuri ce urmează a fi luată cu privire la copil. Oricând se iau decizii ce privesc viitorul unui copil, decizii luate în familie, în școală sau în societate, trebuie să se aibă în vedere impactul acestora asupra copiilor. Apariția acestui principiu are la baza ideea că societatea trebuie să pună tot timpul copii pe primul loc, iar omenirea datorează copilului ce-i mai bun din ceea ce ea poate oferi.

Copilul trebuie să beneficieze tot timpul de sprijinul celorlalți, să i se asigure bunăstarea, să i se ofere condiții de a se dezvolta normal atât fizic, spiritual, mental, cât și social. Tocmai de aceea, în cazuri de conflict între copii și părinți sau alți adulți ce au contact cu un copil, pentru soluționarea conflictului se va avea în vedere întotdeauna interesul superior al copilului. În acest scop, adulții vor lua toate măsurile necesare, legislative și administrative, pentru ca principiul interesului superior al copilului să fie respectat și să prevaleze în toate activitățile.

Recurgerea la noțiunea de interes al copilului este percepută ca o garanție a unei soluții corecte în orice proces în care se pune problema ocrotirii acestuia. Acestui principiu însă i-au fost însă aduse și critici, deoarece s-a sugerat că aplicarea acestui principiu în unele circumstanțe nu duce neapărat la rezultate pozitive, ci poate aduce mai multe probleme decât să le rezolve pe cele deja existente. Una dintre problemele ce au fost ridicate pe marginea acestui principiu a fost modul de determinare a ceea ce ar trebui să se facă în interesul superior al copilului și cine să decidă: adulții sau copii, care ar trebui să aibă ceva de spus în legătura cu acest proces? Soluția într-un astfel de litigiu nu este doar dificil de luat, dar și mai puțin previziblă, deoarece factorul subiectiv are o influnță foarte mare, neexistând un text de lege care să reglementeze conținutul noțiunii de interes al copilului.

S-a ajuns la concluzia că sunt moduri prin care se poate decide ce este in interesul superior al copilului : primul mod este unul obiectiv, și susține faptul că cel care decide are la bază credințele că anumite condiții sunt în interesul superior al copilului, precum păstrarea legăturii copilului cu ambii părinți, iar cel de-al doilea model îi permite copilului să își exprime opiniile, punctele de vedere în legătură cu un subiect ce îi poate influența viața. Acest ultim model poartă denumirea de autodeterminism dinamic, constând în faptul că pe măsură ce copilul se dezvoltă, în funcție de maturitatea sa și de capacitatea de înțelegere, el este încurajat să contribuie la procesele ce au influențe directe asupra lui, astfel încât rezultatul să poarte amprenta lui. Nu poate fi stabilit un standard al interesului superior al copilului deoarece acest conținut variază nu numai de la un copil la altul, ci și la același copil, în funcție de vârsta, personalitatea și maturitatea sa.

Stephen Parker formulează în acest scop o teorie a alegerii raționale în determinarea interesului superior al copilului (S.Parker in P.Alston 1994:29), considerând că în orice decizie, răspunsul trebuie să fie determinat de necesitatea satisfacerii unor condiții de cunoaștere, precum:

Cei implicați trebuie să aibă în vedere toate opțiunile existente.

Pentru orice opțiune existentă trebuie să sa cunoască rezultatele posibile.

După ce s-au cunoscut rezultatele, trebuie avută în vedere probabilitatea ca fiecare rezultat să se producă.

Trebui cunoscută valoarea atașată fiecărui rezultat.

În toate deciziile și acțiunile ce afectează copiii, interesul lor major trebuie luat în considerare în mod primordial, indiferent dacă decizile sunt luate de guvern, de autorități administrative sau judiciare sau de membrii familiei. Interesul superior al copilului este un principiu fundamental, având un câmp de aplicare extins, în sensul în care statul ia măsurile necesare garantării respectării drepturlor copilului nu numai în ce privește relațiile cu autoritățile, ci și de către subiectele de drept privat, în special în raporturile cu părințiile. Acesta orientează întregul proces de implementare a drepturilor copilului, iar prin caracterul său flexibil, permite astfel asigurarea implementării acestora într-un mod unitar.

Principiul dreptului la viață, supraviețuire și dezvoltare

Principiul dreptului la viață include atât dreptul la supraviețuire cât și cel la dezvoltare, reprezentând un drept fundamental al omului. Oamenii sunt resursa principală a unei societăți, drept pentru care dezvoltarea lor și asigurarea bunăstării sunt strict necesare pentru a putea contribui la coeziuea socială a unei țări. Pentru acest lucru, dreptul la dezvoltare include satisfacerea nevoilor de bază și a trebuințelor fundamentale ale fiecărui individ și protejarea demnității umane tocmai prin intermediul drepturilor omului. Fiecare individ are nevoie de drepturi, acestea fiind fundamentul creativității individuale, a contribuției inovative la progresul statului. Dreptul la dezvoltare asigură atât dezvoltarea din punct de vedere fizic cât și dezvoltarea mentală, cognitivă, emoțională și socio-culturală, fiind astfel un drept central, drept pentru care statele s-au obligat să acorde copilului prioritate în ceea ce privește dezvoltarea sa, copii fiind văzuți ca viitorul țării.

Prin asigurarea dreptului la viață, supraviețuire și dezvoltare se asigură baza dezvoltării tuturor celorlalte drepturi, fiind o precondiție a libertății, un drept central din care se nasc toate celelalte, primul și ultimul drept am omului.

Principiul consultării și respectării opiniilor copilului

Copilul are dreptul la opinie în legătură cu orice activitate care are efecte asupra propriei vieți, fiind liber să își exprime propriul punct de vedere în tot ceea ce îl privește. Consider că odată ce un copil este implicat într-o decizie privitoare la acesta, copilul va fi mult mai responsabil în îndeplinirea deciziei respective. Toți copii și tinerii trebuie admiși ca participanți în evenimentele care le afectează viața, fiind liberi să-și exprime propria opinie. Ei au dreptul ca ideile lor să fie auzite și luate în serios de către adulți, să fie implicați în luarea deciziilor cu referire la diverse aspecte ale vieții lor.

De regulă, în orice procedură juridică sau administrativă ce îl privește pe copil, este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, însă pot fi ascultați și cei sub această vârstă, dacă autoritatea consideră necesară părerea copilului. Acest principiu însoțește și dreptul fundamental la libera exprimare atât în relațiile oficiale cât și în relațiile cu părinții, în funcție de vîrsta și maturitatea intelectuală a copilului.

Participarea copiilor este unul dintre drepturile fundamental, presupunând, în principal, faptul că aceștia au dreptul de a-și exprima liber opiniile asupra oricăror probleme care îi privesc, atât în cadrul familiei, la nivelul comunității locale, la școală, în fața instanței, în societate cât și la nivelul politicilor naționale.

”Dacă un individ este obstrucționat, împiedicat șă își exprime propriile opinii, atunci acea persoană va deveni în timp un om frustrat, temător, nesigur pe el, cu un grad crescut de îmbolnăvire mentală și eșec în viață.” ( Patricia Runcan, 2004: 2). Orice copil are dreptul să își formeze o opinie și să o exprime liber, cu toată încrederea. Acest fapt duce la crearea unei personalități puternice și la conturarea viitorului adult, la formarea adultului de mâine.

Participarea și consultarea copiilor este un principiu cheie al unei abordări bazate pe drepturile copilului. Copiii au dreptul de a-și exprima punctul de vedere și de a fi audiați în toate chestiunile ce îi privesc, luându-se în considerare nivelul lor de dezvoltare. Oferindu-le oportunități pentru exprimare, schimb de informații, de asociere și de participare la luarea deciziilor, acest lucru le conferă copiilor și tinerilor calitatea de cetățeni activi. Astfel participarea copiilor conduce la dezvoltarea si implementarea de practici și politici mai eficiente, și crește realizarea drepturilor copiilor.

Adulții trebuie să ia în considerare opiniile copiilor, ținând seama de vârsta lor și de gradul de maturitate, de capacitatea acestora de a înțelege unele comportamente. Copiii au astfel dreptul de a fi implicați în mod activ în societate și de a fi consultați în luarea deciziilor care îi privesc. Ei au dreptul de a se apăra atunci când le sunt încălcate drepturile și de a încerca să acționeze pentru respectarea drepturilor lor. Copiii ar trebui să fie priviți, nu ca ființe vulnerabile, victime pasive, ci ca actori sociali care pot juca un rol important în activitățile de decizie.

Drepturile copilului

Drepturile copilului, consacrate și garantate prin reglementările internaționale și interne, pot fi grupate în ansamblu în drepturi de protecție împotriva oricăror forme de abuz fizic și emoțional, drepturi de dezvoltare, strâns legate de asigurarea serviciilor necesare, precum edcație și îngrijire medicală, accesul tutror la acestea și drepturile de participare și consultare în privința deciziilor ce îi privesc. ( Irina Moroianu Zlătescu, Ioan Oancea 2011, pg 7).

Conform Convenției cu privire la drepturile copilului , drepturile au trei caracteristici esențiale. Acestea sunt universale, inalienabile și indivizibile sau interdependente. Fiind universale, drepturile se aplică tuturor copiilor, oriunde și oricând. Toți ne naștem liberi și egali în demnitate și drepturi. Prin caracterul inalienabil, drepturile nu pot fi înstrăinate. Copilul se naște având drepturi, și nimeni, în nici o împrejurare, nu i le poate lua. Drepturile nu sunt câștigate, cumpărate sau moștenite, ci aparțin oamenilor pur și simplu pentru că sunt oameni, nu pot fi luate nimănui și nici nu se poate renunța la ele. Nimeni nu are dreptul să lipsească o altă persoană de aceste drepturi, din nici un motiv. Fiind indivizibile și interdependente,între toate drepturile există legături, fiecare având o oarecare influență asupra celorlalte, influențându-se reciproc. Posibilitatea de a ne bucura de anumite drepturi depinde de recunoașterea și respectarea altor drepturi ale omului, iar pierderea unui drept afectează realizarea celorlalte. Pentru a trăi în demnitate, copiii au nevoie să trăiască în libertate, securitate, la un nivel decent de trai și toate acestea în același timp.

Drepturile de protecție

Toate drepturile copilului au în general un caracter protectiv, copii necesitând protecția împotriva situațiilor de risc precum abuzul, neglijența, violența sau chiar traficul de persoane. Dreptul copiilor de a fi protejați împotriva exploatării și de a primi o educație bună, a fost recunoscut ca drept fundamental pentru asigurarea demnității unui copil și pentru creșterea lui ca un individ bine informat în societate. De asemenea drepturile de protecție de îndreaptă și către acele categorii de copii aflați în situații vulnerabile, celor ce aparțin unor minorități etnice, copiilor refugiați, cu dizabilități sau copiilor aflață în zone de conflict armat, supuși în permanență violenței și expuși în permanență la pericol.

Copiilor le sunt protejate și relațiile cu familia, având dreptul să își cunoască părinții, să fie îngrijiți de către aceștia și nu pot fi separați decât în condiții stricte. Iar în situațiile în care, pentru a asigura interesul superior al copilului, se recurge la despărțirea copilului de familie, aceștia au dreptul să păstreze relațiile personale și să mențină contactul cu aceștia.

Asfel, conform Convenției, copiii au dreptul să fie protejați împotriva:

oricăror forme de violență, abuz, rele tratamente sau neglijență (art. 85)

transferului ilicit în străinătate și a nereturnării (art. 99)

exploatării economice (art. 87)

exploatării sexuale și a violenței sexuale (art. 99)

folosirii ilicite de stupefiante și substanțe psihotrope (art. 88)

răpirii și traficării în orice scop și sub orice formă (art. 99)

pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante (art. 28 și 90)

lipsirii, în mod ilegal, de elementele constitutive ale identității sale sau de unele dintre acestea (art.8.5)

Copilul este înregistrat imediat după naștere și are de la această dată dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetățenie și, dacă este posibil, de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijit, crescut și educat de aceștia (art.8.2).

Se acordă protecție specială pentru anumite categorii de copii, printre care:

copiilor refugiați (art. 72)

copiilor cu dizabilități (art. 46)

copiilor aparținând unei minorități naționale, etnice, religioase sau lingvistice (art. 27)

copiilor aflați în zone de conflict armat (art. 76.)

copiilor neînsoțiți de părinți sau de un alt reprezentant legal ori care nu se găsesc sub supravegherea legală a unor persoane (art.19)

copiilor care au săvârșit o faptă penală și nu răspund penal (art.80)

De asemenea, copii au drepturi și în ceea ce privește relația lor cu părinți, drepturi precum :

de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijiți și educați de aceștia (art. 8.2 și art. 30)

de a nu fi separați de părinți împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege (art. 33)

la protecție alternativă (art. 39)

de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament (art. 14)

Drepturi de dezvoltare

Pentru a crește frumos și a se dezvolta normal, tuturor copiilor trebuie să li se asigure satisfacerea nevoilor de bază, nu doar pentru a supraviețui, ci și pentru a-și dezvolta propria personalitate, pentru a-și identifica și cultiva abilitățile și talentele. Copii au nevoie de absolut tot ceea ce îi va ajuta să crească, să le stimuleze mintea și să se dezvolte de la an la an.

Dezvoltarea trebuie să se realizeze treptat, iar lucrurile de care aceștia au nevoie trebuie să corespundă cu etapa de dezvoltare în care aceștia se află. Trebuie avut în vedere că dacă se sare peste o etapă din dezvoltarea copilului, acesta va avea nevoie de ajutor special pentru a compensa acele lipsuri, lucru de care trebuie să țină cont părinții, care sunt principalii responsabili sau persoanele în grija cărora se află copilul. Statul de asemenea trebuie să intervină prin creearea oportunităților de a beneficia de aceste drepturi.

Copiii au dreptul de a primi o educație care să le permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității lor (art. 47).

Copiii au dreptul să crească alături de părinții lor (art. 30). Ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor (art.31).

Copiii au dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o pot atinge și de a beneficia de serviciile medicale și de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a acestui drept (art. 43).

Copiii au dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să le permită dezvoltarea fizică, mintală, spirituală, morală și socială (art. 44).

Copiii au dreptul de a beneficia de asistență socială și de asigurări sociale (art. 45).

Copiii au dreptul la odihnă și vacanță (art. 49

Drepturi de participare

Prin intermediul acestor drepturi, copii au un cuvânt de spus în tot ce îi privește, în toate activitățile ce au legătura cu propria lor viață. Astfel ei pot să discute despre problemele pe care aceștia le consideră importante, își pot exprima punctele de vedere, pot căuta și primi informații adecvate lor. Pentru unele situații, legea a stabilit o anumită vârstă în care ei pot decide, însă în rest pot doar să își spună părerile, iar părinții sau cei care răspund de copil trebuie să le ia în calcul în funcție de gradul de maturitate al copilului și de capacitatea cestuia de a înțelege unele comportamente. Prin participare la diferite activități, unele chiar decizionale, copilul își poate îmbunătăți unele abilități, poate crește stima de sine a acestuia.

Cu cât copilul avansează în vârstă, cu atât mai multe nevoi participative va avea, și cu atât mai capabil va fi să-și formeze propriile păreri, iar prin urmare, drepturile participative devin extrem de importante la copii. Cel mai bun mod în care copiii pot învăța cu adevărat că ei au drepturi și po ajunge să creadă în ele este prin procesul de acționare asupra lor. Având un cuvânt de spus cu privire la drepturile lor este, prin urmare, esențial pentru a-i stimula astfel în îndeplinirea lor. Copiii care sunt încurajați să vorbească sunt împuterniciți astfel să conteste abuzurile cu privire la drepturile lor și nu se bazează doar pe adulți pentru a îi proteja. În plus, adulții pot acționa pentru protejarea copiilor doar dacă știu ce se întâmplă în viața copiilor iar această informație numai de la copii o pot avea.

Toți copiii ar trebui să se bucure de respectul cuvenit. Aceștia ar trebui să fie tratați cu același respect indiferent de vârstă, situație, etnie, abilități sau de alți factori. De asemenea, implicarea copiilor în luarea unor decizii trebuie să fie complet voluntară, copii trebuie să fie liberi să interacționeze unii cu alții iar abilitățile lor de a comunica ar trebui să fie consolidate pentru ca aceștia să poată vorbi despre problemele pe care ei le consideră a fi importante.

Copiii au dreptul :

să-și exprime liber opinia asupra oricărei probleme care îi privește (art. 24);

să fie ascultați în toate procedurile care îi privesc (art. 24);

Dreptul de a fi ascultat îi conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă, de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește. (art. 24.3).

la libertatea de exprimare (art. 23);

la libertatea de gândire, de conștiință și de religie (art. 25);

la libera asociere în structuri formale și informale, precum și libertatea de întrunire pașnică, în limitele prevăzute de lege (art. 26);

la protejarea imaginii lor publice și a vieții lor intime, private și familiale (art. 22);

să depună singuri plângeri referitoare la încălcarea drepturilor lor fundamentale (art. 29, alin. 1);

Copilul aparținând unei minorități nationale, etnice, religioase sau lingvistice are dreptul la viață culturală proprie, la declararea apartenenței sale etnice, religioase, la practicarea propriei sale religii, precum și dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alți membri ai comunității din care face parte (art. 27.1);

la împlinirea vârstei de 14 ani, copilul poate cere încuviințarea instanței judecătorești de a-și schimba felul învățăturii și al pregătirii profesionale (art. 47.3);

să conteste modalitățile și rezultatele evaluării și de a se adresa în acest sens conducerii unității de învățământ, în condițiile legii (art. 48.3)

Bibliografie capitolul 1

Balahur D (2001) Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale, editura All Beck, București.

Maria Roth-Szamoskozi,(1999) Protecția copilului – dileme, concepții și metode, editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca

Mihaela Adriana Oprescu, (2010) Ocrotirea părintească, editura Hamangiu, București.

Jeremy Roche, Children: Rights, Participation and Citizenship, Childhood 1999 vol.6

Cristina Pigui,(2002) Drepturile Copilului, editura Premier, Ploiești,

Bogdan D. Moloman, (2008) Protecția copilului,editura Karuna Bistrita

P.Alston,(1994) The Best Interest of the Child: reconciling culture and Human Rights, editura Universitatii Oxford, Oxford

Patricia Runcan,(2004) Noțiuni generale din dreptul familiei și copilului abordate din perspectiva asistenței sociale, editura Solness, Timișoara

Irina Moroianu Zlătescu, Ioan Oancea (2011) Drepturile copilului Ed. A 2-a, editura IRDO, Bucuresti

Convenția

Legea 272-2004

Capitolul II Problematica diferențelor de gen în rândul copiilor

2.1. Precizări terminologice

2.1.1. Genul social vs. genul biologic

„Construcțiile sociale ale genului sunt determinări istorice, sociale, culturale, dezvoltate de-a lungul timpului, care influențează statutele și comportamentele bărbaților și femeilor.” (Petrovai D, 2004: 11). Genul se referă la ceea ce este feminitate și masculinitate, fiind definite din punct de vedere cultural, în timp ce sexul se referă la ceea ce este femeiesc, respectiv bărbătesc, definite biologic. Caracteristicile legate de sex sunt dobândite prin naștere, sunt înnăscute, pe când cele de gen sunt dobândite prin socializare.

Genul este un instrument conceptual cu ajutorul căruia sunt analizate rolurile, responsabilitățile,constrângerile, șansele și nevoile bărbaților și femeilor în orice context. Rolurile și nevoile de gen sunt influențate de clasă, vârstă, rasă și etnie, cultură și religie și de mediul geografic, economic și politic. În orice context social, rolurile de gen pot fi flexibile sau rigide, asemănătoare sau diferite, complementare sau în conflict. Pe lângă diferențele dintre femei și bărbați, mai pot exista diferențe în cadrul aceleiași categorii în ceea ce privește nivelul socio-economic, puterea de decizie și vârstă. Termenul de “gen” nu îl înlocuiește pe cel de “sex” care se referă doar la diferențele biologice.( Florentina Bocioc, 2004: 13)

Diferențele de gen reprezintă diferențele existente la nivelul caracteristicilor individuale dintre bărbați și femei, fiind incluse trei dimensiuni importante : dimensiunea biologică, psihologică și socio culturală.

Dimensiunea biologică a diferențelor de gen includ acele diferențe de sex, dimensiunea socio-culturală reprezintă construcțiile sociale ale rolurile , statusurilor femeilor și bărbaților în contextul social, iar dimeansiunea psihologică cuprinde aspectele emoționale, cognitive și comportamentale ale individului.

Astfel, genul social (eng. gender) este definit ca ansamblul diferențelor psihologice, clturale și sociale dintre femei șă bărbați, spre deosebire de genul biologic, ce include diferețele anatomice, biologice dintre femei și bărbați. ” Aceste diferențe au de asemenea și un caracter normative. Cine nu se conformează rolului de gen este văzut ca deviant din naștere sau socializat inadecvat.” ( Otilia Dragomir 156). Genul este întotdeauna puternic definit din afară, fiind tot timpul actualizat din punct de vedere social, sub forma calității de membru al unei categorii colective.

Din punct de vedere istoric, au existat două abordări în ceea ce privește problematica de gen. Prima abordare a fost una conservatoare, diferențele dintre barbați și femei fiind percepute ca ” biologice, natural, rigide și imposibil de a fi transformate sau modificate.” () Femeile și bărbații aveau de îndeplinit fiecare rolul său în societate: bărbații erau mai degrabă asociați cu sfera publică, iar femeile cu cfera privată. A doua abordare a fost una progresistă și percepea rolurile sociale ale bărbaților și femeilor ca fiind modelate, influențate de perioadele istorice, culturale și sociale, fiind astfel într-o continua schimbare, precum și societatea, în continua evoluție.

”Un om are tot atât de multe euri sociale pe cât de mulți sunt indivizii care îl recunosc și care au în minte o imagine despre el.” (Sinclair S., Hardin C.D., Lowery B.S., 2006:529). Adolescența timpurie este o perioadă de dezvoltare plină de evenimente în care copiii încep să se diferențieze de părinții lor și de a dezvolta identități separate. Procesul de dezvoltare a identității implică construirea unui sentiment unic de sine, de siguranță, bazat pe propriile atribute, valori, și istorie personală.

2.1.2. Rolul de gen și stereotipul de gen

Rolurile de gen reprezintă acele atitudini, comportamente dominante, pe care societate le asociază femeilor și bărbaților , respectiv drepturilor și responsabilităților acestora. Rolurile sunt consacrate într-un set de așteptări pe care ceilalalți le au de la anumite persoane, așteptări care oferă prescripții comportamentale atât pentru fete cât și pentru băieți. Astfel, prin simplul fapt că un individ este etichetat ca fiind băiat sau fată, acestuia i se atribuie un comportament specific, de la care aceștia, din punct de vedere moral nu ar trebui să devieze.

Rolurile de gen se manifestă sub forma normelor sociale și comportamentale, care sunt în general considerate adecvate pentru un bărbat sau o femeie ăntr-o relație socială sau interpersonală și se dezvoltă în cadrul grupului de apartenență, a familiei sau a prietenilor, în comunitate, la școală și chiar prin media și publicitate.

”Copii se nasc într-o lume în care genul este continuu accentuat prin convenții vetimentare, de înfățișare, limbaj, culoare, segregare și simboluri. Tot ce există în jur îi indică copilului că a fi bărbat sau femeie este lucrul de cea mai mare importanță.” (Cordelia Fine 2011:262). Mintea umană începe astfel să funcționeze după stereotipuri încă de la vârste fragede.

Stereotipurile de gen sunt reprezentate de sistemele de convingeri, opinii referitoare la caracteristicile femeilor și ale bărbaților, în legătură cu trăsăturile dezirabile ale masculinității și feminității. Stereotipurile , prin trăsăturile ce le asociază femeilor și bărbaților, nu sunt doar descriptive ci și normative, întrucât ele nu arată numai cum sunt percepuți bărbații și femeile ci și cum ar trebui să fie ei. Pe baza stereotipuriloe se dezvoltă și prejudecățile, acestea constând în ideile preconcepute ce operează cu etichetarea indivizilor și oferă o perspectivă asupra a tot ceea ce este permis sau nu, în funcție de eticheta atribuită: femeie, respectiv bărbat. ”Atunci când genul este pregnant în mediu sau când categorisim pe cineva ca fiind gen masculin sau feminin, stereotipurile de gen sunt activate automat.” (Cordelia Fine, 2011:29)

Din momentul în care se nasc, copii sunt îndoctrinați cu indicii de la familie, prieteni, profesori, tovarăși de joacă, străini, și mass-media cu privire la modul în care să ne comportăm în concordanță cu genurile noastre. Noii părinți sunt de multe ori asaltați cu complimente referitoare la cât de ”frumoasă” va fi fetița lor sau cât de ”tare, puternic” va fi băiatul lor, complimente care defapt reprezintă mesaje cu privire la cum ar trebui defapt să fie fetele și băieții sau mai bine zis, la cum se așteaptă ceilalți să fie aceștia.( Ashley R. 2013 : 3). Cu toate acestea, complimentele aparent nevinovate și mesajele de gen primite de zi cu zi au un impact profund și de durată cu privire la modul în care copiii învață și internalizează conceptul de gen.

Prejudecățile de gen timpurii cu care copiii se confruntă pot modela atitudinile și convingerile legate de dezvoltarea lor, de relațiile interpersonale și intrapersonale ale acestora, accesul la egalitate ,educație, și de asemenea pot înăbuși bunăstarea lor fizică și psihologică. Deoarece copiii dezvolta un astfel de aspect crucial al identității încă din copilărie, este essential ca părinții să recunoască acest fapt și să își adapteze metodele de educare astfel încât să îi încurajeze să gândească în afara normelor de gen, rigid definite. Toate mesajele, atât cele directe cât și indirecte, le construiesc ideile de gen, ei observând comportamentul părinților, genul la locul de muncă, în televiziune, filme, cărți și ilustrații.

Copiii sunt expuși la o serie de programe care le arată mesaje despre sex, care variază de la reprezentările tradiționale ale bărbaților și femeilor în ocupațiile profesionale și rolurile de familie, la mesajele care echivalează feminitatea cu subțirimea și supunerea și masculinitate cu muschii și violență. Produsele de consum sunt o altă sursă de mesaje de gen și sunt reprezentate de lenjeria de pat, prosoape, haine, rechizite școlare, jucării și mobilier. Doar prin simpla observare a părinților, mulți copii învață repede că barbatii îndeplinesc în mod tradițional un rol susținător în familie și că femeile își asumă rolul de îngrijitor și sunt responsabile pentru curățenie, gătit, și având grijă de copii.

Orice stereotipuri, fie că vin partea părinților, a profesorilor sau din partea societății, nu au alt rol decât de a limita dezvoltarea copiilor prin oferirea unui set limitat de alegeri, activități și prin construirea unui set de percepții reduse asupra propriilor competențe. Presiunea grupului din care face parte un copil, este foarte mare, ceea ce îi limitează posiblitățile și îi neagă un drept fundamental, dreptul de a alege.

”Acțiunile și atitudinile noastre pot schimba tiparele culturale care interacționează cu mințile celorlalți, pentru a produce acțiunile și atitudinile care la rândul lor, vor deveni parte a mediului cultural.” (Cordelia Fine, 2011:273). N-ar trebui ca femeia să semene mai mult cu bărbatul? Frustrarea încă există și e alimentată de așteptări neîmplinite. Bărbații sunt considerati ca fiind în mod natural înzestrati cu o gândire logică și o înțelegere tehnică, sunt asertivi si dominanti, in timp ce caracteristicile de gen atribuite femeilor sunt grija, cooperarea, abilitatile de comunicare . „Astfel de opinii părtinitoare de gen sunt foarte vechi, de pe vremea când acestea erau folosite pentru a menține femeile departe de știință și de sfera publică”. ( Doina Balahur, 2010: 164)

Nici unul nu este mai bun sau mai rău sau mai valoros pentru societate. Ideea de rivalitate era mai atrăgătoare pe vremea când aceasta era un mod de a avea acces la resurse și ofereau șanse care erau considerate dincolo de limită. Dar acum trebuie să existe o cale de a privi diferențele dintre sexe cu mai mult calm și chiar cu optimism. ”Majoritatea femeilor doresc să lucreze cu oamenii și ființe vii, majoritatea bărbaților preferă să lucreze cu obiecte și procese concrete. ” ( Susan Pinker, 2011: 127).

„Cu excepția sexului, o femeie este un bărbat, și totuși din sexul ei derivă tot restul: o moralitate distinctă,o educație diferită, un nivel diferit de acces la cunoaștere și adevăr și desigur, o funcție socială total diferită de cea atribuită bărbaților.” (Moira Gatens, 2001: 28)

Stereotipizarea în relațiile de gen este un fenomen complex, care presupune activarea și aplicarea conținuturilor stereotipice asociate apartenenței la gen, înfuncție de:

a) cantitatea de informații disponibile despre ținta socială: cu cât acestea sunt mai sărace, cu atât impresiile vor fi influențate de stereotipuri;

b) supra-solicitarea cognitive, ce generează activarea implicită a stereotipurilor și aplicarea în prelucrarea informațiilor sociale;

c) nevoia de structură: nivelul ridicat al acesteia corelează cu tendința mărită de a stereotipiza;

d) dispoziția afectivă: persoaneleaflate într-o stare emoțională pozitivă apelează mai des la stereotipuri dacă nuexistă motivația pentru acuratețe;

e) nivelul prejudecăților legate de gen : toți oamenii sunt conștienți de trăsăturile asociate stereotipic masculinității și feminității, dar numai cei cu un nivel ridicat al prejudecăților aplică stereotipurile în relațiile de gen sau în prelucrarea informațiilor adiacente.

2.1.3. Spațiul gender confortabil

Spațiul confortabil din punct de vedere al genului social este determinat de acele coordonate psihologice, culturale și sociale care marchează teritoriul masculinității și al feminității în așa fel încât ” în interiorul acestui spațiu valorile, atitudinile, normele și percepțiile legate de gen să fie permisive și să ofere posibilitatea egalității de șanse pentru fete și băieți, fără să le fie negate diferențele biologice.” ( Silvia Cobușneanu, 2008: 20)

Spațiul gender confortabil reprezintă astfel un spațiu al egalității, în care băieții și fetițele sunt liberi să își dezvolte abilitățile personale, să facă unele alegeri fără să fie constrânși de stereotipurile și rolurile tradiționale de gen. În acest spațiu nu putem gândi în dicotomii : rozul nu este doar pentru fetițe, iar albastrul exclusiv pentru băieței.

Conform cu Andrew Sparkers, “spațiile sunt sisteme procesuale, ordonate relațional.”( Martina Löw, 2006:120), iar spațiile și genul trebuie să fie înțelese ca o structură eficientă, construită reciproc. În timp, spațiile sociale structurate se transformă într-un loc cu o identitate, fiind definit simultan atât un spațiu delimitat fizic cât și grupuri de interacțiune , ambele fiind construite de particularitățile formațiunilor sale de bază spatial structurate.

Se sugerează că performanța identității socială poate îndeplini două funcții generale: cea de consolidare a identității sociale, prin afirmarea și consolidarea identității individuale sau de grup și cea de mobilizare, prin care ceilalți sunt convinși să adopte comportamente specifice.

2.2. Teorii ale dezvoltării genului

2.2.1. Teoria dezvoltării cognitive

Având la bază teoria dezvoltării cognitive a lui Piaget, teoria dezvoltării cognitive a genului a fost formulată de Kohlberg în 1966, afirmând că încă de la naștere, de la începutul vieții, copii sunt etichetați ca fiind fete sau băieți, iar această etichetare conduce la percepția copilului despre sine ca masculin sau feminin. Astfel acest concept al eului de gen, direcționează toate activitățile și modalitățile de gândire a copiilor. O fată își va spune : sunt fată și trebuie să mă comport ca o fată.

Această teorie afirmă faptul că înțelegerea conceptului de gen de către copii diferă în funcție de vârsta și de etapa de dezvoltare cognitivă. Kohlberg prezintă trei stadii de dezvoltare a genului:

Identitatea de gen : copii pot să identifice și să se eticheteze drept fată sau băiat, identificând sexul altei persoane după unele caracteristici ( par lung, păr scurt). Acest stadiu apare în jurul vârstei de 3 ani.

Stabilitatea genului : copii conștientizează faptul că genul unei persoane nu se poate schimba în timp și că va rămâne fată sau băiat, putând eticheta astfel si alte peroane.

Conștiința genului : copilul își percepe genul ca fiind constant, recunoaște că nu se va schimba genul în ciuda înfățișării fizice sau a vârstei, a schimbării hainelor. Se formează în jurul vârstei de 5-6 ani.

Teoria este relevantă pentru că pune accentul pe importanța modului în care părinții transmit copiilor informațiile despre sex și gen în perioada preșcolară. Totuși, dezvoltarea cognitivă a unui copil nu este o experiență solitară. Ea este împărțită cu egalii și articulată în cultura grupului.

2.2.2. Teoria învățării sociale

Prin această teorie se explică faptul că fiecare copil își formează identitatea de gen prin socializare și prin imitarea comportamentului de gen al adulților. Copii își aleg unele modele, ce pot fi reale sau simbolice ( părinții, respectiv modelele din mass media). Rolul părinților este acela de a oferi copiilor modele de comportament ne-stereotipe și să întărească atât comportamentele de gen specifice cât și pe cele de gen nespecifice.

”Cultura și psihicul se creează reciproc”. (Schweder, Sullivan, 1993: 498)

Copii mici se dezvoltă ca ființe sociale în cadrul jocurilor în care aceștia îi imită pe adulți, urmând ulterior trecerea la jocuri mai complicate, în jurul vârstei de 4-5 ani, perioadă în care copilul efectiv interpretează rolul unui adult, prin preluarea acestuia, prin învățarea a ce înseamnă să te pui în pielea altei persoane. In această etapă, copiii dobândesc un puternic sentiment al sinelui, văzându-se pe sine prin ochii celorlalți. Copii ajung astfel să distinga între „eu”, individul nesocializat, un ansamblu de dorințe și nevoi și „pe mine” , sinele social, dezvoltându-și astfel conștiința de sine în funcție de modul în care este văzut de ceilalți.

Familia ocupă un loc important în socializarea genului prin faptul că furnizează un ansamblu de roluri distincte în funcție de sexul copilului, roluri pe care acesta le preia ulterior. Astfel, copiii încep să se joace „de-a mama și de-a tata” fiind conștienți de diferențele comportamentale existente între cei doi, asumîndu-și rolurile specifice fiecăruia. Conform acestei teorii, se consideră ca la 2 ani copiii au deja o întelegere parțială a genului, știind că sunt fete sau băieți și pot să îi catalogheze și pe ceilalti.

2.2.3. Teoria schemei de gen

Având ca fondator pe Bem, aceasta a fost dezvoltată în 1983, teoria schemei de gen îmbină elemente atât din teoria dezvoltării cognitive cât și din teoria învățării sociale. Conceptul ce stă la baza teoriei este schema de gen, o structură internă care organizează percepțiile individului, informațiile despre gen și sex. Teoria sugerează că odată ce copilul are identitatea genului, el începe să caute informații în mediul înconjurător, pentru a-și putea mări schema de gen. Cu ajutorul schemei, copilul are posibilitatea să interpreteze ceea ce se întâmplă în mediu, să selecteze și să încerce să adopte tipurile adecvate de comportament. La fiecare mișcare a sa, copilul este încurajat să privească lumea prin lentila identității sale de gen, adică prin schema sa de gen și a setului său de credințe despre identitatea de gen. Astfel comportamentul copiilor este ghidat de credințe socio-culturale și de stereotipuri.

Teoria schemei de gen afirmă că atenția și comportamentul individului sunt ghidate de standardele socio-culturale de gen și de stereotipuri. “Teoria sugerează ca părinții să optimizeze formarea schemei de gen prin oferirea a cât mai multor informații și întărirea a cât mai multor comportamente indiferent de prescripțiile sociale.” ( Domnica Petrovai, 2004:14). Schema de gen este un cadru mental care organizează și dirijează înțelegerea de către copil a informațiilor relevante pentru gen. Conform acestei teorii, copii dezvoltă un concept a ceea ce înseamnă să fii bărbat sau femeie în cultura lor și pe baza dezvoltării acestui concept, ei încep să își assume rolurile de gen. Tot ceea ce ei observă la bărbații și femeile din jurul lor se organizează în jurul schemei de gen ce o au formată ca urmare a observării modului în care societatea clasifică anumite comportamente specifice bărbaților sau femeilor. Dacă un copil observă că mama este cea care întotdeauna gătește , iar tatăl este cel care repară aparate și defecțiuni electrice, treptat el dezvoltă conceptul că treburile casnice sunt menite să fie făcut de către femei și sarcinile mai dure sunt gestionate de către barbați . O astfel de idee duce la alte percepții similare, precum că femeile sunt slabe iar bărbații sunt puternici.

Astfel, schema de gen influențează judecățile copiilor cu privire la comportamente, promovând astfel stereotipurile de gen.

2.3. Identitatea socială

Din Oxford English Dictionary aflăm că substantivul identitate are o rădăcină latină ( identitas, de la idem, același) și două sensuri de bază. Primul este conceptul de similaritate deplină: acest lucru este identic cu acela. Cel de-al doilea sens sugerează o trăsătură distinctivă care presupune consecvența sau continuitatea în timp. Abordând ideea de similaritatea din două unghiuri diferite, noțiunea de identitate stabilește simultan două relații de comparație între persoane sau lucruri: asemănarea sau similaritatea pe de-o parte și diferența sau deosebirea pe de altă parte. ”Identitatea ține mai curând de celălalt, de cel ce ți-o acordă.” (Richard Jenkins, 2000: 8). Identitatea sociala se referă la modurile în care indivizii și colectivitățile se disting în relațiile lor sociale cu alți indivizi și alte colectivități. Ea constă în stabilrea sistematică și semnificativă între indivizi , între colectivități, a unor relații de similaritate sau de diferență

Identitatea este un aspect central al structurii persoanei conștiente. Ea apare inițial sub formă subiectivă și constă din conștiința propriei existențe, conștiința identității de sine în momentul confruntării cu lumea, a desfășurării propriei existențe în spatele manifestărilor lumești. Acest aspect subiectiv include și conștiința propriei originalități și unicități în mijlocul lumii. Totusi identitatea persoanei are și un aspect obiectiv ce se relevă în cadrul manifestărilor subiectului în viața socio-culturală prin creațiile sale. Pentru orice persoană, propriul corp este atât o legătură cu lumea, dar și un suport al propriei existențe conștiente. Este un loc din care izvorăște propria intenționalitate de raportare la lume. Odată cu structurarea progresivă a „schemei corporale", cu reprezentarea neuro- fiziologică a limitelor propriului corp, în infrastructura conștiinței de sine se diferențiază un câmp spațial ai „interiorității" ce se polarizează în raport cu un câmp spațial al „exteriorității" lumii. Astfel, subiectul se resimte ca un dat obiectiv, ca o parte componentă a realității. El se percepe pe sine ca având o lume personală prin care primește influența din realitate.

Nașterea inaugurează procesul prin care indivizii umani sunt inițiați și se inițiază ei înșiși într-o lume socială, asumându-și identități în aceasta. Lumea socială este însă întotdeauna o lume a altora și la început balanța este puternic înclinată în favoarea efortului de identificare pe care îl fac aceștia. Copilului îi este recunoscută activitatea și predispoziția de a învăța, însă se pune accentul pe rolul indispensabil al altuia în dobândirea de către copil a minții, a personalității și a identității. ( Identitatea socială, J Richard, pg 78).

Identitatea socială se formează pe mai multe etape în timpul copilăriei, etape pe care Poole le prezintă astfel (Poole, F.J.P. , 1994: 847-852):

Atașamentul individualizat față de mama sau îngrijitori apare între 7 și 9 luni de la naștere.

După vârsta de 12 luni apar procesele de numire și categorizare, procese ce sunt orientate spre o înțelegere a lumii sociale.

Până la vârsta de 2 ani se stabilește capacitatea conversațională de bază.

După aceasta, capacitatea copilului de a și-i reprezenta pe alții individuali și de a-i reproduce în abstract în practicile lor, în a stimula, crește în complexitate.

O dată cu copilăria timpurie, 2-4 ani, povestirile și înțelegerile copilului despre sine și despre alții indică apariția unui peisaj mai complicat al persoanelor, într-un sens experimental tot mai extins al comunității din jur, ceea ce atrage după sine identificarea cu sine însuși și cu alte persoane prin observare, diferențiere, imitare și afiliere.

În aceași perioadă, genul devine o componentă foarte importantă a personalității.

La mijlocul copilăriei, între 5-6 ani, copilul începe să își asume un anumit grad de responsabilitate socială și morală pentru acțiunile sale, să înțeleagă status-rile pe care le ocupă, cu rolurile lor specifice, să ăși creeze o imagine socială pentru a controla felul în care este perceput de alții și de ce nu, la modul ideal, să îi trateze pe alții la fel cum ar fi el însuși tratat.

Pe măsură ce copilul trece de la copilăria mijlocie la adolescență, lumea socială a grupului său de egali, deseori segregată pe baza genului, începe să înlocuiască familia ca și context primar în care apare și se dezvoltă procesul de identificare.

Identitățile dobândite timpuriu în viață sunt mai solide decât cele dobândite ulterior. Având doar definiția sa internă, un copil nu poate modifica sau personaliza identitatea sa. Copii nu au competența să se opună cu succes identificării externe de către ceilalți. Având resurse limitate de cultură și experiență, aceștia nu pot pune la îndoială identificarea externă. Asimilate pe durata unei perioade fundamentale de învățare, identitățile devin parte a înzestrării cognitive a individului, modul cum stau lucrurile.

Identitatea de gen la copii se formează prin observarea și imitarea comportamentului de gen al persoanelor, adulte sau copii, cu care aceștia interacționează. Părinții și cadrele didactice reprezintă modele reale de învățare a unor comportamente de gen specifice, de aceea acestor actori cheie le revine sarcina de a oferi modele de comportament ne-stereotipe. Pe lângă aceștia, comportamentul copiilor poate fi modelat și prin cărți, filme, desene animate, mass media care constituie modele simbolice pentru copii.

2.4.Bariere de gen în dezvoltarea copiilor

Părinții au o mare influență în ceea ce privește dezvoltarea copiilor lor. În mod direct sau indirect, voluntar sau involuntar, aceștia crează bariere în dezvoltarea propriilor copii, bariere de gen, prin diferite atitudini și comportamente pe care le manifestă de față cu copii.

În primul rând părinții pot influența dezvoltarea emoțională, prin convingerile și comportamentele cu efecte negative, legate de aspecte ale vieții emoționale ale copiilor. Conștient sau inconștient, părinții folosesc stereotipurile și prejudecățile când interacționează cu copii, în funcție de genul acestora. Prin afirmații de genul ”băieții nu trebuie să plângă” sau ”doar fetițele sunt slabe și plâng”, copii primesc acele etichete de gen și mesajul cu atitudinea pe care ceilalți o așteaptă de la ei, părinții aprobând sau dezaprobând anumite comportamente, sfecifice genului. Emoțiile copilului nu trebuie invalidate, copii trebuie să știe că este un lucru normal să plângi în unele situații, că este o reacție normală și că va primi suport în rezolvarea problemei. Copii trebuie să fie încurajați și învățați să își exprime emoțiile într-un mod personal, și fără consecințe negative asupracelorlați, întrucât fiecare copil are un mod propriu de a-și exprima emoțiile. Astfel toți copii, atât fetele cât și băieții vor avea o viață emoțională echilibrată.

O altă situație este dată de barierele de gen datorate dezvoltării diferențiate a copiilor, avînd de asemenea impact negativ asupra dezvoltării emiționale a acestora. Unii părinți întăresc anumite comportamente, recompensează exprimarea emoțională tradițională specifică unui gen sau altul și penalizează abaterea de la regulile exprimării acestora. Părinții ar trebui să le prezinte copiilor într-un mod explicit comportamentele negative precum agresivitatea, furia, plânsul nejustificat, și specifcat faptul că aceste comportamente sunt exprimate indiferent de genul celui care le manifestă. Bineînțeles copii trebuie să știe că există și alternative de comportament sau de exprimare a emoțiilor negative, în situații specific.

O altă categorie de bariere de gen în dezvoltarea copiilor este cea reprezentată de barierele datorate mediului fizic și social. Chiar și în mediul școlar, copii se confruntă cu etichele de gen, prin materialele școlare ce ilustrează și promovează stereotipurile tradiționale de gen. De aceea atât părinții cât și cadrele didactice trebuie să încerce să îi ofere copilului stimuli cât mai diferiți, jucării variate și trebuie stimulat să se implice în activități noi și pe cât posibil cu specific tradițional pentru genul opus, deoarece orice lucru poate fi interesant și folositor pentru ei. Prin convinerile lor, părinții pun bariere de gen și în optimizarea comportamentului social al copiilor. Convingerile precum că “există jucării pentru fete și jucării pentru băieți” sau ”fetele nu trebuie să se joace cu băieții, deoarece băieții sunt obraznici”(Domnia Petrovai, 2004:32) pot influența comportamentul copiilor. Mintea lor este ca un burete și înmagazinează tot ce li se spune și li se oferă. Tocmai de aceea consider că sunt necesare jucăriile non-specifice în mod traditional genului. Copii trebuie să le exploreze deoarece fiecare tip diferit de jucărie dezvoltă o altă abilitate cognitivă oferindu-i copilului oportunitatea de dezvoltare.

Unii părinți cumpără fetelor jucării pentru teme de joacă din mediul domestic, ceea ce le limitează dezvoltarea prin explorarea unui set redus de activități și prin construirea unui set de percepții reduse asupra propriilor competențe. Acești părinți prin implicarea fetelor în jocuri cu jucării din mediul domestic formează și mențin stereotipul conform căruia principala competență a femeii este cea de gospodină a casei. Fetele trebuie implicate în jocuri care dezvoltă nu numai abilitățile verbale (prin jocul cu păpușile), ci și abilitățile cognitive și motorii, oferindu-le oportunitatea de a se simți competente în cât mai multe domenii de activitate, iar băieții pot explora activități diverse care nu se limitează la cele de gen tradiționale. Unii părinți de asemenea facilitează gruparea copiilor în funcție de gen, ceea ce are drept consecințe întărirea unor comportamente tradiționale de gen.

A treia categorie de beriere sunt barierele de gen în dezvoltarea autocontrolului comportament al copiilor. Afirmații precum “bătaia este ruptă din Rai ”, ”copii sunt iresponsabili” sunt genul de bariere în dezvoltarea comportamentelor. Disciplina și disciplinarea sunt diferite de pedeapsă. Agresivitatea fizică sau verbală descurajează copiii și afectează atașamentul emoțional față de părinți, ce vor fi percepuți ca un pericol. În locul pedepsei pentru corectarea unui comportament, copiii au nevoie să învețe care comportamente sunt permise, care nu sunt permise și de ce anume. Disciplina trebuie să-l ajute pe copil să-și dezvolte abilitățile de autocontrol și autoreglaj comportamental. Unii părinți consideră că ai lor coii nu au nici un motiv să se comporte “urât”. Însă ei nu înțeleg motivele pentru care un copil se comportă contrar așteptărilor: copilul dorește mai multă atenție, putere, dorește să se răzbune sau renunță. Trebuie să se facă distincția între copil și comportamentul neadecvat al acestuia. Trebuie dezaprobat comportamentul neadecvat și nu copilul; “Te rog strânge-ți hainele și pune-le în dulap. Dacă stau aruncate peste tot e greu să găsești la timp ce ai nevoie și este și mai puțin spațiu disponibil în cameră!”, în loc de: “Ce copil dezordonat și obraznic ești! Ai lucrurile împrăștiate peste tot! Strânge-le odată!”

2.5. Familia ca factor în socializarea primară

Familia constituie o realitate socială distinctă, având numeroase funcții, atât interne cât și externe, funcții precum cele fiziologice, psihologice, morale, educationale, economice, emotionale. Dacă este îndeplinit rolul moral ( dragoste, afecțiune, înțelegere și respect reciproc), avem de-a face cu o familie puternică, legată emoțional, cu un climat favorabil, în care copii pot crește și pot fi educați. ”Familia este o lume cu care nimc nu se poate compara și, totodată, cel mai important agent al socializării.” (Maria Pescaru, 2010: 40)

Un copil nu posedă nici un fel de cunoaștere despre cum să evalueze ceea ce aude și vede. Astfel el are tendința de a accepta valorile și normele ce îi sunt influențate și impuse de către părinți. Părinții, de multe ori în mod inconștient, îi determină pe copii să adopte valori diferite, în funcție de sexul fiecăruia, iar aceste diferențe atitudinale pot fi observate încă de la nașterea copiilor, fiind un moment în care părinții își crează anumite așteptări, strâns legate de stereotipurile deja existente. ( Sociologie Românească, 3-4, 2000, pg 133-145)

Părinții, profesorii au suficient spațiu de manevră pentru a influența ”bisericuțele” și a le oferi atât băieților cât și fetelor avantajul de a interacționa cu copii de sex opus. ”Crescuți într-o eră a egalității în drepturi, presupunem- sau cel puțin sperăm- că diferențele dintre sexe sunt provocate, nu intriseci, înnăscute. ” (Lise Eliot, 2011: 12). Manifestările contemporane de sexism sunt adesea indirecte, subtile și non-conștiente.În societățile moderne, dezvoltate din punct de vedere legal și fără îndoială că și în ochii părinților, băieții și fetele se nasc cu status egal și au dreptul la șanse egale. Însă o astfel de atitudine este foarte nouă și nu este reflectată foarte bine în ceea ce privește distribuirea puterii sociale între sexe. Este o lume pe jumătate schimbată. Micile diferențe existente la naștere între creierul băieților și cel al fetelor, se amplifică odată cu trecerea timpului, răspunzători pentru acest lucru fiind părinții, educatorii și prietenii ce întăresc inconștient stereotipurile de gen. Desigur genele și hormonii joacă un rol important în crearea diferențelor de gen , însă factorii sociali se dovedesc a fi mult mai puternici. ”Creierul se modifică în funcție de experiențe” ( Lise eliot, 2011:18)

Într-o lume atât de complexă și competitivă , trebuie să fie cultivate mai mult inteligența emoțională a băieților și înclinațiile tehnice ale fetițelor.

Așa cum se exprimă neurofiziologul Ruth Bleier, trebuie să vedem biologia ca un potențial, ca o capacitate și nu ca o entitate statică. Biologia însăși este influențată și definită social: se schimbă și se dezvoltă în interacțiune cu și ca răspuns la mintea și mediul nostru, la fel cum fac și comportamentele noastre. Biologia definește posibilitățile dar nu le determină.

Diferiți hormoni la care sunt expuși băieții și fetele înainte de naștere pot avea efecte puternice asupra comportamentelor lor de mai târziu. ( Lise Eliot, 2011:16).

Creierului nostru îi place să identifice categorii, să clasifice lucrurile, așa că de fiecare data când oamenii văd o diferență, mai ales una atât de semnificativă din punct de vedere emotional cum este sexul, au tendința de a o exagera. (Eliot, p 30)

2.5.1. Accentuarea diferențelor prin educația de gen

Copii trebuiesc crescuți într-un mod neutru în raport cu genul, limitând cunoașterea copiilor despre corelațiile culturale ale genului, până când vor fi suficient de mari pentru a se comporta critic față de stereotipuri și sexism.

Mass media prin programele de televiziune pentru copii, are un rol foarte important în accentuarea diferențelor de gen, bazându-se adesea pe stereotipuri despre genurile copiilor. „În loc să folosească din plin ocazia de a prezenta o lume imaginară care oferă copiilor perspective asupra posibilităților aflate dincolo de realitatea rolurilor sociale masculine și feminine, media pentru copii accentueaza diferențele de gen și limitează rolurile acestora, prin personajele animate.” De asemenea reclamele la jucării arată clar pentru cine sunt menite anumite jucării și activități, pentru băieți sau pentru fetițe. ( cordelia fine, pg 254)

”Copilul se socializează singur.” ( cordelia fine, 261) Imediat ce copilul își cunoaște sexul, acesta poate să își ia socializarea în propriile mâini. Dobândirea apartenenței la un grup, aduce cu ea garanția de ramburs prin favoritism. Preferințele copiilor pentru anumite jucării sunt influențate fără îndoială de numeroși factori, ceea ce știu despre genul lor fiind doar o parte dintr-un ansamblu complex.

”Genele nu ne determină creierele sau corpurile, dar le aplică anumite constrângeri. Posibilitățile de dezvoltare pentru un individ nu sunt nici maleabile la infinit și nici nu țin numai de mediu.” ( Cordelia Fine, 2011: 210)

Copillul trebuie învățat că genul unei persoane este dat de organele genitale ale acesteia și nu despre înfățișarea sa, și de asemenea că genul bioloc diferă de genul social. Majoritatea copiilor nu se lupta cu identitatea lor sexuală. „Identificarea de gen este un reper universal care odată ce este dobândită, devine o piesă puternică, ireversibilă de autocunoaștere, care cristalizează percpețiile și alegerile copiilor legate de o multitudine de aspecte, creând bariere roz/albastre.” (lise eliot, pg 186)

Diferențele în expresia emoțională și stilul interpersonal definesc, în esență, ce înseamnă masculin și feminin, având un impact asupra tuturor aspectelor vieții lor. Copii înțeleg aceste categorii de la o vârstă farte fragedă, deși pubertatea le dă un imbold puternic în intensificarea de gen. Diferențele dintre sexe în ceea ce privește agresivitatea, empatia, frica și competitivitatea sunt modelate,în mod clar, de mediul social al copilului și de aspirațiile lui inconștiente către un ideal masculin sau feminin. (Eliot, pg 465)

Motivul pentru care părinții evită să își încurajeze copii să practice jocuri netradiționale este frica, părinții făcându-și griji ca jocurile etichetate ca fiind de sex- opus să nu le afecteze masculinitatea băieților.Însă dovezile au arătat că orientarea sexuală a copiilor nu poate fi controlată de către părinți. (Lise Eliot, 2011: 181)

Familia are un rol important în educația copiilor, având în vedere că în familie se realizează socializarea primară a tuturor indivizilor, se pun bazele personalității copilului, se transmit și se preiau primele modele de comportament, normele și valorile cuturale, însă și primele reguli de comportare socială. Funcția educativă este foarte complexă, vizând formarea copiilor până la intrarea lor în etapa vieții sociale independente. Întregaa dezvoltare a copilului depinde de calitatea și de modul în care se realizează socializarea primară.

Formarea personalității nu este realizată prin cărți, școală, intervențiile autoritare ale tatălui față de copilul mare, ci se consolidează în urzeala relațiilor trăite în copilărie, adică în relațiile de comportament cu persoanele întâlnite zilnic, cu modul lor de a explica, de a comanda, de a cere, de a se exprima sentimente, preocupări, preferințe. Contactul dintre unitate și cultură pe de o parte, și copil pe de altă parte, are loc mai întâi prin persoana părinților și propriul cămin

Familia oferă copilului posibilitatea de a se defini prin jocul comparațiilor, al imitațiilor, ajutându-i astfel să își găsească propriul loc în universul social.

”Indivizii care compun sistemul familial interacționează și se influențează reciproc, dezvoltând raporturi interumane complexe”.(Mariana Spânu, 1998: 9)

”Pentru a educa un copil, trebuie mai întâi și fără încetare să te educi pe tine”, pregătirea părinților în permanență în exercitarea funcției educative asupra copiilor având o importanță deosebită. ( Dimitriu Triton, Elena, 2005: 87)

” Cu cât eram tratată mai mult ca femeie, cu atât deveneam mai femeie. M-am adaptat fără să vreau. Dacă se spunea că o valiza este prea grea pentru mine, în mod inexplicabil începea să mi se pară și mie.” ”Noi gândim, deci voi sunteți”-pg 25, cordelia fine

Obstacole în calea creșterii neutre în raport cu genul copiilor apar chiar înainte ca aceștia să se nască. Părinții deja speră ca cel din pântecele mamei să fie fetiță sau băiețel. Tații își manifestă preferințele pentru băieți, argumentând prin faptul că își doresc să joace diferite sporturi cu ei, pe când mamele își doresc fetițe datorită legăturii emoționale pe care o vor avea.

( Cordelia Fine, 2011: 226)

În ciuda absenței unor diferențe vizibile în comportamentul sau abilitățile celor mici, părinții îi tratează diferit. Părinții încurajează activitățile și jocurile tipice genului copiilor și le descurajează pe cele care nu corespund genului acestora. De asemenea hainele pentru copii sunt etichete de gen. Până la sfârșitul secolului al XIX, conform sociologului Jo Paoletti, copii erau îmbrăcați în cămășuțe albe, fiind astfel adoptat un stil mai mult sau mai puțin unisex. Odată cu introducerea țesăturilor colorate pentru îmbrăcămintea copiilor a fost marcat începutul mișcării spre eticheta de gen roz-bleu practicată astăzi.

Diferențele dintre fete și băieți pot fi puse și pe seama ramurei biologice, ele există din naștere, dar nu poate fi eliminată nici condiționarea culturală, care favorizează asemenea tendințe. În prezent noi marcăm genul copilului tot timpul. Oricine vede un copil, chiar și pentru prima dată, își va da seama de sexul copilului prin haine, pieptănătură sau accesorii, toate acestea fiind etichete ale genului. Adulții eticheteaza în mod constant genul copiilor prin folosirea cuvintelor de tipul : el, ea, bărbat, femeie, băiat, fată, lăsând impresia că genul este un important mod de a împărți lumea socială în categorii. ”Femeile sunt construite pentru a empatiza în timp ce bărbații sunt costruiți pentru a sistematiza”. (cordelia fine, 2011: 117)

”Preferințele oamenilor nu sunt create ex-nihilo ci sunt formate de societatea în care trăiesc”.( Hamilton, 2004, pg130, Growth fetish, Londra, Pluto Press)

2.5.2 Prevenirea stereotipurilor de gen și promovarea egalității

Egalitatea între genuri, egalitatea între bărbați și femei, aduce în discuție faptul că toate ființele umane, atât barbate cât și femei, sunt libere să-și dezvolte propriile aptitudini și să ia decizii care să nu fie influențate de limitările induse de stereotipuri, diviziunea rigidă a rolurilor și prejudecăți … Echitatea genurilor include tratementul egal acordat atât femeilor cât și bărbaților, în funcție de nevoile pe care aceștia le au. Aceasta poate avea în vedere un tratament egal sau un tratament diferențiat, dar care este considerat echivalent în ceea ce privește drepturile, beneficiile, obligațiile și oportunitățile (UNESCO 2000: 5).

Egalitatea de gen și respectarea drepturilor femeilor sunt înțelese în prezent ca premize pentru o dezvoltare corectă și durabilă. Ancorată formal în strategiile de dezvoltare ale comunității internaționale, egalitatea între femei și bărbați fomează, de asemenea, o parte incontestabilă a acquis-ului comunitar european. Integrarea egalității de gen în problematicile interne și externe ale UE a fost formalizată în 1997 prin Tratatul de la Amsterdam, care a mandatat un angajament progresiv privind principiul egalității de gen în cooperare pentru dezvoltare.

Activitatea privind egalitatea de gen și emanciparea femeilor încurajează promovarea egalității de gen și emanciparea femeii la nivel mondial. Acest lucru reafirmă abordarea egalității de gen în domeniul dezvoltare, în sensul de integrare a dimensiunii de gen în toate politicile existente, precum și măsuri specifice de a remedia inegalitățile.

Exagerarea diferențelor între bărbați și femei se reflectă, mai ales, în așteptările pe care și le fac părinții cu privire la copii; pentru că aceștia din urmă sunt direct influențați de ceea ce credem noi despre ei, este foarte probabil ca atunci când accentuăm diferențele între sexe, aceste stereotipuri să se cristalizeze în propriile percepții ale copiilor.

Astfel, dacă activitățile băieților și fetelor se vor asemăna, atunci diferențele dintre ei vor căpăta o amploare mai scăzută, sporind șansele de a dezvolta un set echilibrat de aptitudini atât la fete cât și la băieți.

Obiectivul egalității de gen nu este de a face un sex sau altul câștigător ci de gasi un echilibru și de a învăța cum să compensăm de la o vârstă fragedă diferențele dintre ele.

Este important ca părinții să încurajeze la copii atât modele de gen specifice cât și pe cele de gen nespecifice: o activitate specifică genului cum ar fi la băieți jocul cu mașini, cât și o activitate nespecifică genului, cum ar fi tot la băieți jocul cu obiecte de uz casnic

Menținerea stereotipurilor de gen implică multe costuri. Aceste costuri includ limitarea oportunităților atât pentru băieți cât și pentru fete, ignorându-se talentul și perpetuându-se o stare de nedreptate în societatea în care trăim. Este mult mai probabil ca părinții care îmbrățișează o atitudine egalitară privind rolurile de gen să promoveze această atitudine și către copiii lor.

Părinții sunt de asemenea primii care încurajează fetele și băieții să participe la activități în funcție de sex, incluzând aici jocul cu păpușile și activitățile de menaj pentru fete, camioane și activități sportive pentru băieți. Preferințele copiilor în materie de jucării sunt în mod semnificativ determinate de influența părinților care oferă jucării în funcție de gen și recompensează comportamentul stereotip în timpul jocului.

Pentru a combate stereotipia legată de jucării, părinții are trebui să încurajeze fetele să se joace cu mingea sau să construiască cu ajutorul pieselor de construit și să îndemne băieții să alinte o jucărie de plus sau o păpușă, care le-ar consolida abilitățile social-afective. De asemenea, este benefic pentru dezvoltarea echilibrată a copiilor să se ofere acestora jucări neutre ca gen, precum jocurile de puzzle, cuburi, seturi de desenat sau de pictură. În nici un cay, părinții nu ar trebuie să folosească sintagme ca `jucării pentru fete` sau `jucării pentru băieți`, care nu fac altceva decât să îi demotiveze pe copii să se joace cu un obiect care poartă o etichetă greșită.

Bibliografie capitolul 2

Doina Balahur ( 2010) Woman and Technological Education, editura UAIC, Iasi

Otilia Dragomir, Mihaela Miroiu, (2002) Lexicon feminist, Ed Polirom, București

Florentina Bocioc (2004) Gender mainstreaming, editura Centrul parteneriat pentru egalitate

Petrovai D, Bursuc B, (2004) Diferențe de gen în creșterea și educarea copiilor, editura Centrul parteneriat pentru egalitate,

Cordelia Fine (2011) trad.Roxana Melnicu , Capcanele sexelor-falsele diferențe induse de societate, minte și neurosexism, editura Nemira, București

Susan Pinker (2011) Paradoxul sexelor: bărbații, femeile și adevărata prăpastie dintre sexe, editura Curtea Veche, Bucuresti

Moira Gatens,(2001) Feminism și filosofie.Perspective asupra diferenței și egalității, editura Polirom, Iași

Silvia Cobusneanu, (2008) Roz vs Albastru, barbie vs Bionicle.Despre și dincolo de dicotomii: în căutarea spațiului gender confortabil , editura Lumen, Iasi

Martina Löw, (2006) The Social Construction of Space and Gender, European Journal of Women's Studies, vol. 13 , Sage publication

Richard Jenkins,(2000) trad. Alex Butucelea, Identitatea socială, editura Univers, București,

Maria Pescaru,(2010) Asistența și protecția drepturilor copilului- note de curs, Ed Universității din Pitești,

Lise Eliot, (2011) trad. Maria Letiția Chiculiță, Creier roz creier bleu-diferentele de gen la copii si adult, , editura Trei, Bucuresti,

Mariana Spânu,(1998) Introducere în asistența socială a familiei și copilului, editura Tehnică Chișinău

Dimitriu Triton Elena,(2005), Dimensiunea decuației contemporane, editura Institutul European, București.

UNESCO (Organizația pentru Educație, Știință și Cultură a Națiunilor Unite), 2000. Gender equality and equity: A summary review of UNESCO's accomplishments since the Fourth World Conference on Women (Beijing 1995).

Poole, F.J.P. , 1994: 847-852 Socialisation, enculturalation and the development of personal identity, in Companion Encyclopedia of Anthropology, ed T. Ingold, London: Routledge

Schweder și Sullivan,( 1993), Cultural psychology.Who needs it?, Annual Review of Psychology, 44, 497-523

Breaking Gender Barriers in Early Childhood Education- Ashley R. Huntington Loyola University Chicago School of Law Comparative Education Law and Policy: Early Childhood Education August 14, 2013 Pg 3

Hamilton (2004) Growth fetish, editura Pluto, Londra

Sinclair S., Hardin C.D., Lowery B.S., (2006), Self Stereotyping in the context of multiple social identities, Journal of Personality and Social Psychology, 90(4), 529-542

3. Motiu F.A., Motiu D., Trocan L., Tomiță M. – Protecția drepturilor copilului pe plan intern și internațional- abordare interdisciplinară -, ed Mirton, Timisoara, 2008

4. Șteopan A.L., Și ei au drepturi-carte pentru cei mari, în beneficiul copiilor, ediția a doua, Colecția Science, Karuna Bistrița, 2010.

7. Florian Emese, Protecția drepturilor copilului, ed C.H. Beck, București 2006

9. United Nations Compilation of General Comment and general Recommendations adopted by Human Rights, HRI/GEN/1/rev.2 of 29 march 1996,

14. Corsaro, 2003:1307- The sociology of childhood, sage publications, inc

19. Bleier R.,1984, Science and gender. A critique of biology and its theories on woman, New York, Pergamon Press

21. Sociologie Românească, 3-4, 2000, pg 133-145

25. C. Dimitriu, pg 31, apud M. Peretti, La pedagogia della famiglia, Brescia, la Scuola Editrice, 1969

29. Children„s rights to education & information in a global world, D.Balahur & Birgitta Qvarsell, ed UAIC, 2008

Convenția

Declarația de la Viena

Legea 272/2004

Declarația drepturilor omului

1. Declarația Forumului copiilor cu ocazia Sesiunii speciale a Adunării Generale a ONU din 8 mai 2002

Bibliografie capitolul 2

Doina Balahur ( 2010) Woman and Technological Education, editura UAIC, Iasi

Otilia Dragomir, Mihaela Miroiu, (2002) Lexicon feminist, Ed Polirom, București

Florentina Bocioc (2004) Gender mainstreaming, editura Centrul parteneriat pentru egalitate

Petrovai D, Bursuc B, (2004) Diferențe de gen în creșterea și educarea copiilor, editura Centrul parteneriat pentru egalitate,

Cordelia Fine (2011) trad.Roxana Melnicu , Capcanele sexelor-falsele diferențe induse de societate, minte și neurosexism, editura Nemira, București

Susan Pinker (2011) Paradoxul sexelor: bărbații, femeile și adevărata prăpastie dintre sexe, editura Curtea Veche, Bucuresti

Moira Gatens,(2001) Feminism și filosofie.Perspective asupra diferenței și egalității, editura Polirom, Iași

Silvia Cobusneanu, (2008) Roz vs Albastru, barbie vs Bionicle.Despre și dincolo de dicotomii: în căutarea spațiului gender confortabil , editura Lumen, Iasi

Martina Löw, (2006) The Social Construction of Space and Gender, European Journal of Women's Studies, vol. 13 , Sage publication

Richard Jenkins,(2000) trad. Alex Butucelea, Identitatea socială, editura Univers, București,

Maria Pescaru,(2010) Asistența și protecția drepturilor copilului- note de curs, Ed Universității din Pitești,

Lise Eliot, (2011) trad. Maria Letiția Chiculiță, Creier roz creier bleu-diferentele de gen la copii si adult, , editura Trei, Bucuresti,

Mariana Spânu,(1998) Introducere în asistența socială a familiei și copilului, editura Tehnică Chișinău

Dimitriu Triton Elena,(2005), Dimensiunea decuației contemporane, editura Institutul European, București.

UNESCO (Organizația pentru Educație, Știință și Cultură a Națiunilor Unite), 2000. Gender equality and equity: A summary review of UNESCO's accomplishments since the Fourth World Conference on Women (Beijing 1995).

Poole, F.J.P. , 1994: 847-852 Socialisation, enculturalation and the development of personal identity, in Companion Encyclopedia of Anthropology, ed T. Ingold, London: Routledge

Schweder și Sullivan,( 1993), Cultural psychology.Who needs it?, Annual Review of Psychology, 44, 497-523

Breaking Gender Barriers in Early Childhood Education- Ashley R. Huntington Loyola University Chicago School of Law Comparative Education Law and Policy: Early Childhood Education August 14, 2013 Pg 3

Hamilton (2004) Growth fetish, editura Pluto, Londra

Sinclair S., Hardin C.D., Lowery B.S., (2006), Self Stereotyping in the context of multiple social identities, Journal of Personality and Social Psychology, 90(4), 529-542

3. Motiu F.A., Motiu D., Trocan L., Tomiță M. – Protecția drepturilor copilului pe plan intern și internațional- abordare interdisciplinară -, ed Mirton, Timisoara, 2008

4. Șteopan A.L., Și ei au drepturi-carte pentru cei mari, în beneficiul copiilor, ediția a doua, Colecția Science, Karuna Bistrița, 2010.

7. Florian Emese, Protecția drepturilor copilului, ed C.H. Beck, București 2006

9. United Nations Compilation of General Comment and general Recommendations adopted by Human Rights, HRI/GEN/1/rev.2 of 29 march 1996,

14. Corsaro, 2003:1307- The sociology of childhood, sage publications, inc

19. Bleier R.,1984, Science and gender. A critique of biology and its theories on woman, New York, Pergamon Press

21. Sociologie Românească, 3-4, 2000, pg 133-145

25. C. Dimitriu, pg 31, apud M. Peretti, La pedagogia della famiglia, Brescia, la Scuola Editrice, 1969

29. Children„s rights to education & information in a global world, D.Balahur & Birgitta Qvarsell, ed UAIC, 2008

Convenția

Declarația de la Viena

Legea 272/2004

Declarația drepturilor omului

1. Declarația Forumului copiilor cu ocazia Sesiunii speciale a Adunării Generale a ONU din 8 mai 2002